Tulpina

Organ vegetativ cu geotropism negativ și simetrie radiară, articulat, alcătuit din noduri
și internoduri; are rolul de a produce și susține ramuri, frunze sau organe reproducătoare și de
a conduce seva brută și elaborată; asigură legătura morfo-fiziologică între organele aeriene și
rădăcină.

Originea ontogenetică a tulpinii

Tulpina provine din activitatea meristematică a trei componente ale embrionului: axa
hipocotilă, epicotil, muguraș

Stadiile de dezvoltare ale tulpinii

a) Stadiul de plantulă
Planta tânără, în prime stadii de creștere, începând cu momentul germinării, este alcătuită
din trei zone distincte:
- Hipocotilul. Reprezintă partea bazală a tulpinii, aflată în continuarea rădăcinii, cuprinsă
între colet (= zona de trecere de la rădăcină la tulpină) și locul de prindere al
cotiledoanelor. Când se alungește în timpul germinației, împinge cotiledoanele la
suprafața solului iar germinația este de tip epigee. Atunci când nu se dezvoltă,
cotiledoanele rămân în sol iar germinația este hipogee.
- Epicotilul. Reprezintă primul internod tulpinal, cuprins între nodul cotiledonar și
muguraș.
- Mugurașul. Reprezintă vârful de creștere al tulpinii (= apex) și asigură prin diviziuni
meristematice formarea tulpinii și anexelor sale.
b) Planta adultă – este alcătuită din noduri (porțiuni mai umflate, în dreptul cărora apar
frunzele și mugurii) și internoduri (zonele cuprinse între două noduri).

Mugurii
Formațiuni tinere (juvenile) ale tulpinii, constituite dintr-un ax longitudinal având celule
meristematice în vârf din care se diferențiază frunzele, florile și noii muguri. În zonele
temperate sau reci sunt protejați de frunze modificate = catafile. Se împart după:
a) Poziția pe lăstari și ramuri: m. terminali, situați în vârful tulpinii sau ramificațiilor
acesteia; asigură creșterea în lungime; m. laterali (axilari), situați în axila frunzelor,
pe părțile laterale ale tulpinii; asigură ramificarea acesteia; m. adventivi, formați pe
internodurile tulpinale, asigură formarea rădăcinilor adventive și permit înmulțirea pe
cale vegetativă.
b) Tipul organelor formate: m. vegetativi – produc lăstari cu frunze; m. floriferi – produc
flori (se numesc și m. de rod); m. micști – produc lăstari cu frunze și flori.
c) Momentul intrării în vegetație: m. activi – intră în activitate în perioada de vegetație
următoare formării lor; m. dorminzi – aflați în stare latentă, intră în activitate în cazul
defolierilor masive, provocate de accidente climatice sau de atacul unor insecte.
Lăstarii
Sunt rezultatul activității unui mugure vegetativ sau mixt în decursul unei perioade de
vegetație. Spre sfârșitul acesteia, lăstarii încep să se lignifice de la bază spre vârf iar după
căderea frunzelor devin ramuri de un an (= lujeri).

Ramurile
După lungimea internodurilor pot fi: microblaste (brahiblaste) – ramuri cu internoduri
scurte și noduri apropiate; la pomii fructiferi reprezintă ramurile de rod; macroblaste
(dolicoblaste) – ramuri cu internoduri lungi; la pomii fructiferi sunt, de obicei, ramurile
vegetative.

