3.2 Anatomia frunzei. Tipuri structurale de frunze. Frunze metamorfozate.

Frunzele prezintă o față ventrală, superioară, adaxială și o față dorsală, inferioară,

abaxială.

La angiosperme frunza atinge cel mai înalt grad de diferenţiere anatomică în funcţie
de factorii ecologici. La aceste plante structura pețiolului este diferită de structura frunzei
(fig.38).

Fig.38 Schema structurii limbului: ep.sup – epiderma superioară; ep.inf – epiderma

inferioară; mez – mezofilul; f – fascicul libero-lemnos
(după Kursanov, citat de Ciobanu, 1965)

1. Epiderma limbului, una superioară și una inferioară, este, de regulă, unistartificată,

cu pereți care pot fi cutinizați, cerificați, mineralizați; există plante (ficus, leandru) care
prezintă epiderma pluristratificată. În epidermă se găsesc stomatele și perii foarte diferiți ca
formă și funcții.

Perii sunt producții ale epidermei; unele frunze sunt denumite după felul perilor,
astfel:

a. plante cu frunze glabre adică lipsite de peri la Glycirrhiza glabra;

b. frunze hirsute, cu peri lungi, rigizi la Arabis hirsuta;
c. frunze hispide, cu peri lungi, rigizi și groși la Soja hispida;
d. frunze pubescente, cu peri mulți, scurți, moi, pufoși la Betula pebescens;
e. frunze piloase, cu peri lungi, rari și moi la Festuca pilosa;
f. frunze lanate, cu peri lungi, moi și albi la Verbascum lanatum;
g. frunze glutinoase sau lipicioase, cu peri glanduloși, la Alnus glutinosa;
h. frunze spinoase, cu țepi mici, la Cirsium spinosum;
i. frunze stelate, cu peri stelați, la Draba stellata.
La graminee, în epiderma superioară se găsesc celule buliforme (acvifere sau motrice),
1
adică celule mari, pline cu apă care au rolul de a reduce suprafața de transpirație prin răsucirea
sau cutarea limbului. Numărul grupurilor de celule buliforme și poziția acestora pe limb
reprezintă caractere de diferențiere a unor specii de graminee.

2. Între cele două epiderme ale frunzei se găsește mezofilul, care înglobează nervurile
limbului și canalele secretoare.

În funcție de poziţia și structura ţesutului asimilator, structura frunzelor poate fi:

bifacială, ecvifacială, unifacială şi omogenă.

a. Frunzele bifaciale întâlnite la majoritatea plantelor (dicotiledonate lemnoase și

ierboase, multe monocotiledonate) au o structură dorsi-ventrală (fig.39).

Aceste frunze au două feţe: o faţă superioară, ventrală sau adaxială şi o faţă inferioară,
dorsală sau abaxială. Mezofilul este diferențiat în țesut palisadic (asimilator) cu celule
alungite, bogate în cloroplaste, și țesut lacunos format din celule neuniforme. După poziţia
ţesutului palisadic se deosebesc două tipuri de frunze bifaciale: frunze bifaciale dorsiventrale
care prezintă ţesutul asimilator pe faţa superioară sau ventrală și frunze bifaciale invers dorsi-
ventrale, cu ţesutul asimilator situat pe faţa inferioară a frunzei.

b. Frunzele ecvifaciale (fig.39) au ambele fețe egal colorate (stânjenel, garoafa)

datorită dispunerii țesutului palisadic sub ambele fețe.

c. Frunzele cu mezofil omogen se caracterizează prin prezența în tot mezofilul a

celulelor izodiametrice, rotunjite, cu puține cloroplaste (fig.39); acest tip de mezofil este
specific plantelor de apartament (Pelargonium zonale – mușcata) sau acelora care trăiesc la
umbră (ferigi). Tot frunze cu mezofil omogen sunt prezente și la graminee (Zea mays-
porumbul).

2
 Fig.39 Anatomia limbului: A - mezofil bifacial; B - mezofil ecvifacial; C - mezofil
omogen; ep - epidermă; st - stomate; pal - parenchim palisadic; lac - parenchim lacunos;
mez - mezofil (după Grinţescu, citat de Anghel și colab.)

