Universitatea Valahia din Târgoviște

Facultatea de Ingineria Mediului și Știința Alimentelor

Mistrețul
(Sus Scrofa)

Student: Stanca Dumitru-Andrei

Anul: IV

Specializarea: Montanologie

Referat Cinegetică
 Mistretul face parte din regnul animal, clasa mamalia , Familia Suidae si se mai numeste dupa
denumirea din latina si sus scrofa. Mistretul apartine de o turma , cu care se deplaseaza tot timpul.
Turmele au in componenta aproximativ 5-12 indivizi , dar au fost vazute si turme cu 20 de indivizi.

Aria sa de răspândire cuprinde întreaga Europă, nordul Africii inclusiv Munții Atlas, mare parte din
Asia, întinzându-se la sud până în Indonezia (harta alăturată este imprecisă, incluzând ca arie de
răspândire și zonele ocupate de specii înrudite, cum ar fi pecarul). În România populează pădurile,
începând cu Delta și Lunca Dunării, până în desișurile Carpaților.

Descriere:

Conformaţia mistreţului este uşor de recunoscut. Profilul acestuia reflectă într-o mare măsură
influenţele condiţiilor de mediu în care a evoluat şi trăieşte. Prezintă un aspect general masiv, uşor
aplatizat lateral, mai mult înalt decât gros, care lasă impresia de putere şi de mobilitate, fiind conformat
perfect pentru râmat şi pentru străpungerea desişurilor. Dimorfismul sexual este slab evident, după
formă şi după colţi.

Capul impreuna cu trunchiul la mistretul adult au 120-150 de cm foarte rar ajungand la 2 metrii.
Greutatea vierilor poate atinge şi chiar depăşi, în situaţi de excepţie, 300 de kg, pe când a femelelor,
chiar foarte dezvoltate, este de maximum 150 - 200 kg. De regulă, vierii puternici au circa 150 - 200 kg,
iar scroafele bătrâne 120 - 150 kg. Colţii apar la mistreţ în jurul vârstei de 10 luni, dar încep să se
tocească la 16 luni. În continuare ei cresc în lungime până la vârsta 7-8 ani, atâta timp cât creşterea
acestora depăşeşte tocirea lor. După această vârstă optimă de împuşcare a vierilor pentru trofeu,
mistreţul se mai menţine 3-4 ani în vigoare, ca ulterior să intre în decrepitudine. În această perioadă,
tocirea egalează creşterea colţilor, ca apoi să o depăşească şi trofeul să înregistreze o scădere din ce în
ce mai evidentă în lungime şi în valoare. Scroafele au colţi cu rădăcină ce se închide cu vârsta, fără
posibilitate de creştere, după de 5-6 ani. Formula dentara I 3; C 1; Pm 4; M 3 / I 3; C 1; Pm 4; M 3 = 44.

Culoarea generală este brună-cenuşie, brună-roşcată, brună-închis, uneori aproape neagră. Sunt
rar întâlnite şi exemplare foarte deschise la culoare, precum şi cazuri de albinism.

Corpul mistretului este acoperit cu peri lungi, tari , teposi, adesea divizati la varf; intre peri se
gaseste puf , mai mult sau mai putin des, in functie de anotimp. Culoarea blanii mistretului este neagra
cafenie iar la cei tineri are o culoare cenusie - cafenie, cu dungi galbene de fiecare parte a corpului. Pe
coapse are pete galbene

Longevitate

În condiţii de libertate, mistreţii ajung rar la 18-20 de ani. În captivitate însă, această vârstă este
frecvent depăşită, fiind citate în literatură longevităţi de 30 de ani în grădini zoologice.

Glas

Sunetele scoase de mistreţi seamănă, până la identitate, cu cele emise de porcul domestic. În
ciurdă, atunci când mănâncă liniştit, purceii care sug şi scroafele care alăptează scot grohăituri uşoare,
profunde, de bună dispoziţie. Mai stridente sunt guiţăturile purceilor care s-au pierdut sau care solicită
insistent să sugă. Scroafele emit un grohăit scurt şi adânc când au intenţia de a-şi avertiza semenii ori de
a speria duşmanii. Dacă intenţia este de a preveni ciurda asupra vreunui pericol scroafa pufăie puternic.
Pufăie a avertisment şi atunci când un anume detaliu necunoscut i-a stârnit suspiciunea.
Când mistreţii sunt atacaţi scot "zgomote de os", de fapt un clănţănit din măsele, iar când sunt
puşi în inferioritate, guiţă ca şi porcul domestic. Doar vierii maturi nu se tânguie niciodată.

