Facultatea de Medicină și Științe Biologice

Biologie, Biochimie, An I, semestrul I

MORFOLOGIE ȘI ANATOMIE
VEGETALĂ

Curs 2. Organografie
Rădăcina (I)

Șef lucrări dr. Irina Boz

Facultatea de Medicină și Științe Biologice
Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava
Obiective curs:

1. Definiția rădăcinii

2. Precizarea clară a funcțiilor rădăcinii

3. Descrierea zonelor (regiunilor) vârfului rădăcinii

4. Enumerarea și descrierea tipurilor de ramificare a rădăcinilor

La finalul cursului, obținem o imagine integrativă asupra

rădăcinii: morfologie-structură-funcții

2
Generalități
Rădăcina este unul din organele principale ale plantei.
Rădăcina este organul dezvoltat, de obicei, în partea inferioară a plantei, care creşte
ortotrop de sus în jos (geotropism pozitiv) şi se adâncește în pământ. Ea are o formă
cilindrică sau cilindroconică. Se deosebeşte de alte organe subterane prin lipsa frunzelor şi
a mugurilor (normali), prin presența unei scufii protectoare la vârf şi printr-o structură
anatomică proprie.
Are următoarele funcții importante (principale):
- fixează planta în sol, asigurându-i o rezistenţă mare la acţiunea factorilor mediului
extern;
- serveşte la aprovizionarea plantei cu apă şi substanţe minerale dizolvate în ea.
Pe lângă aceste funcţii principale, rădăcinile multor plante mai pot îndeplini şi alte funcţii
(rădăcini metamorfozate). Astfel, frecvent ele servesc la:
- depozitarea substanţelor de rezervă (îndeosebi la plante perene).
- mijloc de înmulţire vegetativă, deoarece pe unele rădăcini se formează muguri care
dau tulpini aeriene. În mod firesc, adaptarea la funcții diferite implică modificări
morfologice şi anatomice specifice.
3
Rădăcina este diferenţiată chiar în embrion şi se numeşte radiculă sau
rădăcină embrionară. Este primul organ care apare din sămânță când aceasta
germinează. Radicula, în dezvoltarea ei, va forma rădăcina principală (care, la
monocotiledonate, este de scurtă durată). Zona de trecere dintre rădăcina
principală şi tulpină se numeşte colet.

colet

4
 La dicotiledonate şi la unele monocotiledonate, din sămânță se formează o
singură rădăcină embrionară. La unele graminee, atunci când sămânța
germinează, ies mai multe rădăcini embrionare. Astfel, la grâu 3-5, la secară 4, la
orz 5-8, în timp ce la porumb, mei, sorg, se dezvoltă una singură.

1- ghindă de stejar germinată: r – rădăcină principală şi rs – multe rădăcini secundare; 2 – „bob” de

porumb germinat; r – rădăcină embrionară; 3 – „boabe” de grâu germinate: a cu 3, b cu 5
rădăcini embrionare; 4. „bob” de secară germinat; 5. bob de ovăz germinat; 6. bob de orz
germinat, t -tulpinița (1 şi 3 după Hegi 2, 4, 5, 6 după Cijevscaia). 5
În afară de rădăcinile provenite din radiculă, la unele plante se mai formează
rădăcini pe tulpină, acestea numindu-se rădăcini adventive ( la porumb).

Rădăcină embrionară la porumb (Zea mays):

(1 – după patru zile, 2 – după 10 zile, re –
rădăcină embrionară; pi – piloriza; zn – zona
netedă; zp – zona piliferă; crz – coleoriză; t –
tulpina; h – hipocotil; m – mezocotil; rap –
rădăcini adventive primare; ra - rădăcini
adventive permanente; cp – coleoptil; b – bob)
(Morlova, 1966 – Grințescu).

6
Rădăcini adventive la porumb (Zea mays
7
 Morfologia rădăcinii

Regiunile (zonele) rădăcinii

Regiunile unei rădăcini se pot observa ușor în primele faze ale formării
plantulei, imediat după germinare. Astfel, se pot distinge următoarele regiuni,
începând de la vârf:
- piloriza (scufia, caliptra) ce acoperă vârful vegetativ;
- regiunea netedă;
- zona perilor absorbanţi;
- zona aspră, care este limitată înspre tulpină de colet.

