CURS.

9, 10 si 11- BOTANICA

PRINCIPALELE ORGANE ALE PLANTEI

Mai multe ṭesuturi cu structure diferite alcătuiesc un organ, care îndeplineṣte un anumit rol în
viaṭa plantei.Toate organelle unei plante formează un organism= corpul plantei.

O plantă cu flori are două feluri de organe:

- organe vegetative: rădăcina, tulpina, frunza;

- organe de îumulṭire : floarea, fructul, sămânṭa.

ORGANELE VEGETATIVE ALE PLANTEI

Plantele se impart în :

- plante superioare, corpul= corm, ṣi este format din rădăcină, tulpină ṣi frunze;

- plante inferioare, corpul=tal, ṣi nu au organe vegetative.

1.RĂDĂCINA

Rădăcina este organul vegetative al plantei care, de obicei se găseṣte în pământ.

După formă se cunosc trei tipuri principale de rădăcini:

1.rădăcini pivotante, au forma unui ṭăruṣ, alcătuite dintr-o rădăcină principală groasă ṣi mai
multe rădăcini secundare, subṭiri, exemplu: păpădia, traista-ciobanului, lucerna, rapiṭa.

2.rărăcini firoase au toate rădăcinile de aceeaṣi grosime ṣi lungime. De regulă, rădăcina

principal dispare ṣi este înlocuită de un smoc de rădăcini egal dezvoltate, exemplu: cereale.

3.rădăcini rămuroase au rădăcinile secundare ṣi principale aproape la fel, exemplu: arbori,

arbuṣti.

Mai există ṣi un al patrulea tip de rădăcini, ṣi anume:- rădăcini adventive, care iau naṣtere pe
 tulpini sau frunze.

De la vârf spre bază rădăcina prezintă următoarele zone:

1. Scufia-protejează vârful fraged al rădăcinii ;

2. Zona netedă= zona de creṣtere în lungime rădăcinii;

3. Zona perilor sugători,apare ca un manṣon format din firiṣoare subṭiri= perisori sugători.
Un periṣor sugător trăieṣte 10-20 zile;

4. Zona aspră este formată din partea bazală a foṣtilor periṣori sugători.

Structura internă , se observ trei zone:

1.epiderma ( formată dintr-un singur strat de celule, multe dintre acestea pot fi transformate
în periṣori sugători);

2.scoarṭa ( ṭesut fundamental format din mai multe straturi de celule);

3.cilindrul central ( partea centrală a rădăcinii, format din ṭesut fundamental, în care se
găsesc fascicule de vase lemnoase care alternează cu cele liberiene, iar în centru se află
măduva).

Funcṭiile rădăcinii:

1. Fixează planta în sol;

2. Absoarbe apa cu sărurile minerale din sol, prin periṣori;

3. Conduce seva brută spre tulpină;

4. Unele rădăcini depozitează substanṭe hrănitoare, exemplu: rădăcinile îngroṣate de

morcov, de sfeclă de zahăr.

2.TULPINA

Tulpina este organul vegetative al plantelor care susṭine ramurile, frunzele, florile ṣi fructele.
Majoritatea plantelor au o tulpină principal din care se desprin tulpinile laterale.

Tulpina prezintă: umflături=noduri ṣi internoduri. În dreptul nodurilor se prin frunzele, iar la

subsuoara lor se găsesc mugurii. Mugurii pot fi : laterali ( sub frunze), ṣi terminali ( în vârful
tulpinii).
Un mugure este alcătuit din: un ax scurt, pe care se prind frunze, strâns unite între ele,iar la
exterior sunt frunzuliṭe solzoase cu rol de protecṭie.Din muguri se dezvoltă frunze / flori. Un
lăstar este format din: tulpini tinere, muguri ṣi frunze. Creṣterea în lungime a tulpinii se afce prin
vârful ei.

