UNIVERSITATEA DE ȘTIINŢE AGRONOMICE ŞI

MEDICINĂ VETERINARĂ DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ
ANUL IV - ID, 2019-2020

AMELIORARE
Conf. univ. dr. Adrian Asanică
IMPORTANŢA HIBRIDARII ÎN AMELIORAREA VIŢEI
DE VIE

STUDENT
MIHAI GALAFTION
 Cuprins

1. Importanta şi tipurile de hibridări sexuate................................................................................3

2. Tehnica hibridării artificiale...................................................................................................4
3. Metode de ameliorare prin hibridare...........................................................................................6
3.1 Metoda de ameliorare pe calea hibridării naturale....................................................................6
3.3 Metoda de ameliorare pe calea hibridării interspecifică............................................................8
3.4 Metoda de ameliorare pe calea hibridării intergenerică.............................................................9
BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................10

2
 1. Importanţa şi tipurile de hibridări sexuate
Hibridarea sexuată constă în fecundarea care are loc între gameţi proveniţi de la
indivizi diferiţi. Astfel, înmulţirea sexuată este mai avantajoasa decat cea pe cale vegetativă
deoarece prin încrucişarea între doi indivizi diferiţi au loc recombinări de gene, ceea ce
creează o constituţie pronunţat heterozigotă indivizilor descendenţi.
Aceştia au capacitate ereditară multiplă, au posibilităţi biochimice şi fiziologice
mai largi de utilizare a unor condiţii mai variate, procesul sexual devenind astfel unul din
importantele izvoare de variabilitate. Aceşti descendenţi se remarcă prin mărimea, vigoarea,
prolificitatea, rezistenţa sporită, comparativ cu cei obţinuţi prin autopolenizare.
Hibridarea sexuată da posibilitatea să se întrunească în organismul hibrid caractere şi
insuşiri care provin de la două sau mai multe forme parentale cu ereditate diferită.
Hibridările sexuate pot avea loc pe cale naturală, realizându-se prin intermediul
factorilor naturali, sau pe cale artificială, realizându-se prin intervenţia omului.
Hibridarea artificială poate fi forţată, semiliberă sau liberă. După numărul genitorilor care
participă la hibridare, aceasta poate fi simplă (între 2 soiuri), dublă (între 4 parinţi),
triplă (între un hibrid şi un soi), complexă (între o formă maternă şi amestec de polen),
repetată, retroîncrucişare (între hibridul din F1 şi unul din părinţi), reciprocă (între ge-
nitori ce servesc pe rând ca forme materne şi paterne) şi altele, ca cea dialelă, de
absorbţie, de infuzie etc.
Din punctul de vedere al înrudirii genitorilor se deosebesc hibridări apropiate sau
intraspecifice, când se încrucişează indivizi care fac parte din aceeaşi specie şi hibridări
îndepărtate sau interspecifice, când se încrucişează indivizi care fac parte din specii
diferite, genuri sau forme îndepărtate geografic. Hibridările intraspecifice la viţa de vie
au fost efectuate în numeroase ţări din Europa, America, Asia etc. şi au avut ca
rezultat creaţii valoroase pentru struguri de masă, pentru struguri de vin şi pentru
stafide.
Reuşita sau nereuşita hibridării interspecifice depinde de constituţia genetică, însuşirile
morfofiziologice, condiţiile de mediu. Aptitudinea pentru hibridare interspecifică se
manifestă ca şi un caracter ereditar, adică este condiţionată genetic, prezintă
variabilitate, este afectată de modificabilitate.
Probleme pot să apară datorită posibilităţii sau imposibilităţii încrucişării indivizilor care
fac parte din specii ce aparţin la genuri sau familii diferite, cât şi asupra sterilităţii sau
fertilităţii acestor hibrizi. Hibridarea interspecifică este posibilă când speciile respective
sunt mai înrudite şi hibrizii rezultaţi vor fi fertili, şi invers. Dificultatea cea mai mare în
hibridarea interspecifică este determinată de diferenţa dintre genomurile celor două
forme parentale. Dacă se încrucişează două specii cu acelaşi număr de cromozomi,
dificultăţile pot fi datorate structurii genomurilor şi calităţii acestora; când se
încrucizeşează forme parentale cu număr diferit de cromozomi şi genomuri diferite,
nefertilitatea poate fi determinată de factori de ordin cantitativ şi calitativ.

