UNIVERSITATEA DE STUDII AGRONOMICE SI MEDICINĂ

VETERINARĂ BUCURESTI

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ
Învățământ la distanță

Referat la disciplina: BOTANICA HORTICOLA I

Titlul: TIPURI MORFOLOGICE ŞI STRUCTURALE DE FRUNZE (PARALELĂ ÎNTRE
DICOTILEDONATE ŞI MONOCOTILEDONATE)

Profesor Student
ELENA SAVULESCU Anul I, semestrul I, 2020/21
Tipuri morfologice şi structurale de frunze (paralelă între dicotiledonate şi
monocotiledonate)

Frunza este organul vegetativ în general monosimetric, dorsiventral, cu creștere limitată si

durată de viață scurtă (excepție făcând majoritatea gimnospermelor si unele dicotiledonate cu
frunze persistente, care trăiesc câțiva ani).

Frunza prezintă o mare varietate de forme, culori si dimensiuni, constituind una din cele mai
spectaculoase manifestări ale naturii. De culoare verde, roșie sau galbenă, cu dungi sau pete,
frunza poate avea de la mai puțin de 2 mm (la Wolffia) pana la peste 20 m lungime si 3 lățime
(la Raphia regalis).

Deși au dimensiuni mult mai reduse decât celelalte două organe vegetative (tulpina si rădăcina)
la majoritatea plantelor, frunzele, prin numărul lor foarte mare, însumează o suprafață uriașă
pentru a-și putea îndeplini rolurile principale: fotosinteza, transpirația si respirația. în plus,
frunzele metamorfozate au ca funcții si protecția, absorbția, înmagazinarea de substanțe de
rezervă, nutriția heterotrofă, reproducerea vegetativă.

Din punct de vedere ontogenetic, frunza se formează din primordiile produse de zona
meristematică periferică a apexului tulpinal. Primordiul prezinta doua segmente: superior si
inferior. Mai întâi îsi începe activitatea segmentul inferior, din care iau naștere teaca si stipelele,
după care se dezvolta si segmentul superior din care se formează pețiolul si limbul.

Frunzele se împart în doua categorii: simple si compuse. Frunzele simple sunt caracteristice
monocotiledonatelor și multor dicotiledonate, iar cele compuse sunt frecvente la unele
dicotiledonate.

Frunzele simple
O frunza simpla, completa, este formata din: limb, pețiol si teaca.

Pețiolul (codița) se inseră de baza limbului , îl susține si îl expune într-o poziție favorabilă față
de lumină. Poate fi: cilindric (la begonie, condurași), comprimat si răsucit (la plop), canaliculat
(la morcov), aripat (la portocal), umflat (la cornaci), dilatat (la piciorul cocosului) s.a.

Teaca este partea bazala a pețiolului, cu ajutorul căreia frunza se prinde de lăstar.

Limbul (lamina) este partea lățită, cea mai importanta a frunzei, la care deosebim:
nervațiunea, forma, vârful, baza si marginea limbului.

Exista plante care au frunze incomplete, formate numai din teaca si limb (la Poaceae), iar altele
formate numai din limb, caz în care frunza se numește sesila. Cand se prinde de tulpina prin
baza acesteia si o înconjoară parțial, frunza sesila este amplexicaula (la sugel – Lamium
amplexicaule). Dacă cei doi umeri ai bazei limbului sunt concrescuți înconjurând tulpina, astfel
încât dau aparența că ea perforează limbul, frunza se numește perfoliată (la punguliță - Thlaspi
perfoliatum). Baza limbului mai poate fi decurentă, când se prelungește pe tulpină în jos printr-
o aripă (la tătăneasă). Frunzele opuse de la același nod, la caprifoi (Lonicera caprifolium), sunt
concrescute prin baza lor și se numesc unite sau conate.

Frunza prezinta simetrie bilaterală la monocotiledonate si simetrie dorsoventrală în cazul

dicotiedonatelor. în cazul monocotiledonatelor, fața inferioara si cea superioara sunt de aceeași
culoare, în timp de acestea vor avea culori diferite în cazul frunzelor dicotiledonatelor.

Nervurile reprezintă totalitatea fasciculelor conducătoare care pătrund din tulpină. Modul în care
acestea se dispun în limb formează nervațiunea frunzei.