Tipuri de tulpini
După mediul în care trăiesc sunt:
A .Tulpini aeriene, care se impart la rândul lor în trei categorii:
1.tulpini agăṭătoare : viṭa de vie, mazărea, se agaṭă de support cu ajutorul cârceilor;
2.tulpini volubile: volbura, fasolea, se răsucesc pe un support;
3.tulpini târâtoare: dovleac.
B.Tulpini subterane, se dezvoltă în pământ ṣi se deosebesc de rădăcini prin prezenṭa
mugurilor, având rol în depozitarea substanṭelor de rezervă ṣi în înmulṭire. Se disting trei tipuri
de tulpini subterane:
1. Rizomii sunt lăstari subterani care poartă rădăcini adventive ṣi mugur;
2. Bulbii alcătuiṭi dintr-un dis, rădăcini adventive ṣi un mugure învelit în frunze.
Frunzele din interior sunt albicioase, groase ṣi cărnoase, iar cele din exterior sunt
gălbui, subṭiri ṣi lucioase, exemplu: ceapa. Crinul, laleaua;
3. Tuberculii sunt tulpini scurte ṣi umflate, care , poartă din loc în loc, niṣte
adâncituri=ochi, în care se află muguri, din care se dezvoltă tulpinile aeriene,
exemplu: cartoful;
C. Tulpinile acvatice se găsesc la plantele acvatice: nufărul, lintiṭa.
Structura internă a atulpinii
Se disting trei zone:
1. Epiderma , un singur strat de celule, la plantele ierboase se găsesc ṣi cloroplaste;
2. Scoarṭa formată din straturi de celule diferite ca formă ṣi mărime ṣi cu cloroplaste;
3. Cilindrul central format dintr-un ṭesut fundamental în care se găsesc vasele conducătoare
grupate în fascicule, cele liberiene spre exterior, iar cele lemnoase spre interior, formând
facicule libero-lemnoase. În centrul cilindrului se află măduva, care la unele plante se
resoarbe ṣi tulpina rămâne goală la interior: grâu.
În scoarṭă ṣi cilindrul central apar două zone de creṣtere în grosime numite inele anuale de
creṣtere, în funcṭie de care se stabileṣte vârsta plantei: arbori.
Funcṭiile tulpinii
Tulpina îndeplineṣte două funcṭii principale în viaṭa plantei:
1. Susṭine frunzele, florile ṣi fructele;
2. Conduce seva brută ṣi seva elaborate în tot corpul plantei.

Tulpina, mai îndeplineṣte ṣi alte funcṭii:

- funcṭia de fotosinteză , la tulpinile cactuṣilor;
- funcṭia de depozitare a substanṭelor de rezervă, la tulpinile aeriene ṣi subterane:trestia de
zahăr, gulia.
- funcṭia de susṭinere, la viṭa de vie;
- funcṭia de apărare, la mărul sălbatic, porumbar, unele ramuri ale tulpini se transformă în
spini.

3.FRUNZA

Frunza, la majoritatea plantelor este simplă, formată din trei părṭi:

1. Limbul este partea lăṭită a frunzei care are culoarea verde, deoarece conṭine foarte
multe cloroplaste. Limbul este străbătut de niṣte viniṣoare=nervure= fascicule
libero-lemnoase. Forma limbului este diferită: în formă de ac ( molid, brad, pin); -
panglică ( grâu, porumb);- lance ( salcie);- ovală ( păr);-săgeată ( săgeata-apei).
Limbul poate avea marginea : întreagă( liliac);- crestată/ dinṭată ( tei). Aceste
crestături se adâncesc formând lobi ( stejar, viṭa de vie, arând lobi ( stejar, viṭa de
vie, arṭar).Când crestăturile se adâncesc foarte mult se formează frunzele compuse
( mazăre, salcâm, castan).
2. Peṭiolul este codiṭa care susṭine limbul si-l îndepărtează de tuplină.Există ṣi plante
fără peṭiol: grâul, porumbul.
3. Teaca este partea inferioară mai lăṭită a peṭiolului cu care frunza se prinde de tulpină,
exemplu teaca de la grâu, porumb.
Pe lângă frunzele care au rol principal în prepararea hranei, există frunze ce au suferit modificări
ṣi îndeplinesc alte funcṭii: de exemplu – la dracila, frunzele s-au transformat în spini cu rol de
apăre, la mazăre, vârful frunzelor s-a transformat în cârcei cu rol de fixare, la ceapă, frunzele din
bulb, au rol de depozitare a substanṭelor de rezervă.
Structura internă a frunzei:
1. Epiderma este una superioară- cea de pe faṭa frunzei si una inferioară- cea de pe dosul
frunzei. Printre celulele epdermei , din loc în loc, apar celule modificate = stomate. O
stomată este formată din două celule( boabe de fasole), puse faṭă în faṭă, între ele existând
un spaṭiu= deschiderea stomatei. Stomatele conṭin clorolpaste ṣi permit schimburile de
gaze între plantă ṣi mediu.Sunt mai numeroase pe epiderma inferioară ṣi pot fi în număr
de 300/mm pătrat, iar frunzele care plutesc , se găsesc numai în epiderma superioară.
2. Ṭesutul fundamental este format din celule aṣezate perpendicular pe epiderma superioară,
fără spaṭii între ele ṣi cu numeroase cloroplaste.Urmează mai multe straturi de celule, cu
spaṭii mari , pline cu aer, mai puṭine cloroplaste ṣi din loc în loc fascicule libero-
lemnoase.
3. Ṭesutul conducător este format din fascicule libero-lemnoase care formează nervurile
frunzei: vasele lemnoase către faṭa superioară, iar cele liberiene spre faṭa inferioară a
frunzei.
Funcṭiile frunzei
Frunza îndeplineṣte trei funcṭii principale:
1. Fotosinteza este procesul prin care se formează substanṭele necesare creṣterii ṣi
dezvoltării plantelor.Are loc în cloroplaste numai în prezenṭa luminii. Clorofila absoarbe
energia luminoasă de la Soare . Seva brută= apă+ săruri minerale ṣi seva
elaborate=substanṭe organice( amidonul). Prin stomata este eliminate oxigenul ṣi
pătrunde dioxidul de carbon în frunză.
Fotosinteza este influenṭată de următori factori: lumina, temperature, apa ṣi sărurile
minerale.
2. Transpiraṭia este procesul prin care frunza elimină apă sub formă de vapori. Cantitatea de
apă depinde de numărul de stomata ṣi de gradul lor de deschidere. Transpiraṭia este
influenṭată de următorii factori: lumina, umezeala,aerul, vântul.
3. Respiraṭia este procesul prin care planta ia din aer oxigenul ṣi elimină dioxidul de carbon,
invers fotosintezei.În urma respiraṭiei rezultă energia necesară activităṭii tuturor celulelor
vii. Are loc în toate organele plantei. Frunzele sunt cele mai bine adaptate la respiraṭie:
suprafaṭă mare, numeroase stomata, ṭesut cu spaṭii pline cu aer. Respiraṭia este influenṭată
de : temperature, cantitatea de oxygen, cantitatea de dioxid de carbon din aer ṣi vârsta
plantei .
 4.FLOAREA

