UNIVERSITATEA DE ȘTIINŢE AGRONOMICE ŞI

MEDICINĂ VETERINARĂ DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ
ANUL I - ID, 2016-2017

BOTANICA HORTICOLA
CONF. UNIV. ELENA SĂVULESCU

DIVERSITATEA FRUCTELOR ŞI IMPORTANŢA

ECONOMICĂ

STUDENT
MIHAI GALAFTION

1
 Cuprins

1. Importanta alimentară şi economică a fructelor ......................................................................... 3

2. Importanţă economică a sămânţoaselor ..................................................................................... 5
2.1 Mărul (Malus domestică) .................................................................................................. 5
2.2 Părul (Pyrus communis) .................................................................................................... 6
2.3 Gutuiul (Cydonia oblonga)................................................................................................. 7
3. Importanţă economică a sâmburoaselor ..................................................................................... 8
3.1 Prunul (Prunus domestică) ................................................................................................ 8
3.2 Caisul (Prunus armeniaca) ................................................................................................ 8
3.3 Piersicul (Prunus persica). ............................................................................................... 10
3.4 Cireşul (Prunus avium). .................................................................................................... 11
3.5 Vişinul (Prunus cerasus) ................................................................................................. 11
4. Bibliografie .............................................................................................................................. 12

2
 1. Importanta alimentară şi economică a fructelor
Cultura fructelor are o importanţă foarte mare atât din punct de vedere alimentar cât şi
farmaceutic (mac, măceşe, catina etc.). Arborii şi arbuştii fructiferi produc fructe care sunt printre
cele mai sănătoase şi importante alimente în alcătuirea unei alimentaţii echilibrate pentru
organismul uman. Pe lângă alimentaţia umană fructele mai pot fi utilizate şi ca furaje pentru
animale (orzul, ovăzul, porumbul, sfecla, napii etc.)
Unele fructe sunt utilizate în scop decorativ (tărtăcuţe) sau pentru confecţionarea vaselor
(tigvă) iar fructele care conţin pigmenţi pot fi folosite pentru vopsirea fibrelor textilelor.1
Ele conţin 2-25% hidraţi de carbon sub formă de zaharuri uşor asimilabile (zaharoza,
glucoză, fructoza), 0,5 – 1,5% proteine, 0,5% acizi organici liberi, 0,4 – 1,6% substanţe pectice,
0,1% substanţe tano ide, 0,5% substanţe minerale pe bază de K, Că, Mn, Fe, Al, S, P, Şi, Cl, B, 80
– 85% apă, celuloză 0,8 – 1%, lipide 0,1 – 0,7%, vitamine, aminoacizi etc.2
Zahărul aflat în fructe sub formă de glucoză şi fructoză este asimilat de organismul
omenesc foarte uşor, fără transformări prealabile. Acizii organici aflaţi în fructe nu măresc
aciditatea sucului gastric, fiind slabi şi transformându-se uşor în alte produse, iar substanţele
pectice şi sărurile minerale din fructe contribuie la diminuarea acidităţii.
Un rol important în alimentaţie îl au şi produsele derivate din fructe în urma
industrializării, cum sunt: dulceaţa, gemul, marmelada, pelteaua, compotul, sucurile, siropurile cât
şi fructele uscate.
După recomandarea nutriţioniştilor, un om trebuie să consume zilnic circa 200-300 grame
de fructe proaspete şi procesate, revenind cca. 75-100 kg de fructe anual pe locuitor (tabelul 1).

Tabelul nr. 1 Consumul de fructe/locuitor

Ţara Italia Bulgăria Elveţia Austria Sua Germania România

kg/loc 123 116 106 105 104 100 72,2

România are în prezent un consum scăzut al fructelor pe cap de locuitor (72 kg/locuitor/an)
faţă de alte ţări ale Europei şi faţă de SUA (104 kg/locuitor/an). În structura consumului de fructe,
ponderea o deţin cele destinate pentru consum în stare proaspătă cu 70%, urmată de cele care se
prelucrează în industria alimentară cu 25%, iar restul se exportă.
Pomicultura poate valorifica foarte eficient unele suprafeţe de terenuri care sunt dificil şi

