VITICULTURĂ

GENERALĂ
(SEMESTRUL I)
(SUPORT DE CURS)

1
 CUPRINS
DEFINIŢIA Şi IMPORTANŢA VITICULTURII ........................................................................ 3
SISTEMATICA VIŢEI DE VIE .................................................................................................... 5
SISTEMATICA ŞI ARIA DE RĂSPÂNDIRE A GENURILOR ŞI SPECIILOR .............. 5
SISTEMATICA SOIURILOR ................................................................................................. 5
Clasificarea după direcțiile de producție ............................................................................. 5
Clasificarea după caracterele morfologice .......................................................................... 7
PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE ALE VIŢEI DE VIE ................................................... 8
PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE ALE SISTEMULUI RADICULAR .................. 8
PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE ALE SISTEMULUI AERIAN .......................... 9
Butucul (trunchiul) sau tulpina ............................................................................................ 9
Partea ramificată (coroana).................................................................................................. 9
Mugurii ................................................................................................................................ 9
Lăstarii și copilii ................................................................................................................ 10
Frunza ................................................................................................................................ 10
Cârceii................................................................................................................................ 11
Inflorescența ...................................................................................................................... 11
Floarea ............................................................................................................................... 11
Polenul ............................................................................................................................... 12
Fructul................................................................................................................................ 12
Sămânța ............................................................................................................................. 13
PARTICULARITĂŢILE BIOLOGICE ŞI FIZIOLOGICE ALE VIŢEI DE VIE .................... 14
PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE..................................................................................... 14
Ciclul biologic al viței de vie............................................................................................. 14
Ciclul ontogenetic .................................................................................................................... 15
Ciclul biologic anual ................................................................................................................ 17
Fenofaze ale organelor vegetative ..................................................................................... 18
Fenofaze ale organelor de rod ........................................................................................... 25
Particularități fiziologice privind nutriția viței de vie ......................................................... 33
Aprovizionarea cu apă ....................................................................................................... 33
Aprovizionarea cu elemente nutritive ............................................................................... 38
Elaborarea, transportul şi depozitarea produselor de sinteză ............................................ 38
PARTICULARITĂŢI ALE ECOLOGIEI VITICOLE ............................................................... 46
Agroecosistemul viticol ........................................................................................................... 46
CLIMATOLOGIE VITICOLĂ ............................................................................................. 47

2
 DEFINIŢIA ŞI IMPORTANŢA VITICULTURII

DEFINIŢIA VITICULTURII
Termenul de viticultură ca denumire derivă etimologic din două cuvinte latineşti,
adaptate specificului limbii noastre, şi anume: vitis (viţă de vie) şi cultura, ae (îngrijire,
cultivare).
Viticultura, ca domeniu ştiinţific, s-a consolidat pe baza materialului informaţional din
practica viticolă (rod al multor generaţii de viticultori), şi datorită dezvoltării ştiinţelor
fundamentale (fizică, chimie şi biologie), parcurgînd traseul de la acumulări de cunoştinţe şi
experienţã pînă la generalizări, principii şi legi. Prin urmare, viticultura ca ştiinţă, se poate
defini ca fiind studiul particularităţilor biologice şi productive ale viţei de vie şi stabilirea
tehnologiilor în funcţie de soi şi areal, pentru obţinerea unor producţii mari de struguri, cu
valoare alimentară ridicată, în condiţii de profit.
Viticultura tehnologică (Vt), modernă (specializată), comparativ cu cea tradiţională
foloseşte şi lansează soluţii tehnologice (St), în succesiune cronologică (Sc) şi în concordanţă cu
particularităţile genetice ale soiurilor (Pg) şi oferta ecologică din areal (Oe), pentru obţinerea
unor producţii de struguri ridicate (cantitativ şi calitativ), relativ constante şi sănătoase, în
condiţii de profit.
Viticultura tehnologică ca disciplină didactică transmite informaţii privind
particularităţile biologice şi tehnice ale viţei de vie pentru deprinderea acestei îndeletniciri.
Viticultura este o ştiinţă de sinteză. Ea apelează la alte ştiinţe: botanică, fiziologie şi
biochimie vegetală, genetică şi ameliorare, agrometeorologie, agrochimie, pedologie,
agrotehnică, îmbunătăţiri funciare, protecţia plantelor, management, marketing ş.a.
Viticultura se poate diviza în Viticultură generală şi Viticultură specială. Viticultura
generală cuprinde informaţii privind bazele biologice şi tehnice comune ale viţei de vie.
Viticultura specială include informaţii privind particularităţile biologice şi tehnologice ale
soiurilor, tehnologiile diferenţiate care asigură valorificarea superioară a întregului potenţial al
soiurilor şi arealelor.

IMPORTANŢA VITICULTURII
Importanţa social economică
Sursă de existenţă. Mecanizarea redusă a unor lucrări (tăierile şi legatul) determină
ca viticultura să necesite un consum ridicat de muncă anual (în Franţa 257 - 729 ore / ha; în
România 1800 - 2000 ore / ha).
Sursă de profit. Un hectar de viţă de vie poate asigura obţinerea unui profit ridicat. El
este variabil de la an la an, în funcţie de soi, sistemul de cultură şi centrul viticol.
Dezvoltarea industriilor. Pentru cultivarea viţei de vie se folosesc cantităţi importante
de materiale, substanţe chimice, maşini şi utilaje, viticultura beneficiind astfel de evoluţia
tehnologică a industriilor de vârf.
Furnizor de materii prime.
- Strugurii - consum in stare proaspată sau prelucrata ( sucuri, compoturi
dulceturi, si vinuri)
-Vinul -obţinerea de vermuturi, şampanie, distilate.
- seminţele - extragerea uleiurilor.
-Tescovina - îngrăşământ organomineral.
- Coardele eliminate prin tăieri -îngrăsământ,lemn de foc.
3
 Valorificarea terenurilor slab productive. Viţele sunt plante bine echipate morfo-
fiziologo-biochimic, cu posibilităţi de a folosi condiţiile naturale terenurile în pantă, terenurile
erodate şi nisipurile
Protecţia terenurilor şi solurilor. - Combaterea eroziunii prin terasare ;creşterea
proporţiei de suprafaţă utilă (plantată).
Rol peisagistic. Frumosul, care caracterizează podgoriile în general, nu are numai
funcţie odihnitoare, de tihnă, ca cea pe care o manifestă un parc natural, ci şi pe aceea de
răscolire a tuturor forţelor din om, pentru că în frumosul unei podgorii se reflectă biruinţa
omului.
Importanţa alimentară şi terapeutică a strugurilor şi produselor din struguri
- valoare energetică (potenţial caloric ridicat, între 60 - 116 kcal. la 100 g) prin conţinutul de
zaharuri(150-300 g/l de must) care se asimilează repede şi contribuie la refacerea capacităţii de
efort a omului, indispensabil pentru funcţiile muşchiului cardiac şi ale sistemului nervos
central.
-valoare alcalinizantă, prin existenţa acizilor care de-termină formarea de carbonaţi şi fosfaţi,
contribuind la menţinerea echilibrului acido-bazic. Strugurii, prin conţinutul variat de săruri,
- valoare remineralizatoare, potasiu (cel mai important element din miez), calciu, magneziu,
fosfor;
- importanţă vitaminizantă la 100 g substanţă proaspătă 8 - 12 mg vitamina C, 20 - 25 mg
vitamina B2, 0,1 mg provitamina A ş.a., punându-se în evidenţă 10 vitamine.
- importanţă terapeutică: efect antiinflamator; tratarea formelor uşoare de reumatism; efect
antitumoral , anticancerigen; antialergic

4
 SISTEMATICA VIŢEI DE VIE

SISTEMATICA ŞI ARIA DE RĂSPÂNDIRE A GENURILOR ŞI SPECIILOR

Viţa de vie face parte din familia Vitaceae (Lindl) - Ampelidaceae (Kunth), familie cu
mare număr de taxoni şi soiuri, cu mare arie de răspândire şi valenţă ecologică
Familia Vitaceae cuprinde genurile: Acareosperma, Parthenocissus, Ampelocissus,
Pterocissus, Ampelopsis, Rhoicissus, Cayratia, Pterissanthes, Clematicissus, Tetrastigma,
Cissus, VITIS.
Genul VITIS are două subgenuri:
subgenul Muscadinia - Vitis rotundifolia, Vitis munsoniana, Vitis Popenoei
subgenul Euvitis, -Vitis vinifera, Vitis silvestris, Vitis riparia, Vitis rupestris,
Vitis berlandieri, Vitis labrusca, Vitis amurensis, Vitis cinerea,
Vitis arizonica, Vitis candicans, Vitis longii, Vitis champini,
Vitis aestivalis, Vitis cordifolia, Vitis caribaia Vitis lanata.

Principalele specii ale genului Vitis s-au format în cadrul ecologic a trei arii geografice
diferite, care au imprimat caracteristici morfologice şi productive diferite:

- în jumătatea sudică a Europei, (centrul de origine al viţelor europene nobile, producătoare de

struguri buni, dar cu sensibilitate la filoxeră şi mană);
- orientală (de la Marea Caspică la cea Mediterană),
- pontică (din partea răsăriteană şi sudică a Mării Negre)
- occidentală (între Portugalia şi Marea Neagră).
- America de Nord, au apărut speciile rezistente la filoxeră: Vitis riparia, Vitis aestivalis,
Vitis cordifolia, Vitis labrusca, Vitis berlandieri, Vitis champini, Vitis rupestris. Vitis arizonica,
Vitis Californica.
- Asia de Răsărit - Vitis amurensis erezistenţă la temperaturi negative foarte scăzute.
(Centrul ei formativ este râul Amur).

SISTEMATICA SOIURILOR

CLASIFICAREA DUPĂ DIRECŢIILE DE PRODUCŢIE

Soiuri pentru portaltoi
Selecţiuni din speciile americane: Riparia gloire (din Vitis riparia); Rupestris du
Lot (din Vitis rupestris); Berlandieri Resseguier nr. 1 şi 2 (din Vitis berlandieri).
Hibrizi între speciile americane: Berlandieri x Riparia Teleki 8 B; Berlandieri x
Riparia Drăgăşani 37 şi 57; Berlandieri x Riparia 125 AA; Berlandieri x Riparia se-lecţiunea
Oppenheim 4 (SO4); Berlandieri x Riparia Kober 5 BB; Berlandieri x Riparia Crăciunel 2, 25,
26, 71; Berlandieri x Rupestris - Paulsen 1103, Ruggeri 140, 225; Riparia x Rupestris 101 -
14, 3306 şi 3309; Solonis x Riparia 1616 C.
Hibrizi europeo - americani: Chasselas x Berlandieri 41 B; Fercal (Berlandieri x
Colombard 1) x (Cabernet x Berlandieri 333 EM) = BC1 x 333 EM.

Soiuri de struguri pentru masă

Soiuri cu maturare timpurie şi extratimpurie: Muscat Perla de Csaba, Cardinal, Regina
viilor; soiuri nou create: Muscat timpuriu de Bucureşti, Milcov, Timpuriu de Cluj, Victoria,
Augusta, Napoca.
Soiuri cu maturare mijlocie: Pance precoce, Chasselas doré, Raisin de Calabre, Ceauş alb
şi roz, Muscat de Hamburg, Muscat d'Adda, Cinsaut, Alphonse Lavallée; soiuri nou create:

5
Triumf, Someşan, Cetăţuia, Azur, Transilvania, Silvania, Splendid, Chasselas de Băneasa,
Coarnă neagră selecţionată, Tamina.
Soiuri cu maturare tardivă: Coarnă albă, Coarnă neagră, Afuz Ali, Razachie albă şi roşie,
Bicane, Italia, Black rose, Regina Nera, Ohanez;
soiuri nou create: Xenia, Roz românesc, Select, Greaca.

Soiuri apirene
Soiuri pentru stafide (tipice): Corinth alb, Corinth roz, Corinth negru.
Soiuri cu însuşiri mixte (pentru stafide şi pentru masă): Sultatină albă, Kiş-Miş (alb, roz,
negru), Delight, Călina, Otilia.
Soiuri pentru consum în stare proaspătă: Perlette, Maria Pirovano, Bezsemen VI-4 şi V-
6, Askeri.
Soiuri de struguri pentru vin
Soiuri pentru vinuri albe de consum curent: Aligoté, Ardeleancă, Băbească gri, Berbecel,
Brumăriu, Clairette blanche, Crâmpoşie selecţionată, Creaţă, Galbenă de Odobeşti, Iordană,
Mioriţa, Mustoasă de Măderat, Majarcă albă, Plăvaie, Rkaţiteli, Steinschiller roz, Saint Emilion,
Selection Carrière, Zghihară de Huşi.
Soiuri pentru vinuri albe de calitate superioară: Chardonnay, Fetească albă, Fetească
regală, Frâncuşă, Furmint, Frunză de tei (Harslevelü, Gros Sauvignon, Grasă de Cotnari,
Muscadelle, Neuburger, Petit Sauvigon, Pinot gris, Riesling italian, Riesling de Rin, Semillon,
Traminer roz.
Soiuri pentru vinuri roşii şi roze de consum curent: Alicante Bouschet, Aramon, Haiduc,
Oporto, Arcaş, Băbească neagră, Cadarcă, Codană, Pandur, Roşioară, Sangiovese.
Soiuri pentru vinuri roşii de calitate superioară: Burgund mare, Cabernet Sauvigon,
Cabernet franc, Fetească neagră, Malbec, Merlot, Pinot noir, Saperavi.
Soiuri pentru vinuri aromate: Busuioacă de Bohotin, Busuioacă roz, Tămîioasă
românească, Muscat Ottonel, Şarba.

Soiuri de struguri pentru produse pe bază de must şi vin

Soiuri pentru suc de struguri: Aligoté, Chasselas doré, Fetească regală, Riesling italian.
Soiuri pentru vinuri spumante: Băbească neagră, Iordană, Fetească albă, Fetească regală.
Soiuri pentru vinuri aromatizate (vermuturi şi pelinuri): Oporto, Roşioară.
Soiuri pentru distilate învechite (tip Cognac): Ardeleancă, Băbească gri, Plăvaie,
Zghihară de Huşi, Colombard, Mustoasă de Măderat, Saint Emilion.

Soiuri de hibrizi producători direct

Soiuri H.P.D. de provenienţă americană: Delaware (alb, roz), Isabella, Jaquez, Lidia,
Noah, Othello.
Soiuri H.P.D. vechi: Baco 1, Flot d'or, Ferdinand Lesseps, Rayon d'or, Seibel 1, Seibel
1000, Terras 20.
Soiuri H.P.D. moderni:
- Pentru vinuri albe şi roze: Roucaneuf, Valerien, Villard blanc, Seyve Villard 12303,
Seyval, Seyve Villard 12283;
- Pentru vinuri roşii: Chambourcin, Garonnet, Varousset, Villard noir.
Soiuri H.P.D. pentru masă: Perla de Zala, Dattier de Saint Vallier, Muscat de Saint
Vallier, Moldova.
Soiuri H.P.D. nou create în România: Negru tinctorial, Purpuriu.

6
 CLASIFICAREA DUPĂ CARACTERELE MORFOLOGICE
Criteriul morfologic permite o multitudine de clasificări, care se pot face pe baza
caracterelor morfologice ale diferitelor organe. Largă răspândire are clasificarea soiurilor după
caracterele morfologice ale limbului - frunza fiind organul cel mai diversificat şi care poate fi
folosită o lungă perioadă de timp la recunoaşterea soiurilor.
După l o b a r e a limbului (caracter morfologic important), soiurile se împart în: soiuri
cu limb întreg sau uşor trilobat; soiuri cu limb trilobat; soiuri cu limb 5 lobat si chiar 7 lobat:
Clasificarea după gradul de lobare, ajută la identificarea soiurilor dar, soiurile cu acelaşi
număr de lobi, se deosebesc între ele prin mărimea lobilor, forma sinusurilor, mărimea, forma şi
succesiunea dinţilor, mărimea unghiurilor dintre nervurile principale şi secundare, mărimea
limbului, raportul dintre lungime şi lăţime. De aceea, s-a stabilit posibilitatea de identificare a
soiurilor după mărimea unghiurilor dintre nervurile frunzelor, raportul dintre lungimea acestor
nervuri etc. Valorile acestor parametrii sunt apropiate pentru mai multe soiuri şi au generat
discuţii.
Toate acestea au condus la folosirea pentru clasificarea caracterelor morfologice, ale
tuturor organelor aeriene ale viţei de vie: mugure, lăstar, frunză, inflorescenţă, floare, strugure,
bob, coarde ş.a. (Branas J., Truuel P., 1968), precum şi însuşirile biologice şi agroproductive
(Teodorescu I.C., 1928 - 1937; Constantinescu Gh., 1971). Ca urmare, s-a acumulat un bogat şi
valoros material informaţional privind caracterizarea soiurilor, ceea ce a înlesnit întocmirea unor
scheme di-, tri- şi politomice, de determinare a soiurilor.

7
 PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE ALE VIŢEI DE VIE

Necesitatea de a se obţine producţii ridicate, de bună calitate şi cu profit, ne determină să

dirijăm creşterea şi rodirea viţei de vie prin multiple şi repetate intervenţii tehnice. Ele nu se pot
executa fără cunoaşterea morfologiei şi anatomiei organelor viţei de vie. Aceleaşi informaţii
privind particularităţile morfologice şi anatomice, asigură condiţiile de înţelegere şi aplicare a
biotehnologiilor viticole, de sistematizare şi identificare a speciilor şi soiurilor de viţă de vie.
În funcţie de rolul pe care îl îndeplinesc în viaţa plantei, părţile componente ale viţei de
vie se pot grupa în: organe vegetative (rădăcina, tulpina, frunza, mugurele) şi organe de
reproducere (inflorescenţa, floarea, fructul, sămânţa).

PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE ALE SISTEMULUI RADICULAR

Rădăcina viţei de vie, prin elementele din care este alcătuită, mod de legătură şi etajare,
formează un sistem - sistemul radicular. Acesta este compus din axul şi ramificaţiile rădăcinii.
După origine, rădăcinile sunt embrionare şi adventive. În cazul viţelor înmulţite prin seminţe
rădăcinile sunt embrionare. La acestea, axul rădăcinii se formează din radicela embrionului
provenită din sămânţă şi se numeşte rădăcină principală (pivot). La cele înmulţite vegetativ,
rădăcinile sunt adventive, axul rădăcinii provine dintr-o porţiune de tulpină (butaşi, marcotă)
pusă la înrădăcinat
Ramificarea rădăcinii. Pe rădăcina principală (pivotul rădăcinii) sau pe axul rădăcinii se
formează ramificaţiile de ordinul I, pe ele se prind ramificaţiile de ordinul II şi tot aşa până la
ordinele VII - IX. La viţele obţinute din marcote sau din butaşi lungi, ramificaţiile de ordinul I
formează două sau mai multe etaje. Pe butaşii lungi de 40 cm, rădăcinile de ordinul I, care apar
în dreptul nodurilor, se grupează la trei nivele diferite, formând trei etaje : etajul ramificaţiilor
inferioare sau bazale, al ramificaţiilor mijlocii sau intermediare şi al ramificaţiilor superioare
(superficiale) sau de rouă. Pentru producţie, prezintă importanţă ramificaţiile de la baza
butaşului. De aceea, viticultorul determină fortifierea lor.
Unghiul geotropic reprezintă unghiul care se formează între rădăcini şi verticala locului,
trecută prin punctul lor de origine. Ramificaţiile de ordinul I formează, în general, un unghi mai
mic decât rădăcinile de celelalte ordine. Valorile unghiului geotropic variază de la specie la
specie şi de la soi la soi, fiind un caracter genetic. La soiurile cu unghiul geotropic mic (20°),
rădăcinile sunt pivotante (ex.: Rupestris du Lot), la cele cu unghiul geotropic mijlociu (45 - 50°),
rădăcinile sunt oblice (ex.: Chasselas x Berlandieri 41 B) şi la cele cu unghiul geotropic mare
(75 - 80°) sunt trasante (ex.: Riparia gloire). Mărimea unghiului geotropic este invers
proporţională cu toleranţa la secetă a speciei sau a soiului.
La o rădăcină în creştere, indiferent dacă este embrionară, adventivă sau de ramificaţie,
deosebim următoarele zone morfologice exterioare, distincte: piloriza, vârful vegetativ, zona
netedă, zona piliferă şi zona aspră .

8
 PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE ALE SISTEMULUI AERIAN

Sistemul aerian al viţei de vie este alcătuit din butuc (trunchi) sau tulpină (partea
neramificată) şi coroană (partea ramificată).

BUTUCUL (TRUNCHIUL) SAU TULPINA

Tulpina reprezintă partea neramificată a sistemului aerian, prin care acesta se leagă de
axul rădăcinii sau de pivotul rădăcinii (rădăcină principală). După origine, tulpina este
embrionară (la viţele înmulţite prin seminţe) şi neembrionară sau exogenă (la cele înmulţite
vegetativ).
La viţele altoite, îmbinarea dintre altoi şi portaltoi este desemnată de zona de
concreştere, zonă în care îngroşările sunt evidente. La viţele cultivate în forme joase, trunchiul
(butucul) nu depăşeşte înălţimea de 10 - 30 cm şi poate avea o formă dilatată în partea de sus (ca
o farfurie) sau alungită (ca un fus îngroşat).
La viţele cultivate în forme semiînalte şi înalte, tulpina are lungimi diferite .

PARTEA RAMIFICATĂ (COROANA)

Ramificaţiile prinse la partea superioară a tulpinii, au vârste, rol şi lungimi diferite. Ele se
pot grupa în: elemente de durată cu rol de schelet şi elemente provizorii, cu rol de rodire
(producţie) şi formare a scheletului .
Elementele de durată cu rol de schelet sunt braţele şi cordoanele.
Braţele sunt elemente multianuale, pe care se lasă spre vârf coarde mai tinere de doi ani,
care au funcţii de formare şi rodire. Ele pot fi simple (neramificate) sau compuse (ramificate). În
funcţie de lungime, elasticitate şi vârstă, poartă denumiri convenţionale (cotoare sau corcani).
Braţele scurte (cotoare) au mai puţin de 50 cm lungime, sunt groase, lipsite de elasticitate şi
pornesc direct din butuc. Cele lungi (corcani) au dimensiuni de 50 - 150 cm, sunt mai subţiri,
elastice şi au vârsta de 3 - 6 ani .
Cordoanele sunt ramificaţii multianuale, mai lungi şi mai vârstnice, pe care coardele mai
tinere de doi ani cu funcţii de formare şi rodire se lasă pe toată lungimea. Numărul cordoanelor
la plantă poate fi diferit: unul singur (Sylvoz, Moser ş.a.), dublu (Mesrouze ş.a.) şi multiplu.
Elementele provizorii cu rol de formare şi rodire. Pe trunchi, braţe sau cordoane se prind
ramificaţii fără frunze, în vârstă de 1 - 2 ani, care se numesc coarde. Ele pot fi de un an sau doi
ani.
Elementele cu rol de formare (înlocuire) şi rodire (producţie) rezultate prin tăierile în
uscat a coardelor de 1 an, poartă denumiri convenţionale :
Elementele cu funcţii de formare (înlocuire) sunt: cepii de înlocuire, coborâre, rezervă
şi de siguranţă.
Formaţiunile cu funcţii de rod (producţie) se obţin prin dimensionarea coardelor de un an
prinse pe lemn de doi ani la diferite lungimi. Acestea sunt: coardele de rod, cordiţele de rod şi
cepii de rod.
Coardele, cordiţele şi cepii pot fi prinşi izolat sau în asociaţie. Când pe un cep de doi ani
se găseşte în partea de sus o coardă de rod sau o cordiţă de rod, iar sub ea un cep de înlocuire,
asociaţia se numeşte verigă de rod sau cuplu de rod . Aceasta, reprezintă unitatea de bază în
aplicarea tăierii, deoarece coarda asigură rodul pentru anul în curs, iar cepul asigură elementele
de rod pentru anul următor.
În tehnica viticolă se mai pot folosi unele formaţiuni asociate: călăraşul şi biciul.

MUGURII
La viţa de vie se întâlnesc muguri solitari (cu un singur con de creştere) şi muguri
grupaţi (sub un înveliş de protecţie comun), cunoscuţi sub denumirea de complex mugural sau
ochi. În funcţie de poziţia lor pe lăstar aceştia pot fi: apicali (terminali) şi laterali;mugurii care
apar şi se formează la subsoara (axila) frunzei poartă denumirea de axilari . Cei de la inserţia
9
lăstarilor, respectiv coardelor, poartă denumirea de coronari sau unghiulari. Mugurii de sub
scoarţă se numesc dorminzi, ei transformându-se în lăstari, numai în anumite condiţii.
Complexul mugural axilar (ochiul) la viţa de vie este alcătuit din mai mulţi muguri . La
scurt timp de la apariţie, complexul mugural are două vârfuri de creştere vegetative, acoperite cu
elemente frunzoase. Primul vârf de creştere vegetativ, mugurele primar de vară sau de copil ,
este mai mare şi are elementele acoperitoare aşezate perpendicular pe frunzele lăstarului purtător.
Al doilea vârf de creştere vegetativ devine mugure principal. El are elementele acoperitoare în
acelaşi plan cu frunzele lăstarului purtător. La subsuoara catafilelor mugurelui principal se
formează două noi vârfuri vegetative, care devin muguri stipelari.
Mugurii care au primordii din care rezultă inflorescenţe şi struguri, se numesc roditori.

LĂSTARII ŞI COPILII
Lăstarii şi copilii reprezintă creşteri vegetative anuale, purtătoare de frunze. În funcţie de
originea acestora. ei pot fi: vegetativi (formaţi din muguri) şi generativi (obţinuţi din seminţe).
Lăstarii proveniţi din complexul mugural sunt: principali (când se formează din mugurele
principal), de înlocuire (din mugurii stipelari), primari (de vară, copili) şi lacomi. Lăstarii
principali pot fi roditori sau neroditori. Cei proveniţi din mugurii dorminzi, existenţi pe lemnul
mai bătrân de doi ani, sub scoarţă, se numesc lacomi.
La subsuoara frunzei lăstarilor principali apar, anticipaţi, lăstarii primari, de vară sau
copilii . Ei se formează din primul vârf de creştere vegetativ (mugurele primar) al complexului
mugural şi au o comportare diferită de cea a lăstarilor principali. Copilii se deosebesc de lăstarii
principali prin alungirea primului internod şi a unui număr mai redus de noduri fără cârcei.
Lăstarii au dimensiuni diferite, în funcţie de faza de creştere. În secţiune transversală
lăstarii vegetativi au forme asemănătoare cu cele ale coardelor. Secţiunea deasupra nodului este
formă eliptică cu un uşor intrând de partea mugurilor.
Lăstarul la viţa de vie, ca şi copilul, este alcătuit din internoduri (meritale), limitate de
noduri, asemănător coardelor. Pe lăstari se prind frunzele, mugurii, cârceii, inflorescenţele şi
strugurii. Culoarea de bază a lăstarilor este verde, peste care la unele soiuri se suprapune
culoarea vineţie, castaniu - roşcată ş.a. Spre sfârşitul perioadei de vegetaţie, aceştia capătă
culoarea caracteristică soiului respectiv. Absenţa sau prezenţa perilor pufoşi, lungi şi lânoşi,
scurţi şi groşi sau scurţi şi pufoşi este caracteristică de specie sau soi.

