SANDU FLORENTINA-DENISA

Facultatea de Management,Inginerie Economica in Agricultura si Dezvoltare Rurala

Specializarea : Inginerie si management in alimentatie si agroturism

REFERAT

BOTANICA ŞI FIZIOLOGIA PLANTELOR

Radacina
 Radacina

Rădăcina este organul care fixează planta în sol, îndeplinind şi funcţia de absorbţie a apei şi a
substanţelor minerale.
Rădăcina se formează din radicula embrionului, prezentând un geotropism pozitiv,
deci o creştere ortotropă de sus în jos. Acest organ are o simetrie radiară, nu prezintă
noduri,muguri, frunze, stomate şi clorofilă. La plantele care trăiesc mai mult de o perioadă de
vegetaţie, rădăcina serveşte şi ca depozitare a substanţelor organice de rezervă, iar la altele
arenrol de regenerare.
Rădăcina prezintă o zonă de creştere scurtă protejată de scufie (caliptra) şi formează peri
absorbanţi. De aceea, rădăcina are o particularitate importantă reprezentată de suprafaţa mare
de contact cu mediu, datorită atât ramificaţiilor, cât şi perilor absorbanţi.

Morfologia rădăcinii

Tipuri morfologice de rădăcini

1. După locul în care cresc, se cunosc trei categorii de rădăcini:
A. Rădăcinile subterane, după gradul de dezvoltare a ramificaţiilor faţă de rădăcina
principală, sunt de trei tipuri: pivotantă, rămuroasă, fasciculată.
a) Rădăcinile pivotante sunt acelea la care rădăcina principală are formă de pivot
(ţăruş) şi este mult mai dezvoltată decât ramificaţiile sale.
Exemple: lucerna, păpădia, traistaciobanului,rapiţa, floarea-soarelui etc.
b) Rădăcinile rămuroase sunt ramificaţii de ordin secundar care întrec uneori în
lungime şi grosime rădăcina principală.
Exemple: arborii din pădurile de foioase, pomii fructiferi.
c) Rădăcinile fasciculate pătrund mai puţin în profunzimea solului; la acestea
rădăcina principală moare de timpuriu, iar în locul ei se formează rădăcini adventive care au
aceeaşi lungime şi grosime încât apar ca un mănunchi.
Exemplu: grâu, orz, în general monocotiledonatele.
B. Rădăcini aeriene foarte rar întâlnite la liane şi orhidee epifite. Sunt rădăcini
lipsite de perişori absorbanţi cu un ţesut parenchimatic spongios denumit velamen care
absoarbe vaporii de apă din atmosferă.

