FRUNZA

3.1 Origine și funcții. Morfologia frunzei

Frunza este organ vegetativ cu creștere rapidă, durată scurtă de viață și care îndeplinește
funcția de fotosinteză.

După teoria caulinară sau telomică, conform căreia corpul cormofitelor (plante
vasculare) este format din axe, frunza este o axă sau un sistem de axe foliarizate
(monosimetrice). Se presupune că frunza a evoluat pe două căi: din emergențe tulpinale, care au
luat formă de frunze cu dimensiuni reduse (microfile), caracteristice ferigilor actuale
(Lycopodium sp.); prin lățirea vârfurilor ultimelor ramificații dichotomice numite cladodii, sau a
ramificațiilor, urmată de creșterea laterală, schimbarea structurii interne, luând naștere astfel,
structura dorsiventrală caracterizată prin prezența unor țesuturi diferite pe cele două fețe ale
limbului (fața superioară, adaxială, ventrală și fața inferioară, dorsală, abaxială), specifică
ferigilor cu frunza mare (macrofile), gimnospermelor și angiospermelor (Todor 1958).

Funcțiile principale ale tulpinii sunt asimilația clorofiliană, respirația, transpirația.

Tipuri de frunze sub aspect ontogenetic și funcțional

În dezvoltarea ontogenetică a unei plante se succed frunze reduse ca mărime, cu forme și

structuri diferite de cele ale frunzelor tipice. Astfel, în funcție de succesiunea foliară pe axa
tulpinală apar, la intervale diferite, ocupând poziții diferite și îndeplinind funcții variate:
cotiledoane, catafile, nomofile și hipsofile.

1. Cotiledoanele, frunze embrionare, sunt primele frunze ale embrionului, care se

diferenţiază și apar, formându-se din meristemul încă nediferențiat al acestuia. Numărul
cotiledoanelor variază: monocotiledonatele au un singur cotiledon, dicotiledonatele au două,
gimnospermele au între 2 – 15 cotiledoane iar la plantele parazite lipsesc complet (Viscum sp.-
vâsc, Cuscuta sp. - cuscuta etc).
 2. Catafilele sunt frunze modificate, reduse, cu rol de apărare, fiind reprezentate fie
numai de teaca frunzei, fie învelesc mugurii sau sunt dispuse la nodurile tulpinilor
subpământene.

3. Nomofilele sunt frunze normale (propriu-zise), asimilatoare, totdeauna verzi și prezintă

forme variate, dar totodată caracteristice diferitelor specii, datorită cărui fapt sunt folosite în
descrierea şi determinarea plantelor.

4. Hipsofilele sunt ultimele frunze care apar pe tulpină, în perioada înfloririi, fiind dispuse
la baza florilor sau a inflorescențelor. Au forme și denumiri variate: bractee, frunze reduse, în
axila cărora apar florile; spata care învelește inflorescența unor monocotiledonate (Arum
maculatum – rodul pământului); involucrul și involucelul reprezentând foliole involucrale ale
inflorescențelor de umbelifere; glumele ce protejează spicul de la graminee.

Dispoziția frunzelor pe tulpină (filotaxia)

Frunzele dispuse de-a lungul tulpinilor cu internoduri lungi se numesc caulinare iar
aşezarea lor pe tulpină se face în trei moduri (fig.27):

a. altern, câte una la un nod, sub formă de spirală (graminee);

b. opus, câte două la un nod (Mentha sp.-menta); la labiate, castan etc, aşezarea frunzelor
este decusată, adică frunzele unui nod sunt aşezate într-un plan perpendicular pe cel al frunzelor
nodului superior sau inferior, astfel încât toate nodurile cu soţ au frunzele dispuse într-un plan,
iar cele fără soţ într-un alt plan, perpendicular pe primul; deci, frunzele de la un nod superior,
ocupă în mod obişnuit spaţiul liber dintre frunzele nodului imediat inferior respectiv superior;

c. verticilat, cel puţin trei frunze la un nod (Juniperus communis-ienupăr, Galium sp. –
care prezintă frunze şi stipele cu aceeaşi formă şi mărime).
 Fig.27 Dispoziția frunzelor pe tulpină: A – alternă; B – opusă; C – verticilată
(după Grințescu, citat de Ciobanu, 1965)

d. Unele plante (Taraxacum officinalis-păpădia) prezintă internoduri foarte scurte iar

frunzele dau impresia că sunt inserate toate la același nivel (în apropierea solului); în acest caz
frunzele sunt așezate în rozetă.