FRUNZA
Particularităţi morfologice. Frunza la viţa de vie este alcătuită din: limb, peţiol şi
stipele.
Limbul este alcătuit din mezofil şi 5 nervuri principale, şi anume: nervura mediană
(n.m.); două nervuri laterale superioare (n.l.s.); două nervuri laterale terţiare (n.l.t.) care sunt
plasate pe nervurile inferioare, la aproximativ 1 cm de punctul peţiolar .
Forma limbului este dată de raportul dintre lungimea relativă a nervurilor principale şi de
valoarea unghiurilor dintre nervuri. În cadrul aceluiaşi tip de formă, determinat de elementele
enunţate, forma limbului este definită de numărul, forma şi mărimea lobilor, a sinusurilor şi
dinţilor. Limbul poate avea următoarele forme: rotund, reniform (Rupestris du Lot),
pentagonală (Fetească neagră), cuneiform (Riparia gloire) şi cordiform (Vitis cordifolia). După
lungime, limbul poate fi: mic (< 15 cm), mijlociu (15 - 20 cm), mare (20 - 25 cm) şi foarte mare
(> 25 cm).
Între nervuri, frunzele prezintă intrânduri care se numesc sinusuri. La o frunză se pot
întâlni sinusuri laterale superioare şi sinusuri laterale inferioare (în funcţie de nervura pe care se
sprijin; Sinusul (deschiderea) din dreptul peţiolului se numeşte sinus peţiolar. Sinusurile
peţiolare sunt deschise şi închise.
După numărul sinusurilor, deci şi al lobilor, frunzele se clasifică în: frunze întregi (Om
rău), frunze trilobate (Muscat Ottonel), 5 lobate (Fetească albă) . Există soiuri ale căror frunze
se caracterizează prin apariţia a doi lobi suplimentari, pe lobul median sau pe lobii inferiori,

10
astfel încât frunza apare 7 lobată (Ceauş alb, Cabernet Sauvignon). La unele soiuri de viţă de vie
se pot întâlni şi frunze sectate (Chasselas Cioutat) . Multe soiuri nobile de viţă de vie prezintă un
polimorfism foliar accentuat. Pe acelaşi butuc, chiar şi pe acelaşi lăstar se află frunze întregi,
trilobate şi 5 lobate (grupa Pinot).
Forma şi mărimea dinţilor reprezintă caractere de recunoaştere a soiurilor. În funcţie de
formă, dinţii sunt unghiulari cu marginile drepte (Mustoasă de Măderat), cu laturile convexe
(Traminer roz). După mărime, dinţii pot fi mărunţi (Berlandieri x Riparia Kober 5 BB), mijlocii
(Riesling italian) şi mari (Riparia gloire).

CÂRCEII
Aceştia se formează la nodurile lăstarilor, opus frunzelor. La lăstarii generativi, primele 7
- 9 noduri nu au cârcei. Dispoziţia cârceilor de la acest nivel în sus poate fi continuă (la fiecare
nod), discontinuă neregulată şi discontinuă regulată. Pe lăstarii vegetativi, primele noduri de la
bază (1 - 4 mai rar 1 - 7) nu au cârcei, de la aceste nivele în sus aşezarea este continuă,
discontinuă regulată, discontinuă neregulată . Dispunerea cârceilor reprezintă caracter de specie.
În secţiune transversală, cârceii au formă circulară. Grosimea lor nu este însă aceeaşi de
la bază spre vârf, ea fiind mai mare la bază. Sunt şi genuri (Parthenocissus) la care vârful este
mai dilatat. După lungime, cârceii pot fi scurţi (la viţele cu internoduri scurte şi ramificare mare -
Rupestris du Lôt) şi lungi (la cele cu internoduri lungi şi ramificare redusă - Riparia gloire).
Există şi soiuri cu meritale relativ scurte, dar care au cârcei lungi (Chasselas).

INFLORESCENŢA
Florile la viţa de vie sunt grupate în inflorescenţe. Numărul de inflorescenţe pe lăstar este
variabil. Astfel, sunt soiuri la care pe lăstar se găsesc: până la o inflorescenţă (Sultanina), 1 - 2
inflorescenţe (Chasselas blanc), 2-3 inflorescenţe (Riesling italian) şi 3 inflorescenţe (Aligote).
Inserţia primei inflorescenţe pe lăstarii roditori se face începând de la nodurile 3 - 5 în sus, iar pe
copili la nodurile 2 - 3, opus frunzelor.
Inflorescenţa la viţa de vie este un racem compus şi este alcătuită din: peduncul, rahis,
ramificaţii de diferite ordine pe care se prind butonii florali.
Pedunculul este variabil ca lungime şi prezintă, nu departe de locul de inserţie pe lăstar,
un nod, unde se formează o ramificaţie monofilă. Rahisul sau axul inflorescenţei realizează
prelungirea pedunculului. Pe acesta se prind ramificaţii de diferite ordine. La vârful ultimelor
ramificaţii terţiare se găsesc florile grupate câte 2 - 7 în acini.
În funcţie de lungime , inflorescenţele sunt: foarte scurte (< 6 cm), scurte (6 - 11 cm),
mijlocii (11 - 16 cm), lungi (16 - 21 cm) şi foarte lungi (> 21 cm). Inflorescenţele au formă
cilindrică, conică, cilindro-conică, rămuroasă, uniaripată şi biaripată.

FLOAREA
La Vitis vinifera floarea este pe tipul 5 şi este alcătuită din: pedicel, receptacul, caliciu,
corolă, androceu, gineceu şi două discuri nectarifere . Componentele florale sunt dispuse pe
receptacul în verticil. La înflorit, deschiderea florilor se face prin desprinderea petalelor de pe
receptacul, rămânând sudate la vârf sub formă de capişon . La puţine soiuri petalele se desprind
unele de altele la vârf, rămânând pe floare, deschiderea făcându-se în formă de stea (Braghină).
În funcţie de gradul de dezvoltare a organelor şi modul de polenizare, se pot întâlni
următoarele tipuri de flori: flori hermafrodite normale morfologic şi funcţional (cu staminele
egale sau mai lungi decât pistilul, înclinate la 45º, cu polen fertil şi gineceu normal dezvoltat, ele
sunt autofertile); flori hermafrodite morfologic normale, dar funcţional femele - ginoice (cu
staminele mai scurte decât pistilul, recurbate, cu polen steril, ele sunt autosterile şi intersterile);
flori morfologic hermafrodite, dar funcţional mascule - androgine (cu stamine normal
constituite şi gineceu puţin dezvoltat); flori unisexuat femele (cu gineceu şi fără stamine -
Mourvedre) şi flori unisexuat mascule (cu androceu şi fără gineceu - Riparia gloire).

11
 POLENUL
Grăunciorii de polen fertil de la florile hermafrodite normale, hermafrodite funcţional
mascule şi unisexuat mascule (în mediu uscat) au forma eliptică (asemănătoare cu a bobului de
grâu). Aceştia, prezintă la exterior trei deschideri (colpi), fiecare având câte un por germinativ.
La germinare, conţinutul grăunciorului este eliminat prin acest por.
Grăunciorii de polen steril (în mediu steril) au formă de cupă. Ei nu prezintă pori
germinativi şi au nucleii degeneraţi.

FRUCTUL
Fructul la viţa de vie este o bacă, rezultată din ovarul florii în urma proceselor de
polenizare şi fecundare.
Forma boabelor este determinată de raportul care există între lungime şi lăţime precum şi
de simetria părţilor determinată de ele. După formă acestea pot fi: sferice (diametrul lungimii
egal sau aproape egal cu cel al lăţimii); discoidale (diametrul lungimii mai mic decât cel al
lăţimii şi raportul dintre lungime şi lăţime mai mic de 1, bobiţa fiind turtită la poli ); sferic turtite
lateral (raportul dintre cele două diametre puţin mai mare decât 1); ovoidale (diametrul lungimii
egal cu 1,1 - 1,3 din diametrul lăţimii); ovoidal ascuţite cu vârful drept ; eliptice cilindrice .
Culoarea pieliţei se apreciază şi este tipică la coacere deplină; ea poate fi: galbenă -
verzuie (Gros Sauvignon), galbenă - brumată (Furmint, Grasă de Cotnari), galbenă - aurie
(Riesling italian), galbenă - roză (Aligoté), roz (Traminer roz), roz - gri (Pinot gris), roşie
(Coarnă roşie), neagră - gri (Negru moale), neagră (Negru vârtos), neagră - violacee (Oporto).
După consistenţă, la coacere, miezul poate fi: cărnos şi crocant, cărnos şi moale,
semizemos, mucilaginos şi zemos.
Culoarea miezului. La majoritatea soiurilor speciei Vitis vinifera miezul este incolor,
chiar dacă pieliţa este colorată. Soiurile vinifera cu miez colorat în roşu (tinctoriale) sunt puţine
(Gamay Freaux, Alicante Bouschet). Soiurile de hibrizi producători direct cu bobul negru,
majoritatea au miezul colorat, tinctorial.
Gustul este caracter de soi şi este determinat de indicele gluco-acidimetric. Din acest
punct de vedere se deosebesc: soiuri nu prea dulci, cu nuanţe de acrişor, preferate în consumul
pentru struguri de masă (Afuz Ali, Crâmpoşie, Muscat de Hamburg), soiuri foarte dulci (la care
aciditatea este mascată) din care se prepară vinul de calitate superioară (Grasă de Cotnari, Pinot
gris, Traminer roz, Chardonnay). La aceste gusturi se pot adăuga: dulce - acrişor (Coarnă albă,
Coarnă neagră), ierbos (Cabernet Sauvignon).
Aroma apare în urma depunerii unor substanţe aromate în pieliţă (epicarp). Aceasta poate
fi: de muscat, busuioc sau tămâios (Muscat Ottonel, Muscadelle, Muscat de Hamburg,
Tămâioasă românească, Busuioacă de Bohotin mai puţin Traminer roz), de căpşună (Lidia,
Ferdinand de Lesseps), foxată (Isabella).
În general, forma strugurilor este aceeaşi cu cea a inflorescenţelor. Ea este conturată de
lungimea ramificaţiilor de ordinul I care pornesc de pe axul rahisului. Din acest punct de vedere
se întâlnesc următoarele forme de struguri: cilindrică - lungimea ramificaţiilor de ordinul I este
aceeaşi pe întreg rahisul (Fetească albă); conică - lungimea ramificaţiilor de ordinul I descreşte
de la bază spre vârf (Traminer roz, Cabernet Sauvignon); cilindro-conică - ramificaţiile de la
baza ciorchinelui au aproape aceeaşi lungime, ramificaţiile de ordinul I aflate spre vârf descresc
treptat (Aligoté, Cadarcă); rămuroasă - ramificaţiile secundare sunt lungi, flexibile, strugurii
sunt lacşi (Afuz Ali); uniaripată - întâlnită în cadrul oricăreia dintre formele anunţate mai sus,
una din ramificaţiile de ordinul I (secundară) de la baza rahisului se dezvoltă mai mult, luând
aspectul unei aripioare (Riesling italian); biaripaţi (Băbească neagră).
După lungime, strugurii pot fi: mici (până la 14 cm), mijlocii (15 - 22 cm), mari (25 - 30
cm) şi foarte mari (peste 30 cm).
Mărimea strugurilor poate fi apreciată şi în funcţie de greutatea lor: mici (sub 150 g);
mijlocii (150 - 300 g); mari (300 - 600 g) şi foarte mari (peste 600 g).

12
 SĂMÂNŢA
Particularităţi morfologice. Sămânţa este alcătuită din corpul seminţei şi rostru sau
cioc. Corpul seminţei prezintă o faţă ventrală lăţită şi o parte dorsală, mai mult sau mai puţin
bombată. Pe partea ventrală se află rafeul (proeminenţă longitudinală care desparte sămânţa în
două). De o parte şi de alta a rafeului se află două adâncituri, care poartă denumirea de fosete.
În prelungirea rafeului, opus rostrului, se găseşte un şanţ care brăzdează vârful seminţei
numit silon. Partea dorsală prezintă (în treimea superioară sau către mijlocul seminţei) o mică
adâncitură numită şalază, ea reprezentând locul de pătrundere a fascicolului de vase libero-
lemnoase.
Forma seminţelor este definită de raportul dintre mărimea corpului şi rostrului Excluzând
rostrul, seminţele sunt: rotunde şi bombate (Chardonnay, Merlot), ovoide (Traminer roz, Muscat
de Hamburg), tronconic - turtite (Coarnă neagră), conic - alungite (Orlovi nogti).
Dimensiunile seminţelor sunt, în general, reduse. La soiurile speciei Vitis vinifera,
lungimea este cuprinsă între 4,75 - 7,5 mm şi grosimea între 2,9 - 4,25 mm, reprezentând 2,7 %
din greutatea boabelor.
Culoarea este variabilă, înregistrând nuanţe diferite de la verzui până la măsliniu, în
funcţie de specie şi soi.

13
 PARTICULARITĂŢILE BIOLOGICE ŞI FIZIOLOGICE ALE VIŢEI DE VIE

PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE

Biologia creşterii şi dezvoltării viţei de vie.Cunoaşterea biologiei creşterii şi rodirii viţei

de vie permite viticultorului să stabilească deciziile necesare (tehnice, economice şi
organizatorice) pentru obţinerea de producţii ridicate de struguri, să repartizeze soiurile în
arealele favorabile şi să efectueze lucrări de selecţie şi ameliorare a acestora. Succesul acestor
activităţi este condiţionat de nivelul cunoaşterii legilor şi principiilor după care viţa de vie creşte
şi rodeşte.
Creşterea viţei de vie. În condiţiile climatice fără anotimpuri distincte, viţa de vie creşte
fără întreruperi esenţiale. În climatul temperat, viţele cresc periodic, după un ritm determinat de
periodicitatea condiţiilor climatice.
Diversitatea şi complexitatea morfologică şi funcţională a componentelor sistemelor
radicular şi suprateran complică aspectele, condiţiile şi cauzele creşterii viţei de vie. Prin
creşterile vegetative, la viţa de vie sporesc: lungimea, suprafaţa, volumul şi greutatea diferitelor
organe sau părţi de organe, fără apariţia de aspecte calitative noi. Toate părţile componente ale
viţelor trec printr-un proces de creştere, caracteristic fiecărui organ, sub controlul genetic şi sub
influenţa factorilor de mediu.
Creşterea viţelor este uşor de observat, fiind cea mai spectaculoasă manifestare a viţelor
(Oprean M., 1975).
Într-o singură perioadă de vegetaţie activă lăstarii pot atinge lungimi impresionante (2 -
6 m la viţele roditoare şi 6 - 8 m la viţele portaltoi). Lăstarii prezintă diferenţe de creştere în
lungime de la o zi la alta (8 - 12 cm/zi), (Martin T., 1968).
Viţa de vie are tendinţe de a folosi resursele, mai mult spre creştere şi, mai puţin spre
rodire. De aceea, creşterile lăstarilor şi copililor depăşesc posibilităţile viţei de vie de a realiza
concomitent, pe toată lungimea lor, creşteri complete ale frunzelor şi maturare a ţesuturilor. La
încetarea creşterilor, pe viţe rămân lăstari mai mici decât cei normali şi o apreciabilă lungime de
lăstar nematurat, ceea ce evidenţiază existenţa unor sporuri de creşteri vegetative fără importanţă
în biologia plantei.
Creşterea este premiză şi condiţie a rodirii, motiv pentru care asigură posibilităţi de a
influenţa rodirea. Creşterea este un proces caracteristic organelor vegetative şi reproductive. Ea
se realizează pe anumite direcţii faţă de liniile de simetrie şi are loc în anumite locuri sau zone,
aceasta înregistrează etape distincte şi se desfăşoară după anumite legi, prin mecanisme în mare
parte comune tuturor plantelor superioare.
Dezvoltarea viţei de vie este o succesiune de procese biologice, de amplificare a
acestora, însoţite de transformări calitative, care fac viţa de vie aptă pentru rodire, pentru
reproducere. Parcurgerea acestor etape (stadii) cu schimbări morfo-fiziologice şi biochimice,
cantitative şi calitative, cu ascendenţă progresivă de la nespecializat la specializat, se realizea-ză
diferenţiat şi în funcţie de modul de înmulţire a viţei de vie. La viţele obţinute din sămânţă
parcurgerea etapelor de dezvoltare se realizează conform legilor generale de creştere şi
dezvoltare. Ele se desfăşoară sub control genetic, ecologic şi tehnologic. Viţele rezultate prin
înmulţirea vegetativă au ereditatea consolidată şi prezintă stabilitate în procesul de rodire.
Cunoaşterea modului de manifestare morfo-fiziologo-biochimică a viţelor, a duratei
perioadelor şi a cerinţelor de viaţă are importanţă în strategia tehnologică, asigurarea unei durate
cât mai mari de exploatare biologico-economică a plantaţiei viticole.

CICLUL BIOLOGIC AL VIŢEI DE VIE

Viţa de vie, ca toate plantele perene, prezintă un ciclu ontogenetic şi un ciclu anual.
Originea tuturor organelor vegetative şi reproductive se află în sămânţă sau în mugur.
Ciclurile organogenezei la viţa de vie se redau în fig. 4.1
14
 CICLUL ONTOGENETIC

În cadrul ciclului ontogenetic (de viaţă) viţa de vie parcurge multiple schimbări care
evidenţiază evoluţia ei de la tinereţe către maturitate şi apoi către bătrâneţe.
Acesta se compune din totalitatea ciclurilor anuale; de aceea se numeşte şi ciclu biologic
multianual. El cuprinde totalitatea manifestărilor şi perioadelor de vârstă pe care le parcurge viţa
de vie într-o anumită succesiune de la apariţie, obţinere, până la pieire naturală sau defrişare.

La viţele obţinute din sămânţă se disting patru perioade de viaţă (vârstă): embrionară,
juvenilă, matură şi de bătrâneţe.
Perioada embrionară începe cu primele diviziuni ale zigotului, se continuă cu formarea
embrionului, a seminţei, maturarea fiziologică a acesteia, încheindu-se cu apariţia primelor
frunze adevărate.
Perioada juvenilă (de tinereţe) continuă perioada embrionară şi durează până în primii
ani de rodire. Lăstarii obţinuţi din seminţe au primele 7 - 9 frunze dispuse pe o spirală. Porţiunea
respectivă de lăstari se găseşte în perioada de tinereţe vegetativă. Începând cu anul al treilea, al
patrulea (uneori mai târziu) în locul primilor 1 - 2 cârcei se pot forma inflorescenţe, trecându-se
la perioada de maturitate generativă. În această perioadă viţa de vie parcurge o serie de
transformări morfologice, fiziologice şi biochimice, care determină saltul calitativ în vederea
rodirii, pentru reproducere.
Creşterea viţelor se manifestă intens. Biologic, ele se consideră pregătite pentru rodire
încă din primul an, dar în condiţii agrofitotehnice normale, rodirea este mai tardivă (3 - 5 ani,
uneori 5 - 7) şi foarte neuniformă.
La începutul acestei perioade, viţele obţinute din seminţe au caracterele şi însuşirile
insuficient consolidate, cu mare plasticitate şi posibilităţi de a se adapta la condiţii noi (mai ales
hibrizii), caracteristici pe care se sprijină îmbunătăţirea însuşirilor plantelor obţinute şi crearea de
soiuri noi.
Perioada de maturitate (de rodire) durează până la intrarea viţelor în declin biologic şi
coincide cu scăderea sistematică a producţiei pentru acelaşi nivel de condiţii. Durata acestei
perioade este variabilă în funcţie de specie, soi, favorabilitate ecologică şi tehnologică.
Perioada de bătrâneţe (de declin) se caracterizează prin reducerea treptată a proceselor
de creştere şi rodire, încheindu-se cu pieirea plantei.
La viţele obţinute pe cale vegetativă se disting următoarele perioade de viaţă (vârstă): de
tinereţe (convenţională), de maturitate şi de bătrâneţe (de declin).
Perioada de tinereţe (convenţională). Viţele obţinute pe cale vegetativă în perioada de
tinereţe sunt convenţional tinere, vârsta lor fiind calculată de la data obţinerii lor, deoarece,
butucului din care s-au prelevat butaşii nu i se poate cunoaşte vârsta reală, ci numai vârsta
coardei. Perioada de tinereţe începe din momentul apariţiei lăstarului cu primele frunze şi se
încheie la intrarea pe rod. Ea durează 3 - 5 ani. În această perioadă de pregătire a rodirii, prin
procesele metabolice se favorizează creşterea (au loc acumulări masive de substanţe organice).
Prin dirijarea creşterilor şi pregătirea rodirii se urmăreşte realizarea de plantaţii viticole fără
goluri, cu butuci uniformi şi viguroşi.
Perioada de maturitate (de rodire) poate dura 35 - 40 ani, când se realizează creşterea
treptată a producţiei până la nivelurile maxime, cu o plafonare relativă şi, apoi, cu o uşoară
diminuare a rodirii. De aceea, perioada se divide în subperioadele de: ascensiune, rodire maximă
şi diminuarea rodirii .
În condiţiile de mediu existente şi la un nivel tehnologic corespunzător, viţele pot
asigura în anii 8 - 10 de la plantare o producţie de peste 60 - 70 % din cea posibilă de realizat la
soiul respectiv.

15
Viţele, în această perioadă, ocupă întreg spaţiul de nutriţie repartizat şi realizează producţii
maxime, cu stabilitate relativă şi oscilaţii anuale determinate de favorabilitatea condiţiilor
climatice şi tehnice. Pentru a se realiza produse de calitate superioară se vor folosi viţe cu
potenţial de creştere vegetativ moderat, cu densitate de plantare medie, cu încărcături de rod
optime şi cu înveliş foliar la înălţimi şi arhitectură favorabile convertirii energiei solare prin
fotosinteză în biomasă utilă.
În această perioadă, cu toate că producţiile sunt ridicate şi prezintă stabilitate relativă de
la un an la altul, nivelul acestora poate fi crescut prin îmbunătăţirea măsurilor agrotehnice. De
aceea, se impune maximizarea eforturilor tehnice, în condiţii de profit şi de prelungire, cât mai
mult posibil a perioadei de rodire deplină.
Perioada de bătrâneţe (de declin) se caracterizează prin reducerea treptată a proceselor
de creştere şi scădere sistematică a producţiei (în aceleaşi condiţii de mediu şi nivel tehnologic).
În plantaţii apar goluri, de aceea, exploatarea plantaţiei devine neeconomică. Viticultorul, prin
intervenţiile sale urmăreşte, fie regenerarea butucilor (prin tăieri de regenerare şi alte verigi
agrofitotehnice), fie obţinerea de producţii ridicate (prin alocarea de încărcături de ochi mult
amplificate), întrucât plantaţia urmează a fi defrişată.
Durata ciclului ontogenetic exprimată în ani, ca rezultat al însumării ciclurilor biologice
anuale, poartă numele de longevitate (potenţă a viţei de vie de a avea o durată lungă de viaţă). În
condiţii de cultivare, durata vieţii, datorită nivelurilor de favorabilitate ecologică şi tehnologică
se modifică şi este definită ca durată de exploatare biologico-economică.
Durata de timp de la apariţie sau obţinere, până la un anumit moment, poartă nu-mele de
vârstă şi ea reprezintă o parte din longevitate. Pe măsură ce viţa de vie există până aproape de
pieire, vârsta devine egală cu longevitatea.
La viţele înmulţite prin seminţe, vârsta se determină cu precizie şi poartă numele de
vârstă individuală (a individului), reală. Ea reprezintă, în acelaşi timp, şi vârsta ontogenetică.
Aceasta se calculează de la apariţia plantei (în cazul viţelor sălbatice) sau de la obţinere (în cazul
viţelor cultivate), până la momentul considerat.
La viţele obţinute vegetativ se determină convenţional vârsta individuală, care nu este
egală cu vârsta ontogenetică. Ea se calculează de la data obţinerii prin butăşire sau altoire până
la momentul considerat.

Factorii modificatori ai longevităţii. Longevitatea viţei de vie este datorată particularităţilor

genetice şi influenţată de modul de înmulţire, favorabilitatea ecologică şi tehnologică.
Particularităţile genetice ale speciei şi soiului determină durata potenţială de existenţă a
viţei de vie. Astfel, Vitis rupestris are longevitate mai mare decât Vitis rubra, iar Vitis amurensis
mai mare decât Vitis vinifera. De asemenea, soiurile de viţă roditoare au durată de viaţă diferită.
În aceleaşi condiţii de mediu, soiurile Cabernet Sauvignon, Fetească albă, Coarnă albă sau
neagră au longevitate mai mare decât Traminer, Pinot, Riesling italian ş.a., (Martin T., 1968).
Viţele sălbatice au o durată de viaţă de 100 - 150 ani, iar viţele cultivate de 30 - 50 ani.
Modalităţi de înmulţire. Viţele obţinute din seminţe au o longevitate mai mare (de circa
două ori) decât cele înmulţite pe cale vegetativă. În cazul viţelor înmulţite pe cale vegetativă,
cele provenite din butaşi nealtoiţi au longevitate mai mare decât cele obţinute prin butaşi altoiţi.
Longevitatea mai mică a viţelor altoite este determinată de o incompletă concreştere a altoiului
cu portaltoiul.
Favorabilitatea ecologică prin resursele heliotermice, hidrice şi nutriţionale asigură o
longevitate ridicată. Umiditatea relativă a aerului redusă (sub 60 %), regimul hidric scăzut al
solului, cu secete excesive şi îndelungate (peste 40 - 50 zile), fertilitatea scăzută (humus sub 1
%) ş.a., determină o longevitate redusă (ex.: 20 - 30 ani în podgoria Murfatlar, Oşlobeanu M. şi
colab., 1980).
Nivelul tehnologic are influenţă pozitivă asupra longevităţii plantaţiei. Alocarea la tăierea
de încărcare a unor încărcături de rod în concordanţă cu favorabilitatea ecologică şi oferta
tehnologică determină o longevitate mai mare. În arealele cu temperaturi scăzute (sub nivelul de

16
rezistenţă biologică) viţele neprotejate peste iarnă (conduse semiînalt şi înalt) au o durată de
viaţă mai scurtă decât a celor protejate (conduse în forme joase).

CICLUL BIOLOGIC ANUAL

Totalitatea manifestărilor şi modificărilor morfologice, fiziologice şi biochimice, care au

loc la viţa de vie în timpul anului, într-o anumită ordine, sub control genetic şi influenţate de
periodicitatea condiţiilor climatice, alcătuiesc ciclul biologic anual.
Între ciclul anual al viţei de vie şi cel al condiţiilor climatice există un paralelism
evident. Ritmul şi intensitatea desfăşurării proceselor biologice determină împărţirea ciclului
biologic anual în două perioade: de vegetaţie latentă (starea de repaus relativ) şi de vegetaţie
activă .

