Lucrarea nr.
1
CITOLOGIA
Citologia se ocupă cu studiul
organizării și structurii celulei. În
accepțiunea modernă, celula este unitatea de
bază, morfo-funcțională a materiei vii. La
organismele inferioare, unicelulare, celula
poate exista sub formă liberă, reprezentând
indivizi biologici (sisteme biologice la nivel
individual), iar la organismele pluricelulare
intră în component țesuturilor (ca
subsisteme0. Celula reprezintă însăși
existenta vieții, putând avea forme și funcții
speciale, fără a pierde pe cele fundamentale.
Celula este cel mai simplu, dar în același
timp cel mai complex sistem viu capabil să
întrunească atributele fundamentale ale
vieții: metabolism, excitabilitate, creștere,
dezvoltare, autoreglare, reproducere,
cuprinzând o structură într-o continua
reînnoire. Aceste caracteristici conturează
structuralitatea și autoreglajul la nivel
celular, ca mijloace de coordonare a tuturor
manifestărilor vitale (fig.1).
În organismul viețuitoarelor, celula
reprezintă elementul activ, de diversitate
morfologică, în strânsă legătură cu gradul de
asociere, de specializare și de intensitate
funcțională.
Forma celulelor. Forma lor este
extrem de variată, dependentă de caracterele
fizico-chimice ale mediului, de factorii
mecanici, de raporturile dintre ele, de
specificul lor fiziologic. Dacă celulele libere
au o formă globuloasă (hematii, leucocite),
cele asociate pot fi poliedrice (în piele),
fusiforme (în mușchii netezi), stelate,
piriforme (în țesutul nervos), ramificate (în
țesutul conjunctiv), perismatice (celulele
absorbative din intestinul subțire),
piramidale (celulele glandulare), cubice (în
canalele excretoare), flagelate
(spermatozoidul), etc.(fig.2).
Fig.2 Forma celulelor:
a-rotundă (hematia), b,c-globuloasă(leucocit,
adiocit), d-prismatică, e-poligonală, f-turtită, g-
fusiformă, h-stelată, i-piramidală, j-cubică,k-
piriformă,l-pigmentară
Dimensiunile celulelor. În general,
dimensiunile celulelor sunt microscopice,
deosebindu-se din acest punct de vedere
celule mici, de 4-5 microni (în cerebel), sau
de 5-7 microni (hematiile) și celule mari
(180-200 microni - ovocitul), sau foarte mari
(2,5 cm-ovulul de pasăre), dimensiunea
medie a celulelor este de 30 microni.
Volumul celulelor. Este cuprins
între 200-15000µ3, în raport cu tipul și
dimensiunile celulelor, cu starea fiziologică
a acestora.
Numărul celulelor. Este incalculabil
pentru întregul organism, dar constant în
raport cu specia și cu individul.
2.1. COMPONENTELE
CELULARE
În celulă se disting trei componente
fundamentale: membrana celulară,
citoplasma și nucleul.
2.11. MEMBRANA CELULARĂ
La periferia celulei se dispune
membrana plasmatică (plasmalema),
componentă de natură lipoproteică, rezultată
din condensarea citoplasmei periferice,
constituind un mediu separator între
conținutul celulei și mediul înconjurător.
Cercetările electrono-optice din ultimii ani
au pus capăt multor discuții, controverse și
ipostaze, elucidând numeroase aspecte, dar
nu pe toate, referitoare la organizarea și
structuralizarea învelișului celular.
2.1.1.1. Organizarea chimică a
membranei
Cercetările întreprinse de Robertson
au dus la lămurirea structurii membranei
emițând ideea ,,unității de structură"și
dovedind componența trilaminară a ei.
Conform acestei teorii, membrana cuprinde
un strat mijlociu lipidic delimitat pe ambele
fețe de câte un strat dens proteic (fig.30
Stratul lipidic. Este bimolecular, cu
moleculele orientate prin extremitățile
nepolare (hidrofobe spre moleculele proteice
periferice. În constituția lipidelor de
structură intră fosfolipidele (60-65%),
colesterolul (0,8-1,0%) și combinații de
lipide cu glucide (glicolipide); proporțiile
sunt susceptibile la modificările unor factori
printre care cei de natură alimentară au un
rol determinant.
Stratul proteic. Prezintă moleculele
orientate prin extremitățile nepolare spre
stratul lipidic și prin extremitățile polare
spre exterior. Având o densitate mare la
fluxul de electroni, acest strat are aspectul
unei benzi întunecate, variabilă ca grosime.
Fig. 3 Structura moleculară a membranei
plasmatice
Interacțiunea lipide – protide, este o
caracteristică structurală a membranelor
biologice, ea realizându-se între fosfolipide
și protide, definind structura lipoproteică a
membranei. Uneori membranele
plasmalemale pot prezenta formațiuni
micelare de natură lipoproteică micelele
lipidice putând fi înlocuite cu moleciulele de
proteine globulare, ceea ce sugerează ideea
că o serie de enzime pot fi integrate în
structurile de membrană. Glucidele se leagă
de lipide formând complexe glicolipidice.
La suprafața membranei, la majoritatea
celulelor, cu localizarea la polul apical, se
dispune un strat de mucopolizaharide
(MPZ), care în interacțiune cu protidele
formează glicoproteinele (sau
mucoproteinele), strat numit glicocalix,
considerat ca formațiune ce intervine în
procesele de imunitate și în adezivitatea
celulară (fig.4,5).
Fig.4 Glicocalix Fig.5. Microvili și
glicocalix
Prin observațiile electronooptice s-au
pus în evidență unele structuri de natură
globulară, c u o mărime de 45-60Ȧ (la
nivelul celulelor intestinale, hepatice –
Benedetti, 1968) și subunități poliedrice,
așezate în vecinătatea joncțiunilor celulare.
Fără a fi o certitudine, rolul acestor
subunități pare să fie legat de
permeabilitatea membranelor celulare.
2.1.1.2. Diferențierile de suprafață
ale membranei
La suprafața unor membrane au fost
puse în evidență unele diferențieri-emisiuni -
sistematizate în diferențieri neordonate de
tipul pseudopodelor, vălurilor și
membranelor ondulate și diferențieri
ordonate de tipul microvililor, cililor,
flagelilor și desmozomilor (fig.6).
Fig.6. Emisiuni citoplsamatice:
a – pseudopode; b – membrane ondulate; c –
microvili.
Pseudopodele. Sunt emisiuni
citoplasmatice digitiforme, variabile și
inconstante, prezente la celulele cu funcții
de fagocitoză.
Vălurile și membranele ondulate.
Reprezintă prelungiri lamelare cu
dimensiuni cuprinse între 0,05-0,2 microni,
generate pe de o parte de tensiunea de
suprafață, iar pe de altă parte de modificarea
stării fizico-chimice, care duc la creșterea
presiunii intracitoplasmatice. Ele pot să
apară în diverse zone sau pe toată suprafața
celulei.
Microvilii. Sunt prelungiri
citoplasmatice, digitiforme de grosimi ce
variază între 100-500Ȧ, cu lungimea de
0,05-1,0 microni, plasate la polul apical al
unor celule (absorbative), mărind astfel
suprafața de contact și absorbție, sau chiar la
ambii poli ai celulei (hepatocitele). La
microscopul fotonic aceste formațiuni apar
ca un platou striat sau ca o ,,bordură în
perie". Între celule au fost evidențiate spații
caniculare cuprinzând enzime (fosfataza
alcalină, fosfataza acidă etc.0 implicate în
procesele de fosforilare.
Cilii. Reprezintă prelungiri
citoplasmatice vibratile (cili vibratili),
caracteristice polului apical al unor celule
(în epiteliul traheal, uterin, oviduct etc.) sau
statice (stereocili) întîlnite în celulele
epiteliului ependimar. Structural aceste
formațiuni prezintă o rădăcină, plasată în
citoplasma polului apical și doi corpusculi
bazali cu două filamente (protofibrile)
orientate longitudinal în tija cilului. Aceste
protofibrile sunt înconjurate de 9x2 perechi
de filamente înglobate în citoplasmă și
dispuse la distanțe egale. (fig.7).
Fig.7 Structura cililor
1-tijă; 2 – protofibrile; 3 – corpusculi bazali,
4- rădăcină; N – nucleu.
Flagelii. Sunt prelungiri ale
citoplasmei înconjurate de mebrane și
alcătuiesc coada gametului sexual mascul
(spermatozoidul).
Joncțiunile celulare. Sunt
diferențieri la nivelul de contact dintre
celule, asigurînd joncțiunea lor. Ele sunt
denumite și desmozomi. Între celulele
epiteliale, zonele desozomale de contact pot
fi de tipul occludens, adherens și macula
adherens, spațiul plasmalemal realizat având
dimensiuni diferite (fig.8). În afara rolului
mecanic, aceste formațiuni sunt angajate și
în schimburile intercelulare de substanțe.
Sinapsele. Sunt joncțiuni speciale
realizate între celulele nervoase, sau între
acestea și alte celule din organism cu rol
efector. Structural o sinapsă cuprinde o
porțiune presinaptică, o porțiune
postsinaptică și fanta sinaptică.
Fig.8 Joncțiuni cerebrale
a – desmozom; b – zona adherens; c – zona
occludens; d – zona occludens (detaliu).
Porțiunea presinaptică are un aspect
butonat, cuprinzând mitocondrii, vezicule
presinaptice și neurofibrile, toate limitate de
membrane. Veziculele presinaptice pot fi
granulare sau agranulare, ceea ce definește
rolul lor diferit.
Această structură sugerează angajarea
acestor elemente în procesele energetice
(mitocondriale) și în procesele de sinteză ale
meditatorilor chimici de tipul acetilcolinei
(Roberts, 1955).
Porțiunea postsinaptică este formată
dintr-o membrană mai groasă decât cea
presinaptică, fiind definită ca sediu al
inactivării neurotransmițătorilor
(mediatorilor chimici).
Fanta sinaptică reprezintă spațiul
dintre cele două membrane (post- și
presinaptică) plin cu un material omogen.
Discurile intercalare sunt ,,joncțiuni
speciale" realizate prin alăturarea
membranelor fibrelor musculare cardiace și
deservesc conductibilitatea, contracția și
fenomenul de excitație-contracție.
2.1.1.3 Funcțiile membranei
Structuralizarea complexă a
membranei implică și funcții complexe,
eliminând ideea că plasmalema este doar o
formațiune inertă, de separare între două
medii, sau protectoare. S-a dovedit că ea
reprezintă o formațiune dinamică din punct
de vedere funcțional, care intervine în
permeabilitate, transport, etc.
Permeabilitatea și funcția de
transport. Membrana plasmatică reprezintă
o structură semipermeabilă, selectivă, care
permite schimbul de substanțe și apă între
mediul extracelular și intracelular. Acest
schimb permanent este determinat de
presiunea hidrostatică, osmotică, de
activitatea moleculară, difuziune, potențialul
electrostatic etc. În funcție de gradientul
electrochimic, transportul prin membrană
poate fi pasiv(sub valoarea gradientului) și
activ (contra gradientului). Această trecere
prin membrană a ionilor se realizează cu un
mare consum de energie, rezultată în urma
eliberării, pe de o parte, a fosfatului din ATP
sub acțiunea ATP-azei, iar pe de altă parte,
din reacțiile oxido-reducătoare.
Transportul prin membrane prezintă
câteva particularități și anume: pentru unii
neelectroliți (glucoză, uree), membrana este
un mediu permeabil, iar pentru unii solvenți
ea devine selectivă, fapt explicat și de
concentrația chimică diferită a celor două
medii (intra- și extracelular), (fig.9).

Fig. 9 Trecerea ionilor monovalenți prin
membrană
Trecerea sodiului din celulă (unde este în
concentrație mare) în mediul extracelular
(unde se găsește în concentrație mai mică)
se face prin fenomenul de ,,pompare" activă
a sodiului. Echilibrul dintre sodiu și potasiu
este controlat și pe cale hormonală
(aldosteronul, glucocorticoizii), (fig.10).
Fig.10. Trecerea sodiului prin membrană
(fenomenul de ,,pompare activă de sodiu")
Trecerea influxului nervos prin fibra
nervoasă determină pătrunderea sodiului în
celulă și eliminarea potasiului în mediul
extracelular, proces reversibil după
eliminarea cauzei.
Endocitoza. Macromeoleculele sunt
transportate spre mediul intracelular prin
fenomenul de endocitoză, care cuprinde
fagocitoza (înglobarea de particule nutritive,
microorganisme), pinocitoza (captarea
picăturilor lichide) și rofeocitoza sau
micropinocitoza (înglobarea de particule
solide inframicroscopice).
2.1.2. CITOPLASMA
Citoplasma este substanța coloidală
cuprinsă între membrana celulară și cea
nucleară, îndeplinind funcții multiple pentru
viața celulei. Este alcătuită din substanță
fundamentală sau matricea în care se află în
suspensie formațiuni filamentoase,
corpusculare sau membranoase numite
organite, la care se adaugă incluziunile
citoplasmatice.
Numită și hialoplasmă (datorită
aspectului hialin), matricea cuprinde în
structura ei macromolecule proteice,
polizaharide (granule de glicogen). Lipide,
ioni de sodiu, potasiu, etc., enzime
(lacticdehidrogenaza, hexochinaza, glicero-
3-dehidrogenaza, etc.), hormoni, etc.,
constituind astfel suportul material pentru
numeroasele procese fiziologice.
Organitele citoplasmatice pot fi
sistematizate în organite generale, comune
tuturor celulelor și organite specifice,
întâlnite în structura unor anumite celule
(musculare, nervoase).
2.1.2.1 Organitele generale
Ribozomii. Cunoscuți și sub
denumirea de granulele lui Palade (sau
granulele ribonucloproteice), sunt formațiuni
ultramicroscopice, sferice sau ovale. Cu
dimensiuni de 100-200Ȧ , diseminate în
matricea citoplasmatică sau grupate, ori
atașate membranelor reticulului
endoplasmatic sau membranei nucleare
externe. Ribozomii se întâlnesc și liberi,
monomeri sau asociați în dimeri și polimeri,
purtând numele de poliribozomi (fig.11).
Fig.11. Agregate ribozomiale;
a- subunități ribozomiale; b –
poliribozomi
Utilizînd colorația negativă cu acid
fosfotungstic, Huxley și Zubay au constatat
că fiecare ribozom cuprinde două subunități
structurale (doi corpusculi), inegale, una mai
mare și sferică și una mai mică și turtită.
Locul de formare al lor este nucleolul, de
unde apoi sunt transferați în citoplasmă unde
se perfectează formarea și maturarea lor.
Roberts (1964) descrie în formarea
ribozomilor mai multe stadii: ieosom,
cuprinzând ARN, neosom cu numai 50%
ARN în compoziție și ribozomi activi care,
pe lângă ARN, au achizionați o proporție
însemnată de proteine.
Chimic, ribozomii sunt formați din
ARN (37%), proteine (50%), fosfolipide
(4,5%), apă, ioni de magneziu, de calciu etc.
ARN-ul ribozomial, pentru cele două
subunități structurale prezintă valori diferite
ale greutății moleculare, numărului și
secvenței, ceea ce reflectă sinteza lor pe
gene diferite. Proteinele sunt reprezentate de
aminoacizi cu radicali preponderent aminați,
dând acstora un caracter bazofil. Cotter
(1968) descrie un dublu helix la suprafața
ribozomului, continuat de o structură
monocatenară spre interior, atribuind
segmentului monocatenar de ARN
posibilitatea captării proteinelor și întregirea
structurii ribonucleoproteice (fig.12).
Fig.12. Organizarea moleculară a
subunității ribozomiale.
a-lanțuri dublu helicoidale de ARN
ribozomial; b- molecule de proteină; c –
lanțuri monocatenare de ARN ribozomial.
Funcțional, ribozomii sunt implicați
în sinteza tuturor tipurilor de proteine
celulare, proces care încă nu este elucidat
integral, dar care este controlat de nucleu
prin intermediul codului genetic. În
molecula de ADN este înscrisă ordinea și
succesiunea aminoacizilor din lanțurile
polipeptidice, fapt care asigură specificitatea
proteinelor sintetizate la nivelul ribozomilor,
transmisă prin ARN-m și ,,citită" cu ajutorul
ARN-t, ultimul având o dublă specificitate,
aceea de ,,acceptare" (combinare cu un
aminoacid) și de ,,transfer" (,,recunoaște"
tripletul din ARN-m).
Reticulul endoplasmatic(sistemul
de citomembrane). Este reprezentat de
formațiuni membranoase cu aspect diferit
(canalicule, vezicule, cisterne), răspândite
mai mult sau mai puțin ordonat în
citoplasmă, în raport cu starea funcțională,
gradul de specializare și diferențiere al
celulei. El se sistematizează în alfa-,
gamma- și beta-citomembrane.
Alfa-citomembranele (ergastoplasma,
reticulul endoplasmatic rugos) sunt prezente
cu excepția hematiilor, în toate celulele și în
special în cele angajate intens în sinteza
proteică. Se întâlnesc cu precădere la polul
bazal al celulei, imprimând bazofilia
(fig.13).
Fig.13 Ergastoplasma la microscopul optic
Electronooptic, ergastroplasma are o
structură membranoasă, între membrane
delimitându-se spații calare, care-i dau
aspect de saculi aplatizați, cisterne sau tubuli
(fig.14). Pe suprafața acestor membrane se
atașează ribozomii, imprimând aspectul
rugos (granular) suprafețelor. Prezența
ribozomilor definește ergastoplasmei în
sinteza de proteine.
Fig.14 Schema reticulului endoplasmatic:
I – reticul endoplasmatic cu dispoziție
tubulară și cisterne; II – cisterne ale
reticulului endoplasmatic; III – aspect al
celor două tipuri de reticul endoplasmatic; A
– reticul endoplasmatic rugos; B – reticul
endoplasmatic neted.
Beta-citomembranele (reticulul neted
sau agranular), cu aspect de membrane sau
tubuli ramificați sunt lipsite de granule
ribonucleoproteice (fig.15), sunt răspândite
în toată citoplasma și bine reprezentate în
celula musculară striată. Funcțional, ele
intervin în transmiterea excitației (la nivelul
rabdocitului), în înmagazinarea calciului, a
ATP și în acumularea colesterolului ( în
celulele corticosuprarenalei), în schimbul de
ioni (în enterocite) etc.
Fig. 15. Structura reticulului endoplasmatic
agranular
Gamma-citomembranele (complexul
Golgi, aparat reticular intern) au fost descris
de C. Golgi (1898) în neuronii ganglionilor
spinali de pisică, ca o rețea de filamente în
jurul nucleului. Sunt bine reprezentate în
celulele secretoare (având formă de
vacuole), nervoase (cu aspect de rețea0,
pancreatice (aspect ramificat), osteoblaste
(sub formă de halou liber). Observațiile
electronooptice au pus în evidență prezența
complexului Golgi sub formă de cisterne,
vezicule și saci aplatizați (fig.16). Indiferent
de formă, aparatul golgi este polarizat
funcțional, în sensul că prezintă două fețe,
una formatoare sau ,,imatură", convexă,
unde au posibilitatea să se formeze noi lame
golgiene și a doua față ,,matură", concavă,
unde se vor forma vezicule mari ale lamelor
golgiene. Forma de sac turtit se organizează
în ,,stive" în care lamele circumscriu spații
largi de 60-90Ȧ , iar la extremități sunt
dispuse microvezicule asemănătoare unor
corpusculi.
Fig.16. Zona Golgi formată din
microvezicule, saci turtiți și vezicule
secretorii.
Aparatul Golgi intervine în procesul
de sinteză, condensare, complexare și
transport al proteinelor, sau chiar în unele
procese secretorii și de sinteză a unor
polizaharide, mucoproteine (C. Palade) sau
de formare a acrozomului (Farwcett – 1966).
Între categoriile de citomembrane
amintite se stabilesc unele interrelații
funcționale la nivel celular. În acest sens, se
admite existența unor continuități între
tipurile de citomembrane, mai ales între
beta-citomembrane și membrana celulară,
fie asigurând aportul de substanțe (lipide),
fie participând la eliminarea unor produși
metabolici (CO2) sau a energiei
mitocondriale (fig.17).
Fig.17. Interrelațiile dintre sistemele de
membrane
Nc- nucleu; Mp – membrana plasmatică, R.E.N.
– reticul endoplasmatic neted; P – poliribozomi;
M – mitocondrii; săgețile definesc sensul
tranzitului
Condriomul. Se întâlnește în celule,
fie sub formă de condriconți (filamente), fie
sub formă de mitocondrii (granule) sau
condriomite (granule dispuse în șirag).
Forma cea mai des întâlnită este cea de
granule, respectiv de mitocondrie, denumire
utilizată aproape în exclusivitate în literatura
de specialitate, pentru a defini acest organit
de culoare mai închisă și cu dimensiuni
apropiate de limita vizibilității microscopiei
fotonice(0,2-2,0 microni). Gradul de
diferențiere morfologică și fiziologică a
celulelor influențează numărul și dispoziția
acestor organite: astfel, celulele hepatice au
între 500 – 2500 mitocondrii, cele din
epiteliul nefronului între 3000 – 3500,
ajungând în fibra musculară cardiacă să
depășească 40% din volumul citoplasmei,
față de existența redusă în alte celule
(conjunctive, trombocite, limfocite, etc.). În
cadrul celulei ele sunt prezente în zonele
cele mai intens solicitate (perinuclear) și în
perioadele de intensă activitate funcțională.
Structural, mitocondriile prezintă un
înveliș format dintr-un sistem dublu și
paralel de membrane, una externă mai
groasă (60Ȧ) și alta internă mai subțire,
delimitând între ele un spațiu numit
compartiment extern. Membrana limitantă
internă realizează compartimentul intern în
care se găsește matricea mitocondrială cu
aspect vâscos, cuprinzând granulele și
filamentele bogate în lipoproteine,
membranele respectând structura trilaminară
lipoproteică. Fața internă a membranei
limitante internă formează invaginații
numite creste mitocondriale care, prin
poziția lor, imprimă in aspect multicameral
acestui compartiment intern. Numărul
crestelor este în legătură cu activitatea
metabolică a celulei, iar rolul lor este acela
de a mări suprafața de acțiune în procesele
enzimatice care se desfășoară în mitocondrii
(fig.18).
Sistemul de membrane și creste are
la bază înlănțuirea unor subunități
structurale numite particule elementare sau
oxizomi - (unități care se repetă), descrise de
Fernandez (1964). Fiecare particulă
elementară prezintă trei segmente, legate
chimic între ele, respectiv o piesă bazală, o
tijă (picior) și un buton terminal cu aspect
globular. Piesele bazale se unesc alcătuind o
membrană continuă, înserată pe membrana
mitocondrială. Particulele elementare ale
membranei interne sunt constituite din cele
trei piese, pe când cele ale membranei
externe sunt mai mici și lipsite de butonul
terminal. Cu toate acestea, identității
morfologice nu-i corespunde și o identitate
chimică, deoarece fiecare dintre aceste
particule posedă un echipament enzimatic
diferit, asigurând oxidarea metaboliților și
furnizând citoplasmei o serie de precursori
esențiali pentru sinteză.
Ceea ce caracterizează mitocondria,
mai mult decât alte organite, este faptul că
localizarea enzimelor realizează cicluri
(lanțuri) unitare de reacții. Astfel, toate
enzimele ciclului acidului citric (Krebs) și
cele implicate în beta oxidarea acizilor grași
(ciclul Lynen) și a aminoacizilor sunt
localizate în membrana externă, iar lanțul
transferului de electroni este localizat numai
în piesele bazale ale membranei interne.
Mitocondriile reprezintă, prin
excelență, sistemul energetic citoplasmatic
capabil să transforme energia chimică din
moleculele metaboliților în legături
macroergice de tipul esterilor fosforici
(ATP): de asemenea, pot realiza sinteza unor
proteine, a acizilor grași și a aminoacizilor,
intervenind în acest fel în transportul
diferiților ioni, precum și în alte activități
specifice celulei.
Lizozomii. Sunt organite
intracitoplasmatice cu dimensiuni de 0,2-0,5
microni, cu o formă globuloasă, delimitate
de o membrană lipoproteică (C.Duve,1958).
Denumirea de ,,lizozom" reflectă
participarea la procesele de liază, adică de
,,digestie" intracelulară. Hidrolazele acide
din matrice se găsesc într-o stare lentă, ele
având posibilitatea să acționeze asupra unui
substrat numai după o anumită ,,activare" și
numai dacă sunt supuse acțiunii unor ,,agenți
agresivi" capabili să rupă membranele
celulare sau subcelulare. Acest fapt confirmă
posibilitatea ca hidrolazele să fie localizate
în particule subcelulare delimitate de
membrane care au rolul de barieră între
enzimele conținute în particule și substratul
extern, precum și posibilitatea invadării
substratului de către aceste hidrolaze, în
cazul când membranele lizozomale sunt
distruse. Structural, un lizozom este format
din membrană și matrice.
Membrana prezintă o structură
trilaminară, lipsită de subunități structurale,
având o grosime de 90 Ȧ , uneori cu simetrie
de structură la nivelul fețelor.
Matricea cuprinde, pe de o parte,
granule inegal răspândite bogate în hidrolaze
acide, constituind lizomii primari, iar pe de
altă parte, numeroase fragmente de mebrane
constituind lizozomii secundari. Din
categoria acestora din urmă fac parte
heterolizozomii, autolizozomii și corpii
reziduali, formațiuni participante la
procesele de ,,digestie celulară"(fig.19).
Rolul lor se manifestă în digestia
unor substanțe sau particule care pătrund în
citoplasmă, precum și a fragmentelor de
celule și țesuturi. Acțiunea asupra acestora
se face prin eliberarea echipamentului
enzimatic, sau prin înglobarea particulelor și
supunerea lor acțiunii enzimatice. Asupra
particulelor provenite prin endocitoză,
lizozomii acționează prin heterogfagie,
heteroliză și citoliză. În heterofagie,
procesele de degradare au loc la nivelul
heterofagolizozomilor, în care hidrolazele
iau contact direct cu materialul ingerat. În
citoliză, substratul atacat de enzime este
chiar celula însăși. La organismele
superioare, procesul de autofagie, în multe
cazuri este normal, constituind o adaptare în
direcția reînoirii constituienților celulari.
Peroxizomii. Reprezintă granule
intracitoplasmatice, puse în evidență în
celulele renale; sunt bogați în catalaze și
oxidaze prin care acționează asupra acidului
uric, asupra D-aminoacizilor, acidul lactic și
asupra L-aminoacizilor. Se consideră că
aceste organite au derivat din reticulul
endoplasmatic.
Centrul celular. Este un organit
juxtanuclear, vizibil în timpul diviziunii
celulare (w. Flemming, 18750. El cuprinde
un centrozom în înteriorul căruia se găsesc
două granule numite centrioli; în jurul
centrozomului se organizează citoplasma,
omogenă și densă, realizând sfera atractivă
sau centrosfera. Filamentele citoplasmatice
dispuse radiar la periferia centrosferei vor
forma asterul care, împreună cu centrosfera,
realizează artosfera sau aparatul acromatic
al celulei (fig.20).

Fig. 20 Structura centrului celular;
A- în intercineză; B – în timpul cinezei
celulare
La microscopul electronic, centriolul
are aspectul unui cilindru cu lungimea de
250-400 µm și diametrul de 150 – 200 µm.
cei doi centrioli se dispun perpendicular
unul pe celălalt și prezintă cu substructuri un
număr de 9 tubuli (fig.210 fiecare cu
diametrul de 150 – 200 Ȧ , asezați paralel cu
axul centriolului. În jurul filamentelor
centriolilor se descriu formațiuni sferoidale,
prinse de tubuli prin intermediul unor
filamente fine. Rolul centrului celular este
de coordonator al mișcărilor celulare interne
în timpul cinezei, sau al mișcărilor externe
ale celulelor ciliate.
Fig.21. ultrastructura centrului
celular
Microtubulii. Sunt formațiuni
tubuliforme de 150 – 200 Ȧ, formate din
macroelemente proteice atât în celule
vegetale cât și în cele animale. Sunt mai
frecvenți la periferia citoplasmei, dar au
putut fi observați și în nucleu. Structural
prezintă filamente cu un diametru de 35 Ȧ,
așezate în helix. Chimic, sunt formate din
subunități proteice globulare numite tubuline
(Adelmann 1968) iar funcțional ele intervin
în procesele de tranzit proteic (în celula
nervoasă) sau în deplasarea unor
microvezicule prin citoplasmă. Microtubulii
sunt structuri permanente în cili și flageli,
sau periodice, ca în cazul fusului de
diviziune.
2.1.2.2. Organitele specifice
Organitele specifice sunt diferențieri
citoplasmatice întâlnite în unele celule unde
reprezintă suportul unor activități specifice.
După aspectul lor, ele pot fi sistematizate în
formațiuni fiblilare (neurofibrile,
miofibrilele, gliofibrilele) și granulare:
corpusculii Nissl. Acestea vor fi descrise la
histologie.
2.1.3 NUCLEUL
Nucleul este considerat un
component fundamental al celulei, la nivelul
lui fiind localizată cea mai mare parte a
informației genetice. Este implicat în
coordonarea proceselor biologice celulare.
Evidențierea lui a fost făcută din 1831 de
către R. Brown la orhidee, completându-se
cunoștințele la celulele animale prin
cercetările lui Flemming (1882).
Perfecționarea tehnicii de observații a
permis mai târziu descifrarea unor noi
structuri și funcții. Astfel, Avery și Mc.
Cartey (1944) semnalează intervenția
nucleului în transmiterea ereditară, fapt
înțeles pe deplin după descifrarea structurii
macromoleculare a ADN-ului și ARN-ului
de către Watson și Crick (19530, codificarea
acizilor nucleici (Matthey) după descifrarea
proceselor de biosinteză a proteinelor. În
prezent s-a ajuns să se cunoască multe, dar
nu totul, despre structura nucleului. Ele apar
ca o formațiune omogenă, situată polar sau
central, antrenată de mișcările
citoplasmatice.
Forma. Nucleul este în general
globular sau vezicular, dar sunt întâlnite și
alte forme determinate de forma celulei, de
acțiunea unor factori mecanici, fizici sau
metabolici (fig.22).
Fig.22 Forme de nuclei
Dimensiunile. Mărimea nucleului
variază între 15 – 20 microni și este în
funcție de numărul cromozomilor conținuți,
iar volumul este în raport cu starea
fiziologică a celulei, existând un raport
nucleo-plasmatic (RN-P), exprimat de
relația:
RN/P ) = Vn
Vc – Vn
În care: Vn reprezintă volumul
nucleului, iar Vc - volumul citoplasmei, cu
limite de variație cuprinse între 1/3 – 1/20.
Modificările de volum se datorescfie
deplasării cromatinei, fie creșterii presiunii
osmotice și concentrației de DNP
(dezoxiribonucleoproteine), sau modificării
constantelor termice.
Numărul. Se pot întâlni de la unul
până la mai mulți nuclei într-o celulă (celule
monocariocite și celule policariocite) sau
poate lipsi, așa cum este cazul în hematii
(celule anucleate).
Structura nucleului. Imaginea
electronooptică a nucleului inetrfazic este
complexă, deosebindu-se un înveliș extern –
membrana nucleară – o masă de substanță
internă – carioplasma – în care sunt
înglobate substructuri – nucleolii,
cromatina, etc.
Compoziția chimică. Nucleul
conține proteine (80%), fosfolipide (5%).
ADN (10%), ARN (3,7%), ioni de
Ca++,Mg++, Na+, Zn++ etc.
2.1.3.1. Membrana nucleară
Învelișul nuclear este format din
două membrane elementare, fine, paralele,
groase de 70 - 100 Ȧ, separate de un spațiu
perinuclear în grosime de 100 - 250 Ȧ.
Membrana externă, cu o grosime de
100 Ȧ,și cu granule rubenucleoproteice, este
în multe regiuni ale ei cu reticulul
endoplasmatic neted, astfel încât devine
posibilă comunicarea între spațiul
perinuclear decris și acest reticul. Membrana
internă vine în contact cu nucleoplasma prin
fața ei internă, și cu spațiul perinuclear prin
fața externă.
Aceste membrane prezintă structura
trilaminară lipoproteică (fig.23).
Fig.23. Structura elementară a
membranei celulare
 În structura lor au fost puse în
evidență niște perforații numite pori, a căror
frecvență este de 40-80 pe un micron pătrat,
cu intervalul dintre ei de 0,1 microni și un
diametru de 0,5 microni (fig.24).
Fig.24. Aspectul tridimensional al
membranei celulare, regiunea A – pori
deschiși; regiunea B – pori cu diafragmă,
regiunea C – pori complecși, regiunea C -
structura porului complex; a – anul; b -
subanul
La nivelul porilor se întâlnesc niște
subunități structurale numite anuli, cu aspect
cilindric perforând ambele membrane și
pătrunzând în citoplasmă pe o distanță de
200 Ȧ,iar în carioplasmă pe o distanță de
600 Ȧ. La unele tipuri de celule structura
acestora se complică, prin faptul că apar un
număr de 3 tubuli centrali și 8 tubuli
periferici, purtând denumirea de subanuli, în
grosime de 150 Ȧ (fig.25).
Între nucleoplasmă și citoplasmă are
loc un permanent schimb de materie,
membrana nucleară fiind permeabilă atât
pentru moleculele mici și unii ioni, cât și
pentru apă, macromolecule proteice
rubeonucleotide, histone, etc. Acest transfer
se poate realiza prin porii existenți în
membrană, prin procesul de evaginare sau
invaginare a acesteia.
Fig. 25. Membrana nucleară
(schemă)
A – anul; T.p. – tubuli periferici;
T.c.- tubuli centrali; R. – ribozomi; M.e.-
membrana externă, S.p. – spațiul
intermembranos (perinuclear); M.i. –
membrana internă.
2.1.3.2. Nucleoplasma
Nucleoplasma (cariplasma)
reprezintă substanța fundamentală a
nucleului, cuprinsă în limitele membranei
nucleare. Are un aspect omogen, prezentând
în interior unul sau mai mulți nucleoli,
cromatina și cromozomii.
2.1.3.3. Nucleolul
A fost semnalat de Schwann (1871)
și considerat ca organit principal al
nucleului, în lipsa căruia celulele nu pot
supraviețui. El este o formațiune omogenă,
rotundă sau ovală, mei refrigerent decât
nucleoplasma, dispus central sau excentric.
În celulele cu o intensă activitate de sinteză,
nucleolul este bine reprezentat, dar poate să
lipsească (la unii spermatozoizi, eritrocite și
leucocite mature la păsări, în blastomere),
sau să dispară în unele faze ale diviziunii
celulare , pentru a apărea din nou la finele
acestui proces.
Structura lui este deosebit de
complexă. Astfel, se distinge o nucleonemă
formată din numeroase fibre subțiri și
granule înglobate într-o substanță amorfă.
Electrono-optic, în structura nucleolului se
observă următoarele porțiuni: pars fibrosa,
formată din fibre cu un diametru de 60 Ȧ
dispuse în rețea; pars granulosa, cu o
structură granulară; pars cromosa, formată
din material cromatic și pars amorfa, sau
matricea, cu structură granulară foarte fină
(fig.26).

