TULPINA

Tulpina este organul vegetativ cu creştere vegetativ geotropică, cu rolul de a conduce seva brută
cât şi substanţele elaborate. Generează şi susţine frunzele şi organele de reproducere; îşi are
originea în axa hipocotilă a embrionului

TIPURI DE TULPINI

După mediul în care trăiesc, se împart în patru categorii: aeriene, subterane (subpământene),
acvatice şi metamorfozate.

a)Tulpinile aeriene – după structura lor pot fi: lemnoase şi ierbacee

• Tulpinile lemnoase sunt lignificate în întregime şi aparţin arborilor şi arbuştilor. Prima

parte a tulpinii, numită trunchi, este groasă şi neramifictă. La arbori, totalitatea ramurilor
formează coroana. Arbuştii nu au trunchi, ramificaţiile se formează de la suprafaţa solului;
semiarbuştii sunt mai scunzi ca arbuştii cu vârful ramificat ierbaceu.

• Tulpinile ierbacee sunt considerate mai evoluate, mai plastice (se pot adapta) şi sunt:

CAUL – tulpină articulată cu internodurile pline sau fistuloase

CULM sau PAI – tulpină cilindrică , dreaptă cu noduri evidente şi internoduri lungi şi fistuloase

SCAP – tulpină floriferă formată dintr-un internod alungit.

Alte tulpini:

• Tulpini agăţătoare - se agaţă cu ajutorul cârceilor (viţa de vie), al spinilor (trandafiri urcători),
ai rădăcinilor adventive (iederă) sau se înfăşoară în jurul unui suport – tulpini volubile (zorele,
volbură).

• Tulpini târâtoare fiind foarte sărace în ţesuturi de susţinere, cresc orizontal sau oblic, târându-se
mai mult pe pământ (dovleac, pepene).

b)Tulpini subterane (subpământene) – tulpini modificate sub influenţa mediului în care

trăiesc şi a funcţiei lor:

• RIZOMII– tulpini subterane cilindrice sau turtite, simple sau ramificate. Pe ei se găsesc frunze
în formă de solzi, la subsoara cărora se dezvoltă mugurii. Pe rizomi se formează rădăcini
adventive.

• TUBERCULII sunt tulpini scurte şi groase. În ei se acumulează substanţe de rezervă, în special

amidon. Tuberculii au formă ovală, iar pe ei se observă mici adâncituri în care se găsesc muguri,
numiţi ochi, apăraţi de o frunză redusă. La cartof, tuberculii provin din îngroşarea vârfului unor
stoloni subterani.
• BULBII sunt ramurile subpământene, învelite în numeroase frunze cărnoase, care conţin
substanţe nutritive de rezervă. Frunzele exterioare sunt protectoare şi pergamentoase, de culoare
brună, impermeabile pentru apă. Tulpina propriu-zisă o formează discul de care sunt prinse
frunzele şi rădăcinile adventive.

c) Tulpinile acvatice – sunt diferite de celelalte tipuri datorită adaptării lor la mediul în
care trăiesc. Au un număr redus de vase lemnoase, nu au stomate, ţesuturile mecanice sunt
reduse. În parenchimurile lor predomină spaţiile intercelulare, pline de aer (lacune).

d) Tulpinile metamorfozate – sunt tulpini care şi-au schimbat forma ca urmare a adaptării
lor la îndeplinirea de noi funcţii. Astfel, cactuşii au tulpini cărnoase asimilatoare, iar frunzele
sunt transformate în spini; la gulie, tulpina are rol în depozitarea substanţelor de rezervă.

ANATOMIA FRUNZEI

Printr-o secţiune transversală în limbul unei frunze observăm următoarele părţi: epiderma
superioară, epidema inferioară şi mezofilul.

Epiderma superioară şi epiderma inferioară sunt formate dintr-un singur strat de celule strâns
lipite între ele. Celulele au pereţii externi bombaţi şi pot fi impregnaţi cu ceară sau cu substanţe
minerale. Printre celulele epidermice se găsesc răspândite numeroase stomate, în special la
epiderma inferioară.

Mezofilul – se găseşte între cele două epiderme şi cuprinde parenchimul în care se găseşte ţesut
conducător.