Perioada de vegetaţie latentă (starea de repaus relativ). În climatul temperat conti-

nental, starea de repaus relativ al viţei de vie începe calendaristic în prima jumătate a lunii
noiembrie şi durează până la sfârşitul lunii martie, circa 120 zile (fig. 4.3). Convenţional, la
acelaşi soi, începutul este marcat de momentul căderii frunzelor, iar sfârşitul de apariţia primelor
picături de sevă pe secţiunile coardelor tăiate. De fapt, această perioadă începe mai devreme,
când frunzele şi-au modificat culoarea în galben sau roşu, după dezorganizarea clorofilei şi
migrarea asimilatelor.
La acelaşi soi, durata repausului se diferenţiază de la organ la organ şi de la ţesut la ţesut.
Astfel, ochiul axilar (complexul mugural axilar) are cea mai lungă perioadă de vegetaţie latentă,
rădăcinile cea mai scurtă perioadă, iar dintre ţesuturi, cea mai scurtă stare de repaus o au
ţesuturile meristematice.
Nivelurile termice scăzute determină intrarea şi rămânerea în stare de repaus.
Modificările biochimice care determină sporirea rezistenţei la ger. O dată cu scăderea
temperaturilor, amidonul acumulat în coarde şi muguri se hidrolizează în glucide solubile, care
coboară punctul de congelare a sucului celular.
Dintre glucidele solubile, zaharoza are cea mai mare pondere în ridicarea rezistenţei la
ger a viţelor (Chirilei H. şi colab., 1970), dar nu prin însuşirile ei fizice ci prin cele chimice, care
înlesnesc procesul de hidroliză a amidonului şi protecţia biochimică a protidelor. Fosfolipidele
se acumulează în membranele citoplasmatice ale celulelor şi reduc permeabilitatea, ceea ce
contribuie, în plus, la rezistenţa la ger prin menţinerea ei în stare de gel redizolvabil coloidal.
Sporirea rezistenţei la ger, călirea, se realizează treptat şi în mai multe etape. La
temperaturi între 10° - 0°C, hidraţii de carbon din frunze migrează în lăstari şi muguri iar
proporţia de apă din lăstari se reduce. La temperaturi negative se declanşează hidroliza
amidonului şi impregnarea protidelor cu dizaharide şi a plasmalemei cu fosfolipide. O dată cu
scăderea temperaturilor, procesul avansează şi rezistenţa la ger creşte, (atinge chiar şi - 20°C),
mugurii şi coardele se călesc.
La sfârşitul iernii şi începutul primăverii are loc refacerea stocului de amidon (hidroliza
amidonului e reversibilă) şi rezistenţa la ger scade la - 10°C.
Rezultă din desfăşurarea proceselor biochimice că, perioada de vegetaţie latentă cuprinde
trei faze: de călire, de plafonare a rezistenţei la ger şi de decălire (Oprean M., Olteanu I.,
1983).
În funcţie de intensitatea şi calitatea modificărilor biochimice, citologice şi morfologice
din perioada de vegetaţie latentă, deosebim trei faze de repaus: obligat, adânc şi facultativ
(Martin T., 1968).
Faza de repaus obligat. Această stare durează de la sfârşitul perioadei de vegetaţie activă
(căderea ultimelor frunze), până când începe plasmoliza (desprinderea protoplasmei de lângă
pereţii celulari şi concentrarea ei în jurul nucleului).

17
 Factorii care determină intrarea şi rămânerea în starea de repaus obligat sunt:
temperatura, lumina şi umiditatea. Durata mare de lumină a zilei şi umiditatea ridicată întârzie
intrarea în repaus, iar durata scurtă de lumină şi secetă o grăbesc.
Faza de repaus adânc (profund). În această stare procesele de viaţă se reduc la o
intensitate minimă, protoplasma celulelor se individualizează, iar plasmodesmele se întrerup
(Martin T., 1972). Începutul acestei faze este marcat de primele semne ale individualizării
protoplasmei şi sfârşitul, de încheierea acestui proces. Durata este influenţată de temperatura
mediului şi particularităţile genetice (ereditare) ale soiurilor. Temperaturile cuprinse între 0° şi -
7°C determină o durată a repausului adânc de circa 30 zile. Temperaturile inferioare acestor
niveluri reduc durata, iar cele superioare o prelungesc. Soiurile cu o durată mai scurtă a
repausului adânc se amplasează în areale sudice, iar cele cu o durată mai lungă în arealele
răcoroase. Faza repausului adânc se manifestă în grade diferite de la un organ la altul şi chiar de
la un ţesut la altul.
Faza de repaus facultativ (forţat). În această stare viţa de vie este pregătită pentru a relua
noul ciclu de viaţă, dar nivelul temperaturii o determină să rămână în faza de repaus. Ea începe o
dată cu primele semne ale trecerii protoplasmei de la concentrarea maximă în jurul nucleului la
starea normală şi se încheie cu apariţia primelor picături de sevă pe secţiunile coardelor tăiate.
Perioada de vegetaţie activă. În condiţiile de climat temperat continental, durata
perioadei de vegetaţie activă este de 165 - 220 (240) zile (decada a doua a lunii martie până în
prima decadă a lunii noiembrie); în climatul subtropical de 270 zile; în cel tropical de 300 zile şi
în apropierea Ecuatorului de 335 zile (uneori vegetaţie continuă). Biologic, aceasta este
delimitată de mişcarea activă a sevei şi căderea normală a frunzelor.
Durata perioadei de vegetaţie activă este variabilă de la o specie la alta, de la un soi la
altul şi condiţionată de factorii climei (temperatura şi durata de lumină a zilei) în conlucrarea cu
factorii pedologici şi agrofitotehnici. Astfel, în podgoriile sudice perioada de vegetaţie şi
manifestările din cadrul ei încep mai timpuriu.
Cunoaşterea duratei perioadei de vegetaţie are importanţă în stabilirea arealelor de
cultură a soiurilor. Soiurile cu perioadă de vegetaţie scurtă se vor cultiva în podgoriile nordice,
iar cele cu perioadă de vegetaţie mai mare în cele sudice.
Fenofazele perioadei de vegetaţie activă. Modificările morfologice, citologice,
fiziologice şi biochimice care au loc la viţa de vie în perioada de vegetaţie activă, evidenţiază că,
aceasta parcurge mai multe fenofaze şi anume:
- fenofaze ale organelor vegetative: plâns, dezmugurit, creşterea lăstarilor maturarea
lăstarilor şi căderea frunzelor, creşterea şi orientarea rădăcinilor;
- fenofaze ale organelor vegetative şi de rod : creşterea mugurilor, diferenţierea
mugurilor de rod, creşterea şi proliferarea organelor florale;
- fenofaze ale organelor de rod : înfloritul, polenizarea şi fecundarea, cădere florilor,
creşterea şi maturarea boabelor.
Gruparea fenofazelor în acest mod permite stabilirea faptului că, diferenţierea mugurilor
de rod (formarea potenţialului de rod) pentru anul următor se produce în condiţiile realizării
potenţialului de creştere vegetativ şi al obţinerii producţiei de struguri pentru anul în curs. De
aceea, viticultorul trebuie să cunoască corelaţiile ce se stabilesc între fazele producţiilor
succesive şi între organele vegetative şi de rod, în vederea stabilirii deciziilor tehnice de dirijare
a creşterilor vegetative în favoarea rodirii.

FENOFAZE ALE ORGANELOR VEGETATIVE

Plânsul
Mişcarea de primăvară a sevei reprezintă fenofaza de trecere de la starea de repaus la cea
de vegetaţie activă. Începutul ei este delimitat de apariţia primelor picături de sevă pe secţiunile
executate în primăvară, cu ocazia tăierilor de încărcare. Fenomenul de plâns nu se manifestă,
dacă nu s-au aplicat tăierile.
18
 Calendaristic, la viţele cultivate în sudul ţării, declanşarea coincide cu sfârşitul lunii
martie şi începutul lunii aprilie. Momentul declanşării se poate deplasa spre începutul lunii
martie sau, mai târziu, la milocul lunii aprilie. Deplasarea momentului începerii plânsului este
produsă de temperatură.
Factorii de influenţă. Condiţiile climatice. Momentul şi intensitatea plânsului sunt
influenţate de temperatură şi cantitatea de apă din sol. În climatul temperat, unde hidratarea este
normală, plânsul se declanşează la temperaturi de 8 - 10°C, în cel subtropical, secetos, plânsul
întârzie până la realizarea în sol a unei temperaturi de 12 -14°C.
Particularităţi genetice. Specia Vitis amurensis îşi declanşează plânsul la temperaturi de
4 - 5°C. Viţele altoite încep să plângă la temperatura specifică portaltoiului (Vitis riparia la 6 - 8
°C), demonstrând că plânsul este generat de procesul de absorbţie, cu o presiune endosmotică de
1,5 - 2,5 ori mai mare decât cea atmosferică (Martin T., 1968). Plânsul se declanşează mai
devreme la portaltoii cu unghiul geotropic al rădăcinilor mai mare, deoarece nivelul de
temperatură optim acestei manifestări se realizează mai repede la suprafaţa solului.
În condiţii normale, cantitatea de sevă scursă prin plâns oscilează de la 0,2 - 0,3 l la 2 - 3
l/butuc, uneori mai mult (3 - 8 l/butuc) şi poate ajunge chiar până la 20 l/butuc, când se execută
împrospătarea secţiunilor de mai multe ori (Branas J., 1974).
Factorii tehnologici. Cantitatea de sevă scursă prin plâns este influenţată de timpul când
se efectuează tăierea (cantitatea este mai mică în cazul tăierilor de iarnă faţă de cele de
primăvară); locul de secţionare al coardei la tăiere (la tăierea pe nod cantitatea de sevă brută este
mai redusă decât la secţionarea pe internod); împrospătarea secţiunilor de mai multe ori
(îndepărtarea porţiunilor cu vase obliterate) sporeşte cantitatea de sevă scursă ş.a.
Încetinirea plânsului are loc la dezmugurit, seva fiind utilizată la creştere şi deci orientată
spre locurile cu maximă activitate biologică.

Dezmugurirea
Înglobează două subfaze: înmuguritul şi dezmuguritul propriu-zis . Înmuguritul se
declanşează prin umflararea mugurilor (ca efect al sporirii turgescenţei declanşate de plâns),
diviziunea celulelor din conul de creştere şi sporirea dimensiunilor celulelor existente. Durata
acestei subfaze (7 - 15 zile) este influenţată de temperatura aerului. În timpul înmuguritului,
mugurii prezintă sensibilitate la: temperaturile scăzute (temperaturi de -3° C la -5°C determină
distrugerea lor), putrezire, asfixiere (datorită poleiului depus pe coarde) şi lovire (se desprind
uşor de pe coardă). De aceea, lucrările care provoacă desprinderea mugurilor de pe coarde
(tăierea de încărcare, revizuirea mijloacelor de susţinere, conducerea coardelor ş.a.) trebuie să
fie executate înainte sau după înmugurit.
Dezmuguritul propriu-zis începe cu desfacerea mugurilor prin îndepărtarea solzilor şi
apariţia primelor frunzuliţe. Înainte de dezmugurit, temperatura exercită o acţiune cumulată
asupra evoluţiei fiziologice a mugurilor. Suma temperaturilor zilnice care declanşează
dezmuguritul este relativ constantă de la an la an pentru acelaşi soi. Astfel, pentru soiurile cu
dezmugurire timpurie, aceasta este de 130 - 140°C, la cele cu dezmugurire mijlocie de 140 - 150
°C şi la cele cu dezmugurire târzie de 150 - 160°C.
Dinamica dezmuguritului, în condiţii ecologice normale, se desfăşoară după legea
perioadei maxime, cu deschiderea a mai puţini muguri la început şi atingerea unui maxim, într-
un timp scurt, pentru ca apoi intensitatea să scadă, până ce dezmuguritul se încheie.
Factorii de influenţă. Particularităţi genetice. Speciile asiatice dezmuguresc mai
devreme. Ele sunt urmate de speciile americane şi Vitis vinifera. Între soiurile de viţă roditoare
există deosebiri destul de mari. După momentul dezmuguritului, ele se pot grupa în: soiuri cu
dezmugurire timpurie (Muscat Perlă de Csaba, Coarna ş.a.), soiuri cu dezmugurire mijlocie
(majoritatea soiurilor) şi soiuri cu dezmugurire târzie (Bicane, Galbenă de Odobeşti ş.a.). Acest
mod de grupare foloseşte la repartizarea teritorială a soiurilor, urmărindu-se amplasarea celor cu
dezmugurire timpurie în arealele lipsite de brume şi îngheţuri târzii.

19
 Locul şi felul mugurilor. Mugurii prinşi pe coardele de la partea superioară sau mai sus,
pe coardele conduse vertical sau oblic ascendent, dezmuguresc mai repede. Diferenţa este
determinată de polaritate. Dezmuguresc cu circa 8 - 10 zile mai repede mugurii axilari, decât cei
coronari (la viţele portaltoi) şi aceştia mai repede cu 4 - 5 zile decât mugurii dorminzi.
Factori climatici. Temperatura influenţează prin nivel. Declanşarea dezmuguritului are
loc la o temperatură de peste 10°C şi la o sumă a gradelor de temperatură utilă de 130 - 160°C.
La temperaturi de 25 - 30°C, mugurii se deschid foarte repede, în 3 - 5 zile (Martin T., 1968).
Dar, numai excepţional, temperatura atinge acest nivel la dezmugurit. Umiditatea fiziologică
sufi-cientă, în condiţii de temperatură optimă, determină grăbirea dezmuguritului. Excesul şi
deficitul produc întârzieri.
Factori tehnologici. Declanşarea dezmuguritului se poate grăbi prin executarea tăierilor
de încărcare toamnă - iarnă (ca efect al reducerii plânsului), alocarea de încărcături reduse de
muguri la butuc, prin repartizarea lor pe elemente scurte, prin folosirea formei de conducere
joasă ş.a.
Ieşirea din repaus poate fi stimulată prin aplicarea unor substanţe chimice ca
monoclorhidrina de glicol, thiureea ş.a. (Pouget R., 1961), iar întârzierea dezmuguritului prin
aplicarea de: hidrazidă maleică (Huglin P., Juliard R., 1959); acid giberelic (Rives M., Pouget
R., 1959); acid α-naftil acetic (Nigond J., 1960) ş.a.

Creşterea lăstarilor
Creşterile lăstarilor nu se realizează pe întreaga perioadă de vegetaţie activă (mişcarea
activă a sevei, căderea frunzelor).
Viteza de creştere a lăstarilor se desfăşoară după legea perioadei maxime, prin creşteri
mai reduse la început, apoi intense până la atingerea unei maxime (între 20 mai - 20 iunie),
urmată de creşteri încet regresive. Fluctuaţia condiţiilor de mediu (temperatura, umiditatea
solului şi aerului, lumina) determină abateri. De aceea, curba vitezei reale de creştere prezintă
vârfuri de creştere . Prin însumarea creşterilor zilnice se obţine o curbă sub formă de S ,
deoarece la începutul şi sfârşitul perioadei de vegetaţie creşterile însumate sunt mai mici datorită
intensităţii de creştere mai redusă.
Lăstarii în creştere parcurg următoarele subfaze :
- creştere progresivă, dependentă de substanţele de rezervă (durează de la înmugurit
până la producerea de noi asimilate);
- creştere intensă, realizată pe seama asimilatelor proprii (durează de la producerea de
noi asimilate până la înflorit - fecundat);
- creştere încetinită, când planta îşi împarte efortul între creştere şi rodire (durează de la
înflorit - fecundat până la oprirea creşterii, sfârşit de august, început de septembrie .
Creşterea în lungime se realizează prin activitatea meristemelor apicale (mai mult prin
diviziune celulară), intercalare (mai mult prin alungirea celulelor fiecărui internod) şi prin
creşterea celulelor la dimensiuni maxime. Creşterea în grosime se face prin activitatea
meristemelor primare şi secundare (cambiu şi felogen), precum şi prin atingerea mărimii
normale a tuturor celulelor componente ale ţesuturilor.

Factorii de influenţă a creşterii lăstarilor. În condiţii pedoclimatice şi agrofitotehnice

apropiate, creşterea lăstarilor este controlată genetic, fiind diferită de la specie la specie, de la
soi la soi.
Caracteristicile ereditare ale portaltoiului au influenţă asupra creşterii lăstarilor soiurilor
folosite ca altoi. Cei doi bioparteneri participanţi la altoire au caractere controlate genetic. De
aceea, favorabilitatea gradului de interacţiune dintre aceştia influenţează creşterea sistemului
supraterestru, determinând creşteri egale, inferioare sau superioare, cu cele ale viţelor din acelaşi
soi cultivate pe rădăcini proprii.

20
 Soiurile speciei Vitis vinifera prezintă diferenţe mari privind creşterea lăstarilor.De
aceea, ele se pot grupa în: soiuri cu creştere puterni-că (Fetească albă, Fetească neagră ş.a.);
soiuri cu creştere mijlocie (Riesling italian, Merlot ş.a.) şi soiuri cu creştere slabă (Traminer roz,
Pinot noir ş.a.).
Habitusul şi vigoarea viţelor. La viţele conduse jos lăstarii cresc mai mult decât la viţele
conduse semiînalt şi înalt, creşterile fiind cu atât mai mari, cu cât viţele sunt mai viguroase
(Oprean M., Olteanu I., 1986).
Originea. Lăstarii formaţi din muguri dorminzi cresc mai mult decât cei proveniţi din
muguri axilari. Creşteri intermediare prezintă lăstarii porniţi din mugurii coronari.
Poziţia coardelor şi a lăstarilor. Elementele de producţie lăsate pentru rod (coarde
lipsite de meristem apical) influenţează creşterea lăstarilor prin diferenţe de nivel a punctelor de
formare a lăstarilor, diferenţă creată prin poziţia în plan vertical. Pe coardele dirijate vertical sau
oblic ascendent cresc mai repede lăstarii plasaţi mai sus, iar pe coardele susţinute orizontal, dacă
acţionează numai polaritatea, lăstarii cresc uniform. Optimizarea poziţiei elementelor de
producţie este necesară şi pentru uniformizarea activităţilor vegetative pe coardele de rod prin
folosirea polarităţii. Poziţia lăstarului vertical ascendentă influenţează favorabil creşterea în
lungime a acestuia, deoarece în această poziţie vârful de creştere beneficiază de o cantitate
optimă de auxină.
Factorii climatici asigură condiţii optime de creştere la 25 - 32°C. Dar, amplitudinea de
variaţie a optimului de temperatură este influenţată de prezenţa celorlalţi factori ecologici (apă,
lumină, substanţe nutritive). Temperaturi de peste 25 - 32°C determină reducerea vitezei de
creştere, iar la 35 - 40°C creşterea încetează.
Lumina. Valorile de 30 - 50 mii lucşi asigură optimul de creştere cu un maxim de 100
mii lucşi.
Regimul hidric. Lăstarii cresc mai bine în arealele cu precipitaţii cuprinse între 600 - 800
mm anual. Umiditatea solului este optimă creşterii la valori cuprinse între 65 - 75 % din
intervalul umidităţii active.
Substanţele nutritive şi spaţiul de hrănire influenţează creşterea lăstarilor. Pe solurile cu
un conţinut în exces cu azot lăstarii cresc foarte mult.
Spaţiul de hrănire influenţează creşterea lăstarilor prin toţi factorii de vegetaţie dar,
îndeosebi, prin cantitatea mai mare de substanţe nutritive şi apă pentru fiecare viţă. În părţile din
amonte şi aval ale teraselor, la acelaşi spaţiu de hrănire, creşterile lăstarilor sunt mai reduse
decât la mijloc, deoarece în partea din amonte solul este mai sărac în substanţe nutritive
asimilabile, iar în partea din aval este mai sărac în apă
Stimulatorii şi retardanţii de creştere. Auxinele şi stimulatorii sintetici influenţează
creşterea lăstarilor determinând o lungime mai mare a internodurilor şi chiar un număr mai mare
de internoduri. Acidul α - naftoxiacetic şi sarea de sodiu a acidului 2,4 D au determinat
creşterea numărului de frunze, deci de internoduri, iar acidul β- indolil acetic a redus numărul
de frunze, dar a făcut să crească lungimea internodurilor (Oşlobeanu M., Mujdaba F., 1952).
Retardanţii de creştere micşorează creşterea în lungime a lăstarilor prin reducerea
lungimii internodurilor. Numărul de internoduri şi de frunze este aproximativ acelaşi la lăstarii
trataţi cu CCC şi netrataţi (Eynard şi colab., 1972; Olteanu I., 1979).
Din mulţimea factorilor care influenţează creşterea lăstarilor este necesar a fi
selectaţi şi folosiţi cei care asigură creşteri în favoarea rodirii (cei care reduc sau nu accentuează
creşterea fără importanţă în procesul de rodire).
Factorii care influenţează creşterea copililor sunt în general aceiaşi ca ai creşterii
lăstarilor.

Maturarea ţesuturilor lăstarilor

Maturarea ţesuturilor lăstarilor este o însuşire complexă, care se realizează în dinamică,
prin depunerea în ţesuturi a substanţelor de rezervă. Ea corespunde unui ansamblu de
transformări, care fac trecerea din stare erbacee în stare lignificată.
21
 Biologic, începutul fenofazei este desemnat de primele modificări de culoare ale
scoarţei, iar sfârşitul este marcat de încetinirea asimilaţiei de către frunze, când în coarde se
găsesc cantităţile maxime de glucide. La sfârşitul fenofazei, ultimele 10 - 20 % din totalul
internodurilor rămân nematurate şi la primele geruri (- 5°C, - 6°C) sunt afectate. Calendaristic,
în condiţiile ecologice de la noi, maturarea începe în prima decadă a lunii august şi durează 60 -
70 zile.
Gradul de maturare (definit printr-un anumit nivel optimal de substanţe de rezervă)
determină rezistenţa la ger a mugurilor, coardelor şi lemnului multianual.
Lemnul maturat, la valori optimale, se caracterizează morfologic prin: scoarţa de culoare
intens colorată, specifică soiului, sănătoasă şi neexfoliată, diametrul coardei de un an de 7 - 12
mm şi secţiunea transversală mai puţin asimetrică; rezistenţa mai mare la frângere când coarda
este arcuită sau torsionată; lungimea vârfurilor lăstarilor (determinată) afectată de primele
geruri, este redusă.
Lemnul maturat, la valori optimale, prezintă histologic: pereţi celulari cu dimensiuni
mărite prin impregnarea cu lignină, celuloză, hemiceluloză ş.a.; raport lemn - măduvă (secţiunea
totală - măduvă) cu valori ridicate; lemn viabil, sănătos, cu sevă; minimum un fascicol de liber
dur pe partea cu jgheab; liber verzui, fără pete produse de boli, fără vătămări mecanice, urme de
grindină sau ger; 3 - 4 straturi de suber pe diametrul mare.
Lemnul maturat, la valori optimale, se caracterizează histochimic prin: procent de celule
ocupate cu amidon din parenchimul lemnos peste 60 %; procent de celule din razele medulare
ocupate cu amidon, peste 70 %.
Lemnul maturat, la valori optimale, prezintă următoarele caracteristici biochimice:
hidraţi de carbon peste 12 - 14 %; amidon peste 8 %; apă peste 41 % (butaşii portaltoi), 44 %
(coardele altoi).
Dinamica maturării. Morfologică. Începând cu prima decadă a lunii august lăstarii îşi
modifică culoarea. Maturarea se declanşează din apropierea bazei lăstarilor (la 20 - 25 cm de la
bază) şi avansează bazipetal şi acropetal. Aceasta înseamnă că porţiuni succesive din aceeaşi
coardă nu se află în aceeaşi stare fiziologică. Ele evoluează la fel, dar cu decalaj de timp. De
aceea, în acelaşi timp coarda nu poate fi în stadiul de lemn copt pe întreaga lungime. Maturarea
primelor internoduri (5 - 6) are loc într-un timp mai îndelungat (circa două săptămâni), iar a
celor situate mai sus (8 - 12) într-un timp de 2 - 3 ori mai scurt (Martin T., 1972).
Anatomică. Maturarea ţesuturilor lăstarilor, în dinamică, se apreciază prin formarea de
noi ţesuturi de lemn şi liber, în special straturi de liber dur (Martin T., 1944; Olteanu I., 1974
ş.a.), până la atingerea nivelului optimal. Valorile acestor caracteristici avansează în formare,
din apropierea bazei lăstarilor, bazipetal şi acropetal. Numărul de straturi de liber dur şi suber
scade spre vârful lăstarilor (Olteanu I., 1974).
Histochimică. Maturarea ţesuturilor lăstarilor în dinamică se apreciază prin proporţia
celulor ocupate cu amidon până la nivel optimal. La portaltoiul Berlandieri x Riparia Kober 5
BB s-au înregistrat în perioada 5 august - 30 octombrie creşteri continue ale acestui parametru
(Varga N., 1978),
Biochimică. Pentru aprecierea gradului de maturare, conţinutul în glucide de rezervă
reprezintă un indice valoros. Depunerile de glucide de rezervă în lăstari cresc ascendent, în
general continuu, până aproape de căderea frunzelor, după care urmează o uşoară scădere şi, din
nou, o continuă creştere, care depăşeşte nivelul dinaintea căderii frunzelor.
Creşterea continuă a totalului de glucide de rezervă până aproape de căderea frunzelor
este consecinţa procesului de fotosinteză. Scăderea uşoară, care urmează, se justifică prin
consumul determinat prin respiraţie . Pe lângă fluctuaţia conţinutului total de glucide din cursul
anului s-a constatat şi o variaţie de la un an la altul - determinată de condiţiile ecologice şi
tehnologice (Olteanu I., 1984).

22
 Factori de influenţă.
Particularităţi genetice. Componentele necesare definirii fiziologo - biochimice a stării
de maturare a lăstarilor variază de la soi la soi. La aceeaşi dată şi loc de producere unele soiuri
acumulează mai mult, altele mai puţin (Olteanu I., 1974). Portaltoiul influenţează maturarea
lăstarilor prin reducerea sau creşterea perioadei de vegetaţie a soiului altoi.
Factori tehnologici. Concreşterea dintre altoi şi portaltoi şi inelarea. Nereuşita
concreşterilor dintre altoi - portaltoi influenţează defavorabil maturarea prin insuficienta
aprovizionare a sistemului supraterestru. Prin inelare rămân mai multe asimilate la nivelul
lăstarilor şi este favorizată matu-rarea ţesuturilor acestora.
Forma de conducere. La formele de conducere semiînalte şi înalte, în aceleaşi condiţii,
se realizează creşteri ale lăstarilor mai reduse faţă de cele joase. În condiţii obişnuite de mediu,
creşterile de vigoare medie asigură o mai bună maturare. Prezenţa frunzelor mai mult timp pe
butuc la formele semînalte şi înalte determină o mai bună maturare a lemnului (cu 14 - 16 %).
Încărcătura de lăstari şi struguri. La creşterea încărcăturilor de lăstari şi struguri pe
butuc, depunerile de glucide în ţesuturile lăstarilor se reduc şi procesul de maturare este
defavorizat şi invers.
Factori ecologici. Temperatura influenţează prin nivel. Sunt prielnice temperaturile
medii peste 19°C (optime fiind 25 - 32°C). Favorabilitate au temperaturile de peste 20°C în
august şi peste 17°C în septembrie. Lumina, prin durată şi intensitate, condiţionează asimilaţia
clorofiliană. În anii cu nebulozitate ridicată, maturarea întârzie. Astfel, în anul 1969, maturarea
coardelor altoi şi portaltoi a fost mai bună decât în anii 1970 şi 1971 (Olteanu I., 1974).
Regimul hidric şi nutritiv. Excesul hidric nu este favorabil maturării, optimul apare când
în sol umiditatea este de 50 - 60 % din I.U.A.; azotul întârzie maturarea, iar fosforul şi potasiul o
favorizează.

Creşterea frunzelor
Se realizează prin iniţialele frunzelor dotate la extremitate cu cinci grupe de celule
meristematice dispuse simetric faţă de ax, care cresc în două sensuri, formându-se peţiolul şi
limbul. Creşterea limbului este mai accentuată pe direcţiile de formare a vaselor lemnoase şi
liberiene ale nervurilor principale. Ea este, însă, din ce în ce mai înceată, apoi sporeşte acolo
unde se formează şi conturează lobii şi dinţii. Creşterea frunzelor este încheiată atunci când
frunzele au anumite dimensiuni, în funcţie de soi, loc pe lăstar, condiţii ecologice şi tehnice.

Căderea frunzelor
Începe prin desprinderea primelor frunze de pe lăstari şi se încheie o dată cu
desprinderea ultimelor. În condiţiile din ţara noastră, căderea normală a frunzelor se declanşează
în decada a doua a lunii noiembrie, desfăşurându-se după legea perioadei maxime. Primele
brume de toamnă determină însă căderea masivă a frunzelor, fiind o cădere forţată.