Simţuri

Mistreţul are atât mirosul, cât şi auzul foarte fine. Văzul în schimb este mai slab, sesizând bine
doar obiectele în mişcare. Are însă o memorie aparte a locului, astfel încât descoperă uşor orice detaliu
nou apărut în peisaj.

Urme

Amprentele "tipar" şi "pârtie" seamănă cu cele de cerb, dar nu pot fi nicidecum confundate.
Diferenţele dintre acestea au fost deja descrise în textul destinat urmelor cerbului.
Indicii de alimentare, excrementele şi semnele lăsate pe arbori, la scăldători, la locul de hrănire şi
în alte situaţii constituie tot urme, care analizate ne dau informaţii complexe privind existenţa
mistreţilor.

Biotop

Preferă pădurile întinse de foioase şi de amestec, dar se localizează frecvent şi în trupurile mici de
pădure, dacă sunt dese, precum şi în stufărişuri şi în plauri. Uneori este întâlnit vara chiar în lanurile mari
de cereale din câmpurile cultivate agricol. Datorită amplitudinii ecologice foarte mari, arealul mistreţului
se întinde practic de sub golul de munte până pe ţărml mării.
Este ataşat locului de trai numai în măsura în care acesta îi oferă condiţiile necesare vieţuirii
(hrană, linişte şi adăpost). În situaţiile în care aceste condiţii nu îl satisfac, se deplasează până la 30 - 40
km şi chiar mai mult, în căutare de locuri mai favorabile.

Hrană

Mistreţul este omnivor tipic şi mănâncă aproape tot ceea ce este comestibil, la suprafaţă şi în sol.
Hrana din sol o descoperă după miros, o scoate cu râtul, dar şi prin scurmare cu piciorul din faţă, o alege
superficial folosindu-se de rât şi de limbă şi o ingerează în amestec cu pământ, folositor digestiei.
Constituie hrană pentru mistreţ: verdeţurile şi chiar lujerii unor specii forestiere; rădăcinile, rizomii,
bulbii şi tuberculii, fructele cărnoase, nucoase şi seminţele forestiere, cerealele şi seminţele agricole,
animalele nevertebrate şi vertebrate mici, dar şi mijlocii; cadavrele animalelor mari, humusul şi chiar
putregaiul din sol în condiţii extreme.
Omoară animalele mici prin scuturare, după obiceiul prădătorilor.

Duşmani

Lupii sunt duşmanii principali ai mistreţului. Duşmani de temut sunt şi urşii şi câinii de la stâni.
Râşii, şacalii, câinii hoinari şi chiar vulpea pot deveni şi ei, în anumite condiţii şi mai ales pentru
progenitură, prădători. Mistreţul se teme de urşi, de lupi şi de câinii de la stâni retrăgându-se din faţa
acestora, în desişuri, unde se poate apăra. Pe ceilalţi duşmani îi neglijează sau îi fugăreşte din preajma
progeniturii, dintr-un instinct de protejare a acesteia.

Sociabilitate

Mistreţul este sociabil. Scroafa cea mai bătrână, înmpreună cu urmaşele acesteia care sunt mame,
cu scroafele sterpe, cu godacii şi cu purceii descendenţi formează o grupare familială, denumită ciurdă
sau cârd. Această grupare este condusă de scroafa cea mai în vârstă. În cadrul ciurdelor, vierii tineri sunt
acceptaţi până la vârsta de un an. După această vârstă vierii se retrag şi formează, până toamna, asocieri
de câte 3-4 vieri tineri. De multe ori câte un vier tânăr stă în apropierea unor vieri solitari, probabil
pentru o eventuală protecţie împotriva prădătorilor. Vierii puternici şi cei bătrâni trăiesc solitari.
În perioada împerecherii vierii vin la ciurdă, pe care o stăpâneşte cel mai bătrân şi mai putemic
dintre pretendenţi. Acesta preia temporar, în cadrul ierarhiei ciurdei, poziţia de vârf.
Ceilalţi vieri, îndepărtaţi de la împerechere, se deplasează zeci de km, chiar până la 60 -100 km în
condiţii deosebite, în căutarea scroafelor libere în călduri.

