FERIGILE

Ferigile (Încrengătura Pteridophyta) sunt primele plante vasculare apărute pe uscat care au

organe vegetative. Ferigile sunt cormofite. Aceasta înseamnă că organe vegetative:
rădăcină, tulpină și frunză. Ferigile sunt plante iubitoare de umezeală, de aceea le întâlnim în
locurile unde este răcoare și lumină, dar nu foarte puternică. Ele stau la baza evoluției plantelor
terestre. Se cunosc peste 12000 specii de ferigi, clasificate în aproximativ 300 genuri. Depind în
funcție de zona de pe glob: în zonele temperate sunt ferigi erbacee, ce pot atinge uneori talia
de 1 m; în zonele tropicale și ecuatoriale predomină ferigile lemnoase, arborescente. Au
cunoscut o mare răspândire și dezvoltare în perioada carboniferă (păduri de ferigi uriașe).

Au, iar înmulțirea se face prin spori sau prin celule sexuale femeiesti si barbatesti.
Speciile de ferigi cresc într-o largă varietate de habitate(mediul natural în care trăiesc),
pe înălţimile munţilor, pefeţele stâncoase ale deerturilor, pe cursurile apelor, în câmpuri
deschise.!ergile sunt percepute ca specialiste în habitate marginale, reuind să
crească în locuri undefactorii de mediu variaţi limiteaza ansele de cretere a plantelor cu
flori. "atru tipuri de habitatsunt preferate de ferigi# pădurile umede i întunecoase, crăpăturile
de pe suprafeţele stâncoase $ în special pentru a se feri de soare puternic $, zonele umede
acide $ incluzând bălţile i
mlatinile $ i pădurile tropicale $ unde multe specii sunt epifite (plante care folosesc drept spri
%in alte plante, fără a le parazita)# între &'-*. +nele dintre ferigi depind de asocierea micorizi
ală(asociaţie simbiotică realizată de miceliul unei ciuperci cu rădăcinile unei plante) cu
ciupercile.S u n t   f e r i g i   c a r e   c r e s c   î n   p e r i m e t r e   c e   a u   u n   p    s p e c i fi c ,   c u
m   a r   fi   f e r i g a   c ă ţ ă r ă t o a r e (
 Lycopodium
) din estul mericii de ord, care preferă solurile umede, intens acide, în timp ceferiga buboasă
veziculată se găsete numai pe solurile calcaroase.

Organizarea structurală

Rădăcina
În pământ are un rizom, de care sunt prinse rădăcini adventive și firoase, maronii, care
alcătuiesc în fiecare an buchețele de frunze. Ele fixează planta în sol şi absorb apa cu sărurile
minerale.

Frunza
Frunzele – se dezvoltă ca un mănunchi la suprafaţa solului.
O frunză este formată din:
- teacă
- peţiol lung
- limb divizat ca o pană.
Frunzele prezintă vase conducătoare. La început ele sunt răsucite în formă de melc, deoarece
partea inferioară crește mai repede decât cea superioară. Pe măsura creșterii, frunzele se
desfac, apărând un pețiol și o lumină dublă penat-sectată. Prin intermediul pețiolului frunza se
prinde de ramură sau tulpină. Pețiolul are rolul de susținere și îndepărtare de axă a limbului
foliar pentru a-l expune luminii. Fiind flexibil, pețiolul mai îndeplinește și o funcție de rezistență
și de protecție, prin flexibilitatea sa, amortizând loviturile de grindină și ploaie sau presiunea
vântului și frunza nu se sfâșie ușor.
Frunzele îndeplinesc, de regulă, doua funcții: de fotosinteză și de sporificație. Pe dosul frunzelor
la ferigi se găsesc spori cu sporangi, iar sporangii la rândul lor conțin spori. La maturitate sporii
cad pe pământ. Dacă găsesc locuri umede, ei vor da naștere unei plăntuțe numită protal.
Aceasta are organe sexuale bărbătești (anteridii) și femeiești (arhegoane). Prin fecundație, ele
dau naștere celulei-ou. La rândul ei, aceasta dă naștere unei noi plăntuțe și atunci protalul va
muri. Ciclul de dezvoltare este diferit prin generația sexuată (protalul) și asexuată (celula-ou)
față de mușchi, deoarece generațiile sunt independente.
Limbul este adânc divizat, ca o dantelă. Fiind mari și subțiri, transpiră foarte mult, dar solul
pădurilor are multă umezeală. Printre frunzele mari se găsesc frunzele tinere. Ele sunt scurte,
înguste, iar la vârf sunt încolăcite ca o cârje sau ca un șarpe. Din această cauză feriga a fost
numită și iarba șarpelui.