Fig.26 Organizarea
inframicroscopică a nucleolului (schemă): a
- pars fibrosa; b - pars granulosa; c -
matricea; d - cromatina asociată nucleolului

Chimic, nucleolul este format din

acizi nucleici și proteine, ARN-ul
reprezentând 3-7%, concentrat mai mult în
pars fibrosa și pars granulosa. ADN-ul se
găsește în proporție de 7 – 10 %, cu afinitate
pentru pars cromosoma, în rest (70-
80%)compoziția este completată de
proteine, histone legate de substanțele
minerale, fiind prezente și proteinele enzime
ca fosfataza alcalină, ribonucleaza etc.
 Lucrearea nr.2
HISTOLOGIE GENERALĂ (studiul ţesuturilor)

Definiţia, clasificarea şi histogeneza ţesuturilor

din organismul animal
Ţesuturile sunt formaţiuni morfologice în structura cărora intră diferite
componente histologice elementare (celule, fibre şi substanţă intercelulară).
Elementele histologice din compoziţia unui ţesut provin prin dezvoltarea,
diferenţierea şi specializarea celor trei foiţe embrionare, fiecare ţesut având o
anumită structură şi un anumit tip de metabolism.
Ştiinţa care se ocupă cu studiul caracterelor microscopice ale ţesuturilor din
organismele vii se numeşte Histologie. Denumirea derivă din cuvintele greceşti
„histos” (ţesut) şi „logos” (ştiinţă). Definiţia este completată prin explicarea
noţiunii de ţesut, originară din cuvântul francez „tissue” (structură sau ţesătură).
În structura organismului animal se disting cinci grupe principale de
ţesuturi: epiteliale, conjunctive, muscular, nervos şi sanguin, fiecare grupă, la
rândul său, cuprinzând mai multe subgrupe.
Principalele criterii utilizate pentru clasificarea ţesuturilor sunt asemănările
morfologice, macroscopice şi microscopice, aspectul elementelor componente,
proporţia dintre acestea şi funcţiile îndeplinite de elementele componente.

Ţesuturile epiteliale
Ţesuturile epiteliale sunt formaţiuni dispuse la suprafaţa corpului sau pe
faţa cavitară a unor organe care comunică cu mediul extern. Sunt formate în
totalitate din celule, substanţa intercelulară găsindu-se într-o cantitate foarte redusă.
Celulele care intră în alcătuirea ţesuturilor epiteliale au formă variată:
cubică, pavimentoasă, prismatică etc. De exemplu, celulele cubice au înălţimea
aproximativ egală cu lăţimea, nucleul are o formă sferică şi este plasat central;
celulele pavimentoase sunt aplatizate, au nucleul alungit după planul orizontal al
celulei şi plasat central; celulele prismatice au înălţimea mai mare decât lăţimea,
nucleul are formă ovoidă şi este plasat în axul vertical al celulei spre polul bazal.
După modul în care sunt aşezate elementele constitutive (pe unul sau mai
multe straturi), ţesuturile epiteliale pot fi simple (cuprind un singur strat de celule)
şi stratificate (cuprind mai multe straturi de celule).
În ţesuturile epiteliale pseudostratificate, deşi epiteliul este alcătuit dintr-un
singur rând de celule, totuşi, nucleii apar la nivele inegale.
În grupa ţesuturilor epiteliale se întâlnesc structuri morfologice specializate
pentru îndeplinirea unor funcţii de protecţie, absorbţie sau secreţie, fiecare cu o
structură morfologică particulară.
Pentru funcţia de protecţie, ţesutul epitelial se structurează sub formă de
membrane sau foiţe care realizează acoperişuri sau căptuşeli pe suprafeţele sau în
interiorul organismului animal (pielea la exterior sau membranele care căptuşesc
arborele respirator, aparatul urinar şi/sau aparatul genital).
Pentru funcţia de secreţie unele celule din membranele epiteliale se
specializează în elaborarea unor substanţe particulare şi eliminarea acestora în
mediul exterior. În acest caz, celulele de la suprafaţă (de ex. celulele caliciforme
muco-secretorii din epiteliile respiratorii şi digestive care alternează cu celulele
epiteliale obişnuite de acoperire de pe suprafaţa acestor mucoase) se specializează
pentru această funcţie.
Există însă şi segmente epiteliale în care activitatea secretorie este foarte
intensă astfel că, unele celule se „afundă” în ţesutul subiacent şi formează
structuri tubulare sau alveolare denumite glande.
Epiteliul cubic simplu este format din celule de formă cubică şi de talie
joasă. Aceste celule se spijină, cu polul bazal, pe o membrană bazală. Nucleul este
mare, ocupă 70-80% din spaţiul intern al celulei, are o formă sferică şi este plasat
central. Acest tip de ţesut: căptuşeşte canalele glandelor exocrine; are rol de
acoperire şi protecţie; se întâlneşte în epiteliul germinativ de la suprafaţa ovarului
şi la baza foliculilor tiroidieni în normo-funcţie.
Epiteliul pavimentos simplu apare ca o foiţă formată dintr-un singur strat
de celule plate, subţiri şi umflate la centru. Nucleul este discoidal şi imprimă
celulei un contur poligonal. Celulele sunt dispuse pe o membrana bazală. Acest
epiteliu căptuşeşte cavităţile marilor seroase şi se numeşte mezoteliu; se întâlneşte
în capsula Bowman din glomerulul renal Malpighi, în ansa Henle a tubului
urinifer din structura rinichilor sau la suprafaţa mezenterului alături de un fascicul
de ţesut conjunctiv.
Epiteliul prismatic simplu este alcătuit din celule de formă prismatică şi
talie înaltă, dispuse, prin polul bazal, pe o membrană bazală. Celulele constitutive
sunt: absorbtive, secretorii (caliciforme) şi ciliate:
Ţesutul epitelial pseudostratificat este format din celule de formă
prismatică, cu înălţimi diferite, dispuse pe un singur rând ce se sprijină, prin polul
bazal, pe o membrană bazală. Unele dintre aceste celule (celulele ciliate şi
caliciforme) sunt înalte şi ajung până la suprafaţă altele sunt mai mici şi nu ating
suprafaţa. Pentru că nucleii celulelor sunt situaţi la nivele diferite, ca o consecinţă
a inegalităţii înălţimii celulelor, apare impresia de stratificaţie.
Ţesuturile epiteliale stratificate sunt epiteliile care au un rol protector.
Acestea s-au structurat diferit în funcţie de necesitatea pentru protecţia solicitată
de fiecare segment al organismului animal. După modul şi gradul de solicitare şi
protecţie de la nivelul suprafeţelor umede sau expuse la aer, se deosebesc
următoarele tipuri de epitelii stratificate:
> prismatic stratificat;
> pavimentos stratificat necheratinizat (de tip mucos);
> pavimentos stratificat de tip cornean;
> pavimentos stratificat de tip urinar.
Epiteliul stratificat prismatic , reprezintă o formă rară de epiteliu. Este
alcătuit din trei rânduri de celule epiteliale, mai mult înalte decât largi. Este reprezentat
de epiteliul de la nivelul căilor respiratorii (epiteliul traheal de tip respirator)
Epiteliul stratificat pavimentos necheratinizat (de tip mucos) se dispune
pe suprafeţele supuse ruperii şi uzurii; în acest caz, funcţia absorbtivă este redusă.
Pe aceste suprafeţe, lichidul necesar menţinerii umede (umectate) a epiteliilor,
provine din glandele situate în apropierea mucoasei .
Din punct de vedere morfo-structural acest ţesut este alcătuit din trei straturi
de celule: bazal (germinativ sau profund), intermediar (mijlociu) şi superficial:
 > stratul bazal este alcătuit din celule cubice, cu nucleii de formă ovală sau
sferică dispuse, prin polul bazal, pe membrana bazală;
> stratul intermediar este alcătuit din 5-12 straturi de celule poligonale, cu
nucleii de formă ovală şi plasaţi central; printre celule se pot observa macule
şi zonule,(desmozomi), care îi conferă acestui strat denumirea de strat
spinocelular;
> stratul superficial este alcătuit din câteva straturi de celule pavimentoase şi
aplatizate, cu nuclei discoidali, plasaţi central;
Acest tip de epiteliu căptuşeşte cavitatea bucală(limba,plafonul planşeul)
faringele, esofagul, mucoasa ruminală, a reţelei şi a foiosului.
Epiteliul pavimentos stratificat de tip cornean are o structură similară
epiteliului pavimentos stratificat necheratinizat de tip mucos cu deosebirea că, stratul
germinativ (sau profund) este format dintr-un singur rând de celule prismatice ataşate
pe o membrana bazală foarte dezvoltată, denumită membrana Bowman. Peste acest
strat se suprapun câteva rânduri de celule poliedrice care formează stratul
intermediar. Celulele succesive devin din ce în ce mai aplatizate astfel încât stratul
superficial este format doar din celule pavimentoase .Acest epiteliu deşi este expus în
permanenţă la aer, este umezit în permanenţă de filmul de lacrimi.
Epiteliul pavimentos stratificat de tip urinar este un epiteliu stratificat
de tip mixt; stratul germinativ este format din celule cubice; stratul intermediar
din celule cu aspect de „rachetă de tenis”, iar stratul superficial din celule mari,
binucleate, cu aspect de „umbrelă”, fiecare umbrelă acoperind două sau mai multe
celule subiacente .
Epiteliile din suprafeţele uscate sunt reprezentate de epiteliul de tip
pavimentos stratificat cheratinizat din piele sau de tip cornos (sau epiderma).
Este asemănător structural cu epiteliul din suprafeţele umede, cu deosebirea că se
devitalizează şi se cheratinizează celulele stratului superficial. Acest epiteliu este
format din şase straturi de celule, din care trei „vii” (bazal, intermediar şi
granular) şi trei „moarte” (strălucitor, cornos şi descuamant):
> stratul bazal (sau germinativ) este format din celule cubice şi/sau prismatice
care reînnoiesc în permanenţă şi trec în straturile superioare;
> stratul intermediar este de tip mucos şi este denumit stratul lui Malpighi sau
stratul cu spini); este format din 6-20 de straturi cu celule de formă
poligonală;
>stratul granular (sau stratul lui Ulna) este situat deasupra stratului
spinos, este format din 2 sau 3 rânduri cu celule aplatizate şi cu citoplasma
plină cu granule de keratohialină (originară din fracţionarea tonofilamentelor)
de natură proteică. Nucleii sunt aplatizaţi şi fragmentaţi. Acesta este stratul în
care celulele epiteliale mor;
> stratul strălucitor (sau lucidum) apare ca un strat „mort” şi insensibil la
stimulii interni sau externi, astfel că nu se observă nici o delimitare celulară.
Apare ca un strat omogen şi strălucitor cu celule încărcate cu eleidină;
> stratul cornos apare ca un strat amorf fără nici o delimitare celulară, de culoare
roşie închisă, mai gros sau mai subţire, este stratul în care eleidina se transformă
în keratină şi se descuamează sub formă de praf cornos; din această zonă se
formează anexele cornoase ale pielii (ongloane, pene, puf, lână, păr etc).
 vizibile la suprafaţa externă a epiteliului.
Ţesuturile epiteliale glandulare (acinii glandulari). În anumite
formaţiuni ale organismului animal unde activitatea funcţională normală impune
cantităţi mari de substanţă secretată dar care sunt elaborate în cantitate
insuficientă de către celulele epiteliului superficial, o parte din aceste celule
pătrund în ţesutul subiacent, alunecă, migrează şi se diferenţiază în structuri
specializate denumite „glande” (denumirea provine de la primele formaţiuni
studiate cu formă de ghindă-lat. „glans” şi sufixul grec. „crine” ce derivă de la
verbul grecesc „krino”-a secreta).
În organismul animal există trei tipuri de glande:
> exocrine-îşi varsă produsul de secreţie printr-un canal la suprafaţa epiteliilor;
> endocrin- îşi varsă produsul de secreţie direct în sânge fiind lipsite de canale
excretoare;
> amficrine-au potenţialitate dublă: unităţi secretorii exocrine şi „gheme” (sau
„cordoane”) de celule care secretă în capilarele sanguine.
Toate glandele sunt situate în ţesutul conjunctiv. Glandele reprezintă
stadiul cel mai organizat şi specializat al celulelor epiteliale pentru îndeplinirea
funcţiilor secretorii. Formaţiunile secretorii ale glandelor sunt acinii glandulari.
Acinii glandulari reprezintă unităţile morfologice, structurale şi
funcţionale ale glandelor exo-, endo- şi amficrine. Acinii sunt separaţi de canalele
intralobulare sanguine printr-o cantitate de mică de ţesut conjunctiv care
adăposteşte capilarele şi nervii. Celulele unităţilor secretorii au o formă mai mult
sau mai puţin piramidală, vârfurile îndreptate spre centrul unităţilor secretorii
unde se găseşte lumenul şi în care se varsă produsul de secreţie. La baza celulelor
secretorii se află celulele mio-epiteliale.
Unităţile secretorii sunt după natura secreţiei:
>de tip seros-formaţiunile secretorii seroase (acinii seroşi);
>de tip mucos-formaţiunile secretorii mucoase (acinii mucoşi);de tip
mixt-formaţiunile secretorii mixte (acinii micşti).
Acinii seroşi. Sunt limitaţi de o vitroasă (sau membrana bazală) pe care
sunt aşezate celule secretorii (5-7 la număr) cu formă piramidală. Polul apical
circumscrie un lumen strâmt care se continuă cu un canal excretor scurt. Fiecare
celulă are o bază largă şi un pol apical efilat. Nucleii au formă sferică şi sunt
dispuşi central sau în treimea inferioară a celulelor. Celulele conţin la polul bazal
ergastoplasmă şi la polul apical granule de zimogen.
Acinii mucoşi. Sunt alcătuiţi din celule tronconice sau aplatizate ce se
inseră, printr-un pol bazal larg, pe membrana bazală, iar cu polul apical
delimitează un lumen larg. Citoplasma este clară, spumoasă şi conţine o cantitate
mare de bule de mucigen .Nucleul este sferic şi dispus uneori la baza celulei; însă,
de cele mai multe ori este aplatizat, deformat şi discoidal.
Acinii micşti. Sunt formaţi dintr-un complex de celule mucoase şi seroase,
predominând elementele mucoase învelite de celulele seroase la periferia acinului
mucos într-o formaţiune cu aspect de semilună denumită semiluna Gianuzzi.
 Ţesuturile conjunctive
Ţesuturile conjunctive sunt ţesuturile care leagă, între ele, celelalte
ţesuturi realizând structurile de suport şi sprijin ale organismului, vaselor sanguine
şi nervilor. Caracteristica principală a ţesuturilor conjunctive este conţinutul
ridicat în substanţă intercelulară (sau fundamentală). Există şi varietăţi de ţesuturi
conjunctive, în care substanţa fundamentală (aflată din abundenţă) conţine câteva
celule conjunctive (de ex. ţesutul cartilaginos) sau în care predomină celulele
conjunctive (de ex. ţesutul hematopoetic şi adipos).
Elementele histologice componente ale ţesuturilor conjunctive sunt:
♦ substanţa fundamentală (aspectul, componenţa şi duritatea sunt variabile în
funcţie de tipul de ţesut conjunctiv);
 fibrele conjunctive (colagene, reticulare şi elastice);
♦ celulele conjunctive (sunt reprezentate de 2 categorii de celule: autohtone şi
emigrate din alte ţesuturi).
Substanţa fundamentală este formaţiunea histologică dispusă printre celulele
conjunctive care, împreună cu fibrele conjunctive, îndeplineşte funcţii importante în:
formarea scheletului, susţinerea, sprijinul şi hrănirea ţesuturilor printre care sunt
răspândite. Biochimic, substanţa fundamentală este constituită din mucopoliozide,
proteine, glucide, lipide, metaboliţi etc. Alături de această componentă intercelulară
amorfă există şi o substanţă fundamentală care reprezintă mediul permeabil pentru
principii nutritivi dizolvaţi care traversează pereţii capilarelor şi ajung la celule, iar
produşii de degradare rezultaţi din metabolismul celular sunt vehiculaţi spre capilare
(în acest caz, formaţiunile fibrilare îndeplinesc rol de susţinere).
Fibrele conjunctive constituie formaţiunile histologice printre celulele
conjunctive şi sunt reprezentate de:
♦ fibre de colagen, sunt structurate dintr-o proteină denumită colagen care, prin
fierbere şi la contactul cu apa, se hidrolizează parţial şi produce gelatina (sub
acţiunea unei enzime bacteriene denumită colagenaza poate fi digerată). Fibre
elastice-sunt subţiri (diametrul 1-2 microni), anastomozate, ramificate .Când se
rup, extremitatea liberă se recurbează şi formează cârligul lui Bischoff. Aceste
fibre conţin o proteidă specială impermeabilă denumită elastină care se dispune
 în plăci fenestrate şi poate fi distrusă de o enzimă denumită elastază. Se dispun,
fie în reţele cu ochiuri mari şi neregulate (de ex. în ţesutul cartilaginos elastic,
ţesutul conjunctiv lax) fie în suprafeţe lamelare (de ex. în limitanta externă a
arterelor de tip elastic, tunica medie a arterei aortei).
♦ fibre reticulare sunt fibre scurte, subţiri, diametru de 0.2-1.0 microni şi sunt
onofibrilare.Ele formează o reţea extrem de fină cu ochiuri puţin vizibile
dispuse printre fibrele de colagen. Aceste fibre se condensează fie sub epitelii
(formează membranele bazale) fie în jurul capilarelor sanguine şi a celulelor
glandulare (formează reţele mai dense pentru suport şi sprijin). Membrana
bazală este reprezentată de un strat subţire, de substanţă intercelulară,
amorfă, hialină, susţinută de o reţea de fibre reticulare condensate în
substanţa amorfă ce se dispune la limita dintre membranele epiteliale şi
ţesutul conjunctiv de susţinere.
Celulele conjunctive sunt reprezentate:
Celulele autohtone-sunt variate morfo-funcţional, sunt reprezentate de
următoarele categorii celulare: mezenchimale de origine, fibroblaste, fibrocite,
histiocite, macrofage, mastocite, adipocite şi melanocite (chromatocite).
Celulele mezenchimale de origine (sau mezoblastele) sunt evidenţiate în ţesutul
conjunctiv embrionar, se reduc numeric spre sfârşitul perioadei embrionare
şi, la adult se găsesc în număr mic de-a lungul vaselor sanguine, de calibru
mic şi în ţesutul hematopoetic. Sunt celule de formă stelată datorită
numeroaselor prelungiri prin care, se stabilesc, raporturi cu celulele
învecinate. Citoplasma conţine un nucleu ovalar (mono sau bi-nucleolat)
dispus central. Este celula „cap de serie”pentru toate celulele ţesuturilor de
aceeaşi origine (sanguin şi muscular).
Fibroblastele şi fibrocitele sunt cele mai numeroase celule conjunctive. Sunt
celulele conjunctive cu aspect stelat sau fusiform care generează fibrele
colagene şi cea mai mare parte a componentelor amorfe din substanţa
intercelulară. Celulele tinere sunt denumite fibroblaste şi iau naştere din
celulele mezenchimale dar care se pot diferenţia în adipocite, melanocite şi
histiocite. Nucleul este mare, ovoid sau invaginat şi conţine granule de
cromatină extrem de fine care îi imprimă aspectul de nuclei „prăfoşi”.
Celulele mature, denumite fibrocite, sunt mai mari cu citoplasma mai
abundentă şi prelungiri mai puţine decât celulele tinere.
Adipocitele (sau lipocitele) sunt componentele ţesutului adipos derivate din
fibrocite (lipidele se acumulează într-o picătură mare astfel încât citoplasma şi
nucleul sunt aplatizate şi plasate la periferie) şi histiocite (lipidele se dispun sub
formă de picături mici sau vacuole cu nucleu central) care se dispun-fie izolate,
fie grupate în lobuli adipoşi. Adipocitele de origine fibrocitară apar sub forma
unor vacuole mari, delimitate la periferie de o peliculă fină de citoplasmă şi un
nucleu aplatizat cu aspect de inel cu pecete. Sunt celule de talie mare (100-
120microni) formă poliedrică şi întregul volumul celular ocupat de o veziculă
plină cu lipide. Adipocitele de origine histiocitară au aspect spongios datorită
numeroaselor vacuole de lipide de dimensiuni diferite.
Melanocitele (cromatocitele) sunt celulele pigmentare masive de formă
neregulată datorită numeroaselor prelungiri, inegale ca grosime şi ramificate.
Citoplasma corpului celular şi a prelungirilor este încărcată cu granulaţii de
pigment melanic de formă sferică şi culoare neagră. Aceste celule se întâlnesc
în tunica coroidă a globului ocular, foiţa pia-mater a meningelui, derm şi
straturile bazale ale epidermei.
Histiocitele sunt celule mobile, polimorfe şi numeroase prelungiri citoplasmatice.
Citoplasma are aspect vacuolar şi conţine un nucleu sferic, plasat central;
cromatina nucleară este dispusă în cruste groase ce imprimă nucleului un
aspect crustos. Sunt celulele specializate în elaborarea de proteine, emiterea
de pseudopode şi văluri cu care se prind de suporturi şi fagocitează
particulele solide.
Macrofagele sunt histiocite cu rol de celule migratoare fagocitare ce se pot
asocia între ele astfel încât să formeze celule gigantice plurinucleate.
Mastocitele sunt celule relativ mari (10-25 pim ) de formă sferică, ovalară sau
neregulată (în ţesutul conjunctiv lax). Citoplasma conţine granule rotunde
(diametrul 0.5 pim) omogene care maschează nucleul celulei. Nucleul mic de
5 pim, este sferic, ovalar sau neregulat, mono- sau bi-nucleolat şi conţine
cromatină nucleară sub formă de cruste groase. Sunt celule specializate să
elaboreze heparina, histamina şi serotonina, fiind considerate din acest punct
de vedere ,,glande endocrine unicelulare „.

Ţesuturile conjunctive propriu-zise fără predominanţă

Ţesutul conjunctiv lax ,este un ţesut conjunctiv neorientat în care, fibrele

de colagen sunt grupate în fascicule lungi orientate în toate sensurile. Unele
fascicule se anastomozează (între ele) prin schimburi reciproce de fibrile de
colagen. Printre fasciculele de colagen se observă rare fibre elastice (dispuse în
reţea) şi reticulare. Toate elementele componente (substanţa fundamentală, fibre şi
celule) se află în proporţie egală. Substanţa fundamentală are aspect gelatinos şi
conţine celulele autohtone ţesutului conjunctiv (fibroblaste, fibrocite, histocite,
mastocite şi adipocite) şi uneori câteva celule hematogene emigrate . Este
localizat în: corionul mucoasei şi submucoasei tubului digestiv; stratul conjunctiv
subcutanat; ţesutul conjunctiv peri- şi inter-visceral; organele parenchimatoase şi
în structurile interstiţiale.
Ţesutul conjunctiv dens este ţesutul conjunctiv în care fibrele conjunctive
au grosime variabilă şi funcţii diferite (rolul principal revine fibrelor conjunctive,
iar cel secundar reţelelor elastice).
Ţesutul conjunctiv lamelar este un ţesut dens, ordonat, alcătuit din
lamele fine colagene dispuse în planuri suprapuse anastomozate oblic. Fibrele
conjunctive sunt dispuse în grosimea lamelelor formate din substanţă
fundamentală densă. Celulele conjunctive sunt dispuse între lamele. Se întâlneşte
în capsulele corpusculilor senzitivi.

Ţesuturile conjunctive propriu-zise cu predominanţa celulelor

Ţesutul mezenchimal este format din celule mezenchimale şi substanţă

fundamentală. Celulele mezenchimale sunt de formă stelată datorită numeroaselor
prelungiri prin care au raporturi de contiguitate cu celulele învecinate şi
delimitează ochiuri de mărimi diferite care îi conferă ţesutului, în ansamblu, un
aspect de reţea. Este specific stadiului embrionar de dezvoltare .
Ţesutul adipos este format din celule adipoase (sau lipocite), fibre de
reticulină şi rare fibre colagene dispuse în substanţă fundamentală (redusă
cantitativ). Celulele adipoase sunt grupate în paniculi adipoşi. Ţesutul adipos este
de origine fibrocitară (paniculii adipoşi din hipodermul pielii sunt separaţi prin
trabecule de ţesut conjunctiv, fibre reticulare-dispuse într-o reţea densă şi capilare
sanguine) sau histiocitară (este localizat în regiunile peri-genitală şi perirenală,
epiploon şi glanda mamară). Este un ţesut bogat vascularizat.
Ţesutul pigmentar este format din celule pigmentare aglomerate în zone
compacte printre care se află câteva fibre conjunctive şi capilare sanguine. Se
întâlneşte în: derm, coroidă şi iris.
Ţesuturile conjunctive propriu-zise cu predominanţa fibrelor
conjunctive
Sunt ţesuturile conjunctive formate din fascicule conjunctive voluminoase
strânse şi orientate, celule conjunctive fixe şi rare fibre elastice.
Ţesutul aponevrotic este format fibre conjunctive colagene (încrucişate ca
nişte panglici) ce formează spaţii interfasciculare quadrilate în care sunt celule de
formă neregulată sau asemănătoare unor litere din alfabet (Y, Z, T, L, I) grupate 2
câte 2, cu nucl ei bi-geminaţi) şi rare fibre elastice.
Ţesutul tendinos este un ţesut conjunctiv în care predomină fibrele
colagene, asociate în mănunchiuri, printre care se observă rare fibre elastice
dispuse în reţea, celule conjunctive-denumite tenocite şi substanţă fundamentalăredusă
cantitativ. Tenocitele sunt celule de formă stelată sau aripi (aliforme) cu
prelungiri care înconjură mănunchiurile de fibre de colagen. La microscopul optic
celulele au formă prismatică, nucleul este alungit şi plasat spre extremitatea
celulei.În secţiune longitudinală prin tendon, se observă mănunchiurile de fibre
de colagen dispuse în coloane paralele (nucleii celulelor sunt dispuşi perechi în
şiruri paralele) şi substanţa fundamentală plasată în spaţiile dintre coloanele de
fibre conjunctive.În secţiune transversală prin tendon se observă mănunchiurile
de fibre de colagen secţionate transversal grupate în coloane cu aspect punctiform.
Ţesutul fascial este format din fibrele conjunctive colagene; fibrele elastice
reduse numeric, formează o reţea în ochiurile căreia se dispun celule conjunctive.
Ţesutul elastic este alcătuit din fibre conjunctive elastice care se
anastomozează şi formează o reţea în ochiurile căreia se observă câteva fibre
conjunctive colagene şi celule conjunctive. Substanţa fundamentală este subţire şi
are rolul de a lega fibrele conjunctive. Este specific în ţesutul elastic de tip
fibrilar (din ligamentul cervical, tunica abdominală, ligamentele articulare
elastice) şi ţesutul elastic de tip lamelar (din peretele arterei aortă la mamifere).
Ţesuturi conjunctive propriu-zise cu predominanţa substanţei
fundamentale
Sunt reprezentate de ţesutul conjunctiv de tip moale (sau mucos) din
structura cordonului ombilical (la mamifere). Structura acestui ţesut se modifică
pe măsura înaintării foetus-ului în dezvoltare (se multiplică elementele fibrilare
din masa substanţei fundamentale). Substanţa fundamentală este gelatinoasă,
transparentă, omogenă, de culoare roz şi conţine puţine celule conjunctive
mezenchimale şi rare fibre colagene.
Ţesuturile conjunctive metaplaziate
Sunt ţesuturile conjunctive a căror elemente constitutive suferă modificări
adaptative: substanţa fundamentală se impregnează cu condrină (în ţesutul
cartilaginos) sau oseină (în ţesutul osos) astfel încât, elementele celulare şi
fibrilare îşi modifică forma şi sunt înglobate în masa de substanţă fundamentală
modificată.
Ţesutul cartilaginos este un ţesut conjunctiv dens metaplaziat ce participă
la realizarea structurii unor piese cu rol de susţinere. Este alcătuit din substanţă
fundamentală amorfă cu consistenţă de gel şi impregnată cu condrină, fibre de
colagen şi elastice, elemente celulare tinere (denumite condroblaste) şi mature
(denumite condrocite).
Ţesutul cartilaginos se prezintă în 3 varietăţi:
> de tip elastic este un ţesut conjunctiv metaplaziat caracterizat prin prezenţa, în
substanţa fundamentală, a unor granulaţii şi fibre conjunctive elastice, care
formează reţele în ochiurile cărora se dispun celulele cartilaginoase (izolate
şi/sau asociate în grupe izogenice axiale de câte 2-3 condrocite). Este reprezentat
în organismul animal de: cartilajul epiglotei şi a pavilionului urechii.
> de tip hialin. Este un ţesut conjunctiv metaplaziat cu aspect sticlos şi/sau
translucid datorită aspectului omogen al substanţei intercelulare în care se află
condrocitele.
Ţesutul osos este un ţesut conjunctiv metaplaziat care îndeplineşte, în
organismul animal, 2 funcţii esenţiale: mecanică (asigură suportul pentru piesele
din scheletul vertebratelor) şi rezervor de săruri minerale.
Componentele histologice ale ţesutului osos sunt:
Substanţa fundamentală este alcătuită dintr-o materie proteică denumită
oseină şi o substanţă pre-osoasă impregnată cu săruri minerale (fosfat tricalcic,
carbonat de calciu şi magneziu) în care se dispun fibrele conjunctive şi elastice
calcificate. Se dispune în lamele osoase concentrice şi stratificate ce formează
lamelele haversiene care alcătuiesc un sistem în jurul unui canal central Havers.
Acesta formează, împreună cu lamele concentrice, un sistem Havers (sau un
osteon). Printre lamele, substanţa fundamentală prezintă cavităţi lenticulare denumite
osteoplaste (similare cu condroplastele cartilajului) de la care pleacă, în toate
direcţiile, canale fine şi ondulate (denumite canale osoase) care străbat substanţa
fundamentală şi fac anastomoză cu canaliculele venite de la osteoplastele vecine.
Osteoplastele formează, împreună cu canaliculele osoase, un sistem de cavităţi
intercomunicante (lichidele transvazate din capilare pătrund în aceste canalicule şi
umplu toate spaţiile din osteoplastele în care sunt dispuse celule osoase.
Celule osoase au origine mezenchimală şi sunt reprezentate de 3 categorii
celulare care, în funcţie de etapa evolutivă a ţesutului osos, sunt denumite: osteoblaste-sunt
celulele osoase tinere ce au proprietatea de a se divide activ,
dimensiuni de 15-20 microni, formă aproximativ lenticulară, prelungiri şi
expansiuni.
Osteocitele sunt celulele osoase tinere (sau osteoblastele maturizate) incluse în
osteoplaste, au formă lenticulară, expansiuni citoplasmatice care pătrund în
canalele osoase şi sunt lipsite de capacitatea de a se divide;
osteoclastele sunt celulele osoase specifice zonelor de remodelare osoasă dispuse
printre fibrele de colagen şi rarele fibre elastice calcificate. Sunt celule
voluminoase gigantice de formă ovoidă şi prelungiri mari. Citoplasma este
spumoasă, vacuolară, bazofilă, multinucleate. Nucleii sunt numeroşi (2-40
nuclei), dispuşi în corpul celular sau în prelungiri, sunt mono- sau bi-nucleolate
şi conţin cromatină fin granulară.
Ţesutul osos se prezintă sub 3 varietăţi:
> haversian compact-este format din sisteme Havers (sau osteoane). Un sistem
Havers conţine un capilar sanguin şi foarte puţin ţesut conjunctiv. Legătura
dintre canalele Havers a 2 osteoane vecine se face prin canalele Volkmann.
> spongios (sau areolar) este format din lamele osoase subţiri ce delimitează o
reţea lamelară cu pereţi discontinui şi cavităţi mari, neregulate şi
intercomunicante. Orientarea traveilor osoase este variabilă iar spaţiile
delimitate sunt ocupate de măduva osoasă hematogenă şi celule adipoase.