Există frunze cu o singură nervură principală, cunoscute sub numele de uninerve (la conifere)
si cu mai multe nervuri principale:
-dihotomică se caracterizează printr-o bifurcare repetata a nervurilor, fiind specifica plantelor
mai putin evoluate (la unele ferigi, ginco – Ginkgo biloba).
-penată prezinta o nervura principala, mediana, mai dezvoltata, din care pornesc nervuri
secundare laterale mai subtiri, asemănătoare cu ramificațiile unei pene (la corcoduș – Prunus
cerasifera, mar – Malus sp.).
-palmată prezinta mai multe nervuri principale, care pornescdin vârful petiolului si patrund în
limb sub diferite unghiuri, asemanatoare unei palme (la vita-de-vie – Vitis vinifera, dovleac –
Cucurbita pepo, muscata – Pelargonium zonale, artar – Acer sp.).
-paralelă se caracterizeaza prin prezenta mai multor nervuri paralele între ele (la grâu –
Triticum aestivum s.a).
-arcuată prezinta nervurile secundare usor curbate (la corn – Cornus mas, margaritar –
Convallaria majalis).

Nervațiunea frunzei reprezintă un criteriu important de recunoaștere a plantelor, astfel

nervațiunile paralela si arcuita sunt în general specifice plantelor din clasa monocotiledonate
(excepție la corn– Cornus mas, plante în subfamilia aroide si plantele dioscoreale), iar
nervațiunile penata si palmata sunt specifice plantelor din clasa dicotiledonate.

Forma limbului se raportează la diferite forme geometrice, obiecte si organe si poate fi:
-eliptică, cea mai întâlnita, asemănătoare unei elipse, cu lățimea cea mai mare la mijlocul
limbului (la fag, corcoduș, cireș, vișin);
-ovată, cu lățimea cea mai mare spre baza limbului (la liliac, cais);
-obovată sau invers ovata, cu lățimea cea mai mare spre vârf (la scumpie – Cotynus coggygria,
dracila – Berberis vulgaris, alun – Corylus avellana, Ficus lirata);
-lanceolată, în forma de lance, cu lungimea de 2-4 ori mai mare decât lățimea (la salcie – Salix
alba, piersic - Persica vulgaris, leandru – Nerium oleander);
-oblanceolată, cu vârful în forma de lance, dar cu latimea cea mai mare în treimea superioara
(la salcie Salix cinerea);
-circulară (orbiculara), cu lungimea si latimea aproximativ egale (la parul paduret – Pyrus
pyraster, plopul tremurator - Populus tremula);
-triunghiulară, deltoida (la plop - Populus nigra);
-romboidală (la mesteacan – Betula pendula);
-liniară, la care lungimea depaseste cu mult latimea (la Poaceae);
-aciculară, asemănătoare unor ace (la molid – Picea abies, pin – Pinus sp.);
-spatulată, asemănătoare unei spatule (la banutei – Bellis perennis);
-reniformă, în forma de rinichi, cu lățimea mai mare decât lungimea si cu un sinus bazal rotunjit
(la calcea calului – Caltha palustris, piperul lupului – Asarum europaeum, arborele lui Iuda –
Cercis siliquastrum);
-cordiformă, în forma de inimă (la liliac, tei – Tilia cordata);
-falcată, în forma de seceră (la Carex curvula, Bupleurum falcatum);
-hastată, în forma de cazma (la volbură - Convolvulus arvensis, măcrisul iepurelui - Rumex
acetosella s.a);
-fistuloasă, cilindrică, goală la interior (la ceapă – Allium cepa);
-ensiformă, în forma de teaca de sabie (la stânjenel – Iris germanica)

La monocotiledonate, frunza este subțire si lungă, iar la dicotiledonate este comparativ mai lată
si mai scurtă.

Diferența este datorată faptului ca la monocotiledonate, din segmentul inferior se formează

numai teaca, iar din cel superior limbul, între teacă si limb existând un meristem intercalar, ce
determină alungirea limbului. Astfel, frunza monocotiledonatelor rămâne îngustă datorita lipsei
unor zone de creștere laterală.

In mod diferit, la dicotiledonate, zona de creștere terminală determină formarea nervurii si a unei
zone laterale meristematice care contribuie la creșterea în lățime a limbului. Astfel, creșterea în
grosime a limbului se datorează unui meristem ventral ce apare sub epiderma superioară, iar
segmentarea limbului foliar se realizează datorită activității inegale a zonei laterale
meristematice.