3
 Fertilitatea hibrizilor îndepărtaţi din F2 depinde de posibilitatea împerecherii
cromozomilor celor doi gameţi parentali şi de repartizarea regulată a acestora către cei
doi poli ai fusului de diviziune în timpul meiozei. În cazul când hibrizii posedă
cromozomi bivalenţi, meioza decurge normal şi se formează gârneţi cu acelaşi
număr de cromozomi, care sânt fertili. Când pe lingă bivalenţi se formează şi
univalenţi, trivalenţi sau polivalenţi, repartiţia cromozomilor la cei doi poli ai fusului de
diviziune se face neregulat, astfel că iau naştere gameţi cu un număr diferit de
cromozomi, care în majoritatea cazurilor sunt sterili. Astfel, hibrizii îndepărtaţi dintre
Vitis vinifera, care are 2n = 38 cromozomi şi V. rotundifolia, care are 2 n = 40
cromozomi, sunt caracterizaţi prin 2n = 39 cromozomi şi o sterilitate de origine
cromozomică.
Hibridarea artificială interspecifică a jucat un rol important în ceea ce priveşte
crearea noilor soiuri de viţă de vie în America şi în Europa, mai ales în Franţa, după criza
filoxerică. Încrucişările s-au făcut între speciile americane pentru crearea noilor soiuri
din Vitis vinifera, din care au rezultat atât portaltoi, cât şi hibrizii producători direcţi.

2. Tehnica hibridării artificiale

Tehnica hibridării presupune efectuarea unui şir de lucrări, cele mai importante fiind :
pregătirea pentru încrucişare ; alegerea butucilor materni ; castrarea şi izolarea
inflorescenţelor ; pregătirea şi păstrarea polenului ; polenizarea ; controlul inflorescenţelor
polenizate ; recoltarea strugurilor şi extragerea seminţelor hibride.
Pregătirea pentru încrucişare constă în confecţionarea pungilor din hârtie pergament, cu
ajutorul cărora inflorescenţele castrate sunt protajate împotriva polenizării naturale. Tot în
acest timp sunt pregătite pungile care vor îmbrăca inflorescenţele după circa două săptămâni
de la polenizare.
Alegerea butucilor materni presupune marcarea lor cu aproximativ o săptămână înainte de
înflorit. Aceştia trebuie să prezinte o stare generală foarte bună şi să fie reprezentativi
pentru soiul şi vârsta plantaţiei.
Castrarea şi izolarea inflorescenţelor constă în îndepărtarea, cu 2—4 zile înainte de
înflorit, a corolei şi o dată cu aceasta a staminelor şi sacilor polinici. Timpul optim de
castrare se apreciază după numărul de frunze de pe lăstar, caracteristic pentru momentul
înfloritului la fiecare soi. Pentru efectuarea acestei lucrări sunt alese inflorescenţele cu
condiţiile cele mai bune de hrană. în acest scop, se poate trece la o reducere a
numărului de inflorescenţe, astfel ca să existe câte una pe fiecare lăstar fertil. Înainte de
castrare, inflorescenţa este rărită prin îndepărtarea florilor slab dezvoltate şi a celor care
eventual au înflorit. În cazul unor inflorescenţe alungite se poate trece la scurtarea cu
1/3—1/2 din lungimea lor. De asemenea, se recomandă o rărire prealabilă, astfel ca în
final să rămînă în fiecare inflorescenţă un număr de butoni egal ce rezultă din procentul
florilor legate la fiecare soi. După operaţia de castrare, inflorescenţele sunt acoperite cu
pungi, înfăşurîndu-se gura pungii pe porţiunea de lăstar din apropierea inflorescenţei