Fibrocite
 Lucrearea nr.3
HISTOLOGIE GENERALĂ (studiul ţesuturilor)

Ţesutul sanguin este singurul ţesut „lichid” din organismul

animal, circulant printr-un sistem închis de vase. Are origine mezenchimală
comună cu a ţesuturilor conjunctive ,dar faţă de care prezintă o serie de
particularităţi. Este alcătuit din:
> substanţă fundamentală;
> elemente celulare structurale (sau figurate).
Substanţa fundamentală este denumită plasmă şi nu are o structură
histologică. Este lichidă, circulă printr-un sistem conductor şi permite elementelor
structurale să se deplaseze în interiorul acestora. Are constituţia unei soluţii de
cristaloizi şi coloizi în care sunt suspendate celule şi fragmente citoplasmatice.
La mamifere şi păsări, celulele sanguine sunt de 2 tipuri: roşii şi albe iar
fragmentele citoplasmatice se numesc plachete sanguine. La mamifere şi om
hematiile sunt anucleate. La păsări, toate celulele sanguine sunt nucleate.. Cele 2
categorii de celule sanguine (roşii şi/sau albe) au preluat denumirea de la aspectul pe
care îl au în sângele proaspăt (globulele roşii sau hematii la mamifere şi/sau
eritrocite la păsări; globulele albe sau leucocite, la ambele clase de vertebrate).
♦ Globulele roşii (hematiile şi/sau eritrocitele) sunt elementele sanguine a căror
denumire provine de la gr. „ eritros „-roşu. Studiate la microscopul optic din
profil au forma unui disc biconcav cu marginile rotunjite; privite din faţă au
formă circulară, cu partea centrală mai clară („ pierderea „ nucleului de aceste
celule este considerată o adaptare, prin diferenţiere extremă, la funcţia de a
umple complet, citoplasma, cu hemoglobină) (forma discoidală este ideală
pentru absorbţia şi schimbul de gaze, iar marginile netede permit rostogolirea
prin lumenul intern al capilarelor).
Durata de viaţă a hematiilor (la mamifere) este de 90-120 de zile.
Biochimic, hematiile sunt alcătuite dintr-un complex coloidal (60 % apă şi
40 % proteine) şi o heteroproteidă-hemoglobina (obţinută din holoproteidaglobina
şi pigmentul –hem).
Hemoglobina are proprietatea de a se combina (reversibil) cu oxigenul
transformându-se în oxihemoglobină (la nivelul pulmonului unde concentraţia de
O2 din aerul inspirat este mare) (sângele oxigenat este răspândit în ţesuturi prin
sistemul circulator). Concomitent, hemoglobina participă la transportul CO2 sub
formă de carboxihemogloină de la ţesuturi spre pulmoni.
Numărul hematiilor (exprimat în mii/mm3 sânge) este variabil cu specia (tab. 3.2.)
Tabelul 3.2. Numărul mediu de hematii la diferite specii
(după Papilian V. Şi Roşca Gh, 1978) Specia mii/mm3 sânge
 cal: 7 500;
 vacă: 6 000;
  oaie: 10 000;
 capră: 13 000;
 porc: 6 590;
 câine: 6 000;
 pisică: 8 000;
 iepure: 5 000;
 cobia: 5 000;
 şoarece: 9 000;
 şobolan: 8 000;
 arici: 11 000;
 maimuţă: 6 000;
 găină: 3 500;
 porumbel: 4 000;
 gâscă: 2 900;
 raţă: 4 000.
Hematiile sunt distruse încontinuu de sistemul circulator şi splină (prin
procese de hemoliză (ieşirea hemoglobinei din eritrocit) şi fagocitoză (distrugerea
eritrocitului de către histiocit în organele hematopoetice şi hematolitice) simultan
trecând, din organele hematopoetice, în sânge, hematiile neoformate.
♦ Globulele albe (sau leucocitele). Denumirea provine de la gr. „leukos”-alb).
Sunt celulele sanguine dispersate printre globulele roşii. La mamifere, există
5 tipuri de leucocite incluse în 2 familii: cu granulaţii în citoplasmă-denumite
leucocite granulare şi fără granulaţii în citoplasmă-denumite leucocite
agranulare (tab. 3.3.).
Tabelul 3.3. Formula leucocitară la diferite specii
(după Cotea. C. V., 1984)
Specia Numărul (mii/mm3 sânge); Formula leucocitară (%): neutrofile eozinofile bazofile
limfocite monocite

 Cal: 7-10;50-60; 3-6; 0.5-1.0; 30-40; 1-6.

 Vacă: 5-10; 25-40; 3-8; 0.5-1.5; 40-70; 4-10.
 Oaie: 5-10; 30-45; 3-10; 0.5-1.5; 40-65; 1-40.
 Capră: 7-16; 30-45; 3-8; 0-1.5; 45-65; 3-5.
 Porc:10-15; 40-60; 2-6; 0-3; 40-50; 0-5.
 Iepure: 9-12; 30-50; 0.5-2; 3-6; 30-70; 1-5.
 Câine: 7-11; 60-75; 2-9; 0.5-1.5; 20-35; 3-7.
 Pisică: 10-15; 50-80; 2-8; 0.5-1.5; 20-50; 5-6.
 Şobolan: 5-25; 16-36; 1-4 ; 62-75; 1-6.
 Şoarece: 7-15; 20-50; 0-5; 0.5-1.5; 65-80; 3-7.
 Om: 5-9; 60-70; 2-5; 0.5-1.5; 30 1-10.
 Găină: 9-30; 30-45; 4-15; 1-6; 40-70; 3-6.
 Gâscă: 6-20; 30-70; 2-6; 0.5-4.0; 20-90; 0-4.
 Raţă: 20-24; 30-40; 4-12; 0-5; 42-59; 2-7.
 Leucocite granulare sau granulocitele sunt de 3 tipuri, diferenţiate, prin afinitatea
granulelor intracitoplasmatice pentru coloranţii neutri (leucocite neutrofile), acizi
(leucocite eozinofile) şi bazici (leucocite bazofile).
Leucocitele granulare neutrofile sunt elemente sanguine polimorfonucleare cu
dimensiuni de 10-12 pim, nucleu multilobulat, cu 2-6 lobi de formă şi mărimi
variabile uniţi prin filamente de cromatină. Au proprietatea de afagocita, îngloba
şi distruge bacteriile în citoplasmă). În formula leucocitară, proporţia de
neutrofile este variabilă cu specia (30 % taurine şi ovine; 35 % caprine; 36 %
suine; 60 % ecvine).
Leucocitele granulare eozinofile sunt elementele sanguine de dimensiuni medii
(10-15 jxm), bi-nucleate (2 lobi uniţi printr-un filament de cromatină), granulaţii
intracitoplasmatice egale şi foarte mari mari (astfel încât nucleul are aspect de
bob de zmeură-la cal). Au proprietatea de a fagocita complexele antigenanticorp.
În formula leucocitară, apar în proporţii variabile cu specia (0.8-8 %
suine; 1.4 % porumbel; 2.1 % raţă; 3 % caprine şi ecvine; 5 % galinacee; 6 %
taurine; 8 % ovine etc).
Leucocitele granulare bazofile sunt elementele sanguine de dimensiuni medii
(10-12 fim). Nucleii sunt mari, ocupă aproape jumătate din masa
intracitoplasmatică, sunt lobulaţi, înmuguriţi în formă de treflă şi umbriţi de
granulele mari cu forme şi dimensiuni variabile. Au tendinţa de a părăsi curentul
sanguin. În forma leucocitară, bazofilele sunt rare şi prezente în proporţie
variabilă cu clasa de vertebrate: 0.1-0.5 % la mamiferele domestice şi 3 % păsări
(1-5 % găină; 2.4-2.7 % la gâscă şi 1.5-4% raţă).
• Leucocite agranulare (denumite agranulocite) sunt de 2 categorii: mici şi
numeroase denumite limfocite şi mai mari şi mai puţin numeroase
denumite monocite.
Limfocitele sunt elementele sanguine produse de organele limfopoetice (splină,
timus, nodulii şi ganglionii limfatici), au dimensiuni variabile (6-8 /um-mici; 8-12
/um-mijlocii şi 12-18 pim-mari) şi conţin un nucleu sferic sau ovoid înconjurat de
o citoplasmă subţire. Monocitele sunt elementele sanguine deformă sferică şi
dimensiuni de 15-25 pim, citoplasmă relativ abundentă cu granulaţii grialbăstrui.
Nucleii au formă variabilă (ovală, reniformă sau uşor lenticulară) şi
dau impresia că sunt „pieptănaţi” (este modul caracteristic de dispunere a
cromatinei nucleare). În formula leucocitară, proporţia monocitelor este
variabilă cu specia: 0.3-6 % cal; 4-20 % raţă; 6.7-13 % gâscă; 8-17 % găină;
11-17 % taurine şi ovine; 11-20 % suine.
Plachetele sanguine (sau trombocitele) sunt fragmentele de citoplasmă
suspendate grupat în sânge (la mamifere) printre celelalte elemente figurate. Au
dimensiuni de 2-4 Ăim, formă circulară sau ovalară şi o durată de viaţă scurtă în
circuitul sanguin. Un plachet sanguin este format din 2 componente: cromomera
(cromatomera este partea colorată, formată din numeroase granule) şi hialomera
(este partea clară dispusă la periferie). Numărul de plachete sanguine se exprimă
(numeric) în mii/mm3 sânge şi este variabil cu specia: 170-978 ovine; 187-944
caprine; 200-500 cabaline; 260-700 taurine etc.
La păsări se disting 3 categorii de leucocite granulare: eozinofilele şi
bazofilele sunt similare cu cele de la mamifere; heterofilele sunt similare cu
neutrofilele dar diferite, prin prezenţa, în citoplasmă, a incluziunilor în formă de
bastonaşe fusiforme acidofile. Proporţia de leucocite granulare din formula
leucocitară este variabilă cu specia (găină-6-8 % heterofile şi eozinofile şi
respectiv 6-12 % bazofile; gâscă-26.70-43.45 % heterofile; raţă 9 % eozinofile, 8-
10 % heterofile şi 4 % bazofile); plachetele sanguine sunt deosebite de cele de la mamifere; sunt
celule nucleate. au aspect ovalar sau fusiform şi dimensiuni variabile. Proporţia
plachetelor sanguine este exprimată numeric în mii/mm3 sânge şi variază cu specia
(găină 30-75; gâscă 38-210 şi raţă 67-132).

Bazofile

Neutrofile
Eozinofile
 Diagram Proportio Diamèt
Nom Image Cytoplasme Noyau Séjour
me n re

clair, avec
Neutrophil
40 à 75 % 12 µm granulations trilobé 1 jour
e
non colorables

orangé avec
Éosinophil volumineuses
1à3% 12 µm bilobé 4 jours
e granulations
acidophiles
avec
nombreuses irrégulie
Basophile 0à1% 12 µm granulations r, en 3 jours
métachromatiqu trèfle
es pourpres

mauve, situé en
Lymphocy sphériqu variabl
20 à 40 % 7 µm bordure, très
te e, dense e
minoritaire

central,
gris bleuté, un
Monocyte 2 à 10 % 17 µm en fer à 1 jour
peu granuleux
cheval
 Ţesuturile musculare
Ţesuturile musculare sunt formaţiuni histologice alcătuite din celule de
formă alungită denumite miocite sau fibre musculare (netede, striate de tip
scheletic şi striate de tip cardiac)-specializate pentru realizarea contracţiilor
musculare (excitabilitate şi contractilitate) şi substanţă fundamentală. Este
ţesutul foarte bogat vascularizat şi inervat, cu un metabolism foarte intens ce intră
în alcătuirea muşchilor scheletici din structura organismului animal şi a aparatului
de susţinere şi mişcare.
Miocitele sunt celule alungite şi cu formă variată.
♦ Leiocitul (sau fibra musculară netedă) din muşchiul neted este fusiform
(lungime de 50-500 microni şi diametru de 4-8 microni).
 Rabdocitul (sau fibra musculară striată de tip scheletic) este cilindrică
(lungime de 5-35 cm şi diametru de 50-100 microni).
♦ Fibrele musculare striate de tip cardiac se dispun în reţea (cu o lungime de
100-150 microni şi diametru de 20 microni).
Din punct de vedere structural, fiecare celulă musculară prezintă o
membrană (denumită sarcolemă) cu structură lipoproteică trilamelară peste care se
dispune, la exterior o membrană de natură conjunctivă. (denumită endomisium).
Citoplasma (denumită sarcoplasmă) conţine organite comune de tipul
reticulului sarcoplasmatic (sau REN) (este foarte dezvoltat şi implicat în
fenomenul de cuplare a excitaţiei cu contracţia musculară în prezenţa ionilor de
Ca+2, mitocondrii, complexe Golgi, lizozomi şi peroxizomi (foarte slab dezvoltaţi)
dar şi organite specifice (microfilamente de actină şi miozină-organizate sub
formă de miofibrile.
Miofibrilele pot fi: omogene (denumite leiofibrile-în fibra musculară
netedă-sau leiocite) şi/sau heterogene (denumite rabdofibrile-în fibra musculară
striată de tip scheletic-sau rabdocite şi/sau de tip cardiac-cardiofibrile).
Nucleul are forma şi mărimea variate cu tipul de celulă musculară, este
mononucleat, plasat central în celula musculară netedă, bombat în celula
musculară cardiacă şi/sau alungit (30-40 nuclei/cm liniar), dispus la periferia
celulei musculare striate de tip scheletic.
Fibrele musculare sunt de trei categorii:
> netede-în ţesutul muscular neted;
> striate-în ţesutul muscular striat de tip scheletic;
> cardiace-în ţesutul muscular striat de tip cardiac.
Ţesutul muscular neted este alcătuit din fibre musculare netede denumite
leiocite-unitatea morfologică, structurală şi funcţională a muşchiului neted.
Fibra musculară netedă are o formă alungită, fusiformă, eventual ramificată (în
artera aortă), capete subţiate şi o porţiune centrală, mai bombată. Dimensiunea
fibrelor este variabilă (în arteriole, unde are rol în reglarea presiunii sanguine
are dimensiuni mici; în peretele uterului femelelor gestante, are dimensiuni
mari: 500 microni lungime şi diametru de 20 microni).
Citoplasma conţine două elemente principale: sarcoplasmă şi miofibrile
(sau leiofibrile). Sarcoplasma este o componentă mai „lichidă” a citoplasmei în
care, se dispun, miofibrilele şi nucleul.
Nucleul ocupă partea centrală şi mai bombată a fibrei (conţine mai multă
sarcoplasmă), are o formă cilindrică, cu numeroase granule fine de cromatină în
interior şi 1-3 nucleoli. Are proprietatea de a se plia în timpul contracţiei
musculare şi de a se adapta la diminuarea dimensiunilor celulei.
Fibrele musculare nedete se asociază în grupe, denumite fascicule (sau
mănunchiuri) ce se asociază şi formează muşchiul neted. În cadrul fiecărui
fascicul, extremităţile a două fibre vecine sunt legate, între ele, printr-o punte de
ţesut conjunctiv cu predominanţă elastică şi reticulară şi se găsesc în dreptul
nucleului leiocitului vecin, formând, în jurul acestuia, o plasă.
Muşchii netezi se întâlnesc în peretele tubului digestiv, alcătuind stratul
muscular denumit musculoasă, al vaselor sanguine, căilor genitale şi urinare.
Ţesutul muscular striat de tip scheletic este format din fibre musculare
striate denumite rabdocite-unitatea morfologică, structurală şi funcţională a
ţesutului muscular striat de tip scheletic. Rabdocitele sunt celule fibrilare lungi,
cilindrice şi cu extremităţile ovoide. Au o lungime de 5-35 cm, diametru 20-100
microni, sunt multinucleate (30-40 nucl ei/mm lungime); nucleii au formă ovalară,
dimensiuni de 10 microni lungime şi 5 microni diametru şi sunt dispuşi sub
sarcolemă.
În sarcoplasmă se găsesc miofibrile (sau rabdofibrile) grupate în
coloanele Leydig care, în secţiune transversală, apar sub formă de câmpuri
poligonale strălucitoare, punctate, grupate şi separate de sarcoplasmă, formând
câmpurile Conheim.
Fibra musculară striată prezintă striaţii transversale ale miofibrilelor,
reprezentate de discurile alternante (clare şi întunecate) care se succed în toată
lungimea miofibrilelor.
Ţesutul muscular striat de tip cardiac este un tip special de ţesut muscular,
cu asemănări şi deosebiri faţă de ţesutul muscular neted şi ţesutul muscular
striat de tip scheletic. Se aseamănă cu ţesutul muscular neted, prin prezenţa
nucleului în planul central, dar diferă de acesta, prin neuniformitatea
miofibrilelor. Se aseamănă cu ţesutul muscular striat de tip scheletic, prin
aspectul miofibrilelor, dar diferă de acesta, prin sinciţiul funcţional al
celulelor componente. Este format din fibre musculare care se unesc, între ele,
prin formaţiuni speciale denumite discuri intercalare dispuse scalariform şi
formează striuri scalariforme Eberth.
Fibrele musculare striate de tip cardiac sunt ramificate, anastomozate şi
formează o reţea. Celulele au nucleii ovoizi plasaţi central, lungimea de
100 microni diametrul de 15-20 microni şi numeroase miofibrile alcătuite din
miofilamente. Fibrele miocardiace sunt limitate de o membrană plasmatică
lipoproteică ce vine în contact cu o membrană subţire (echivalentă cu sarcolema).
Ţesutul muscular striat de tip cardiac intră în structura miocardului ce
are proprietatea de a se contracta ritmic şi involuntar.
 Ţesutul nervos
Ţesutul nervos este un ţesut cu morfologie specială specific sistemului
nervos şi analizatorilor. Este specializat pentru înregistrarea stimulilor externi şi
interni şi conducerea acestora pe distanţe lungi.
Elementele histologice componente ale ţesutului nervos sunt:
> celulele nervoase principale denumite neuroni;
> celulele secundare de susţinere şi nutriţie a celulelor nervoase principale
denumite nevroglii.
Neuronul (sau neurocitul) este o celulă nervoasă specială caracterizată prin
proprietatea citoplasmei de a produce, sub acţiunea stimulilor externi sau interni, o
formă particulară de energie denumită influx nervos care stimulează celulele altor
ţesuturi. Neuronul este alcătuit din:
 corpul celular (sau pericarionul);
 prelungirile celulare, dendritice şi axonice-neuritice sau fibre nervoase.
Dendritele sunt prelungirile scurte şi ramificate (dichotomic).
Axonul este o prelungire mai lungă şi subţire, neramificată şi cu colaterale
rare detaşate în unghi drept.
Neuronul, indiferent de formă şi/sau mărime, are un singur pericarion şi
una sau mai multe dendrite cu ramificaţii diferite.
Corpul neuronului are forme, aspecte şi dimensiuni variabile (formă globulară,
ovoidă sau sferică) (aspect-fusiform, piriform, piramidal, stelat,
triunghiular sau poliedric) (dimensiuni variabile între 14 şi 135microni).
Pericarionul are o membrană celulară denumită neurolemă ce protejează,
la exterior, citoplasma denumită neuroplasmă. Aceasta conţine organite comune
(complexe Golgi, mitocondrii, ribozomi, lizozomi, peroxizomi, reticul
endoplasmatic rugos) şi organite specifice (neurofibrile şi corpusculi Nissl) şi un
nucleu veziculos (cu aspect nucleolat) sărac în heterocromatină (şi-a pierdut
capacitatea de multiplicare) dar este bogat în eucromatină nucleară.
Neuroplasma este un coloid fosfo-proteic în stare de gel vâscos şi incolor,
bogat în granulaţii denumite corpi tigroizi (sau corpusculi Nissl), neurofibrile,
complexe Golgi, centru celular, pigmenţi etc.
Corpusculii Nissl reprezintă granulaţiile cromatofile asemănătoare unor
blocuri poliedrice cu aspect fusiform şi/sau de bastonaş. Denumirea provine de la
faptul că, în unii neuroni (de ex. celulele multipolare din măduva rahidiană),
blocurile cromatofile sunt plasate unele lângă altele şi dau pericarionului un aspect
de „încărcare” granulaţiile sunt cu atât mai numeroase cu cât celula este mai mare.
Neurofibrilele sunt dispuse în spaţiile dintre corpusculii Nissl, sunt foarte
fine şi dispuse într-o reţea mai strânsă în jurul nucleului şi mai largă în restul
corpului celular. Sunt formate din neurofilamente şi microtubuli.
Nucleul este dispus central sau excentric, are dimensiuni mari, formă
sferică, aspect veziculos şi este bogat în granule fine şi dispersate de eucromatină.
Nucleolii sunt mai mari şi foarte discreţi în nucleoplasmă.
Neurilema are structura generală a oricărei membrane celulare, cu desebirea
că, este dublată de foiţa externă a celulei gliale satelite.
Prelungirile neuronale se termină, fie în interiorul sistemului nervos
central, fie sub forma nervilor periferici. La nivelul sistemului nervos central,
neuronii intră în legătură unii cu ceilalţi prin prelungirile neuronale de la nivelul
sinapselor (gr. „synapsis”-a îmbrăţişa) (sinapsele reprezintă locul unde prelungirile
eferente ale unui neuron se ating cu dendritele sau corpul celular al neuronului
vecin sau, membrana unui neuron se află în raport de contiguitate cu membrana
unui neuron vecin).
Fibrele nervoase sunt reprezentate de axonii şi dendritele neuronilor.
Acestea sunt de două tipuri: centrale (dispuse în sistemul nervos central) şi
periferice (dispuse în sistemului nervos periferic).
Fibra nervoasă axonică are trei constituienţi principali: axoplasmă, axolemă
şi teci (sau învelitori externe).
Tipuri de neuroni. De la pericarion pleacă, în diferite moduri şi direcţii,
prelungirile neuronale. În funcţie de numărul şi modalitatea de emergenţă a
prelungirilor neuronale, se disting tipurile de neuroni:
> amacrini-sunt neuronii lipsiţi de pericarion, ei având doar dendrite (intră în
structura retinei);
> pseudo-unipolari-au aspect piriform sau sferic, talie mare (30-80 microni)
nucleu veziculos plasat central (sărac în cromatină nucleară); din corpul
celular pleacă, aparent, o singură prelungire neuronală groasă care, după o
traiectorie scurtă, se divide în „T”: o ramură reprezintă dendrita, iar cealaltăaxonul
(se întâlneşte în structura ganglionilor spinali şi în rădăcina senzitivă a
nervilor cranieni);
>bipolari-au aspect fusiform, ovoid sau globulos şi au talie mică; dendritele se
detaşează dintr-o extremitate a corpului celular; axonul emerge din polul opus
(se întâlnesc în structura stratului mijlociu al retinei, al ganglionilor:
vestibular-Scarpa şi acustic-Corti);
>multipolari-au formă piramidală, stelată sau fusiformă; dendritele pleacă din
unghiurile piramidei şi/sau a poliedrului, iar axonul de pe o latură sau de la
baza celulei. Când pericarionul are formă stelată, dendritele pleacă din diferite
puncte ale suprafeţei celulei, se ramifică dichotomic şi prezintă, la suprafaţa
celulei, nodozităţi sau asperităţi în formă de spini;
>multipolari piramidali Betz din scoarţa cerebrală-sunt neuroni de talie mare, formă
piramidală, au un singur axon ce se desprinde din mijlocul bazei piramidei la
nivelul unui con de emergenţă axonică şi mai multe prelungiri dendritice
desprinse din unghiurile şi de pe laturile piramidei. Corpii Nissl apar în
neuroplasmă (ce excepţia zonei conului de emergenţă axonică) ca mici blocuri,
poliedrice. Printre corpii tigroizi se dispun neurofibrile sub formă de reţea mai
densă în jurul nucleului. Nucleul este mare, veziculos şi colorat în galben .
neuronii multipolari piriformi Purkinje din scoarţa cerebeloasă-sunt neuroni
de talie mare (40-60 Ăj,m) şi aspect piriform (de pară). Baza celulei este
orientată spre stratul profund granular al scoarţei cerebelare, iar extremitatea
subţiată-spre stratul molecular al scoarţei cerebelare. Nucleul mononucleolat,
are aspect veziculos, este plasat central (este sărac în heterocromatină, dar
bogat în eurocromatină-metabolic activă). Dendritele sunt reduse numeric la
2-3, se desprind din extremitatea subţiată a pericarionului, sunt groase şi
ramificate. Axonul se desprinde de la nivelul conului de emergenţă axonică de la
baza pericarionului. Corpii tigroizi au aspect de blocuri poliedrice mici .
multipolari stelaţi (sau neuronii motori) sunt localizaţi în coarnele ventrale
ale măduvei rahidiene, au de talie mare (60-140 microni), numeroase prelungiri
dendritice care se detaşează, din unghiurile pericarionului. În neuroplasmă sunt
vizibile neurofibrilele şi corpusculii Nissl).
Nevrogliile reprezintă elementele trofice, de susţinere şi izolare a ţesutului
nervos ce separă elementele nervoase de vasele sanguine şi ţesutul conjunctiv.
Nevroglia din sistemul nervos central are aspect polimorf, este alcătuită dintr-un
corp celular şi numeroase prelungiri gliale. Citoplasma este granulară (granulele
sunt denumite gliosomi) şi conţine gliofibrile, complexe Golgi, incluzii etc. Nucleul
este variat ca formă (sferic, elipsoidal sau lobulat) şi bogat în cromatină nucleară.
Macroglia este formată din nevroglia propriu-zisă care este de diferite
tipuri:
 ependimară-se dispune la nivelul canalului ependimar, are formă prismatică sau
piramidală, formează un epiteliu simplu discontinuu cu celule unite prin
desmozomi;
 plasmatică-este denumită „astrocit protoplasmatic” (sau „celulă în păianjen”),
apare frecvent în substanţa cenuşie a centrilor nervoşi şi are o citoplasmă
granulară, nucleu rotund şi numeroase prelungiri gliale;
 fibroasă-este denumită „ astrocit fibros „, apare frecvent în substanţa albă a
centrilor nervoşi, are un corp celular mic şi citoplasmă încărcată cu gliofibrile
ce pătrund în prelungirile care iradiază din corpul celular.
 Oligodendroglia are corpul rotund, nucleul veziculos, câteva prelungiri
gliale noduroase şi puţin ramificate şi apar în substanţa nervoasă-albă şi cenuşie.
Microglia (mezoglia sau celula lui Del Rio Hortega) apare în tot sistemul
nervos şi este mai mică decât restul nevrogliilor; corpul celular este polimorf
(ovoid, sferic, fusiform sau triunghiular). Nucleul este mic şi intens colorat.
Celulele prezintă două prelungiri lungi şi ramificate şi manifestă proprietatea de
fagocitoză a celulelor nervoase degenerate.
Nevroglia periferică este reprezentată de celula satelită a neuronilor din
ganglionii nervoşi rahidieni şi simpatici şi de celula Schwmann (dispusă în afara
tecii de mielină Schwann, între două strangulaţii Renvier).
Nevrogliile au un rol important în sistemul nervos: susţinerea şi nutriţia
celulelor nervoase principale (prin picioruşele perivasculare ale macrogliilor),
izolare, apărare şi fagocitare.
 Lucrearea nr.4
SCHELETUL MEMBRULUI TORACIC tuberos la câine, exagerat de dezvoltat la
ZONOSCHELETUL TORACAL iepure, prezentând aproape de extremitatea
( CENTURA SCAPULARA ) liberă la carnivore şi iepuri, un proces caudal
Zonoscheletul toracal ‘tip’ este foarte dezvoltat la iepure, numit
format de fiecare parte a corpului din trei paraacromion (proces suprahamat). Raportul
oase : scapula, caracoidul şi clavicula. dintre fosa supraspinoasă şi fosa
Dintre vertebratele domestice, numai subspinoasă este de 1 :1 la carnivore , 1 :2 la
păsările posedă centura scapulară completă. cal, porc, iepure şi 1 :3 la rumegătoare.
La mamiferele domestice, scapula este osul
cel mai dezvoltat ; coracoidul suferă un
proces de involuţie, reducindu-se la un
singur nucleu de osificaţie, care se sudează
la scapulă ; clavicula la rindul ei, se găseşte
intr-un proces involutiv, pe cale de dispariţie
şi nimai la animalele de talie mică mai
persistă sub formă osoasă.
Spata. La toate mamiferele
domestice apare ca un os lăţit de formă
triunghiulară, situat pe părţile laterale ale
cavităţii toracice într-o poziţie oblică dorso-
ventrală, caudo-cranial, medio-lateral şi
articulată ventral cu humerusul. Ea prezintă
două feţe, trei margini şi trei unghiuri.
Faţa laterală este străbătută pe toată
lungimea de spina scapulară, care o împarte
într-o excavaţie cranio-dorsală numită fosă
supraspinoasă şi alta caudo-ventrală,
denumită fosa subspinoasă. Spina scapulară
este uşor torsionată la rumegătoare, aplecată
caudal la porc, prezintă la jumătatea ei o
tuberozitate rugoasă la rumegătoare şi
ecvine, exagerat de dezvoltată la porc.
Extremitatea inferioară a spinei scapulare se
termină aproape brusc la rumegătoare, unde
formează acromionul ( sau procesul hamat ),

Faţa medială prezintă o largă fosă subscapulară, mai evidentă la animalele mari,
mărginită dorsal de două suprafeţe triunghiulare, rugoase care servesc pentru inserţia muşchiului
dinţat ventral toracal. Marginea cervicală, convexă în jumătatea superioară şi concavă în
jumătatea inferioară ; marginea toracală este în general rectilinie şi rugoasă ; marginea vertebrală
prezintă un şanţ rugos, în care se găseşte ligamentul scapular care depăşeşte înapoi unghiul
toracal.
 alături de coracoid şi claviculă, la
delimitarea găurii triosoase şi la formarea
cavităţii glenoide, împreună cu coracoidul.
CLAVICULA. La animalele domestice,
clavicula suferă un proces de involuţie. Este
reprezentată printr-o intersecţie fibroasă
cuprinsă în masa muşchiului cleido-
mastoidian, la nivelul articulaţiei scapulo-
humerale. La păsări cele două clavicule sunt
unite prin extremităţile lor distale, rezultând
un os comun, de aspectul literei ‘V’ ( la
galinacee ) sau ‘U’ (la palmipede), situat
înaintea sternului.
CORACOIDUL. La mamiferele domestice
lipseşte, dar la păsări este individualizat,
constituind cel mai dezvoltat os al centurii
scapulare. El este un os lung, pneumatic, cu
un corp cilindric neregulat, care se lăţeşte
spre extremitatea distală şi se articulează cu
sternul. Extremitatea proximală prezintă doi
tuberculi articulari pentru claviculă şi
humerus.