1
Săvulescu E., Botanică, Ed. Ceres, București, 2014, p. 68.
2
http://pt.slideshare.net/GherghescuGabriel/39462468-importanaeconomicaculturiipomiloriarbutilorfructiferi,
accesat la 09.01.2017.
3
nerentabil de valorificat de către agricultura tradiţională, cum ar fi cele în pantă din zonele
deluroase unde este dificil să se desfăşoare lucrări mecanizate, unele terenuri înclinate din zona de
câmpie, precum şi solurile nisipoase din Oltenia, nord-vestul Transilvaniei şi sudul Moldovei.
Pomicultura reprezintă sursa principală de venit a unei părţi importante din populaţia
României care deţin sau lucrează în plantaţiile de pomi, în industria prelucrătoare de fructe sau în
comerţul cu fructe. Exista cerere foarte mare pentru lemnul unor arbori pomicoli cum ar fi nucul,
cireşul, castanul etc., lemn foarte valoros şi căutat în industria de fabricare a mobilei, a butoaielor,
a parchetului sau a unor obiecte de decoraţiuni, sculpturi etc.
Arborii şi arbuştii pomicoli mai pot valorifica terenurile din grădinile familiare, spaţiile
mici din jurul clădirilor în zonele urbane sau chiar din parcuri, unde pot fi cultivaţi în scopuri
peisagere cât şi ca o sursă secundară de fructe.
Pentru a asigura o producţie constantă pe o perioadă cât mai lungă de timp, având pe o
perioadă cât mai mare din an fructe proaspete, pomii şi arbuştii fructiferi trebuie eşalonaţi
corespunzător în funcţie de perioada de coacere a speciilor şi soiurilor cultivate astfel încât evităm
coacerea a prea mult din recolta deodată.
Plantaţiile pomicole asigură o compoziţie normală a atmosferei prin consumul de CO2 şi
eliberarea de oxigen, scad efectul unor agenţi poluanţi (praf, fum), măresc umiditatea relativă,
micşorează viteza vânturilor, previn eroziunea solului şi deşertificarea cât şi protecţie împotriva
alunecărilor de teren.
Datorită importanţei economice a fructelor, în România se derulează programe de
dezvoltare a pomiculturii cu scopul de a ameliora speciile şi soiurile cultivate. Se are în vedere
mărirea rezistenţei la boli şi dăunători, sporirea producţiei, îmbunătăţirea calităţilor nutritive şi
gustative, creşterea rezistenţei la fenomene climatice extreme cum ar fi gerul sau seceta,
capacitatea de păstrare mai lungă etc. Pe lângă ameliorarea speciilor pomicole propriu zise, se
urmăreşte şi promovarea tehnicilor şi tehnologiilor de cultură moderne şi ecologice a pomilor.
În ceea ce priveşte suprafaţa cultivată cu specii pomicole, în România, se poate aprecia că
pe primul loc se află cultura prunului 70.700 ha, urmată de cea a mărului 57.500 ha, cireş şi vişin
12.500 ha, păr 7.000 ha, cais 5.490 ha, piersic 5.000 ha.3 Pe primul loc în România la producţia de
fructe se situează judeţul Argeş cu peste 114 mii tone de fructe anual.4
La nivel global producţia de fructe a crescut an de an. Mărul reprezintă specia pomicolă
cea mai cultivata cu peste 50% din producţia de fructe din zonele cu climat temperat. Urmează
părul cu 14%, piersicul şi nectarinul cu 12% şi prunul cu 8%.
Referitor la tendinţele dezvoltării pomiculturii, specialiştii susţin ideea că producţia de