4
pregătită pentru hibridare. Inflorescenţele soiurilor hermafrodite funcţional femele (de
exemplu, Coarnă albă) sunt tratate într-un mod asemănător, cu deosebirea că nu mai este
necesară castrarea florilor. În schimb, ele se izoleaza în pungi mai devreme, cu 8—10 zile
înainte de înflorirea celui mai timpuriu dintre soiurile roditoare sau de portaltoi.
Pregătirea şi păstrarea polenului are loc la începutul înfloritului soiului patern. Cu acest
prilej sunt adunate inflorescenţe întregi sau porţiuni de inflorescenţe, care sunt depozitate
în vederea uscării şi eliberării polenului din antere. În faza următoare se procedează la o
cernere printr-o sită foarte fină. Polenul rezultat este colectat în plicuri din hârtie lucioasă
şi păstrate în condiţii optime pînă în momentul optim de polenizare.
Polenizarea. În cazul în care înfloritul soiurilor parentale coincide, mai oportună este
colectarea polenului în preajma polenizării, efectuată dimineaţa între orele 8 şi 10, prin
scuturarea inflorescenţelor în pungile de hibridare. Alteori, se procedează la recoltarea
inflorescenţelor din soiul patern mai mult sau mai puţin înflorite, care apoi sunt introduse
tot câte una în punga de izolare. Timpul optim pentru polenizare este dat de secreţia apărută
pe stigmatul florilor din inflorescenţele învecinate şi neizolate. În practică sunt folosite
mai multe procedee de polenizare. Uneori, aplicarea polenului pe stigmat se face cu ajutorul
unei pensule fine. Alteori, lucrarea este efectuată cu o porţiune mică de gumă moale fixată
pe o sârmă. Pe timp uscat, polenul ajunge pe stigmat prin scuturarea tijei de sârmă, iar
pe timp umed, printr-o atingere atentă şi uşoară cu guma ce poartă polenul.
Câteodată, nu există concordanţă între timpul de înflorire a celor doi parteneri. De
aici, preocuparea de a întârzia înflorirea soiului matern sau, dimpotrivă, de a grăbi acest
fenomen la soiul patern. Întârzierea înfloritului în zonele naturale de producţie, în care viţa
de vie se îngroapă in timpul iernii, se realizează prin amânarea cu 12-15 zile a lucrării de
dezgropat sau prin acoperirea butucilor primăvara timpuriu, cu zăpadă şi paie. Uneori pot fi
folosite inflorescenţele din etajul superior al butucului, alteori inflorescenţele de pe copiii,
rezultaţi în mod natural sau stimulaţi printr-un ciupit timpuriu (cu 1—2 săptămâni mai
înainte de înflorit). Grăbirea înfloritului poate fi realizată prin cultura viţei de vie în sere
bine luminate sau în solarii confecţionate din folie de plastic transparent. La nevoie se
recomandă chiar transportul polenului din centrele viticole cele mai sudice şi
microclimatele cele mai favorabile, unde înflorirea are loc mult mai devreme.
Controlul inflorescenţelor polenizate are loc la circa 7—10 zile de la încheierea
înfloritului, fiind efectuate observaţii şi determinări privind reuşita hibridării. Cu acest
prilej, punga este deschisă, fiind îndepărtate florile scuturate din diferite motive. O grijă
deosebită este acordată protecţiei împotriva atacului de boli şi insecte, care trebuie
extinsă pînă la maturarea strugurilor.
Recoltarea strugurilor şi extragerea seminţelor hibride. Strugurii rezultaţi din
inflorescenţele hibridate sunt recoltaţi la maturitatea deplină a boabelor şi păstraţi pînă în
toamnă într-o încăpere răcoroasă, la 10—12°C, şi relativ uscată, cu umiditatea relativă a
aerului de 60—70% sau se pot stratifica în nisip curat de râu cu circa 10% umiditate, fie prin
amestecare cu substratul mineral în proporţie de 1:3, fie în straturi de seminţe care alternează cu

5
straturi de nisip. După extragerea din boabe, seminţele sunt spălate, cu care prilej se
procedează la îndepărtarea celor seci şi a celor incomplet dezvoltate.