Baza limbului se prezinta sub diverse forme:

-cordiformă, în forma de inima (la tei, liliac, floarea soarelui);
-reniformă, în forma de rinichi (la calcea calului, arborele lui Iuda, ciclamen);
-rotunjită (la parul paduret);
-hastată, în forma de cazma (la volbura);
-sagitată, cu doi lobi ascutiti (la sageata apei – Sagittaria sagittifolia);
-cuneată, în forma de pana, cu lamina îngusta la baza (Saxifraga cuneifolia);
-asimetrică (la ulm, begonie, tei);
-auriculată, cu doi lobi mici, rotunzi (la stejar – Quercus robur);
-decurentă, când se continua în lungul tulpinii, care devine astfel aripata (la tataneasa)

Vârful limbului variaza în functie de specie si poate fi:

-acut (ascutit), la salcie;
-acuminat, cu vârful brusc îngustat si filiform (la tei, fasole, cais);
-rotund (la scumpie);
-truncat, retezat (la coroniste - Coronilla varia);
-emarginat, cu un sinus apical, (la brad, arin negru - Alnus glutinosa);
-mucronat, cu o prelungire subtire în vârf (la foliolele de mazariche – Vicia sativa);
-spinos, se termina cu un spin (la scai – Cirsium vulgare);
-cuspidat, se termina cu un vârf lung si ascutit (la lumânarica – Verbascum phlomoides).

Marginea limbului poate fi întreagă (la liliac, leandru, corn, lemn câinesc s.a.), sinuată
(ondulata), la porumb, fag sau cu incizii mici si mari.

Inciziile mici sunt superficiale si se definesc după poziția dințișorilor fata de margine, fiind de trei
feluri:
-serată, când dințișorii sunt orientați spre vârful limbului, întâlnita la majoritatea plantelor cu
incizii mici (corcoduș, cireș, vișin);
-dințată, când dințișorii sunt perpendiculari pe limb (la dârmoz - Viburnum lantana, mahonie
- Mahonia aquifolium, castan comestibil);
-crenată, când dințișorii sunt rotunjiți (la urzica moarta – Lamium amplexicaule).

Inciziile mari sunt cele care pătrund mai mult de un sfert în limb si se definesc după tipul de
nervațiune si gradul de adâncire a inciziilor, fiind de patru feluri: lobată, fidată, partită si
sectată.

La frunzele cu nervațiune penată, inciziile sunt dispuse simetric fată de nervura mediană a
frunzei, iar segmentele se numesc lobi.
Dupa adâncimea inciziilor, frunzele penate pot fi:
-penat-lobate, când inciziile pătrund un sfert din jumătatea limbului (la stejar – Quercus robur);
-penat-fidate, când inciziile pătrund până la jumătate (la stejarul roșu american – Quercus
rubra, scorus – Sorbus torminalis);
-penat-partite, cu incizii până la trei sferturi (la gherghinar – Crataegus monogyna, feriguta –
Polypodium vulgare);
-penat-sectate, când inciziile pătrund până la nervura principala (la odolean - Valeriana
officinalis, cinerarie – Senecio bicolor). În aceasta situație, lobii pot prezenta la rândul lor incizii,
rezultând astfel, frunze bipenat-sectate, tripenat-sectate etc. (leustean – Levisticum officinale,
musetel – Matricaria recutita). Din categoria frunzelor penat-sectate, mai fac parte: frunzele
lirate, cu lobii inegali, cei de la baza mai mici, iar cel median mai mare si distantat de cei de la
baza (la mustar – Sinapis arvensis, Caltunul Doamnei – Geum rivale, vatamatoare – Anthyllis
vulneraria) si frunzele runcinate, cu segmente triunghiulare inegale, cu dintii îndreptati spre
baza laminei (la papadie – Taraxacum officinale, susai – Sonchus oleraceus).

La frunzele cu nervațiune palmata, adâncimea inciziilor se raportează la limbul întreg, respectiv

între baza si vârful acestuia, astfel, întâlnim următoarele frunze:
-palmat-lobate (1/4), la jugastru – Acer campestre, vita de vie – Vitis vinifera, muscata –
Pelargonium zonale;
-palmat-fidate (1/2), la ricin – Ricinus communis, smochin – Ficus carica;
-palmat-partite (3/4), la fratele priboiului – Geranium sylvaticum, piciorul cocosului –
Ranunculus acer;
-palmat-sectate, inciziile pătrund până la baza limbului, la cânepă – Cannabis sativa, spânz –
Helleborus purpurascens.