Parenchimul este situat sub epiderma superioară, este format din unul sau mai multe straturi de
celule alungite, bogate în cloroplaste, care dau frunzelor un colorit verde – închis pe această
parte; acest perenchim formează ţesutul asimilator palisadic, sub care se află ţesutul lacunos. El
este format din mai multe straturi de celule ovale, poliedrice sau alungite, care lasă între ele
spaţii mari, numite lacune, prin care circulă aerul. Lacunele sunt în legătură cu camerele
substomatice şi formează împreună un sistem de aerisire. În celulele acestui ţesut lacunos se
găsesc puţine cloroplaste.

Ţesutul conducător cuprinde totalitatea nervurilor formate din fascicule libero-lemnoase, care
străbat ca o reţea întreaga frunză. În fascicul, vasele lemnoase sunt situate pe faţa superioară a
frunzei, iar cele liberiene, pe cea inferioară. În frunze întâlnim ţesuturi mecanice, localizate în
jurul fasciculelor conducătoare sau sub epidermă.
ORGANIZAREA GENERALĂ A FLORII LA ANGIOSPERME

Floarea angiospermelor ia naştere din muguri florali sau micşti, situaţi pe ramuri mai scurte ale
tulpinii.

Părţile florii reprezintă frunze modificate adaptate la funcţia de reproducere. În general, floarea
de la angiosperme cuprinde următoarele părţi: peduncul floral, receptacul floral, sepale, petale,
stamine şi pistil.

Pedunculul floral (codiţa) porneşte de la subsoara unor frunzuliţe numite bractee.

Receptaculul este partea terminală a axei florale, de formă plană, conică, cupă, etc. Pe el se prind
după o linie spirală sau în cercuri concentrice, toate celelalte elemente florale (sepale, petale,
stamine şi pistil).

Totalitatea sepalelor formează caliciul. În general, caliciul are culoarea verde. În cazul când
sepalele sunt libere, caliciul se numeşte dialisepal (floare de măr, vişin); când sepalele sunt
concrescute caliciul se numeşte gamosepal (cartof, tutun).

Totalitatea petalelor formează corola. La majoritatea plantelor, corola este viu colorată, ca o
adaptare la polenizarea încrucişată. Ea poate fi dialipetală (cu petale libere) ca la rapiţă, măr, etc
sau gamopetală (cu petale concrescute), ca la floarea de volbură, liliac. La baza petalelor unor
plante se află glande nectarifere. Unele flori sunt lipsite de corolă şi se numesc apetale (ex: fag,
salcie, stejar).

Caliciul şi corola alcătuiesc învelişurile florale sau periantul florii. Deosebim un periant sepaloid
când toate elementele învelişului floral au culoarea sepalelor, şi un periant petaloid, când acestea
au culoarea petalelor.

La majoritatea plantelor, staminele sunt libere şi se prind direct pe receptacul; la altele staminele
sunt unite.

Staminele, în totalitatea lor alcătuiesc androceul (andros = bărbat – gr.). O stamină este formată
din filament şi anteră. Fiecare anteră are 2 teci unite printr-un conectiv, prin care trece nervura
filamentului. În fiecare teacă se găsesc doi saci polinici în care se formează grăunciorii de polen.

Privind la microscop o secţiune transversală prin anteră, observăm la exterior epiderma, sub care
se găseşte stratul mecanic. Celulele stratului mecanic au pereţii interni şi laterali îngroşaţi, pe
când pereţii externi rămân subţiri, celulozici. Datorită acestui fapt, la maturitatea anterei, în urma
deshidratării are loc concentrarea inegală a pereţilor celulelor, ceea ce duce la deshidratarea
anterei şi la elibererea grăunciorului de polen.
INFLORESCENŢA

La majoritatea plantelor, florile sunt grupate mai multe la un loc alcătuind inflorescenţe. Ele se
împart în inflorescenţe racimoase (nedefinite) şi inflorescenţe cimoase (definite).

Inflorescenţele racimoase – prezintă un ax principal bine dezvoltat, care străbate întreaga

inflorescenţă; axele secundare sunt mai mici. Totdeauna, florile mai vârstnice se găsesc la baza
inflorescenţei, iar cele tinere către vârf. Inflorescenţa are o creştere continuă, nedefinită. Din
această categorie de inflorescenţe deosebim:

- racemul (ciorchina) – florile pornesc de la baza bracteelor situate la diferite nivele ale
axului (salcâm şi coacăz roşu);

- spicul – pe ax, la baza bracteelor se prind florile lipsite de peduncul floral sau cu
peduncul scurt.Când spicele au numai flori unisexuate, iar axa lor este flexibilă se numesc amenţi
sau mâţişori (plop, salcie, nuc).