Creşterea şi diferenţierea mugurilor

Procesul formativ al primilor muguri începe la subsuoara frunzelor deja existente în
muguri şi pe lăstarul în creştere. Ei apar la subsuoara frunzelor din iniţialele dispuse simetric, de
o parte şi de alta a conului de creştere, între iniţialele a două frunze consecutive de pe acelaşi stih
(rând). La scurt timp de la apariţie, aceştia dispun de două vârfuri vegetative de creştere. Primul
vârf de creştere vegetativ evoluează în mugure primar de vară sau de copil şi, în acelaşi an, se
transformă în lăstar numit copil. Al doilea evoluează mai departe în mugure secundar de vară -
toamnă şi devine mugure principal, iar la subsuoara catafilelor sale se formează două noi vârfuri
vegetative, care devin muguri stipelari.
Mugurele principal împreună cu cei stipelari alcătuiesc "ochiul" de iarnă (complexul
mugural axilar de iarnă). În complexul mugural de vară - toamnă au loc procese de creştere a
23
fiecărui mugure component şi de iniţiere a începuturilor de formare a rudimentelor de
inflorescenţe şi cârcei. În climatul cu periodicitate termică, acestea continuă să crească în ritm
lent, paralel cu perfecţionarea structurală, până la sfârşit de iulie, început de august. Perioada de
repaus a "ochiului de iarnă" (a complexului mugural) se poate împărţi în mai multe faze: trei
(Kondo, 1955); cinci (Pouget, 1955) şi chiar mai multe
În condiţiile climatului viticulturii noastre starea de repaus a mugurilor se poate delimita
în următoarele faze succesive: prerepaus, intrarea în repaus, ieşirea din repaus, postrepaus,
repaus obligat (predezmugurire).
Faza de prerepaus (tabelul1 ) începe când mugurii sunt suficient de organizaţi pentru a
putea dezmuguri şi evolua în lăstari, când sunt izolaţi artificial. Ea se caracterizează prin
reducerea proceselor metabolice, prin modificări ale metabolismului glucidelor, lipidelor,
protidelor şi ale raporturilor dintre stimulatorii şi inhibitorii de creştere. În această fază,
inflorescenţele (1 - 4) sunt practic asemănătoare ciorchinilor de mai târziu, cu pedicele şi burelet
(Branas J., 1974).
Faza de intrare în repaus începe în august şi se realizează lent, în circa o lună. Se
consideră, în principal, ca responsabilă de intrarea în repaus, acumularea acidului abscisic. Ea
coincide cu începutul maturării meritalelor. De momentul intrării mugurilor în faza de repaus,
depinde timpul de oprire a creşterii lăstarilor prin cârnit.
Tabelul 1
Faze ale repausului mugurilor, cauze şi factori de influenţă (după Fregoni M., 1987)
Caracteristicile Organele Perioada
Faza Cauze
inhibiţiei sintetizante orientativă
- vârfuri
-dominanţă
vegetative
apicală - auxina iunie - prima
Prerepaus - muguri de
- inhibiţie - acid indolilacetic (AIA) decadă august
copili
corelativă
- copili
- repaus 10 august -
Intrare în repaus - acid abscisic în creştere - frunze adulte
endogen 10 septembrie.
- repaus - concentraţie - frunze 10 septembrie-
Repaus endogen maximă de acid abscisic adulte 25 octombrie
acid abscisic în descreştere
-repaus 25 octombrie - 25
Ieşire din repaus datorită temperaturii - frunze adulte
endogen noiembrie
scăzute
25 noiembrie -
Postrepaus - repaus exogen - temperaturi scăzute - clima mijlocul lunii
ianuarie
mijlocul lunii
Predezmugurit - repaus exogen - temperaturi scăzute - clima ianuarie - sfârşit de
martie

Faza de repaus durează până aproape de sfârşitul lunii octombrie, când se realizează
maturarea strugurilor, lemnului şi, temperatura scade sub zero biologic de creştere (10°C). În
această fază procesele metabolice se reduc şi devin aşa de slabe, încât nu se evidenţiază în
greutate şi se acumulează concentraţii mari de acid abscisic
Faza de ieşire din repaus durează circa o lună (sfârşit de octombrie - sfârşit de
noiembrie) în care mugurii pot reveni la starea de repaus şi este declanşată de combustionarea
acidului abscisic, în respiraţia anaerobă, cu formarea de alcool etilic şi aldehidă acetică, care
întrerup repausul. Mugurii în această fază dobândesc potenţialitate de creştere.

24
 Faza de postrepaus durează până la mijlocul iernii (ianuarie) şi se caracterizează prin
reactivarea proceselor metabolice, deblocarea complexului enzimatic stimulativ şi revenirea
treptată a protoplasmei la starea normală faţă de membranele celulelor.
Faza de repaus forţat (predezmugurire) durează până la înmugurit şi dezmugurit.
Repausul forţat este util mugurilor din "ochiul" de iarnă, dar nu şi necesar. În această fază
metabolismul se intensifică, se continuă formarea şi creşterea rudimentelor de învelişuri florale,
de androceu şi gineceu, desăvârşirea structurii şi dimensiunilor florilor. Mugurii pot atinge
potenţialul maxim de creştere, dar activităţile extramugurale nu se pot declanşa, deoarece
condiţiile externe sunt nefavorabile şi îi determi-nă să rămână în această fază.

Factorii de influenţă a creşterii mugurilor.

Dominanţa apicală. Consumul mare de auxină prin activitatea meristemului apical al
lăstarului determină creşterea mai înceată a mugurilor axilari (cu cât sunt mai aproape de acesta),
cu atât mai înceată, cu cât meristemul apical este mai activ şi lăstarul creşte mai repede.
Ciupitul, cârnitul şi copilitul. Prin aceste operaţii se îndepărtează meristemul apical,
eliminându-se dominanţa apicală; de aceea mugurii cresc mai mult.
Încărcătura mare de lăstari, copili şi struguri determină creşteri reduse ale mugurilor şi
componentelor acestora mai puţin evoluate.
Fenofazele de creştere a lăstarilor. Creşterea mugurilor este favorizată în fenofaza de
creştere a lăstarilor pe seama asimilatelor proprii. La înflorit şi fecundat creşterile încetinesc.
Temperatura. Temperaturile de 10 - 25 - 35°C favorizează creşterea mugurilor, cu cât
acestea se apropie de nivelul optimal şi se asigură cantităţi suficiente de apă. Ieşirea din repaus
este condiţionată de temperaturi sub 10°C, când se combustionează acidul abscisic prin respiraţia
anaerobă. În fazele de postrepaus şi repaus obligat (predezmugurire) temperaturile peste 10°C au
acţiune cumulativă şi determină transformarea mugurilor în lăstari.

FENOFAZE ALE ORGANELOR DE ROD

Inducţia florală sau pregătirea biologică
În această fenofază se produce în mugure saltul de la calitatea de a fi neroditor la aceea de
a fi potenţial roditor. Aceasta este o schimbare calitativă determinată prin modificarea balanţei
hormonal - enzimatică şi prin ea, a metabolismului din meristemele apicale ale mugurilor
(Martin T., 1960; Negi şi Olmo, 1966; Srinivasan C. şi Mullins M., 1975 ş.a.), realizându-se
pregătirea biologică a ţesuturilor respective şi a structurilor caracteristice apexului reproductiv.
Celulele meristematice din conul de creştere, pe fondul unei nutriţii abundente, dobândesc o serie
de însuşiri noi pe parcursul stadiului de vernalizare şi al celui fotoperiodic, concomitent cu
modificarea balanţei fitohormonale în favoarea citochininelor, care controlează procesul de
diferenţiere.
Modificările citochimice ca indicatori ai diferenţierii mugurilor de rod sunt importante în
mugurii induşi. Conţinutul în ADN şi ARN se corelează pozitiv cu diferenţierea (Rao V.N.M. şi
Srinivasan C., 1971).
La viţa de vie nu toţi mugurii formează iniţiale florale, deşi orice celulă din meristemul
apical este înzestrată cu genele care răspund de rodire. De aceea, inducţia poate fi explicată prin
existenţa la aceste niveluri a unui agent biochimic care "represează" aceste gene, iar când
sistemul de pregătire biologică a iniţierii florale atinge meristemul apical, factorul de "represie"
dispare, fie printr-un proces fiziologo-biochimic local, fie prin intervenţia represivă a unui alt
factor biochimic. Auxinele şi giberelinele pot să aibă importanţă în procesul de diferenţiere a
mugurilor de rod, auxinele endogene au rol indirect, dar favorabil iniţierii florale de la începutul
perioadei de creştere. Se consideră că, în reţeaua giberelinei, florigenul, respectiv antezina,
derepresează genele care răspund de rodire (Oprean M., Olteanu I., 1983). Acestea, eliberate
biochimic, determină intrarea mugurelui în procesul de iniţiere. Detaliile fiziologice ale acestui

25
proces sunt complexe şi mai greu de înţeles. Nu se cunosc încă reacţiile biochimice şi produşii
specifici care se formează numai în faza inducţiei florale.
Calendaristic momentul inducţiei diferă de la soi la soi, momentul fiind determinat de
durata zilei pe care fiecare soi a asimilat-o filogenetic sau prin hibridare. Se consideră că inducţia
are loc cu 10 - 12 zile înaintea primelor semne ale iniţierii.
Alte cercetări au pus în evidenţă influenţa intensităţii luminii (Branas J., 1974) şi a
intensităţii luminii şi căldurii (Tiutiunik A.F., 1952, după Stoev K., 1979).

Diferenţierea mugurilor include modificări morfologice şi histochimice ale

meristemului apical, care determină în muguri dezvoltarea primordiei de inflorescenţă şi, mai
apoi, a componentelor inflorescenţelor şi a florilor. În mugurii induşi pentru dezvoltarea
reproductivă, diferenţierea intramugurală se desfăşoară până la formarea scheletului
inflorescenţelor şi iniţierea organelor florale.
În climatul temperat, şi în condiţii normale de creştere, diferenţierea mugurilor şi
formarea organelor florale se desfăşoară în două perioade succesive, despărţite de repausul de
iarnă. Diferenţierea începe de vara şi durează până toamna şi, chiar până primăvara la
dezmugurit. Formarea florilor din primordia de inflorescenţă are loc după ce mugurele latent este
activat în perioada următoare formării lui (Agaoglu V.S., 1971; Scholefield P.B. şi Ward R.C.,
1975; Oprea D.D., 1976; Srinivasan C., 1978), cu puţin timp înainte şi în timpul dezmuguritului.
În locul unde trebuie să se formeze prima inflorescenţă (după ce apexul produce, în
funcţie de soi, 3 - 8 primordii foliare), meristemul apical al mugurelui se aplatizează şi se
împarte în două . Una din părţi (mai mare şi rotundă) devine meristemul reproductiv; ca
potenţial, poate forma prima inflorescenţă . Cealaltă (meristemul apical al mugurelui) creşte şi
continuă alungirea axului mugurelui, apoi se aplatizează, se împarte din nou în două şi în partea
opusă formează meristemul reproductiv ce poate forma a doua inflorescenţă.
Meristemul apical îşi continuă creşterea şi formează noi internoduri, frunze, cârcei sau
inflorescenţe. Într-un mugure principal se pot forma 1 - 3 (mai rar 4 primordii) de inflorescenţă

Creşterea şi proliferarea organelor florale

În cazul inflorescenţelor iniţiale, creşterea şi proliferarea organelor florale se realizează
începând cu înmuguritul, dar mai sigur şi mai mult la creşterea lăstarului purtător, când se
formează petalele şi sepalele. Fiecare element component al florii, prin nenumărate diviziuni,
trece printr-un proces de creştere în dimensiune, se specializează şi se maturează.
Creşterea şi înmulţirea iniţialelor staminelor începe cu câteva zile mai devreme decât ale
iniţialelor ovarelor. Concomitent cu diferenţierea care se încheie cu formarea grăunciorilor de
polen şi a ovarelor, are loc creşterea inflorescenţelor, din ce în ce mai mult, până la înflorit.
Literatura de specialitate (Srinivasan C. şi Mullins M., 1978) evidenţiază că diferenţierea
mugurilor principali, creşterea şi proliferarea organelor florale au loc în mai multe stadii (11),
marcate de schimbări în forma organelor sau în adăugarea de structuri noi. Pornind de la
apexurile mugurilor, care conţin numai primordii de frunze, aceste procese se desfăşoară în
următoarea ordine:
- divizarea apexului pentru a forma primordia nediferenţiată, axul viitoarei inflorescenţe,
continuată cu aplatizarea acestuia;
- divizarea primordiei nediferenţiate în două părţi şi ramificarea extensivă a acesteia
pentru formarea primordiei de inflorescenţă;
- formarea grupelor de primordii florale (în număr de 3 - 5);
- diferenţierea caliciului urmată de cea a corolei;
- apariţia pistilului cu două papile care, mai târziu, vor fuziona de-a lungul marginilor lor,
cuprinzând ovulele.

26
 Diferenţierea mugurilor de copil
Diferenţierea mugurilor de copil este redusă sau incipientă. Cu toate acestea, pe copil
se pot forma inflorescenţe şi struguri dacă lăstarul se ciupeşte (după Stoev K., 1979), proces
avantajat de o bună distribuire a substanţelor nutritive. Există şi soiuri (Muscat Perla de Csaba)
care formează inflorescenţe şi struguri pe copili, fără ciupirea lăstarului care îi susţine.
Rodirea pe copili prin ciupirea lăstarului purtător se practică în cazul accidentelor
climatice (brume târzii de primăvară, grindină sau ger), care au distrus lăstarii principali de
primăvară.
Factori de influenţă. Particularităţi genetice. Declanşarea şi ritmul diferenţierii
mugurilor prezintă deosebiri de la soi la soi. Soiurile la care diferenţierea începe la înflorit
(Aligoté) au perioadă lungă de diferenţiere şi formează mai multe inflorescenţe. La aceste
deosebiri se adaugă cele privind numărul de inflorescenţe în muguri. Portaltoii pot atenua
diferenţele dintre soiurile altoi.
Cantitatea şi calitatea asimilatelor. Suprafaţa de asimilare şi intensitatea asimilatorie
ridicate determină excedent de substanţe sintetizate şi, deci, o diferenţiere mai bună.
Aprovizionarea redusă cu asimilate determi-nă formarea de cârcei în loc de inflorescenţe.
Diferenţierea nu depinde numai de un asimilat, ci şi de raporturile biochimice dintre
asimilate. Studiile realizate demonstrează că, diferenţierea devine posibilă, când între hidraţii de
carbon şi substanţele minerale se realizează anumite raporturi. Ulterior, s-a stabilit o creştere a
proporţiei de muguri roditori la creşterea azotului proteic, semnificaţii asemănătoare având şi
raportul dintre azotul proteic şi azotul total.
Regimul nutritiv şi hidric. Asigurarea azotului în cantităţi prea reduse determină creşteri
vegetative mici, cu influenţă negativă asupra diferenţierii (Condei Gh., 1978). La administrarea
unor doze exagerate de azot, creşterile sunt mari, frunzele se umbresc, fotosinteza scade,
metabolismul de tip glucidic se diminuează şi diferenţierea se reduce. Fertilizarea cu N.P.K.
sporeşte proporţia de muguri diferenţiaţi
Optimizarea fertilizării cu N.P.K. a fost asociată cu producţia maximă de citochinine de
către rădăcinile viţei de vie, fitohormoni cu rol important în procesul formării inflorescenţelor .
Apa este indispensabilă în procesul de diferenţiere. Prin irigare, în special în anii secetoşi
şi la soiurile cu coeficient de fertilitate scăzută (Afuz Ali), se favorizează diferenţiarea.
Creşterile vegetative. Procesul de diferenţiere este stânjenit de creşterile reduse sau de
cele exagerate. Nivelul creşterilor poate fi influenţat prin unele măsuri fitotehnice. Astfel, la
viţele conduse în apropierea solului, diferenţierea este mai redusă decât la viţele conduse
semiînalt şi înalt, deoarece creşterile la viţele conduse semiînalt şi înalt sunt mai apropiate de
cele optime.
Creşterile normale ale lăstarilor (nici prea reduse nici prea exagerate) ajută la
diferenţierea mugurilor. Nutriţia defectuoasă cu azot în exces determină creşteri reduse sau
exagerate, cu efecte negative asupra procesului de diferenţiere. Poziţia vertical ascendentă a
lăstarilor este favorabilă creş-terii şi mai puţin favorabilă diferenţierii. Conducerea lăstarilor
vertical descendentă şi limitarea creşterii copililor favorizează mai puţin creşterile în lungime,
determinând o mai bună diferenţiere. Influenţă favorabilă are, de asemenea, gradul de expunere a
frunzelor la soare.
Declanşarea diferenţierii se produce mai repede în mugurele principal din "ochiul" de
iarnă " (complexul mugural axilar) decât la cei terţiari, la unul din nodurile 3-5 ale lăstarilor
formaţi la nivelele 3 - 5 pe coarde. Pe lăstarii proveniţi din muguri principali, la care
diferenţierea nu s-a desfăşurat până la formarea iniţialelor organelor florale, sau dacă condiţiile
din momentul transformării mugurelui în lăstar sunt nefavorabile, în locul inflorescenţelor se
formează cârcei. Labilitatea aceasta este mai mare în cazul mugurilor unde formarea iniţialelor
florale a fost mai puţin avansată la unele soiuri (în unii ani) şi la inflorescenţele lăstarilor formaţi
mai târziu (proveniţi din muguri de la baza sau vârful coardei). Stabilitatea este mai mare la
soiurile cu perioadă lungă de diferenţiere, pentru că la acestea formarea iniţialelor florale s-a
realizat mai devreme.

27
 Felul mugurelui. Diferenţierea se produce diferit de la o categorie de mugure la alta. De
aceea şi fertilitatea lăstarilor proveniţi dintr-o categorie sau alta este Mărimea mugurilor, gradul
lor de evoluţie şi fertilitatea cresc de la bază şi vârf spre mijloc, deşi toţi ochii de iarnă prinşi pe
coardele anuale sunt potenţial generativi.
Factori tehnologici. Tăierile. Prin acestea se formează şi menţine la viţa de vie un anumit
habitus, se alocă o anumită încărcătură de muguri, se realizează anumite raporturi între coardele
anuale şi multianuale, se îndepărtează lăstarii de prisos (plivit), se limitează creşterea în lungime
a copililor şi lăstarilor (ciupit, cârnit) ş.a. Alegerea formelor de conducere semiînalte şi înalte,
optimizarea încărcăturii de muguri şi a raporturilor dintre elementele prezente pe viţă favorizează
diferenţierea.

Factori climatici. Temperatura. Cerinţele faţă de temperatură pentru formarea

primordiilor sunt ridicate. În condiţii controlate, la viţele (soiul Shyraz) crescute la temperaturi
ridicate (33°C ziua şi 28°C noaptea), primordiile nediferenţiate s-au transformat în inflorescenţe
la mugurii 1 - 15. La cele crescute în condiţii de temperaturi mai scăzute (21°C ziua şi 16°C
noaptea) s-au format mai puţine, iar la temperaturi mai scăzute (18°C ziua şi 13°C noaptea)
primordiile nediferenţiate s-au transformat în primordii de cârcei (Srinivasan C. şi Mullins M.G.,
1981). Menţinerea temperaturilor solului la 20 - 27°C, comparativ cu 13°C au favorizat
diferenţierea mugurilor şi ritmul procesului (Kubota N., Shimomura K., 1984).
Lumina influenţează prin durata zilei şi intensitate. Pe baza cercetărilor efectuate
Alleweldt G., (1964) apreciază că, fotoperioada nu afectează inducţia inflorescenţelor, totuşi la
unele soiuri numărul de primordii de inflorescenţe formate într-un mugure este mai mare în
condiţii de zi lungă, comparativ cu zilele scurte (Buttrose M.S., 1974; Der Chuang Su, 1984). În
condiţii controlate, fertilitatea viţelor a crescut prin mărirea timpului de expunere la intensităţi
luminoase ridicate (Buttrose M.S., 1974).

Deschiderea florilor, polenizarea şi fecundarea

Deschiderea florilor la majoritatea soiurilor se realizează prin desprinderea petalelor de
receptacul şi căderea lor sub formă de cupolă. Aceasta de datorează presiunii exercitată de
creşterea gineceului, androceului şi glandelor nectarifere. La unele soiuri (puţine) deschiderea
florilor constă în desprinderea petalelor la vârf şi are loc sub formă de stea.
Momentul înfloritului depinde de specie, soi, locul inflorescenţelor pe lăstari, a lăstarului
pe coardă şi a acesteia pe butuc, locul florilor în inflorescenţă şi microclimatul existent. El se
poate aprecia în funcţie de suma gradelor de temperatură utilă de la dezmugurit la înflorit, care
trebuie să fie de 300°C pentru soiurile cu înflorire timpurie, 350°C pentru cele cu înflorire
mijlocie şi, de 380°C pentru cele cu înflorire târzie.
În condiţiile climatului temperat, portaltoii şi unii hibrizi producători direct, încep să
înflorească în a doua decadă a lunii mai. La soiurile speciei Vitis vinifera, înfloritul se
declanşează mai târziu cu circa 7 - 10 zile faţă de portaltoi. Pe lăstari şi coarde înfloritul se
desfăşoară în ordinea diferenţierii mugurilor. În cadrul inflorescenţei se deschid mai întâi florile
de pe primele ramificaţii şi, mai târziu, cele din vârful inflorescenţelor. În prima zi deschiderea
începe la orele 8 - 9, iar în zilele următoare, mai devreme cu 1 - 2 ore , mersul diurn înscriindu-se
într-o curbă cu mai multe vârfuri.
Receptivitatea gineceului durează 4 - 15 zile după deschiderea florilor, fiind dependentă
de condiţiile de mediu (umiditatea atmosferică scăzută şi temperatura ridicată reduc perioada de
receptivitate) şi de soi. Facultatea germinativă a polenului (în condiţii naturale) scade sub 7 zile
la 11 - 67 %, după 14 zile la 5 - 33 %, în funcţie de soi.
Polenizarea are loc înaintea, în timpul (la majoritatea soiurilor) sau imediat după
deschiderea florilor. Pe fiecare stigmat ajung mai mulţi grăunciori de polen (de la acelaşi soi sau
de la soiuri diferite).
Fecundarea. În soluţia zaharoasă de pe stigmat pot germina mai multe granule de polen,
dar nu fecundează mai multe decât numărul ovulelor. De cele mai multe ori se produc două
28
fecundări (formându-se două seminţe); apar şi cazuri cu o fecundare şi, mai rar, cu trei sau patru.
Germinarea polenului constă în ieşirea plasmei prin unul din porii germinativi, formarea unei
vezicule exterioare, care se continuă prin tubul polenic până la sacul embrionar. Nucleele
vegetativ şi generativ ies din grăunciorul de polen, cel ge-nerativ se divide în veziculă. Cei doi
nuclei generativi alunecă împreună cu cel vegetativ, îl depăşesc şi pătrund în sacul embrionar,
unde, unul fecundează oosfera şi embrionul, iar celălalt, celula anexă şi formează învelişul
seminţei. Procesul dublei fecundări prezintă unele abateri ca: lipsa fecundării, fecundarea numai
a oosferei şi, fecundarea numai a celulei secundare.
Factori de influenţă. Particularităţi genetice. Soiurile roditoare se deosebesc între ele,
cele cu flori morfologic normale îşi desfăşoară procesele (deschidere a florilor, polenizare şi
fecundare) pentru o completă rodire, iar cele cu abateri morfologice spre o rodire mai redusă. La
acestea, se adaugă deosebirile determinate de durata deschiderii florilor, polenizării şi fecundării,
de însuşirile polenului de la alte soiuri, care stimulează rodirea soiului polenizat. Soiurile
roditoare, cu potenţial de creştere ridicat, altoite pe portaltoi viguroşi, mari consumatori de azot,
prezintă o fecundare mai redusă.
Factori climatici. Temperatura. Declanşarea înfloritului se produce la 15 - 17°C. Nivelul
termic optimal este de 25°C (Kliwer W.H., 1977).Pentru parcurgerea acestor fenofaze
(deschiderea florilor, polenizarea şi fecundarea), este necesară realizarea unei sume de 120°C
temperatură utilă.
Umiditatea relativă a aerului de 55 - 65 % (la o umiditatea pedologică de 60 - 70% din
I.U.A.) corespunde unor niveluri optime. Pragul inferior pentru fecundare este de 50%, iar cel
maxim oscilează între 75 - 80 %.
Factori tehnologici. Conducerea viţelor semiînaltă sau înaltă, irigatul ş.a. determină
întârzierea declanşării şi prelungirea acestei fenofaze.
Tratamentele pentru protecţia fitosanitară. Folosirea în timpul înfloritului a unor soluţii
care nu sunt bine pregătite (zeamă bordeleză incomplet neutralizată, cu pH - 6,8 şi concentraţie
mare) determină necrozarea florilor. De asemenea, aplicarea sulfului prin pulverizare fină la
temperaturi de 35 - 42°C provoacă arsuri.

Căderea florilor
Căderea florilor are loc în trei etape: înainte de înflorit (căderi minime ale bobocilor
florali), în timpul înfloritului (căderea florilor) şi după înflorit (pierderi maxime prin scuturarea
ovarelor nefecundate). În condiţii normale ele sunt minime.
Procentul de cădere a florilor se corelează pozitiv cu vigoarea soiului, portaltoiului,
mărimea inflorescenţelor, a încărcăturii de ochi ş.a. Aceasta se maximizează din următoarele
cauze: fiziologice (datorate dirijării asimilatelor spre creşterea lăstarilor în detrimentul nutriţiei
florilor), organice (la soiurile autosterile cad 90 - 91 % din flori, dacă nu se realizează
polenizarea încrucişată), climatice (temperaturi sub 12ºC, umiditate relativă atmosferică şi
pedologică reduse, excesul de umiditate), patologice (boli care determină reducerea aparatului
foliar, cu deficienţe în echilibrul nutritiv şi efect în scuturarea normală a florii) şi tehnologice
(excesul de azot şi carenţa de fosfor, bor şi zinc).

Creşterea boabelor (bacelor)

Boabele (bacele) prin creştere pot ajunge la dimensiunile: unui bob de mei (meiere); unui
bob de mazăre, rareori mai mult, şi nu formează seminţe (partenocarpie); unui bob normal cu
seminţe degenerate, moi sau goale (stenocarpie) şi ale bobului de dimensiuni maxime (specifice
soiului), cu seminţe complet constituite (consecinţă a dublei fecundări).
Meierea se datorează lipsei fecundării şi a stimulatorilor endogeni proprii sau induşi de
polen. În condiţii de mediu nefavorabile şi a lipsei soiului polenizator, meiază abundent soiurile
funcţional femele.
Partenocarpia este o consecinţă a lipsei fecundării. Ea este autonomă, când transformarea
ovarului în bacă se datorează substanţelor stimulatoare proprii ale ovarului şi stimulată, prin
29
intervenţia substanţelor stimulatoare din polenul germinat. Partenocarpia poate fi accidentală
(mai frecventă la soiurile funcţional femele) şi totală (de tip Corinth - soi apiren).
Stenocarpia este o consecinţă a unei singure fecundări şi poate fi cu seminţe degenerate.
Acesta este modul obişnuit de formare a bobului la numeroasele soiuri cultivate pentru stafide
(Sultanină, Kiş-Miş negru, Perlette ş.a.). Stenocarpia cu seminţe degenerate (goale) se întâlneşte
mai rar şi este de tip Ceauş.
Creşterea boabelor (pirene) cu seminţe normale (consecinţă a dublei fecundări) la
început este înceată (circa 10 zile), apoi intensă (la soiurile cu coacere mijlocie - circa 50 zile),
după care stagnează (circa 10 zile) şi apoi se reia (până la a 100-a zi de la înflorit), pentru ca în
final să aibă loc descreşterea boabelor în). În faza de creştere a bobului se acumulează mari
cantităţi de
În etapa de stagnare, se constată diminuarea accentuată în substanţe auxinice din cauza
impermeabilităţii pentru acestea a tegumentului seminal care este complet format.
Rezultă că factorul hotărâtor în creşterea bobului este conţinutul în substanţe. Creşterea
boabelor este influenţată de factorii care hotărăsc creşterea plantelor, dar pondere au încărcătura
de struguri şi numărul de boabe din strugure.