C. Rădăcini acvatice proprii plantelor de apă, se caracterizează prin prezenţa unor

parenchimuri dezvoltate, lipsa sau slaba dezvoltare a ţesuturilor acoperitoare; lipsa
pilorizei,locul acesteia fiind luat de rizomitră.
2. După origine şi funcţiile lor rădăcinile sunt:
A. Rădăcini embrionare sau normale se formează din radicula embrionului o dată
cu germinarea seminţelor şi se continuă cu tulpina la nivelul coletului. Aceste rădăcini
aundurata de viaţă diferită de câteva zile la Cuscuta; câteva săptămâni la graminee; de luni de
zilenla plantele erbacee anuale şi de ani de zile la plantele lemnoase.
B. Rădăcinile adventive se formează din ţesuturi definitive sau embrionare, apar
mai ales la noduri, pe tulpini târâtoare sau stoloni, sau pe tulpini subterane, ca de exemplu pe
rizomi şi bulbi. În mod obişnuit se formează pe seama celulelor periciclului. Din punct de vedere
morfologic şi fiziologic nu se deosebesc de rădăcinile normale.
Rădăcinile adventive au o mare importanţă în fixarea şi hrănirea plantelor. Numeroase plante
posedă însuşirea de a forma rădăcini adventive. Acest aspect are o importanţă practică în
pomicultură, silvicultură, floricultură pentru înmulţire,
C. Rădăcinile metamorfozate s-au adaptat la îndeplinirea altor funcţii, ca urmare
şi-au modificat forma şi structura. Acestea sunt reprezentate de:
a) rădăcini tuberizate care au rolul de a înmagazina substanţe organice de rezervă
(amidon, inulina). Se caracterizează prin încetarea creşterii în lungime, atrofierea caliptrei
şinîngroşare exagerată, iar procesul poartă denumirea de tuberizare. Tuberizarea poate afecta
rădăcina principală la morcov (Daucus carota), rădăcina principală şi hipocotilul la ridiche
(Raphanus sativus), rădăcina principală, hipocotilul, epicotilul la sfeclă (Beta vulgaris) radicelele
la gherghină (Dahlia variabilis).
b) rădăcini cu muguri adventivi din care se formează tulpini aeriene numite
drajoni. Iar procesul se numeşte drajonare şi se întâlneşte la salcâm (Robinia pseudoacacia).
c) rădăcini contractile care prin contracţii îşi reduc lungimea. Aceasta are loc prin
micşorarea celulelor din scoarţa internă, iar scoarţa externă, respectiv exodermul, se
încreţeşte.
d) rădăcini respiratorii cu pneumatofori, întâlnite la unele plante higrofile ale
căror rădăcini trăiesc în sol foarte umed şi mlăştinos. Se caracterizează prin ridicarea
ramificaţiilor rădăcinii şi acumularea în acestea a aerului. Aceste radicele se numesc
pneumatofori, de exemplu la chiparosul de baltă (Taxodium distichum).
e) rădăcini fixatoare se întâlnesc la liane, de exemplu la iederă (Hedera helix). Se
formează pe tulpini, sunt rădăcini adventive şi au rolul de a se fixa de trunchiul copacilor sau de
un suport.
f) rădăcini simbiotice sunt reprezentate de bacteriorize şi micorize.
g) haustorii sunt rădăcini puternic ramificate, adaptate să preia de la plantele gazdă
seva elaborată, în cazul plantelor parazite, sau seva brută, în cazul plantelor semiparazite.
Ramificaţiile rădăcinii
Rădăcina plantelor de obicei se ramifică în două moduri, dihotomic şi monopodial
formându-se astfel radicelele sau ramificaţiile laterale.
Ramificaţia dihotomică este prezentă la ferigi şi constă în bifurcarea vârfului
rădăcinii în două radicele egale sau inegale, procesul repetându-se.