Ramificarea tulpinii
În funcție de modul de acțiune a mugurelui terminal și de formarea ramurilor laterale
există mai multe tipuri de ramificare tulpinală:
- Ramificarea dichotomică: constă în bifurcarea repetată a vârfului de creștere rezultând
de fiecare dată câte două axe (ex. ferigi inferioare).
- Ramificarea monopodială: constă în creșterea în lungime a axului principal al tulpinii
prin activitatea mugurelui terminal; mugurii axilari asigură ramificarea în lateral,
subordonată creșterii apicale. Se formează astfel
coroanele piramidale – ex. brad, molid.
- Ramificarea simpodială: se realizează atunci
când mugurele terminal își încetează timpuriu
activitatea iar creșterea este preluată de mugurii
laterali – ex. arbuștii.
- Ramificarea mixtă: creșterea se realizează atât
monopodial cât și simpodial. Reprezintă un caz
frecvent întâlnit la plante – ex. vița de vie,
bumbacul.
- Înfrățirea: mod particular de ramificare a tulpinii
la graminee (ex. iarba de gazon) care constă în
formarea lăstarilor numiți frați din zona bazală a
tulpinii (fig. 1). Fig. 1: Plantulă de graminee la
începutul înfrățitului
Clasificarea morfologică a tulpinilor
1) După mediul de viață:
a. Tulpini aeriene
- Tulpini erbacee:
✓ Caulis – tulpina este alcătuită din noduri mai puțin evidente și internoduri aproximativ
egale între ele; înternodurile pot fi pline cu parenchim medular sau goale (=fistuloase)
când măduva este parțial sau total dezorganizată.
✓ Culm (pai) – reprezintă tulpina cu noduri evidente și internoduri lungi și fistuloase; este
caracteristică speciilor din familia Poaceae.
 ✓ Calamus – este tulpina cu noduri puțin evidente, apropiate la bază și internoduri lungi
spre vârf, pline la interior cu măduvă spongioasă, caracteristică plantelor aflate în locuri
umede (ex. rogozul).
✓ Scap – tulpină cu internodurile bazale foarte scurte, nodurile foarte apropiate, dispuse
la nivelul solului astfel încât dispoziția frunzelor are aspect de rozetă. Ultimul internod
este lung și se termină cu floarea sau inflorescența. Este caracteristică plantelor din
pajiștile alpine (ex. floarea de colț, ciuboțica cucului).
- Tulpini lemnoase:
✓ Arbori – ramificarea tulpinii se produce la o anumită distanță față de sol, deosebindu-
se astfel un trunchi și o coroană.
✓ Arbuști – ramificarea se produce chiar de la suprafața solului, deci nu se evidențiază
un trunchi.
✓ Semiarbuști – sunt arbuști mai scunzi cu vârful ramificațiilor erbaceu care pe timpul
iernii dispare (ex. levănțica).
✓ Liane – plante lemnoase care necesită suport pentru susținere.
- După orientarea în spațiu:
➢ Tulpini ortotrope: sunt tulpini aeriene cu poziție verticală. Aceasta poate fi rezultatul
țesuturilor mecanice bine dezvoltate (tulpini erecte) sau al susținerii tulpinii de către un
suport (tulpini urcătoare agățătoare prin cârcei, peri sau pețiolul frunzelor și tulpini
urcătoare volubile – cele care se răsucesc în jurul suportului).
➢ Tulpini plagiotrope – sunt tulpini culcate pe sol (târâtoare).
- Tulpini metamorfozate – adaptate îndeplinirii altor funcții:
• Asimilatoare: îndeplinesc funcția de fotosinteză atunci când frunzele sunt reduse sau
absente. Pot fi:
- Tulpini virgate (cu aspect de vergea) ex. pipirig – internodurile bazale sunt scurte, cele
superioare sunt lungi iar frunzele reduse la teci se găsesc la baza tulpinii.
- Cladodii sunt tulpini lățite, asemănătoare frunzelor – ex. grozamă (Genista sp.).
- Filocladii sunt ramuri lățite cu aspect de frunze – ex. ghimpe (Ruscus aculeatus).
- Tulpini suculente - tulpini cu țesuturi parenchimatice acvifere și asimilatoare (ex.
cactuși).
• De depozitare: îndeplinesc funcția de depozitare a substanțelor de rezervă (ex. gulia)
sau a apei (ex. cactușii).
• Adaptate pentru înmulțirea vegetativă: sunt tulpini care produc numiți bulbili care
asigură înmulțirea vegetativă (ex. untișor, Cardamine bulbifera).
• Adaptate pentru susținerea plantei: atunci când anumite părți ale tulpinii sunt
transformate în cârcei (ex. castravete, vița de vie).
• Adaptate pentru apărare: atunci când anumite părți ale tulpinii sunt transformate în
spini (ex. glădița, porumbarul).
b) Tulpini subterane
Sunt tulpini metamorfozate, adaptate pentru depozitarea substanțelor de rezervă și
realizarea înmulțirii vegetative; sunt caracteristice plantelor erbacee perene. Deosebim:
 - Rizomul: tulpină cu internoduri scurte, îngroșate; la noduri se formează rădăcini
adventive și lăstari aerieni; se dezvoltă de obicei în straturile superficiale ale solului (ex.
– stânjenel, costrei).
- Stolonul: macroblaste cu internoduri foarte subțiri, adaptate în special pentru înmulțirea
vegetativă.
- Tuberculul: ramuri lungi (macroblaste) îngroșate, cu parenchim de rezervă foarte bine
dezvoltat în care se poate acumula amidon (cartof) sau inulină (nap porcesc).
- Bulbul: microblaste disciforme, cu rădăcini adventivepe partea inferioară și 1-2 muguri
pe partea superioară, protejați de frunze cărnoase (= tunici) în care se depozitează
substanțe de rezervă și frunze subțiri, situate la exterior, numite catafile. Poate fi solzos
– atunci când tunicile se acoperă parțial iar catafilele sunt absente sau tunicat cînd
tunicile se acoperă complet una pe cealaltă și sunt protejate de catafile la exterior.
- Bulbo-tuberculul: tulpină cu partea centrală tuberizată (formată dintr-un parenchim de
rezervă), acoperită la exterior de catafile.
c) Tulpini acvatice
Sunt tulpini caracteristice plantelor de apă; distingem:
- Tulpini submerse – aflate sub apă (ex. nufărul);
- Tulpini natante – plutitoare (ex. peștișoară);
- Tulpini amfibii – cele care au forme terestre și forme acvatice (ex. sălcuța).