- corimbul – florile de la bază au pedunculii mai lungi decât cele dinspre vârf, încât toate
florile ajung la acelaşi nivel (păr).

- umbelă – pedunculi florali care pornesc din acelaşi loc şi au aceeaşi lungime. La baza
pedunculilor se află bracteele care împreună formează involucrul (cireş, corn); la alte plante
involucrul lipseşte.

- capitul – prezintă un ax principal scurt, globulos (muşeţel) sau lăţit ca un taler (floarea
soarelui, păpădie). Pe acest ax se găsesc o mulţime de flori sesile sau cu o codiţă scurtă,
înconjurate de un involucru ( la unele plante involucru lipseşte).

Toate aceste inflorescenţe simple pot să formeze la rândul lor prin reuniunea mai multora,
inflorescenţe compuse:

- racem compus (viţa de vie)

- spic compus (grâu)

- corimb compus (păducel)

- umbelă compusă (măr)

Inflorescenţe cimoase prezintă un ax principal. Pe el se dezvoltă ramuri laterale care cresc mai
mult decât axa principală. Acestea se termină cu o floare, încetinindu-şi creşterea (cartof,
stânjenel, gladiole).
FRUCTE :După numărul de seminţe care se formează, fructele se împart în:

- fructe monosperme (cu o samânţă) – alun, cireş, vişin

- fructe polisperme (mai multe seminţe) – măr, păr, mac

- fructe partenocarpice – fără seminţe

- Pereţii fructului provin din îngroşarea pereţilor ovarului

SĂMÎNŢA

Seminţele se formează din ovulele fecundate. Forma şi mărimea seminţelor variază de la o plantă
la alta. O sămânţă matură este alcătuită din trei părţi distincte: tegumentul (coaja), embrionul şi
endospermul (albumenul).

Factorii externi ai germinaţiei sunt: umezeala, temperatura şi aerul. Apa este necesară pentru
îmbibarea seminţelor, iar de pe urma ei se umflă embrionul şi produce pleznirea tegumentului.
Apa, însă nu trebuie să fie în exces, acoperind seminţele, pentru că le asfixiază prin lipsa de aer.

Temperatura pentru plantele din diametrul nostru trebuie să se ridice la 20o – 30oC (optim) deşi
multe pot intra în germinaţie la 2 -5o C (minim). Peste o anumită limită, numită maximă (24 –
42oC) germinaţia încetează.

O dată cu absorbirea apei, sămânţa are nevoie de mult oxigen, respiraţia devine foarte activă.
Lipsa unei bune aerisiri în jurul seminţelor sau prezenţa unor gaze toxice, întârzie sau opreşte
germinaţia, după concentraţia în care se află acestea.

TIPURI DE RĂDĂCINI

Rădăcini pivotante – rădăcina principală este mult mai dezvoltată ca cele secundare (lucernă,
pătrunjel);

Rădăcini fasciculate – rădăcina principală dispare curând după încolţirea seminţei, iar locul
acesteia îl iau rădăcina adventive (cereale);

Rădăcini rămuroase – rădăcina secundară = rădăcina principală (lungime şi grosime) – molid,

salcâm;

Rădăcini adventive – nu iau naştere din rădăcina principală, ci din alte organe vegetale (tulpină,
frunză);

Rădăcini metamorfozate – rădăcini care s-au adaptat la îndeplinirea unor funcţii speciale:
Structura primară a rădăcinii

- se poate observa microscopic, printr-o secţiune transversală în dreptul regiunii pilifere

la o plantă tânără, secţiunea prezentând de la exterior spre interior, trei zone concentrice şi
anume: RIZODERMA, SCOARŢA şi CILINDRUL CENTRAL.

1. Rizoderma – este alcătuită dintr-un singur strat de celule parenchimatice, strâns unite
între ele. Cele mai multe celule ale rizodermei sunt transformate în perişori absorbanţi.

2. Scoarţa – este un ţesut fundamental, format din straturi de celule vii, mari, poliedrice
sau sferice şi cu spaţii intercelulare.

Scoarţa este diferenţiată în trei subzone: exodermul, parenchimul cortical (scoarţa) şi

endodermul – au funcţie de protecţie, prin ele există zone de pasaj prin care la nivelul perilor
trece apa şi sunstanţele minerale dizolvate în ea.

Parenchimul cortical este format din celule cu spaţii intercelulare numite şi celule de
pasaj.