Reproducere

Perioada de împerechere este lungă, ca şi în cazul muflonului, ţinând din septembrie până în
ianuarie. Vârful acesteia se situează însă în lunile noiembrie-decembrie.
Perioada de împerechere se declanşează o dată cu intrarea în călduri a primei scroafe. După
montarea la rând a tuturor scroafelor din cârd, fiindcă acestea îşi sincronizează de regulă împerecherea,
interesul vierului pentru acestea scade, şi se retrage în căutarea altui cârd cu scroafe nefecundate.
Perioada de gestaţie durează 18 săptămâni, după care scroafele nasc 4-8 purcei fiecare, uneori
mai puţini (scroafele tinere), alteori mai mulţi (chiar 10-12 în cazul scroafelor bătrâne). De reţinut este
faptul că o singură scroafă nu poate creşte mai mult de 10 purcei, numărul acestora fiind limitat de
numărul mameloanelor şi de obiceiul purceilor de a stăpâni fiecare câte un mamelon.

Obiceiuri

Mistreţul rănit şi urmărit atacă omul. Chiar şi scroafele bătrâne, care îşi apără cu dârzenie
progenitura, o pot face, în preajma zăcătorilor.
În alte condiţii mistreţii se feresc de om, aşa cum se feresc şi celelalte specii de vânat mare din
România.
Mistreţul se scaldă în mocirlă din necesitate, înoată cu plăcere, marchează teritoriul, îşi ţine riguros
trecătorile şi orele de trecere etc.

Vânare

Metodele de vânătoare admise sunt: goană, cu sau fără câini de mistreţi, pândă şi, uneori, dibuitul.
Este practicată şi metoda urmăririi mistreţului pe urmă, condiţionată însă de existenţa zăpezii proaspete,
moi şi pufoase.
Mistreţii pot fi împuşcaţi cu proiectile unice trase din arme lise sau cu arme cu glonţ, de la calibru
6,5 x 57 în sus.
Trofeul mistreţului îl constituie colţii. Neconvenţional sunt considerate trofee şi colţii de scroafă,
precum şi părul din coama ambelor sexe, blănurile şi busturile naturalizate. Este vânat pentru trofeu și
pentru carne.

Pagube

Atât prin consumul preferenţial de hrană, cât şi în cazul lipsei acesteia, mistreţul poate
produce prejudicii importante, de natură a atrage mânia agricultorilor, dar uneori şi a
silvicultorilor. Pagube în agricultură produce prin consumul de cereale, prin râmarea păşunilor,
prin consumul seminţelor ş.a.m.d. În pădure, consumul seminţelor încorporate în sol pentru refa-
cerea arboretelor, precum şi smulgerea, cu gura, a puieţilor din regenerări în scopul consumării
rădăcinilor, pot compromite refacerea pădurii pe suprafeţe demne ele luat în seamă. La toate
acestea se mai adaugă prejudiciile produse în plantaţii le pomicole şi în vii.
În scopul evitării sau cel puţin a diminuării prejudiciilor cauzate de mistreţi, trebuie luate
următoarele categorii de măsuri considerate eficiente:

 menţinerea efectivelor reale la nivelul celor optime, într-o structură corespunzătoare pe

sexe şi clase de vârstă;
 asigurarea liniştii în pădure şi menţinerea mistreţilor în interiorul acesteia, prin cultivarea
unor ogoare de hrană special destinate acestui scop sau prin hrănirea complementară
inclusiv în timpul verii;
 sperierea şi alungarea mistreţilor din locurile unde încep să producă prejudicii şi, în
ultimă instanţă, împuşcarea a câte un exemplar, de preferinţă purcel, din ciurda nărăvită
la culturi.

Perioada de vânătoare

1 august - 15 februarie