Anatomia tulpinii
1. Structura primară a tulpinii
În structura primară a tulpinii se disting trei zone principale:
a) Epiderma – reprezintă țesutul protector, alcătuit din celule prevăzute cu cuticulă.
Prezintă anexe epidermale – stomate, peri protectori sau glandulari ș.a.
b) Scoarța – formată din celule parenchimatice dispuse în diferite categorii de țesuturi:
- Clorenchim: țesut asimilator situat în primele straturi sub epidermă.
- Țesuturi mecanice de tip colenchim, sclerenchim: pot apare sub epidermă; la graminee
sclerenchimul formează hipoderma.
- Endoderma: la majoritatea speciilor nu este diferențiată ca în cazul rădăcinii; la unele
specii se poate identifica sub forma unui strat de celule cu granule de amidon care
formează teaca amiliferă.
c) Cilindrul central
Primul țesut – periciclul poate apare ca un țesut sclerificat sub forma unui manșon
continuu sau sub forma unor pachete de fibre periciclice (ex. in, cânepă); la alte specii periciclul
este un țesut formativ care generează rădăcini adventive (ex. iederă). La speciile de poacee,
periciclul nu se diferențiază.
În centrul tulpinii se găsește măduva sub forma unui țesut parenchimatic alcătuit din
celule cu pereți subțiri, mai rar este sclerificată; la unele specii se dezorganizează rezultând o
lacună centrală (ex. plantele cu internoduri fistuloase).
 În cilindrul central se găsesc fasciculele
conducătoare mixte, libero-lemnoase; se deosebesc:
- Fascicule colaterale: atunci când sunt
alcătuite din elementele liberiene (floemice)
dispuse spre exterior și lemnoase (xilemice)
orientate spre centrul tulpinii; acestea pot fi de
li.
tip închis atunci când nu se diferențiază
meristemul secundar – cambiul (fig. 2) sau le.

deschis când între liber și lemn activează fc.