3
http://www.madr.ro/horticultura/fructe-si-legume.html, accesat la 09.01.2017.
4
http://www.insse.ro/cms/ro/content/atlas-statistic-fructe, accesat la 09.01.2017.
4
fructe nu trebuie să crească pe seama sporirii suprafeţelor, ci a randamentului la unitatea de
suprafaţă.
Creşterea pomilor fructiferi pe teritoriul ţării noastre a fost practicată din timpuri foarte
îndepărtate. Drept dovadă este faptul că avem multe soiuri de origine românească dezvoltate dea
lungul timpului, precum şi toponimia legată de denumirea speciilor de pomi. O serie de
documente atestă că în secolele XIV-XV, în toată zona deluroasă a Moldovei, Ţării Româneşti şi
Transilvaniei, pomii ocupau un loc însemnat cultivându-se: meri, peri, pruni, nuci, cireşi, vişini şi
piersici.
Începuturile modernizării pomiculturii româneşti sunt legate de înfiinţarea primelor
pepiniere la: Strehaia, Ţintea, Botoşani (1889), Urlaţi (1890), Pietroasă, Istriţa şi Vişani (1893),
Cotnari (1896), Drăgăşani (1897) şi Isaccea (1904). În anul 1913, a fost înfiinţată Societatea de
Horticultură din România. Odată cu înfiinţarea Institutului de Cercetări Agronomice al României
(ICAR), în 1927, s-au creat premize pentru dezvoltarea cercetării ştiinţifice, mai ales că din anul
1937 s-a organizat şi o subsecţie de horticultură.
În ultimele 3 decenii ale secolului trecut, în cadrul unui ansamblu de măsuri, pomicultura
românească a fost supusă unui proces permanent de dezvoltare şi modernizare. În toate bazinele
pomicole au fost înfiinţate livezi mari, cu caracter comercial – industrial, totodată fiind dezvoltate
noi centre pomicole în Dobrogea pe nisipurile din sudul Olteniei, nord – vestul Transilvaniei, în
Banat.5
Din punct de vedere economic cele mai importante fructe cultivate în românia sunt
sămânţoasele (măr, par gutui), sâmburoasele (prun, cais, piersic, cireş, vişin) dar şi nuciferele
(nuc, alun, migdal).
2. Importanţă economică a sămânţoaselor
2.1 Mărul (Malus domestică) face parte din familia Rosaceae, subfamilia Maloideae.
Este originar din Asia Centrală, din regiunea de nord vest a munţilor Himalaia. Se găseşte în stare
sălbatică pe continentul asiatic, american şi european, fiind cultivat de om din urmă cu 3000 de
ani. De atunci mărul a fost răspândit pe toate continentele locuite de oameni şi este cea mai des
întâlnită şi cunoscută cultura pomicolă din climatul temperat. Fructul mărului, ca şi la celelalte
sămânţoase, se numeşte poama, este un fruct simplu, cărnos, cu epicarpul subţire şi acoperit cu un
strat de ceară, mezocarpul înmagazinează substanţe de rezervă şi este foarte bine dezvoltat, bogat
în glucide şi vitamine, iar endocarpul este subţire şi cartilaginos şi închide camera seminală cu
seminţe.
Frecvenţa cu care întâlnim cultura mărului în producţia de fructe se datorează în primul