Frunze compuse
Frunzele compuse sunt alcătuite din teaca, pețiol, care se continua cu un ax comun, numit
rahis, pe care se insera mai multe foliole, cu pețiol proprii, ce pot fi dispuse penat sau palmat,
precum nervurile, rezultând frunze penat-compuse si palmat-compuse.

Frunzele penat-compuse au foliolele așezate simetric de o parte si alta a rahisului si pot fi:
-imparipenat-compuse, când se termina cu o foliolă în vârf (la salcâm – Robinia
pseudoacacia, frasin – Fraxinus sp., nuc – Juglans sp., trandafir - Rosa sp.);
-paripenat-compuse, când foliola terminala lipsește (la glădiță – Gleditsia triacanthos,
pupezele – Lathyrus vernus, alune de pământ – Arachis hypogaea) sau foliola din vârf s-a
transformat în cârcel (la mazăre – Pisum sativum). Frunzele paripenat-compuse pot fi si
biparipenat-compuse, prin ramificarea rahisului (la arborele de mătase – Albizia julibrissin).

Frunzele palmat-compuse sunt acelea care au un număr impar de foliole: trei (trifoliate, la
fasole – Phaseolus vulgaris, capsun – Fragaria sp., trifoi – Trifolium sp), cinci, șapte si toate
pornesc din vârful pețiolului (la castanul ornamental – Aesculus hippocastanum, vița de Canada
– Parthenocissus quinquefolia, lupin – Lupinus polyphyllus).

La anumite familii de plante, frunzele sunt însoțite adesea la baza de formațiuni foliacee sau
membranoase, numite anexe foliare, cum ar fi:
-stipelele, formațiuni pereche așezate la baza pețiolului, mai mici decât frunza, cu rol de
protectie a mugurilor; spinii (la salcâm), cu rol de apărare; stipele asimilatoare, cu rol în
fotosinteza, mai mari decât foliolele (la mazăre);
-ohrea, prezenta la plantele din Polygonaceae, provenita din concreșterea stipelelor, are forma
de cornet ce învelește baza internodului tulpinal;
-ligula, specifică plantelor din Poaceae (Gramineae) este situată la baza limbului, este
membranoasă si împiedica pătrunderea apei sau a diferiților dăunători între teaca si tulpina;
-urechiusele, întâlnite tot la Poaceae, sunt prelungiri ale bazei limbului, care strâng frunza în
jurul tulpinii.

Filotaxia reprezintă modul de dispoziție a frunzelor pe tulpină. Frunzele se prind pe tulpina la

noduri, într-o anumita ordine, caracteristica pentru anumite familii sau specii. După numărul de
frunze care se inseră la fiecare nod, dispoziția frunzelor poate fi
-alternă, câte o frunza la nod (la mar, salcâm, stejar). Punctele de inserție a frunzelor, de la
baza spre vârf, urmează o linie spiralata, numita spirala generatoare, care înconjoară de mai
multe ori axul.
-opusă, câte doua frunze la același nod, de o parte și de alta a tulpinii (la arțar, frasin, liliac). De
regulă, frunzele unui nod sunt așezate într-un plan perpendicular pe cel al frunzelor de la nodul
alăturat, superior sau inferior. Astfel, toate nodurile cu soț au frunzele dispuse în același plan,
iar nodurile fără soț au frunzele în alt plan, perpendicular pe primul. Această așezare a frunzelor
se numește decusată și este întâlnită la specii din familia Lamiaceae, la Urtica dioica, Syringa
vulgaris.
-verticilată, câte 3 sau mai multe frunze la acelasi nod (la leandru, sânziene – Galium mollugo,
dalac – Paris quadrifolia, ienupar – Juniperus communis).

La aceeași specie, frunzele se pot deosebi între ele prin forma si mărime. Anizofilia reprezintă
însușirea plantelor de a forma pe tulpini, la același nod, frunze inegale (la mătrăgună – Atropa
belladonna, struțușori – Selaginella). Heterofilia consta în aceea ca pe aceeași plantă se află
frunze de forme diferite (la iedera – Hedera helix). Mozaicul foliar constă în aceea că frunzele
de mărimi si forme diferite sunt dispuse în același plan, pentru a nu se umbri si a primi o
cantitate mai mare de lumină (la arțar, iederă, castan ornamental).