Morfologia frunzei

O frunză completă, simplă, este formată din bază (teacă), peţiol şi lamina (limb), iar
cele compuse sunt formate dintr-un peţiol comun numit rahis, pe care sunt inserate mai multe
„frunze" simple numite foliole, fiecare cu pețiolul.

Lamina este cea mai importantă parte a frunzei, este verde, străbătută de nervuri şi
îndeplineşte funcţiile specifice ale acesteia.

Peţiolul este un cordon cilindric plan convex sau concav – convex, care susţine limbul
orientându-l favorabil spre lumină. Frunzele fără peţiol se numesc sesile (Euphorbia cyparissias-
alior, Symphytum officinale-tătăneasa).

Teaca este baza lăţită a frunzei prin care frunza se inseră pe nodul tulpinal, înconjurând
tulpina parţial sau aproape total (graminee).

Lamina
 În funcţie de simetria limbului se deosebesc frunze asimetrice (Ulmus sp.-ulm), la care
cele două jumătăţi ale limbului considerate în raport cu nervura mediană sunt inegale (fig.28) şi
frunze simetrice, care au cele două jumătăţi ale laminei egale (Fagus sp.-fag).

Fig.28 Frunza cu bază asimetrică la Ulmus sp.- ulm

(după Tarnavschi, 1974)

Nervaţiunea limbului

Totalitatea fasciculelor conducătoare (nervuri) şi modul lor de dispunere în limb

formează nervaţiunea. Sunr nervuri principale, mai groase ce străbat limbul în tot lungul său şi
nervuri secundare, laterale de pe care se desprind nervuri de diferite ordine. Există mai multe
tipuri de nervaţiune (fig.29).
 Fig.29 Tip de nervaţiune: a – dichotomică; b – penată; c – palmată; d – paralelă;
e – arcuată (după Grințescu, 1934)

Frunzele care prezintă o singură nervură principală se numesc uninerve (Pinus sp. - pin).
Aceste nervuri se pot ramifica rezultând nervaţiunea penată.

În cazul în care nervurile unor frunze se ramifică la vârful peţiolului şi pătrund în limb
dispuse în mod palmat, nervaţiunea se numeşte palmată.

Când în limb sunt prezente numeroase nervuri principale, drepte (la monocotiledonate)
paralele, nervaţiunea se numeşte paralelă. Dacă aceste nervuri sunt curbate, nervaţiunea se
numeşte arcuată.

La Ginkgo biloba (arborele pagodelor) şi unele ferigi, frunzele prezintă mai multe nervuri
principale care se ramifică dichotomic.

Forma limbului defineşte forma frunzei şi se raportează la o figură geometrică sau obiect
cu care se aseamănă. Astfel, la frunzele simple există diferite forme (fig.30): orbiculară, cu
forma aproape circulară (Populus tremula - plop tremurător); eliptică, cu formă de elipsă (Fagus
silvatica - fag); ovată (Pyrus communis – păr, Syringa vulgaris – liliac, Acer tataricum - arţar
tătărăsc); ovat-lanceolată, este mult mai lungă decât lată (Amaranthus retroflexus - ştir);
lanceolată, cu axa longitudinală mult mai lungă (3-4 ori) decât cea transversală, cu aspectul
unei lance (Salix alba - răchită albă, Persica sp. - piersic); reniformă cu formă de rinichi şi baza
puternic cordată (Asarum europaeum - pochivnic); triunghiulară (lobodă, Populus sp.-plop
piramidal); romboidală, cu forma asemănătoare unui romb alungit prelung, acuminat (Betula
verrucosa - mesteacăn); deltoidă cu forma asemănătoare literei greceşti delta (Populus nigra);
cordiformă, cu baza cordată şi vârful brusc acuminat, în formă de inimă (Tilia cordata - tei
pucios); sagitată, are forma unui vârf de săgeată cu nervurile arcuate (Sagittaria sagittifolia -
săgeata apei); hastată, cu forma asemănătoare unui vârf de lance, la bază cu doi lobi
orientaţi lateral (Rumex acetosella - măcriş); spatulată, având forma unei spatule (Bellis
perennis - bănuţei, părăluţe); peltată, cu forma aproape circulară asemănătoare unui scut, cu
peţiolul cilindric, excentric ce se desprinde din centrul frunzei pe faţa inferioară) şi nervaţiunea
palmată (Tropaeolum majus - condurul doamnei); liniară, a cărei lungime depăşeşte de 5-10 ori
lăţimea cu nervaţiunea paralelă (Triticum vulgare - grâu); ensiformă, cu formă de sabie
(stânjenel); subulată (Juniperus sp.-ienupăr); aciculară (Pinus nigra - pin); fistuloasă, cilindrică,
goală pe interior cu nervaţiune paralelă (Allium cepa - ceapă).
 Fig.30 Forme de limb foliar: 1 – circulară; 2 – eliptică; 3 – ovată; 4 – ovat-lanceolată; 5 –
lanceolată; 6 – reniformă; 7 – triunghiulară; 8 – rombică; 9 – deltoidă; 10 – cordiformă; 11 –
sagitată; 12 – hastată; 13 – spatulată; 14 – cuneată; 15 – falcată; 16 – scutată; 17 – liniară; 18 –
ensiformă; 19 – subulată; 20 – aciculară; 21 – cilindrică; 22 – fistuloasă; 23 – peltată (după
Ciobanu, 1965)