5
http://pt.slideshare.net/GherghescuGabriel/39462468-importanaeconomicaculturiipomiloriarbutilorfructiferi,
accesat la 09.01.2017.
5
rând importanţei majore pe care o are în alimentaţia omului, în prevenirea şi combaterea unor
afecţiuni, în ameliorarea condiţiilor microclimatice şi în producerea de venituri cultivatorilor.
Merele pot avea o valoare energetică de 85 Kcal/100 g, aproximativ 15 % glucide simple uşor
digerabile, substanţe pectice şi într-o cantitate importanta vitaminele A, B1, B2, B6 şi C. De
asemenea mai conţin un număr mare de săruri minerale cu conţinut de calciu, fosfor, fier, sodiu şi
potasiu.6
Importanţă economică este datorată adaptabilităţii sporite de care face dovada mărul.
Acesta se cultivă în regiuni unde temperaturile pot să coboare până la -40°C (Siberia, Nordul
Chinei) cât şi în zone călduroase unde ar putea apărea problema lipsei de temperaturi scăzute
necesare mărului în perioada de repaus (Egipt, Brazilia, Mexic). Din cauza acestei capacităţi mari
de adaptare, mărul asigura o activitate permanentă şi resurse materiale unui număr mare de
oameni, cultura acestuia fiind posibilă în zone în care condiţiile pedoclimatice ar pune probleme
altor culturi. Importanţă economică a mărului cuprinde atât sfera pomiculturii şi a consumului, cât
şi crearea de alte activităţi economice, locuri de muncă şi venituri legate de producerea
pesticidelor, îngrăşămintelor, a ambalajelor, industria alimentară (gem, dulceaţă, marmelada, cidru
etc.), transporturi etc.7
Se poate avea acces aproape întreaga perioadă a anului la mere proaspete datorită coacerii
eşalonate a soiurilor de vară, toamna, iarna, sunt rezistente la transport şi în condiţii optime de
refrigerare şi atmosfera controlată, unele soiuri de iarnă pot fi păstrate până la începutul verii
anului viitor. De asemenea, dacă se aplică o agrotehnică corespunzătoare în livezi, se pot obţine
cele mă mări producţii pe hectar comparativ cu celelalte specii pomicole, chiar 60 de tone/ha în
cazul livezilor în sistem superintensiv.8
2.2 Părul (Pyrus communis) face parte din familia Rosaceae, subfamilia Maloideae.
Cuprinde peste 60 de specii şi peste 6000 de soiuri cultivate, fiind originar din Europa şi Asia,
unde se întâlneşte în stare sălbatică, fiind cultivat de către om încă din antichitate. Este de
asemenea una dintre culturile pomicole principale din climatul temperat, deşi nu este la fel de mult
răspândit şi cultivat că mărul.9
Perele sunt produse pentru consum atât în stare prospăta, cât şi ca materie primă în
industria alimentară pentru producerea de marmeladă, gem, nectar, compot. Cele mai apreciate
soiuri pentru consum în stare proaspătă au consistenta pulpei untoasa, unele soiuri având
denumirea însoţită de cuvântul franţuzesc beurre. În Anglia unele soiuri sunt special cultivate
pentru a fi folosite şi la gătit, fiind recoltate înainte să se coacă. De asemenea, în Anglia şi Franţa,

6
L. Chira, I. Pasca, Cultura marului, Ed. M.A.S.T., Bucuresti, 2008, pp. 5-7.
7
V. Cociu, I. Botu, L. Serboiu, Progrese in ameliorarea plantelor horticole din Romania, Vol. I Pomicultura,
Ed. Ceres, Bucuresti, 1999, pp. 22-23.
8
L. Chira, I. Pasca, op. cit., p. 8.
6
sunt cultivate unele soiuri din care se obţine un produs fermentat asemănător cidrului de mere,
denumit perry.
Se considera că perele au o aromă şi un gust mult mai plăcut decât cel al merelor, şi de
asemenea sunt mai moi şi conţin mai mult suc. În general perele au un conţinut asemănător de
zahăr faţă de mare, dar sunt mai sărace în substanţe pectice şi vitamine. Părul este mai longeviv
decât mărul, poate să formeze foarte multe flori în inflorescenţe şi este mai puţin atacat de boli şi
dăunători, dar înfloreşte mai devreme şi este mai sensibil la îngheţurile târzii de primăvară. 10
2.3 Gutuiul (Cydonia oblonga) face parte din familia Rosaceae, subfamilia Maloideae.
Este originar din regiunea Caucazului, în sud-vestul cal al Asiei. Este cultivat încă din antichitate,
fiind numit de romani Malus aureum „mărul de aur”. Era cultivat îndeosebi pe suprafeţe întinse pe
insula Creta, în jurul oraşului Cydon, de unde ar proveni denumirea latină a genului.
Din cauza apariţiei soiurilor de mere şi pere cu gust mai plăcut, în prezent se preferă
consumul de gutui prelucrate decât în stare proaspătă. De asemenea sunt valoroase în industria
alimentară din cauza conţinutului ridicat în substanţe pectice, care ajuta la gelificarea produselor
din fructe sărace în pectine. La fel ca şi merele, gutuile se pot păstra o perioadă foarte lungă de
timp fără să se altereze.
Cultura de gutui este mai puţin pretenţioasă, având un număr mai mic de boli şi dăunători.
Astfel se pot obţine recolte de calitate cu un număr foarte mic de tratamente fitosanitare (2-4) în
loc de zecile de tratamente necesare la măr, şi cu o cantitate mai mică de îngrăşământ şi un număr
mai mic de tăieri. Gutuiul este un pom rezistent cu o mare adaptabilitate la condiţiile de sol şi
climatice. Singura boală la care este sensibil este focul bacterian, care a atacat mai multe livezi în
1992, determinând defrişarea unor suprafeţe mari de cultură, după care nu s-au mai făcut plantari
masive. Totuşi, cu timpul au început să fie reînfiinţate livezi mai mici cu soiuri rezistente la focul
bacterian. Gutuiul are condiţii bune de cultura în aproape toată ţara, într-o măsură mai mică în
zonele de munte. Culturile cele mai reprezentative se găsesc în judeţele Ilfov, Vaslui, Buzău,
Teleorman, Olt şi Dolj.11
Gutuile conţin între 5,7 şi 13,3% glucide, 0,6 – 1,76% acizi, până la 1,13% pectine şi cu un
conţinut mare de vitamina C, 34mg/100g.12
În concluzie, cultura gutuiului are o importanţă economică atât din punct de vedere al
multiplelor valorificări ale recoltei, cât şi din punct de vedere al cheltuielilor de producţie mai mici
pe unitatea de suprafaţa mai mici faţă de măr şi păr.