Endodermul – ultimul şi cel mai profund strat al scoarţei cu celule strâns unite între el şi
cu îngroşări.

3. Cilindrul central – se află sub endoderm.

a) Periciclul – este unistratificat şi este format din celule dispuse în alternanţă cu ale
endodermului la unele leguminoase. Periciclul este format din mai multe straturi; caracteristică
este forma celulelor de potcoavă. Acest strat marchează începutul cilindrului central în care se
află fasciculele liberiene şi fasciculele lemnoase. Fasciculele lemnoase şi liberiene au 2 tipuri de
vase:

- vase cu lemn mai mare numite protxylem (lemn) şi protfloem (liber).;

- vase cu lemn mai mic numite metaxylem (lemn) şi metafloem (liber).

Între fasciculele lemnoase şi liberiene se găsesc celule parenchimatice care alcătuiesc razele
medulare. În centrul rădăcinii se află măduva, care la unele plante poate să lipsească.

Structura secundară a rădăcinii

La gimnosperme, la dicotiledonate lemnoase şi ierboase perene este caracteristică structura

secundară prin care rădăcina creşte în grosime.

Aceasta se face prin activitatea unor meristeme secundare, care dau naştere la ţesuturi noi,
secundare. Meristemele secundare, numite şi zona generatoare sunt cambiul şi felogenul.
Cambiul ia naştere din celulele parenchimatice situate la partea interioară a fascicului liberian şi
la partea exterioară a fasciculului lemnos. Prin diviziuni repetate, celulele care alcătuiesc această
zonă produc spre interior celule de lemn, iar spre exterior celule de liber. De obicei se formează
mai multe celule de lemn în comparaţie cu cele de liber. Ca urmare, se formează o cantitate mult
mai mare de lemn secundar, determinând cambiul să ia o formă circulară, ca un inel neîntrerupt.
La un moment dat, liberul secundar împinge spre exterior liberul primar, iar fasciculele lemnoase
sunt împinse spre centru, sub liberul secundar. În dreptul fostelor fascicule lemnoase primare,
cambiul în urma diviziunii dă naştere unor celule alungite care formează razele medulare
secundare. Deci, prin diviziunea celulelor cambiale se obţine liberul secundar, lemnul secundar
(din această cauză i s-a dat denumirea de zonă libero-lemnoasă) şi razele medulare secundare.

Felogenul ia naştere de obicei din celulele periciclului. În secţiune transversală ia aspectul unui
inel neîntrerupt. Celulele sale se divid tangenţial dând naştere spre exterior la suber, iar spre
interior la feloderm

( de aici şi numele de zonă subero-felodermică).

Felodermul este un ţesut viu format din celule cu membrane subţiri, celulozice.

Celulele cambiului şi felogenului se divid numai în perioada vegetativă. Structurile

descrise sunt caracteristice plantelor angiosperme. La muşchi, funcţiile rădăcinii sunt îndeplinite
de nişte formaţiuni unicelulare care pornesc de la baza tulpinii numite rizoizi.

Rădăcina ferigilor şi gimnospermelor este complet dezvoltată, având ţesuturi bine

individualizate. Vasele lor lemnoase sunt reprezentate numai de traheide.

II. ŢESUTURILE DEFINITIVE

- sunt ţesuturi ale căror celule s-au diferenţiat şi îndeplinesc anumite funcţii. În general, şi-au
pierdut capacitatea de diviziune.

1. ŢESUTURILE PROTECTOARE( DE APĂRARE) sunt localizate în exteriorul

organelor şi au rolul de a le feri de variaţiile factorilor de mediu.

Epiderma se află la exteriorul organelor şi este formată din celule dispuse într-un singur strat,
strânse între ele, cu pereţii îngroşaţi, acoperiţi cu cuticulă sau cu ceară. Celulele nu au
cloroplaste, au o vacuolă mare şi leucoplaste. Excepţie fac plantele de apă a căror epidermă are
celule cloroplaste.

În epidermă se găsesc stomate – sunt formaţiuni care se închid şi se deschid în funcţie de căldură.
Sunt formate din trei celule stomatice reniforme aşezate faţă în faţă cu partea concavă, care lasă
între ele o deschidere numită ostiolă. Sub celulele stomatice se află un spaţiu plin cu aer, vizibil
în secţiune transversală numit cameră substomatică. Stomatele se găsesc fie pe ambele epiderme,
fie numai pe una. La plantele cu frunze plutitoare se găsesc pe epiderma superioară, la măr şi la
păr numai pe epiderma inferioară.