Ramificaţia monopodială este cel mai frecvent mod de ramificare a rădăcinii, în
acest caz rădăcina crescând continuu şi dând naştere la ramuri laterale sau radicele de ordinul
I. Pe acestea se formează radicelele de ordinul II, care la rândul lor vor forma radicele de ordinul
III şi tot aşa, astfel că rădăcinile pot atinge lungimi foarte mari, de exemplu la dovleac rădăcina
are o lungime de 25 km.
Zonele rădăcinii
Vârful unei rădăcini tinere prezintă mai multe regiuni sau zone: vârful vegetativ,
regiunea netedă, regiunea piliferă şi regiunea aspră.
1. Vârful vegetativ al rădăcinii este de regulă scurt, nu depăşeşte 1 mm. Prin
această zonă se face creşterea apicală a rădăcinii, aici aflându-se celulele embrionare care sunt
protejate de o formaţiune numită piloriză (scufie sau caliptră).
Piloriza este un ţesut protector primar de forma unui degetar, constituit din mai multe straturi
de celule adulte. Pereţii celulelor externe se gelifică, înlesnind pătrunderea rădăcinii în sol. La
majoritatea plantelor, pe măsură ce rădăcina creşte, celulele scufiei se exfoliază, iar alte celule
tinere se formează în partea internă din activitatea caliptrogenului.
O altă caracteristică a pilorizei o constituie prezenţa şi distribuţia grăuncioarelor de
amidon pe pereţii transversali ai celulelor din vârf, care au rol în mişcările geotropice, fiind
numite statoliţi.
Piloriza este mai mare la rădăcinile aeriene şi lipseşte la plantele parazite (Cuscuta).
La multe plante acvatice, piloriza este înlocuită cu rizomitra care are o altă origine.
Piloriza înveleşte şi protejează vârful de creştere al rădăcinii, care are lungimea de 2-3 mm şi
este compus din celule iniţiale. Acestea formează meristemul primordial, care vor forma
elementele structurale ale acestui organ vegetativ.
2. Zona netedă, corespunde cu zona de creştere sau de alungire a rădăcinii, are o
lungime constantă de câţiva milimetri. În această zonă celulele se vacuolizează, cresc în
suprafaţă şi volum, determinând creşterea în lungime a rădăcinii.
Zona netedă corespunde în general meristemelor primare şi conturează structura
primară a rădăcinii.
3. Zona perişorilor absorbanţi prezintă o lungime constantă, deoarece, pe măsură
ce se formează perişori absorbanţi la partea bazală, perişorii din zona superioară mor.
Perişorii absorbanţi se diferenţiază din rizoderma rădăcinii, sunt unicelulari, au o
formă cilindrică, au pereţii celulari bogaţi în substanţe pectice ce le permite să adere la
particulele de sol şi sunt foarte permeabili. Conţin o citoplasmă concentrată în jurul
nucleului,care este situat în vârful celulei. Vacuola este situată central, este foarte mare, cu
ajutorul căreia prin endoosmoză este absorbită apa. Numărul perişorilor este foarte mare, până
la 400/mm2, şi au o viaţă relativ scurtă de 10 - 20 de zile. Există şi plante lipsite de perişori
absorbanţi, de exemplu plantele acvatice sau rădăcinile orihideelor. Este de subliniat că la acest
nivel rădăcina prezintă o structură definitivă primară.
4. Zona aspră se întinde până la colet, se formează prin distrugerea perişorilor
absorbanţi, care imprimă rădăcinii un aspect aspru. În această regiune structura rădăcinii
este,de asemenea, definitivă. Aici are loc o suberificare a pereţilor celulelor rizodermei, precum
şi a celulelor învecinate.