Unghiul cervical este evident la animalele

mari, şters la câine ; unghiul toracal este
relativ tuberos ; unghiul articular este
voluminos, fiind separat de restul spetei.
Aceasta prezintă o parte articulară, numită
cavitate glenoidă. Partea nearticulată
prezintă deasupra cavităţii glenoide
tuberozitatea supraglenoidă dezvoltată la
ecvine, redusă la rumegătoare, apropiată de
cavitate la suine, aşezată chiar pe marginea
cavităţii la carnivore. Pe partea medială a
tuberozităţii supraglenoidale se observă
epifiza coracoidă dezvoltată la cal, relativ
ştearsă la rumegătoare şi porc.
La păsări, spata apare alungită, de forma
unei săbii, orientată paralel cu coloana
vertebrală. Extremitatea cranială contribuie
 STILOPOIDUL TORACAL La
toate animalele este reprezentat de osul
humerus corespunzând bazei anatomice a
regiunii braţului. HUMERUSUL. Este un os
lung, plasat într-un plan relativ paralel cu
sternul, într-o poziţie oblică dorso-ventral
cranio-caudal, medio-lateral, între spată, pe
de o parte şi radius şi ulnă, pe de altă parte.
Corpul humerusului, în general mai
voluminos către extremitatea proximală, este
foarte turtit dintr-o parte în alta la porc,
prezintă patru feţe. Faţa laterală este
străbătută de un larg şanţ spiralat numit şi
şanţ de torsiune, delimitat în treimea
inferioară (caudal) de creasta epicondală
lateral şi (cranial) de creasta marii
tuberozităţi. În treimea proximală această
ultimă creastă prezintă tuberozitatea
deltoidiană, bine dezvoltată la cal şi
rumegătoare, alungită la porc şi redusă la
restul speciilor. Deasupra crestei deltoniene,
sub capul articular, se observă creasta
anconee. Faţa mediană prezintă în treimea
superioară un tubercul de aspectul unui
mamelon, numit tuberozitatea rotundă.
Extremitatea proximală, foarte dezvoltată,
prezintă trei eminenţe mari cunoscute sub
denumirea de capul articular, tuberculul
mare şi tuberculul mic. Capul humeral este
reprezentat printr-o voluminoasă calotă
sferică, situată caudal şi susţinută de un gât
numit gâtul (colul) humerusului. Tuberculul
mare, plasat in partea cranio-laterală a
capului articular este excesiv de dezvoltat la
rumegătoare şi porc, divizat la rumegătoare ,
cal şi porc într-un tubercul mare cranial
(vârful tuberculului mare) şi un tubercul
mare caudal (convexitatea tuberculului mare
uşor convexă), separaţi printr-o incizură.La
baza tuberculului mare lateral se delimitează
o suprafaţă aspră, numită faţa infraspinată,
precum şi o suprafaţă pentru inserţia
muşchiului micul rotund. Tuberculul mic,
situat cranio-medial, format dintr-un vârf şi
o convexitate, este redus la porc şi cu aspect
de mamelon. Tuberculul mare şi mic sunt
separaţi printr-un şanţ intertubercular ( sau
culisă bicipitală ) divizat la cal, şi uneori la
bou, de un tubercul intermediar.
Extremitatea distală, alungită transversal,
prezintă o suprafaţă articulară formată dintr-
o trohlee, situată medial şi un condil lateral.
Trohleea prezintă buza mediană mai
dezvoltată decât buza laterală. Pe faţa
posterioară deasupra suprafeţei articulare se
află fosa olecraniană limitată lateral de
epicondil (epicondilul lateral) şi medial de
epitrohlee (epicondilul medial).Pe faţa
cranială, deasupra suprafeţei articulare se
observă o excavaţie largă denumită fosă
coronoidă (radială). La ciine şi iepure, fosa
coronoidă comunică cu fosa olecraniană,
printr-o gaură supratrohleară. La păsări
,humerusul are corpul cilindric şi
extremitatea proximală lăţită, prezentind un
cap articular oval, inapoia căruia se află, pe
faţa radială, gaura’aeriană’ largă. Creasta
deltoidiană este uşor recurbată. Extremitatea
distală este turtită şi ocupată de o suprafaţă
articulară formată din doi condili separaţi de
un şanţ median.
 ZEUGOPODIUL TORACAL

Acest segment este reprezentat de două oase, radius şi ulna, dispus vertical între humerus,
pe de o parte şi oasele carpiene pe de altă parte, formând baza anatomică a regiunii antebraţului.
Radiusul şi ulna, la majoritatea mamiferelor domestice sunt lipsite de mobilitate unul faţă de
celălalt, la feline prezintă o oarecare mobilitate. Radiusul are o poziţie cranio-, iar ulna caudo-
laterală, între ele delimitându-se un spaţiu intern, numit încă şi arcadă radio-ulnară, arcadă
unică şi redusă la cal şi situată in treimea superioară, dublă la rumegătoare şi porc (una in treimea
superioară şi alta in treime inferioară).
RADIUSUL. Este un os lung format dintr-un un corp şi două extremităţi. Corpul
radiusului este cilindric, uşor turtit antero-posterior şi cu concavitatea caudal. Faţa dorsală este
rotunjită, iar cea volară plană în contact cu ulna. Extremitatea proximală prezintă o suprafaţă
articulară alungită transversal, formată din trei cavităţi glenoide separate prin două reliefuri
şterse. Pe conturul suprafeţei articulare, anterior, se observă o eminenţă redusă denumită apofiza
coronoidă, dublă la rumegătoare ; caudal se observă două suprafeţe plane de articulare cu ulna,
iar la carnivore o circumferinţă articulară. Antero-medial, sub marginea suprafeţei articulare, se
află tuberozitatea bicipitală dezvoltată la cal, redusă la rumegătoare şi ştearsă la restul speciilor ;
lateral, la cal, dar mai ales la bou, se observă o evidentă tuberozitate laterală.
Extremitatea distală, alungită transversal, este tăiată oblic la rumegătoare şi bombată la porc ;
prezintă o suprafaţă articulară delimitată volar de o creastă transversală sub care, la animalele
mari, există una sau două fosete digitale. Suprafaţa articulară este alcătuită din două cavităţi
glenoide dispuse 15
cranial şi doi condili în continuarea acestora caudal. Faţa anterioară a extremităţii prezintă două
sau trei şanţuri tendinoase paralele cu axul longitudinal al osului. La păsări, radiusul este mai
redus decât ulna şi aşezat înaintea acesteia, prezentând corpul cilindric în jumătatea proximală
turtit în jumătatea distală. Extremitatea este sculptată de o suprafaţă articulară, iar extremitatea
distală apare lăţită şi mai voluminoasă.
ULNA. Este un os lung, mai mult sau mai puţin neregulat.Are un aspect variabil ca formă
şi volum, suferind o involuţie la cal şi rumegătoare, prezintă un corp şi două extremităţi ;
extremitatea proximală formează olecranul, iar cea distală, la cele mai multe specii, proemină
sub suprafaţa articulară determinind apofiza stiloidă ulnară. Corpul ulnei la cal se termină în
treimea mijlocie a antebraţului sudându-se cu radiusul, în timp ce la rumegătoare şi porc se
articulează cu radiusul pe toată lungimea lui. Extremitatea proximală se prelungeşte mult
deasupra suprafeţei articulare a radiusului, constituind olecranul, care se termină prin
tuberozitatea olecraniană. Olecranul apare turtit transversal şi uşor tras caudal, prezentând
anterior un vârf proeminent (ciocul olecranului), sub care se găseşte o largă incizură articulară de
formă semilunară (incizura semilunei), concavă de sus în jos şi convexă transversal. Sub incizura
semilunară pe faţa anterioară la carnivore, se observă mica incizură concavă transversal, iar la
celelalte mamifere cite două faţete articulate planiforme. Olecranul este mare şi tuberos la
rumegătoare, voluminos la porc. Extremitatea distală depăşeşte nivelul suprafeţei articulare a
radiului, constituind apofiza stiloidă a ulnei. La păsări, ulna întrece cu mult volumul radiusului,
fiind un os uşor curbat, cu un corp cilindric, iar extremitatea proximală mai dreaptă prezintă un
olecran redus. Extremitatea distală, mai redusă, prezintă o trohlee neregulată.
AUTOPODIUL TORACAL Este segmentul terminal al membrului toracic,
reprezentând scheletul « mâinii » propriu-zise. La toate vertebratele se compune din o serie de
oase sistematizate în trei subregiuni : bazipodiul, metapodiul şi acropodiul. Bazipodiul toracal.
Stabileşte legătura între oasele antebraţului şi oasele metacarpiene. Este format din oasele
carpiene, baza anatomică a regiunii genunchiului. Oasele carpiene , in general in număr de 8,
sunt oase scurte, dispuse pe două rânduri- unul proximal şi altul distal. Rândul proximal cuprinde
4 oase (la rumegătoare, cal porc şi iepure), denumite în sens medial : pisiform, piramidal,
semilunar, scafoid (la câine şi pisică scafoidul este sudat cu semilunarul ), iar rândul distal un
număr egal de 4 denumite : cuneiform, capitat, trapezoid, trapez la rumegătoare se găsesc numai
două, cuneiformul şi capitalo-trapezoidul. Pisiformul este situate la toate mamiferele latero-
caudal, ocupând o poziţie excentrică; poate avea o formă globuloasă la rumegătoare, la cabaline,
sau tuberos-cilindric la restul speciilor. Piramidalul are o formă paralelipipedică neregulată;
apare ca os lateral al rândului proximal. Semilunarul apare la toate speciile ca un paralepiped
gâtuit la jumătatea lui în plan orizontal.
Scafoidul are formă de paralelipiped, reprezentând osul cel mai medial al rândului proximal.
Unciformul, situat in partea laterală a rindului distal, prezintă o formă de paralepiped, turtit şi
deformat. Capitalul, mult turtit de sus in jos are un aspect de evantai ; la rumegătoare se sudează
cu trapezoidul formind, osul capitato-trapezoid. Trapezoidul are un aspect paralipipedic ; se
aseamănă cu unciformul, însă este mai redus decât acesta. Trapezul este inegal dezvoltat şi
inconstant, lipseşte la rumegătoare, rareori şi la cabaline la care când există este puţin dezvoltat.
La păsări, bazipodiul cuprinde numai două oase : carpo-radial şi carpo-ulnar. Metapodiul
toracal. Este reprezentat de oasele metacarpiene, situate între rândul doi al oaselor carpiene şi
prima falangă, într-o poziţie aproape verticală, formând baza anatomică a regiunii metacarpiene.
Oasele metacarpiene, ca de alt fel şi oasele acropodiului, depind în special de tipul digital al
animalului. Astfel, la carnivore se intilnesc 5 oase metacarpiene insă inegale ; la porc 4 , două
mai dezvoltate pentru degetele trei şi patru şi două mai reduse pentru degetele doi şi cinci ; la
rumegătoare 2 oase, unul dezvoltat rezultat din sudarea metacarpului trei şi patru şi unul foarte
redus, rudimentar, situat latero-palmar, la cal un metacarp principal pentru degetul 3 şi două
rudimentare. Oasele metacarpiene sunt oase lungi, cu corpul mai mult sau mai puţin cilindric,
uşor turtite antero-posterior. Extremitatea proximală oferă o suprafaţă articulară pentru suprafaţa
articulară a rândului doi de oase carpiene, extremitatea distală fiind sculptată de o suprafaţă
articulară formată din doi condilii separaţi de un relief median. La păsări, metalopodiul este
reprezentat din 3 metacarpiene, dintre două principale sudate la extremităţi şi unul rudimentar.
Acropodiul toracal (regiunea falangiană). Diferă în seria animală după numărul degetelor pe care
le prezintă specia respectivă şi cuprinde în general, pentru fiecare deget, câte trei falange, marii
sesamoizi şi micul sesamoid. Numărul complet de degete este de cinci şi acela al
metacarpienelor, denumirea lor făcindu-se în raport cu locul pe care îl ocupă, dinăuntru în afară,
astfel : degetul I (polexul), degetul II (indexul), degetul III (mediusul), degetul IV (anularul) şi
degetulV (minimusul). La cal, acropodiul se compune dintr-un singur deget, degetul III. 17
Falanga I-a , uşor turtită antero- posterior, are faţa dorsală rotunjită , iar cea volară
aproape plană. Extremitatea proximală este săpată de o suprafaţă articulară formată dintr-un
jgheab median şi două cavităţi glenoide, iar extremitatea distală articulară este formată din doi
cndili separaţi printr-un şanţ median. Falanga a II-a, turtită antero-posterior, prezintă pe faţa
volară o faţetă de alunecare denumită sesamoid fix. Suprafaţa articulară proximală este formată
din două cavităţi glenoide separate de un şanţ median, iar extremitatea distală articulară este
reprezentată prin doi condili separaţi printr-un şanţ median. Falanga a III-a este un os scurt, în
formă de trunchi de con secţionat oblic. Faţa parietală, convexă în sens transversal, perforată de o
serie de orificii şi străbătută pe fiecare latură de o scizură prepalmară. Faţa solară este separată de
creasta semilunară în două porţiuni ; o porţiune anterioară netedă, uşor concavă şi una
posterioară neregulată, delimitată de două scizuri oblice care se termină prin două găuri palmare.
Aceste găuri reprezintă deschiderile canalului semicircular săpat în interiorul osului. Faţa
articulară este formată din două cavităţi glenoide separate de un uşor relief median şi o faţetă
alungită transversal pentru micul sesamoid.
 Marginea coronară prezintă în porţiunea mediană o eminenţă piramidală. Marginea
soleară este convexă şi perforată de orificii vasculare. Unghiurile, lateral şi medial, prezintă
fiecare câte două apofize : una superioară, apofiza bazilară şi alta inferioară, apofiza retrosală.
Marii sesamoizi sunt două oase situate la nivelul articulaţiei metacarpo-falangiene, completând
suprafaţa articulară a falangei I. Micul sesamoid ( denumit şi os navicular ) este situat la partea
posterioară a falangei a lll-a.
 SCHELETUL MEMBRULUI PELVIN ZONOSCHELETUL PELVIN

La mamiferele domestice centura pelvină este formată pe fiecare parte din câte trei oase –
iliu, ischiu şi pubis – sudate între ele la animalul adult şi formând osul coxal. Cele două coxale
sunt articulate pe linia ventro-mediană, rezultând bazinul osos sau pelvisul, care delimitează
cavitatea pelvină, împreună cu osul sacru. Iliul, ischiul şi pubisul se unesc într-o zonă articulară
reprezentind cavitatea cotiloidă ( acetabulară ).
Iliul formează peretele lateral al bazinului, prezintă o parte paleta iliului, de formă
triunghiulară (relativ patrulateră la animalele mici), care se articulează cu sacrul şi o parte
cilindrică, numită corp, care concură la formarea cavităţii cotiloide. Iliul are două feţe, trei
margini şi trei unghiuri. Faţa laterală (gluteană) concavă, este străbătută de creasta gluteană la
rumegătoare, porc şi iepure şi de o linie gluteană la cal. Faţa mediană (pelvină) este accidentată
medial de o suprafaţă rugoasă de articulare cu sacrul (suprafaţa auriculară) şi lateral netedă (fosa
iliacă internă). Marginea dorsală (numită şi creasta iliacă) are forma variabilă, în funcţie de
unghiurile paletei iliace. Marginea medială porneşte de la unghiul intern al iliului, de unde din
medială devine caudală; este scobită de incizura ischiadică mare şi continuată deasupra cavităţii
articulare cu o evidentă creastă supracotiloidiană la porc şi rumegătoare, sau cu o spină care se
află pe ischiul la carnivore şi iepure. Marginea laterală prezintă la jumătatea ei creasta
iliopectinee, accidentată de tuberculul psoadic şi continuată cu eminenţa iliopectinee. Unghiul
lateral (tuberculul coxal) este de aspect tuberos şi reprezentat prin doi tuberculi: unul cranial şi
altul caudal, la toate mamiferele, exceptând calul unde se întâlnesc patru tuberculi. Unghiul
dorsal (tuberculul sacral) este simplu la rumegătoare şi cal, dublu la restul speciilor. Unghiul
acetabular (cotiloidian) contribuie la formarea cavităţii acetabulare având o suprafaţă articulară
în formă de semilună. Anterior cavităţii acetabulare se găsesc una sau două fosete musculare, iar
la speciile mici un tubercul.
Ischiul. Formează porţiunea ventro-caudală a coxalului. Are o formă aproximativ
patrulateră şi prezintă două feţe, patru margini şi trei unghiuri. Faţa dorsală (pelvină) este netedă
şi orientată orizontal (la rumegătoare oblică lateralo-medial), formând tabla ischiadică, iar faţa
ventrală este rugoasă. Marginea laterală continuă creasta supraacetabulară, apoi este excavată şi
constituie incizura ischiadică mică. Marginea medială contribuie, împreună cu aceea din partea
opusă la formarea simfizei ischiadice. Marginea caudală este tăiată oblic şi concură cu aceea din
partea opusă la formarea arcadei ischiadice. Marginea cranială, concavă, delimitează caudal
gaura obturată. Unghiul cranio-lateral participă la formarea cavităţii acetabulare, cel cranio-
medial la formarea simfizei ischiadice. Unghiul caudo-lateral este proeminent, formind
tuberozitatea ischiadică ; aceasta poate fi simplă la cal, tiplă la rumegătoare şi iepure, triplă la
porc ( cuspizii foarte adunaţi ) sau alungită la ciine. 19
Unghiul caudo-medial se află situat în centrul arcadei ischiadice.
 Pubisul. Este cel mai redus dintre oasele coxalului. Se află anterior ischiului şi situat
ventro-cranial ; prezintă un corp şi două prelungiri. Faţa dorsală netedă contribuie la formarea
planşeului cavităţii pelviene, iar cea ventrală, rugoasă şi la cal traversată oblic de şanţul
subpubian, se continuă pe marginea anterioară până la cavitatea acetabulară. Marginea caudală,
concavă, delimitează cranial gaura obturată ; cea medială concură la formarea simfizei pubiene.
Unghiul acetabular concură la delimitarea cavităţii acetabulare. Osul coxal, în general, se
caracterizează astfel : la bovine, paleta iliacă este îngroşată, tuberozitatea ischiadică
trimamelonată, creasta supracotiloidiană foarte dezvoltată, tabla ischiadică concavă, iar la nivelul
simfizei ischiopubiene se observă un tubercul infrapubian corespunzător, tuberculului Muller ;
la oaie, coxalul este orientat aproape orizontal, cu corpul iliac lung, tuberozitatea ischiatică
tricuspidă ; la porc, axul coxalului este aproape orizontal, creasta gluteană dezvoltată, creasta
supraacetabulară excesiv de dezvoltată, arcada ischiadică adâncă, tuberozitatea ischiadică
trimamelonată, tuberculii sunt apropiaţi ; la cal, coxalul prezintă linia gluteană, incizura
ischiadică largă, tabla ischiadică plană şi şanţul subpubian larg şi evident. La păsări, coxalul se
remarcă prin sudarea oaselor care compun centura pelvină cu ultimele două vertebre dorsale, cu
vertebrele dorsale şi cu cele sacrale. Osul ilium este mult alungit, excavat în jumătatea cranială
de o largă fosă iliacă externă ; jumătatea caudală este convexă lateral, iar faţa internă prezintă o
fosă iliacă internă. Osul ischium este sudat de iliu circumscriind împreună marea incizură
ischiadică transformată în gaură ; marginea ventrală concură la formarea găurii obturate. Unghiul
caudo-lateral este prelungit în jos. Osul pubis este redus, stiloid , recurbat, situat la marginea
ventrală a ischiumului, iar extremitatea caudală depăşeşte ischiumul. La formarea cavităţii
acetabulare concură numai iliul şi ischiul. STILOPODIUL PELVIN La toate animalele
domestice stilopodiul pelvin este reprezentat de osul femur, care formează baza anatomică a
regiunii coapsei.
 Femurul. Este un os lung, aproximativ cilindric, situat intre coxal pe de o
parte şi tibie şi fibulă pe de altă parte, orientat oblic dorso-ventral, caudo- prezentind un corp şi
două extremităţi. Corpul femurului prezintă patru feţe : dintre care cea cranială, şi laterală sunt
netede şi în continuitate, in timp ce faţa caudală prezintă rugozităţi pentru inserţii musculare. În
treimea superioară, la limita intre faţa laterală şi caudală, la cal şi iepure, există o creastă,
trochanterul al treilea, deasupra extremităţii ventrale tot lateral se observă o fosă la cal, fosa
plantară , mai puţin adâncă la rumegătoare, o rugozitate sau un tubercul plantar la carnivore şi
iepure. Sub extremitatea, medio-caudal, o eminenţă de inserţie, al doilea trochanter ( sau
chanterul mic ), cu aspect mamelonat la rumegătoare, porc şi carnivore, alungit vertical la cal.
Extremitatea proximală, foarte dezvoltată, prezintă o porţiune articulată (capul femural) şi una
nearticulată. Capul femural, situat medial, scobit de o fosetă de inserţie ligamentară şi este
susţinut de gitul femuralului. Porţiunea nearticulată, aflată lateral, formând trochanterul, mare,
este excesiv de dezvoltat la cal şi bou ( la restul speciilor fiind dezvoltat normal ). La cal,
trochanterul mare este divizat într-o tuberozitate caudală constituind vârful trochanterului mare şi
o tuberozitate cranială reprezentând convexitatea trochanterului mare ; aceste două formaţiuni
sunt separate de o incizură intertrochanterică. De la trochanterul mare, caudal, coboară o creastă
intertrochanterică (vertical la cal, oblică la restul mamiferelor) înspre trochanterul mic,
delimitind o fosă trochanterică. Extremitatea distală prezintă o trochlee orientate cranial şi doi
condilii (unul lateral şi altul medial ) separaţi de un şanţ (incizură) intercondilian. Trochleea
prezintă buzele egale la porc, carnivore şi iepure, aproape egale la oaie şi inegale la cal, cea
mediană fiind excesiv de dezvoltată la bou. Între condilul lateral şi buza laterală a trochleei se
află o fosă musculară. La păsări, femurul este lung, arcuit şi relativ masiv; la corpul femural se
remarcă lipsa formaţiunilor descrise la alte specii. Capul articular este bine detaşat, sferic, iar
trochanterul mare, dezvoltat, tras spre inainte. La extremitatea distală trochleea este largă şi
adincă cu buzele egale, continuindu-se cu condilii ; condilul lateral este dublat de un condil
suplimentar, redus.
 Rotula ( patela ). Este situată intre femur şi tibie, alunecind peste trochleea femurală. Are
formă patrulateră la cal, piramidală cu baza in sus la rumegătoare, turtită dintr-o parte in alta la
porc, conoid-ovală la animalele mici. Faţa anterioară sau cutanată, rugoasă iar faţa caudală
articulară formată din două suprafeţe glenoide separate de un relief median. La păsări rotula este
mult turtită, de formă paralelipipedică cu axul mare orientat transversal. ZEUGOPODIUL
PELVIN Tibia şi fibula formează baza anatomică a regiunii gambei. Sunt două oase lungi,
inegal dezvoltate, situate între femur şi oasele tarsiene, în poziţie oblică dorso-ventral şi cranio-
caudal. Ele delimitează un spaţiu interosos numit arcadă tibio-fibulară, mai mare la speciile unde
oasele au aceiaşi lungime. Tibia. Este mai dezvoltată decât fibula. Corpul tibiei are formă de
prismă triunghiulară, la porc apărând turtit, iar la câine uşor torsionat în formă de ‘’S’’,
prezentând o faţă medială plană sau uşor convexă, o faţă laterală uşor concavă în treimea
superioară, şi o faţă caudală străbătută de linii de insertie musculare. Marginea cranială (creasta
tibială) foarte dezvoltată în treimea superioară, desparte faţă laterală de cea medială.
Extremitatea proximală, foarte dezvoltată, este şlefuită de o suprafaţă articulară formată din două
suprafeţe condiloide, separate de o spină tibială, care este redusă la oaie, porc şi carnivore. Partea
nearticulară este reprezentată de trei tuberozităţi: cranială, largă, masivă, continuată în jos cu
creasta tibială; laterală (condilul lateral), bine detaşată, cu o suprafaţă articulară pentru fibulă la
cal, porc, carnivore şi iepure ; medială (condilul medial). Între tuberozitatea cranială şi condilul
lateral se află şanţul muscular bine marcat la bou şi cal şi superficial la restul speciilor.
Extremitatea distală prezintă o suprafaţă articulară sub forma unei cochlei, oblică medio-lateral
la cal, şi perpendiculară pe axul osului la restul speciilor.La rumegătoare se găseşte şi o suprafaţă
de articulare numită osul maleolar. Medial extremitatea prezintă o tuberozitate redusă numită
maleola medială a tibiei. La păsări, tibia este lungă şi rectilinie. Prezintă o extremitate normală
neregulată şi o extremitate distală caracteristică formată din doi codilii aşezaţi cranial şi o
trochlee dispusă caudal condililor. Fibula. Are un aspect stiloid la cal, lăţită la porc subţire la
carnivore ; la rumegătoare, persistă numai extremitatea distală sub forma unui os scurt, osul
maleolar. Extremitatea proximală, lăţită, prezintă o suprafaţă de articulare tibia. Extremitatea
distală uşor bombată, formează maleola fibulară prezentând o suprafaţă de articulare; la cal,
degenerează într-un proces fibros. La păsări, fibula este de formă stiloidă. Osul maleolar.
Prezent numai la bou şi oaie, acest os are aspectul unei coroane cu trei colţuri. Prezintă o faţă
laterală rugoasă, una medială suprefaţă de articulare şi o margine ventrală avind o suprafaţă
articulară pentru calcaneu.
 Fig.16. Tibia şi fibula de cal: 1-condilul lateral; 2-condilul medial; 3-spina tibiei; 4-
fosetele intercondiliene; 5-cochleea tibiei; 6-marginea laterală; 7-maleola fibulară; 8-gaura

vasculară; 9-linia poplitee; 10-linii musculare.

AUTOPODILUL PELVIN Este constituit, ca şi autopodilul toracic, din trei regiuni bazipodiu,
metapodiu şi acropodiu.
Baziopodiul pelvin. Este format din oase scurte, numite oase tarsiene în număr complet
de şapte, situate pe două rânduri în jurul axului central, cuprinse între tibie şi fibulă, pe de o parte
şi oasele metatarsiene pe de alta, formează baza anatomică a regiunii jaretului. În rândul
proximal se află astragalul şi calcaneul, scafoidul este situat în centru. Rândul al doilea este
format din micul cuneiform, cuneiformul doi, cuneiformul trei (marele cuneiform) şi cuboidul.
Ca urmare a sudării unora dintre ele, la unele specii numărul lor este mai redus. Astfel, la rumegăroare,
se întâlnesc cinci oase, deoarece s-a sudat cuboidul cu scafoidul, formând osul scafoid şi cuneiformul doi
şi trei, formând marele cuneiform.La iepure sunt numai şase oase tarsiene, întrucât cuneiformul unu şi doi
s-au sudat formând micul cuneiform. La porc şi carnivore sunt prezente şapte oase.
 Astragalul are un aspect paralelipipedic, prezentând o trochlee pe faţa antero-dorsală,
constantă la toate speciile şi în plus încă două trochlei la rumegătoare şi porc, una calcaneană şi
alta cuboscafoidiană. Osul se caracterizează printr-o trochlee oblică la cal, prin trei trochlei la
rumegătoare şi porc. Calcaneul este un os alungit vertical, turtit medio-lateral, prezintă o
jumătate proximală nearticulară ( tuberozitatea calcaneană, la bou dreaptă şi tuberoasă, la oaie
rotunjită, la cal scurtă şi prelungită, la porc cu o culisă tendinoasă şi o jumătate distală, articulară
). La limita dintre cele două porţiuni, pe partea medială, se observă o expansiune medială şlefuită
de un şanţ de alunecare prelungit deasupra astragalului printr-o apofiză coracoidă bine dezvoltată
la cal, obtuză la rumegătoare, ştearsă la porc şi foarte dezvoltată la carnivore şi iepure.
Scafoidul, în formă de disc neregulat, la rumegătoare este sudat la cuboid şi formează osul
cuboscafoid. Cuneiformele sunt în general neregulate ca aspect, relativ caracteristice pentru
fiecare specie. Cuboidul are o formă paralelipipedică. La păsări, oasele tarsiene sunt sudate la
metatars cu care fac corp comun, cu excepţia calcaneului care este reprezentat printr-un nucleu
fibro-cartilaginos plasat pe buza laterală a trochleei tibiei. Metapodiul pelvin. Reprezintă baza
anatomică a regiunii metatarsiene. Se aseamănă, la prima vedere, cu oasele metacarpiene,
prezentând totuşi unele diferenţe, metatarsienele sunt mai lungi decât metacarpienele şi mai
cilindrice. La păsări, se disting două oase oasele tarso-metatarsiene, unul foarte dezvoltat şi altul
rudimentar. Metatarsul principal, foarte dezvoltat are extremitatea proximală voluminoasă,
articulată cu tibia şi extremitatea distală şlefuită de trei scripeţi articulari pentru cele trei degete
orientate cranial. La cocoşi, deasupra acestei extremităţi se observă o apofiză conică,
reprezentând baza anatomică a pintenului. Acropodiul pelvin. Ca şi la membrul toracic, acest
segment este constituit din degete, asemănătoare în general cu cele de la membul toracic. La
păsări, acropodiul pelvin este format din patru degete, degetul unu fiind îndreptat înapoi, iar
degetul doi, trei şi patru înainte. Degetul unu are două falange, degetul doi trei falange, degetul
trei patru falange şi degetul patru cinci falange. Ultima falangă este conică.
Lucrearea nr.5
 COLOANA VERTEBRALĂ Este alcătuită dintr-o serie de piese osoase individualizate
numite vertebre care, în totalitate, formează un ax osos pe care se sprijină toate celelalte piese ale
scheletului, în mod direct sau indirect. Este străbătută pe toată lungimea de un canal în care se
găseşte măduva spinării. În general, vertebrele se aseamănă între ele ,dar există şi deosebiri, fapt
care a făcut posibilă sitematizarea coloanei vertebrale în următoarele regiuni : cervicală, toracală
lombară sacrală şi caudală. Din această cauză este necesară descrierea teoretică a unei vertebre
tip care să întrunească toate formaţiunile posibile la care se vor raporta vertebrele fiecărei
regiuni. Vertebra tip. Este constituită dintr-un corp, un arc neural, care împreună cu corpul
delimitează gaura vertebrală şi un arc hemal, cu rol colector pentru vase. Corpul vertebrei are
aspectul unui cilindru turtit antero-posterior, prezentând două feţe articulare, o faţă dorsală şi alta
ventrală. Faţa articulară cranială (terminală), mai mult sau mai puţin convexă, prezintă în
regiunea toracală, pe părţile laterale, două fovei craniale. Faţa articulară (terminală) caudală
concavă, mai mult sau mai puţin adâncă, prezintă pe părţile laterale, în regiunea toracală, două
fovei costale caudale.
Tipul de vertebre care prezintă faţa articulară cranială transformată în cap articular, iar
faţa articulară caudală în fosă vertebrală se numesc opistocelice, spre deosebire de vertebrele
amficelice la care cele două feţe articulare sunt asemănătoare aproape plane.
Faţa dorsală ( sau neurală ), prezintă o suprafaţă formată din două triunghiuri isoscelice
rugoase, opuse la vârf, ia parte la formarea planşeului canalului vertebral.
Faţa ventrală prezintă o creastă vertebrală.
Arcul neural este format din două lame osoase care se deteşează de pe părţile laterale ale
corpului şi se sudează pe linia mediană, dând naştere apofizei spinoase. Pe marginea cranială a
fiecărei lame se observă incizura vertebrală cranială, iar pe cea caudală, incizura vertebrală
caudală. Incizura cranială a unei vertebre, împreună cu incizura caudală a vertebrei precedente,
delimitează gaura intervertebrală ( sau gaura de conjugare ). Faţa internă a arcului, concavă,
formează plafonul canalului neural. Faţa externă, convexă, prezintă următoarele apofize : apofiza
spinoasă, dispusă în planul median, două apofize transversale situate lateral ce pot fi simple,
duble sau triple, pot fi perforate de o gaură transversală (în regiunea cervicală) sau să prezinte o
suprafaţă de articulare (în regiunea toracală, pentru tuberozitatea coastei), două apofize articulare
craniale şi două apofize articulare caudale, situate pe marginile lamelor vertebrale, două apofize
mamilare, situate latero-dorsal faţă de apofizele articulare craniale, două apofize accesorii ce pot
fi observate mai ales la carnivore şi rozătoare, sub apofizele articulare caudale (în regiunea
lombară). Arcul hemal rezultă din reunirea a două lame osoase care se detaşează de pe faţa
ventrală a corpului, se întâlneşte într-o formă rudimentară la rumegătoare, la primele vertebre din
regiunea caudală.
VERTEBRELE CERVICALE Regiunea cervicală, la toate mamiferele domestice,
cuprinde un număr de 7 vertebre (la păsări 14-18). Prima vertebră poartă denumirea de atlas, iar
cea de a două de axis, restul de 5 prezentând în general caractere comune.

Atlasul. Stabileşte legătura dintre occipital şi coloana vertebrală. El are un corp redus, ce
prezintă pe faţa ventrală un tubercul ventral, arcul dorsal este foarte dezvoltat, lipsit de apofiza
spinoasă, dar cu un tubercul dorsal, mai dezvoltat la rumegătoare. Apofizele transversale foarte
dezvoltate, asemănătoare unor aripi ( aripile atlasului ) relativ rectangulare şi cu buzele rugoase
la rumegătoare, înguste şi deviate caudal al porc, au aspect de aripi de fluture la carnivore sau
lipsesc la păsări sunt excavate ventral de o fosă şi perforate fiecare de două găuri. Găurile
aripilor sunt situate astfel una caudal numită gaură transversă, absentă la rumegătoare, aflată pe
marginea caudală a aripei la şi pisică , alta cranio-laterală, numită gaură alară, transformată la
carnivore şi iepure în incizură alară, a treia, plasată cranio-medial, prezintă gaura vertebrală
laterală. Faţa terminală cranială este ocupată de două cavităţi articulare glenoide pentru condilii
occipitali, iar cea are o fosă articulară neregulată şi două suprafeţe articulare laterale ondulate
pentru axis ( la rumegătoare apare tăiată aproape în plan vertical. Axisul. Prezintă corpul
vertebral masiv, iar faţa ventrală este acoperită de o creastă tăioasă. Faţa cranială apare
prelungită în sens cranial printr-o enormă apofiză odontoidă, semiconică la cal, cu aspect de
jgheab la rumegătoare, conică la suine, carnivore şi leporide. Articulare craniale au migrat pe
corpul vertebrei şi sunt în cu suprafaţa articulară de pe apofiza odontoidă. Faţa caudală, articulată
este o adevărată cavitate cotiloidă. Apofiza spinoasă este înaltă şi despărţită de apofizele
articulare la rumegătoare şi porc, bifurcată caudal şi unită cu articulare caudale la cal, excesiv de
înaltă şi îngustă la porc şi cranio-caudal, având aspect de nicovală, la carnivore şi ipure. Gaura
vertebrală laterală este situată cranio-dorsal faţă de gaura, este înlocuită la carnivore şi leporide
printr-o adâncă incizură transversă cranială. Apofizele transverse sunt reduse la porc şi cal,
depăşesc faţa terminală caudală la restul speciilor şi sunt perforate de gaura transversă. Apofizele
articulare caudale sunt dezvoltate şi individualizate la toate speciile.