Tulpina
Feriga nu are tulpină aeriană. Tulpina este un rizom gros, subteran, lung până la 30 cm, oblic-
ascendent. El este acoperit cu resturi de pețioluri din anii precedenți, în formă de solzi bruni și
este fixat prin numeroase rădăcini firoase, negricioase, adventive. Structura rizomului este
polistelică, formată din fascicule în număr variabil, inegale și turtite, având lemnul în centru,
înconjurat de liber, dispuse în așa fel încât alcătuiesc împreună o formă cilindrică
întreruptă. Tulpina este formată din: epidermă, scoarţă şi cillindru central.
La unele ferigi, tulpina este o prelungire ascendentă, neramificată şi verticală a rizomului.
Cilindrul central este format din fascicule de vase liberiene şi lemnoase traheide.

Înmulțirea ferigilor. 
Feriga se înmulțește prin spori. Vara, pe dosul frunzelor, observăm niște pete cafenii cât
gămălia unui ac. Înăuntrul acestora se găsesc niște săculeți, de mărimea unor bobițe de nisip,
legați de frunză printr-un picioruș. Sunt sporangii, plini cu spori mici și ușori, care nu trebuie
confundați cu polenul. Pe vremea uscată, sporangii crapă brusc, iar sporii sunt duși de vânt.
Dând de pământ umed, ei încolțesc, dar nu dau naștere la o nouă ferigă, ci la o lamă verde în
formă de inimă, numită protal. Protalul este mai mic decât un centimetru pătrat și este fixat în
pământ prin rizoizi. Protalul se aseamănă cu o algă verde, pluricelulară, dovedind înrudirea
dintre ferigă și algele verzi.
După câtva timp, din protal crește o nouă ferigă, care se hrănește din protal, până la formarea
frunzelor, apoi aceasta se usucă.
Sporii nu trebuie confundați cu semințele, deoarece ei sunt celule simple, învelite cu o
membrană rezistentă. Toamna, părțile aeriene ale ferigii se veștejesc și nu rămâne decât
rizonul, în pământ, unde poate rezista la frig.
Sporangele (organ în care se dezvoltă sporii) este lenticular și poartă un inel longitudinal,
format din celule mecanice îngroșate, în chip de potcoavă (în secțiune). Acest inel nu înconjoară
întregul sporange ci lasă o porțiune liberă, de unde la maturație se rupe, datorită tensiunii
născute din cauza uscării și contracției celulelor sale. Țesutul sporogen din interiorul
sporangelui dă naștere la spori, care sunt în număr enorm de mare. O singură plantă produce
zeci de milioane de spori identici între ei. Sporangii apar în timpul verii pe dosul frunzelor în
grupuri, numite sori. Toți sporangii se prind de porțiunea mai dilatată a unui picioruș (placentă)
care se prelungește în sus și formează induzia, care este o excrescență sau membrană
reniformă epidermică care acoperă și protejează sorii.
Protale sunt verzi, în formă de inimă, care ajung cel mult la un cm lățime, cu o știrbitură, în
partea mai lată și se formează pe pământ din spori. Protalul este turtit, având un parenchim cu
clorofilă. De pe fața inferioară lipită de pământ, pleacă rizoizi pentru fixare. Pe fața inferioară a
protalului se formează de asemenea organe de reproducere: arhegoane cu oosferă și anteridii
cu anterozoizi; ele sunt separate, anteridiile se află răspândite printre rizoizi, iar arhegoanele pe
partea liberă mai mult pe lângă știrbitura protalului.
Legendă: 1- feriga; 2- sori; 3- sporii; 4- încolțirea sporilor; 5- protal; 6- celule sexuate femeiești;
7- celule sexuate bărbătești care prezintă flagel; 8- celula-ou din care va forma o nouă plantă,
iar protalul va muri.