Anatomia rădăcinii

În cursul dezvoltării sale, rădăcina prezintă două structuri succesive – structura

primară, realizată la vârsta tânără din meristemele apicale, şi structura secundară, ce asigură
creşterea în grosime prin funcţionarea felogenului şi a cambiului.
A. Structura primară
Structura primară a rădăcinii persistă tot timpul vieţii la Monocotyledonatae şi unele
Dicotyledonatae, iar la Gymnosperme şi multe Dicotyledonatae această structură este
tranzitorie.
Această structură se formează din activitatea meristemelor situate apical şi este
descrisă în urma unei secţiuni transversale la nivelul perişorilor absorbanţi.
În această regiune de specializare a celulelor se disting trei zone anatomice
importante: rizoderma, scoarţa, cilindru central.
1. Rizoderma reprezintă epiderma rădăcinii, este acătuită dintr-un singur strat de
celule parenchimatice, cu pereţii externi subţiri, lipsiţi de cuticulă şi stomate, multe
transformate în perişori absorbanţi.
Rizoderma este de scurtă durată, ea fiind înlocuită în regiunea aspră de exodermă, care este
formată din celule suberificate. Exoderma poate lipsi la rădăcinile plantelor acvatice şi cele ce
formează micorize.
2. Scoarţa este pluricelulară, formată din celule parenchimatice, cu pereţi subţiri,
celulozici şi cu spaţii intercelulare. La cele mai multe plante scoarţa este diferenţiată în
exodermă, parenchim cortical şi endodermă.
Exoderma reprezintă primul strat de celule care adesea sunt suberificate, cu pereţii
impermeabili pentru apă şi gaze, având rol protector.
Parenchimul cortical reprezintă scoarţa propriu-zisă, cu celule bogate în substanţe de rezervă
cum este amidonul sau inulina. La rădăcinile aeriene care sunt asimilatoare se găsesc
cloroplaste.
În scoarţa din rădăcinile plantelor, care cresc în locurile cu umiditate ridicată, sunt
numeroase spaţii intercelulare, ca de exemplu rădăcinile de la orez (Oryza sativa).
Endodermul este stratul intern al scoarţei, format din celule prizmatice dispuse
regulat ca un inel. Celulele prezintă îngroşările lui Caspary, ce sunt depuneri de suber şi lignină.
Îngroşarea pereţilor celulari poate avea loc uniform şi de jur-împrejur, încât în secţiune
transversală au forma literei U sau C. Prin aceasta, endodermul îndeplineşte şi funcţia mecanică
ori protectoare împotriva tracţiunii exercitată de cilindru central. Îngroşările lui Caspary
reprezintă o adaptare fiziologică importantă, deoarece substanţele absorbite de rădăcină
traversează obligatoriu numai citoplasma celulelor vii în sens radiar.
3. Cilindru central reprezintă zona centrală sau axială a rădăcinii, este formată din
periciclu, fasciculele conducătoare şi măduvă.
Periciclu este unistratificat sau pluristratificat, ce se poate dediferenţia îndeplinind şi funcţia de
ţesut meristematic; pe seama lui se formează radicelele, cambiul, mugurii adventivi.
Ţesutul conducător este reprezentat de fasciculele de liber şi fasciculele de lemn
alternând unele cu altele, separate prin razele medulare. Ambele tipuri de fascicule au o
dezvoltare centripetă, la exterior (spre periciclu) se află primele vase formate, iar spre centru
ultimele.
Lemnul este format din vase lemnoase, parenchim lemnos, iar liberul din ţesuturi
ciuruite, celule anexe şi uneori din parenchim lemnos. Liberul se diferenţiază înaintea lemnului.
Razele medulare sunt constituite din celule parenchimatice, care ulterior se pot
lignifica.
Măduva este un parenchim care ocupă partea centrală a cilindrului central.
B. Structura secundară a rădăcinii
Gimnospermele şi dicotiledonatele prezintă în timpul vieţii lor o structură secundară
care înlocuieşte structura primară ce este de scurtă durată.
Creşterea în grosime a rădăcinii este asigurată de funcţionarea cambiului şi
felogenului care, prin diviziuni repetate, dau naştere la noi ţesuturi denumite secundare.
Cambiul sau zona generatoare libero-lemnoasă ia naştere în cilindrul central sub
formă de arcuri concave, spre interiorul fasciculelor liberiene şi arcuri convexe, spre
exteriorul fasciculelor lemnoase, care se unesc formând o structură cu contur sinuos.
Cambiul generează pe faţa externă liber secundar, care se formează peste liberul
primar. Liberul secundar conţine vasele liberiene, parenchim şi fibre liberiene care se dispun în
pachete, formând liberul dur sau tare.
Pe faţa internă, din celulele generate de cambiu, se formează lemnul secundar, alcătuit din vase
largi, punctate, parenchim lemnos şi fibre lemnoase. Rezultă astfel fascicule liberolemnoase
colateral deschise.
În dreptul fasciculelor lemnoase primare, cambiul dă naştere, pe faţa externă, la
parenchimul de dilatare, care este un ţesut de depozitare, iar pe faţa internă formează tot
parenchim, sub forma unor raze între fasciculele libero-lemnoase.
Lemnul secundar este produs în cantitate mare, ceea ce face ca liberul să fie împins
spre exterior, cambiul capătând o formă cilindrică.
An de an cambiul adaugă noi cantităţi de ţesuturi secundare. Lemnul produs de
cambiu într-o perioadă de vegetaţie formează un inel anual.
Felogenul sau zona generatoare subero-felodermică ia naştere întotdeauna în
exteriorul cambiului, de regulă în periciclu, sub forma unui cilindru. El produce pe faţa externă
suber secundar, cu rol de protecţie, fiind un ţesut mort impregnat cu suberină. Pe faţa internă,
felogenul formează parenchim, scoarţa secundară sau feloderma. Ansamblu celor trei ţesuturi
formează periderma.
Ţesuturile primare situate în afara suberului se usucă şi se exfoliază, la exteriorul
rădăcinii rămâne suberul, sau se formează ritidomul din însumarea peridermelor produse de
activitatea multianuală a felogenului.

Importanţa practică a rădăcinilor

Analizând rădăcina din punct de vedere morfologic şi anatomic, se constată o serie de

întrebuinţări; astfel, rădăcinile subterane după moartea lor se descompun datorită activităţii
microorganismelor, ele devenind îngrăşăminte naturale ale solului. Rădăcina înmagazinează
substanţe organice folosite ca alimente, atât pentru om, cât şi pentru animale, de
exemplu:rădăcinile de morcov (Daucus carota), de pâstârnac (Pastinaca sativa), de ţelină
(Apium). De asemenea, diferite specii de sfeclă se cultivă fie ca aliment, cum este sfecla roşie
(Beta rubra),fie pentru industria zahărului (Beta saccharifera) sau cu utilizare furajeră (Beta
vulgaris).
Unele rădăcini sunt apreciate pentru conţinutul lor în cauciuc, cum ar fi Taraxacum
Kok-saghyz sau gutapercă. La unele gramineae rădăcinile sunt folosite în confecţionarea
periilor. La Juglans regia, rădăcinile care sunt groase şi de calitate se folosesc la fabricarea
furnirului, în industria mobilei.

Bibliografie
Dobrescu A., - Curs de botanica si fiziologia plantelor. 2002