Vertebrele cervicale 3-4 sunt în general asemănătoare. Prezintă corpul masiv,

descrescând de la vertebra a III-a la vertebra a VII-a, faţa terminală cranială este reprezentată
printr-un cap articular dezvoltat, iar faţa terminală caudală excavată de o cavitate cotiloidă.
Apofiza spinoasă este redusă la primele şi mai dezvoltată la ultima. Apofizele transverse,
dezvoltate în sens cranio-caudal, sunt bi- sau tricuspide, străbătute de o gaură transversă.
Apofizele transverse ale vertebrei a VII-a sunt unicuspide, lipsite de gaură transversă. Apofizele
articulare craniale sunt dezvoltate, cu suprafeţele articulare orientate dorso-medial, iar apofizele
articulare caudale, la fel de dezvultate, au suprafeţele articulare orientate ventro-lateral. Incizurile
vertebrale craniale şi caudale sunt adânci. Vertebra a VII-a are pe conturul feţei caudale faţete
articulare costale.
 La păsări, atlasul este redus, având forma unui inel, pe circumferinţa cranială prezintă o
singură cavitate glenoidă. Axisul are corpul dezvoltat cu procesul odontoidian conic şi cu apofiza
spinoasă de forma unei. Restul vertebratelor cervicale, cu suprafeţele articulare ale formă de şa,
sunt comparativ mai lungi decât cele de la mamifere. Apofizele spinoase şi transverse sunt
scurte.
VERTEBRELE TORACALE
Aceste vertebre variază ca număr 7 la galinacee, 9 la palmipede, 11 la iepure, 13 la
rumegătoare şi carnivore, 15-17 la porc şi 18 la cal. Vertebrele toracale se remarcă prin corp
masiv, faţa terminală cranială mai puţin proeminentă, faţa terminală caudală foarte puţin
excavată. Pe circumferinţa feţelor terminale se remarcă prezenţa foveilor costale pentru
articularea cu capul coastei. Apofiza spinoasă este exagerat de dezvoltată, lăţită la rumegătoare şi
porc, aciculată la carnivore şi ipure. Apofizele transverse sunt

scurte, tuberoase şi prezintă câte o suprafaţă de articulare pentru tuberozitatea coastei, iar
apofizele articulare sunt reduse şi situate la baza apofizei spinoase. Apofizele mamilare
flanchează apofizele articulare craniale, sunt primele vertebre toracale şi devin la ultimele,
mamilo-articulare. Vertebra caudală este adâncă şi adesea, la bou, transformată într-o vertebrală
laterală. La păsări, vertebrele toracale sunt sudate într-o piesă unică, prezintă o creastă vertebrală
ventrală foarte dezvoltată şi o creastă transversală, suprafeţele de articulare pentru tuberozitatea
coastelor pe faţa ventrală
. VERTEBRELE LOMBARE Aceste vertebre sunt în număr de 6 la rumegătoare şi cal,
6-7la, 7 la carnivore şi leporide. Ele prezintă corpul vertebral voluminos, şi cu o creastă
vertebrală, ventrală, care scade în mărime către vartebră. Apofiza spinoasă este largă, cu cranială.
Apofizele transverse sunt extrem de dezvoltate, dirijate în jos, cu extremităţile rotunjite la cal şi
oaie, cu spine accesorii la bou, lăţită la carnivore. Apofizele mamilare sunt dezvoltate excesiv la
iepure, la fel de înalte ca apofiza spinoasă. Apofizele accesorii se întâlnesc pe incizura vertebrală
caudală numai la carnivore şi iepure. Apofizele articulare craniale şi caudale sunt individualizate,
dezvoltate cu suprafeţe articulare şi orientate în plan vertical. La rumegătoare şi la porc,
apofizele articulare craniale au suprafeţele articulare orientate medial (concavo-convex de jos în
sus), având aspect de coarne de zimbru, iar apofizele articulare caudale orientate lateral
(convexo-concave, de jos în sus). La păsări, vertebrele lombare şi sacrale, în număr de 14, se
sudează formând osul lombo-sacral care, la rândul său, se articulează cu oasele coxale.
 VERTEBRELE SACRALE În număr de 3 la carnivore, 4 la porc, oaie şi iepure, 5 la
bou şi cal, aceste vertebre apar sudate între ele pentru a forma un singur os, osul sacru. Osul
sacru. Se articulează cranial cu ultima vertebră lombară, caudal cu prima vertebră caudală şi
lateral cu coaxele. Are o formă triunghiulară, prezentând o bază, un vârf, o faţă ventrală, o faţă
dorsală, două margini şi un canal neural ( sau sacral ).
Baza sacrumului prezintă, pe linia mediană, orificiul anterior al canalului sacral, oval în sens
transversal, faţa cranială, eliptică, uşor convexă, este flancată de apofizele transverse ale primei
vertebre sacrale, foarte dezvoltate la bou, cal 28 oaie şi îngroşate la porc, formând aripile sacrale.
Aceste aripi sunt şlefuite de câte o suprafaţă articulară şi sunt orientate în plan oblic la animalele
mari şi în plan vertical la porc şi carnivore, pentru articularea cu osul iliac. Apofizele articulare
craniale sunt evidente la prima vertebră. Vârful sacrumului prezintă o gaură redusă şi faţa
terminală caudală. Faţa dorsală prezintă pe linia mediană o creastă sacrală mediană (spina sacrală
), rezultată din sudarea apofizelor spinoase, la rumegătoare este unică şi dezvoltată, la cal este
incompletă, apar individualizate apofizele spinoase la extremitatea liberă, la câine creasta apare
denticulată, la porc spina este complet ştearsă. De o parte şi de alta a crestei sacrale mediane se
află o creastă sacrală articulară, corespunzând liniei de sudură a apofizelor mamiloarticulare, care
maschează cele 2-4 găuri sacrale dorsale. În partea laterală a acestora se găseşte creasta sacrală
laterală, care delimitează faţa dorsală de margine. Faţa ventrală (faţa pelvină) este netedă, foarte
concavă în sens cranio – caudal la rumegătoare şi prezintă două rânduri de găuri

subsacrale.
 VERTEBRELE CAUDALE
Vertebrele acestei regiuni se remarcă prin dezvoltarea redusă a formaţiunilor apofizare, volumul
lor se reduce treptat spre ultima vertebră. Numărul vertebrelor caudale variază la cal 17-20, la
bou 18-21, la oaie 18-22, la porc 20-23, la câine şi pisică 20-22, la iepure 14-16 şi la pasăre 7.
Arcul vertebral este prezent la primele vertebre, apoi dispare, fiind înlocuit cu o excavaţie
supravertebrală, pentru ca la ultimele să dispară şi aceasta, rămânând numai corpul lipsit de
apofize. La păsări, ultima vertebră este voluminoasă, de formă triunghiulară şi este denumită
pygostil. COASTELE Coastele sunt organe alungite, situate între coloana vertebrală şi stern,
fiind formate din coasta propriu – zisă şi cartilajul costal. Numărul lor este variabil după specie şi
pot fi sistematizate în coastele sternale, care se articulează direct cu sternul, coastele asternale,
articulate indirect cu sternul şi coaste flotante, lipsite de sprijin pe stern. La cal, sunt 18 perechi
(8 sternale şi 10 asternale ), la bou şi oaie 13 perechi (8 sternale şi 5 asternale), la porc 15-17
perechi (7 sternale şi 8-10 asternale), la câine şi pisică 13 perechi (9 sternale şi 4 asternale), la
iepure 12 perechi (7 sternale şi 5 asternale), la galinacee 7 perechi (4 sternale, 1 asternală şi 2
flotante). Coasta propriu–zisă. Prezintă o extremitate proximală, un corp şi o extremitate
distală. Extremitatea proximală este reprezentată de capul coastei, sculptat de două suprafeţe
separate de renulă interarticulară, gâtul coastei şi tuberozitatea coastei, ornată de o suprafaţă
articulară. Corpul coastei, alungit, curbat, turtit dintr-o parte în alta, foarte lăţit la rumegătoare,
relativ prismatic la porc şi cilindroid la carnivore, este scobit pe marginea caudală de şanţul
vascular. Extremitatea distală este articulată cu cartilajul costal. Cartilajul costal, este cilindric şi
se articulează proximal cu osul costal, formând genunchiul costal, distal, se articulează cu sternul
sau cu coasta precedentă, contribuin la formarea hipocondrului. La păsări ,coastele sunt alcătuite
din două porţiuni osoase distincte dorsală şi ventrală.
 Coasta dorsală este asemănătoare cu cea de la mamifere, prezintă pe jumătatea ei, pe
marginea caudală, apofiza uncinee, care se sprijină pe faţa laterală a coastei următoare. Coasta
ventrală rezultă din osificarea cartilajului costal. STERNUL Sternul este o piesă osteo-
cartilaginoasă, situată pe linia mediană a coloanei vertebrale. Este format din o serie de nuclei
osoşi, dispuşi asimetric într-o masă de ţesut fibro-cartilaginos, numiţi sternebre. Foarte sub
raportul formei, sternul prezintă o extremitate cranială ( sau apendicele traheal ), metosternul (
sau corpul ) şi xifisternul ( apendice xifoidian ). El este compus din 6 sternebre la cal şi porc, 7 la
rumegătoare, 8 la carnivore. Corpul sternului este bi - şi trifaciat, după forma pe care o au. La
cal, pe partea ventrală se observă o creastă reprezentând carena sternală.La rumegătoare şi porc
creasta lipseşte, sternul apărând turtit de sus în jos, prima sternebră la rumegătoare apare
strangulată şi articulată diartrodial la sternebra a doua. Pe părţile laterale ale corpului se observă
un număr variabil de incizuri pentru articulaţia cu cartilajul coastelor sternale. Extremitatea
caudală prezintă apendicele xifoid de forma unei palete cartilaginoase. La păsări, sternul este
complet osos, foarte dezvoltat, turtit ventral, având faţa dorsală concavă în sens transversal, iar
cea ventrală convexă. Prezintă pe linia mediană o carenă sternală foarte dezvoltată, flancată
dorso-cranial de o eminenţă episternală, scobită pe fiecare parte de câte o incizură diartrodială
care serveşte la articularea cu oasele. Marginea caudală este foarte adânc scobită de două incizuri
sternale mediale, evidente mai ales la galinacee. Marginile laterale prezintă pe fiecare parte o
apofiză costală, câte o serie de suprafeţe reduse pentru articularea cu coastele ventrale, caudal o
laterală externă, iar la galinacee, în plus o apofiză laterală separate între ele de o incizură laterală
externă adâncă. 31
 SCHELETUL CAPULUI
Unele oase ale scheletului capului concură la protecţia sistemului nervos central formând
craniul cerebral sau neurocraniul, iar altele la formarea craniului facial sau
splanchnocraniul, cuprinzând oasele piesele hioidiene.
NEUROCRANIUL
Oasele care delimitează cavitatea cranială sunt oase late şi prezintă o faţăexocraniană, o
faţă endocraniană şi o circumferinţă. Cele care alcătuiesc baza craniului sunt impare (occipital,
sfenoid, etmoid ), iar cele care formează pereţii laterali şi tavanul cavităţii craniene sunt pare

(parietale şi frontale).
 Occipitalul. Situat în partea aborală a craniului acest os se articulează cu prima vertebră
cervicală (atlasul).
Faţa exocranială prezintă o gaură occipitală de comunicare cu canalul vertebral. Gaura
occipitală este flancată lateral de doi condilii. De o parte şi de alta a condiilor se găsesc apofizele
jugulare separate de aceştia prin incizura stilo-condiliană, denivelată de fosa condiliană ventrală,
perforată de gaura nervului hipoglos (sau gaura ). La taurine, gaura condiliană este transformată
adesea într-un canal ( canalul nervului hipoglos ), iar la suine este dublă. De la baza apofizelor
jugulare, dorsal, pot fi urmărite două creste nucale simetrice, se întâlnesc într-o tuberozitate,
reprezentând protuberanţa occipitală externă. La taurine protuberanţa occipitală externă este
mascată de protuberanţa intercornuală. Sub protuberanţa occipitală externă se observă
tuberozitatea cervicală, mai dezvoltată la animalele cu ligamentul puternic Sub gaura occipitală
se află apofiza bazilară, care apare sub forma unei prelungiri convexe ce se sudează cu
bazisfenoidul, la limita de sudură se observă un tubercul pentru inserţie musculară. Marginile
laterale ale apofizei bazilare concură la formarea găurilor sfâşiate. Faţa endocraniană este
concavă, neregulată şi formează bolta cavităţii cerebeloase. Ea prezintă amprentele cerebeloase,
protuberanţa occipitală internă la cal , bou şi carnivore, care se continuă oral cu creasta internă.
Parietalul. Os pereche, simetric, extrem de variat ca formă şi aşezare estesituat fie supero-
anterior la cal, fie caudo-lateral la rumegătoare, fie plasat lateral la carnivore. Prezintă două feţe
şi un contur neregulat.
Faţa exocraniană este plană la rumegătoare şi porc, convexă la carnivore, prezentând, mai ales la
porc şi cal, crestele parietale, care se unesc în partea superioară în creasta sagitală, se termină la
protuberanţa occipitală externă. Crestele parietale împart parietalul în două porţiuni bine
delimitate la cal şi porc; una laterală alta medială. Porţiunea laterală concură la formarea oaselor
temporare, iar cea medială este netedă. Faţa endocraniană prezintă o creastă sagitală internă şi
cerebrale. Interparietalul. Este un os triunghiular aflat între parietal şi occipital, se sudează de
timpuriu la occipital. Frontalul. Are o formă variată în seria animală, fiind sudat pe de simetrie
cu congenerul său şi ocupă partea centrală a frunţii. Este foarte dezvoltat la rumegătoare şo porc.
Faţa exocraniană, netedă şi îndoită în unghi, prezintă o porţiune frontală şi alta temporo-orbitară.
Porţiunea frontală este plană, perforată de o gaură supraorbitară şi delimitată lateral de creasta
frontală de pe care se ridică o eminenţă puternică, denumită apofiza orbitară ( sau apofiza ) a
frontalului ce concură la formarea arcadei orbitare. Marginea superioară a porţiunii frontale, la
bou, formează protuberanţa, delimitată de procesele cornuale. Faţa endocraniană este concavă,
separată de o creastă transversală în porţiunea posterioară ce concură la formarea boltei palatine
şi o alta anterioară în care sunt inserate sinusurile frontale. Sfenoidul. Impar, continuă oral
apofiza basilară a occipitalului, fiind compus din două porţiuni : anterioară (presfenoidul) şi
posterioară (bazisfenoidul). Are o porţiune centrală reprezentată de corp (alungită şi masivă) de
pe care se detaşează lateral două perechi de expansiuni (aripile). Faţa exocraniană este convexă,
cuprinde corpul sfenoidului de formă cilindrică şi apofizele pterigoidiene dezvoltate la cal, lăţite
la rumegătoare, trituberculate la porc. Faţa endocraniană este concavă, prezintă înapoia crestei
etmoidale o depresiune alungită transversal (foseta optică), din care pleacă canalele optice,
posterior acesteia aflându-se şaua turcească (fosa pituitară). Temporalul. Os par, care participă
la formarea pereţilor laterali ai cutiei craniene, în interiorul lor aflându-se organele urechii medii
şi interne. Osul are patru porţiuni : scvamoasă, pietroasă, timpanică şi mastoidiană ; ultimele trei
sudându-se pentru a forma piramida temporalului. Porţiunea scvamoasă este lăţită, având faţa
exocranaină convexă, prezentând anterior apofiza zigomatică articulată oral cu osul zigomatic şi
cu apofiza orbitală a frontalului. La baza apofizei se află o suprafaţă articulară pentru mandibulă
formată dintr-un condil, o cavitate glenoidă şi o apofiză retroglenoidă. Piramida temporalului
este situată între occipital, parietal şi porţiunea scvamoasă cu care se articulează. Etmoidul. Os
impar, aflat la limita dintre cavitatea craniană şi oasele feţei, este alcătuită dintr-o lamă
perpendiculară, două lame perforate şi două mase laterale. Lama perpendiculară proemină prin
marginea posterioară în cavitatea craniană,iar marginea anterioară se continuă cu septul nazal.
Lamele perforate delimitează fundul foselor etmoidale, fiind străbătute de găuri multiple pentru
filetele nervilor olfactivi. Masele laterale sunt plasate pe părţile laterale ale lamei perpendiculare,
având forma unor corneţi (volute etmoidale), formând labirintul olfactiv învelit de o lama osoasă
cu aspect papiraceu.
CRANIUL FACIAL
Craniul facial (viscerocraniu) asigură delimitarea cavităţilor nazală, bucală şi orbitară,
fiind format din oase perechi (nazal, maxilar, incisiv, pterigoid, palatin, zigomatic, lacrimal) şi
impare (mandibula, vomer, complexul hioid).
Nazalul. Are formă triunghiulară, formează plafonul cavităţii nazale, având o faţă externă
netedă şi alta cavitară, concavă cu o creastă de inserţie pentru cornetul nazal superior. Oral, osul
se termină printr-o porţiune liberă (apofiza nazală). Osul râtului prezent numai la porc se află în
porţiunea anterioară a septului nazal osificat.
Maxila. Os triunghiular, cu o faţă facială ce prezintă o creastă maxilară, deasupra căreia
se află gaura infraorbitară, deschiderea canalului dentar superior, şi o altă faţă cavitară ce
formează peretele lateral al cavităţii nazale şi delimitează sinusuriole maxilare. La marginea
inferioară se detaşează apofiza palatină a maxilei, care se sudează cu omoloaga din partea opusă
şi formează o parte din bolta palatină. Marginea inferioară prezintă şase alveole pentru molari,
înaintea primei alveola aflându-se spaţiul interdentar (diastema).
Incisivul. Are un corp şi două prelungiri, reprezentate de apofizele nazală şi palatină.
Corpul incisivului are trei feţe (labială, bucală, suturală), iar la extremitatea anterioară prezintă
trei alveole pentru incisivi.
Zigomaticul. Delimitează lateral orbita, fiind legat de oasele neurocraniului prin arcadele
zigomatice. Faţa externă prezintă trei porţiuni (maseterică, facială, orbitară) separate de o creastă
zigomatică.
Palatinul. Se află între maxile, delimitând deschiderile guturale (choanele nazale).
Porţiunea palatină se sudează la apofizele palatine ale maxilelor formând bolta palatină.
Porţiunea guturală este aşezată la nivelul schimbării de plan, iar cea maxilară între sfenoid şi
maxilă, împreună formând hiatusul maxilar.
Vomerul. Os impar, alungit, scobit în formă de jgheab, în care se află lama
perpendiculară a etmoidului şi septul nazal.
Mandibula. Este formată dintr-un corp mandibular şi două ramuri cu câte o porţiune
orizontală şi una verticală, fiecare. Faţa laterală a porţiunii orizontale prezintă o fosă maseterică,
iar marginea superioară prezintă un număr de alveole corespunzător speciei. Extremitatea aborală
are un condil articular, separat de apofiza coronoidă printr-o incizură.
Hioidul. Este un complex de piese osteo-cartilaginoase care susţine limba, laringele şi
faringele, suspendat la baza craniului între cele două ramuri ale mandibului. Este alcătuit dintr-
un corp şi un arc de suspensie cu patru segmente articulate succesiv (keratohiod, epihioid,
stilohioid, timpanohioid).
 Fig. 4.1

Scheletul la cal
a-e regiunile coloanei vertebrale: a-cervicală; b-dorsală; c-lombară; d-sacrală; e-caudală1-atlas; 2-axis;
3-vertebre cervicale; 4-spata; 5-humerus; 6-ulnă; 7-radius; 8-oasele carpiene; 9-oaselemetacarpiene; 10-falanga
proximală; 11-falanga mijlocie; 12-falanga distală; 13-coxal; 14-femur; 15-patelă;16-fibulă; 17-tibie; 18-oasele
tarsiene; 19-oasele metatarsiene; 20-stern; 21-coaste; 22-hipocondru
 Fig. 4.2
Scheletul la vacă
a-e regiunile coloanei vertebrale: a-cervicală; b-dorsală; c-lombară; d-sacrală; e-caudală1-atlas; 2-axis; 3-
vertebre cervicale; 4-spata; 5-humerus; 6-ulnă; 7-radius; 8-oasele carpiene;9-oasele metacarpiene; 10-falanga
proximală; 11-falanga mijlocie; 12-falanga distală; 13-coxal;14-femur; 15-patelă; 16-fibulă; 17-tibie; 18-oasele
tarsiene; 19-oasele metatarsiene; 20-stern;21-coaste; 22-hipocondru
 Fig. 4.3

Scheletul la porc
a-e regiunile coloanei vertebrale : a-cervicală; b-dorsală; c-lombară; d-sacrală; e-caudală1-atlas; 2-
axis; 3-vertebre cervicale; 4-spata; 5-humerus; 6-ulnă; 7-radius; 8-oasele carpiene;9-oasele metacarpiene; 10-
falanga proximală; 11-falanga mijlocie; 12-falanga distală; 13-coxal;14-femur; 15-patelă; 16-fibulă; 17-tibie; 18-
oasele tarsiene; 19-oasele metatarsiene; 20-stern;21-coaste; 22-hipocondru
 Fig. 4.4 Scheletul de găină

1-osul incisiv; 2-nări; 3-osul nazal; 4-osul lacrimal; 5-osul dental; 6-osul palatin; 7-pătratojugal;8-osul pterigoid; 9-
osul pătrat; 10-osul articular; 11-atlas; 12-axis; 13-vertebre cervicale;14-claviculă; 15-coracoid; 16-spată; 17-
humerus; 18-radius; 19-ulnă; 20-osul carpo-radial;21-osul carpo-ulnar; 22-degetul II; 23-osul metacarpal III; 24-
osul metacarpal IV; 25-degetul III;26-degetul IV; 27-vertebre dorsale; 28-coastă vertebrală; 29-coastă sternală; 30-
apofizăuncinee;31-stern; 32-apofiză costală; 33-apofiză toracică; 34-apofiză abdominală; 35-ilium; 36-ischium;37-
pubis; 38-gaura ischiatică; 39-gaura obturată; 40-vertebre caudale; 41-pygostil; 42-femur43-patelă; 44-tibio-tars;
45-fibulă; 46-tarso-metatars; 47-metatarsul I; 48-52-falangele degetului IV
 Lucrearea nr.6
ARTROLOGIE

Artrologia se ocupă cu studiul articulaţiilor dintre diferitele oase care alcătuiesc scheletul.
Clasificarea articulaţiilor se face în funcţie de :
1. natura legăturii (muşchi, fibre, periost), fiind denumite sinsarcoze (prin intermediul
muşchilor), sindesmoze (prin ţesut fibros), articulaţii propriu-zise (trecerea periostului de pe un
os pe altul).
2. gradul mişcărilor (diartroze, amfiartroze, sinartroze).

Diartrozele. Numite şi articulaţii sinoviale, permit cele mai complexe mişcări, prezintă
suprafeţe articulare discontinui, separate printr-un spaţiu plin cu sinovie.
Din punct de vedere structural au următoarele componente :
 suprafeţe de articulare, netede, şlefuite, corespondente, reprezentate prin capete
articulare –cavităţi glenoide sau cotiloide ; condili-cavităţi glenoide ; trochlei-cochlei.
 cartilaje de acoperire, o lamă de ţesut cartilaginos hialin cu rol de amortizor al şocurilor,
împiedicând uzura şi uşurând alunecarea.
 fibrocartilajele de completare, completează suprafeţele articulare parţial corespondente,
sub formă de burelete periarticulare sau meniscuri intraarticulare.
 ligamentele, reprezintă trecerea periostului de pe un os pe altul, sub forma unui manşon
(ligamentul capsular) sau sub forma de benzi fibroase, foarte rezistente (ligamente
funiculare).
 capsula sinovială (membrana sinovială) este un manşon intern al capsului articulare,
format dintr-un strat extern fibros, prins de capsula articulară şi un strat intern subţire,
format din fibre conjunctive.
 lichidul sinovial (sinovia) este de consistenţă vâscoasă, transparent, redus cantitativ,
compus din apă, substanţe proteice, urme de grăsime şi săruri minerale. Rolul său este de
a uşura alunecarea suprafeţelor articulare şi de a hrăni prin imbibiţie cartilajul articular.

ARTICULAȚIILE CRANIULUI

Se împart în intrinseci și extrinseci.

5.2.2.1. Articulațiile intrinseci

Leagă între ele toate oasele craniului, cu excepția mandibulei, formând o serie întreagă de
suturi, vizibile la animalele tinere, la animalele adulte, realizează o piesă unică.
Articulația temporo – mandibulară. Este dublă condilartroză care se realizează între
condilul mandibulei și condilul apofizei zigomatice a osului temporal. Datorită suprafețelor
articulare necorespondente, între cei doi condili se interpune un disc fibrocartilaginos.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de un ligament capsular ,,țesut cu marginea discului.
Mișcările permise ale mandibulei sunt: coborâre, ridicare, propulsie, retropulsie și lateralitate.
 5.2.2.2. Articulațiile extrinseci
Din această categorie fac parte: articulația occipito-atloidiană și articulațiile hioidiene.
Articulația occipito-atloidiană. Este dublă condiliană și leagă craniul de coloana
vertebrală printr-o capsulă articulară și prin două fasciucle de fibre laterale. Mișcările permise
sunt: extensiune, flexiune și reduse mișcări de lateralitate(fig.156)

Fig.156. Articulația occipito-axoidiană de cal; A- ligamente superficiale; B- ligamente

profunde; a,a1-capsula articulară; b,c,d-ligamente interspinale; e –ligamentul odontoid; e1-
ligamentul longitudinal dorsal
Articulațiile hioidiene. Oasele care alcătuiesc hioidul sunt menținute angrenate atât de
articulațiile intrinseci, cât și de cele extrinseci. Articulația intrinsecă se realizează prin
sincondrozele pieselor hiaoidului, rezultînd o piesă unitară. Articulația extrinsecă este
reprezentată de articulația tempero-hioidiană, care este o amfiartroză dublă ce leagă fiecare braț
al arcului hioidian cu apofiza hioidiană a temporalului prin intermediul unei piese cartilaginoase
acoperită de pericondru.

5.2.3. ARTICULAȚIILE COLOANEI VERTEBRALE

Se realizează prin ligament comune care trec în general peste toate vertebrele și printr-o
serie de ligament scurte proprii articulației dintre două vertebre succesive, respective la nivelul
corpului vertebral și la nivelul arcului vertebral.
Articulațiile corpurilor vertebrelor (sau amfiartrozele intervertebrale). Se stabilesc prin
discurile intervertebrale și prin două ligamente fibroase comune. Ligamentul vertebral comun
superior are forma unei benzi și este situate pe planșeul canalului vertebral, de la axis la sacrum
și inserat succesiv pe fiecare vertebra. Ligamentul vertebral comun inferior se prinde pe crestele
ventral ale corpurilor vertebrelor, de la a 6-a vertebra toracală până la sacrum, fiind înlocuit în
regiunea cervicală de mușchiul lungul gâtului. Articulația permite mișcări reduse de flexiune,
extensiune și lateralitate.
Articulațiile arcurilor vertebrelor. Se realizează la nivelul apofizelor articulare și la
nivelul apofizelor spinoase. Legătura la nivelul apofizelor articulare se stabilește printr-un
ligament capsular, inextensibil în regiunea dorso-lombară, dar elastic în regiunea cervicală, unde
permite mișcări ample. Legătura apofizelor spinoase între ele se stabilește prin: ligamentul
interarcual, ligamentul interspinos și ligamentul comun supraspinos. Ligamentul interarcual (sau
inelar), propriu fiecărei articulații, completează canalul vertebral. Ligamentul interspinos este
format din două planuri de fibre încrucișate care trec de la o apofiză la alta. Ligamentul comun
supraspinos este așezat peste apofizele spinoase de la occipital până la sacrum. În regiunea
cervicală, ligamentul capătă o constituție elastică, alcătuind ligamentul cervical. Acesta este
alcătuit dintr-o porțiune lamelară și o porțiune funiculară dezvoltate la rumegătoare și la cal, dar
reduse la restul animalelor. Mișcările permise de fiecare articulație sunt reduse, dar în ansamblul
său coloana vertebrală poate executa mișcări variate de extensiune, flexiune și lateralitate.
Articulația atloido-axoidiană. Dă posibilitatea capului să se rotească, împreună cu
atlasul, în jurul pivotului axisului și prezintă următoarele mijloace de legătură: ligamentul
capsular se prinde în jurul suprafețelor articulare; ligamentul odontoidian scurt, puternic și lățit,
situat pe planșeul canalului rahidian, se prinde pe fața superioară a apofizei odontoide a axisului
și pe creasta transversală a arcului inferior al atlasului; ligamentele atloido-axoidiene, superior și
inferior, realizează legătura între cele două oase. Articulația atloido-axoidiană permite mișcări de
rotație.

5.2.4. ARTICULAȚIILE CUȘTII TORACICE

Cușca toracică este alcătuită din piese osoase a căror articulare se realizează prin mai
multe grupe de articulații:
Articulația costo-vertebrală. Se efectuează între capul coastei și corpul vertebrelor.
Mijloacele de legătură sunt: un ligament periferic (capsular) și un ligament interosos.
Ligamentul interosos (de conjugare) pleacă din renura de pe capul unei coaste la capul coastei
opuse și trece peste discul intervertebral, detașând fibre craniale și caudale în canalul vertebral.
Articulația este o enartroză permițând mișcări reduse. (fig.157).

Fig.157. Articulația costovertebrală de cal:

a-apofiza spinoasă; b-apofiza cranială; c- apofiza transversă, d-capul coastei; e-
ligamentul tuberozității coastei; g-ligamentul radiat, h-ligamentul interarticular; i-ligamentul
longitudinal ventral
 Articulația costo-transversală. Se realizează între apofiza transversă a vertebrei toracale
și tuberozitatea coastei. Prezintă ca mijloace de unire un ligament capsular și două ligamente
transverso-costale (anterior și posterior). Articulația permite mișcări de alunecare.
Articulațiile condro-costale. Se realizează între extremitățile distale ale coastelor și
extremitatea proximală a cartilajelor costale. Legătura este asigurată de continuitatea dintre
periost și pericondru; mișcările permise sunt reduse.
Articulațiile condro-sternale. Se realizează între stern și cartilajele costale ale coastelor
sternale. Mijloacele de legătură sunt asigurate de un ligament capsular, întărit atât pe partea
dorsală a sternului, cât și pe cea ventrală de către un ligament radiar. Unirea fibrelor din
ligamentele radiare dorsale va da naștere la ligamentul triunghiular superior al sternului.
Articularea cartilajelor costale asternale. Se realizează printr-un ligament ,,galben"
elastic, care trece de pe cartilajul costal al unei coaste pe cartilajul coastei dinaintea ei. Astfel
rezultă un ,,"arc cartilaginos mobil cunoscut sub denumirea de hipocondru.