3. Metode de ameliorare prin hibridare

3.1 Metoda de ameliorare pe calea hibridării naturale are dezavantajul că reclamă un
volum mare de muncă şi un timp îndelungat de lucru, în contrast cu valoarea relativ mică
a procesului de selecţie. Datorită acestor inconveniente hibridarea naturală se recomandă
numai atunci când nu poate fi aplicată hibridarea artificială (de exemplu, extinderea către
nord a culturii viţei de vie). În astfel de cazuri, lipsind un anumit material iniţial de
selecţie, amelioratorul este obligat să folosească o cantitate mare de seminţe, recoltate
dintr-o zonă consacrată de cultură a viţei de vie, pe care apoi le seamănă în zona de
perspectivă.
Soiurile de viţă roditoare, de hibrizi producători direcţi şi de portaltoi pot fi folosite cu
succes ca material iniţial de ameliorare prin hibridare naturală, mai ales atunci când este
vorba de soiuri hermafrodite funcţional femele. Hibridarea naturală poate fi folosită prin
înmulţirea în masă a seminţelor din soiurile Vitis vinifera pentru obţinerea formelor
rezistente la mană şi la viroze.
Hibridarea naturală constă din alegerea seminţelor extrase din boabele ajunse la
maturitatea deplină a strugurilor şi înmulţirea acestora prin metoda însămînţării în masă.
Reuşita ameliorării pe această cale depinde într-o mare măsură de soiurile folosite. Dintre
acestea, au prioritate cele mai valoroase soiuri sub raport biologic şi tehnologic. O
anumită importanţă au apoi soiurile de viţă roditoare superioare, dar cu defecţiuni florale
ce trebuie corectate. Metoda ameliorării pe calea hibridării naturale este practicată de
asemenea în lucrările de selecţie la portaltoi, în special la soiurile hermafrodite funcţional
femele. La alegerea materialului pentru hibridarea naturală, au prioritate strugurii mai
aspectuoşi, iar din cadrul acestora, boabele mai mari şi seminţele mai bine formate.
Pentru a obţine un număr cât mai ridicat de plante din seminţele puse la germinat
este important sa se evite uscarea exagerată a acestora atât înainte, cât şi după însămînţare.
Obţinerea unui soi nou de viţă de vie este un proces de lungă durată, întrucât este
vorba de o plantă perenă, care fructifică după minimum 3—5 ani. După intrarea în
producţie, viţele din seminţe trebuie urmărite timp de minimum 3 ani, pentru a avea
posibilitatea de a cunoaşte influenţa pe care o exercită variaţia anuală a factorilor
meteorologici şi modul în care au fost stabilizate caracterele şi însuşirile lor mai valoroase.

3.2 Metoda de ameliorare pe calea hibridării intraspecifică

În viticultură, primele hibridări artificiale au fost efectuate de câţiva specialişti
francezi emigraţi în America de Nord in secolul 19. Hibridarea intraspecifică iniţiată în
jurul anului 1830 s-a extins cu repeziciune, devenind la mijlocul secolului trecut o
metodă la modă pentru crearea soiurilor noi de viţă de vie. Toate acestea se întîmplau
mai înainte ca Mendel să fi descoperit legile eredităţii şi variabilităţii.