3. Țesutul conducător este alcătuit din fascicule libero – lemnoase, cu liberul dispus
spre fața inferioară a frunzei și cu lemnul spre fața superioară.

La graminee, se află un singur fascicul libero-lemnos, iar la alte plante un număr

variabil, prezentând calote de sclerenchim (țesut mecanic).

Fasciculele libero-lemnoase ale frunzei sunt de tip colateral-închis, dar, rar, se găsesc
și fascicule de tip colateral-deschis, însă cambiul își încetează repede activitatea. Plantele cu
fascicule de tip bicolateral la nivelul tulpinii vor prezenta același tip de fascicule și în frunze.

Urmărind structura unei nervuri pe tot parcursul ei în frunză, se observă subțierea

acesteia pe măsură ce se îndepărtează nervura principală, simplificându-și structura; astfel,
dispar țesuturile mecanice din structură, apoi liberul, urmat de traheele din lemn, ajungând ca
ultimele ramificații să fie formate dintr-un șir de traheide spiralate puse cap la cap, înconjurate
de parenchim.

d. În ceea ce priveşte, structura unifacială a frunzei, aceasta se poate observa la Iris

germanica (stânjenel, fig.40) urmărind trecerea de la structura bifacială invers dorsiventrală
la cea unifacială (Tarnavschi, 1974).

3
 Fig.40 Iris germanica: trecerea de la structura frunzei bifaciale invers
dorsiventrale la cea unifacială: A-F - schemele secţiunilor transversale succesive: eps
– epiderma superioară; epi – epiderma inferioară; fv – fascicul vascular;
mz – mezofil; ța - țesut asimilator; nm – nervura mediană; nmg – nervuri marginale;
șv - șanț ventral; x – xilem; ph - floem (după Tarnavschi, 1974)

Frunze metamorfozate

Frunzele se pot adapta mai ușor și mai variat decât celelalte organe vegetative,
modificându-și atât forma cât și funcțiile.

Astfel, după funcțiile îndeplinite, metamorfozele foliare pot fi: adaptate pentru
apărare (fig.41); adaptate pentru agățare (cârcei); metamorfoze foliare în vederea adaptării
la condițiile de viață (solzi, catafile prezente pe rizomi, bulbi și pe tulpinile aeriene ale unor
plante de sărătură - Salicornia herbacea).

4
 Fig.41 Metamorfoze foliare: 1 – dracilă (Berberis vulgaris) lăstar cu frunze
metamorfozate în spini din axila cărora se formează în acelaşi an ramuri scurte cu frunze; 2 –
stipele transformate în spini la salcâm (Robinia pseudacacia); 3 – frunze cu marginea
spinoasă la ciulin (Carduus nutans); 4 – frunză de mazăre: st – stipele; c – cârcei (după Todor,
1958)

Metamorfoze foliare sunt prezente si la plantele carnivore (Drosera rotundifolia,

Dionaea muscipula).

Diferite specii de Nepenthes prezintă lamina transformată în urnă (cofiţă), acoperită

de un căpăcel, ce serveşte la prinderea insectelor (fig.42).

5
 Fig.42 Nepenthes cu frunze transformate în urne (după Kursanov, citat de Ciobanu,
1965); A - Metamorfozarea foliară la Nepenthes villosa; B - N. destillatoria; C - porţiune din
guleraş şi parte din peretele cofiţei, aspect; D - secţiune longitudinală prin guleraş; bf - baza
frunzei; co - cofiţă (lamina modificată); cp - căpăcel; gu - guler; n - glandă nectariferă; p -
peţiol (A, B după Kerner ; C, D, după Grinţescu, citați de Tarnavschi, 1974)