Floarea ia naṣtere din mugurii florali. La o floare se disting mai multe părṭi:
1. Pedunculul este o codiṭă care are rol de susṭinere a flori;
2. Receptaculul este partea lăṭită a pedunculului, verde, pe care se prind înveliṣurile ṣi
organele de înmulṭire ale florii;
3. Înveliṣurile florii sunt formate la exterior din frunziṣoare verzi= sepale ṣi, în interior, din
petale , de culori diferite. Totalitatea petalelor formează corolla, cu rol în atragerea
insectelor, deoarece este colorată ṣi parfumată;
4. Staminele sunt ca niṣte firiṣoare, numeroase, în interiorul florii.O stamina este formată
dintr-un filament ṣi anteră, unde se găseṣte un praf gălbui=polen, format din grăuncioare
de polen în care se găsesc celulele sexuale bărbăteṣti;
5. Pistilul se găseṣte între stamina. Este verde, în formă de butelie ṣi reprezintă partea
femeiască a florii. Pistilul este format dintr-o parte umflată=ovar, în care se găseṣte
ovulul. În ovule se află celulele sexuale femeieṣti. Ovarul se continua cu un fir
subṭire=stil, care se lăṭeṣte spre vârf formând stigmatul lipicios.
Florile pot fi solitare sau grupate în inflorescenṭe.
Funcṭiile florii
Floarea îndeplineṣte funcṭia de înmulṭire a plantei, adică din ea se dezvoltă fructele cu
seminṭe. Dar trebuie să aibă mai întâi loc polenizare ṣi apoi , fecundaṭia.
1. Polenizarea este trecerea polenului de pe stamnă pe stigmatul pistilului. La unele plante,
polenizare este directă: în interiorul aceleiaṣi flori, polenul de pe stamina cade pe pistil
( mazăre, lalea), sau încruciṣată: polenul de pe staminele unei flori trece pe pistilul altei
flori, ṣi se poate realiza cu ajurorul: insectelor, vântului ṣi chiar a omului. Polenizarea mai
poate fi: naturală( realizată - de insecte: au corola viu colorată sau parfumată datorită
polenului ṣi a nectarului, albine, fluturi, bondari, gândaci, muṣte; - de vânt: au flori mici,
fără corolă ṣi miros, grupate în inflorescenṭe ṣi produc mari cantităṭi de polen, stejarul,
alunul, cerealele.), sau artificială, realizată de către om , mai ales la pomii fructiferi ṣi
plantele din sere, prin care se obṭin urmaṣi mai viguroṣi, rodnici sau cu anumite însuṣiri.
2. Fecundaṭia, găunciorul de polen ajuns pe stigmatul lipicios al pistilului fomează un tub
polinic, care străbate stilul ṣi ajunge în ovar, unde celula sexuată bărbătească din polen se
uneṣte cu celula sexuată din ovul, proces numit fecundaṭie. În urma fecundaṭiei, sepalele
ṣi petalele cad, staminele, stilul ṣi stigmatul se usucă ṣi ovarul se îngroaṣă. Ovarul devine
fruct, iar ovulele fecundate se transformă înseminṭe.
 5.FRUCTUL

Fructul ia naṣtere din ovar, în urma fecundaṭiei.