5.2.5. ARTICULAȚIILE MEMBRELOR TORACALE

Membrul toracic este legat de trunchi prin muşchi, fascii şi lame elastice. Articulațiile
membrului toracic sunt reprezentate de:
- Articulația scapulo - humerală (sau articulația umărului)
- Articulația humero – radio-ulnară (sau articulația cotului)
- Articulația radio-ulnară. Se realizează la trei nivele diferite, putându-se distinge : o
articulație radio-ulnară proximală, una mijlocie și alta distală.
- Articulația antebrahio-carpo-metacarpiană (sau articulația genunchiului) este
alcătuită dintr-un complex articular care leagă antebrațul de carp și metacarp, fiecare
grupă de articulații având ligamente proprii, iar complexul articular ligamente
comune. Articulația cuprinde șase grupe de articulații:
1. articulația antebrahio-articular – se realizează între radius și ulnă, pe de o parte
și, pe de alta între oasele primul rînd carpian;
2. articulațiile carpale interordinare proximale – leagă oasele primului rând între
ele.
3. Articulațiile carpale interordinale – stabilesc legătura dintre oasele rândului unu
cu rândul doi.
4. Articulațiile interordinare carpale distale – leagă oasele rândului al doilea între
ele;
5. Articulațiilecarpo-metacarpiene – leagă oasele carpiene la metacarpiene;
6. Articulațiile intermetacarpiene – leagă între ele oasele metacarpiene. (fig.158)
 Fig.158. Articulația carpiană de cal (fața laterală)
1,2 – ligament colateral lateral, 3- ligament piramidounciform, 4-ligament
capitato-unciform, 5- ligament capitato-metacarpian, 6-ligament semiluno-
piramidal, 7-ligament pisi-ulnar, 8-ligament pisi-piramidal, 9-ligament
pisiunciform, 10- ligament pisimetacarpian

Articulațiile falangiene. Formează un complex articular prin care sunt legate falangele și
sesamoizii de metacarp și la care se deosebesc, topografic trei articulații (fig.159, 160).
Articulația metacarpo-sesamo-falangiană (sau a buletului) este un complex articular care
leagă falanga I-a și marii sesamoizi de metacarp. Se compune din patru articulații simple:
metacarpo-falangiană, metacarpo-sesamoidiană, sesamo-falangiană și intersesamoidiană.
 5.2.6. ARTICULAȚIILE MEBRELOR PELVINE
Articulațiile bazinului. Sunt reprezentate de un complex articular între oasele coxale și
osul sacru, cuprinzând două articulații sacro-iliace, două articulații sacro-ischiadice și simfiza
pelvină (fig.161).
 Fig.161. Articulațiile bazinului de cal; a- lig. sacroiliac, b- lig. sacroiliac dorsal scurt; c-
lig. sacro-spinos, d- lig. sacrotuberos; e-lig. teres; f-lig. accesoriu; g- tendonul prepubian
 Lucrearea nr.7

MIOLOGIE (STUDIUL MUŞCHILOR)

Miologia se ocupă cu studiul musculaturii scheletice (structură, dezvoltare

şi poziţie) care reprezintă circa 40 % din greutatea corporală. Termenul de
Miologie provine de la gr. „ myos "-muşchi şi „ logos "-vorbire.
Muşchii scheletici reprezintă componenta activă a aparatului de susţinere
şi mişcare datorită proprietăţii acestora de a se contracta ca urmare a stimulilor
nervoşi. Scurtarea muşchilor pune în mişcare oasele scheletului pe care sunt
prinşi. Mişcarea se realizează între limitele permise de articulaţiile dintre oase.
Astfel este posibilă mişcarea diferitelor părţi ale corpului şi locomoţia
animalului. De asemenea, musculatura:
- preia o parte din greutatea corpului;
- participă la menţinerea echilibrului (are rol în statica animalului);
- completează pereţii anumitor cavităţi ale corpului (muşchii
intercostali; diafragmul, musculatura abdominală);
- sprijină unele activităţi ale organelor interne (mecanismul
respiraţiei, presiunea abdominală ). După criteriul morfo-funcţional,
ţesutul muscular poate fi: neted, cardiac şi striat.
Ţesutul muscular neted are o activitate relativ independentă de sistemul nervos
al vieţii de relaţie (se numeşte muşchi involuntar sau al vieţii vegetative), o
coloraţie palidă, roz-gălbuie, iar în secţiunile histologice este lipsit de
striaţiuni. Se întâlneşte numai la nivelul organelor interne fiind responsabil
doar de motilitatea viscerelor. Caracteristica fundamentală a musculaturii este
contracţia musculară şi este condiţionată de însuşirea citoplasmei de a
conduce şi de a răspunde la stimulii externi prin contracţie sau mişcări
amiboidale. Pe măsura dezvoltării sistemului nervos, apar celule specializate în
contracţie cu origine diferită care îşi asumă funcţia locomotorie.
Ţesutul muscular striat de tip cardiac reprezintă o categorie specială de ţesut
muscular care întruneşte caractere comune de la ţesutul muscular neted şi de
la cel striat. Se găseşte în ţesutul muscular cardiac şi aglomerările de ţesut
muscular care îşi păstrează caracterele embrionare, de contractilitate şi
conductibilitate autonomă, alcătuind ţesutul nodal.
Ţesutul muscular striat de tip scheletic intră în structura muşchilor striaţi
(sau scheletici),care au ca principală caracteristică, contracţia musculară.
Conformaţia muşchilor. Muşchii scheletici sunt organe care se pot izola
şi individualiza. În corpul unui mamifer domestic există 200-250 perechi de
muşchi la care se adaugă şi câţiva muşchi impari.
Volumul muşchilor este variat în raport cu specia, vârsta, sexul, starea de
îngrăşare, contribuind, alături de schelet, la realizarea formelor generale şi a
exteriorului corpului. Pentru a mobiliza piesele osoase, un muşchi se prinde, în
general, pe 2 oase, diferite funcţional: unul este fix (sau mai puţin mobil) şi
celălalt mobil şi asupra căruia se exercită forţa de tracţiune a muşchiului. Locul de
prindere a muşchiului pe osul fix reprezintă originea fixă (sau capul muşchiului)
şi osul mobil reprezintă inserţia mobilă (sau coada muşchiului).
La membre, originea fixă a muşchilor este dispusă proximal, iar inserţia
mobilă este dispusă distal.
♦ Capul şi coada unui muşchi se continuă cu un tendon (mai lung sau
mai scurt), formaţiunea alungită alcătuită din ţesut conjunctiv fibros şi dens
cu care muşchiul se prinde pe os.
După modul cum se prezintă cele 3 porţiuni (unice sau multiple) ale unui
muşchi, se întâlnesc muşchi: simpli şi compuşi. Muşchii compuşi au mai multe capete:
2 (biceps brahial), 3 (tricepps brahial) sau 4 (cvadricceps femural); 2 (digastricimuşchiul
digastric) sau mai multe burţi (sau ventere) (poligastrici-dreptul abdominal)
sau mai multe cozi: (extensori şi flexori digitali la speciile polidactile).
Structura muşchilor. Muşchii au în structură ţesut muscular striat de
tip scheletic, ţesut conjunctiv, vase (sanguine şi limfatice), nervi şi formaţiuni
auxiliare cu importanţă funcţională pentru muşchi.
Fiecare muşchi este învelit într-un strat gros de ţesut conjunctiv denumit
epimisiu care îl desparte de muşchii învecinaţi.
Fiecare fibră musculară striată este învelită la exterior de endomisium (o
lamelă fină de ţesut conjunctiv orientat spiralat ce suportă reţeaua vasculară
capilară şi terminaţiunile nervoase. Acestea se reunesc împreună în fascicule mai
lungi, acoperite de o teacă de ţesut conjunctiv bogată în vase sanguine şi nervi,
denumită perimisium (are proprietatea de a acumula grăsime în cantităţi
variabile cu rasa şi starea de întreţinere a animalului şi imprimă aspectul
„marmorat" al muşchiului în secţiune).
La extremităţile fasciculelor musculare, fibrele musculare se subţiază
treptat prin alipirea endomisium-ului şi continuarea lui directă cu fibrele
tendinoase (uneori, miofibrilele perforează tubul sarcolemic, pierd striaţiunile
transversale şi se transformă în fibre colagene).
Ţesutul conjunctiv şi orientarea fibrelor musculare au importanţă
funcţională deosebită. Astfel, fibrele colagene din perimisiu şi endomisiu au un
traiect spiralat în jurul fasciculelor şi a fibrelor musculare, întretăindu-se în „X".
Această dispoziţie permite îngroşarea fibrelor musculare în timpul contracţiei.
Ţesutul conjunctiv lax al perimisiu-lui formează un strat ce permite
alunecarea fasciculelor musculare între ele fără frecare şi pierdere de energie.
Acelaşi lucru se întâmplă şi la nivelul epimisiu-lui a cărui structură laxă şi
grosime sunt cu atât mai mari cu cât mobilitatea dintre doi muşchi este mai mare.
- 36 -

Forma muşchilor este variată şi dependentă de numărul şi aranjamentul

fibrelor musculare faţă de direcţia tendonului, poziţia şi rolul muşchilor în corp.
La membre se întâlnesc, în general, muşchi lungi şi fusiformi la care, capul
şi coada se subţiază treptat şi se continuă cu câte un tendon. Burta reprezintă
porţiunea cea mai groasă a muşchiului şi este alcătuită din fibre paralele cu
direcţia în care se execută tracţiunea. Când sunt mai mulţi muşchi fusiformi
înveliţi de o teacă fibroasă comună, burta devenind prismatică.
Pe laturile trunchiului de întâlnesc muşchi laţi formaţi din fibre paralele
cu tendonul de tracţiune.
 Un muşchi lat este format din fibre paralele sau aproape paralele cu
direcţia de tracţiune, are un aspect subţire şi se întinde pe suprafeţe mari. La
extremităţi, se continuă, printr-o aponevroză (o formaţiune fibroasă subţire şi
largă ce reprezintă un tendon lăţit-de ex. muşchii abdominali ventrali).
Muşchii penaţi sunt formaţi din fascicule musculare scurte care converg
simetric, succesiv şi oblic faţă de direcţia de tracţiune a muşchiului. Tendonul pe
care se prind fibrele musculare oblice se continuă şi în dreptul porţiunii cărnoase
a muşchiului.
După poziţia tendonului faţă de porţiunea cărnoasă se disting muşchi:
 unipenaţi-tendonul acestora se întinde de-a lungul uneia dintre marginile
muşchiului;
 bipenaţi-tendonul pătrunde în porţiunea cărnoasă a muşchiului, astfel încât,
fibrele musculare se prind pe muşchi în ambele părţi;
 multipenaţi-sunt formaţi din mai mule tendoane care converg spre un tendon
comun, după ce a primit inserţia fibrelor musculare oblice;
♦ flabeliformi-au fibrele musculare dispuse radiar ca un evantai în zona
tendonului;
♦ poligastrici-sunt formaţi din mai multe porţiuni musculare unite prin
formaţiunile tendinoase corespunzătoare;
♦ semipenaţi-sunt formaţi din fascicule musculare scurte dispuse numai de o
parte a axului principal a tendonului.
După formă, muşchii striaţi sunt de 3 categorii:
♦ lungi-au un ax principal de contracţie cu aspect de fus şi sunt alcătuiţi din cap
(simplu sau divizat-biceps, triceps, cvadriceps), corp (sau burtă) şi coadă;
♦ membranoşi (sau laţi)-au 2 axe de contracţie, aspect de évantail şi formă
triunghiulară, dreptunghiulară sau patrulateră;
♦ scurţi-au 3 axe de contracţie şi sunt dispuşi în jurul articulaţiilor.
Muşchii sunt în raport de axul median al corpului sau învelitorile fibroase:
> simetrici (saupari);
> impari-dispuşi în planul median (diafragm);
> superficiali (sub piele) (pieloşi);
> profunzi (sau subaponevrotici).
După mişcările pe care le imprimă articulaţiilor şi pieselor osoase pe care
se inseră, se disting muşchi: flexori; extensori; adductori (apropie membrele de
planul median); abductori (îndepărtează membrele de planul median); rotatori
(imprimă prin contracţie, o mişcare de rotaţie piesei osoase); pronatori (lucrând
pe articulaţii pivotante, imprimă mişcări specifice de pronaţie regiunii
antebrahiale şi rotaţia antebraţului, astel încât, orientată cu faţa în jos sau spre
spate, radiul şi ulna să apară încrucişate); supinatori (imprimă mişcări specifice
de supinaţie regiunii antebrahiale şi rotaţia antebraţului, astfel încât mâna să fie cu
faţa în sus sau înainte, iar radiusul şi ulna să fie paralele); ridicători (sau levatori);
coborâtori (sau depresori); retractori; protractori; dilatatori; tensori; propulsori
(desprinderea membrului posterior de pe sol sau biped posterior); cabratori
(desprinderea membrului anterior de pe sol şi ridicarea trenului anterior de pe sol
sau biped anterior); sfincteri (închid sau deschid un orificiu: de ex. muşchiul
sfincter anal şi/sau piloric); articulari (ataşaţi capsulei articulare) etc.
♦ Mişcarea caracteristică din cadrul unei articulaţii este iniţiată de unul sau mai
mulţi muşchi agonişti.
♦ Muşchii care determină o mişcare opusă sunt antagonişti. Contracţia acestora se
efectuează simultan cu o relaxare a agoniştilor, printr-un mecanism reflex, astfel că
mişcarea decurge lin şi precis (de ex. la nivelul articulaţiei cotului, muşchiul
agonist al flexiei este reprezentat de muşchiul biceps brahial; antagonistul său este
muşchiul triceps brahial care este şi agonist al extensiei antebraţului).
♦ Muşchii care se ajută în activitatea lor sunt sinergişti (de ex. muşchiul brahial
este un sinergist al muşchiul biceps brahial).
Muşchii antagonişti pot acţiona şi sinergic când se contractă împreună.
Aceasta se întâmplă pentru a fixa o articulaţie plasată proximal, astfel încât
întreaga forţă de contracţie a unui muşchi agonist să fie aplicată la nivelul unei
articulaţii distale.
După poziţia din diferite regiuni ale corpului, muşchii pot fi:
> pieloşi;
> ai capului;
> ai trunchiului;
> ai cozii;
> ale membrelor anterioare;
> ale membrelor posterioare.
Muşchii membrelor anterioare
Muşchii membrului toracic se împart în:
> muşchii regiunii spetei: sunt aşezaţi în jurul spetei, au inserţia fixă pe spată şi
inserţia mobilă pe humerus. Se grupează în:
> muşchi laterali-sunt acoperiţi de fascia scapulară laterală ce se inseră pe
spina scapulară, marginea cervicală, unghiul cervical, marginea toracală şi
unghiul toracal şi ventral se continuă cu fascia brahială. Sunt reprezentaţi
de:
-supraspinos-este situat în fosa infraspinoasă şi are rol de extensor al
braţului şi tensor al fasciei brahiale;
-infraspinos-este plasat în fosa infraspinoasă şi are rol de abductor şi
rotator dinăuntru în afară al braţului;
-deltoid-este situat relativ superficial, este format din două porţiuni
convergente spre tuberozitatea deltoidiană: anterioară (la rumegătoare
se inseră pe procesul hamat,iar la cabaline pe tuberozitatea spinei
scapulare prin intermediul fasciei scapulare laterale) şi posterioară-se
inseră pe unghiul toracal şi marginea toracală a spetei;are rol de
abductor şi rotator al braţului, tensor al fasciei scapulare laterale
şiflexor al braţului când lucrează sinergic cu marele rotund;
-micul rotund (teres minor)-este situat sub deltoid şi are rol de
abductor şi rotator în afară al braţului.
> muşchi mediali-sunt acoperiţi de fascia capulară medială care este mai
puţin dezvoltată decât cea laterală. Sunt reprezentaţi de:
-subscapular-este un muşchi lat de formă triunghiulară (la
rumegătoare este divizat în trei porţiuni) şi se inseră fix pe toată fosa
subscapulară şi mobil pe tuberculul mic caudal al humerusului;
acţionează ca adductor al braţului;
-marele rotund (teres major)-este un muşchi lung şi turtit ce se inseră
fix pe unghiul toracal al spetei şi mobil pe tuberculul rotund împreună
cu marele lat dorsal;acţionează ca adductor al braţului şi flexor al
braţului când lucrează în comun cu deltoidul;
-coraco-brahialul-este un muşchi alungit învelit de o fascie proprie,
are inserţia fixă pe apofiza coracoidă printr-un tendon lung şi inserţia
mobilă pe tuberculul rotund;are rol de adductor şi rotator din afară în
interior al braţului;capsular-este reprezentat de un fascicul muscular
redus (inexistent la rumegătoare) plasat înapoia articulaţiei scapulohumerale
de la ,,sprânceana" cavităţii glenoide până sub capul
humeral; are rolul de tensor al capsulei articulare.
Muşchii braţului (regiunii brahiale)-sunt situaţi în jurul humerusului şi
acţionează asupra antebraţului, au inserţia fixă pe spată sau humerus şi inserţia
mobilă pe radius şi ulnă. După poziţie pot fi sistematizaţi în:
> anteriori ai braţului- sunt reprezentaţi de muşchii
- biceps brahial-este un muşchi fusiform care se inseră printr-un tendon pe
tuberozitatea supraglenoidă şi mobil pe tuberozitatea radială medială;
acţionează ca flexor al antebraţului;
- brahial-este situat în şanţul spiralat de torsiune al humerusului, se inseră
sub capul articular humeral, tendonul distal trecând peste tendonul
bicepsului brahial şi se prinde pe faţa posterioară a radiusului şi ulnă (la
rumegătoare); acţionează ca flexor al antebraţului;
> posteriori ai braţului-sunt reprezentaţi de muşchii:
- triceps brahial-este cel mai voluminos muşchi de la membrul toracic, este
format din trei porţiuni: lungă (se inseră fix pe unghiul şi marginea
toracală a spetei), medială (se inseră fix pe faţa medială a humerusului
sub tuberculul rotund) şi laterală (se inseră pe creasta anconee a
humerusului); acţionează ca extensor al antebraţului când membrul este
ridicat de pe sol şi ca propulsor când membrul este în sprijin pe sol;
- tensor al fasciei antebrahiale-este un muşchi lat situat pe partea medială a
porţiunii lungi a tricepsului, este format din două porţiuni: lungă (caudală)
şi lată (cranială); se inseră fix cu porţiunea lungă pe unghiul toracal al
spetei şi cu porţiunea lată pe tendonul muşchiului marele lat dorsal
(latissimus dorsi) şi mobil pe olecran şi pe fascia antebrahială, acţionează
ca protector al articulaţiei humero-radio-ulnare şi extensor al antebraţului.
Muşchii antebraţului (regiunii antebrahiale)-sunt situaţi în jurul
zeugopodiului toracic; sunt formaţi dintr-un corp muscular fusiform şi un
tendon distal. Se sistematizează în:
> muşchii regiunii anterioare cu acţiune proximală-acţionează ca extensori ai
metacarpului şi degetelor, fiind reprezentaţi de:
- extensor carpo-radial-este cel mai voluminos muşchi de pe faţa
anterioară, se inseră fix pe creasta epicondilului lateral şi mobil-cu un
tendon, pe extremitatea proximală a metacarpului III) şi acţionează ca
extensor al metacarpului;
- abductorul lung al policelui (sau extensorul oblic al metacarpului) este
 un muşchi redus plasat oblic pe faţa dorsală a radiusului, are inserţia fixă
pe interlinia radio-ulnară, se prelungeşte cu un tendon fin ce trece peste
tendonul extensorului carpo-radial şi se inseră mobil pe metacarpul II;
acţionează ca extensor al metacarpului.
> muşchii regiunii anterioare cu acţiune distală-sunt reprezentaţi de:
extensor digital comun-este un muşchi cu tendon multifid repartizat
tuturor degetelor şi prezintă, în funcţie de specie o mulţime de variante de
formă. Porţiunea musculară se inseră fix pe creasta epicondilului lateral,
tuberozitatea laterală a radiusului şi ligamentul colateral lateral. Inserţia
distală este pe eminenţa piramidală a falangei a III-a. Acţionează ca
extensor al falangelor;
- extensor digital lateral-este un muşchi lung, are aspect semipenat la
rumegătoare (este denumit şi extensor propriu al degetului IV), prezintă
numeroase variante în funcţie de specie,se inseră fix pe tuberozitatea
radială laterală şi pe interlinia radio-ulnară şi se inseră mobil pe faţa
anterioară a falangei I la cabaline şi pe falanga a II-a a degetului IV la
rumegătoare; acţionează ca extensor al falangelor.
> muşchii regiunii posterioare cu acţiune proximală-acţionează ca flexori
ai metacarpului şi falangelor, sunt plasaţi în stratul superficial şi
reprezentaţi de: flexor carpo-radial-este plasat medial în contact cu
radiusul, se inseră fix pe baza epicondilului medial şi se prinde mobil pe
extremitatea proximală a metacarpului III la rumegătoare şi II la
cabaline; acţionează ca flexor al metacarpului; flexor carpo-ulnar-are
aspect fusiform, este situat pe partea medio-caudală a antebraţului, se
inseră fix la baza epicondilului medial şi pe olecran şi mobil pe pisiform;
acţionează ca flexor al metacarpului; extensor carpo-ulnar-este plasat pe
partea latero-caudală a antebraţului, are inserţia fixă pe vârful
epicondilului lateral şi cea mobilă pe pisiform şi, printr-un tendon, pe
extremitatea proximală a metacarpului IV la cabaline sau V la
rumegătoare; acţionează ca flexor al metacarpului.
> muşchii regiunii posterioare cu acţiune distală-sunt plasaţi în stratul
profund, în spatele radiusului şi a ulnei, sub muşchii cu acţiune proximală şi
sunt reprezentaţi de:
- flexor-superficial al degetelor-este situat sub scobitură, pe partea
medială a muşchiului flexor profund; este format din două porţiuni:
humerală (se inseră fix pe vârful epicondilului medial) şi radială (se
inseră pe marginea medială a radiusului); cele două porţiuni se unesc
deasupra carpului într-un tendon care alunecă prin marea teacă postcarpiană
şi formează, deasupra buletului, un inel prin care alunecă
tendonul flexorului profund şi se inseră bifurcat pe marele burelet
glenoidian; acţionează ca flexor al falangelor;
-flexor profund al degetelor piciorului-este format din trei porţiuni:
humerală (se inseră pe vârful epicondilului medial), ulnară şiradială,
cele 3 tendoane se unesc deasupra carpului într-un tendon puternic care
alunecă prin marea teacă post-carpiană împreună cu tendonul
flexorului superficial; apoi străbate inelul flexorului superficial, străbate
marea teacă sesamoidiană ,apoi dă o inserţie pe falanga a II-a denumită
lamă transversală ce se termină lăţit pe creasta semilunară.
Muşchii regiunii autopodiale-sunt slab dezvoltaţi la animalele
mari, fiind transformaţi în cordoane fibroase cu rol în aparatul
pasiv; la speciile polidactile sunt bine dezvoltaţi.

Muşchii membrelor posterioare

Muşchii membrelor posterioare prezintă o masă musculară dezvoltată în
concordanţă cu rolul pe care îl au în deplasarea animalului. După regiunea pe care
o ocupă,aceste mase musculare,ei se împarte în:
> Muşchii crupei-sunt aşezaţi în jurul oaselor sacrum şi coxal, au una din
inserţii pe aceste oase şi cealaltă pe femur şi sunt reprezentaţi de:
-gluteu superficial-este redus până la dispariţie, la rumegătoare, prezintă
o porţiune musculară în forma literei ,,V" (se inseră fix pe unghiul extern
al ilium-ului şi spina sacrală-prin fascia glutee şi mobil pe throcanterul
al III-lea femural) şi o aponevroză (se inseră pe tuberozitatea ischiatică);
acţionează ca abductor al coapse;
-gluteu mediu-este un muşchi dezvoltat ce se întinde de la masa musculară
comună până la femur; se inseră fix pe masa comună, faţa internă a
fasciei gluteene, unghiul extern şi intern al ilium-ului, pe jumătatea
medială a fosei iliace externe, ligamentul sacro-iliac superior şi sacrosciatic
şi mobil pe trochanterul mare caudal; acţionează ca extensor
al coapsei când membrul este ridicat de pe sol şi propulsor şi cabrator
când membrul este în sprijin;
-piriform-este reprezentat de o porţiune musculară cu inserţia fixă pe
gluteul mediu şi mobilă pe creasta intertrochanterică caudală;
acţionează ca auxiliar al precedentului; gluteu accesoriu-este un muşchi
de formă triunghiulară, aspect alungit situat sub gluteul mediu şi se inseră
fix pe fosa iliacă externă, în jumătatea laterală şi mobil pe creasta
trochanterică laterală; acţionează ca auxiliar al gluteului mediu.
Muşchii profunzi ai bazinului-sunt plasaţi în contact intim cu oasele
bazinului şi sunt reprezentaţi de:
-gluteu profund-este un muşchi scurt ce se inseră fix pe faţa externă a
crestei supraacetabulare şi mobil pe faţa internă a trochanterului mare
cranial; acţionează ca abductor al coapsei;
-gemenii bazinului-sunt reprezentaţi de două fascicule musculare reduse
situate între ischium şi tendonul muşchiului obturator intern; acţionează
ca auxiliari ai gluteului profund;
-obturator extern-este un muşchi lăţit situat sub gaura obturată ce se
întinde de la conturul găurii obturate până la fosa trochanterică;
acţionează ca adductor şi rotator lateral al coapsei;
-pătratul femural-are aspect fusifor, este plasat oblic înapoia femurului
între faţa inferioară a ischium-ului şi faţa posterioară a femurului;
acţionează ca extensor al coapsei;
-capsular-este situat între inserţia proximală a muşchilor dreptul femural
şi vastul lateral; acţionează ca tensor al capsulei articulare;
obturator intern-este situat pe planşeul cavităţii pelvine, peste gaura
obturată; se inseră fix pe pubis şi ischium, în jurul găurii obturate, pe faţa
internă a ilium-ului şi mobil în fosa trocantherică. La cal, tendonul trece prin
gaura ischiatică mică şi la rumegătoare, prin gaura obturată; acţionează ca
abductor al coapsei (la cal) şi adductor al copasei (la rumegătoare).
Muşchii coapsei-sunt voluminoşi şi puternici situaţi în jurul femurului:
> craniali-sunt situaţi pe faţa anterioară a femurului:
-tensor al fasciei lata- se inseră fix pe unghiul extern al ilium-ului şi mobil-prin
porţiunea aponevrotică-pe fascia lata; acţionează ca tensor al fasciei lata;
-cvadricepsul femural-este format din 4 muşchi: dreptul femural (este
situat în partea anterioară a femurului, se inseră proximal în fosetele
musculare de la sprânceana cavităţii acetabulare şi distal pe rotulă);
vastul lateral (se inseră proximal pe marginea şi faţa laterală a femurului
şi distal, pe patelă); vastul medial, se inseră proximal pe faţa medială a
femurului şi distal-pe rotulă); vastul intermediar (este situat între vastul
lateral şi medial, sub muşchiul dreptul femural la care aderă, se inseră
proximal-pe faţa cranială a femurului şi distal-pe rotulă); acţionează ca
exetrnsor al gambei şi propulsor;
> latero-caudali-sunt situaţi pe faţa latero-caudală a femurului:
-biceps femural-ocupă partea caudo-laterală a coapsei, se inseră proximal
pe spina sacrală, ligamentul sacro-sciatic, aponevroza coccigiană,
tuberozitatea ischiatică; distal; prezintă 2 porţiuni-cranială ce se inseră pe
faţa anterioară a rotulei şi ligamentul tibio-rotulian şi caudală-se continuă
cu o aponevroză ce se inseră pe fascia gambieră propriu-zisă; din grosimea
muşchiului, se desprinde o bridă fibroasă ce se inseră pe calcaneu, paralelă
cu tendonul lui Achile; acţionează ca extensor al coapsei, propulsor,
cabrator, flexor al gambei şi tensor al fasciei gambiere;
-semitendinos-este situat în spatele şi pe partea medială a bicepsului femural
(la cabaline, se prinde proximal pe spina sacrală şi tuberozitatea ischiatică;
la rumegătoare, se fixează pe tuberozitatea ischiatică); porţiunea
tendinoasă se lăţeşte şi se prinde pe creasta tibială; din tendon, se desprinde
o bridă fibroasă care ajunge până la calcaneu care, împreună cu cea a
muşchiului biceps femural se ţes şi formează tendonul intermediar care,
împreună cu tendonul lui Achile, contribuie la formarea corzii jaretului;
acţionează ca flexor al gambei, propulsor şi cabrator;
-semimembranos-este situat oblic caudo-cranial, prezintă o extremitate simplă (la rumegătoare)
ce se inseră proximal pe tuberozitatea ischiatică; la cabaline, extremitatea
proximală este dublă şi se inseră pe marginea caudală a ligamentului sacroischiatic;
inserţia distală este pe condilul medial al femurului; acţionează ca extensor al coapsei, propulsor
şi cabrator.
> mediali-sunt reprezentaţi de muşchi dispuşi pe două straturi:
> superficial:
-graţios-este un muşchi de formă lăţită ce se inseră fix pe simfiza ischiopubienă
printr-o aponevroză comună cu a simetricului şi mobil-pe
ligamentul tibio-rotulian medial şi fascia gambieră propriu-zisă;
acţionează ca adductor al membrului şi tensor al fasciei gambiere;
-croitor-este un muşchi alungit ce se inseră proximal pe fascia lombo-iliacă
şi distal pe ligamentul tibio-rotulian medial; acţionează ca adductor;
> profund:
-pectineu-este situat sub muşchiul croitor, se inseră proximal pe marginea
anterioară şi faţa ventrală a pubisului şi distal pe faţa medială a
femurului, în jurul găurii vasculare; acţionează ca adductor al coapsei;
-micul adductor-este un muşchi redus ca mărime ce se inseră pe faţa
ventrală a pubisului şi faţa caudală a femurului, la nivelul găurii
vasculare; acţionează ca adductor al coapsei;
-marele adductor-este un muşchi lung format din 2 porţiuni (scurtă şi lungă) ce se
inseră proximal pe faşa ventrală a ischium-ului şi distal pe faţa poserioară şi pe
condilul medial al femurului; acţionează ca adductor al coapsei. Muşchii gambei sunt
situaţi în jurul tibiei şi fibulei şi se sistematizează în:
> anteriori cu acţiune proximală-sunt reprezentaţi de:
-tibial anterior-vine în contact cu faţa anterioară a tibiei, sub muşchiul
fibularul al III-lea, se inseră proximal pe fosa tibială, tuberozităţile laterală
şi cranială a tibiei şi distal, tendonul se bifurcă-unul se prinde pe metatars
şi celălalt-pe micul cuneiform; acţionează caflexor al metatarsului;
fibularul III-este reprezentat (la cal) numai printr-o porţiune tendinoasă;
la rumegătoare, este dezvoltat şi situat peste tibialul anterior; se inseră
proximal în fosa musculară cranială a femurului, prezintă un tendon distal
lăţit (la rumegătoare), bifid (la cal) şi se inseră pe cuboid şi tuberozitatea
proximală a metatarsului; acţionează ca flexor al metatarsului (la
rumegătoare şi în aparatul pasiv-la cabaline);
> anteriori cu acţiune distală-sunt reprezentaţi de:
-extensor lung al degetelor piciorului-are o porţiune musculară cu aspect
fusiform ce se inseră proximal în fosa musculară cranială a femurului (la
cabaline); tendonul trece pe sub trei inele date de fascia gambieră,
pretarsiană şi premetatarsiană, se unesc în treimea mijlocie a metatarsului
cu tendonul lateral al degetelor piciorului şi se inseră pe eminenţa
piramidală a falangei a III-a; acţionează ca extensor ala falangelor;
-extensor lateral al degetelor piciorului-este un muşchi cu aspect fusiform
ce se inseră proximal pe ligamentul femuro-tibial lateral şi fibulă; la
cabaline, tendonul se uneşte cu cel al muşchiului extensor lung al
piciorului în treimea mijlocie a metatarsului; la rumegătoare, este
denumit extensor al degetului IV; acţionează ca extensor al falangelor.
> posteriori cu acţiune proximală-sunt reprezentaţi de:
triceps sural-este reprezentat de o masă musculară voluminoasă situată în
planul superficial al muşchilor gambieri posteriori; este format din 3
muşchi (solear şi gemenii: lateral şi medial al gambei) ale căror tendoane
se unesc şi se inseră pe calcaneu; acţionează ca extensori ai metatarsului
şi propulsori;
> posteriori cu acţiune distală-sunt reprezentaţi de:
-flexor superficial al degetelor piciorului-este format dintr-o porţiune
cărnoasă şi o puternică formaţiune fibroasă (la cabaline); se inseră
proximal în fosa plantară şi distal pe calcaneu şi pe marele burelet
glenoidian; acţionează ca flexor al falangelor;
-flexor profund al degetelor piciorului-este cel mai dezvoltat muşchi al
regiunii, se inseră proximal pe faţa posterioară a tibiei, se prelungeşte cu
un tendon care, deasupra articulaţiei jaretului, se uneşte cu tendonul
tibialului posterior care, prin teaca mare post-sesamoidiană, în treimea
superioară a metatarsului, primeşte brida tarsiană şi se uneşte cu tendonul flexorului lung al
piciorului;
-tibial posterior-este situat înapoia precedentului, se inseră proximal pe
tuberozitatea supero-laterală a tibiei; tendonul se uneşte cu cel al
felxorului lung al halucelui; flexor lung al degetelor piciorului-este un
muşchi cu aspect fusiform ce se inseră sub tars înapoia tuberozităţii
proximale laterale a tibiei; tendonul se uneşte sub tars cu tendonul
flexorului lung al halucelui; cei trei muşchi acţionează ca flexori ai
degetelor piciorului.
Muşchii autopodiului pelvin-sunt slab dezvoltaţi ca şi cei din regiunea similară a
membrului toracic. Un muşchi specific autopodiului pelvin este extensorul scurt
al degetelor piciorului.