Maturarea boabelor
În principal, maturarea boabelor constă în modificări biologice şi biochimice. Realizarea
modificărilor de compoziţie a bobului şi seminţelor normal constituite, maturate, care au
dobîndit facultatea germinativă şi pot reproduce o nouă plantă, este definită ca maturare
fiziologică.
Realizarea unui nivel optimal al compoziţiei pentru obţinerea unor anumite categorii de
produse pentru consum este definită ca maturare fiziologo-biochimică.
Caracteristicile maturării fiziologo-biochimice. Strugurii se pot consuma în stare
proaspătă, ca stafide, compot şi dulceaţă şi transformaţi în suc, vin şi distilat de vin. Obţinerea
fiecărei categorii de produs se realizează la o anumită compoziţie chimică a boabelor, deci într-o
anumită stare de maturare fiziologo-biochimică. Stările acestei maturări pot fi: maturare deplină,
supramaturare, maturare tehnologică şi de consum.
Prin maturare deplină (completă) se defineşte acea stare fiziologo-biochimică la care
boabele au acumulat zahărul şi aciditatea la niveluri caracteristice soiului. Acest moment se
stabileşte prin urmărirea în timp a greutăţii boabelor, a conţinutului în glucide şi aciditate (fig.
4.18). Indiferent de alura curbelor, starea de maturitate completă a unui soi oarecare este atinsă
în acel moment în care boabele au ajuns la greutatea maximă, iar conţinutul în zaharuri şi
aciditatea, după o creştere, respectiv o descreştere evidentă, marchează o stagnare sau o evoluţie
lentă (Cotea V., 1985). Ea este atinsă când noile depuneri de glucide în boabe sunt egale cu
pierderile care au loc în actul respirator, când practic, nu mai au loc depuneri de glucide.
În funcţie de soi, loc şi condiţii, la maturare deplină boabele de struguri conţin 136 - 230
g/l glucide, 2,8 g/l acizi exprimaţi în H2SO4 , 0,5 - 4 % tanin din greutatea pieliţelor, 600 - 800
ppm antociani (la strugurii negri) ş.a.
Prin supramaturare (postmaturare) se defineşte acea stare de maturare fiziologo-
biochimică la care conţinutul în zaharuri depăşeşte nivelul realizat pe cale biochimică la
maturarea deplină, prin concentrarea sucului celular, ca urmare a pierderii unei însemnate
cantităţi de apă. În acelaşi timp se pierde şi zahăr din bob, conţinutul de glucide fiind mai mic
decât la maturarea deplină. Pierderile de apă sunt însă mai mari decât cele de zahăr şi, de aceea,
concentraţia de zahăr creşte. Supramaturarea se realizează prin lăsarea pe butuc a strugurilor
ajunşi la maturarea deplină în vederea stafidirii boabelor. Supramaturarea artificială are loc când
strugurii sunt recoltaţi şi expuşi la soare sau în instalaţii cu temperatură şi umiditate reglabile.
Prin maturarea tehnologică se caracterizează acea stare la care conţinutul zaharurilor sau
al acidităţii totale asigură obţinerea unui produs viti-vinicol la parametrii tehnologici specifici
tipului de produs. În funcţie de tipul de vin (sau alt produs) ce trebuie obţinut (consum curent şi

30
superior sec, demisec, demidulce şi dulce sau spumant şi spumos ş.a.), compoziţia optimă este
diferită. Maturarea tehnologică se poate realiza înaintea (vinuri pentru distilate), în acelaşi timp
(vinuri de consum curent şi superioare seci) sau după maturarea deplină (vinuri demiseci,
demidulci şi dulci naturale).
Prin maturarea de consum se defineşte acea stare prin care strugurii de masă realizează
compoziţia optimă, favorabilă consumului în stare proaspătă. Ea constituie maturarea
tehnologică pentru strugurii de masă.
Dinamica maturării boabelor reprezintă dinamica componentelor chimice şi a creşterii
masei boabelor.
Acumularea glucidelor în boabe parcurge o curbă ascendentă cu temporare stagnări sau
creşteri. În perioada pârgă - maturare deplină , dinamica acumulării glucidelor este mai rapidă
în primele 2 - 4 săptămâni după pârgă; apoi, este ceva mai înceată, pentru ca după un anumit
timp, să se înregistreze o stagnare timp de 3-5 zile (asemănător creşterii masei boabelor). Aceste
stagnări ale maximelor de glucide şi masă a boabelor desemnează starea de maturare deplină.
Între cele două maxime pot apărea decalaje, dintre care unele pot atinge 5 - 15 zile (Teodorescu
Şt., 1955).
Evoluţia conţinutului de acizi se înscrie pe o curbă descendentă. Comparativ cu creşterea
masei boabelor şi a conţinutului în glucide, aciditatea are o evoluţie opusă. Momentul la care
curba acidităţii devine net descendentă coincide cu intrarea în pârgă a strugurilor, procesul fiind
continuu până la realizarea maturării depline. Scăderea se realizează treptat, mai repede în
primele 2 - 3 săptămâni după pârgă şi, apoi, mai lent. Dinamica evoluţiei acidităţii şi dinamica
acumulării de glucide au importanţă în stabilirea momentului de recoltare.
Dinamica creşterii masei boabelor. În această fază părţile componente ale bobului cresc
în greutate (în special pulpa şi mai puţin pieliţa). Creşterea boabelor în greutate este continuă,
până ce ele ating un maxim şi se menţine constantă 3 - 5 zile, când strugurii au ajuns la
maturarea deplină. De aceea, strugurii se culeg pentru că, la această stare de maturare, cantitatea
de zahăr, producţia şi randamentul în must sunt maxime.
În concluzie, urmărirea acumulării glucidelor, a evoluţiei conţinutului de acizi şi a
dinamicii creşterii masei boabelor au importanţă în stabilirea maturării depline.
Factori de influenţă. Particularităţi genetice. Mecanismul maturării este asemănător la
toate soiurile, deosebirile între ele apar în ritmul procesului de maturare şi în viteza de
supramaturare. De aceea, în aceleaşi condiţii de mediu, soiurile de viţă îşi maturează strugurii
succesiv.
Gruparea soiurilor pe epoci de maturare se face pe baza acceptării unuia dintre soiuri
drept reper (criteriul de referinţă) şi a sumei gradelor de temperatură necesară pentru maturarea
strugurilor. G. Constantinescu stabileşte pentru ţara noastră limitele de variaţie determinate de
favorabilitatea climatică a anilor de cultură. Pentru consumul intern sau extern, la strugurii de
masă se foloseşte gruparea în trei epoci de maturare: extratimpurii şi timpurii (epocile I - II),
mijlocii (epocile III - IV) şi târzii (epocile V - VII). Gruparea soiurilor pe epoci de maturare are
importanţă în eşalonarea consumului strugurilor în stare proaspătă, în organizarea proceselor
tehnologice de prelucrare şi, în stabilirea arealelor favorabile de cultură.
Portaltoiul, prin vigoarea care o imprimă altoiului, influenţează ritmul maturării şi, în
final, la viţele foarte viguroase, coacerea strugurilor este mai tardivă.
Poziţia podgoriei în raport cu latitudinea şi altitudinea influenţează, prin climatul şi
microclimatul existent, maturarea strugurilor.
La noi în ţară, în podgoriile sudice, strugurii se coc mai devreme. Expoziţiile sudice
favorizează maturarea. În unele microclimate specifice (Cotnari - România, Tokay - Ungaria)
deşi la limita nordică de cultură, se realizează condiţii de maturare favorabile obţinerii de vinuri
de calitate superioară.
Favorabilitatea climatică a anului influenţează nivelul şi calitatea producţiei din anul
respectiv. Se consideră, că favorabilitatea climatică a primei jumătăţi a perioadei de vegetaţie
hotărăşte cantitatea, iar favorabilitatea celei de a doua, prin maturarea strugurilor, influenţează

31
calitatea. Sunt favorabile procesului de maturare toamnele lungi, cu temperaturi medii moderate
(17 - 19°C în luna septembrie şi 12 - 14°C în luna octombrie).
Regimul nutritiv şi hidric. Azotul întârzie maturarea. Fosforul şi potasiul o grăbesc. Apa
în cantitate optimală favorizează, în exces (peste 80 % din I.U.A.) întârzie, în cantităţi prea
reduse (sub 50 % din I.U.A.) maturarea este forţată şi se produce pe seama hidrolizei amidonului
de rezervă.
Bolile şi dăunătorii influenţează negativ, prin reducerea suprafeţei de asimilare.
Încărcătura de struguri influenţează nivelul producţiei. Încărcătura mai mare de struguri
determină o calitate mai redusă, dacă condiţiile pentru maturare nu sunt foarte bune.

32
 PARTICULARITĂŢI FIZIOLOGICE

Elaborarea materiei organice poate fi interpretată în sensul larg al aprovizionării cu apă şi

substanţe minerale, al captării energiei solare şi convertirii acestora în energie biologică, prin
etapele metabolice ale procesele biochimice de sinteză (anabolism) şi de degradare (catabolism).
Dirijarea valorificării superioare şi raţionale a acestor procese constituie calea eficientă de
sporire a bioproductivităţii viţei de vie.

PARTICULARITĂŢI FIZIOLOGICE PRIVIND NUTRIŢIA VIŢEI DE VIE

Aprovizionarea cu apă
Apa este principalul constituent al materiei vii, mediul principal de solvatare şi reacţie al
elementelor nutritive şi al unor produşi de sinteză, furnizează ionii de H+ şi de HO- necesari în
fotosinteză, pentru menţinerea echilibrului acido-bazic şi în activităţile enzimatice.
Apa reprezintă mediul de absorbţie a substanţelor anorganice şi organice din sol şi de
transport a elementelor nutritive de la rădăcină spre frunze (seva brută) iar apoi de la locul
sintezei spre organele de depozitare (seva elaborată).
Datorită unor proprietăţi fizico-chimice caracteristice apa deţine un rol însemnat în
procesul de reglare a temperaturii plantelor.
Căldura specifică mare (căldura necesară pentru a ridica temperatura unui gram de apă
cu 10 C) determină menţinerea unei temperaturi relativ constante a organismului, care poate
absorbi o mare cantitate de căldură fără un schimb mare de biotemperatură.
Căldura de vaporizare mare a apei (numărul de calorii necesare pentru evaporarea unui
gram de apă la temperatura de1000 C), cu valoarea de 538,4 calorii, permite disiparea unei
cantităţi mari de căldură prin evaporarea unei cantităţi mici de apă, reprezentând un mijloc
eficace de apărare împotriva căldurii. Procesele fiziologice ale viţei de vie se desfăşoară la un
anumit nivel de hidratare a celulelor. Viţa de vie prin sistemul său hidrodinamic realizează
absorbţia, translocarea şi eliminarea apei. Starea de hidratare se realizează în funcţie de
necesităţi. La un anumit nivel de hidratare procesele fiziologice fundamentale se intensifică.
Carenţa hidrică din zilele cu temperaturi ridicate produce modificarea raportului fotosinteză -
respiraţie. Posibilităţile reduse de aprovizionare cu apă determină plantele să o obţină prin
condensarea unor produse de sinteză şi oxidarea acestora în procesul respirator; după epuizarea
acestora plantele se vor ofili, iar apoi, dacă starea de deficit hidric continuă, plantele mor.
Sistemul radicular bine dezvoltat al viţei de vie permite explorarea unui volum mare de
sol şi asigură o capacitate ridicată de absorbţie a rădăcinilor active. De aceea viţa de vie
cantonată de obicei în areale cu subasigurare hidrică, pe terenuri în pantă, pe nisipuri, pe soluri
scheletice, cu conţinut redus de humus, unde apa este reţinută mai puţin, poate asigura obţinerea
de producţii ridicate .
În organele viţei de vie apa se găseşte atât extracelular cât şi intracelular. Extracelular
apa se găseşte intravascular (în seva din vasele lemnoase şi liberiene), în componenţa lichidului
interstiţial care scaldă toate celulele, în spaţiile interorganice (apa lacunară).
Intracelular apa se găseşte sub 3 forme: apă legată care intră în constituţia compuşilor
organici, apă absorbită care asigură starea coloidală a materiei vii protoplasmatice şi apă liberă,
respectiv apa de imbibiţie.
După Roy, citat de Champagnol (1994), apa din plante poate fi repartizată în 4
compartimente: xilem şi apoplasmă (zonă situată în afara membranei celulare sau spaţiul
pereţilor pectocelulozici), care sunt metabolic puţin active şi conţin un lichid puţin concentrat,
asemănător sevei brute; vacuole şi simplasmă (zonă celulară situată între membrana
citoplasmatică - plasmalemă şi membrana vacuolară - tonoplasmă), care conţin un lichid foarte
concentrat, a cărui concentraţie variază în funcţie de metabolism.
În rădăcină şi tulpină cea mai mare cantitate de apă este conţinută în compartimentul
xilem-apoplasmă, în timp ce vacuolele conţin cea mai mare parte a apei din frunze.

33
 Cantitatea de apă din diferitele organe ale viţei de vie variază în funcţie de starea
fiziologică, de vârsta ţesuturilor şi de intensitatea metabolismului (datorată influenţei factorilor
externi şi interni).
Ţesuturile tinere conţin o cantitate mai mare de apă, deoarece o dată cu creşterea în
vârstă a ţesuturilor are loc şi creşterea conţinutului de substanţe organice din celule în
detrimentul apei.
Ţesuturile fiziologic active conţin o cantitate de apă mai mare decât ţesuturile de
susţinere sau cele de protecţie. La viţa de vie ţesuturile meristematice au un conţinut de apă de
80 - 95 %, lăstarii în creştere 55-90 % în funcţie de fenofază, coardele de 1 an 50 - 55 %,
coardele de 2 ani şi mai mult 40 - 50 %; frunzele nou formate au un conţinut de 78-80 % apă
care scade până la 62-70 % la frunzele senescente. Conţinutul de apă al strugurilor este de 70-80
% în miez, 60 - 70 % în pieliţe, 55 - 60 % în ciorchini şi 15 -40 % în seminţe.
Consumul de apă al viţelor, evaluat prin coeficientul economic al transpiraţiei, este
variabil în funcţie de condiţiile pedo-climatice, caracteristicile soiului cultivat, vârsta şi starea de
sănătate a plantaţiei.
Datorită procesului intens de transpiraţie viţa de vie consumă cantităţi mari de apă care
pot ajunge până la 11.000 m3 apă/ha respectiv 2-3 l apă/ oră pentru fiecare butuc de viţă de vie.
În medie, pentru fiecare gram de s.u. sintetizat sunt necesare între 320 şi 750 g apă, fapt
constatat atât prin cercetările efectuate în România.
Datorită temperaturilor ridicate, consumul de apă este maxim în zilele de vară, la orele
de maximă căldură, când pentru fiecare g de s.u. sintetizată se consumă de 5 ori mai multă apă
decât în orele de dimineaţă şi de 2 ori mai multă apă decât în orele de seară.
În funcţie de fenofază, cel mai ridicat consum de apă se înregistrează în fazele de
creştere maximă a lăstarilor şi a strugurilor. Circa 0,5 % din necesarul de apă se consumă în
perioada de repaus, 1,5 % la dezmugurit, 10 % în perioada înfloritului, 43,5 % în perioada
creşterii boabelor, până la intrarea în pârgă şi 45 % în perioada de maturare a strugurilor şi a
lemnului de 1 an (Olteanu I, 1998; M. Marro, 1992)- fig 4.21
Pentru aprecierea corectă a cerinţelor viţei de vie faţă de factorul apă trebuie avute în
vedere cantitatea de precipitaţii, higroscopicitatea aerului şi umiditatea solului.
În climatul temperat cultura viţei de vie este posibilă la un regim de precipitaţii anual
cuprins între 400 - 700 mm, dintre care minim 250 mm în perioada de vegetaţie . În climatul
tropical viţa de vie se cultivă la un regim de precipitaţii de 800 - 1000 mm anual dar
evapotranspiraţia este foarte intensă. În condiţii de climat secetos, la 100 - 400 mm precipitaţii
anual, cultura viţei de vie este posibilă numai dacă sunt condiţii pentru irigare.
Pentru ca asimilaţia clorofiliană să se desfăşoare normal valoarea higroscopicităţii
trebuie să fie cuprinsă între 50-80 %. Nivelul mai redus al umidităţii relative a aerului
influenţează negativ desfăşurarea proceselor fiziologice. La valori ale higroscopicităţii < 40 %
fotosinteza scade foarte mult iar dacă se înregistrează < 20 % fotosinteza este blocată.
Pe parcursul perioadei de vegetaţie valorile optime ale higroscopicităţii sunt: pentru
creşterea lăstarilor 70-80%; la înflorit > 55%; la maturarea boabelor 50-60%. Dacă la înflorit
higroscopicitatea aerului scade sub 25 % are loc deshidratarea stigmatelor, polenizarea şi
fecundarea fiind compromise.
Valoarea umidităţii solului este determinată de aportul de apă din precipitaţii şi de
nivelul pânzei freatice, de natura, textura şi structura solului, de condiţiile de temperatură şi de
agrotehnica aplicată. Umiditatea optimă a solului este de 50-80 % din I.U.A.. Valorile mai mari
sunt favorabile pentru creşterea lăstarilor, iar cele mai mici, pentru maturarea boabelor . Pe
măsura scăderii umidităţii solului se reduce asimilaţia şi creşterea lăstarilor, întârzie înfloritul,
are loc încetinirea creşterii lăstarilor.

34
 Mecanismul aprovizionării cu apă.
Aprovizionarea cu apă a viţei de vie se face prin rădăcini (90 - 95 %) şi prin frunze (5 -
10 %).
Absorbţia apei de către rădăcinile viţei de vie începe atunci când temperatura solului
ajunge la valorile specifice anumitor soiuri sau specii. Temperatura la care rădăcinile încep
absorbţia variază în limite foarte largi, fiind cuprinsă între 4 - 4,5 0 C pentru hibrizii europeo-
americani şi 14 0 C la viţele altoite pe Vitis Berlandieri.
Când în sol se înregistrează temperatura specifică apa este absorbită de perişorii
absorbanţi, pătrunde în spaţiile capilare din pereţii celulelor rizodermice şi ale parenchimului
cortical (apoplast) şi apoi trece prin plasmalemă în interiorul celulelor (prin osmoză). Apa
pătrunsă în celule este transportată prin celulele parenchimului cortical şi prin endodermă pe cale
citoplasmatică (prin plasmodesme) pe baza gradientului de presiune hidrostatică.
Datorită concentraţiei mai mari a ionilor din apoplast are loc un proces de exosmoză,
prin care volumul soluţiei se măreşte, şi apare o presiune care împinge soluţia spre vasele
lemnoase unde presiunea este mai mică, determinând astfel ascensiunea spre organele aeriene.
La nivelul secţiunilor realizate prin coardă cu ocazia tăierilor apa este eliminată sub
formă de picături, fenomen cunoscut sub numele de plânsul viţelor.
Acest mecanism de transport al apei definit drept activ se realizează datorită presiunii
radiculare care, la viţa de vie, are valori cuprinse între 2,5 şi 5,0 bari.
Transportul apei datorită presiunii radiculare prezintă importanţă nu numai primăvara,
când frunzele nu sunt formate, ci şi vara când, în timpul nopţii, determină rehidratarea plantelor.

Absorbţia pasivă a apei se realizează datorită forţei de sucţiune determinată de

transpiraţie.
Absorbţia apei din sol este posibilă când forţa de sucţiune a perişorilor absorbanţi este
mai mare decât forţa de reţinere a apei de către coloizii solului. Rădăcinile viţei de vie pot
absorbi apa reţinută cu forţe de până la 14,6 atm. De obicei presiunea osmotică a sucului celular
este mult mai mare decât a soluţiei solului, iar presiunea de 14,6 atm devine factor limitativ când
cantitatea de apă din sol scade până la 18-20 % din capacitatea de câmp a solului pentru apă, în
funcţie de textura solului.
Apa pătrunsă prin perişorii absorbanţi ajunge la endodermă prin şi printre membranele
celulare. Circulaţia apei prin membranele celulare este mai uşoară, rezistenţa la străbatere a
citoplasmei fiind de 80 de ori mai mare.
Trecerea apei din endodermă în vasele conducătoare şi apoi în frunze este posibilă
pentru că forţa de sucţiune a frunzelor, determinată de transpiraţie, este mult mai mare (17,2 -
25,8 atm -). Transpiraţia este determinată la rândul ei de puterea de absorbţie foarte mare a
atmosferei care, la o umiditate relativă a aerului de 50 %, exercită o forţă de absorbţie de 922
atm.
Cercetări recente, care au urmărit modul în care se realizează transportul apei prin
pedicel spre fruct, au arătat că înainte de pârgă xilemul deţine un rol aproape exclusiv în
transportul apei, iar după pârgă rolul dominant este deţinut de floem.
Extraradicular apa este absorbită prin stomate şi prin cuticulă. Absorbţia apei prin
stomate nu necesită disocierea apei în ioni, în timp ce pentru absorbţia cuticulară acest lucru este
necesar. După pătrunderea în endodermă apa este preluată în vasele conducătoare şi utilizată ca
şi cea absorbită radicular. Pe cale extraradiculară se asigură 5-10 % din necesarul de apă al
plantei.
Absorbţia se desfăşoară în condiţii optime la o ofertă maximală (la saturarea solului cu
apă în absenţa fenomenelor depresive de tip anoxic), când aportul de apă ar putea satisface cel
mai bine cerinţa climatică, realizându-se evapotranspiraţia maximă. În realitate există însă
divergenţe între cererea climatică şi oferta plantelor, divergenţe care duc la apariţia unor
modificări biologice şi fiziologice, care permit ajustarea pierderilor de apă la aportul hidric prin
mecanisme izohidrice (prin stomate, care determină menţinerea unui potenţial ridicat în plante) şi

35
anizohidrice (care permit variaţii mai mari de potenţial). Toate situaţiile de divergenţă între
oferta plantelor şi cererea climatică conduc spre reducerea evapotranspiraţiei (Perrier P., 1988).
Planta reprezintă aşadar un organism complex, dotat cu mecanisme de reglare a
funcţionării sale biologice ca răspuns la variaţiile condiţiilor de mediu, care permite transferul
apei ( prin sistemul fascicular), reţinerea şi înmagazinarea ei (prin sistemul simplastic).

Factorii care influenţează aprovizionarea cu apă a viţei de vie

Transpiraţia
La viţa de vie transpiraţia constă în eliminarea apei în stare gazoasă. Deficitul de
saturaţie cu vapori de apă din atmosferă determină acest proces. Prin transpiraţie pierderile de
apă absorbită sunt de 99 %. Cu toate aceste pierderi, frunzele trebuie să-şi menţină un conţinut
ridicat de apă (75 - 85 % din greutatea proaspătă), pentru desfăşurarea reacţiilor biochimice şi
realizarea unei turgescenţe pozitive.
Eliminarea apei prin transpiraţie constituie principala forţă care determină transportul
pasiv al sevei brute, reprezentând motorul fiziologic al alimentării cu apă. Deşi consumul de apă
în reacţiile metabolice este mult mai mic decât cel prin transpiraţie, se poate considera că
fotosinteza şi hidroliza contribuie la ridicarea forţei de sucţiune a celulelor plantelor prin produşii
osmotic activi de sinteză şi de hidroliză.
Mersul diurn şi sezonier al transpiraţiei. În decursul a 24 ore transpiraţia
înregistrează minime şi maxime. Ziua, procesul este favorizat de: temperatura ridicată, lumina
intensă, umiditatea atmosferică redusă, cu un maxim la amiază şi reduceri spre seară şi
dimineaţă. Pe timp noros sau ploios, intensitatea transpiraţiei este de 7 - 8 ori mai slabă decât pe
timp senin .
În cursul perioadei de vegetaţie transpiraţia este de 3 ori mai mare la înflorit decât la
creşterea lăstarilor, este deosebit de intensă în perioadele de secetă şi scade spre sfârşitul
perioadei de vegetaţie.
Factorii care influenţează transpiraţia, şi implicit şi aprovizionarea cu apă, pot fi grupaţi
în: factori biologici, factori climatici şi factori tehnologici.
Factorii biologici. Cantitatea de apă eliminată prin transpiraţie variază de la 4-5 l/zi la
plantele cu vigoare mică până la 15-20 l/zi la plantele viguroase (Champagnol,1994; Burzo şi
colab. 1999).
Pierderea de apă se realizează în special prin stomate, transpiraţia cuticulară, care se
realizează prin discontinuităţile cuticulei, având o pondere mică, reprezentând numai 17-24 %
din transpiraţia totală.
Numărul de stomate la mm2 (între 150 - 300 în funcţie de soi), distanţa dintre ele
şideschiderea lor influenţează intensitatea transpiraţiei, ştiut fiind că mişcările de închidere şi de
deschidere a stomatelor, datorate modificării turgescenţei celulelor, reprezintă principalul mijloc
de reglare a procesului de transpiraţie. La frunzele cu stomate deschise intensitatea transpiraţiei
este ridicată, deci şi absorbţia pasivă a apei se desfăşoară intens (Atanasiu, 1994).
Intensitatea transpiraţiei depinde şi de combinaţiile realizate prin altoire dar şi de buna
concreştere între partenerii adulţi. Folosirea unor portaltoi cu capacitatea de a explora solul în
profunzime determină o mai bună aprovizionare cu apă.
Soiurile cu vigoare mică (la care şi suprafaţa foliară este mai mică), precum şi cele ale
căror frunze au o pilozitate ridicată (care în absenţa curenţilor puternici de aer determină
realizarea în jurul frunzelor a unui microclimat cu o higroscopicitate ridicată) prezintă o
transpiraţie mai puţin intensă, comparativ cu soiurile viguroase sau cele cu frunze glabre.
Pentru aceleaşi condiţii şi la aceeaşi unitate de greutate proaspătă, viţele americane
transpiră mai mult decât cele europene.. După cantitatea de apă pierdută prin transpiraţie s-au
stabilit diferenţe între soiuri. Acestea, se grupează în trei categorii: soiuri cu intensitate a
transpiraţiei scăzută (Regina viilor ş.a.), soiuri cu intensitate a transpiraţiei intermediară (Saint

36
Emillion, Sauvignon ş.a.) şi soiuri cu intensitate a transpiraţiei ridicată (Crâmpoşie selecţionată
600 - 800 g/butuc/oră, Cabernet Sauvignon, Merlot ş.a.).

Factorii pedo-climatici. Influenţa tipului de sol asupra aprovizionării cu apă a viţelor a

făcut obiectul a numeroase cercetări. Pe solurile nisipoase, usoare necesarul de apa mai mare
decat pe solurile grele, argiloase
Higroscopicitatea favorizează transpiraţia la valori de 60-80%. Valorile mai reduse sau
mai ridicate au influenţă negativă asupra intensităţii transpiraţiei.
Curenţii de aer cu viteză redusă măresc de 2-5 ori intensitatea transpiraţiei.
Lumina influenţează prin deschiderea şi închiderea fotoactivă a stomatelor şi prin
efectul caloric al luminii asupra frunzelor. Viţele consumă de 2 ori mai multă apă pentru aceeaşi
cantitate de asimilate dacă sunt însorite decât dacă sunt umbrite .
Până la 25 - 35 klx eficienţa utilizării apei creşte odată cu creşterea intensităţii luminii.
Transpiraţia şi conductanţa stomatelor descresc în condiţii de lumină constantă optimă dacă
temperatura scade sub cerinţele optime. La temperaturi favorabile, în condiţii de lumină redusă,
respiraţia, transpiraţia şi conductanţa stomatelor au un nivel ridicat, dar utilizarea apei are
eficienţă redusă.