Marginile laminei pot fi întregi (Syringa vulgaris-liliac, Aristolochia clematitis-

cucurbețica) sau pot prezenta incizii rezultate din creşterea neuniformă în suprafaţă a limbului.

Inciziile limbului sunt considerate mici când nu afectează decât cel mult un sfert din
jumătatea lățimii limbului şi mari când depășesc această limită.

Când prezintă incizii mici (fig.31), marginea frunzei poate fi: dinţată, cu dinţii
perpendiculari pe margine și intrânduri semicirculare (Melilotus officinalis – sulfina, alun);
serată, cu dinţii orientaţi spre vârful frunzei și intrânduri ascuțite (Rosa canina - măceş); crenată,
cu diviziunile «dinţii» rotunjiţi și intrânduri ascuţite (Malva sylvestris - nalba); sinuată, când
marginea prezintă sinusuri, ondulaţii atenuate, ample (Fagus sylvatica - fag).

Fig.31 Marginea limbului foliar: a – întreagă; b – dinţată; c – serată; d – crenată;

e – sinuată (după Ciobanu, 1965)

Când aceste tipuri de incizii se repetă iau naştere marginile: dublu-serate, dublu-crenate.

La unele plante inciziile laminei sunt mai accentuate – incizii mari (fig.32), şi în funcţie
de adâncimea la care ajung în limb, acesta poate fi: lobat, când inciziile pătrund cel mult până la
sfertul jumătăţii limbului; fidat, când inciziile pătrund până la jumătatea jumătăţii limbului;
partit, când afectează trei sferturi din jumătatea laminei; sectat, când inciziile ating nervura
principală, deci, jumătatea frunzei.

Tipurile de incizii mari se denumesc în funcţie de tipul de nervaţiune (fig.32), astfel:

a. În cazul nervaţiunii penate: frunza penat - lobată întâlnită la Quercus cerris (cer);
penat – fidată la Quercus robur (stejar); penat - partită la Glaucium corniculatum (mac cornut),
Capsella bursa- pastoris (traista ciobanului); penat – sectată la Valeriana officinalis (odolean).
b. În cazul nervaţiunii palmate: frunza palmat – lobată la Pelargonium zonale
(muşcata), Acer platanoides (arțar); palmat – fidată la Ricinus communis (ricin); palmat –
partită la Geranium pratense (greghetin), Ranunculus acer (piciorul cocoșului); palmat – sectată
la Cannabis sativa (cânepa).

Fig.32 Tipuri de incizii ale limbului: 1. penat – lobată; 2. penat – fidată;

3. penat - partită 4. penat – sectată; 5. palmat – lobată; 6. palmat – fidată;
7. palmat – partită; 8. palmat – sectată (după Todor, 1958)

În afară de frunzele simple descrise, se întâlnesc destul de frecvent la diferite plante şi

frunze compuse, cu lamina divizată în părți distincte numite foliole, fiecare cu pețiol propriu
numit pețiolul. Nervura mediană s-a transformat într-un ax numit rahis de care se prind foliolele.

În funcţie de tipul de nervaţiune, frunzele compuse pot fi: penat - compuse şi palmat
-compuse.