Muşchii trunchiului
Muşchii trunchiului sunt complecşi şi se sistematizează în muşchii:
> episomei;
> toracali;
> axilari;
> abdominali.
♦ Muşchii episomei (sau ai spinării) se dispun în jurul coloanei vertebrale, în
regiunile dorsale, lombară şi costală, între vertebre şi coaste sau în spaţiul
intercostal, pe 4 straturi:
> în stratul I sunt muşchii:
-trapez toracal-are formă triunghiulară, se inseră fix pe apofizele spinoase ale
grebănului şi pe aponevroza muşchiului marele lat dorsal şi mobil pe
tuberozitatea spinei scapulare; acţionează ca ridicător al spetei;
-marele lat dorsal (latissimus dorsi)-are formă relativ triunghiulară, prezintă o
porţiune musculară inserată pe tuberculul rotund al humerusului; aponevroza
este întinsă şi se prinde pe apofizele spinoase dorsale (cu excepţia primelor
patru), pe fascia toraco-lombară şi creasta iliacă; acţionează ca flexor al
braţului când membrul este ridicat de pe sol şi propulsor când membrul este în
sprijin pe sol.
> în stratul II sunt muşchii:
-romboid toracal-are formă dreptunghiulară şi este dublat, pe faţa medială, de o
lamă elastică cu rol de amortizor; se inseră fix pe vârful apofizelor spinoase ale
vertebrelor toracale III-VI şi mobil pe faţa internă a cartilajului suprascapular;
acţionează ca ridicător al spetei;
-dinţat toracal dorsal-este redus, lăţit, situat la nivelul unghiului costal, acoperă
unghiul ilio-costal şi este alcătuit din porţiunile: musculară-cu fibrele orientate
oblic şi festonată pe marginea ventrală datorită inserţiilor pe coaste şi
aponevrotică-situată în prelungirea marginii dorsale; se inseră pe apofizele
spinoase dorsale şi lombare; acest muşchi prezintă 2 porţiuni, în raport cu
direcţia fibrelor: cranială-fibrele orientate oblic şi înapoi şi în jos ce se prind pe
marginea cranială a coastelor (la cabaline:5-12; la taurine:5-8; la ovine-lipseşte)
şi caudală-fibrele orientate oblic în jos şi înainte ce se inseră pe marginea
caudală a ultimelor coaste (la cabaline-8; la taurine: 7-8, la ovine: 5-7);
acţionează ca inspirator (porţiunea cranială) şi expirator (porţiunea caudală).
> în stratul III sunt muşchii:
-ilio-costal toracal-este un muşchi subţire, lung, alcătuit din fascicule succesive
orientate dorso-ventral, caudo-cranial, situat în loja ventrală a muşchilor: dinţat
dorsal-stâng şi drept; primul fascicul se inseră pe creasta iliacă unde fuzionează
cu muşchiul ilio-spinal şi formează masa comună, apoi se inseră pe extremitatea
liberă a primelor apofize transverse lombare şi pe ultima coastă; fasciculul
următor celui de pe prima coastă sare peste 3-4 coaste şi se prinde pe o alta cu
ajutorul unui tendon; restul fasciculelor se comportă identic; ultimul tendon se
prinde pe apofiza transversă a ultimei vertebre cervicale; acţionează ca redresor
al coloanei vertebrale şi expirator auxiliar;
-ilio-spinal-este format dintr-o serie de fascicule greu de individualizat dispuse în
jgheabul vertebro-costal, în loja dorsală a muşchilor seraţi dorsali fiind acoperit
de o fascie puternică; acţionează ca extensor şi redresor al coloanei vertebrale.
♦ Musculatura toracelui delimitează pereţii laterali şi planşeul cavităţii
toracice fiind reprezentată de:
-intercostali-sunt situaţi în spaţiile dintre coaste atât în dreptul coastelor propriuzise
cât şi în dreptul cartilajelor costale şi formează straturi de fibre musculare
aproape perpendiculare între ele;
-transvers al coastelor-este reprezentat de un fascicul muscular aplatizat orientat oblic
ventro-caudal; începând de la prima coastă, trece peste feţele laterale ale coastelor a
II-a şi a III-a şi ajunge până la al IV-lea cartilaj costal; intervine în expiraţie;
transvers al toracelui-este un muşchi de formă triunghiulară situat în cavitatea
toracică deasupra sternului; fibrele musculare sunt orientate transversal de la
nivelul unui rafeu median până la cartilajele costale; intervine în expiraţie;
retractor al ultimei coaste-are originea pe extremitatea apofizelor transverse ale
primelor două vertebre lombare şi se inseră pe ultima coastă; acţionează ca expirator;
dinţat ventral toracal-intervine, împreună cu dinţatul ventral cervical, în
suspensia trunchiului între cele două membre toracice; prin intermediul unor
dinţături se inseră pe feţele laterale ale primelor coaste, se orientează spre
suprafaţa serată de pe faţa medială a spetei; pe faţa laterală prezintă o
aponevroză; acţionează ca basculator al spetei;
-diafragmul-are aspect de cupolă musculo-aponevrotică a cărei convexitate
pătrunde în cavitatea toracică; separă cavitatea toracică de cavitatea
abdominală; porţiunea musculară este situată la periferie şi se prinde pe
primele vertebre lombare, faţa medială a hipocondrului şi apendicele xifoid al
sternului; porţiunea aponevrotică (sau centrul frenic) are o poziţie centrală;
muşchiul este perforat de trei orificii prin care trec: artera aortă,esofagul şi vena
cavă caudală; acţionează în inspiraţie.
♦ Musculatura axilară (sau pectorală) are rolul de a lega membrul anterior de
trunchi şi este dispusă pe două straturi:
> superficial:
-pectoral descendent-este plasat în regiunea prepectorală, se inseră fix pe
manubriul sternal şi mobil pe creasta humerusului şi delimitează, împreună cu
muşchiul cleido-brahial, spaţiul delto-pectoral; acţionează ca adductor al
membrului anterior;
-pectoral transvers-este un muşchi foarte lăţit şi cu fibrele musculare orientate
transversal; se inseră fix pe stern şi mobil-pe creasta humerusului (porţiunea
cranială) şi pe fascia antebrahială (porţiunea caudală); acţionează ca adductor
al membrului anterior şi tensor al fasciei antebrahiale.
> profund:
-pectoral ascendent-este un muşchi de formă triunghiulară, se inseră cranial pe
tuberculii humerali şi caudal pe stern şi tunica abdominală; acţionează ca
adductor şi basculator al spetei şi propulsor (când inserţia este reversibilă);
pectoralprescapular (sau subclavicular)-se inseră fix pe faţa laterală a sternului
şi mobil pe fascia scapulară laterală; acţionează în propulsie (când membrul este
în sprijin pe sol); când inseţia pe stern este fixă, muşchiul acţionează ca
basculator al spetei şi tensor al fasciei scapulare laterale.
♦ Muşchii abdominali participă la formarea pereţilor cavităţii abdominale şi
se sistematizează topografic în:
 inferiori-sunt reprezentaţi de 4 perechi de muşchi care formează
podeaua şi pereţii laterali ai cavităţii abdominale. Ei sunt:
> oblic extern al abdomenului - este un muşchi lat, format dintr-o porţiune
musculară situată pe faţa laterală a hipocondrului care se inseră pe coastele
asternale şi ultimele patru coaste sternale sub forma unor dinţături care se
angrenează cu dinţăturile muşchiului dinţat ventral şi se continuă cu o
porţiune aponevrotică intinsă de formă triunghiulară ce se ţese cu aponevroza
muşchiului oblic intern. Porţiunea aponevrotică participă la formarea liniei
albe. Acţionează ca expirator, flexor al coloanei vertebrale, susţinător al
masei intestinale, intervine în actul parturiţiei (la femele) şi/sau al defecării;
> muşchiul oblicul intern; reprezintă deschiderea traiectului inghinal în
cavitatea abdominală;
oblicul intern al abdomenului-este un muşchi lat de formă triunghiulară ce se
inseră pe unghiul extern al ilium-ului de unde iradiază mobil pe faţa internă a
ultimelor două coaste şi participă la formarea liniei albe;
> drept abdominal-este un muşchi poligastric ce se situează pe faţa ventrală,
între aponevrozele muşchiului oblicul intern şi transversul abdominal; se
inseră pe faţa ventrală a sternului, cartilajele ultimelor coaste sternale şi
primele coaste asternale, linia albă,marginea anterioară a pubisului şi
tendonul prepubian; acţionează ca expirator şi flexor al coloanei vertebrale;
transversul abdominal-este un muşchi lat ce prezintă o porţiune musculară ce
se inseră dorsal pe faţa internă a hipocondrului (prin dinţăturile ce se
angrenează cu dinţăturile muşchiului diafragm) şi o aponevroză largă ce
delimitează linia albă; acţionează în comun cu muşchii oblici;
 superiori-sunt acoperiţi, la exterior, de fascia lombo-iliacă, situaţi pe
plafonul cavităţii abdominale, pe două straturi (superficial şi profund)
şi sunt reprezentaţi de muşchii:
> psoas mic-este un muşchi cu aspect semipenat situat în apropierea liniei de
simetrie; se inseră pe corpul ultimelor trei vertebre toracale şi pe toate
vertebrele lombare; porţiunea tendinoasă se inseră caudal pe tuberculul
psoatic; acţionează ca flexor al coloanei vertebrale lombare;
> psoas mare-este un muşchi situat pe partea laterală a muşchiului psoas mic
dar este mai voluminos; se inseră pe corpul şi apofizele transverse ale
ultimelor două vertebre toracale şi ale primelor cinci vertebre lombare;
porţiunea tendinoasă trece printre cele două porţiuni ale muşchiului iliac şi se
inseră pe trochanter; acţionează ca flexor şi rotator în afară al coapsei;
> iliac-este un muşchi situat în fosa iliacă internă; este formată din două
porţiuni: medială (se inseră pe creasta ileo-pectinee şi trochanterul mic) şi
laterală (se inseră pe faţa inferioară a unghiului extern al ilium-ului şi pe
articulaţia sacro-iliacă; acţionează în comun cu muşchiul psoasul mare;
> pătrat al lombelor-este un muşchi cu aspect fasciculat, foarte turtit, situat sub
apofizele transverse lombare în direcţie oblică, dinapoi spre dinainte;
acţionează ca înclinător lateral al coloanei vertebrale.
 Muşchii capului
Muşchii capului se sistematizează după formă, rol şi topografie, în:
> pieloşi;
> masticatori;
> hioidieni;
> ai organelor (limbă, văl palatin, faringe, laringe)
♦ Muşchii pieloşi ai capului au inserţia mobilă pe piele şi
cea fixă pe oase, cartilaje şi fascii şi sunt inervaţi de nervul
facial. Se clasifică după funcţie, poziţie şi rol, în:
 pieloşi ai feţei-sunt reprezentaţi de muşchi reduşi situaţi în jurul orificiilor:
nazale, oculare şi bucal:
> pieloşi ai buzelor şi obrajilor-sunt reprezentaţi de:
> orbicular al gurii-este situat între tegumentul extern şi intern al buzelor, astfel
încât apare ca un sfincter; se inseră pe faţa laterală a incisivului, faţa labială
a mandibulei şi cele două rafeuri ale comisurii buzelor; acţionează în
prehensiunea alimentelor şi sfincter al orificiului bucal;
>zigomatic-este un muşchi cu aspectul unei benzi musculare ce se inseră pe
fascia maseterică sub spina maxilară, trece peste muşchiul maseterin şi se
inseră oral pe muşchiul bucal şi comisura buzelor; are rolul de a trage
comisura buzelor spre înapoi;
> ridicător propriu al buzei superioare-este format dintr-un corp muscular
fusiform uşor turtit ce se inseră ab or al pe maxilă, zigomatic şi lacrimal şi se
prelungeşte oral cu un tendon lung ce trece peste vârful nasului, se uneşte cu
omonimul şi formează o aponevroză comună ce se inseră oral pe muşchiul
orbicular al buzei superioare; acţionează ca ridicător al buzei superioare;
> coborâtor al buzei superioare-este specific rumegătoarelor şi suinelor, situat
sub muşchiul canin şi paralel cu acesta, se inseră aboral-pe tuberculul malar
şi oral-pe partea laterală a buzei superioare; are rolul de a trage lateral şi de
a coborî buza inferioară;
> cutanat al feţei-este reprezentat de un fascicul muscular lăţit şi subţire ce
reprezintă inserţia muşchiului pielos pe comisura buzelor; are rolul de a trage
comisura buzelor înapoi şi în jos;
> coborâtor al buzei inferioare-este un muşchi cu aspect relativ fusiform situat
paralel cu marginea ventrală a muşchiului buccinator; se inseră oralprintr-
un tendon, în buza inferioară şi aboral-în spatele ultimului molar;
are rolul de a trage buza inferioară în jos;
> mental-este un muşchi impar redus, reprezentat de un nucleu muscular fibros
situat în ţesătura buzei inferioare;
> incisiv-este format din fascicule musculare reduse situate sub mucoasa
labială, este specific tineretului (viţel, mânz, miel) cu rol în supt.
 pieloşi ai nasului sunt reprezentaţi de:
> ridicător nazo-labial-este subţire, lăţit, se inseră aboral pe fascia epicraniană
şi osul frontal; la jumătatea orală se separă în două porţiuni: antero-dorsală
(se inseră pe aripa laterală a nasului) şi ventrală (se inseră pe muşchiul
orbicularul gurii); are rolul de ridicător al buzei superioare, comisurii buzei şi
aripii nasului;
> canin-are formă triughiulară şi se inseră aboral-pe maxilă, înapoia spinei
maxilare şi oral- pe aripa externă a nasului; acţionează ca dilatator al nării la
cabaline şi deviator lateral al comisurii buzelor la rumegătoare;
> lateral al nasului-este situat în zona incizurii nazo-maxilare, format din 4
porţiuni (la cabaline) ce se inseră pe oasele, membrana fibroasă şi cartilajele
aperturii; intervine în mobilitatea narinelor;
> transvers al nasului-este un muşchi impar specific cabalinelor de formă
patrulateră, cu fibrele musculare orientate transversal între cele două narine
şi inserţia pe faţa anterioară şi marginea laterală a cartilajelor alare; are
rolul de dilatator al narinelor;
> cutanat nazal-specific rumegătoarelor, est lat, fin, subţire cu fibrele orientate
transversal peste apofizele nazale şi se inseră pe cartilajele alare şi pielea
nărilor pe care o mişcă.
 pieloşi ai craniului şi pleoapelor sunt:
> frontal-este reprezentat de o formaţiune musculară subţire situată la baza
apofizei orbitare;fibrele sale se întreţes cu cele ale muşchiului orbicular al
pleoapelor; acţionează ca tremurător al pleoapei superioare;
> orbicular al pleoapelor-este situat în jurul orbitei şi grosimea pleoapelor, are
aspect circular, se inseră pe tuberculul lacrimal şi oasele care delimitează
orbita; acţionează pentru închiderea pleoapelor;
> lacrimal (malar)-are formă triunghiulară, este situat înaintea şi sub orbită
şi acţionează ca tremurător al pleoapei.
> pieloşi ai urechii-situaţi în jurul cartilajelor auriculare şi sunt:
♦ extrinseci leagă urechea de formaţiunile învecinate:
> scutulari-sunt situaţi în plan superficial, se prind cu o extremitate pe
cartilajul scutular şi cu cealaltă pe formaţiunile osoase din jur:
> zigomato-scutular-este foarte redus la cabaline şi foarte dezvoltat la
rumegătoare, se inseră pe arcada zigomatică şi marginea antero-laterală
acartilajului scutular; are rolul de a trage cartilajul scutular înainte;
> fronto-scutular-este relativ scurt, lăţit şi situat între arcada orbitală şi
marginea anterioară a cartilajului scutular şi are rolul de a trage cartilajul
scutular spre înainte;
> inter-scutular-este lat, subţire şi acoperă spaţiul dintre cartilajul scutular şi
creasta fronto- parietală pe care se inseră cu o aponevroză; are rolul de a
trage de cartilajul scutular spreînainte şi medial.
> scutulo-auriculari-au rolul de a trage cartilajul scutular de cartilajul
conchal şi sunt situaţi pe două straturi:
> superficial:
> scutulo-auricular superficial mare-trece de pe faţa externă, marginea medială
a cartilajului scutular pe partea medială a cartilajului conchal;
> scutulo-auricular superficial mic-este alcătuit dintr-un fascicul muscular
situat sub muşchiul precedent pe care îl încrucişează între cartilajul scutular
şi partea dorso-caudal a pavilionului urechii, acţionând împreună cu acesta;
> profund:
> scutulo-auricular profund mare-este alcătuit dintr-un fascicul muscular
orientat medio- lateral între cartilajul scutular şi partea medială a pavilionului;
> scutulo-auricular profund mic-este alcătuit dintr-un fascicul muscular
încrucişat cu precedentul, între cartilajul scutular şi partea posterioară a
pavilionului; au rolul de a roti pavilionul urechii în afară şi înapoi.
> muşchii auriculari-au inserţia mobilă pe cartilajul conchal şi inseţia
fixă pe formaţiunile din jur:
> zigomato-auricular-este situat între baza conchiei şi arcada zigomatică şi are
rolul de a trage conchia auriculară spre înainte;
> parotido-auricular-are forma unei panglici subţiri ce se inseră fix pe fascia
glandei parotide şi mobil sub baza conchiei auriculare; are rolul de abductor
al urechii;
> cervico-auricular superficial-este reprezentat de un fascicul muscular redus
situat între baza conchiei auriculare şi coarda ligamentului cervical şi are
rolul de a trage pavilionul urechii spre înapoi;
> cervico-auricular mijlociu-este situat parţial sub precedentul, are o formă
triunghiulară, se inseră pe coarda ligamentului cervical şi pe faţa laterală a
bazei pavilionului şi are rolul de a roti pavilionul urechii spre lateral şi înapoi;
> cervico-auricular profund-are aspectul unei benzi ce pleacă de pe coarda
ligamentului cervical pe baza cartilajului conchal şi este acoperit de glanda
parotidă; are rolul de a roti în lateral şi spre înapoi pavilionul urechii;
> temporo-auricular profund-are aspect triunghiular, pleacă de pe creasta
sagitală a occipitalului spre baza pavilionului urechii şi are rolul de a trage
pavilionul urechii spre planul medial;
> timpano-auricular-are aspect fusiform, este situat pe partea medială a bazei
conchiei auriculare şi a conductului auditiv extern şi are rolul de a scurta
conductul auditiv extern.
♦ intrinseci-se prind cu ambele extremităţi pe cartilajul conchal, sunt reduşi şi au
rolul de a modifica pavilionul urechii.

♦ Muşchii masticatori sunt implicaţi în procesul de masticaţie:

> buccinator-este situat în jumătatea anterioară a obrajilor şi este format din
două porţiuni: bucală (este situată în planul superficial, se inseră pe spaţiul
interdentar al maxilei şi al mandibulei şi are aspect penat) şi molară (este
alungită, situată în cea mai mare parte sub muşchiul maseter şi se inseră pe
tuberozitatea alveolară şi mandibulă, în spatele molarilor; are rolul de a
readuce bolul alimentar între tablele dentare;
> maseter-este situat pe faţa laterală a mandibulei, fibrele musculare sunt
orientate pe două (la cabaline) sau trei direcţii (la ovine) ce se intersectează
cu formaţiuni fibroase; se inseră fix pe spina maxilară (tuberculul malar) şi
creasta maxilară şi mobil pe curbura şi faţa laterală a mandibulei; acţionează
ca ridicător al mandibulei, propulsor şi uşor deviator lateral al mandibulei;
> temporal-este format din două porţiuni-orbitară (se inseră fix pe suprafaţa
fasciei temporale şi creasta temporală) şi temporală (se inseră fix pe creasta
post orbitară) şi mobil-ambele porţiuni, pe apofiza coronoidă şi marginea
anterioară a mandibulei sub condilul mandibular; acţionează ca ridicător al
mandibulei;
> pterigoidian lateral-este vizibil la cabaline şi ovine, are aspect fusiform, situat
pe faţa internă a articulaţiei temporo-mandibulare şi se inseră fix pe faţa
laterală a apofizei pterigo-palatine şi mobil pe gâtul condilului mandibular;
acţionează ca propulsor şi deviator lateral al mandibulei;
> pterigoidian medial-este situat pe partea internă a mandibulei, este împărţit în
două planuri: superficial şi profund-vine în contact cu faţa medială a
mandibulei, se inseră fix pe marginea crestei pterigo-palatine şi mobil pe faţa
medială a mandibulei; acţionează ca ridicător şi propulsor al mandibulei şi
deviator lateral al mandibulei (când acţionează singular);
> digastric-este format din două porţiuni cărnoase: prima-se inseră fix pe
apofiza jugulară a occipitalului şi mobil pe ramura recurbată a mandibulei în
dreptul tuberozităţii-porţiunea occipitală) şi a doua se inseră pe faţa medială
a marginii ventrale a mandibulei; are rol de coborâtor al mandibulei.

♦ Muşchii gâtului
Musculatura regiunii cervicale este foarte dezvoltată, se dispune în
straturi şi asigură o mare mobilitate gâtului şi capului. Mobilitatea vertebrelor este
dată de stratul muscular profund situat în vecinătatea vertebrelor cervicale
(constituie musculatura intrinsecă a gâtului). În afară de aceşti muşchi proprii ai
gâtului, există o serie de muşchi care s-au dezvoltat în teritoriul cefalic, ulterior au
migrat în regiunea gâtului şi trunchiului şi sunt la suprafaţa precedenţilor.
O altă grupă de muşchi este ataşată centurii scapulare, se inseră pe gât şi
trunchi. Musculatura proprie a gâtului se găseşte în profunzime, iar musculatura
care a pătruns în teritoriul cervical ocupă o poziţie superficială. Musculatura
cervicală este învelită de trei fascii superficiale derivate din ţesutul conjunctiv:
> cervicală superficială-acoperă toată musculatura gâtului, reprezintă
continuarea fasciei superficiale a trunchiului şi se prinde pe ligamentul cervical;
> mijlocie-reprezintă continuarea, în regiunea cervicală, a fasciei endotoracice,
suspendă viscerele (traheea, esofagul, vasele sanguine şi nervii), este situată
în regiunea cervicală ventrală şi se inseră pe apofizele transverse cervicale;
> cervicală profundă-este specifică musculaturii stratului patru şi se prinde pe
toate apofizele vertebrele cervicale;
Musculatura cervicală este sistematizată în:
 dorsală-cuprinde muşchi situaţi dorsal de apofizele transverse ale
vertebrelor cervicale pe patru straturi:
> în stratul I se află:
> trapez cervical-este situat superficial, se inseră pe spina scapulară şi coarda
ligamentului cervical şi are rolul de a ridica şi bascula spata.
> în stratul II se află:
> romboid cervical-se inseră pe unghiul cervical al spetei şi coarda ligamentului
cervical şi are rolul de a bascula spata;
> dinţat cervical-este situat sub şi înaintea spetei, are rolul de înclinarea gâtului
şi tragerea spetei spre înainte;
> splenius-este un muşchi lat de formă triunghiulară dispus pe laturile gâtului şi
are rol de extensor al capului.
 ventrală-cuprinde muşchi situaţi ventral faţă de apofizele transverse ale
vertebrelor cervicale pe două straturi:
> superficial-vin în contact cu traheea, esofagul, vasele şi nervii:
> sterno-mandibular-are rol deflexor al capului;
> cleido-mastoidian-delimitează în regiunea ventrală, împreună cu sternomandibularul,
jgheabul jugular care adăposteşte vena jugulară; prin acţiunea sa,
are rolul de a trage capul şi gâtul în jos sau lateral şi membrul toracic spre înainte;
> cleido-transvers-are rol în înclinarea laterală a gâtului şi oscilaţia spetei;
> cleido-brahial-este intercalat între braţ şi gât şi se continuă, caudal, cu precedenţii;
> omo-hioidian-este un muşchi lat dispus transversal, delimitează fundul
jgheabului jugular şi acţionează asupra complexului hioidian;
> sterno-tiroidianul;
> sterno-hioidianul-are rol în deplasarea înapoi a hioidului şi a laringelui.
> profund-vin în contact intim cu vertebrele:
> lung al gâtului-acţionează caflexor al gâtului;
> scalen-este alcătuit din două porţiuni-dorsală şi ventrală şi acţionează
caflexor al gâtului;
> ilio-costal cervical-are rolul de înclinător lateral al gâtului;
> lung al capului-este flexor al capului;
> drept ventral al capului-este un tensor al capsulei articulare şi flexor auxiliar
al capului;
> drept lateral al capului-este flexor auxiliar al capului.
 Lucrearea nr.8
APARATUL DIGESTIV
Fiziologia digestiei. Studiul salivei, studiul sucului gastric, mecanisme de
secreție.

Saliva
Sub maxilare se află produsul de secreție al glandelor salivare (parotide,
submaxilare, submandibulare și parietale).
Recoltarea salivei la animale se face prin fistule acute sau cronice practicate
pe canale excretoare ale glandelor salivare, ceea ce reprezintă o salivă parțială.

Proprietățile salivei
Se stabilesc pe saliva proaspăt recoltată prin examen organoleptic fizic,
chimic și microbiologic.
Aspectul și mirosul salivei se apreciază prin observația făcută asupra salivei.
Lichid incolor, ușor opalescent din cauza conținutului alimentar, a celulelor
epiteliale suspendate și a altor particule. În stare proaspătă este spumoasă,
conținând bule de aer și CO2. Nu are miros, exceptând stările patologice.
Vâscozitatea salivei se determină cu viscozimetrul, saliva fiind mai vâscoasă
decât apa în funcție de alimentul ingerat: laptele duce la secreția unei salive mai
vâscoase decât ingestia de pâine, cele necomestibile conduc la o salivă apoasă și
tulbure cu acțiune neutralizantă.
pH-ul se află în jurul neutralității, în raport cu specia căreia îi aparține,
furajul ingerat și compoziția procentuală a fiecărei glande salivare.
Valorine obţinute prin determinarea pH-ului sunt: cal 7,5; bovine 8,2-8,4;
ovine 8,2-8,6; porc 7,1-7,5; câine 7,2.
Compoziția salivei: apă 99, 4-99,5% ; substanță uscată 0,5-0,6 % (cationi și
anioni de: na+, Ca++, Mg++, Cl-, SO4-, PO4-, HCO3-; substanțe organice, globuline,
enzime, lizozim, etc.

Recunoașterea componenților salivei

 Compuşi anorganici:
 Na+ - se introduce în salivă un fir de platină înroșit, apoi se trece prin
flacără, în prezența Na+ flacăra capătă o culoare galbenă privită prin sticla de
cobalt.
 K+ - dă o culoare violetă prin același procedeu de la sodiu.
 Ca++ - într-o eprubetă se pun 2-3 ml salivă peste care se adaugă câteva
picături de oxalat de amoniu soluție 5%, în prezența ionilor de calciu se
obține un precipitat alb, insolubil în apă de oxalat de calciu.
  Clorurile – peste 2-3 ml salivă se adaugă câteva picături de azotat de argint
(AgNO3) soluție 20% și în prezența clorurilor se obține un precipitat alb-
brânzos de AgCl.
 Sulfații – peste 2-3 ml salivă se adaugă câteva picături de BaCl, în prezența
sulfaților se obține un precipitat alb, insolubil, de sulfat de bariu.
 Fosfații- se recunosc prin adăugarea la 2-3 ml de salivă a unui amestec
format din 1 ml acid molibdic, 1 ml sulfit d4e sodiu, soluție 20% și
hidrochinonă soluție 0,5%. În prezența fosfaților apare culoarea albastră.
 Carbonații – la 23 ml salivă se adaugă 1-2 picături de acid acetic glacial și
se va observa degajarea de bule de CO2, gaz rezultat din descompunerea
carbonaților în mediu acid.
 Organici
 Mucina - peste 3-4 ml salivă se adaugă câteva picături de acid acetic glacial
sau soluție 20% în prezența mucinei se formează un precipitat alb care
plutește în imersie.
 Globulinele – într-o eprubetă cu 2-3 ml salivă se adaugă câteva picături de
NaOH soluție 10% și 2-3 picături CuSO4 soluție 1%, în prezența
globulinelor apare un complex colorat roz-violet.
 Amilaza se găsește în cantitate mare la speciile animale care au o masticație
prelungită și consumă amidon (omnivorele, carnivore hrănite doar cu pâine),
produc hidroliza amidonului până la stadiul de maltoză la temperatura
optimă de 400C, principiul și modul de lucru este cel de la recunoașterea
activității amilazei.

Sucul gastric
Sucul gastric este produsul de secreție al glandelor gastrice, în cavitatea
stomacului sucul gastric se combină cu salivă, mucus, suc duodenal refulat.
Sucul gastric este un lichid incolor, ușor opalescent, cu miros caracteristic
acru, înțepător, cu densitate 1,002-1,009, reacție puternică acidă, variind în funcție
de specie, alimentație, stadiul digestiei.
PH-ul este: 0,8-0,9 câine, porc 1,02-2,0, bou 2-4, oaie 1,9-5,5, cal 1,1-6,8, om
0,9-1,5; determinarea se face cu hârtie indicator sau cu pH-metrul electronic.

Compoziția chimică a sucului gastric

Componenții specifici sucului gastric sunt acidul clorhidric liber sau legat și
enzimele.
Acidul clorhidric este sintetizat de celulele parietale ale glandelor fundice și
se găsește în sucul gastric sub formă liberă și sub formă de combinații acide.

Experiență: recunoașterea acidului liber (HCl)

 Necesar: reactiv Boas (rezorcină, 1,1 g, zaharină 3g, alcool etilic de 960 50
ml, apă distilată 50 ml), conținut gastric filtrat, capsulă de porțelan, bec de gaz.
Mod de lucru: în capsula de porțelan se iau 3-4 picături de reactiv Boas și 3-4
picături conținut gastric, se evaporă încet la flacără mică. În prezența HCl liber va
apare o colorație roșu-deschis, caracteristic.

Experiență:Determinarea cantitativă a HCl din sucul gastric

Necesar: suc gastric artificial obținut din dizolvarea a 2 g pepsină în 1000 ml

soluție HCl 4%, NaOH n/10 cu titru cunoscut, fenoftaleină soluție 1%,
dimetilaminobenzen soluție 0,5%, pahar Berzelius de 50 ml, biuretă, pipetă.

Mod de lucru: în paharul berzelius se pun 10 ml suc gastric la care se adaugă

1-2 picături fenoftaleină sol.1% și se titrează aciditatea cu NaOh n/10 cu titrul
cunoscut până la apariția culorii roz care persistă 30 secunde.
Calculul este următorul:
36,5 gHCl echivalent la 40 g NaOH
Titrul soluției NaOH este 0,00407; la titrare NaOH = 9,6 ml, 9,6
x0,00407=0,039g
40 g NaOH………………………..36,5 g HCl
0,039 g……………………………..X g HCl în 10 ml suc gastric
X= 0,0356 g HC/3,56%HCl total liber și combinat.

Determinarea cantitativă și calitativă a pepsinei

Pepsina este o enzimă proteolitică secretată de celulele principale ale
glandelor fundice stomacale sub formă inactivă de pepsinogen, HCl fiind cel care
catalizează transformarea pepsinogenului în pepsină, procesul continuând
autocatalitic.

Principiul lucrării: se măsoară lungimea unei coloane de albumină digerate

de pepsina din sucul gastric în 24 ore, la temperatura 380C,.

Modul de lucru: se umplu tuburile de sticlă de Mett cu albuș de ou crud și se

introduc în vasul cu apă fiartă în poziție orizontală. După coagularea albuminei se
taie tuburile Mett în fragmente de 10 mm și se introduc la termostat la 380C, după
20 ore se măsoară lungimea coloanei de albumină digerată ( L= 2-3 mm la
omnivore).
 Pentru determinări calitative se folosesc cuburi de ovalbumină cu latura de 10
mm, se introduc în vase cu HCl 4‰, pepsină 2% și cel de-al treilea cu suc gastric,
demonstrându-se rolul activator al mediului acid.
 Lucrearea nr.9
Sistemul nervos
Sistemul nervos este alcătuit din totalitatea structurilor de origine
ectodermică implicate în explorarea şi cunoaşterea mediului intern şi extern prin
prelucrarea, analiza şi integrarea informaţiilor pe baza cărora se elaborează
senzaţii sau comenzi pentru organele efectoare (muşchi, glande).
Sistemul nervos cuprinde sistemul nervos central şi sistemul nervos
periferic.
> Sistemul nervos central prelucrează informaţiile primite, elaborează un
răspuns adecvat care este transmis organelor efectoare. El este reprezentat de
către encefal şi de către măduva spinării.
> Sistemul nervos periferic este reprezentat de către sistemul nervos al vieţii
derelaţie şi de către sistemul nervos vegetativ.Sistemul nervos al vieţii de
relaţie cuprinde nervii cranieni şi nervii spinali(rahidieni),iar Sistemul nervos
vegetativ cuprinde cele două componente ale sale,respectiv ortosimpaticul şi
parasimpaticul.
Sistemul nervos central

Măduva spinării se dispune în canalul rahidian. Are aspectul unui

cordon lung, cilindroid pe toată lungimea sa, de culoare albă, uşor aplatizat dorsoventral
ce se întinde de la gaura occipitală până la extremitatea cranială a sacrumului.
Are aproximativ 192 cm lungime, diametrul transversal de 15-20 mm,
diametrul vertical de 12 mm, o greutate medie de 270 g şi reprezintă circa 40 %
din greutatea encefalului la ecvine.
De pe laturile cordonului medular se desprind nervii spinali, într-un număr
egal cu numărul găurilor de conjugare intervertebrale.
În canalul rahidian, măduva urmăreşte inflexiunile coloanei vertebrale şi
prezintă 2 îngroşări (denumite intumescenţe) din care: una se dispune între
vertebra a V-a cervicală şi a II-a toracală denumită intumescenţă cervicală; cea
de-a 2-a se dispune la nivelul vertebrelor lombare IV-VI denumită intumescenţă
lombară. Aceste 2 intumescenţe corespund zonelor de desprindere a nervilor ce
formează plexurile nervoase toracale şi lombare.
Extremitatea cranială a măduvei se continuă cu bulbul rahidian.
Extremitatea caudală a măduvei se subţiază treptat şi formează un con medular
cu o lungime de circa 2-3 cm ce se prelungeşte cu un cordon nervos fin denumit
„fir terminal" (sau filum terminale) şi străbate vârful conului dural Acest „fir
terminal" de substanţă nervoasă este flancat paralel, pe ambele părţi, de nervii
sacrali ai cozii formând împreună „coada de cal".
Marginile laterale sunt rotunjite şi groase, fiind reprezentate de
cordoanele laterale ale măduvei.
Fiziologia măduvei spinării are ca substrat-structura anatomică. În
secţiune transversală prin măduva spinării se observă:
substanţă cenuşie-este dispusă la interior, în forma
literei „H"; substanţa albă-este dispusă la exterior.
> Substanţa cenuşie are o consistenţă redusă, este bogat vascularizată şi culoare
gri-brună (uneori nuanţă rozie). Are forma unui cordon dublu cu 2 creste
dorsale, înalte şi ascuţite şi 2 creste ventrale, mai groase. Pe secţiune
transversală, are forma literei „H" şi 2 porţiuni simetrice semilunare reunite
printr-o bandă transversală reprezentată de comisura cenuşie.
Prelungirile dorsale sunt denumite coarne dorsale, au funcţie senzitivă
(conţin neuroni senzitivi). Prelungirile ventrale sunt denumite coarne ventrale şi au
funcţie motorie (conţin neuroni motori). În anumite regiuni ale măduvei spinării, la
baza coarnelor ventrale se află câte un corn lateral redus, cu funcţie vegetativă.
Cornul dorsal este orientat oblic, dorso-lateral şi este mai subţire decât cel
ventral. În acest corn îşi au originea deutoneuronii senzitivi ce alcătuiesc
Aspectul general al măduvei spinării, de cordon cilindroid turtit dorsoventral,
oferă pentru studiu: 2 feţe-dorsală şi ventrală şi 2 margini laterale.
Faţa dorsală este brăzdată de un şanţ median dorsal şi împărţită în 2
jumătăţi simetrice. La câţiva mm, lateral de acest şanţ, se află şanţul colateral
dorsal, prin care pătrund rădăcinile aparente dorsale senzitive ale nervilor
spinali. În regiunea cervicală, între cele 2 şanţuri există un şanţ intermediar care
delimitează, la exterior, fasciculul gracilis de fasciculul cuneiform.
Faţa ventrală prezintă şanţul median ventral cu aspectul unei fante mai
largi care se întinde până la comisura albă a măduvei. La câţiva mm distanţă, în
lateral se află câte un şanţ colateral ventral prin care pătrund rădăcinile
aparente ventrale motorii ale nervilor spinali.
Cornul ventral este mai scurt dar mai voluminos decât cel dorsal. Are o
poziţie ventro-laterală, un contur relativ neregulat şi este îndepărtat de conturul
periferic al măduvei spinării printr-un strat gros de substanţă albă În acest corn îşi
au originea neuronii motori multipolari destinaţi musculaturii somatice
(extensoare-m partea laterală şi flexoare-m partea medială) şi a centurilor
scapulară şi pelvină (în zona centrală).
Cornul lateral are formă triunghiulară, se dispune la baza cornului ventral
şi este evident în regiunea dorsală şi porţiunea posterioară a regiunii cervicale a
măduvei. Este alcătuit din grupări nervoase vegetative.
Comisura cenuşie leagă cele 2 jumătăţi de substanţă cenuşie şi este
străbătută, în planul central, de canalul ependimar. Se deschide cranial, în
extremitatea ventriculului IV şi caudal se termină, printr-o uşoară dilataţie, la nivelul
conului medular. Este căptuşită, la interior, de epiteliul ependimar. substanţa
gelatinoasă. La vârful coarnelor se găsesc neuronii sensibilităţii somatice. La baza
coarnelor se găsesc neuronii sensibilităţii viscerale (volumul coarnelor dorsale este
proporţional cu cantitatea de excitanţi ce provin din mediul extern).
Substanţa albă acoperă, ca o manta, substanţa cenuşie şi este împărţită în
3 cordoane:
> dorsal-este dispus între şanţul dorsal, cornul dorsal cenuşiu şi şanţul dorsal
lateral;
> ventral-este dispus între fisura mediană ventrală şi coarnele ventrale ale
substanţei cenuşii astfel încât cele 2 cordoane ventrale simetrice, sunt legate,
între ele, prin comisura albă;
> lateral-este situat lateral de substanţa cenuşie între cornul dorsal şi cel ventral.
 Legătura măduvei spinării cu periferia (receptori-efectori) se realizează prin
nervii rahidieni micşti care corespund cu structura segmentară a măduvei
spinării şi a vertebrelor alăturate: 8 cervicale, 12 toracale, 5 lombare şi 5
sacrale.
Nervii rahidieni au o distribuţie segmentară (metamerică) şi asigură
legătura cu o anumită zonă: cutanată (dermatom), musculară (miotom) sau
viscerală. Fiecare nerv rahidian rezultă din unirea rădăcinilor medulare dorsale
(senzitive) şi medulare ventrale (motorii).
Rădăcinile dorsale şi ventrale ale măduvei spinării se unesc în interiorul
canalului vertebral şi formează nervii rahidieni micşti (30-31 perechi) cu
distribuţie segmentară (metamerică).

