Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Introducere
joi, 25 ianuarie 2024 18:58
Toate organismele vii sunt formate din celule, concept cunoscut ca fiind teoria celulară care este un
principiu de bază al biologiei. Biologia corpului uman gravitează în jurul biologiei celulare.
Un criteriu important de clasificare a organismelor vii îl reprezintă celula care le împarte în două
grupuri: eucariote și procariote.
Celulele procariote: nu au nucleu, nu au organite, nu se divid prin mitoză; exemple: bacteriile.
Celulele eucariote: au nucleu, au organite, se divid prin mitoză; exemple: plantele, animalele,
oamenii.
Cele două componente de bază din alcătuirea tuturor celulelor, sunt: citoplasma și membrana
celulară (membrana plasmatică).
Membrana celulară
Membrana celulară, este o membrană externă, cunoscută și sub denumirea de membrană
plasmatică, delimitează celula, menține forma acesteia, separă structurile interne de mediul
extracelular și controlează pasajul substanțelor în și din celulă.
Principalele sale componente sunt proteine și lipide (mai ales fosfolipide). Lipidele sunt dispuse în
două straturi (bistrat). Din punct de vedere structural, fosfolipidele prezintă un capăt polarizat ce
conține fosfor (hidrofil, este atras de apă) și unul nepolarizat alcătuit din acizi grași (hidrofob, este
respins de apă).
Ca urmare a acestor proprietăți ale fosfolipidelor, membrana celulară prezintă o structură de
„sandwich” în care:
• capetele polarizate au contact cu apa din exteriorul și interiorul celulei;
• capetele nepolarizate sunt dispuse față în față în partea internă a membranei.
Datorită acestei proprietăți a fosfolipidelor, membrana plasmatică își poate mări suprafața la nevoie
(în momentul în care veziculele aparatului Golgi fuzionează cu aceasta).
La exterior, unele molecule ale stratului lipidic prezintă atașat molecule de glucide și astfel formează
glicolipide. La nivelul membranei plasmatice se găsesc și cantități mari de colesterol (lipid) care
stabilizează lipidele din alcătuirea membranei celulare, diminuând fluiditatea acesteia.
Proteinele par să plutească printre lipide ceea ce poate atribui membranei structura de mozaic fluid.
Acestea sunt dispuse atât transmembranar cât și periferic. Proteinele transmembranare se află în
întreaga grosime a membranei celulare și ale căror proeminențe se observă pe ambele fețe ale
acesteia. Proteinele transmembranare funcționează ca transportori ai moleculelor organice precum
și canale pentru transportul transmembranar. În general, glucidele se asociază proteinelor orientate
spre exteriorul celulei (spre mediul extern al celulei) și formează glicoproteine. Astfel, glicolipidele și
glicoproteinele din exteriorul celulei intervin în recunoașterea acestora, funcționând ca receptori
pentru molecule semnalizatoare – hormonii.
Proteinele periferice sunt atașate pe suprafața membranei. Numeroase astfel de proteine
Reticul endoplasmatic (RE), organit alcătuit dintr-un ansamblu (rețea) de membrane interconectate
alcătuită din saci și canale care se extind intracitoplasmatic. La nivelul său are loc sinteza lipidelor, a
membranei și depozitarea calciului. Neavând ribozomi în alcătuirea sa, se numește reticul
endoplasmatic neted. Atunci când la nivelul RE se află structuri submicroscopice (corpusculi)
compuse din ARN și proteine (denumiți ribozomi), RE devine reticul endoplasmatic rugos. Acesta
reprezintă sediul sintezei proteinelor, iar ribozomii sunt corpusculi (particule) submicroscopici la
nivelul cărora are loc combinarea chimică a aminoacizilor pentru a forma proteine (sintetizează
proteine). Ribozomii mai sunt denumiți și particule citoplasmatice de ARN și proteine care pot fi
atașați RE rugos sau pot fi liberi în citoplasmă.