Frunzele penat - compuse (fig.33) au foliolele dispuse de o parte și de alta a rahisului;

acestea pot fi: paripenat - compuse, cu foliole perechi, iar vârful rahisului nu se termină cu o
foliolă (Pisum sativum- mazărea, Vicia sativa – măzăriche) şi impariparipenat - compuse, când
este prezent un număr impar (nepereche) de foliole, rahisul terminându-se cu o foliolă (Juglans
regia – nuc, Robinia pseudacacia- salcâm).

La Gleditsia triacanthos (glădiţa) frunzele sunt dublu penat compuse.

Frunzele palmat - compuse prezintă foliole care se prind într-un singur loc de pe rahis
(fig.33), astfel: câte trei (Trifolium sp. – trifoi), patru (Marsilea quadrifolia - ferigă), cinci
(Aesculus hippocastanum – castan ornamental) sau şapte. Speciile de lupin (Lupinus sp.) au între
5 şi 11 foliole (fig.33).

Fig.33 Tipuri de frunze compuse: 1 - imparipenat - compusă (Juglans regia-nuc);

2 - paripenat-compusă (Vicia sativa-măzăriche de primăvară); 3 - dublu paripenat-
compusă (Gleditschia triacanthos-glădiţa); 4 - trifoliată (Trifolium pratense-trifoiul roşu);
5, 6- palmat-compusă (Marsilia quadrifolia-ferigă, Lupinus albus -lupin alb);
7 - dublu trifoliat penat-compusă (Laserpitium latifolium-zmeoaică)
(după Todor, 1958)

Baza frunzei (teaca). Anexe foliare.

Baza frunzei reprezintă porțiunea prin care frunza se inseră pe tulpină la nodul acesteia.
Astfel, la cireș (Cerasus avium), mușcată (Pelargonium zonale) etc, baza frunzei este
reprezentată printr-o dilatație a părții inferioare a pețiolului; la graminee teaca ia forma unui
cilindru despicat longitudinal și înconjoară internodul superior în diferite proporții, aceasta
continuându-se cu limbul; teaca poate fi întreagă (ciperacee) sau umflată (unele umbelifere)
(fig.34).

Fig.34 Exemple de teci:

1 – spintecată (graminee);
2 – întreagă (ciperacee);
3 – umflată
(Angelica archangelica-angelică)
(după Todor, 1958)

Anexe foliare

Reprezintă formațiuni foliare ce se dezvoltă la baza limbului sau la baza pețiolului.

Acestea sunt: stipelele, ligula, urechiușele, ohrea.

a. Stipelele sunt frunze mici, verzi, dispuse în pereche și care apar mai ales la plantele cu
baza lipsită de teacă. Au diferite forme (fig.35): ovale, cordate, hastate, reniforme, liniare etc.
 Fig.35 Tipuri de stipele: A – stipele de fag; B – stipele de mazăre (st); C – stipele de
trandafir sălbatic; D – stipele de sânziene; E – stipele transformate în cârcei de Smilax sp.;
F – stipele foliacee la Lathyrus aphaca (după Grinţescu, citat de Ciobanu, 1965)

La arbori stipelele sunt caduce, adică rămân sub forma unor solzi membranoși, care nu se
înverzesc, și cad la deschiderea mugurilor. La alte plante (măceș, mazăre) sunt persistente iar la
unii reprezentanți se transformă în țepi, cârcei etc.
b. Ligula este membranoasă, provine din concreșterea stipelelor, fiind prezentă la plantele
cu frunze alcătuite numai din teacă și limb, localizată între acestea. Este caracteristică
gramineelor, facilitând identificarea acestora (fig.36).

c. Urechiușele reprezintă prelungiri ce pornesc de la baza limbului, fiind prezente la

graminee (fig.36).
 Fig.36 Urechiuşe (u) şi ligule (l) la: 1 – Hordeum vulgare (orz); 2 – Ttriticum vulgare
(grâu); 3 – Secale cereale (secara); 4 – Avena sativa (ovăz); 5 – Poa pratensis (firuţa de livezi); 6
– Poa trivialis; 8 – Cynodon dactylon (pir gros) (după Todor, 1958)

d. Ohreea, caracteristică plantelor din familia Polygonaceae, este formațiune

membranoasă, provenită prin concreșterea stipelelor, cu formă de cornet (fig.37), care învelește
baza internodurilor tulpinale.

Fig.37 Ohree (o) la hrişcă (Fagopyrum sagittatum)(după Todor, 1958)