În dezvoltarea plantelor, de la germinație si până la înflorire, apar următoarele tipuri de frunze:

-cotiledoanele, ce iau nastere din embrionul seminței; numărul lor variază în funcție de grupul
de plante: 2-15 la gimnosperme; 2 la dicotiledonate; 1 la monocotiledonate, iar la plantele
parazite, semiparazite si orhidee, cotiledoanele lipsesc.
-catafilele, frunze inferioare, incomplet dezvoltate, sub forma de solzi sau scvame, de culoare
bruna, cu rol în protecția mugurilor, bulbilor, bulbo-tuberculilor.
-nomofilele, frunzele propriu-zise, cu rol în fotosinteza.
-hipsofilele, frunze superioare, de înălțime, situate în apropierea florilor si inflorescențelor pe
care le protejează.

Prefoliația reprezintă modul de așezare a frunzelor în muguri. Frunzele sunt îndoite, cutate în
diferite moduri, pentru a ocupa în muguri un spațiu cât mai redus. Prefoliația variază în funcție
de specie, fiind un caracter important în recunoașterea speciilor. Exista mai multe tipuri de
prefoliație:
-plană, specifica frunzelor de pin, care stau în mugur câte doua, fata în fata;
-conduplicată, constând în plierea celor doua jumătăți ale limbului pe nervura mediana (la
piersic, cireș);
-plicată, constând în plierea frunzei pe nervurile laterale (la ulm);
-convolută, constând în răsucirea limbului de la o margine la alta, pe partea superioara, în
forma de con (la măr – Malus domestica);
-involută, constând în răsucirea independenta a marginilor frunzei pe partea superioara a
limbului, (la păr – Pyrus communis);
-revolută, constând în răsucirea independenta a marginilor frunzei pe fata inferioara a limbului
(la ștevie – Rumex patientia).
-circinată, întâlnită la plantele mai puțin evoluate (ferigi) si constă în răsucirea vârfului frunzei în
forma de spirală (cârja).

Morfologia frunzei este produsul evoluției si dezvoltării plantei. Ca urmare a acțiunii factorilor de
mediu apar frunzele metamorfozate, cu roluri fiziologice diferite:
-frunzele transformate parțial sau total în spini au rol protector (la dracila, cactusi);
-frunzele transformate în cârcei au rol de prindere, agățare (la Lathyrus sp., Pisum sativum,
Vicia sativa, Clematis vitalba, Smilax sp.);
-frunzele plantelor cu nutriție mixotrofa (Drosera, Utricularia, Sarracena, Cephalotus,
Nepenthes) sunt adevărate capcane pentru insecte sau pentru animale mici;
-frunzele cu rol de depozitare sunt cărnoase și conțin cantități mari de apă și substanțe nutritive
(Aloe sp., Agave sp.).
-frunzele mirmecofile sunt frunze sau stipele la care limbul, în partea bazală, formează pungi
sau cămăruțe în care se adăpostesc furnicile, care au cu planta gazdă o relație de simbioză;
-frunzele submerse sau rizofilele au aspect de rădăcini, cu rol de absorbție a apei cu sărurile
minerale (la Salvinia natans)
-frunzele cu rol în depozitarea hranei plantei sunt frunze metamorfozate în adevărate buzunare
în care se adună humus și se condensează apa de transpirație, iar rădăcinile adventive de pe
tulpini sau de la baza pețiolului absorb apa cu sărurile minerale din aceste urne (la Dischidia
rafflesiana).

BIBLIOGRAFIE
Elena Savulescu, CURS BOTANICA HORTICOLA I, USAMV Bucuresti, 2014,
https://horticultura.usamvb.ro/pluginfile.php/21315/mod_resource/content/1/UNITATEA%20NR.
%203.%20Organografia.pdf
https://ro.wikipedia.org/wiki/Frunz%C4%83
https://ro.wikipedia.org/wiki/Pe%C8%9Biol
https://ucmp.berkeley.edu/glossary/gloss8/monocotdicot.html
https://academic.oup.com/aob/article/120/5/621/4614137
Elena Loghin, FRUNZA, https://www.academia.edu/30255782/Frunza
https://www.biologydiscussion.com/difference/difference-between-dicot-leaves-and-monocot-
leaves-plants/70330
https://biologyreader.com/difference-between-dicot-and-monocot-leaf.html