9
V. Cociu, I. Botu, L. Serboiu, op. cit., p. 51.
10
L. Chira, I. Pasca, Parul si gutuiul, Ed. M.A.S.T., Bucuresti, 2012, pp. 7-8.
11
Ibidem, p. 173-174.
12
V. Cociu, I. Botu, L. Serboiu, op. cit., pp. 66-67.
7
 3. Importanţă economică a sâmburoaselor
3.1 Prunul (Prunus domestică) face parte din familia Rosaceae, subfamilia Prunoideae.
Este una dintre principalele specii pomicole din zona temperată. Se presupune despre acesta că a
fost introdus în Europa din Asia. Cele mai răspândite arii ale porumbarului și corcodușului sunt în
Caucaz, iar prunul comun (prunus domestică) a luat naștere prin încrucișarea naturală a acestor
specii.13
Prunul, ca şi celelalte specii din genul Prunus, are fructul sub formă de drupa. Aceasta
provine dintr-un gineceu monocarpelar, cu epicarpul subţire şi acoperit cu pruina, mezocarpul bine
dezvoltat şi cărnos şi endocarpul puternic lignificat.
Având în vedere că, spre deosebire de celelalte specii pomicole, prunul nu este la fel de
pretențios și nu are aceleași cerințe tehnologice, acesta s-a dezvoltat rapid, soiurile sale variind.
Cele mai valoroase soiuri din România sunt: grase românești, tuleu gras, vinete românești.14
Popularitatea prunului comun se poate explica prin mai mult motive; cu titlu
exemplificativ: cerințele modeste ale pomilor pentru sol, climă, tehnologia culturii și capacitatea
de adaptare la condiții ecologice deosebite; înmulțirea ușoară (sămânță, drajoni și altoire); datorită
numeroaselor soiuri cu perioade diferite de coacere, de la foarte timpurii (sfârșitul lunii iunie),
până la foarte târzii (luna octombrie), ceea ce face prunul ușor de valorificat pe perioade diferite;
posibilități multiple de valorificare a fructului: gem, dulceață, compot, distilare, deshidratare ș.a. 15
În ceea ce privește compoziția lor chimică, în funcție de soi și de tehnologie, prunele
proaspete conțin în proporție de 7-18% zahăr, 0,16-2,3% aciditate; 0,15-1,5% tano ide și
importante cantități de vitamina C.16
Țări mari producătoare de prune sunt: China, SUA, România ș.a. România a avut în medie
o producție de cca. 450.000 tone anual. Cei mai favorabili ani după 1990 au fost 1993-1994, când
s-a atins 704.000-750.000 tone, în perioada respectivă producția de prune reprezentând 33% din
totalul de fructe obținute în țară. Potrivit unui studiu din 2009 realizat de FAOSTAT (Food and
Agriculture Organization of the United Nations – Organizația Mâncării și Agriculturii a Națiunilor
Unite), România a fost clasată pe locul al IV-lea (din 28) în topul marilor producători de prune, cu
533.691 tone. China este în continuare liderul mondial cu 5.372.899 tone.17
3.2 Caisul (Prunus armeniaca) face parte din familia Rosaceae, subfamilia Prunoideae.
Este o specie pomicolă mai puţin cultivată pe scară largă deoarece pomii sunt destul de sensibili,
în special la ger şi la îngheţurile târzii de primăvară. El este originar din zone mai călduroase iar
capacitatea limitată a soiurilor de a se adapta la condiţii de mediu noi, mai reci, au împiedicat