Factorii tehnologici. Intensitatea transpiraţiei este mai mare la viţele plantate la distanţe
mici comparativ cu cele plantate la distanţe mari.
La viţele conduse semiînalt intensitatea transpiraţiei este mai redusă, datorită plasării
frunzelor la o înălţime mai mare, unde datorită fenomenului de inversie termică, temperatura este
mai scăzută cu 1-2 0C.
Transpiraţia este influenţată şi de regimul de fertilizare. În general s-a observat că
îngrăşămintele au determinat o creştere a conţinutului în apă legată şi în substanţe uscate solubile
din plante. Între intensitatea transpiraţiei şi conţinutul în substanţă uscată solubilă sau apă legată
există o corelaţie negativă foarte semnificativă. În momentele critice pentru economia apei din
frunze, îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu au acţionat în sensul hidrolizării substanţelor
macromoleculare, îmbogăţind conţinutul frunzelor în substanţe osmotic active şi a legării
chimice a apei, determinând astfel o rezistenţă mai bună la pierderea apei prin transpiraţie.
Potasiul este necesar plantei în special în perioada de tinereţe a viţei de vie când determină
dezvoltarea sistemului radicular în profunzime.
Pe de altă parte, s-a observat că aplicarea gunoiului de grajd influenţează creşterea şi
orientarea rădăcinilor, îngrăşământul organic facilitând o mai bună dezvoltare a sistemului
radicular, care duce în final la o mai bună absorbţie a apei din sol.
Prin folosirea ca îngrăşăminte verzi a coardelor rezultate la tăiere se îmbunătăţesc
însuşirile fizice ale solului prin creşterea capacităţii de reţinere a apei, se asigură un drenaj mai
bun, evitând scurgerile de suprafaţă, în acelaşi timp având loc şi reducerea pierderilor de apă prin
transpiraţie .
Aplicarea tratamentelor cu diferite substanţe asupra învelişului foliar modifică
temperatura frunzelor sau permeabilitatea cuticulei, influenţând astfel transpiraţia. De exemplu,
aplicarea tratamentelor cu zeama bordeleză reduce temperatura frunzei şi transpiraţia tinde să
scadă. Ulterior, zeama bordeleză produce însă creşterea permeabilităţii cuticulei, determinând
astfel creşterea intensităţii transpiraţiei cuticulare.
Aplicarea unor tratamente cu compuşi fenolici (rutină, quercitină, apigenină) şi kinetină,
în concentraţie de 10 ppm, singure sau în diverse combinaţii, au determinat creşterea conţinutului
de apă, la viţele suboptimal aprovizionate hidric, cu până la 30 %, datorită creşterii rezistenţei
stomatice (Brigidina T, Kushnirenco V., 1993).
Inelarea determină acumularea în frunze, tulpini şi lăstari a unor asimilate, care prin
intermediul acidului abscizic determină închiderea stomatelor ( Burzo şi colab. 1999).

37
 Aprovizionarea cu elemente nutritive
Mecanism. La viţa de vie substanţele nutritive pătrund în rădăcină sub formă de ioni,
prin celulele care nu şi-au pierdut permeabilitatea, îndeosebi cele din zonele piliferă şi netedă.
Trecerea se face pe linia gradientului de potenţial electric determinată de sarcini electrice
(predominant negative) ale suprafeţei rădăcinii. Ionii adsorbiţi de coloizii solului trec pe rădăcină
prin schimb cu ionii reţinuţi mai puţin de rădăcină.
Pe suprafaţa rădăcinii predomină sarcinile electrice negative, de aceea sunt adsorbiţi
preponderent cationii, dar nu lipsesc anionii. Aceştia străbat membrana scheletică astfel: cationii
(K+; NH4+; Mg++; Ca++ ş.a.) prin schimb şi anionii (NO3-; PO4---; SO4--) prin difuziune. Din
membrană unii ioni se deplasează pasiv prin peretele celulelor până la epidermă, alţii activ prin
intermediul transportorilor şi prin pinocitoză. Trecerea spre vasele conducătoare se face prin
endodermă, într-un singur sens spre xilem. Ionii circulă pasiv prin pereţii celulelor, sau activ
prin citoplasmă. În vasele xilemului aceştia sunt absorbiţi printr-un mecanism secretoriu localizat
la suprafaţa celulelor vii, vecine vaselor lemnoase.
Prin xilem, substanţele nutritive sunt transportate spre frunze, cu atât mai repede, cu cât
transpiraţia este mai intensă.
Absorbţia substanţelor minerale prin difuziune sau schimb de ioni se produce fără
consum energetic ridicat. Trecerea acestora prin intermediul transportorilor şi prin pinocitoză se
face cu consum mare de energie, solicitându-se un metabolism intens, o respiraţie activă aerobă
la nivelul zonelor de absorbţie şi de transport până la vase.
Principalii factori externi care influenţează absorbţia ionilor sunt: temperatura,
concentraţia soluţiei solului, prezenţa altor ioni în mediu, caracterele genetice ale speciilor şi
soiurilor, activitatea metabolică ş.a.
Extraradicular, substanţele nutritive sunt absorbite prin stomate şi cuticulă. Absorbţia prin
stomate se produce prin difuziune, pasiv. Prin cuticulă, aceasta se realizează prin schimb de ioni
şi prin transportori, dar şi prin difuzie. Deoarece în compoziţia cuticulei intră pectine cu
pronunţat caracter hidrofil, aceasta mijlocecşte schimbul de ioni şi deplasarea lor în mod pasiv,
printre lamelele care structurează cuticula. Din epidermă, substanţele nutritive circulă până la
vasele conducătoare şi se deplasează prin ele, ca şi substanţele absorbite prin rădăcini.

Elaborarea, transportul şi depozitarea produselor de sinteză

La baza elaborării produselor de sinteză la viţa de vie se află fotosinteza, ponderea cea
mai mare a substanţelor de rezervă având-o glucidele (în struguri domină glucoza şi fructoza, iar
în coarde amidonul).
În condiţii normale, procesele metabolice la viţa de vie se desfăşoară în favoarea
acumulării de materie vegetală, care reprezintă biomasa sintetizată şi, din care numai o anumită
parte constituie produsul viticol util (strugurii sau butaşii pentru înmulţire).

Fotosinteza
Elaborarea materiei vegetale prin acest proces se bazează pe capacitatea moleculelor de
clorofilă de a capta cuantele de lumină şi a utiliza această energie în reacţiile endergonice de
fixare şi reducere a dioxidului de carbon, ducând la sinteza de substanţe organice.
Reacţiile biochimice ale procesului fotosintetic se pot schematiza convenţional astfel:
CO2 + H2O + clorofilă + substanţe minerale + E = C6H12O6 + O2.
Unele secvenţe ale lanţului de procese din cadrul fotosintezei se produc în prezenţa
luminii (reacţii fotochimice), iar altele în absenţa luminii (reacţii enzimatice).
În faza reacţiilor fotochimice au loc: absorbţia CO2 din atmosferă, captarea energiei
solare de către pigmenţii clorofilieni şi convertirea ei în energie chimică, prin declanşarea

38
transferului de electroni energizanţi cu formarea adenozintrifosfat (ATP), substanţă bogată în
energie şi, a unui reducător primar (NADPH2).
În faza metabolică (de întuneric) au loc încorporarea CO2 pe un acceptor (1 - 5
difosforibuloză), formarea de glucide prin reacţiile ciclului Calvin (Ciclul C3) utilizând energia
înmagazinată în ATP şi NADPH2 şi înglobarea, transformarea şi polimerizarea lor în substanţe
organice complexe.
La viţa de vie principalele produse ale fotosintezei sunt glucidele (zaharoza,
glucoza, fructoza şi rafinoza). În cantităţi mai reduse se formează acizii organici (acidul oxalic,
acidul tartric, acidul citric, acidul malic, acidul succinic) şi aminoacizii (cistină, histidină,
alanină, acidul asparagic, proline, metionină, valină, lizină ş.a.). Fotosinteza la viţa de vie se
caracterizează prin nivel, ritm şi grad de răspuns la factorii ecologici şi agrofitotehnici.

Factorii care influenţează fotosinteza. În cazul viţei de vie, plantă cu mecanism

biologic de conversie a energiei solare prin fotosinteză, comportamentul sistemului foliar este
controlat genetic dar influenţat şi de factori ecologici ca: lumina, temperatura, umiditatea
atmosferică şi pedologică, concentraţia în CO2; substanţe nutritive; cantitatea de clorofilă; unele
măsuri agrofitotehnice ş.a.
Factori biologici. Particularităţi genetice. Activitatea fotosintetică a soiurilor este
diferită în aceleaşi condiţii de ecotop. Prin altoire se constată o influenţă reciprocă complexă
între cei doi bioparteneri care include şi ritmul asimilaţiei clorofiliene.
Studiile efectuate în acest sens (Georgescu M., 1972; Stoev K., 1979; Calo A., 1985 ş.a.)
au reliefat faptul că unii portaltoi (Riparia Gloire, Riparia x Rupestris 101-14, 3309 P) au
capacitatea de a intensifica fotosinteza, determinând şi acumularea de asimilate în cantităţi
sporite.
Cantitatea de clorofilă este specifică fiecărui soi în parte, dar poate fi influenţată şi de
portaltoi. Mamarov (1959), citat de Stoev K. (1979), stabileşte că, în cazul soiului Gâmza,
portaltoii Kober 5 BB şi Rupestris du Lot asigură cantitaţi mărite de clorofilă comparativ cu
Chasselas x Berlandieri 41 B sau cultura pe rădăcini proprii.

Vârsta şi starea de integritate a frunzelor. Intensitatea fotosintetică a frunzelor se reduce

o dată cu vârsta. Din această cauză frunzele de la baza lăstarului (nivelul 1-5) manifestă o
intensitate redusă a fotosintezei comparativ cu frunzele mature din treimea mijlocie sau cu
frunzele de la nodurile superioare. Prin îndepărtarea timpurie a vârfului lăstarului, frunzele
îmbătrânite nu pot susţine în continuare efortul biologic al plantei (Nikiforova 1959, citată de
Olteanu I. 1994).
Starea bună de sănătate a plantelor precum şi integritatea frunzelor au implicaţii pozitive
asupra desfăşurării procesului de fotosinteză cu randament maxim.
Cercetările de dată recentă (Poni şi Intieri, citati de Burzo I. şi colab, 1999) au evidenţiat
faptul că zona cu activitate fotosintetică maximă se deplasează către vârful lăstarului pe măsura
creşterii acestuia, pe măsură ce trec 30-40 zile de la formarea frunzelor
Fertilitatea lăstarilor influenţează asimilaţia clorofiliană în sensul că aceasta prezintă
nivele mai reduse în cazul lăstarilor sterili decât în cazul celor fertili.

Factori climatici. Viţa de vie este o plantă iubitoare de lumină şi de aceea necesită
terenuri însorite pentru cultură.
Lumina influenţează funcţiile vitale şi procesele fiziologice de bază ca de exemplu: fotosinteza,
respiraţia, transpiraţia, influenţează durata perioadei de vegetaţie ş.a. Pe parcursul acesteia
cerinţele faţă de lumină sunt mai ridicate la înflorit, diferenţierea mugurilor şi maturarea
strugurilor dar mai scăzute la recoltare.
Favorabilitatea anilor de cultură se poate aprecia în funcţie de valoarea normală a
sumei orelor de insolaţie în perioada 1 IV - 30 IX (tabelul 4.10).

39
 Un plus de 8,9% faţă de valoarea normală determină un an viticol foarte favorabil în
timp ce un minus de 9,8% faţă de valoarea normală constituie un indicator pentru anii
nefavorabili.
Pentru ţara noastră durata de strălucire a soarelui variază între 1000 şi 1800 ore, în
funcţie de aşezarea geografică. De exemplu la Drăgăşani 1576, Cotnari 1502, Blaj 1343.
Durata de iluminare zilnică influenţează soiurile în funţie de reacţia fotoperiodică.
După acest criteriu există viţe de zi lungă (Proles occidentalis - Pinot gris), viţe de zi scurtă
(Proles orientalis - Afuz-Ali) şi viţe indiferente (Proles pontica - Fetească albă). Soiurile de zi
scurtă cultivate în condiţii de zi lungă sunt influenţate în sensul prelungirii perioadei de
vegetaţie, a întârzierii diferenţierii mugurilor ş.a.
Condiţii optime de fotosinteză se înregistrează la o intensitate cuprinsă între 30 şi
50.000 lucşi (Oprea }t.1995).
La o valoare mai mare de 100.000 lucşi fotosinteza încetează datorită închiderii
stomatelor (Fregoni M. 1973 citat de Oprea }t.1995). Pe de altă parte lumina în exces asociată cu
efectul caloric vatămă cloroplastele, degradează aparatul enzimatic, pigmenţii şi cloroplastele
(Peterfi }t. şi colab. 1972).
Lumina intensă şi de durată stimulează diferenţierea mugurilor, prelungeşte durata
perioadei de vegetaţie şi întârzie maturarea lemnului şi a strugurilor. Lumina de intensitate
asociată cu o durată mică conduce la o mai bună maturare a lemnului şi de aici la o mai bună
rezistenţă la iernare.
Umbrirea atrage după sine scăderea intensităţii fotosintezei şi diminuarea cantităţii de
substanţe elaborate, reduce conductibilitatea stomatală şi activitatea reductazei, dar creşte nivelul
acidului tartric şi al azotului din frunze (Smart R. şi colab. 1988).
Numeroşi autori au căutat să stabilească o corelaţie între procentul de umbrire şi
acţiunea sa asupra diverşilor metaboliţi. Astfel, concentraţia în terpene libere este asemănătoare
în cazul expunerii la soare cât şi a umbririi cu 20% (Belancic A. şi colab. 1998)
Veres A. şi colab. (1978) reliefează că pentru regiunile septentrionale valorile minime
ale factorilor de mediu au rolul cel mai important. Frunzele din partea umbrită a butucului nu
realizează decât 58 - 63% din rata netă a asimilaţiei frunzelor din partea însorită. Explicaţia
scăderii randamentului fotosintezei în condiţii de umbră, reieşită în urma unor experienţe în sere
efectuate pe soiurile Muller - Turgau şi Riesling, constă în reducerea capacităţii de transport
electric în cadrul fotosistemului II, astfel încât randamentul conversiei de energie se reduce
(During H., 1998).
Soiurile de Vitis vinifera preferă lumina directă, în general, dar există şi câteva excepţii
(Fetească albă, Muscat Ottonel) la care intensitatea fotosintezei poate decurge cu valori
apreciabile şi în lumină difuză. De asemenea hibrizii direct producători proveniţi din Vitis riparia
(Isabella) preferă lumina difuză. În condiţiile în care dimineaţa intensitatea luminoasă nu
prezintă valori ridicate, Carbonneau A. (1985) apreciază că frunzele ar trebui să fie expuse în
lumină plină pentru o conversie energetică cât mai mare.
La o iluminare corespunzătoare lăstarii prezintă meritale scurte şi groase, colorate în
verde intens. Lipsa de lumină debilitează planta care devine mai sensibilă la atacul bolilor şi al
dăunătorilor.
Categoria radiaţiilor. Cercetările în această direcţie au scos în evidenţă că radiaţiile
galben-portocalii favorizează formarea parenchimurilor în dauna ţesuturilor mecanice. Totodată
determină alungirea lăstarilor, etiolarea frunzelor, creşterea pH-ului şi diminuarea pigmentaţiei
antocianice la soiurile cu struguri negri.
Radiaţiile infraroşii inhibă asimilaţia fosforului, favorizează alun-girea lăstarilor,
etiolarea frunzelor şi distrugerea pigmenţilor asimilatori.
Radiaţiile ultraviolete favorizează formarea vitaminei D şi stimulează asimilarea
substanţelor azotoase. În ultimul timp a fost pus în evidenţă rolul acestora în sinteza unor
fitoalexine la viţa de vie (ex:resveratrolul) care inhibă dezvoltarea sporilor de Botritys cinerea şi

40
Plasmopara viticola, regăsindu-se şi în vin unde este un element benefic pentru sănătatea
consumatorului (Bessis R. şi colab. 1998; Langcake şi Price 1977).
Radiaţiile violete şi albastre favorizează formarea pigmenţilor antocianici şi carotenoizi,
a vitaminei C, diminuează ph-ul plantei, întârzie absorbţia potasiului şi determină dezvoltarea
unor meritale scurte şi groase.
Cunoaşterea acestor influenţe are importanţă în cultura de seră (Belgia) a soiurilor de
struguri pentru masă şi pentru producerea materialului săditor viticol în solarii.
Lumina nu poate fi stocată, de aceea, trebuie instantaneu interceptată şi utilizată.
Câmpul luminos în care cresc viţele este determinat de radiaţiile solare reflectate de către nori,
sol şi obiectele de pe sol. În condiţii naturale lumina nu este pe deplin folosită pentru
activitatea asimilatorie a frunzelor.
Acumularea de substanţă uscată variază cu densitatea de flux radiativ care cade pe frunze.
De aceea, frunzele însorite asigură sporuri mai mari de substanţă uscată decât fracţiunea de
frunze umbrite.
Dar, de activitatea fotosintetică a frunzelor bine luminate, beneficiază şi cele mai puţin
luminate. Maximul fotosintetic se realizează la frunzele tinere, de la acelaşi nivel, care au ajuns
la dimensiunile specifice soiului. Maximul fotosintetic se menţine până ce acestea îmbătrânesc.
Frunzele din vecinătatea inflorescenţelor (strugurilor) au activitate fotosintetică mai ridicată.
Repartizarea învelişului vegetal pentru o bună interceptare a sursei luminoase asigură potenţarea
randamentului fotosintetic. Din totalul energiei luminoase care cade asupra viţei de vie, numai o
parte este absorbită (81 %), alta este reflectată (10 %) şi alta transmisă (9 %).
Plantă iubitoare de lumină, heliofilă, viţa de vie are nevoie de lumină, deoarece numai o
mică parte din energia absorbită este folosită pentru fotosinteză (1 %).
Captarea energiei luminoase este influenţată de numeroşi factori: soi, vârsta plantaţiei,
densitatea fluxului energetic, indicele foliar (suprafaţa frunzişului raportată la unitatea de
suprafaţă de sol alocată), arhitectura şi altitudinea frunzişului, dimensiunile, forma, vârsta şi
caracteristicile optice ale frunzelor, orientarea frunzelor faţă de lumina incidentă ş.a.
Temperatura .Cea mai mare parte din radiaţia solară ajunge la suprafaţa solului unde se
transformă în energie calorică, care influenţează viţa de vie atât prin nivel cât şi prin suma
gradelor de temperatură. Rezultatele obţinute de numeroşi cercetători ne fac să considerăm că
temperatura optimă pentru desfăşurarea procesului de fotosinteză este de 25 -280C, cu variaţii
determinate de zonele de cultură (300C pentru arealele călduroase) sau de momentul din perioada
de vegetaţie (200C în luna septembrie).
Datorită dereglării aparatului enzimatic şi pierderii turgescenţei ţesuturilor la 35 - 400C
fotosinteza se reduce semnificativ urmând ca la 500C să înceteze.
Umiditatea atmosferică şi pedologică. Umiditatea relativă a aerului cuprinsă între 60 -
70 % este favorabilă fotosintezei, la 40 % aceasta stânjeneşte, iar la 20 % procesul sistează. Cea
pedologică este favorabilă la valori cuprinse între 50 - 80 % din intervalul umidităţii active. În
condiţii normale de iluminare, s-a constatat că stresul hidric determină o scădere a fotosintezei,
mărind consumul de CO2 prin fotorespiraţie (During H., 1988).
Concentraţia de CO2. În condiţiile unei iluminări corespunzătoare, sporirea
concentraţiei de CO2 stimulează intensificarea fotosintezei. Concentraţiile mai mari de 0,03 %
până la 0,1 - 0,2 % influenţează asimilaţia clorofiliană, conducând la importante sporuri de
recoltă. Acest lucru este realizabil în condiţiile unei umidităţi atmosferice ridicate (90%) şi la o
temperatură corespunzătoare, în sere (Stoev K. şi colab., 1978).
Conţinutul ridicat de acizi organici în frunze determină creşterea fotosintezei în prezenţa
unei concentraţii mai ridicate de CO2.
Substanţele nutritive. Pe solurile bine aprovizionate cu macro şi microelemente procesul
de fotosinteză se desfăşoară cu intensitate maximă. În condiţii carenţiale, fotosinteza se reduce.
Ecotopul. Activitatea fotosintetică este influenţată de condiţiile existente în ecotop.
Astfel, la soiul Riesling italian în condiţiile ecologice de la }imnic (sol brun-roşcat) s-a

41
înregistrat o activitate fotosintetică supe-rioară celei din ecosistemul Tâmbureşti - sol nisipos
(Nedelcu Polixenia,1967).
Factori tehnologici. Modul de conducere, prin arhitectura învelişului foliar, determină o
activitate fotosintetică ridicată. Activitatea fotosintetică este mai intensă la forma de conducere
deschisă (liră), comparativ cu viţele conduse vertical (fig. 4.26.). După Carbonneau (1986),
aceasta este mai intensă la formele de conducere joasă şi semiînalte, semideschise şi deschise (V,
U). Dar, raportând fotosinteza brută la întreaga suprafaţă foliară, la formele de conducere
semideschise şi deschise se acumulează asimilate în cantităţi mai ridicate.
Sistemul de susţinere. Cantitatea de lumină interceptată de viţa de vie în funcţie de
sistemul de susţinere a constituit o preocupare pentru cercetători încă de la începutul secolului
XX. Intensitatea luminoasă pe care o primesc frunzele din interiorul butucului este de opt ori mai
mare la viţele susţinute pe araci decât pe copaci (Linsbaur 1906, din Ampelografia României
vol.I 1970). Tot în această perioadă, Nagamates şi Meissner stabilesc că în cazul a două frunze
nedetaşate de plantă, separate de o distanţă de cca. 45-50 mm, cantitatea de amidon sintetizată
este aproape egală.
Mai târziu, Tavadze (1953, 1961), citat de Stoev K.(1979) demonstrează că cea mai
mare intensitate a fotosintezei are loc la spalierul cu sârme duble. Gorbaci (1958), citat de Stoev.
K. (1979),determină, în cazul expoziţiei sudice, cea mai ridicată activitate fotosintetică în cazul
spalierului cu cozoroc.
Orientarea rândurilor este un factor care nu ţine întotdeauna cont de necesitatea
utilizării cât mai raţionale a luminii. Astfel, pentru a preveni deflaţia eoliană, în cazul terenurilor
nisipoase, orientarea rândurilor este perpendiculară pe direcţia vântului dominant. În cazul
terenurilor cu pantă de 10-12%, orientarea rândurilor se recomandă a se realiza pe linia de cea
mai mare pantă.
Pe terasele definitive rândurile se orientează în lungul lor, pe direcţia E-V în cazul
expoziţiei sudice şi N-S în cazul celei estice sau vestice. Orientarea N-S este preferabilă pe
terenurile plane sau cu pantă de cel mult 5-6% pentru ca lumina să se utilizeze în mod uniform.
Comparativ cu orientarea E-V, orientarea N-S interceptează mai multă lumină în luna iunie dar
la sfârşitul lui septembrie acest fapt se estompează (Champagnol F. 1982, Nigond J.,1968, citat
de Georgescu M. şi colab. 1991).
Încărcătura de ochi. Din cercetările efectuate până în prezent a reieşit că datorită umbririi
frunzelor în condiţiile unei încărcături de rod exagerate, intensitatea fotosintezei se reduce. De
asemenea se înregistrează o corelaţie negativă între intensitatea fotosintezei şi numărul de
struguri la butuc. Studiile efectuate asupra soiului Chasselas dore/Kober 5BB au reliefat un
comportament bun al acestuia în cazul unei încărături de 14 muguri/m2 (Stănescu D.1993).
Densitatea plantaţiei viticole este asociată cu fertilitatea solului şi cu forma de
conducere. O conducere joasă se va practica în condiţiile unei distanţe mai reduse între rânduri
decât cea recomandată pentru conducerea înaltă.
Exploatarea în condiţii optime a solurilor fertile se poate obţine folosind un număr redus
de butuci la hectar, o situaţie inversă înregistrându-se în cazul solurilor sărace, scăderea densităţii
putând fi remediată prin înălţimea de palisare.

Operaţiunile în verde sunt reprezentate de o grupă de procedee tehnologice care determină

modificarea suprafeţei foliare şi intensitatea principalelor procese fiziologice.
Prin aplicarea ciupitului intensitatea fotosintezei se măreşte cu până la 244% la frunzele
din dreptul inflorescenţei, în timp ce la nivelul 8 rămâne neschimbată (Stoev şi Lilov 1956, citaţi
de Stoev K., 1979). În cazul cârnitului activitatea fotosintezei se intensifică la frunzele din
vecinătatea intervenţiei.
Inelarea determină reducerea intensităţii foto-sintezei până în momentul restabilirii
legăturilor dintre vase (Stoev K.,1979), adică 13 zile de la momentul intervenţiei (Hanel D.1987
citat de Georgescu M. şi colab. 1991).

42
 Importanţa învelişului foliar pentru realizarea unei fotosinteze cu intensitate maximă a
fost pusă în evidenţă de numeroşi cercetători.
În cazul defolierii totale are loc o creştere redusă în lungime a internodurilor. O
defoliere parţială conduce la o compensare la nivelul frunzelor rămase în sensul că dimensiunea
lor creşte (Fournioux J.C., 1999).
Îndepărtarea neraţională a frunzelor de pe lăstar în perioada de creştere şi maturare a
strugurilor duce la diminuarea producţiei de struguri şi deprecierea lor calitativă.
Suprafaţa foliară optimă la soiul Chasselas dore s-a dovedit a fi de 0,12-0,14
m2/strugure, cele de la nivelul 7-8 contribuind în cea mai mare măsură la realizarea indicilor de
calitate a recoltei (Condei Gh., 1974).
Substanţele nutritive. Fotosinteza decurge cu intensitate maximă pe solurile bine
aprovizionate cu macro- şi microelemente. Astfel, potasiul catali-zează sinteza clorofilelor,
glucidelor, aminoacizilor, lipidelor. Magneziul intervine în sinteza clorofilelor, glucidelor,
aldehidei fosfoglicerice ş.a. În condiţii carenţiale fotosinteza se va reduce în mod corespunzător.
În condiţiile solurilor bogate în NaCl scăderea intensităţii fotosintezei se corelează cu creşterea
intensităţii fotorespiraţiei (Walker R. şi colab. 1981).
Corectarea umidităţii solului are acţiune favorabilă în sensul că intensifică activitatea
fotosintezei de 2 până la 10 ori, funcţie de momentul aplicării. Irigarea prin picurare a determinat
acumularea în cantităţi sporite a pigmenţilor clorofilieni iar perioada lor de activitate a fost
prelungită.
Lucrările solului. Condiţii optime pentru desfăşurarea fotosintezei sunt create de ogorul
negru. Aplicarea erbicidelor trebuie să se facă cu precauţie deoarece unele substanţe active
produc scăderea semnificativă a fotosintezei prin inhibarea reacţiilor de lumină ale fotosintezei.
Administrarea substanţelor regulatoare de creştere de tipul CCC a redus rata fotosintezei
în faza de maturare în timp ce Ethrelul a acţionat în sens invers. Acidul β indolilacetic (ABA)
inhibă fotosinteza în mod indirect, prin închiderea stomatelor.

Mersul diurn şi sezonier al fotosintezei

. La acelaşi soi, frunzele din treimea superioară (mai sus de frunza a zecea) au un singur
maxim de activitate fotosintetică, iar cele din treimea inferioară şi mijlocie au două maxime
(primul între orele 9 - 11 sau 11 - 13, iar al doilea între orele 16 - 19). Frunzele din treimea
mijlocie sunt cele mai productive. De aceea, viticultorul, prin lucrările agrofitotehnice le
favorizează. Zilnic variaţia fotosintezei este diferită în funcţie de: soi, condiţiile ecologice şi
poziţia frunzelor pe lăstar. Soiurile sensibile la temperaturi ridicate fotosintetizează mai mult în
orele de dimineaţă, iar cele rezistente, spre mijlocul zilei.