6
 În deceniile ce au urmat invaziei filoxerice, refacerea viticulturii mondiale a stimulat
interesul pentru soiuri noi de Vitis vinifera şi, în legătură cu aceasta, aplicarea pe scară
largă şi perfecţionarea metodei de ameliorare prin hibridarea intraspecifică. Diversitatea
mare a soiurilor eurasiatice, plasticitatea lor biologică foarte ridicată, posibilităţile largi de
adaptare au conferit hibridării intraspecifice un loc important în practica şi teoria
ameliorării viţei de vie. Aşa se explică de ce la începutul secolului 20, în Franţa, Germania,
Italia, Ungaria, Austria şi alte ţări, existau deja adevărate şcoli naţionale de ameliorare a
viţei de vie pe această cale.
Soiurile de viţă roditoare create în ultimii 30—40 de ani (de exemplu, Perleta,
Cardinal, Italia) şi fondul mare de plante hibride din câmpurile experimentale şi cele de
înmulţire existente în numeroase ţări demonstrează că posibilităţile de ameliorare prin
intermediul hibridării intraspecifice sunt mari şi departe de a fi epuizate. Aceste soiuri
noi au contribuit la îmbogăţirea sortimentelor naţionale, unele din ele căpătând o circulaţie
de soiuri cosmopolite (de exemplu Regina viilor).
Hibridarea intraspecifică constă în încrucişarea a două sau mai multe soiuri de viţă
roditoare din aceeasi specie, în vederea obţinerii unui soi nou cu caractere şi însuşiri
superioare, comparativ cu materialul iniţial de ameliorare folosit. Posibilităţile de obţinere a
unui soi nou sunt generate de faptul că hibridarea intraspecifică creează o vitalitate sporită
şi pune la îndemâna procesului de ameliorare o importantă sursă de variabilitate, ducând
adesea la obţinerea unor transgresiuni care privesc însuşirile valoroase ale genitorilor.
Iniţial se pot obţine prin hibridarea intraspecifică transgresiuni de productivitate mai
ridicată şi forme rezistente la mană cu o proporţie relativ mică (3—5%). Însă prin încrucişări
repetate (retroîncrucişări), această proporţie poate fi ridicată (10—15%). Hibridarea
intraspecifică este superioară hibridării naturale prin aceea că permite cunoaşterea
părinţilor avizaţi la încrucişare. Ea mijloceşte folosirea unui material iniţial de selecţie
mai amplu, de unde rezultă unele posibilităţi mai mari de ameliorare. Are de asemenea
avantajul că scurtează timpul de selecţie, nu numai în raport cu hibridarea naturală, ci şi
comparativ cu selecţia în masă sau cu selecţia clonală.
În forma sa simplă, hibridarea intraspecifică poate fi directă, atunci când soiul A este
încrucişat cu soiul B (de exemplu F1 = A x B), sau reciprocă, atunci când rolul formelor
parentale este schimbat (de exemplu B x A). Pentru a imprima mai intens descendenţelor
generative una din însuşirile genitorilor folosiţi, hibridarea intraspecifică face adesea apel
la retroîncrucişare. Ea constă din încrucişarea hibridului simplu tratat întotdeauna ca plantă
maternă, care se găseşte în F1 cu unul dintre cei doi părinţi. Valoarea hibrizilor
intraspecifici depinde într-o mare măsură de centrul de origine şi de apartenenţa
ecologo-geografică a materialului iniţial de selecţie.
Încrucişările dintre soiurile care aparţin aceleiaşi grupe ecologo-geografice (de
exemplu, Proles pontica, Proles occidentalis) duc la obţinerea unor soiuri noi, care diferă
foarte puţin de soiurile genitoare. Soiuri valoroase se obţin numai atunci când la încrucişare
participă soiuri din diferite prolesuri. Aşa au fost obţinute unele soiuri noi, cum sunt:

7
Perleta (Regina viilor x Sultanină), Cardinal (Ahmeur bou Ahmeur x Alphonse Lavaltee),
Italia (Bicane x Muscat de Hamburg) ş.a.
Încrucişarea între soiurile hibride, obţinute în secolul trecut şi care s-au dovedit a fi de
mare valoare economica (de exemplu. Perla de Csaba, Cardinal, Regina viilor, Italia etc),
duce la obţinerea unei mari diversităţi sub raportul creşterii şi calităţii producţiei,
comparativ cu încrucişarea dintre soiurile aceleiaşi grupe ecologo-geografice.
La încrucişările între soiurile diferitelor prolesuri, adesea se manifestă fenomenul
heterozis. Astfel, plantele noi obţinute prezintă caractere şi însuşiri superioare, în
comparaţie cu soiurile genitoare, prin rezistenţa la ger, prin vigoarea de creştere, perioada
mai scurtă de vegetaţie, precocitate în maturarea rodului, producţia mai ridicată ş.a.
Studiul eredităţii şi variabilităţii hibrizilor noi obţinuţi în prima generaţie a permis
stabilirea unor reguli ce pot fi folosite la alegerea formelor parentale. În cazul încrucişărilor
de tipul Proles pontica x Proles orientalis sau Proles occidentalis x Proles orientalis, ca
regulă generală predomină primele. La hibridarea soiurilor de masă cu bobul mare (Proles
orientalis) cu soiurile pentru vin, rezultă plante hibride cu caractere morfologice şi
tehnologice tipice pentru soiurile de vin. Pentru a obţine totuşi soiuri noi de masă este
necesar ca soiurile orientale să fie încrucişate cu soiurile de masă din Proles pontica.
Soiurile noi de struguri pentru vin productive şi de foarte bună calitate au la bază
încrucişările dintre soiurile de vin din bazinul Mării Negre cu soiurile pentru vin din
vestul Europei.
Folosind metode extensive de creştere şi de înmulţire, ameliorarea soiurilor de viţă de
vie pe calea hibridării intraspecifice poate avea o durata de 16 - 20 de ani.

3.3 Metoda de ameliorare pe calea hibridării interspecifică

Hibridarea interspecifică pune la dispoziţia teoriei şi practicii viticole o metodă de
ameliorare mai eficientă pentru îmbunătăţirea rezistenţei biologice la boli, secetă, îngheţ
etc. Aceasta constituie tocmai superioritatea faţă de metoda de ameliorare prin hibridarea
intraspecifică. Hibridarea interspecifică constă în încrucişarea a două sau mai multe specii
diferite aparţinând genului Vitis, în vederea obţinerii unui soi nou cu caractere şi însuşiri
superioare, privind în special rezistenţele biologice, în comparaţie cu materialul iniţial de
ameliorare folosit.
Această metodă de ameliorare a început să fie larg folosită în a doua jumătate a secolului 19
ca raspuns împotriva invaziei de filoxeră. Obiectivele principale au fost crearea hibrizilor
producători direcţi cu însuşiri biologice şi economice superioare, obţinerea unor soiuri noi
de portaltoi cu un grad sporit de adaptabilitate şi afinitate. Aceste preocupări au rămas
actuale pînă în zilele noastre. în plus, după anul 1930, s-a impus ca o a treia preocupare
obţinerea unor soiuri noi, care să reunească calitatea superioară a viţelor europene cu
rezistenţa sporită a speciilor americane. La început, hibrizii producători direcţi artificiali au
rezultat din hibridarea a două specii de viţă americană, cum este cazul soiurilor Taylor,
Clinton (V. labrusca x V. riparia), Couderc nr.3 (V. rupestris — V. cordifolia) etc. Uneori,