cambiul intrafascicular.
- Fascicule bicolaterale: sunt alcătuite din
elemente liberiene situate atât spre exterior
Fig. 2: Secțiune prin tulpina de
(liber extern) cât și spre centrul secțiunii (liber porumb; fc. = fascicul conducător de
intern) având între ele elementele xilemice; și tip colateral închis; le = zona de lemn;
în acest caz fasciculele pot fi închise sau li.=zona de liber
deschise - atunci când cambiul intrafascicular se formează între liberul extern și lemn.
La monocotiledonate scoarța primară este slab dezvoltată și sclerenchimatică iar trecerea
către cilindrul central nu este marcată de nici un țesut (fig. 2). În cilindrul central fasciculele
libero-lemnoase sunt dispuse împrăștiat. Acestea sunt de tip colaterale, închise. Partea lemnoasă
înconjoară liberul în forma literei V; este alcătuită din 2 trahee (vase de metaxilem) dispuse
simetric și de câteva vase mai înguste care prezintă îngroșări inelare sau spiralate. În jurul lor,
după dispariția primului element lemnos, rămâne o lacună. Fasciculele conducătoare sunt
mărginite sau înconjurate de o teacă sclerenchimatică (ex. tulpina de porumb, fig. 2).
2. Structura secundară a tulpinii
Este rezultatul activității meristemelor secundare – cambiul și felogenul și este întîlnită la
speciile de gimnosperme și dicotiledonate.
Primul meristem care intră în activitate este cambiul.
În fasciculele colaterale, deschise, din structura primară,
funcționează cambiul intrafascicular iar între fasciculele
cambiul interfascicular, alcătuind împreună un inel de
liII
cambiu unitar. Acesta produce spre exterior elemente de
liber secundar iar spre interior elemente de lemn secundar
leII
și raze medulare secundare, dispuse în șiruri radiare (fig. c
3). Activitatea cambiului este influențată de condițiile
climatice. În zona temperată, primăvara, în urma
diviziunilor cambiale, se formează elemente conducătoare
mai mari, cu pereți celular subțiri – lemnul de primăvară;
spre toamnă lumenul vaselor se reduce iar pereții devin mai
groși – lemnul de toamnă; cele două zone alcătuiesc un inel
anual. Numărul inelelor la arbori reprezintă vârsta Fig. 3: Secțiune prin ramura de tei
de 1 an; leII = lemnul secundar;
acestora.
liII= liberul secundar; c = zona
cambială
 Îngroșarea tulpinii datorită formării elementelor conducătoare secundare are drept
consecință ruperea și exfolierea treptată a epidermei și înlocuirea acesteia de un complex de
țesuturi numit peridermă, rezultat din activitatea felogenului.
Felogenul se poate diferenția din celulele epidermei, din stratul extern al scoarței primare
sau din straturile interne ale acesteia. Spre exterior va forma, prin diviziune, țesutul de suber
iar spre interior o scoarță secundară, numită felodermă.
La exteriorul structurii secundare, datorită ruperii peridermului în urma îngroșării
cilindrului central, se va forma ritidomul, rezultat din activitatea unui nou felogen diferențiat
din straturile interne ale scoarței secundare. Acesta se va distruge și exfolia continuu la
suprafață.
În partea internă a structurii, la nivelul lemnului secundar, se difernțiază spre exterior o
zonă deschisă la culoare alcătuită din elemente conducătoare active, numită alburn, în timp ce
inelele anuale interne au vasele nefuncționale, blocate cu tile sau pline cu substanțe rășinoase
(ex. vișin) constituind o zonă mai închisă la culoare, numită duramen. Pereții vaselor sunt
impregnați cu diferite substanțe tanante și cu produși rezultați din descompunerea acestora care
dau o culoare specifică lemnului.
Gradul de dezvoltare al alburnului și duramenului este un caracter variabil în funcție de
specia de arbori. Există:
- arbori cu alburn (ex.: carpen, mesteacăn, arin), în care alburnul este mai dezvoltat;
- arbori cu duramen (ex.: stejarul, nucul, salcâmul, mutul, mărul, prunul, cireșul,
ienupărul, tisa), la care duramenul are o dezvoltare mare.
Duritatea lemnului este o proprietate specifică, determinată de gradul îngroșare,
lignificare și impregnare al pereților celulari ai fibrelor și de consistența acestora. Distingem
specii cu lemnul foarte dur, asemănator pietrei (abanosul, teakul), specii cu lemnul foarte tare
(migdalul, păducelul), specii cu lemnul tare (arțar, carpen, cireș pădureț, tisă), specii cu lemnul
potrivit de tare (frasin, paltin, prun, ulm, salcâm), specii cu lemnul mai puțin tare (fag, stejar,
nuc, păr, măr, castan comestibil), specii cu lemn moale (molid, pin, brad, zadă, arin, mesteacăn,
castan sălbatic), specii cu lemn foarte moale (tei, plop, salcie)