Zonele rădăcinii de Sinapis alba: 1 - după 3 zile de

la germinare: 2 - după 5 zile; pi – piloriză; zn - zonă
netedă; zp - zonă piliferă; z a – zonă aspră; c – colet;
hip – hipocotil; cot – cotiledoane; m - muguraş; ts –
tegument seminal (după I. Grinţescu)

8
 Schemă integrată ilustrând
zonele (regiunile) vârfului rădăcinii
(majuscule, stânga) și țesuturile
mersitematice (dreapta, jos:
meristem apical radicular,
procambiu, meristem fundamental
și protoderm), din activitatea
celulelor lor rezultând structura
primară (definitivă) a rădăcinii,
vizibilă complet în dreptul regiunii
pilifere; după cum se poate
observa, din procambiu rezultă
xilem și floem, din meristemul
fundamental, scoarța, iar din
protoderm, rizoderma (modificat și
adaptat după Crang et al., 2018)

9
1. Piloriza - se mai numește scufie sau caliptră, se găseşte în vârful
rădăcinii principale sau ramificaţiilor sale. Ea protejează vârful
vegetativ (conul de creștere) în timpul pătrunderii sale în sol.
Scufia are formă conică, fiind mai groasă la vârf şi mai subțire pe
margini. Are de obicei culoare brună sau galbenă. Lungimea
pilorizei este de aproximativ 2-3 mm (ex., la muştarul alb,
Sinapis alba).

Pe măsură ce rădăcina pătrunde printre particulele tari ale solului,

piloriza se exfoliază datorită frecării. Părţile îndepărtate sunt însă
înlocuite cu alte celule, formate din interior de către anumite celule
meristematice (meristemul de întreținere a scufiei).

Piloriza poate lipsi uneori, astfel, la multe plante parazite cum este
torţelul (Cuscuta), la care durata vieții rădăcinii principale este
scurtă, piloriza este înlocuită cu haustorii (rădăcini modificate,
adaptate la viața parazitară).

10
Vârfuri de rădăcină cu scufie; a – Rizomitră la Lemna sp.; b – Scufie la Pisum sativum;
partea terminală a vârfului rădăcinii (RT) este delimitată de linia orizontală neagră; c –
scufie la Arabidopsis thaliana; partea superioară a scufiei este indicată de săgețile albe
(Crang et al., 2018) 11
2. Regiunea netedă. Este partea unde are
loc alungirea rădăcinii. I se spune netedă,
întrucât este lipsită de peri, în comparaţie cu
zona următoare, care are peri pe ea.
Lungimea zonei netede este de cca. 2-5
mm. În această parte are loc creşterea în
lungime a celulelor şi diferenţierea
structurală interioară, formându-se
rizoderma, scoarţa şi cilindrul central din
meristemele primare.

3. Regiunea perilor absorbanţi (regiunea

piliferă). Este a treia porţiune a rădăcinii,
caracterizată prin prezenţa unui număr mare
de peri ce îndeplinesc funcţia de absorbţie. Zonele rădăcinii de Sinapis alba: 1 -
Lungimea acestei zone este de cca. 10-30 după 3 zile de la germinare; 2 - după 5
mm. În totalitatea lor, perii alcătuiesc un zile; (după I. Grinţescu)
manșon alburiu.
12
Perii absorbanţi se formează din stratul cel mai extern al rădăcinii, numit rizodermă.
Celulele cresc mult într-o singură parte, spre exterior, luând forma unor mici tubuşoare.
Lungimea perilor variază, putând să ajungă de la cca. 0,15 mm până la 20 mm. Peri lungi,
de cca. 1 cm, se găsesc la plantulele de bostan sau la sfecla de zahăr. La graminee, lungimea
perilor este de aproximativ 0,75-20 mm.

Rizodermă:
(a) – perișori absorbanți la
Arabidopsis lyrata;
(b) – secțiune transversală
prin rădăcina de
Anthurium sp., cu
evidențierea perișorilor
absorbanți (Crang et al.,
2018).

Viaţa perilor radiculari este de scurtă durată, de cca. 10-20 zile. Ei sunt înlocuiţi
continuu în partea inferioară dinspre regiunea netedă. Sunt însă unde plante la care
perii absorbanţi au o durată de funcționare de până la 2 ani. La aceste plante, cum sunt
unele composite (fam. Asteraceae), peretele perilor se îngroaşă şi se lignifică. 13
Sunt unele plante la care lipseşte regiunea piliferă, de exemplu, la unele orhidee
epifite, ce se dezvoltă pe ritidoma [„scoarța”] copacilor. Rădăcinile aeriene ale
acestor plante îşi dezvoltă un ţesut special de absorbţie, rezultat din multiplicarea
rizodermei (velamen radicum). Regiunea absorbantă mai lipseşte şi la cele
mai multe plante de apă, ex. lintiţa (Lemna).

Orhideee epifite
14
Epidendrum radicans – orhidee
epifită cu rădăcini aeriene;
(etimologia speciei este foarte
relevantă: epi – gr. – pe, deasupra;
dendron – gr. – copac, arbore;
radicans – lat. – (tulpină) care
produce rădăcini)

15
4. Regiunea aspră este
porţiunea care se află după
regiunea absorbantă. Ea este
caracterizată prin suprafaţa
aspră, datorită urmelor lăsate
de perii radiculari ce s-au
exfoliat și au căzut. Zona
aspră se întinde până la colet
şi poate avea lungimi variate.
Are culoare brună, deoarece
rizoderma s-a exfoliat, iar
celulele externe ale scoarței
s-au suberificat.
Zonele rădăcinii de Sinapis alba: 1 - după 3 zile de
la germinare; 2 - după 5 zile; pi – piloriză; zn - zonă
netedă; zp - zonă piliferă; c - colet: hip – hipocotil;
cot – cotiledoane; m - muguraş; ts – tegument
seminal (după I. Grinţescu) 16
 Rădăcini adventive (rădăcini „străine”, „venite din afară” – adventicius – lat.)