Activitatea fotosintetică în perioada de vegetaţie (mersul sezonier) se desfăşoară după legea

perioadei maxime, cu valorile cele mai ridicate de la înflorit până la intrarea în pârgă a
strugurilor, dar cu posibilitate de deplasare într-un sens sau altul sub influenţa principalilor
factori meteorologici

Transportul şi depozitarea substanțelor de sinteză

Glucidele produse prin fotosinteză sunt translocate prin difuziune până la vasele liberiene
sub formă de glucoză şi fructoză. La nivelulvaselor liberiene glucidele se transformă în zaharoză,
formă în care circulă prin aceste vase până la locurile de folosire la alte sinteze sau la locurile de
depozitare. Viteza de transport prin vase este cu mult mai mare atingând 60 cm/oră .

Sensul de circulaţie a glucidelor prin lăstari este diferit (ascendent şi descendent), în

funcţie de faza de creştere.La început, circulaţia este dominant acropetală, mai apoi începe
circulaţia bazipetală a produselor de la frunzele din jumătatea inferioară a lăstarului şi se menţine
circulaţia acropetală a frunzelor din jumătatea superioară. Ajunse la locurile de depozitare,

43
glucidele se transformă în funcţie de locul unde sunt depozitate şi faza de depozitare (Oprean M.,
Olteanu I., 1983).
Glucidele depozitate în ţesuturile lăstarului, coardelor ş.a. se polimerizează în cea mai
mare măsură în amidon. În struguri, glucidele sunt degradate în acizi bi şi tricarboxilici sau
depozitate sub formă de glucoză şi fructoză. Degradarea în acizi nu se produce până la intrarea în
pârgă. După intrarea în pârgă domină acumularea sub formă de glucoză şi fructoză. Există chiar
părerea că unii acizi (acidul malic) refac glucidele din care au provenit.

Respiraţia
Degradarea substanţelor organice în procesele catabolice
Prin respiraţie, substanţele organice de sinteză suferă transformări biochimice cu eliberare
de energie şi produşi intermediari, din care unii folosesc la sinteze noi. Consumul de substanţe
organice de rezervă prin respiraţie este relativ mic.
Fenomenele respiratorii sunt procese oxido-reducătoare prin care glucidele sunt de obicei
oxidate complet, până la formarea produşilor de echilibru chimic (CO2 + H2O) şi eliberarea de
energie (674 kcal). Ea are loc în toate organele viţelor, mai ales în cele tinere, unde metabolismul
este deosebit de accentuat.
Hexozele de sinteză sau rezultate prin fotosinteză sunt descompuse până la acizi care se
combină cu amoniacul şi duc la sinteza de aminoacizi şi proteine. La sinteza proteinelor este
folosită o parte din dioxidul de carbon asimilat (la viţa de vie se pare mai puţin de o treime,
dependent de conţinutul în azot al mediului de absorbţie). Unii acizi rezultaţi din degradarea
glucidelor sunt precursori ai formării acizilor graşi.
Degradarea protidelor şi lipidelor se produce, ca şi cea a glucidelor, în diverse procese
metabolice. La aprovizionarea redusă cu azot sau la temperaturi ridicate, când fotosinteza
încetează, începe degradarea protidelor până la amoniac. Degradarea lipidelor are loc până la
acizi tricarboxilici, care continuă degradarea până la dioxidul de carbon şi apă sau se combină cu
amoniacul.
Prin respiraţie se produce degradarea glucidelor, lipidelor şi protidelor. Respiraţia ca şi
fotosinteza şi biosinteza se desfăşoară în corelaţie cu condiţiile de mediu. Degradarea biochimică
a amidonului din coarde are importanţă în rezistenţa la ger a viţelor şi pornirea în vegetaţie.
Substanţele care se consumă în respiraţie sunt, îndeosebi, reprezentate de zaharuri şi
acizii organici. Raportul dintre cantitatea de CO2 eliminată şi cantitatea de O2 absorbită, pentru
oxidarea unei molecule de glucoză (câtul respirator), poate avea valori apropiate de unitate (la
frunze) indicând că, substanţele folosite în respiraţie sunt zaharurile, sau mai mari decât unitatea
(la boabele tinere), indicând că substanţele folosite în respiraţie sunt cu precădere acizii organici.
Mersul diurn şi sezonier al respiraţiei. În aceleaşi condiţii de mediu intensitatea
respiraţiei variază în decursul a 24 ore, după legea perioadei maxime. Aceasta creşte de
dimineaţa până la orele 13 - 14, când se atinge un maxim, urmat de scăderi spre seară. Ziua,
respiraţia este mai intensă decât noaptea.
Procesul prezintă şi o variaţie sezonieră având creşteri în intensitate de la dezmugurit la
creşterea lăstarilor şi în faza de creştere a boabelor, cu scăderi la înflorit şi de la pârgă la
maturarea boabelor şi a lemnului.

Factori de influenţă
Factori biologici. Particularităţi genetice. La unele soiuri roditoare respi-raţia este mai
intensă (Saint Emillion, Sauvignon ş.a.), dar mai redusă decât la soiurile portaltoi. Aceasta
depinde şi de specificul metabolismului celor doi parteneri (soiul altoi şi portaltoi) folosiţi la
altoire. La acelaşi soi altoit pe diverşi portaltoi s-au constatat valori mai mari ale intensităţii
respiraţiei decât între soiuri (Georgescu Magdalena şi colab., 1968).

44
 Organe şi ţesuturi. Intensitatea respiraţiei este influenţată de felul organelor şi de vârsta
acestora. Frunzele respiră mai intens decât mugurii. Frunzele tinere respiră mai intens decât cele
mature. Cambiul respiră mai intens.
Factori climatici. Temperatura are influenţă majoră asupra respiraţiei. Aceasta se
intensifică o dată cu creşterea temperaturii până la 40 - 50°C, după care scade vertiginos. La
temperaturi între 0 - 4°C respiraţia este foarte redusă, de aceea şi consumul de rezerve nutritive
este scăzut.
Umiditatea aerului şi a solului. La niveluri mai scăzute se intensifică respiraţia în
prezenţa unor cantităţi mai mari de oxigen şi invers.
Factori tehnologici. Modul de conducere influenţează intensitatea respiraţiei. În condiţiile
ecosistemului de la Târgu Jiu, respiraţia a fost mai intensă (0,690 cm³ CO2/g/oră) la viţele
conduse pe tulpini de 0,8 m, comparativ cu cele conduse jos (Vladu C., 1978).
Fertilizarea. Administrarea îngrăşămintelor determină variaţia intensităţii respiraţiei în
concordanţă cu specificul soiului. În condiţiile ecologice de la Drăgăşani, s-a constatat că la
aplicarea azotului intensitatea respiraţiei creşte , iar la administrarea potasiului aceasta scade .
În concluzie, pentru sporirea nivelului de producţie, prin condiţiile de mediu şi cele
tehnice, este necesar să se micşoreze consumul de substanţe organice prin respiraţie şi să se
mărească capacitatea fotosintetică a frunzelor. Elaborarea, transportul şi depozitarea produselor
de sinteză
La baza elaborării produselor de sinteză la viţa de vie se află fotosinteza, ponderea cea
mai mare a substanţelor de rezervă având-o glucidele (în struguri domină glucoza şi fructoza, iar
în coarde amidonul).
În condiţii normale, procesele metabolice la viţa de vie se desfăşoară în favoarea
acumulării de materie vegetală, care reprezintă biomasa sintetizată şi, din care numai o anumită
parte constituie produsul viticol util (strugurii sau butaşii pentru înmulţire).
La viţa de vie principalele produse ale fotosintezei sunt glucidele (zaharoza, glucoza,
fructoza şi rafinoza). În cantităţi mai reduse se formează acizii organici (acidul oxalic, acidul
tartric, acidul citric, acidul malic, acidul succinic) şi aminoacizii (cistină, histidină, alanină,
acidul asparagic, proline, metionină, valină, lizină ş.a.). Fotosinteza la viţa de vie se
caracterizează prin nivel, ritm şi grad de răspuns la factorii ecologici şi agrofitotehnici.

Fotorespiraţia
La plantele de tip metabolic C3 a fost evidenţiată fotorespiraţia. Ea se produce la nivelul
cloroplastelor şi are ca substrat respirator fosfoglicolatul sintetizat în procesul de fotosinteză.
Prin fotorespiraţie consumul de CO2 este, în general, de 20 - 50 %, reducându-se rata
fotosintezei. Fotorespiraţia creşte prin mărirea plafonului de oxigen în atmosferă. La sporirea
intensităţii luminoase până la 0,55 m mol m-2s-1 are loc creşterea rapidă a fotorespiraţiei, după
care ea rămâne constantă la creşterea, în continuare, a intensităţii luminoase .
Particularităţile privind fotorespiraţia la viţa de vie sunt puţin cunoscute. De aceea,
studierea aprofundată a fotorespiraţiei este necesară pentru găsirea căilor de reducere a
pierderilor determinate de acest proces. Regina Mde A. şi colab. (1995) opinează că investigarea
în acest caz este bine să urmeze calea studiului fotosintezei în relaţie cu concentraţii diferite de
CO2 sau metodele enzimatice.

45
 PARTICULARITĂŢI ALE ECOLOGIEI VITICOLE

Ecologia viticolă se ocupă cu implementarea în viticultură a principiilor ecologiei (de la

grecescul oikos = casă, gospodărie şi logos = ştiinţă).
Viţele, pe lângă influenţele binefăcătoare asupra atmosferei şi litosferei, caracteristice
tuturor plantelor verzi, produc şi efecte negative. Ele înrăutăţesc mediul lor de cultură prin
consumul de elemente nutritive şi, se pare, prin "toxinele" pe care le lasă în sol rădăcinile moarte
şi ramurile tăiate.
Mediul lor de cultură este însă continuu îmbunătăţit de om. Intervenţiile omului nu se
limitează numai la dirijarea condiţiilor de mediu, fapt care face indispensabilă cunoaşterea
ecologiei şi dezvoltarea viticulturii ecologice, ci se extind şi asupra viţelor pentru a le pune în
concordanţă cu mediul îmbunătăţit şi a le proteja sau scoate de sub influenţa factorilor
nefavorabili sau mai puţin favorabili.
Cunoaşterea particularităţilor ecologice ale viţei de vie are importanţă în elaborarea şi
fundamentarea activităţilor tehnice viticole.

AGROECOSISTEMUL VITICOL

Agroecosistemul viticol reprezintă unitatea funcţională a biosferei, construită şi

exploatată de om în vederea transformării energiei şi substanţei pentru obţinerea unei recolte
utile, superioară cantitativ şi calitativ, în condiţii de profit. În acesta se introduce o cantitate
suplimentară de energie, denumită energie culturală, care se reflectă în realizarea circuitelor de
substanţă, energie şi informaţie.
Constituite în plantaţii la dimensiuni de centre viticole şi podgorii, viţele influenţează
sesizabil şi important mediul lor de viaţă. Ele modifică favorabil pentru organismele
consumatoare de oxigen, compoziţia atmosferei, reduc amplitudinea de temperatură zilnică,
lunară şi anuală, reglează umiditatea atmosferică, opun rezistenţă pierderii fertilităţii solului prin
eroziune, înfrumuseţează peisajul ş.a. Toate aceste influenţe exercitate de viţe - direct şi indirect
- asupra mediului se răsfrâng şi asupra lor.
Influenţele reciproce dintre viţe şi mediu sunt diferite în funcţie de mediul natural şi cel
îmbunătăţit de om, precum şi de sistemul de cultură. O plantaţie în care viţele sunt susţinute pe
pergolă - boltă - influenţează în cu totul alt mod temperatura şi umiditatea mediului decât într-o
plantaţie cu viţe cultivate cu tulpină scurtă şi plantate la distanţe mari. În primul caz, umbrirea
permanentă a solului din vie reduce: pierderea de apă prin evaporare, temperatura de absorbţie a
rădăcinilor, temperatura de asimilare a frunzelor şi măreşte umiditatea relativă a aerului, cu
consecinţe favorabile în locurile aride, cu temperaturi ridicate şi, sunt cu totul nefavorabile, în
locurile cu suficiente precipitaţii şi temperaturi moderate.
În decursul sutelor de ani de cultură a viţei de vie, podgorenii au căutat şi au stabilit
sisteme de cultură adecvate condiţiilor de mediu şi mijloacelor lor de cultură. Concomitent, au
intervenit factori noi (mana, filoxera, soiuri noi, mecanizarea ş.a.), care au determinat
schimbarea sistemelor de cultură. În acelaşi timp s-a modificat ecosistemul viticol.
Agroecosistemul viticol rezultă din integrarea biocenozei viticole în fragmentul de mediu
ocupat numit biotop, mediul fizic în care biocenoza semiartificială locuieşte delimitat după
criterii socio-economice .
Biocenoza viticolă este o biocenoză semiartificială, constituită din plantaţia viticolă şi
toate organismele ei (microorganismele solului, boli, dăunători ş.a.) prezente în spaţiul de
cultură (biotop), care trăiesc în corelaţii trofice şi de altă natură, stabile. Aceasta, este mai simplă
decât biocenoza naturală (pajişte, pădure ş.a.) deoarece are în componenţă un singur producător
primar (viţa de vie). Ea, prezintă o stabilitate şi complexitate mai redusă decât biocenozele
naturale.

46
 Biotopul reprezintă locul ocupat de biocenoza viticolă, cuprinzând mediul abiotic
(lumina, căldura, apa, aerul, solul ş.a.). Într-o plantaţie viticolă, acesta este format din totalitatea
factorilor climatici, edafici, geografici şi expoziţionali. Componentele biotopului variază în timp
şi spaţiu în anumite limite. O primă categorie de variaţie o constituie variaţia cu o anumită
periodicitate şi anumită amplitudine (alternanţa zi - noapte, succesiunea anotimpurilor ş.a.). A
doua categorie, variaţia fără o anumită periodicitate, are caracter perturbator pentru biocenoză
(de ex.: temperaturi foarte scăzute sau foarte ridicate ş.a.).
Stabilitatea şi autoreglarea în ecosistemul viticol sunt realizate de către om. Pentru
optimizarea acestora, se recomandă controlul permanent în agroecosistem prin lucrări ale
subsistemului agrofitotehnic (tăieri, fertilizare ş.a.) şi cele ale subsistemului economico-social
(materiale, baza energetică ş.a.).
Însuşirile ecosistemului viticol (informaţional, de programare şi de conexiune inversă)
De-a lungul anilor au existat patru perioade ale ecosistemului viticol: natural, primitiv,
tradiţional şi dezvoltat. În cadrul ecosistemului dezvoltat, studiile au fundamentat influenţa
energiei solare şi a altor factori de biotop, au evidenţiat influenţa factorilor agrofitotehnici şi a
celor din subsistemul economico-social. Cunoaşterea cerinţelor agrobiologice ale soiurilor a
determinat delimitarea arealelor de cultură ale soiurilor şi asocierea lor.

CLIMATOLOGIE VITICOLĂ

Resursele climatice ale spaţiului de cultură al viţei de vie se caracterizează prin: radiaţia
solară (lumina şi temperatura), umiditate, regim eolian, accidente climatice ş.a.

. INFLUENŢA RADIAŢIEI GLOBALE

Radiaţiile solare transportă energie, a cărei intensitate se exprimă în calorii/cm2/minut.
Densitatea fluxului total de energie este diferită. Din spectrul radiaţiilor electromagnetice,
interesează cele din spectrul vizibil (λ = 0,3 - 0,7µ). Acestea, pentru ecosistemul viticol
îndeplinesc două funcţii esenţiale: informaţională şi energetică.
Influenţa radiaţiei solare se evidenţiază prin cea a radiaţiei globale (ca sumă dintre
radiaţia directă şi cea difuză). În podgoriile din România, în intervalul 1.IV. - 30.IX., radiaţia
globală variază între 80 - 92 kcal/cm2, valorile mai mici de 80 kcal/cm2 fiind considerate ca
restrictive Un plus de 20% favorizează declanşarea timpurie a unor fenofaze (dezmugurit,
înflorit), în timp ce o diminuare cu circa 20 - 30% a radiaţiei globale conduce la scăderea
apreciabilă a cantităţii de zaharuri şi la creşterea acidităţii totale.
Eficienţa bioenergetică se exprimă prin cantitatea de energie solară convertită în produs
biologic util (struguri). Necesitatea obţinerii unor coeficienţi de convertire mai ridicaţi,
determină pe viticultori să aleagă la plantare soiuri cu potenţial ridicat de convertire a energiei
radiante prin fotosinteză în biomasă utilă, soiuri care valorifică bine cadrul energetic al arealului
respectiv.

Influenţa luminii

Asupra proceselor biologice ale viţei de vie, lumina exercită influenţă prin intensitate,
durata şi calitatea luminii determinată de lungimea de undă a radiaţiilor electro-magnetice din
spectrul solar.
Aceasta, acţionează prin efectul ei asupra fotosintezei şi transpiraţiei, prin efectul termic
şi de activare a compuşilor care evită alungirea excesivă a lăstarilor (etiolare). Lumina
prezintă variaţii zilnice, ciclice, extreme şi accidentale, frecvente cu variabilitate ciclică, anuală,
cu variabilitate geografică şi expoziţională.

47
 Cerinţele şi competiţia pentru lumină sunt diferite. Ele sunt în funcţie de: specie, soi,
vârstă, fază de vegetaţie ş.a. Cerinţele sunt mai ridicate în fenofazele: înflorit, dife-renţierea
mugurilor şi maturarea boabelor.
Intre numărul orelor de insolaţie şi conţinutul strugurilor în substanţe antocianice există o
corelaţie pozitivă. Favorabilitatea anilor se poate aprecia prin valoarea normală a sumei
orelor de insolaţie în perioada 1.IV. - 30.IX. Se consideră ani foarte favorabili cei care au un plus
de 8,9 % faţă de valoarea normală a sumei, iar cei foarte nefavorabili sunt cei care au un deficit
de 9,8 % (tabelul 5.2.).
Gradul de interceptare a luminii. Creşterea productivităţii la viţa de vie este "legată" de
sporirea eficienţei la "recoltarea" energiei solare. Energia receptată este influenţată de o mulţime
de factori: soi, spaţiul afectat fiecărui butuc, orientarea rândurilor, forma învelişului foliar
(înclinarea şi deschiderea planului frunzişului), tăierile ş.a. Acestea nu acţionează separat, de
aceea, surprinderea izolată a influenţelor lor este dificilă.
Caracteristicile optice ale frunzei depind de diferenţele lor specifice de structură şi
vârstă, de prezenţa sau absenţa pe suprafaţa limbului a perişorilor ş.a. Proprietăţile optice ale
frunzelor sunt caracterizate prin: coeficientul de reflexie α, coeficientul de transmisie ρ şi
coeficientul de absorbţie τ (legaţi prin relaţia: α = 1−ρ - τ ).
Particularităţile optice ale frunzelor prinse pe elemente izolate sunt diferite de cele ale
frunzişului butucului. Arhitectura sistemului foliar formează un zid foliar discontinuu, heterogen
deoarece iluminarea nu este uniformă,ca urmare gradul de interceptare al luminii este diferit (fig.
5.3.).
Suprafaţa foliară are o deosebită importanţă în procesul de convertire a energiei solare
prin fotosinteză în recoltă utilă. Mărimea acesteia este determinată de factorii prezenţi în
ecosistem. Viticultorul prin activităţile sale determină ca din suprafaţa foliară totală (SFt) o
suprafaţă cât mai mare să fie "productivă", pe aceasta definind-o suprafaţă foliară utilă (SFu),
fig.5.4. Raportul SFu/SFt reprezintă indicele de iluminare. Acest raport se recomandă să aibă
valori apropiate de 1. Tehnologul viticultor prin toate posibilităţile existente ridică valoarea
acestui indice prin asigurarea unui mare grad de iluminare a zidului foliar în profunzime.
Prin intervenţiile multiple şi repetate asupra viţelor, se realizează o anumită suprafaţă
foliară (SF). Pentru obţinerea unor producţii de struguri în cantităţi sporite şi de calitate se
optimizează suprafaţa foliară. Reducerea suprafeţei foliare optime determină scăderea
conţinutului de zaharuri.
Suprafaţa foliară existentă asigură o anumită productivitate. Aceasta, se exprimă prin m2
de suprafaţă foliară (SF) necesar pentru obţinerea 1 kg de struguri şi prezintă valori diferite
(tabelul 5.3.).
În ceea ce priveşte productivitatea suprafeţei foliare (m2) raportată la 1 kg de zaharuri, la
soiurile de calitate valorile sunt cuprinse între 7,2 - 30,9 m2/1 kg zaharuri, iar la cele de mare
producţie între 2,6 - 12,0 m2/1 kg zaharuri (tabelul 5.3.).

Un alt parametru care asigură informaţii privind captarea luminii îl reprezintă indicele
foliar (L.A.I. - leaf aria index). Indicele foliar reprezintă raportul dintre suprafaţa foliară
(SF) şi suprafaţa terenului (St). Acest raport (IF = SF m2/ St m2) se modifică în decursul
perioadei de vegetaţie.
Rapiditatea de ocupare a spaţiului afectat are importanţă primor-dială în captarea luminii.
Indicele foliar prezintă valori mai reduse în plantaţiile tinere şi valori în creştere de la dezmugurit
până la intrarea în pârgă.
Valorile indicelui foliar sunt cuprinse între 1,5 - 4,0, uneori mai mult. La soiurile de
struguri pentru masă, valorile sunt mai mari (Afuz Ali 3,0 - 4,8) decât la cele de vin (Fetească
regală 1,85 - 2,6). Influenţa asupra indicelui foliar are şi portaltoiul (soiul Calabrase altoit pe
Berlandieri x Rupestris 1130 P are valoare 3,6), după Crescimono F.G. şi colab. 1984.
48
 Dirijarea şi modelarea microclimatului energetic în plantaţiile viticole. Parametrii
dimensionali ai creşterilor vegetative la viţa de vie sunt modificabili în limite destul de restrânse
datorită necesităţii folosirii sistemului de susţinere şi restricţiilor de mecanizare (intervalul dintre
rânduri fiind destinat traficului tehnologic). De aceea, prin lucrările de exploatare a plantaţiei se
formează un înveliş vegetativ, care poate avea în secţiune transversală forme variabile: trapez,
paralelipiped, dreptunghi, două planuri în formă de "U", cortină dublă ş.a. (fig. 5.4.). Lăţimea şi
înălţimea zidului foliar sunt determinate de: soi (mărimea frunzelor, gradul de dispunere a
frunzelor în spaţiu, lungimea internodurilor ş.a.), distanţele de plantare, orientarea rândurilor,
forma de conducere, lucrările agrofitotehnice ş.a.
Îmbunătăţirea regimului de lumină în plantaţiile viticole se realizează prin optimizarea
relaţiilor între formele de conducere, înălţimea şi lăţimea învelişului vegetal, distanţele de
plantare, orientarea rândurilor, expoziţia, panta terenului
Suprafaţa foliară plasată în prima linie a frontului de pătrundere a radiaţiei primeşte o
cantitate mai mare de lumină, gradul de pătrundere a luminii scăzând de la suprafaţa învelişului
vegetal spre interior. Sistemele de conducere care permit recepţionarea unei cantităţi mari de
energie la nivelul strugurilor asigură o maturitate optimă .
în cazul formelor de conducere (semiînalte şi înalte) cu cordoane şi cepi de rod, la care
lăstarii sunt dirijaţi pendenţi şi verticali, în planuri favorabile realizării unor ecrane cu mare
capacitatea de interceptare, absorbţie şi convertire a energiei solare, se asigură obţinerea unor
recolte utile pţia cea mai mare a luminii are loc în iulie, după care începe să scadă pe măsură ce
ne apropiem de maturare (Baeza P. şi colab., 1994).

Influenţa temperaturii
Temperatura reprezintă principalul factor climatic şi are o gamă largă de fluctuaţie,
determinată de zona geografică a arealului viticol. În România, repartiţia temperaturii aerului
este mult influenţată de altitudine şi mai puţin de latitudine, iar în arealele restrânse valorile sunt
influenţate de relief, expoziţie şi înclinare a versanţilor. Valorile temperaturii limitează cultivarea
viţei de vie şi influenţează procesele fiziologo-biochimice, care determină creşterea şi rodirea.
Între condiţiile termice existente în ecotop şi cele favorabile cultivării viţei de vie există corelaţii
pozitive. Favorabilitatea acestor condiţii este diferită prin asigurarea unor nivele optime de la o
fenofază la alta.
. Ciclul anual de temperatură determină ciclul biologic anual al viţelor. Paralelismul este
deosebit de evident şi îl folosim la explicarea unor manifestări ale viţelor şi în obţinerea unor
efecte viticole.
Influenţa temperaturii asupra viţelor şi efectele produse, sunt diferite în cursul întregului ciclu
biologic al viţelor. La acelaşi nivel de temperatură, viţele răspund diferit în funcţie de faza
fenologică şi perioada de vârstă, aceasta deoarece viţele parcurg modificări de la o etapă la alta şi
temperatura le găseşte în cu totul alte stări. Efectele temperaturii asupra viţelor sunt apoi diferite
de la un moment la altul, în funcţie de prezenţa în grade diferite a celorlalţi factori climatici.
Valorile temperaturii, care asigură intervale optime de desfăşurare a proceselor biologice, se
diferenţiază de la soi la soi.
Temperatura aerului.. Declanşarea proceselor biologice ale diferitelor fenofaze se
realizează la anumite praguri biologice de temperatură. Asigurarea necesarului de ore cu
temperaturi ale acestor praguri, pentru fiecare fază fenologică, reprezintă factorul limitativ..
Pragurile temperaturilor aerului pentru diferitele fenofaze. În timpul dezmuguritului
influenţă hotărâtoare are temperatura. Dezmuguritul începe când temperatura aerului este
cuprinsă între 7,5 - 8,5°C . Acest prag al temperaturii poate fi luat în considerare ca temperatură
caracteristică dezmuguritului numai dacă ne referim la temperatura aerului după ce s-au însumat
120 - 200°C temperatură medie zilnică

49
 Pragurile termice cu efecte limitative asupra unor fenofaze la viţa de vie

Praguri termice (°C)

Fenofaza Superioare
Inferioare Optime
Dezmugurit < 10 10 - 25 < 30
Creşterea lăstarilor > 11 - 12 25 - 30 35 - 40 (încetează)
< 35 (scade)
Înflorit > 15 - 17 20 - 25
Creşterea boabelor > 17 25 - 30 < 36 (stânjeneşte)
Maturarea strugurilor > 17 24 - 28 32 - 34
Maturarea lemnului > 12 25 - 30 < 32

Pornirea în vegetaţie şi creşterea viţei de vie se declanşează când pragul biologic sau zero
biologic nu scade frecvent în timpul nopţii sub 10°C.
Declanşarea fiecărei fenofaze este condiţionată de suma gradelor de temperatură utilă
specifică fiecărei faze vegetale.
Temperaturile ca nivel, determină zonarea soiurilor de viţă de vie, declanşarea şi
desfăşurarea fazelor de vegetaţie. Declanşarea înfloritului este determinată de nivelul
temperaturii (pragul termic inferior este de 15 - 17°C). Astfel, în faza de creştere a lăstarilor şi
boabelor, regimul termic (alături de alţi factori de vegetaţie) condiţionează elaborarea de
asimilate necesare acestor procese.
Specificul termic al climatului condiţionează conţinutul strugurilor în zaharuri şi
aciditate. Această influenţă este mai evidentă la maturitatea deplină. Regimul termic are
influenţă şi asupra conţinutului în substanţe antocianice şi aromatice (Teodorescu Şt. şi colab.,
1987). În regiunile cu climat foarte călduros se pot forma constituenţi aromatici, dar menţinerea
lor, ca şi a nivelului acidităţii, sunt reduse (Oprean M., Olteanu I., 1983).
Nivelul de influenţă a temperaturii în declanşarea şi desfăşurarea fenofazelor se modifică
datorită intercaţiunii altor factori ecologici.
Pragurile termice critice minime sunt considerate acele nivele de temperatură la care
anumite ţesuturi, organe sau planta întreagă prezin-ă vătămări în grade diferite, sau pot provoca
moartea plantei.
Nivelul minimului nociv pentru viţa de vie depinde de perioada din ciclul biologic anual
(de vegetaţie activă sau de repaus), fenofaza organelor viţei de vie supuse acestei influenţe,
specia sau soiul cultivat, gradul de pregătire fiziologică a plantei (călire), nivelul agrofitotehnic
aplicat în cursul perioadei de vegetaţie ş. A
Mărimea pagubelor este determinată de valorile minime ale temperaturilor, durata
îngheţului, modul de acţiune a temperaturilor scăzute (lent sau brusc), faza fenologică şi starea
fiziologică a plantei în momentul respectiv.
Frecvenţa temperaturilor minime trebuie să fie, mai mică de un an şi jumătate din zece
ani pentru cultura neprotejată, de un an şi jumătate - trei ani din zece ani pentru cultura
semiprotejată, de peste trei ani din zece ani pentru cultura protejată ( Martin T., 1978).
În perioada de repaus momentul critic pentru mugurii din ochiul de iarnă, începe de la -
15°C în repausul adânc şi de la - 10 ... - 11°C în repausul facultativ (Martin T., 1968; Galet P.,
1993; Olteanu I., 1994; Oprea Şt., 1995 ş. a. ). În perioada de vegetaţie activă vârful lăstarilor,
inflorescenţele şi frunzele tinere sunt afectate la - 0,2 ... - 0,3°C, baza lăstarilor şi frunzele mature
la -0,5 ... - 0,7°C, iar boabele la - 2 ... - 5°C, cum se găsesc în faza de creştere sau de maturare a
boabelor (Martin T., 1968).
Fenofaza în care acţionează temperaturile scăzute prezintă o importanţă deosebită. Ittier
B. şi colab. (1989) au precizat că temperaturile de îngheţ, înainte de dezmugurit, variază între -
7... -8°C şi acestea cresc la - 2°C în perioada de înflorit .