Corpul Golgi (aparatul Golgi) format dintr-un grup de saci membranoși turtiți, în general, curbați la
capete. Unirea lor parțială conduce la formarea de vezicule care seamănă cu picături. Aparatul Golgi
intervine în procesarea și împachetarea proteinelor și lipidelor în vezicule pentru a fi transportate
spre o destinație finală (secreție și transport către alte organite).
Lizozomul este un organit care derivă din aparatul Golgi. Acesta se prezintă sub forma unei vezicule
(sac membranos) care deține enzime cu rol în digestia intracelulară. Enzimele sale intervin în
degradarea particulelor nutritive care pătrund în celulă, le procesează și pun la dispoziția celulei
produșii finali.
Mitocondria constituie organitul la nivelul căruia este eliberată cea mai mare parte a energiei de
proveniență alimentară. Din punct de vedere structural, este un sac membranos cu partiție
interioară. La nivelul său are loc degradarea moleculelor glucidelor, lipidelor, proteinelor, iar energia
rezultată este utilizată în formarea de molecule de ATP care vor furniza ulterior energie celulei.
Implicarea lor în procesele energetice celulare, le atribuie denumirea de „generatoarele celulei”.
De pe imaginea de mai sus: în celula nervoasă și în celula epitelială cilindrică cu microvili, nucleul
3. Difuziunea facilitată permite deplasarea anumitor molecule dintr-o zonă cu concentrație mare
spre o zonă cu concentrație mică, cu ajutorul proteinelor de transport. Numărul lor determină rata
6. Exocitoza, proces opus endocitozei, care constă în migrarea veziculelor citoplasmatice delimitate
de membrană care fuzionează cu membrana plasmatică, din interiorul celulei în exteriorul ei.
Porțiunea care fuzionează, se rupe și determină împrăștierea conținutului vezicular în mediul extern
al celulei. Este un proces care prezintă importanță în mișcarea moleculelor în celulele secretoare.
Exocitoza o întâlnim în: secreția hormonilor de la nivelul celulelor endocrine, eliberarea
neurotransmițătorilor de la nivelul terminațiilor celulelor nervoase, secreția de mucus de către celule
în diferite organe.
Menținerea organizării moleculelor și a celulelor necesită energie, pentru ca viața să poată exista.
Conform fizicii, energia se definește prin capacitatea de a efectua o activitate, care în această
situație se traduce prin continuarea vieții celulare și umane.
Practic, atunci când în organism se desfășoară o reacție chimică, aceasta implică schimb de energie,
care în general, este însoțită și de o pierdere de energie care poate fi măsurată. Explicația reiese
dintr-o lege a termodinamicii din a cărui enunț se deduce faptul că energia dintr-un sistem închis
(cum ar fi celula), scade în mod continuu. Astfel, compensator, celulele necesită energie furnizată pe
cale alimentară.
Pentru majoritatea reacțiilor chimice este necesară energie, deoarece reactanții chimici nu
interacționează în mod automat între ei, precum nici degradarea lor nu este spontană. Pentru
inițierea unei reacții chimice este nevoie de o cantitate de energie, denumită energie de activare. De
exemplu, pentru a favoriza reacția chimică dintre oxigen și hidrogen cu obținerea apei de la nivelul
mitocondriei, este necesară o energie de activare.
În situația în care, în urma unei reacții chimice se eliberează energie, reacția este exergonică. În
această situație produșii de reacție au o încărcătură energetică inferioară reactanților. În cazul
celorlalte reacții chimice – reacții endergonice, energia se obține din alte resurse și este depozitată
în diverse forme. Natura energiei de activare necesară pentru declanșarea uneia dintre reacțiile de
mai sus, poate fi chimică sau termică.
Reacțiile chimice care au nevoie de energie de activare, se pot desfășura prin catalizatori biologici,
denumiți enzime. Acestea sunt proteine care de fapt accelerează reacția chimică, însă fără a suferi
modificări. Cu alte cuvine, enzimele scad valoarea energiei de activare necesare desfășurării unei
reacții chimice.