Sunt rădăcinile care apar pe

tulpină sau pe frunze, înlocuind uneori
rădăcina principală sau ramificaţiile
sale. Rădăcinile adventive au aceeași
structură ca şi rădăcinile normale şi se
formează din cilindrul central
(periciclu).
La monocotiledonate, dezvoltarea
rădăcinilor embrionare este de scurtă
durată, locul lor fiind luat de
rădăcinile adventive ce se dezvoltă la
baza tulpinii. La graminee, cum este
porumbul ş. a., rădăcinile adventive se
formează de pe primele noduri ale
paiului, imediat la suprafaţa solului
sau aproape de suprafață. Ele se Rădăcini adventive (ra) la trifoiul alb
dezvoltă de jur-împrejurul nodurilor, (Trifolium repens) (Todor- Javorka,
alcătuind în totalitatea lor o coroană 1958)
de rădăcini numite rădăcini coronare.
17
Rădăcini adventive (proptitoare, rp) la planta de apartament
Monstera deliciosa 18
 Ramificarea rădăciniIor
Radicula embrionară, după germinaţie,
dezvoltându-se, devine rădăcina principală sau
pivotul care mai târziu, de obicei, se ramifică.
a. Cea mai frecventă ramificare a rădăcinilor la
plantele actuale este monopodiul sau
ramificarea monopodială. Caracteristic
pentru monopodiu este formarea radicelelor
totdeauna lateral începând dinspre bază către
vârf, nu numai la rădăcina principală, ci şi la
ramurile de orice ordin. Ramurile apar lateral,
sub forma unor mici proeminenţe albe care cresc
în formă de fire mai mult sau mai puţin groase,
dispuse perpendicular sau oblic pe rădăcina
principală şi se adâncesc în stratele solului. Plantulă de fasole (Phaseolus vulgaris):
rp -rădăcină principală, rs - rădăcini
Rădăcinile secundare care ies din cea principală secundare; c - colet. ah - axa hipocolilă;
se numesc de ordinul I, şi, obişnuit, se formează cot - cotiledoane, ae - axa epicotilă, r -
la un unghi de cca. 45°. primele frunze (după Kiister)
19
Rădăcinile care se formează pe cele de
ordinul I sunt de ordinul II,
următoarele de ordinul III, IV etc.,
toate fiind rădăcini secundare.
Ultimele ramificații ajung uneori să
fie paralele cu suprafața solului.

Rădăcinile mai tinere se găsesc în

apropierea vârfului, iar cele mai vechi
spre tulpină. Dacă se urmărește
gradul de dezvoltare a rădăcinilor
secundare de diferite ordine, se
constată că cele de un ordin superior
sunt, în general, mai puţin dezvoltate,
fiind mai subţiri. Fig. 12. Plantulă de fasole (Phaseolus
vulgaris): rp -rădăcină principală, rs -
rădăcini secundare; c - colet. ah - axa
hipocolilă; cot - cotiledoane, ae - axa
epicotilă, r - primele frunze (după
20
Kiister)
b. Ramificarea dichotomică. Cel
mai simplu şi totodată cel mai vechi
sistem de ramificare constă în
bifurcarea rădăcinii, adică vârful ei
vegetativ se desface în două părţi la fel
de groase şi de lungi. Acest sistem
bifurcat de ramificare se caracterizează
prin absența ramurilor laterale. Cele
două radicele se pot bifurca mai
departe şi, de obicei, unghiul format
între ele este de 90°, ceea ce face să
cuprindă mai mult sol şi să exploreze o
întindere mai mare.
Schema ramificării dichotomice a
rădăcinii de Lycopodium; r - rădăcina
principală: 1, 2, 3 - ramuri succesive
Ramificarea dicotomică a rădăcinii se (după Grințescu)
întîlneşte la Licopodinee (brădişor =
Lycopodium, struţişor = Selaginella) şi
reprezintă un tip arhaic, relativ puţin
răspândit în prezent. 21
BIBLIOGRAFIE

Crang R., Lyons-Sobaski S., Wise R., 2019, Plant anatomy. A

concept-based approach to the structure of seed plants,
Springer

Grinţescu I., 1985 - Botanica, Editura Ştiinţifică şi

enciclopedică, Bucureşti

Şerbănescu-Jitariu, Gabriela, Toma, C., 1980 - Morfologia şi

anatomia plantelor, Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti

Todor I., 1958 - Botanica. Vol. I . Morfologie. Litografia și

Tipografia Învățămîntului, București
22