13
L. Chira și D. Hoza, Cultura prunului, Ed. MAST, București, 2010, p. 7.
14
L. Chira și D. Hoza, op. Cit., p. 8.
15
N. Cepoiu apud L. Chira și D. Hoza, op.cit, p. 10.
16
Idem.
8
extinderea culturii acestuia. De asemenea, caisul are o rezistenţă mică la unele boli specifice, iar
acest factor, împreună cu sensibilitatea la temperaturile scăzute, pot să determine neprevăzut şi
rapid o uscare în număr mare a pomilor. Un alt obstacol este perioada scurtă de coacere a fructelor
şi durată scurtă de păstrare a acestora.
Caisul este cultivat de mii de ani, servind nu numai ca hrana, ci şi ca medicament, datorită
conţinutului ridicat al fructelor în zaharuri, acizi, antioxidanţi, vitamine şi minerale. Spre exemplu,
magneziul din caise acţionează ca un vasodilatator şi regulator al calciului din oase, iar pectina
elimina bacteriile dăunătoare din organism şi măresc capacitatea de coagulare a sângelui. De
asemenea, exista o cerere mare din partea populaţiei pentru consumul de fructe proaspete, şi
pentru a satisface cererea pe toată perioada anului, sunt intens folosite şi în industria alimentară
pentru prepararea compotului, gemului, sucului şi în special caise deshidratate, care se păstrează
mult mai mult decât fructele în stare proaspătă. Miezul sâmburilor este foarte nutritiv cu un
conţinut în grăsimi de 50% şi în proteine de 28%, fiind folosit în produsele de cofetărie şi pentru
extragerea uleiului de caise, care este foarte valoros. 18
O importanţă economică deosebită o are faptul ca fructele acoperă golul de fructe
proaspete pe piaţa după recolta de la începutul verii de căpşuni, cireşe şi înainte de recoltarea
fructelor de la sfârşitul verii şi toamna, mare, pere, gutui etc. Pentru decizia înfiinţării unei culturi
de cais, dezavantajele amintite anterior sunt echilibrate de avantaje ca timpul rapid de intrare pe
rod, 4 ani de la plantare, pot creşte în unele tipuri de sol care prezintă dificultate pentru alte specii
pomicole, sunt mai rezistenţi la secetă şi nu necesită o investiţie mare în irigare.
Caisul este originar din China şi Asia Centrală, unde întâlnim şi astăzi exemplare în stare
sălbatică. În urmă cu 6000 de ani a început să fie cultivat de către chinezi, apoi cultura lui a
pătruns în Iran, Asia Mică şi Siria, iar în timpul lui Alexandru cel Mare este adus în Europa.
Romanii l-au adus din Armenia, de unde provine şi numele de Armeniaca.
S-a observat că durata de viaţa a caisului este afectată de proprietatea de creştere rapidă,
unele soiuri trăind în medie 20 – 30 de ani, rar se găsesc exemplare de 70 – 80 de ani. Se pare că
durata de viaţă este afectată mult de portaltoi, iar pentru mărirea longevităţii cele mai bune efecte
se obţin prin altoirea pe soiuri locale de prun, bine adaptate şi rezistenţe la condiţiile din ţara
noastră.19
Chiar dacă nu ocupă o pondere mare în pomicultura, caisul este larg răspândit, fiind
cultivat în Japonia, America de Nord, Africa de Sud, Australia, etc. Tari mari producătoare de cais
sunt Turcia, Iran, Spania, Italia etc. Din cauza sensibilităţii la îngheţurile târzii de primăvară,
cultura caisului reprezintă aproximativ 3% din culturile pomicole. Caisul mai este afectat şi de