La unele plante, pe lângă ovar, la formarea fructului mai participă si alte părṭi ale florii: la măr,
păr, gutui, la formarea fructului mai participă ṣi receptaculul.
Fructele pot fi clasificate în fincṭie de consistenṭa ( tăria) lor în:
- Fructe uscate- înveliṣul extern este uscat ṣi mai subṭire. Fructele uscate pot fi la rândul
lor grupate în fructe care se deschid la coacere (păstaia de la mazăre, fasole, rapiṭă, varză
sau capsula de la bumbac ṣi mac) ṣi fructe care nu se deschid la coacerea deplină: ghinda
de la stejar, aluna , jirul de la fag, fructele de la floarea-soarelui, păpădie, ulm, boabele
de grâu, orz, porumb);
- Fructe cărnoase – sunt fructele, în miezul cărora se acumulează sucuri zaharate; boabele
de struguri, pătlăgelele roṣii, prunele, cireṣele,caisele, nucile.
- Plantele cu flori care au fructe cu seminṭe se numesc angiosperme.
La unele fructe se formează o singură sămânṭă ( cais, cireṣ, viṣin), la altele, se formează
mai multe seminṭe : pătlăgele roṣii, portocale, pepeni.

6.SĂMÂNŢA

Este organul de reproducere al plantelor superioare; provine din ovulul fecundat;

La angiosperme sămânţa este închisă în fruct;
La gimnosperme sămânţa este neinvelita în fruct;
Plantele care produc seminţe în ciclul lor de dezvoltare ontogenetică se numesc
spermatofite;
Forma seminţelor este variată si depinde de forma ovulului din care provine si anume:
- sferică (Brassica nigra Pisum sativum);
- lenticulară (Linum usitatissimum - In);
- fusiformă (Strophanthus sp.);
- reniformă (Phaseolus vulgaris - Fasole);nd
- disciformă;
- ovoidală etc.
Dimensiunile seminţelor sunt variate, ca de exemplu:
- seminţe foarte mici, diametrul de ordinul zecimilor de mm (Orchidaceae);
- seminţe mici, diametrul de 1-2 mm (Brassicaceae, Plantaginaceae, Solanaceae);
- seminţe mijlocii, diametrul cuprins între 3-5 mm: Vitis vinifera, Agrostema githago;
- seminţe mari, diametrul de câţiva cm (Phaseolus vulgaris, Ricinus communis, Aesculus
hippocastanum, Juglans regia, Coffea arabica);
- seminţe foarte mari (Cocos nucifera).
Alcătuirea seminṭei:
- endosperm;
- tegument seminal;
- si embrion (rădăciniţa, tulpiniţa, muguraşul (gemula) si X cotiledoane

Fiziologia semintei (diseminarea si germinarea):

Diseminarea seminţelor:
- răspândirea pe cale naturală a seminţelor sau fructelor, departe de planta producătoare;
- mijloacele de diseminare depind de planta producătoare: - tipul de fruct: dehiscent sau
indehiscent;
- plante autochore - mijloace proprii: Viola tricolor, allochore - agenti straini: anemochore
(papadie), zoochore (ghinda), entomochore (chelidonium), hidrochore (salcie),
Germinarea seminţei este reprezentata de totalitatea proceselor biologice, prin care
embrionul seminţei trece de la viaţa latentă la viaţă activă si anume: sămânţa este introdusă
în pământ; se îmbibă cu apă; tegumentul crăpă în dreptul micropiluli; Dupa germinare, primul
organ care va ieşi este radicula - geotropism pozitiv si pătrunde în sol, iar apoi începe creşterea
tulpiniţei - geotropism negativ (se orientează în sus), ieşind la suprafaţa solului, în vârf
muguraşul aflat între cele 2 cotiledoane (sau lateral în cazul unui singur cotiledon);
Apariţia primelor frunze verzi, marchează terminarea germinaţiei, plantula devenind
autotrofă.
Există 2 tipuri de germinaţie: hipogee (cotiledonul ramâne in sol) şi epigee (cotiledonul iese
deasupra solului).