Fiecare enzimă catalizează doar o singură reacție, astfel încât în celulă se găsesc mii de enzime
diferite care intervin în catalizarea aceluiași număr de reacții chimice.
Substrat – substanța asupra căreia acționează enzima.
Produși finali – produșii de reacție rezultați în urma unei reacții catalizate de o enzimă.
Zonă activă – o porțiune cheie din enzimă care interacționează cu substratul, cu scopul de a forma
produși finali. După formarea acestora, ei se vor detașa de enzimă, urmând ca aceasta să poată
participa la o altă reacție chimică.
Mitoza este un proces continuu, dar pentru o mai bună înțelegere a fiecărei etape, din punct de
vedere științific s-a recurs la împărțirea ei în 4 faze care se succed astfel:
• profază;
• metafază;
• anafază;
• telofază.
Profaza. Începutul ei este marcat de condensarea cromatinei și formarea de filamente vizibile
(profaza timpurie). Din fiecare filament cromozomial există câte două copii care poartă numele de
cromatide surori, unite printr-o regiune denumită centromer. În cursul profazei, perechile de
cromatide și filamentele fusului de diviziune devin vizibile, nucleolii dispar, membrana nucleară se
dezasamblează (profaza târzie).
Tot în cursul profazei, în celula umană, două structuri microscopice (centrioli) migrează către polii
opuși ai celulei. Când ajung la poli, aceștia sunt înconjurați de microtubuli radiari, denumiți aster.
Filamentele fusului de diviziune se extind spre polii opuși ai celulei. Atașarea cromatidelor de
filamentele fusului de diviziune se face pe calea unei structuri din alcătuirea centromerului,
denumită kinetocor. La nivelul acestuia se află o proteină motorie care intervine în deplasarea
cromozomilor prin celulă. Astfel, toate perechile de cromatide se dispun în planul ecuatorial al
celulei (în centrul celulei) și formează placa ecuatorială. Acesta reprezintă finalul profazei.
Metafaza – faza în care perechile de cromatide formează placa ecuatorială sau placa metafazică. La
nivelul acesteia, sunt aliniate 92 de cromatide în 46 de cromozomi. Apoi, se produce separarea celor
două cromatide surori, rezultând astfel câte un cromozom.
Anafaza. Începutul ei este marcat de clivarea centromerilor și îndepărtarea cromozomilor care
rămân în continuare atașați de filamentele fusului de diviziune prin kinetocor. În cursul atracției lor
de către filamentele fusului de diviziune spre polii opuși ai celulei, cromozomii iau forma literei „V”
deoarece sunt atașați doar în regiunea de mijloc prin centromer, iar capetele sale (telomere) rămân
în urmă. Spre fiecare pol al celulei se deplasează câte 46 de cromozomi.
Telofaza. Este faza în care cromozomii ajung la polii opuși ai celulei, apoi se despiralizează și se
dispersează cu scopul de a forma mase de cromatină. Tot în cursul telofazei, fusul de diviziune se
Citokineza
Citokineza reprezintă procesul prin care citoplasma se divide și rezultă două celule separate.
Începutul ei este marcat prin formarea unui șanț (linie) de clivare la nivelul plăcii ecuatoriale.
Membrana plasmatică strangulează citoplasma și în acest fel se formează cele două celule fiice –
proces denumit clivaj celular. În timpul acestuia, microfilamentele se contractă și participă la
divizarea celulei în două celule fiice.
Mitoza și citokineza sunt două procese care susțin creșterea organismului prin formarea de noi
celule, precum și înlocuirea celulelor îmbătrânite sau afectate. Procesele de creștere și reparare sunt
complexe, de aceea este esențial controlul mitozei astfel încât să se desfășoare doar la nevoie.
Scăparea lui de sub control, de cele mai multe ori cauza fiind o mutație ADN, poate duce la instalarea
cancerului. Această patologie se manifestă prin mitoze necontrolate, împreună cu răspândirea în
organism a celulelor canceroase care utilizează toate resursele pentru a se înmulți prin mitoze, încât
ajung să nu mai aibă o activitate normală.