17
http://www.fao.org/faostat/en/, data accesării 15.01.2017.
18
L. Chira, V. Cherenji, M. Roman, Caisul si piersicul, Ed. M.A.S.T., Bucuresti, 2008, p. 11 – 13.
9
apoplexie (moarte prematură prin uscare bruscă), fenomen a cărui cauze nu sunt încă bine
stabilite, astfel, înfiinţarea de culturi industriale, unde numărul de pomi este foarte mare în
comparaţie cu cele clasice, gospodăreşti, este descurajanta pentru producători. Cele mai bune zone
pentru această cultură le găsim în general în partea de sud a ţării, în Tulcea, Constantă, nisipurile
irigate din Oltenia, Buzău, Ialomiţa, Teleorman şi prin zonele cu sol productiv din zona de vest
(Timiş, Bihor, Arad). În restul ţării, cu cât urcăm în altitudine, cultura caisului reuşeşte din ce în ce
mai puţin.
Îngrijorător este faptul că multe din vechile culturi au fost defrişate sau lăsate în paragină,
nefiind înlocuite cu livezi tinere. Astfel, România a rămas cu mult în urmă faţă de comunitatea
internaţională şi din punct de vedere al producţiei, dar şi din punct de vedere al grijei şi interesului
faţă de această cultură. Pentru a recupera aceste diferenţe ar trebui luate măsuri atât la nivel de
conducere cât şi de specialişti pentru încurajarea, educarea şi stimularea interesului pomicultorilor
pentru cultura de cais.
3.3 Piersicul (Prunus persica) este o specie pomicolă foarte preţuită atât în ţara noastră,
cât şi la nivel mondial, cultura sa fiind depăşită doar de măr şi prun. Cererea este mare atât pentru
fructe în stare proaspătă cât şi pentru produse din industria alimentară. Au un efect benefic asupra
sistemului digestiv, sunt bogate în zaharuri uşor asimilabile, vitamine, acizi organici, minerale,
pectine, pigmenţi şi taninuri. În urma apariţiei unor noi soiuri, ca rezultat al programelor de
ameliorare, actualul sortiment satisface cererea de fructe proaspete pe o perioadă întinsă, din iunie
până la sfârşitul lunii septembrie.20
Deşi încă din antichitate şi până la Linne se credea că piersicul provine din Persia, de unde
avem şi numele, la sfârşitul secolului XIX s-a demonstrat că el provine din China, unde este
cultivat de circa 3000 de ani şi unde se întâlneşte şi în stare sălbatică până la altitudini foarte înalţe
în podişul Tibet. Ca multe alte fructe provenite din Asia, piersicul a fost adus în Europa de către
vechii greci şi romani, de unde s-a extins şi în restul lumii, în secolul XX cultura acestuia
ajungând la o importanţă foarte mare în America de Nord. Cei mai mari producători rămân China,
SUA şi Italia.
În spaţiul romanesc piersicul este cultivat încă de pe vremea romanilor, iar din 1889, odată
cu înfiinţarea pepinierelor de stat unde au fost înmulţite multe soiuri străine, acesta capăta o
importanţă din ce în ce mai mare. Între timp au fost dezvoltate numeroase soiuri autohtone,
adaptate la condiţiile ţării noastre şi cu perioade de recoltă timpurie până la târzie în toamnă. Cele
mai bune condiţii pentru cultura piersicului se găsesc în principal în zona de sud a ţării, mari