Test grilă

1. Prin înfrățire are loc: e) subordonarea creșterii

a) formarea coroanelor piramidale mugurilor laterali creșterii
datorită dominanței mugurelui apicale.
apical (terminal) 2. Numim zona de trecere de la
b) încetarea timpurie a activității rădăcină la tulpină:
mugurelui terminal a) epicotil
c) formarea lăstarilor din zona b) colet
bazală a tulpinii c) hipocotil
d) bifurcarea repetată a vârfului de d) mezocotil
creștere e) muguraș
3. Mugurii care intră în activitate, 8. *Germinația hipogee presupune:
atunci când plantele suferă de pe a) rămînerea cotiledoanelor în sol
urma accidentelor climatice sau al b) creșterea hipocotilului
atacului insectelor, se numesc: c) alungirea epicotilului
a) dorminzi 9. *Frunzele tulpinilor asimilatoare
b) axilari pot fi:
c) micști a) bine dezvoltate
d) apicali b) reduse la solzi
e) floriferi c) transformate în spini
4. În cazul tulpinii de tip calamus: 10. *Ramurile lungi sunt:
a) internodurile sunt aproximativ a) vegetative
egale b) macroblaste
b) ultimul internod se alungește și c) dolicoblaste
poartă floarea sau inflorescența 11. *Mugurii adventivi:
c) internodurile terminale sunt mai a) se formează la nodurile
lungi decât cele bazale tulpinale
d) internodurile sunt lungi și b) asigură înmulțirea vegetativă a
fistuloase plantelor
e) internodurile bazale și cele c) formează rădăcini fasciculate ca
terminale sunt egale ca formă
lungime. 12. *Un inel anual este format din:
5. Teaca amiliferă este un țesut a) raze medulare secundare
caracteristic: b) lemn de primăvară
a) structurii secundare c) lemn de toamnă
b) fasciculelor colaterale 13. Partea bazală a tulpinii plantulei
c) cilindrului central care, prin alungire, scoate
d) structurii primare cotiledoanele din sol se
e) hipodermei. numește....................................
6. Zona activă care asigură 14. Tulpinile virgate îndeplinesc
conducerea sevei la nivelul funcția de
lemnului secundar este numită: .........................................................
a) lemn de primăvară 15. Când în structura fasciculului
b) alburn conducător intră liber intern și
c) lemn de toamnă extern, acesta se numește
d) duramen .....................................................
e) inel anual. 16. În familia Poaceae plantele au
tulpini de tip
7. *Tulpinile erbacee, după .....................................................
orientarea lor în spațiu, pot fi: 17. Atunci când tulpina se răsucește
a) volubile în jurul unui suport aceasta se
b) de tip scap numește
c) plagiotrope .....................................................
18. Complexul de țesuturi generat de c) se dezvoltă în profunzime
felogen se numește ....................... d) sunt întâlniți la stânjenel
e) la noduri formează rădăcini
19. *Filocladiile și cladodiile sunt adventive
tulpini: 23. *Fasciculele conducătoare din
a) subterane tulpină pot fi:
b) asimilatoare a) mixte, libero-lemnoase
c) metamorfozate b) simple, liberiene și lemnoase
d) adaptate pentru depozitare c) deschise, având cambiul
e) acvatice interfascicular
20. *Tulpina este un organ: d) închise, atunci când cambiul nu se
a) cu rol de înmulțire formează
b) vegetativ e) bicolaterale, alcătuite din liber
c) cu simetrie radiară extern, liber intern și lemn în partea
d) geotropic pozitiv din mijloc a fasciculului.
e) articulat 24. *În partea internă a structurii
21. *Dintre anexele epidermale ale secundare la arbori:
tulpinii fac parte: a) vasele de lemn sunt distruse
a) stomatele b) se disting două zone diferite ca
b) perii absorbanți intensitate a culorii
c) perii protectori c) duramenul asigură circulația sevei
d) perii secretori d) aer loc îngroșarea și impregnarea
e) sclerenchimul pereților celulari ai vaselor de lemn
22. *Rizomii: e) lemnul secundar are o anumită
a) au internoduri scurte duritate, în funcție de specie.
b) sunt înveliți în catafile