ENCEFALUL
Encefalul este adăpostit în cavitatea craniană. Aspectul şi mărimea sunt,
în general, asemănătoare cavităţii în care este adăpostit. În seria animală şi la
speciile domestice, encefalul are greutatea şi dimensiunile variabile.
Greutatea relativă a encefalului, raportată la greutate corporală vie este, în
general, mai mare la animalele mici. Encefalul este format din 5 porţiuni
principale (prezentate în sens caudo-oral,după cum urmează: miencefalul,
metencefalul, mezencefalul, diencefalul şi telencefalul.
Mielencefalul este format din:bulbul rahidian,pedunculii cerebeloşi
caudali şi vălul medular caudal.Metencefalul este format din puntea lui
Varolio,cerebelul şi pedunculii cerebeloşi mijlocii şi anteriori.
Mezencefalul este format din pedunculii cerebrali şi tuberculii
cvadrigemeni; Diencefalul este compus din: talamusuri, hipotalamus (hipofiza,
tuberculul cenuşiu, tuberculul mamilar şi chiasma optică); epitalamus (epifiza,
trigonul şi habenulele epifizei) şi metatalamus (corpul geniculat medial şi lateral).
Telencefalul cuprinde: rinencefalul (creierul olfactiv) şi emisferele cerebrale.
Bulbul rahidian
Este o formaţiune nervoasă cu aspect tronconic uşor aplatizată dorsoventral,
oferind pentru studiu o bază, un vârf, 2 feţe şi 2 margini laterale.
Baza este orientată oral şi delimitată de puntea lui Varoli, prin şanţul
bulbo-pontin, dispus ventral.
Vârful se dispune caudal, se continuă cu măduva spinării,de la nivelul
găurii occipitalului. Faţa ventrală este mai largă la extremitatea orală, uşor
convexă în ambele sensuri şi străbătută de un şanţ median ventral. De o parte şi
de alta a fisurii se află 2 coloane de substanţă albă denumite piramide bulbare.
Lateral de baza piramidelor bulbare şi caudal de puntea lui Varoli, se află
corpul trapezoid, format dintr-o redusă bandeletă transversală care se
prelungeşte cu originea aparentă a perechilor VII şi VIII de nervi cranieni.
Pe laturile bulbului, de o parte şi de alta, se află originea aparentă a
perechilor IX, X şi XI de nervi cranieni. Între şanţ şi piramidele bulbare, caudal
de corpul trapezoid apare o eminenţă rotunjită şi puţin reliefată denumită
tuberculul facial. Faţa dorsală este acoperită de cerebel şi participă la formarea
trigonului bulbar al fosei romboide. Fisura mediană dorsală ajunge până
aproape de jumătatea bulbului unde cordoanele dorsale diverg şi canalul
ependimar se dilată, devenind superficial şi formează ventriculul al IV-lea.
Din punct de vedere histologic, bulbul rahidian este alcătuit din substanţă
albă şi substanţă cenuşie ce reprezintă, în mare parte, continuarea substanţei nervoase
din măduvă, la care se adaugă o serie de nuclei şi fascicule nervoase proprii.
Metencefalul este format din 3 componente diferenţiate din vezicula
metecencefalică: puntea lui Varoli, cerebelul şi pedunculii cerebeloşi.
Puntea lui Varoli (sau protuberanţa inelară) are aspectul unei benzi
transversale proeminente dispusă între bulbul rahidian şi pedunculii cerebrali de
care este separată prin şanţurile bulbo-pontine şi ponto-pedunculare. Extremităţile
punţii se îngustează şi se recurbează dorsal şi pătrund în cerebel sub forma
pedunculilor cerebeloşi mijlocii (sau braţele punţii). Faţa ventrală a punţii
prezintă, pe linia mediană, un şanţ bazilar (este amprenta arterei bazilare) şi, pe
părţile laterale, rădăcina aparentă a perechii a V-a de nervi cranieni. Faţa dorsală
a punţii este delimitată, în lateral, de pedunculii cerebeloşi mijlocii care
participă la delimitarea fosei romboide şi a trigonului pontin.
Puntea lui Varoli este alcătuită din substanţă nervoasă cenuşie (dispusă
sub formă de nuclei: masticator, lacrimo-nazal şi pentru nervii-abducens,
trigemen, facial, oculo-motor extern şi acustico-vestibular) şi albă (formată din
fibrele longitudinale ale fasciculelor ascendente şi descendente, transversale, de
asociaţie şi rădăcinile nervilor cranieni ce pornesc şi se termină la nivelul punţii).
Cerebelul (sau creierul mic) are aspect globulos, este uşor alungit
transversal şi plasat în derivaţie cu axul cerebro-spinal. Are o greutate medie de
circa 70 g şi ocupă compartimentul cerebelos al cutiei craniene. Conexiunile
cerebelului cu celelalte formaţiuni ale sistemului nervos central se realizează prin:
♦ pedunculii cerebeloşi posteriori (cu măduva spinării);
- 87 -
♦ pedunculii cerebeloşi mijlocii (cu protuberanţa);
♦ pedunculii cerebeloşi anteriori (cu emisferele cerebrale).
Anatomic, cerebelul este alcătuit din 2 emisfere cerebelare simetrice unite,
între ele, printr-o formaţiune intermediară, denumită „vermis".
Lobul medial (sau vermisul) are aspectul unui vierme inelat separat, prin 2
fisuri superfiale longitudinale, de lobii laterali. Este curbat dorso-ventral astfel încât,
cele 2 extremităţi sunt foarte apropiate una de cealaltă. Din punct de vedere
histologic, cerebelul este alcătuit din substanţă cenuşie (se dispune la exterior întrun
strat subţire şi continuu sub formă de scoarţă cerebeloasă dar, şi la interior, sub
formă de nuclei-fastigiali, dinţaţi şi globulos-înglobaţi în substanţa albă din vermis
şi emisferele cerebelare) şi substanţă albă (dispusă la interior sub formă de nuclei).
Scoarţa cerebeloasă este alcătuită din 3 straturi:
> molecular-la exterior;
> cu celule Purkinje-la mijloc;
> granular-la interior
Pedunculii cerebeloşi sunt reprezentaţi de 3 perechi de cordoane
nervoase alcătuite din substanţa albă ce leagă cerebelul de componentele
sistemului nervos central.
Mezencefalul reprezintă porţiunea cea mai îngustă a trunchiului cerebral
situată între diencefal şi metencefal. Este alcătuit din:
> pedunculii cerebrali şi tegumentul (sau calota) (în partea ventrală);
> tuberculii cvadrigemeni (în partea dorsală).
Pedunculii cerebrali sunt reprezentaţi de 2 mase de substanţă nervoasă
albă plasate în partea ventrală a mezencefalului orientate divergent de la punte
spre emisferele cerebrale. Între pedunculi se află un şanţ denumit fosă
interpedunculară ocupată de structurile hipotalamice.
Faţa ventrală este convexă în plan transversal şi marcată, în porţiunea
mijlocie, de originea aparantă a perechii a III-a de nervi cranieni, înaintea căreia
se observă o bandeletă pedunculară transversă care trece înapoia corpului
geniculat medial, ajungând la tuberculul cvadrigemen posterior.
Faţa dorsală este acoperită de calota mezencefalului şi tuberculii cvadrigemeni.
Tuberculii cvadrigemeni sunt 4 eminenţe voluminoase rotunjite de
culoare cenuşie, dispuse perechi pe partea dorsală a mezencefalului, de o parte şi
de alta a liniei mediane (2 cu dispunere cranială şi 2 cu dispunere caudală).
Tuberculii cvadrigemeni craniali (sau coliculii optici) sunt mai
dezvoltaţi, au formă sferică, culoare cenuşie, sunt acoperiţi parţial de emisferele
cerebrale şi sunt legaţi, de corpii geniculaţi laterali, prin braţul conjunctival
cranial. Tuberculii cvadrigemeni caudali (sau coliculii acustici) sunt mai reduşi
decât cei craniali, au culoare mai deschisă, se dispun înapoia precedenţilor, sunt
distanţaţi între ei dar legaţi printr-o comisură albă transversală. Din punct de
vedere histologic, tuberculii cvadrigemeni sunt alcătuiţi din straturi alternative
de substanţă nervoasă cenuşie şi albă.
La carnivore sunt mai dezvoltaţi coliculii caudali acustici, iar la restul
mamiferelor domestice, coliculii rostrali optici
La mamiferele inferioare, tuberculii cvadrigemeni reprezintă zona de
proiecţie optică. La mamiferele superioare, aceste formaţiuni constituie doar o
staţie de „releu" unde se face legătura dintre căile optice cu nucleii oculo-motori
şi viscero-motori.
Diencefalul (sau creierul intermediar) face legătura dintre mezencefal şi
emisferele cerebrale. Este alcătuit din structuri nervoase talamice grupate în jurul
ventriculului III (rostral de mezencefal), acoperit de emisferele cerebrale şi vizibil
parţial doar la baza encefalului unde, hipotalamusul este încadrat de pedunculii
cerebrali, chiasma optică şi tractusurile optice.
Este alcătuit din talamus (sau straturile optice), hipotalamus, epitalamus
şi metatalamus (sau corpii geniculaţi).
♦ Talamusul (sau straturile optice) sunt 2 mase ovoide de substanţă cenuşie,
relativ voluminoase, dispuse de o parte şi de alta a ventriculului III, înaintea
tuberculilor cvadrigemeni, dorsal de porţiunea orală a pedunculilor cerebrali şi
înapoia corpului striat de care este despărţit prin şanţul terminal-cu care
formează corpii optostriaţi.
Histologic, talamusul este alcătuit din substanţă albă-la exterior şi
substanţă cenuşie-la interior, dispusă sub formă de nuclei.
Hipotalamusul este alcătuit din chiasma optică, tractusurile optice,
tuberculul cenuşiu, infundibulul (sau porţiunea proximală a neurohipofizei),
glanda hipofiză şi corpul mamilar.
Epitalamusul este formaţiunea nervoasă reprezentată de glanda epifiză
(sau corpul pineal), habenulele epifizei, nucleii habenulari, tuberculul
habenulei, comisura habenulară şi comisura caudală epitalamică.
Epifiza este o glandă endocrină de culoare roşie-maronie, formă ovoidă
sau fusiformă, lungime de circa 10-12 cm şi lăţime de 7 cm ce se dispune în şanţul
format de talamus şi lama patrugeminală. Este ataşată de plafonul ventriculului III
printr-o proeminenţă scurtă în care se prelungeşte cavitatea ventriculului.
Habenulele epifizei sunt 2 tractusuri mici detaşate, în sens cranial, din
lamela nervoasă circulară care fixează epifiza pe orificiul găurii comune
posterioare dintre straturile optice şi tuberculii cvadrigemeni caudali. Aceste
formaţiuni pleacă de la baza epifizei, se dirijează rostral pe fundul gutierei la
deschiderea anterioară şi se unesc cu pilierii craniali ai trigonului cerebral.
Metatalamusul este reprezentat de 2 proeminenţe nervoase situate pe
feţele laterale ale talamusului denumite corpi geniculaţi (lateral şi medial).
Fiecare emisferă cerebrală prezintă 3 feţe: ventrală, dorso-laterală şi
medială şi 2 extremităţi: rostrală şi caudală.
Faţa ventrală este denumită baza creierului, apare mai aplatizată şi
cuprinde un complex de reliefuri şi şanţuri ce aparţin rinencefalului; este
despărţită complet de congenera, în jumătatea rostrală, prin fisura
interemisferică. În jumătatea mijlocie, prezintă o adâncitură denumită fisură
cerebrală laterală (sau valea lui Sylvius) care începe dorsal de chiasma optică şi
se prelungeşte pe faţa laterală. Caudal de fisura sylviană, pe faţa ventrală a
encefalului, apare o eminenţă denumită lobul hipocampului (sau lobul piriform)
şi, în planul rostral se află spaţiul perforat rostral (sau trigonul olfactiv) care
prezintă, la suprafaţă, numeroase perforaţii.
Formaţiunile comisurale inter-emisferice interioare sunt: corpul calos,
trigonul cerebral, septul pelucid şi comisura anterioară (vizibile pe faţa
medială a emisferelor cerebrale în secţiune sagitală) şi corpul striat şi
hipocampul (vizibile în secţiune transversală şi orizontală).
Corpul calos este reprezentat de o lamă groasă de substanţă nervoasă albă
dispusă transversal în şanţul interemisferic. În secţiune sagitală se observă o
porţiune mijlocie denumită trunchiul corpului calos şi 2 extremităţi: caudală
(sau bureletul corpului calos ce se continuă, cranio-ventral, cu fornixul cerebral)
şi cranială (sau genunchiul corpului calos ce se continuă cu o zonă subţiată
denumită „ciocul" corpului calos).
Faţa dorsală a corpului calos formează, în plan median, fundul şanţului
interemisferic şi, pe laturi, de o parte şi de alta, 2 bandelete subţiri denumite
striuri longitudinale.
Cornul lui Ammon (sau hipocampul) aparţine porţiunii limbice a dispusă
pe podeaua porţiunii caudo-mediale a ventriculului lateral corespunzător. Se
dirijează caudo-lateral şi ventro-cranial ajungând până în porţiunea lobului
piriform. Cele 2 coarne Ammon simetrice sunt unite la bază.
Corpul striat (sau nucleii bazali) este reprezentat de o masă de substanţă
nervoasă cenuşie străbătută de fascicule albe-dispuse la baza emisferelor
cerebrale, în continuarea straturilor optice şi a pedunculilor cerebrali. Zona
principală de aglomerare a fibrelor albe formează „capsula albă internă" ce
împarte substanţa cenuşie în 2 nuclei principali:
> caudat (sau interventricular)-proemină pe podeaua ventriculului lateral, are
un aspect piriform, faţa superioară este netedă şi convexă; extremitatea
rostrală este bombată, iar cea caudală este îngustă şi despărţită, de cornul lui
Ammon-prin şanţul ventricular şi de talamus-prin şanţul circumpeduncular;
> lentiform (sau extraventricular)-corespunde cu planul trigonului olfactiv, este
situat caudo- lateral de precedentul şi are forma unei lentile biconvexe.
Meningele
Sistemul nervos central este adăpostit în canalul rahidian (măduva spinării)
şi în cavitatea craniană (encefalul). Aceste structuri nervoase sunt învelite de trei
foiţe de protecţie numite meninge: duramater, arahnoida şi piamater.
Dura-mater (sau pachimeningele) este învelitoarea externă de culoare
albă, mai groasă decât celelalte două dar mai puţin vascularizată şi prezintă 2
porţiuni:
> craniană (sau cerebrală)-este aderentă la compactele osoase şi formează
endostul care emite expansiuni sau prelungiri ce separă emisferele cerebrale
(sau coasa creierului) şi/sau protejează cerebelul separându-l de emisferele
cerebrale sau cortul cerebelos.
> spinală (sau rahidiană)-are forma unei teci cilindice cu diametrul mai mare
decât al măduvei spinării şi realizează, cu canalul vertebral, spaţiul epidural,
plin cu ţesut adipos semifluid.
Arahnoida este o învelitoare subţire, de natură conjunctivo-vasculară ce
realizează cu foiţa dura-mater-spaţiul subdural (conţine o cantitate redusă de
lichid) şi cu foiţa pia-mater-spaţiul leptomeningic (sau subarahnoidian) plin cu
lichid cefalo-rahidian.
Pia-mater (sau leptomeningele) este o învelitoare conjunctivo-vasculară,
foarte subţire şi transparentă ce aderă intim la substanţa nervoasă şi urmăreşte
toate accidentele de relief.
Lichidul cefalo-rahidian are rol de protecţie a sistemul nervos. Este un
lichid limpede, uşor alcalin, secretat în interiorul cavităţilor cerebrale de plexurile coroidiene.

. Sistemul nervos periferic

Sistemul nervos periferic este alcătuit din numeroase fibre nervoase
(grupate în fascicule) denumite nervi, căi nervoase periferice care, prin fibrele
eferente motorii, fac legătura între centrii nervoşi şi organele efectoare şi fibrele
aferente senzitive ce fac legătura între receptori şi sistemul nervos central. Pe
traiectul fibrelor nervoase se întâlnesc ganglionii nervoşi; din asocierea cărora
se formează plexurile nervoase prin intermediul cărora se realizează acţiuni
asociate şi combinative.
Nivelul de la care un nerv părăseşte substanţa nervoasă constituie
„originea aparentă" iar nucleul de pericarioni din care emerg fibrele nervoase
constituie „originea reală". Există origini diferite pentru nervii motori şi senzitivi
şi filete vegetative.
Nervii motori au originea în axul cerebro-spinal.
Nervii senzitivi au originea în ganglionii de pe traiect, astfel încât,
conductibilitatea este centrifugă şi eferentă pentru nervii motori (constituiţi din
prelungiri axonice) şi centripetă şi aferentă pentru nervii senzitivi (constituiţi din
prelungiri dendritice).
După origine, nervii pot fi sistematizaţi în cranieni şi spinali.

Nervii cranieni
La mamifere şi păsări sunt 12 perechi de nervi cranieni (numerotate cu
cifrele romane I-XII) ce au originea reală în segmentele encefalului (pentru
filetele motorii), ganglionii senzitivi (pentru filetele senzitive), nucleii vegetativi
(pentru filetele vegetative), receptori şi organele de simţ (pentru filetele
senzitive) şi originea aparentă este pe faţa ventrală a trunchiului cerebral, cu
excepţia perechilor I-a şi a II-a.
> Nervul olfactiv (I) este reprezentat de 15-20 filete nervoase cu originea reală în
celulele bipolare din mucoasa olfactivă şi originea aparentă pe faţa ventrală a
bulbilor olfactivi şi reprezintă segmentul intermediar al analizatorului olfactiv
> Nervul optic (II) are aspectul unui cordon cilindric cu originea reală în
celulele nervoase din retină şi originea aparentă la nivelul chiasmei optice.
Nervul oculo-motor comun (III) are originea reală în nucleul oculo-motor
din mezencefal (pentru fibrele motorii) şi nucleul pupilar (pentru fibrele
parasimpatice) şi originea aparentă pe faţa ventrală a pedunculilor cerebrali.
Nervul trochlear (IV) este pur motor are originea reală în nucleul trochlear
din mezencefal şi originea aparentă este caudal de tuberculii cvadrigemeni;
inervează muşchiul oblicul dorsal al globului ocular.
> Nervul trigemen (V) este mixt, voluminos şi are 3 componente: oftalmică
(senzitivă), maxilară (senzitivă) şi mandibulară (mixtă). Originea reală este în
nucleii masticator şi accesoriu din puntea lui Varoli (pentru fibrele motorii),
ganglionul semilunar Gasser de pe traiect (pentru fibrele senzitive). Originea
aparentă este la nivelul extremităţii punţii lui Varoli. Din ganglionul semilunar
Gasser se desprind 3 nervi: oftalmic-este senzitiv, se divide în 3 ramuri:
lacrimală, frontală şi nazo-ciliară şi are rolul de a controla sensibilitatea
globului ocular şi a pleoapelor, pielea din regiunea frunţii şi o parte din
mucoasa nazală.
> maxilar-este senzitiv, voluminos şi părăseşte cutia craniană prin marea gaură
rotundă, ajunge în fosa orbitară unde emite nervii: zigomatic, palatin mic şi
palatin mare, nazal aboral şi infraorbitar şi are rolul de a inerva nările, buza
superioară, obrajii, dinţii şi tavanul cavităţii bucale.
> mandibular-este mixt, gros. Acesta emite în traiectul său, nervii motori
(maseterin, temporal profund, pterigoidian şi milohiodian) ce inervează
musculatura masticatorie şi milohioidul şi senzitivi (lingual, buccinator şi
temporal superficial) ce controlează sensibilitatea mucoasei linguale
anterioare, mandibulare, a planşeului cavităţii bucale, regiunii obrajilor,
dinţilor, pielea buzei inferioare şi a feţei.
> Nervul abducens (VI) (sau oculomotor extern) este motor, are originea
reală în nucleii principal şi accesoriu din bulb, originea aparentă este în
şanţul colateral de pe faţa ventrală a bulbului şi are rolul de a inerva muşchii
(dreptul lateral şi posterior) ai globului ocular.
> Nervul intermedio-facial (VII) este mixt şi format din 2 componente:
motorie (reprezentată de nervul facial) şi senzorial-parasimpatică
(reprezentată de nervul intermediar).
Fibrele motorii inervează musculatura pieloasă a capului, a vălului palatin
şi scăriţei şi cavităţii timpanice precum şi muşchii jugulo-mandibular, jugulohioidian
şi stilo-hioidian.
Fibrele senzoriale (gustative) inervează extremitatea rostrală a mucoasei
linguale.
 Fibrele parasimpatice inervează glandele sublinguală, mandibulară,
lacrimală şi din mucoasa palatină şi nazală.
> Nervul acustico-vestibular (VIII) (sau stato-acustic) este format din 2 nervi:
> acustic (sau cochlear)-cu originea reală în ganglionul lui Corti din
urechea internă şi are funcţie auditivă;
> vestibular-are originea reală în ganglionul vestibular Scarpa din urechea
internă şi are funcţie în echilibru.
Originea aparentă este, pentru ambele componente ale nervului acustovestibular,
pe laturile bulbului şi reprezintă segmentul intermediar al
analizatorului acustico-vestibular.
Nervul gloso-faringian (IX) este senzitiv, motor şi parasimpatic, are
originea reală-pentru fibrele senzitive-m ganglionul pietros de pe traiect, pentru
fibrele motorii-m nucleul ambiguu din bulb şi pentru fibrele parasimpatice-în
nucleul salivator caudal din bulb.
> Nervul vag (X) (sau pneumo-gastric) este mixt şi are filete motorii,
simpatice şi senzitive. Originea reală este pentru componenta motorie-m
nucleul ambiguu din bulb, pentru componenta parasimpatică-în nucleul
cardio-pneumo-enteric din bulb şi pentru componenta senzitivă-m ganglionul
jugular de la nivelul găurii sfâşiate de pe traiect. Originea aparentă este pe
laturile bulbului).
Nervul spinal (XI) (sau accesoriu al nervului vag) are originea reală în
nucleul ambiguu din bulb şi măduva spinării şi originea aparentă pe laturile
bulbului. Părăseşte cutia craniană şi se orientează spre aripa atlasului unde
emite 2 ramuri: dorsală (pentru muşchii cleido-mastoidian, cleido-travers şi
trapez) şi ventrală (pentru muşchiul sterno-mandibular). Nervul hipoglos
(XII) este motor, are originea reală în nucleii principal şi accesoriu din bulb
şi originea aparentă pe faţa ventrală a bulbului, lateral de piramidele bulbare,
la limita cu măduva spinării. Are rolul de a inerva musculatura intrinsecă şi
extrinsecă a limbii.
Nervii spinali
Nervii spinali (sau rahidieni) sunt reprezentaţi de perechile de nervi
desprinse din măduva spinării ce părăsesc canalul vertebral prin găurile de
conjugare. Fiecare nerv spinal este mixt şi are filete senzitive (rădăcinile
dorsale), motorii (rădăcinile ventrale) şi vegetative.
Nervii spinali sunt după regiunea din care se desprind: cervicali,
toracali, lombari, sacrali şi caudali.
♦ Nervii cervicali sunt în număr de 8 perechi, fiecare pereche având 2 ramuri:
dorsală şi ventrală.
♦ Nervii toracali sunt perechi (în număr variabil cu specia: 18-la cabaline, 14-
17-la suine, 13-la rumegătoare şi carnivore şi 12-la leporide), fiecare având 2
ramuri: dorsale şi ventrale.
Nervii lombari sunt perechi (în număr variabil cu specia: 6-la cabaline,
rumegătoare şi suine, 7-la carnasiere, ovine şi leporide) şi inervează, prin
ramurile dorsale, musculatura şi pielea regiunii şi ultimele 3 perechi de ramuri
ventrale formează plexul lombar.
♦ Nervii sacrali sunt perechi (în număr variabil cu specia: 3-la carnivore, 4-la
ovine, taurine, cabaline şi leporide) şi inervează, prin ramurile dorsale-pielea
şi musculatura regiunii şi, prin ramurile ventrale ale perechilor sacrale I şi
II,plexul sacral.
♦ Nervii caudali (sau coccigieni) sunt perechi (în număr variabil cu specia: 14-
16-la leporide, 18-22-la canide şi 20-24-la feline etc) şi inervează musculatura
şi pielea din regiunea cozii.
5.2.3 Nervii membrelor
Ramurile ventrale ale perechilor de nervi cervicali VI, VII şi VIII se
anastomozează cu primele două perechi de nervi toracali şi formează plexul
brahial destinat inervării membrului toracic.
Plexul brahial are aspectul unei lame lăţite ce se dispune între cele două
porţiuni ale muşchiului scalen. Nervii desprinşi din plex sunt sistematizaţi în:
toracali (craniali şi caudali) şi ai membrului toracic.
- 92 -
Nervii membrului toracic sunt destinaţi musculaturii spetei (suprascapular,
subscapular, marele rotund) şi braţului.
Nervul axilar-inervează muşchii: deltoid, micul rotund şi cleido-brahial.
Nervul brahial-inervează muşchii coraco-brahial şi biceps brahial. Din
anastomoza nervilor brahial şi median rezultă filete nervoase pentru muşchii
pectorali-transvers şi descendent.
Nervul radial este cel mai gros, se dispune pe faţa medială a humerusului
şi este separat de nervul ulnar, prin artera humerală şi se termină în muşchiul
abductorul lung al policelui. Emite pe traseu, filete nervoase pentru muşchii
triceps brahial, anconeu, tensor al fasciei antebrahiale, extensor digital comun,
extensor digital lateral, extensor carpo-radial, extensor carpo-ulnar şi pentru
regiunea cutanată laterală a braţului şi antebraţului.
Plexul lombo-sacral este sistematizat în 2porţiuni:
♦ cranială-cuprinde nervii: ilio-muscular (pentru muşchii psoasul mare şi psoasul
mic), femural (pentru muşchiul cvadriceps femural), safen (pentru pielea
regiunii mediale a coapsei, gambei şi metatarsului) şi obturator (pentru
muşchii: croitor, pectineu, adductorii-mare şi mic şi graţios).
♦ caudală-cuprinde nervii: gluteu cranial (pentru muşchii glutei-mediu, profund
şi accesoriu şi tensor al fasciei lata), glute caudal (pentru muşchii biceps
femural şi gluteu superficial), cutanat femural caudal (pentru pielea regiunii
caudale a coapsei), marele sciatic (dă filete nervoase pentru muşchii profunzi
ai bazinului), tibial (trece printre muşchii gemeni ai gambei, faţa medială a
corzii jaretului şi se termină cu 2 nervi plantari: lateral şi medial, din care
derivă nervii digitali). Nervul tibial emite ramuri musculare proximale pentru
muşchii propulsori (biceps femural, semitendinos şi semimembranos) şi
fibulare-superficiale şi profunde (pentru muşchii şi pielea din regiunile
anterioară a gambei şi tarso-metatarsiană).
Sistemul nervos al vieţii vegetative
Sistemul nervos vegetativ reprezintă componenta sistemului nervos care
coordonează activitatea organelor interne, inervează musculatura netedă a
organelor interne şi a vaselor sanguine şi coordonează activitatea secretorie a
glandelor endocrine.
Sistemul nervos vegetativ împreună cu sistemul endocrin, adaptează
organismul la condiţiile de mediu extern, menţine funcţionalitatea normală a
organelor interne şi realizează acea stare de echilibru denumită homeostazie.
Reglarea se face prin intervenţia reflexă a sistemului nervos care asigură
funcţionalitatea organică.
Din punct de vedere fiziologic, anatomic şi topografic, sistemul nervos
vegetativ este sistematizat în două grupe-ortosimpatică şi parasimpatică-care,
funcţional sunt antagoniste şi acţionează sub controlul sistemului nervos central.
Sistemul nervos vegetativ ortosimpatic are două componente: centralăreprezentată
de centrii nervoşi vegetativi din axul cerebro-spinal (măduvă şi
trunchiul cerebral) ce realizează conexiuni cu cortexul şi periferică-reprezentată
de fibrele şi ganglionii vegetativi şi este dispusă în afara axului cerebro-spinal.
Fibrele nervoase vegetative sunt de două tipuri: aferente şi eferente.
Fibrele aferente fac parte din nervii sistemului cerebro-spinal.
Fibrele eferente individualizate pot fi pre-ganglionare mielinice
originare din centrii vegetativi pe care le uneşte de formaţiunile ganglionare şi
post-ganglionare amielinice originare în ganglionii vegetativi, de unde, prin
ramurile comunicante cenuşii, ajung la organe şi le inervează.
Ganglionii vegetativi au o dispunere variată, în sensul că, unii se dispun
lateral de coloana vertebrală şi realizează şanţul ganglionar para-vertebral (sau
latero-vertebral); alţii se dispun, în planul ventral coloanei, şi formează ganglionii
pre-vertebrali sau la nivelul organelor, formând ganglionii intramusculari terminali.
Toate organele au o dublă inervaţie: parasimpatică-reprezentată de
componenta trofotropă, reparatorie şi anabolizantă ce crează rezervele pe care le
va mobiliza ortosimpaticul şi ortosimpatică-reprezentată de componenta
ergotropă, dinamogenă şi catabolizantă.
♦ Sistemul nervos vegetativ ortosimpatic este reprezentat de: centrii vegetativi,
fibrele nervoase şi ganglionii nervoşi.
Ganglionii ortosimpatici se leagă între ei prin conectivele interganglionare,
lungi şi scurte.
Centrii vegetativi ortosimpatici sunt plasaţi pe coarnele intermediolaterale
ale măduvei dorso-lombo-sacrale.
Fibrele nervoase sunt pre-ganglionare (mielinice) şi post-ganglionare
(amielinice).
Ganglionii vegetativi sunt reprezentaţi de lanţul ganglionar para-vertebral,
ganglionii pre-vertebrali şi ganglionii intra-murali (din peretele organului efector).
Ortosimpaticul prezintă porţiunile: cefalică, cervicală, lombară,
abdominală şi sacrală drept componente ale segmentelor medulare.
Rolul sistemului nervos vegetativ ortosimpatic:
> coordonează procesele catabolice şi dinamogene asigurând energia necesară
vieţii;
> intervine ziua, în timpul atacului, a apărării, în stare de efort, furie şi perioada
de boală;
> fibrele postganglionare se distribuie organelor efectoare urmărind adventicea
arterelor care irigă organele respective.
Sistemul nervos parasimpatic. La mamiferele domestice, componenta
parasimpatică nu prezintă o individualitate specifică, fibrele sale fiind
componente ale nervilor periferici cranieni şi/sau spinali.
Centrii nervoşi sunt grupaţi la periferia nevraxului şi realizează 2 segmente
parasimpatice-cranian şi pelvin-de la care pleacă fibrele pre-ganglionare eferente
ce fac sinapsă la nivelul ganglionilor parasimpatici. De la acest nivel, pleacă fibre
post-ganglionare ce ajung la organele efectoare.
Nucleul pupilar este localizat în mezencefal sub apeductul lui Sylvius,
lângă nucleul oculo-motor
Nucleul lacrimo-salivar cuprinde nucleii lacrimal şi salivar (rostral şi
caudal) ce se dispun între nucleii nervului facial şi ambiguu din bulb.
Nucleul cardio-pneumo-enteric reprezintă originea componentei parasimpatice
a nervului vag. Filetele pre-ganglionare intră în componenţa nervului vag,
ajung în interiorul cavităţii abdominale şi inervează, pe traiectul lor, viscerele din
regiunea cervicală, toracală şi abdominală, până la nivelul colonului descendent.
Parasimpaticul pelvin are originea în măduva spinării din regiunile
lombară (IV) şi sacrală (I). Fibrele pre-ganglionare părăsesc măduva spinării
odată cu rădăcinile dorsale şi ajung, prin intermediul ramurilor ventrale ale
nervilor-pudend şi hemoroidal, la plexul pelvin. De la acest nivel, filetele postganglionare
se orientează spre originea a colonului descendent din cavitatea
abdominală şi pelvină.
Rolul sistemului nervos vegetativ parasimpatic:
> coordonează procesele anabolice şi de asimilaţie-prin componenta trofotropă,
reparatorie;
> crează rezervele pe care le va mobiliza sistemul nervos vegetativ
ortosimpatic;
> acţionează: noaptea, în somn, în stare de repaus sau după boală, când
organismul se reface.
Prin dubla inervaţie orto-simpatică şi para-simpatică a tuturor organelor, se
realizează, în organism, un echilibru labil denumit homeostazie.
 Fig. 6.16
Legăturile vasculare și nervoase dintre hipotalamus și hipofiză
(după H. Netter, 1988)
Fig. Structura organului Corti, Receptori vestibulari- a- macula; b- creasta ampulară