19
Ibidem, pp. 14 – 23.
20
V. Cociu, I. Botu, L. Serboiu, op. cit., pp. 113 – 115.
10
producătoare fiind judeţele Ilfov, Ialomiţa, Constantă, Dolj, Olt, Bihor, Timiş, Arad.21
3.4 Cireşul (Prunus avium). Originea cireșului se consideră a fi regiunea cuprinsă între
Marea Neagră și Marea Caspică de unde s-a răspândit apoi în Europa și Asia, cele mai multe
specii cultivate aparținând speciei Prunus avium.
În prezent, cultura cireșului este răspândită pe toate continentele, iar cea mai mare pondere
este în Europa, unde se produce aproape jumătate din producția mondială. Cireșul este una dintre
cele mai valoroase specii pomicole ce se cultivă în țara noastră. Importanța să economică este dată
de însușirile sale nutritive, tehnologice și comerciale ale fructelor, găsind în România condiții
optime de manifestare a potențialului său.
Cireșul este cunoscut mai ales pentru următoarele: îmbunătățește sănătatea datorită
compoziției lor complexe (ex. se recomandă persoanelor anemice, demineralizate, copiilor cu
deficiențe de creștere, reglează funcționarea ficatului ș.a.); posibilitățile de valorificare: consumate
proaspete, ceaiuri, gem, dulceață, băuturi, patiserie ș.a.; nu este afectată de alternanța de
fructificare; longevitatea pomilor, abundența și gingășia florilor, face ca cireșul să fie un element
decorativ apreciat; lemnul de cireș este de asemenea foarte apreciat în industria mobilei ș.a.22
În ceea ce privește compoziția lor chimică, cireșul este compus din 7,7-16,82% glucide,
0,49-1,36% aciditate, 0,6-1,3% tanoiduri și 16,51% vitamina C. Cireşul este foarte bogat în
potasiu, fiind un puternic diuretic, și în vitamina A.
Așa cum am amintit mai sus, Europa producea jumătatea din ponderea mondială a
cireștului. Cei mai importanți producători europeni sunt Spania, Italia și România. Potrivit
clasamentului FAO din anul 2014, România a avut o producție de 82.808 tone.23
3.5 Vişinul (Prunus cerasus). Se presupune că vișinul comun este un hibrid între cireșul
păsăresc sau cireșul sălbatic cu vișinul pitic sau de stepă, zona lui de origine fiind a Caucazului.24
Comparativ cu celelalte specii de sâmburoase, vișinul are o arie de răspândire mult mai
vastă, găsindu-se îndeobște în zona emisferei nordice, în toată Europa. În România vișinul este
foarte răspândit, regăsindu-se în gospodăriile oamenilor, dar și în plantațiile intensive. Importanța
culturii de vișin este dată de gradul scăzut de nevoi față de alte specii, lipsa intermitenței în rodire,
consumul său sub o multitudine de varietăți (proaspete, compoturi, gemuri, băuturi, prăjituri ș.a.),
dar și compoziția lor chimică bogată în nutrienții necesari vieții.
Vișinii au în compoziția lor chimică elemente nutritive importante, fiind situat ca și
clasament foarte aproape de cireș, prun și cais. Conținutul de zahăr este mai scăzut, dar este în

21
L. Chira, V. Cherenji, M. Roman, op. cit., pp. 191 – 200.
22
L. Chira și A. Asănică, op.cit., pp. 8-9.
23
http://www.fao.org/faostat/en/#data/QC, data accesării 16.01.2017.
24
L. Chira și A. Asănică, op.cit., p. 83.
11
schimb foarte bogat în acizi organici, săruri minerale și taninuri.25
La nivel mondial în 2014, cei mai mari producători mondiali de vișine au fost Rusia,
Turcia și Iran.26

4. Bibliografie
Cărți, studii, monografii:
E. Săvulescu, Botanică, Ed. Ceres, București, 2014.

L. Chira și D. Hoza, Cultura prunului, Ed. MAST, București, 2010.

L. Chira, I. Pasca, Cultura mărului, Ed. M.A.S.T., Bucureşti, 2008.

L. Chira, I. Pasca, Părul şi gutuiul, Ed. M.A.S.T., Bucureşti, 2012.

L. Chira, V. Cherenji, M. Roman, Caisul şi piersicul, Ed. M.A.S.T., Bucureşti, 2008.

V. Cociu, I. Botu, L. Serboiu, Progrese în ameliorarea plantelor horticole din România, Vol. I
Pomicultura, Ed. Ceres, Bucureşti, 1999.

Resurse electronice:
http://pt.slideshare.net/GherghescuGabriel/39462468-
importanaeconomicaculturiipomiloriarbutilorfructiferi, accesat la 09.01.2017.

http://www.madr.ro/horticultura/fructe-si-legume.html, accesat la 09.01.2017.

http://www.insse.ro/cms/ro/content/atlas-statistic-fructe, accesat la 09.01.2017.

http://pt.slideshare.net/GherghescuGabriel/39462468-
importanaeconomicaculturiipomiloriarbutilorfructiferi, accesat la 09.01.2017.

http://www.fao.org/faostat/en/, data accesării 15.01.2017.

http://www.fao.org/faostat/en/#data/QC, data accesării 16.01.2017.

25
L. Chira și A. Asănică, op.cit., p. 86.
26
http://www.fao.org/faostat/en/#data/QC, data accesării 16.01.2017.
12