8
la obţinerea soiurilor de hibrizi producători direcţi au contribuit 3 parteneri, cu participarea
speciei Vitis vinifera. Aceasta din urmă a fost folosită la hibridare, fie ca mamă, fie ca tată.
Soiurile de hibrizi producători direcţi au cunoscut o perfecţionare continuă în obţinerea
unor portaltoi cu însuşiri superioare de producţie. Hibridarea interspecifică are un rol de
seamă în crearea unor soiuri de viţă roditoare sau de portaltoi rezistente la mană, filoxeră,
viruşi, ger etc. Pentru realizarea acestui ţel se impune o alegere judicioasă a
materialului iniţial de ameliorare şi cultivarea plantelor hibride în F2, procedând ori
de câte ori este nevoie la retroîncrucişarea cu soiurile de Vitis vinifera.
În prima generaţie hibridă (F1) se constată că viţele rezultate prezintă struguri şi
boabe mici, al căror gust particular se transmite şi în vin. Pentru a menţine fondul
variaţiilor genetice şi a realiza o nouă asociere a factorilor ereditari definiţi, este necesar să
se treacă de la prima generaţie hibridă (F1) la o a doua generaţie filială (F2). După
intrarea în producţie, cele mai valoroase exemplare sunt retroîncrucişate cu soiuri europene,
în scopul păstrării însuşirii de rezistenţă şi în acelaşi timp pentru a îmbunătăţi
productivitatea viţelor şi calitatea producţiei de struguri.
Procedându-se astfel, ameliorarea pe calea hibridării interspecifice se încheie după cel
puţin 21 de ani, cu unele şanse de a obţine un soi nou, care să însemne un progres
faţă de soiurile de comparaţie.

3.4 Metoda de ameliorare pe calea hibridării intergenerică

Aceasta metodă constă în hibridarea dintre diferite soiuri sau specii aparţinînd genului
Vitis şi respectiv alte genuri ale familiei Vitaceae. Hibridarea intergenerică a preocupat pe
amelioratori începînd de la sfîrşitul secolului 19, fără însă a se obţine un rezultat
remarcabil sub raport teoretic sau practic. Unele succese au fost înregistrate în prezent.
Principala cauză a nereuşitei hibridării intergenerice o constituie fenomenul de
respingere de la încrucişare, care este generat atât de cauze cantitative, cit şi de cele
calitative.
În realizarea hibridărilor dintre speciile subgenului Euvitis şi cele ale subgenului Muscadinia,
Ampelopsis sau Parthenocissus, apar mari dificultăţi datorită numărului diferit de cromozomi. În
cazul în care asemenea încrucişări reuşesc şi se obţin hibrizi, aceştia sunt de cele mai multe ori
total sau parţial sterili, iar unii pier în diferite etape ale creşterii şi dezvoltăriilor. În ameliorare,
sterilitatea hibrizilor nu mai constituie un inconvenient major, întrucât fertilitatea lor poate fi
asigurată prin dublarea numărului de cromozomi, prin tratamente de poliploidizare efectuate cu
colchicină.
Ca şi la alte plante de cultura hibridarea intergenerică la viţa de vie este abia la
începutul succeselor sale. Ea ascunde mari posibilităţi de ameliorare. De aici rezultă
interesul teoretic şi practic din ce în ce mai mare.

9
 BIBLIOGRAFIE
1. Ardelean, M., R. Sestraş, 1999, Ameliorarea plantelor horticole, Ed. Osama, Cluj-Napoca.
2. Gallais, A., 1990 - Théorie de la sélectione en amélioration des plantes. Ed. Masson Paris.
3. Indreaş, Adriana, 1994 - Curs de ampelografie. A.M.C. Bucureşti.
4. Neagu, M., 1975, Ameliorarea plantelor horticole, Ed. Ceres, Bucureşti.
5. Olteanu, I., Daniela, Cichi, Daniela, Dolores, Costea, D.C., Mărăcineanu, L.C., 2002
-Viticultura specială. Zonare, Ampelografie, Tehnologii specifice. Editura Universitaria,
Craiova.
6. Ampelografia Romaniei, volumul I. Bucuresti, 1970.

10