6
 La Nepenthes villosa (fig.42) baza frunzei este lăţită sub formă de lamină, preluând
chiar rolul acesteia; peţiolul este transformat într-un cârcel lung care se răsuceşte în jurul unui
suport, iar ultima parte a frunzei, lamina, este transformată într-o urnă (cofiţă). În jurul gurii
cofiţei se observă un guleraş, sub care se află un canal, ce protejează un ţesut nectarifer. Acest
ţesut este format din celule care secretă substanţe zaharate ce se alterează repede producând
un miros urât ce atrage insectele. După guleraşul din jurul deschiderii cofiţei urmează o zonă
netedă, acoperită cu ceară, astfel încât insecta odată pătrunsă în urnă, alunecă şi ajunge până
la fundul cofiţei; zona netedă se continuă cu excrescenţe ale epidermei sub formă de solzi
ascuţiţi, îndreptaţi spre baza urnei şi acoperiţi cu ceară.

Spre partea bazală a urnei se găseşte un ţesut glandular ce elimină sucuri digestive.
Insectele sunt atrase de mirosul nectarului alterat de la gura cofiţei, se aşează peste gulerul
acesteia, alunecă şi cad pe lichidul adunat din fundul cofiţei; ele nu pot părăsi cofiţa datorită
primele două zone din partea apicală a acesteia (Tarnavschi, 1974).

REZUMATUL TEMEI

Frunza este organ vegetativ cu creștere rapidă, durată scurtă de viață și care
îndeplinește funcția de fotosinteză.

În dezvoltarea ontogenetică a unei plante se succed frunze reduse ca mărime, cu forme

și structuri diferite de cele ale frunzelor tipice. Astfel, în funcție de succesiunea foliară pe axa
tulpinală apar, la intervale diferite, ocupând poziții diferite și îndeplinind funcții variate:
cotiledoane, catafile, nomofile și hipsofile.

O frunză completă, simplă, este formată din bază (teacă), peţiol şi lamina (limb).

În afară de frunzele simple, se întâlnesc destul de frecvent, la diferite plante şi frunze

compuse, cu lamina divizată în părți distincte numite foliole, fiecare cu pețiol propriu numit
pețiolul. Nervura mediană s-a transformat într-un ax numit rahis de care se prind foliolele.

La angiosperme frunza atinge cel mai înalt grad de diferenţiere anatomică în funcţie
de factorii ecologici. La aceste plante structura pețiolului este diferită de structura frunzei.

7
 În funcție de poziţia și structura ţesutului asimilator, structura frunzelor poate fi:
bifacială, ecvifacială, unifacială şi omogenă.

Frunzele se pot adapta mai ușor și mai variat decât celelalte organe vegetative,
modificându-și atât forma cât și funcțiile.

La unele plante se întâlnesc metamorfoze foarte pronunțate ale frunzelor, îngreunând

chiar deducerea originii foliare (frunze transformate în stamine, cârcei etc).

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Andrei M., 1978. Anatomia plantelor. Editura Didactică și Pedagogică, București.

2. Andrei M., 1997. Morfologia generală a plantelor. Editura Enciclopedică București.

3. Anghel Gh., Chirilă C., Baciu Eugenia, Turcu Gh., Morfologia și anatomia plantelor.
Atelierul de multiplicat cursuri. Universitatea de Științe Agronomice și Medicină
Veterinară, București.

4. Ciobanu I., 1965. Morfologia plantelor. Editura Didactică și Pedagogică, București.

5. Ciocârlan V., 2000. Flora ilustrată a României. Pteridophyta et Spermathophyta. Editura

Ceres.

1. Grințescu I., 1928 – 1934. Curs de Botanică generală. Edit. Univ. Cluj.
2. Șerbănescu – Jitariu Gabriela, 1975. Morfologia și anatomia plantelor. Partea I.
Citologia și Histologia. Partea a - II –a. Organografia și Înmulțirea. Tipografia
Universității din București.
3. Tarnavschi, T., Șerbănescu Jitariu Gabriela, Mitroiu Rădulescu Natalia, Rădulescu
Didona, 1974. Practicum de morfologie și anatomie vegetală. Tipografia Universității din
București.
4. Todor I., 1958. Botanica. Vol. I. Morfologie. Litografia și tipografia învățământului.