Utilizarea și importanța ferigilor

Ferigile nu au importanţă economică deosebită, dar câteva sunt culese pentru hrană sau
pentru a fi folosite ca plante ornamentale, pentru remedierea solurilor deteriorate; abilitatea
unora de a îndepărta unii poluanţi din aer este un subiect de cercetare.
Sporii sunt bogaţi în lipide, proteine şi calorii, aşa încât constiuie hrană pentru unele
vertebrate.
Deşi nu sunt la fel de importante din punct de vedere economic precum plantele cu
seminţe, ele au o valoare considerabilă pentru unele societăţi umane, fiind folosite ca hrană
(Pteridium aquilinum, Matteuccia struthiopteris, Osmunda cinnamonea).
Alte exemple:
- Diplazium esculentum este folosită de unele popoare tropicale;
- Tuberculii de la feriga-regală (Ptisana salicina) reprezintă hrana tradiţională în Noua Zeelandă
şi sudul Pacificului;
- Tuberculii de ferigă au fost folosiţi ca hrană chiar cu 30000 de ani în urmă. Berberii din Insulele
Canare făceau din ei gofi (un fel de turte);
- Rizomii ferigii lemn-dulce (Polypodium glycyrrhiza) erau mestecaţi – precum guma de
mestecat – de nativii din Pacificul de Nord-Vest, pentru aroma lor.
Foarte multe ferigi sunt toxice (Lycopodium japonicum, Onoclea sensibilis). Feriga-de-apă-
gigantică (Salvinia molesta) este una dintre cele mai toxice din lumea acvatică a plantelor.

Există în jur de 12.000 de specii de ferigi în întreaga lume, așa că ar fi o sarcină enciclopedică
imposibilă pentru noi să întocmim o listă necompletă, dar una extinsă, așa că preferăm ceva
care ne este la îndemână și să colectăm care sunt tipurile. Dintre cele mai comune ferigi și cele
mai caracteristice specii ale acestei clase de plante.
Nici speciile nu sunt aceleași în toate regiunile, dar se adaptează climelor diferite.

Clasificarea ferigilor Clasa Licopodiate - include ferigi erbacee sau lemnoase frunzele
sunt mici, dispuse în spirală în jurul tulpinii tulpina este târâtoare, ramificată dihotomic
sporangii au aspect de spiculeţ şi poartă sporofile reprezentanţi: pedicuţa (Lycopodium
clavatum) Clasa Equisetate - include ferigi răspândite pe terenuri nisipoase şi în
fâneţele umede - sunt plante erbacee mici - au tulpini articulate cu noduri la nivelul
cărora se află funze mici, dipuse în verticil - epiderma tulpinii şi a frunzelor este bogată
în siliciu - sporangii se formează pe indivizi diferiţi dispuşi în vârful tulpinilor brune
Reprezentanţi: coada calului (Equisetum arvense) Clasa Filicate - - include ferigile
propriu-zise sunt plante erbacce cu frunze mari, peţiolate, numeroşi lobi divizaţi,
multinervate, compuse, răsucite în spirală când sunt tinere sporangii sunt dispuşi pe
dosul frunzelor şi se formează în sori, pe acelaşi individ Reprezentanţi: feriga comună
(Dryopteris filix-mas)
Alte specii de ferigi Feriguţa dulce (Polypodium vulgare) Năvalnicul (Asplenium
scolopendrium)

Importanţa ferigilor • Din rizomul de ferigi se prepară medicamente împotriva viermilor

intestinali (vermifug). • Din coada-calului se prepară ceai împotriva bolilor de rinichi. •
Ferigile mai pot fi folosite ca și plante decorative. • Ferigile arborescente străvechi au și
ele o importanță deosebită, deoarece au format, în timp, rezerve consistente de huilă și
antracit (cărbuni).