Numărul de stomate variază în funcţie de specie şi de condiţiile de mediu: varză = 100-

300/mm2; măr = 300-800/mm2; plante exotice = 10-20/mm2.

Epiderma mai prezintă peri uni sau pluricelulari, protectori sau agăţători. Pe petalele unor flori se
formează papile.

Caliptra sau piloriza este formată dintr-un masiv de celule care au rolul de a proteja vârful de
creştere al rădăcinii. Grosimea acestui strat rămâne constantă.

Rizoderma este ţesutul protector al rădăcinii care are rolul de a absorbi apa.

Ţesuturi protectoare secundare:

Suberul este generat de felogen şi se găseşte în mod obişnuit în exteriorul organelor. La nivelul
suberului se găsesc lenticelele, adică puncte de aerisire formate din celule suberificate afânate cu
spaţii intercelulare.

Ritidomul este un complex de celule moarte, adică coajă, care se găseşte la exteriorul organelor
plantelor lemnoase. Exfolierea ritidomului este o caracteristică pentru identificare speciei
arborilor.

.ŢESUTURI MECANICE (de susţinere)

- oferă rezistenţă plantelor la acţiunea factorilor externi. Rezistenţa se datorează atât turgescenţei
celulelor (plante erbacee) cât şi existenţei unor ţesuturi specializate: colenchim şi sclerenchim.
La rezistenţa plantelor mai contribuie şi ţesutul lemnos care are rol important la plantele
arborescente.

• Colenchimul este format din celule vii cu pereţii parţial îngroşaţi inegali; când îngroşările se
întâlnesc la unghiurile celulei, se numeşte colenchim angular sau unghiular, iar când depunerile
se fac sub formă de plăci suprapuse pe pereţii tangenţiali celulei se numeşte colenchim tabular.

• Sclerenchimul este format din celule moarte, cu pereţii de obicei lignificaţi, îngroşaţi uniform.

Sclerenchimul fibros este format din celule ascuţite la capete cu lemnul redus. În secţiune
transversală au formă poligonală cu straturi succesive de lignină depuse unul peste altul. După
poziţie, sclerenchimul fibros poate fi:

- cortical când se formează în scoarţa copacului.

- periciclic când îngroşările se fac în celulele periciclului

- libriform cînd se intercalează între celulele liberiene şi formează fibre textile.

Formarea excesivă de sclerenchim fibros la plantele furajere prin recoltarea lor întârziată reduce
valoarea nutritivă. În cazul cerealelor, lipsa unui ţesut sclerenchimatic bine dezvoltat determină
căderea plantei.

Sclerenchimul scleros este format din celule cu pereţii foarte lignificaţi şi străbătuţi de canalicule
fine. Din ele se formează endocarpul – învelişul sâmburelui lemnos şi miezul acestuia şi
constituie şi celulele pietroase din pere şi gutui.

DIVIZIUNEA CELULELOR

- este o însuşire fundamentală care are ca scop final asigurarea formării diferitelor ţesuturi şi
organe (adică creşterea lor în lungime şi grosime). Diviziunea celulară este de două feluri:

- directă – atunci când celula şi nucleul se divid simultan;

- indirectă – când diviziunea nucleului o precede pe cea a celulei.

Diviziunea directă – este des întâlnită la celulele mature pe cale de degenerare, la celulele
pe medii nutritive nefavorabile şi poate avea loc prin strangularea nucleului şi a celulei sau prin
despărţirea lor concomitentă. În cadrul acestei diviziuni nu apar filamente nucleare.

Diviziunea indirectă poate fi:

- tipică ecvaţională (mitotică) – se întâlneşte la celulele somatice şi se caracterizează printr-

un număr dublu de cromozomi (2n). În timpul diviziunii cromatidele se duc una la un pol,
cealaltă la celălalt pol pe fibra fusului nuclear. Se formează membrana celulară şi rezultă două
celule fiecare cu 4 cromozomi.Aceasta este diviziunea de creştere.

- reducţională (meioza) – se întâlneşte numai la celulele mamă ale sporilor şi

gameţilor.Caracterizează numai o anumită etapă din viaţa unui organism.În cadrul acestei
diviziuni, se reduc numărul de cromozomi la jumătate. Are loc numai la formarea şi diferenţierea
celulelor reproducătoare.