50
 Organele şi ţesuturile viţei de vie pot prezenta vătămări în grade diferite în funcţie de
nivelul minim nociv al temperaturii. Mugurele de iarnă este afectat începând de la minimul nociv
de - 18 ± 3°C, în funcţie de particularităţile biologice ale diferitelor soiuri de viţă roditoare
(Martin T., 1972) . Oşlobeanu M. şi colab., 1980 precizează că mugurii de iarnă surprinşi în
lunile octombrie - noiembrie de către temperaturile scăzute ( - 10 ... - 12°C) sunt vătămaţi în
proporţie de 90 - 100%.
Martin T. (1943) a constatat că temperatura de îngheţ la coardele viţelor nobile este
cuprinsă între - 22 ... - 24°C, la portaltoi între - 28...- 30°C, iar pentru diafragmă oscilează între -
5 ... - 7°C.
Lemnul multianul în cazul speciei Vitis vinifera începe să fie afectat de la - 24 ... -
25°C.
Rădăcinile viţei de vie marchează momente critice sub minimele nocive de - 22°C ... -
24°C la speciile asiatice, de - 10 ... - 11°C la speciile americane şi de - 5 ... - 7°C la cele
europene ( Huglin P., 1986; Olteanu I., 1994; Oprea Şt., 1995; Ţârdea C., Dejeu L., 1995 ş. a.).
Pragurile termice minime la viţa de vie prezintă valori diferite în funcţie de specie şi soi
. La speciile asiatice (Vitis amurensis) lemnul de un an este necrozat la temperaturi de - 40°C, la
speciile americane cu originea în climatul temperat, pierderile survin începând de la - 30°C, iar la
specia Vitis vinifera de la - 21°C.
Guo Xiu - Wu ş. a., 1987, citaţi de Burzo I., şi colab., 1999 au determinat temperaturile
de îngheţ pentru unii portaltoi şi soiuri de viţă de vie, după cum urmează:
În cadrul aceleaşi specii (Vitis vinifera) la soiul Cardinal, lemnul de un an este afectat
începând de la - 18°C, iar la Cabernet Sauvignon, de la - 24°C, toate celelalte soiuri din cultură
încadrându-se între limitele de 21 ± 3°C (Oşlobeanu M. şi colab., 1981)
Temperaturile superioare lui zero fizic pot să determine momente critice pentru viţa de
vie atunci când înregistrează valori care pot determina dezechilibre între absorbţie şi transpiraţie,
să modifice sau să blocheze unele procese fiziologice cum ar fi fotosinteza, călirea.
Praguri termice critice - maxime. În România există areale unde temperaturile maxime
absolute sunt caniculare (40°C), care determină condiţii de stress fotosintetic.
La temperaturi maxime absolute de 35 - 40°C creşterea lăstarilor încetează, la peste 35°C
- înfloritul, polenizarea şi fecundarea scad, iar la peste 36°C creşterea boabelor este stânjenită.
Temperatura solului. Aceasta influenţează creşterea sistemului radicular, activitatea
microorganismelor, schimbul de gaze şi absorbţia elementelor nutritive. Temperatura solului este
determinată de latitudine, altitudine, expoziţia şi panta terenului, direcţia şi intensitatea curenţilor
de aer, gradul de acoperire cu vegetaţie, proprietăţile fizico-chimice, termice şi, culoarea solului.
Încălzirea solului şi transmiterea în adâncime a căldurii sunt dependente de capacitatea calorică a
solului (media ponderată a căldurii specifice a compo-nentelor solului) şi de conductivitatea
termică a acestuia.
În condiţii ecologice diferite, valorile temperaturilor solului pot influenţa creşterile
sistemului radicular. Astfel, temperaturile nisipurilor de la Tâmbureşti, cu apă freatică şi sol
îngropat la adâncimi mai mari de 3 m, au fost sub 0°C până la adâncimea de 0,8 m. Praguri
critice pentru rădăcinile viţelor nobile au fost până la adâncimea de 0,3 m, dar ele pot coborî,
uneori, până la 0,6 - 0,8 m (fig. 5.8.).
Temperatura solului influenţează declanşarea plânsului. Majoritatea viţelor îşi
declanşează acest proces când la adâncimea de 20 - 30 cm s-au realizat temperaturi de7,5 -
8,5°C. Viţele speciei Vitis amurensis încep să plângă la temperaturi mai scăzute de 4 - 5°C. La
viţele altoite, plânsul se desfăşoară la temperaturi caracteristice portaltoiului. Creşterea
optimă a sistemului radicular se realizează la temperaturi ale solului cuprinse între 27 - 30°C.
Temperaturile minime de creştere sunt cuprinse între 6 - 8°C,iar pragurile maxime sunt de peste
35°C.
Cerinţele soiurilor de viţă de vie faţă de temperatură şi modul lor de comportare la
pragurile termice critice permit stabilirea şi delimitarea favorabilităţii oenologice ale arealelor
viticole.
51
 INFLUENŢA UMIDITĂŢII
Factorul de vegetaţie apă, deşi are o periodicitate ciclică, nu poate fi analizat decât în
raport cu temperatura şi lumina. Umiditatea provine din precipitaţii şi din evaporarea apelor.
Cantitatea medie de precipitaţii anuale de 400 mm este considerată limita inferioară a
cultivării neirigate a viţei de vie. Limita superioară pentru cultivarea normală este considerată de
800 mm, iar 600 - 700 mm reprezintă o cantitate optimă. Suma medie anuală de precipitaţii, în
România, este de 637 mm, cu valori mai ridicate în zona vestică şi la altitudini mai mari. În ţara
noastră o parte din precipitaţii cad sub formă de zăpadă, numărul zilelor cu ninsori creşte de la
malul Mării Negre (10 - 15 zile) spre câmpie (15 - 25 zile) şi munţi (peste 50 zile). Cantitatea
precipitaţiilor din perioada 1.IV. - 30.IX. de 250 - 400 mm, favorabilă cultivării viţei de vie, se
realizează în toate regiunile viticole, dar este mai redusă în regiunea Colinele Dobrogei.
Ploile din timpul înfloritului sau irigarea abundentă şi apropiată de momentul declanşării
înfloritului produc efecte negative. Dacă după fecundare urmează o perioadă de secetă, florile se
scutură în masă. În anii viticoli, când perioadele de secetă apar în iulie şi continuă în august
(seceta precede intrarea în pârgă), boabele rămân mici, chiar dacă, după aceea, cad cantităţi de
precipitaţii abundente.
În faza de creştere a boabelor, nivelul precipitaţiilor are influenţă hotărâtoare dar,
precipitaţiile abundente din perioada maturării boabelor influenţează negativ producţia de
struguri.
Excedentul de precipitaţii provoacă efecte negative ca: fisurarea pieliţei, instalarea
diferiţilor agenţi fitopatogeni, consum de zaharuri, modificarea conţinutului în substanţe tanante,
antociani ş.a.
Umiditatea atmosferică constituie un factor al climei de mare importanţă în creşterea şi
rodirea viţei de vie. În ţara noastră vaporii de apă din atmosferă provin din Marea Neagră, Marea
Mediterană, Oceanul Atlantic, din lacuri şi ape curgătoare. Umiditatea relativă a aerului creşte
vara datorită evaporării. La valori ridicate ale umidităţii relative a aerului procesele de înflorit,
polenizare şi fecundare se desfăşoară greoi. În aceste fenofaze se consideră ca optime valori ale
umidităţii relative de 55 - 65 %, ca maxime de 75 - 80 % şi ca prag inferior pentru fecundare de
50 %. Favorabilitatea climatică a anului se caracterizează şi prin valoarea medie a umidităţii
relative a aerului, (%) din luna august pentru orele 13. Valoarea minimă acceptată pentru acest
moment este de 46 %. În podgoriile din ţara noastră aceasta este cuprinsă între 48 % (nisipurile
şi alte terenuri din sudul ţării, Terasele Dunării) şi peste 50 % (regiunile din Transilvania,
Crişana, Maramureş, Moldova, Banat, Muntenia şi Oltenia).

INFLUENŢA CURENŢILOR DE AER

În ţara noastră predomină, pentru altitudinile ridicate, circulaţia vestică caracteristică
latitudinilor medii. Pentru altitudinile mai joase, regimul curenţilor de aer capătă particularităţi
regionale. Pentru Podişul Transilvaniei, nordul Podişului Moldovei predomină vâturile din partea
nord - vestică, iar în Dobrogea şi Podişul Moldovei cele din nord. În estul Câmpiei Române
predomină vântul de nord - este (crivăţul), iar în vestul Câmpiei Române şi Piemontul Getic
vântul de vest şi sud - vest (austrul). Frecvenţa, viteza şi momentul declanşării acestora
influenţează desfăşurarea proceselor fiziologo - biochimice dominante în creşterea şi rodirea
viţei de vie
Influenţa radiaţiei solare se evidenţiază prin cea a radiaţiei globale (ca sumă dintre radiaţia
directă şi cea difuză). În podgoriile din România, în intervalul 1.IV. - 30.IX., radiaţia globală
variază între 80 - 92 kcal/cm2, valorile mai mici de 80 kcal/cm2 fiind considerate ca restrictive
(Oşlobeanu M. şi colab., 1991).
Un plus de 20% favorizează declanşarea timpurie a unor fenofaze (dezmugurit, înflorit),
în timp ce o diminuare cu circa 20 - 30% a radiaţiei globale conduce la scăderea apreciabilă a
cantităţii de zaharuri şi la creşterea acidităţii totale.

52
 Eficienţa bioenergetică se exprimă prin cantitatea de energie solară convertită în produs
biologic util (struguri). Necesitatea obţinerii unor coeficienţi de convertire mai ridicaţi,
determină pe viticultori să aleagă la plantare soiuri cu potenţial ridicat de convertire a energiei
radiante prin fotosinteză în biomasă utilă, soiuri care valorifică bine cadrul energetic al arealului
respectiv.

INFLUENȚA FACTORILOR EDAFICI

Tipurile de sol îşi pun amprenta asupra produselor vinicole, prin influenţa lor asupra
dezvoltării sistemului radicular şi asupra raportului sistem radicular şi cel aerian. Ele, îşi exercită
influenţa prin complexul lor de însuşiri fizice, fizico - mecanice, fizico - chimice şi chimice

INFLUENŢA PRINCIPALILOR FACTORI ECOPEDOLOGICI

Solul reprezintă o componentă principală a biotopului, cu importanţă în creşterea şi
rodirea viţei de vie dar şi "depozitarul" celorlalte influenţe determinate de condiţiile şi factorii
ecologici derulaţi într-un anumit spaţiu şi timp. Comparativ cu factorii climatici, sistemul sol este
mult diferit pe areale mai mici. Această complexitate îngreunează elaborarea unei metodologii
unitare de abordare ecologică a solului
Principalii factori ecopedologici sunt: substanţele minerale şi organice (utile sau toxice),
temperatura, umiditatea, aerul, reacţia solului, volumul edafic util ş.a.
Conţinutul în elemente nutritive utile. Influenţa acestora se manifestă prin efectele
conţinuturilor de macro şi microelemente existente în sol asupra creşterii şi rodirii viţei de vie.
Branas J. (1974) stabileşte pentru macroelementele existente în sol următoarele valori optimale:
0,1 - 0,2 g/100 g sol pentru azotul total, 10 - 20 mg/100 g sol pentru fosfor (P2O5) şi, de 30 - 50
mg/100 g sol pentru potasiu (K2O).
Reacţiile de răspuns privind creşterea şi rodirea viţei de vie, în funcţie de nivelul de
aprovizionare a solului cu macro şi microelemente, sunt diferite. Influenţele generate de
aprovizionarea în cantităţi suboptimale (carenţiale) sunt mai evidente decât cele determinate de
cantităţile excesive (tabelul urmator.

Efectele generate de aprovizionarea solului cu substanţe minerale în cantităţi minimale

(carenţiale) sau maximale (în exces)
Elementul Efectele carenţei Efectele excesului
Azot - creşteri vegetative insuficiente; - creşteri vegetative luxuriante;
- diminuarea diferenţierii mugurilor; - diminuarea diferenţierii mugurilor;
- sensibilitate la secetă, ger şi agenţi - sensibilitate la secetă, ger şi agenţi
fitopatogeni; fitopatogeni;
- reducerea cantităţii şi calităţii - diminuarea cantităţii şi calităţii producţiei;
producţiei. - prelungirea perioadei de vegetaţie.
- perturbarea proceselor de fotosinteză, - micşorează absorbţia de N, K, Fe, Mn,
sinteză a glucidelor şi lipidelor; Zn, Cu, B ş.a.;
- produce diminuări privind procesele - produce perturbări în procesele de creş-
Fosfor de creştere (încetiniri); tere;
-diminuarea diferenţierii mugurilor; - meiere şi mărgelire a strugurilor;
- sensibilitate la ger, secetă şi agenţi - poate inactiva Fe (în sol sau plantă)
fitopatogeni; determinând apariţia clorozei.
- întârzie maturarea boabelor.

53
 Potasiu - diminuarea creşterii sistemului - produce dereglări în procesele de creş
radicular şi foliar; tere;
- reducerea diferenţierii mugurilor; - reducerea numărului de boabe pe
- formarea unor boabe de dimensiuni ciorchine;
reduse. - perturbarea absorbţiei altor cationi(
Magneziu - căderea prematură a frunzelor.
Calciu - reduce absorbţia unor elemente nutritive
(K, Mg, Fe, P).
Fier - se manifestă prin blocarea lui de către
carbonatul de calciu activ şi la exces de
umiditate.
Mangan - apare pe solurile cu exces de fier; - reduce absorbţia (în general)
- se manifestă pe solurile alcaline. - inhibă absorbţia fierului;
- dereglează sinteza clorofilei.
Bor - măreşte sensibilitatea la agenţi
fitopatogeni;
- determină căderea exagerată a florilor,
meierea şi mărgeluirea.
Zinc - produce perturbări în procesele de
creştere..
Cupru - apare rar. - determină creşteri reduse ale lăstarilor;
- încetinirea proceselor de absorbţie.
Determinarea stării de nutriţie minerală a viţei de vie, cu elemente majore, a permis
diagnosticarea bolilor nutriţionale pentru principalele podgorii din România .
Conţinutul în substanţe minerale cu acţiune toxică. Toleranţa soiurilor de viţă roditoare
la acţiunea sărurilor solubile din sol este medie (1,5 - 4 exprimat în NaCl). Toleranţa soiurilor
portaltoi este redusă, cele mai sensibile sunt: Riparia gloire, Kober 5 BB, Ruggeri 140 ş.a. (0,2 -
0,5 ). Rezistenţă mai ridicată au portaltoii: Rupestris du Lot (0,7 ), Solonis Riparia 1616 C (0,1 ),
Berlandieri x Riparia 1103 P (1,5 ) ş.a. Favorabilitatea solurilor în funcţie de acest criteriu
creşte prin alegerea la plantare a portaltoilor, care manifestă toleranţă mai ridicată

Influenţa umidităţii solului. Regimul hidric al solului reprezintă ansamblul fenomenelor

de înmagazinare, reţinere, mişcare şi pierdere a apei din sol. Acesta are influenţe deosebite în
procesele de creştere şi de rodire a viţei de vie. Caracterizarea regimului hidric al solului se face
prin indici hidrofizici ca: coeficientul de higroscopicitate (C.H.), capacitatea de câmp pentru apă
a solului (C.C.), capacitatea de apă totală (C.T.) şi capacitatea de apă utilă (C.U. = C.C. - C.O.)
sau intervalul umidităţii active (I.U.A.). O evaluare mai completă se realizează prin valorile
procentuale ale evapotranspiraţiei reale (ETR) şi evapotranspiraţiei potenţiale (ETP).
Prin irigare sistemul radicular se dezvoltă mai bine dar, cu multe ramificaţii în stratul
superficial al solului.
Rezistenţa soiurilor la stresul şi excesul hidric este diferită. După gradul de toleranţă la
secetă, soiurile roditoare se grupează astfel: slab rezistente (Muscat Ottonel, Riesling italian,
Grasă de Cotnari, Galbenă de Odobeşti, Merlot ş.a.), mijlociu rezistente (Regina viilor, Muscat
de Hamburg, Fetească regală ş.a.) şi rezistente (Chardonnay, Pinot gris, Roşioară ş.a.).
Interacţiunea altoi - portaltoi schimbă gradul de toleranţă la secetă a soiurilor roditoare; astfel,
soiul Pinot gris a înregistrat 20 % frunze căzute atunci când a fost altoit pe Kober 5 BB şi 52 %
frunze căzute altoit pe 1616 C .
Excesul hidric al solului determină: prinderea greoaie la plantare, diminuarea diferenţierii
mugurilor de rod, diminuarea rezistenţelor biologice (la accidente climatice şi agenţi
fitopatogeni) şi a celor tehnologice (fisurarea pieliţei boabelor, rezistenţa la transport şi păstrare
ş.a.). Acesta are influenţă negativă, dacă este prezent la maturarea strugurilor prin: diminuarea

54
cantităţii de zaharuri, creşterea conţinutului în aciditate totală, reducerea conţinutului în arome şi
substanţe antocianice ş.a.
Aerul din sol. Compoziţia aerului din sol este apropiată aceleia din atmosferă. Principala
deosebire constă în aceea că aerul din sol este mai sărac în oxigen şi mai bogat în dioxid de
carbon. Oxigenul în sol este necesar pentru activitatea rădăcinilor, microorganismelor şi altor
procese chimice. Prezenţa unor cantităţi de oxigen suboptimale sau chiar absenţa acestuia
determină reducerea activităţilor sistemului radicular şi descompunerea materiei organice în
condiţii anaerobe cu eliberare de compuşi toxici.
Solurile folosite pentru viticultură este necesar să aibă o porozitate de aeraţie de minim
10 % (Dejeu L., 1984) şi conţinutul în oxigen de minim 10 % .
Reacţia solului. Aceasta reprezintă rezultanta proceselor pedogenetice şi a zestrei
geochimice cu importanţă în desfăşurarea proceselor de schimb cationic şi de nutriţie la viţa de
vie. Se consideră că viţa de vie poate fi cultivată în areale favorabile în limitele unui pH cuprins
între 5,5 - 7,8 .
Pe solurile cu pH = 5,5 are loc trecerea aluminiului mobil în soluţia solului, mărindu-se
gradul de toxicitate pentru viţa de vie. Anomalii de toxicitate, apropiate, se produc în cazul
manganului şi zincului.
La valori ale pH - ului de 5,5 - 6,0 pot apărea fenomene de toxicitate provocate de sulf,
cupru (100 ppm pe soluri zonale şi la minim 20 ppm pe soluri nisipoase (Branas J., 1974).
Volumul de sol edafic util. Se defineşte ca fiind volumul de sol posibil de penetrat de
rădăcini. Acesta este influenţat de profunzimea totală până la roca compactă. Pe solurile cu roca
dură (nepenetrabilă), plasată la adâncimi sub 40 cm nu se plantează viţa de vie.
În solurile puţin adânci cu roca parentală compactă aproape de suprafaţă, sistemul
radicular se întinde în straturile superficiale; doar prin fisurile existente în rocă scapă unele
ramficaţii spre adâncime până la pânza freatică.
Dacă solul este subţire, dar pe pietriş, nisip sau prundiş, sistemul radicular prezintă alături
de multiple ramificaţii de suprafaţă, numeroase ramificaţii de adâncime.
În cazul solurilor viticole, volumul edafic este determinat de natura mineralogică a
scheletului din sol. Ponderea ridicată a pietrişurilor cuartitice, acide, greu alterabile, reprezintă
un element restrictiv, în special, când acest schelet reprezintă 50 % din volumul edafic al solului
.

INFLUENŢA PRINCIPALILOR DETERMINANŢI ECOPEDOLOGICI

Conţinutul în humus. Are influenţă considerabilă asupra creşterii şi rodirii viţei de vie.
Solurile viticole determină o pregnantă influenţă la valori ale conţinutului în humus cuprinse
între 2 - 3 %, în stratul de la suprafaţă (0 - 20 cm), pentru îmbunătăţirea constantelor optimale
(privind nutriţia cu azot, regimul termic, eroziunea solului ş.a., Champagnol - 1980). Dar,
aprovizionarea cu humus la nivele de 1 - 2 % a solurilor nu prezintă un avantaj. Conţinutul
ridicat în humus se asociază şi cu alte însuşiri nefavorabile creşterii şi rodirii viţei de vie, întrucât
vinurile obţinute au un conţinut mărit de azot total, cu dezavantaje în limpezirea şi păstrarea
produsului finit .
Textura solului. Aceasta reprezintă o însuşire stabilă a solului, cu importanţă în definirea
fertilităţii acestuia. Ea are rol important în realizarea celorlalte însuşiri fizice, hidrofizice şi
chimice. În cazul versanţilor amenajaţi în terase, textura solului prezintă variaţii de conţinut de la
nisip la argilă. Valori optime pentru creşterea şi rodirea viţei de vie se înregistrează pe solurile
unde argila < 0,002 mm φ reprezintă 13 - 50 %.
Porozitatea solului. Reprezintă raportul dintre faza solidă şi fazele gazoasă şi lichidă,
efect al dispunerii dinamic stabile a particulelor minerale legate între ele prin coloizii organici şi
minerali. Forma expresivă a porozităţii solului o constituie porozitatea aerului. Pe nisipuri,
valorile optime (exprimate în procente) ale porozităţii capilare (folosită de apă) sunt de 60 % iar,
a celei necapilare (folosită de aer) de 37 % (Maxim, 1972); pentru soluri lutoase de 70 % şi
respectiv 30 % iar, pentru solurile argiloase de 78 % şi respectiv 22 % (Puiu, 1969).

55
 Pe solurile cu porozitate redusă (gleice), sistemul radicular creşte puţin în adâncime .
Cele mai multe ramificaţii se răspândesc între 10 - 30 cm. Porozitatea mai mare a solurilor
brune, îndeosebi a celor puternic erodate, face ca ramificaţiile rădăcinii să progreseze treptat, de
la suprafaţă până la 40 cm, apoi să descrească uşor până la adâncimea (cercetată) de 150 cm .
Influenţa deosebită a porozităţii a fost verificată şi prin intervenţiile de afânare adâncă a solului
brun de pădure pseudo-gleizat, puternic podzolit, în urma cărora producţiile de struguri au
crescut cu 29 %.

Conţinutul în carbonat de calciu. Calciul, deşi nu stimulează procesele metabolice, este

prezent în viţa de vie la locurile unde se aglomerează în cantitate supraoptimală acidul oxalic şi,
unde se produce creşterea şi diferenţierea celulelor, contribuind la realizarea unui mediu
favorabil consolidării vegetale. Pe solurile care au un conţinut ridicat de carbonat de calciu activ,
se produc perturbaţii în nutriţia viţei de vie, care determină instalarea clorozei fero-calcice.
Pentru evaluarea acestor perturbaţii Pouget R. şi colab. (1972) au stabilit ca exprimarea puterii
clorozante să se facă prin indicele puterii clorozante (I.P.C.). Acesta se calculează prin relaţia:

CaCO3 activ (%)

I.P.C. = 2+
× 10 4
Fe usor extractibil

Valoarea acestui indice evidenţiază o mai sigură putere clorozantă decât conţinutul în
carbonat de calciu activ dar, aceste valori nu sunt absolute, deoarece puterea clorozantă este
dependentă şi de alţi factori: soiul, excesul şi stresul hidric, perturbări nutriţionale, tehnici
culturale ş.a..

Limitele de rezistenţă la puterea clorozantă a solului a cinci portaltoi de viţă de vie

utilizaţi în România
(după Răuţă şi colab., 1989; modificat)

Conţinutul solului în
Portaltoiul calcar activ (%) Valoarea I.P.C.
Riparia gloire 0-6 ≤5
Ruggeri 140 0 - 40 ≤ 5*; ≤ 15**
Kober 5 BB 0 - 20 ≤ 15
Selecţia Oppenheim - SO 4 0 - 20 ≤ 15**; ≤ 35*
41 B 0 - 40 ≤ 15***; ≤ 35 ****

*) în zona climatică cu > 600 mm precipitaţii anuale;

**) în zona climatică cu < 600 mm precipitaţii anuale;
***) irigat;
****) neirigat.

Portaltoii folosiţi în viticultura românească au următoarele limite de rezistenţă la puterea

clorozantă a solului (valori ale I.P.C.): Riparia gloire ≤ 5; Ruggeri 140 ≤ 5 (în zone cu precipitaţii
anuale de > 600 mm) şi ≤ 15 (în zone cu precipitaţii anuale < 600 mm); Kober 5 BB ≤ 15;
Chasselas x Berlandieri 41 B ≤ 15 - ≤ 35.
Valorile diferiţilor factori şi determinanţi ecopedologici pot fi suboptimali sau
supraoptimali. Aceste valori pot prezenta restricţii parţiale, medii şi totale. În funcţie de acestea
se va delimita şi valorifica oferta arealelor viticole.

56
 FACTORI OROGRAFICI

Principalii factori orografici sunt: relieful, altitudinea, panta şi expoziţia terenului.

Relieful are importanţă, în special, pentru realizarea unei calităţi ridicate. Astfel, din
rapoartele Oficiului Internaţional al Viei şi Vinului se apreciază că 47 % din suprafeţele cu vin
ale marilor ţări viticole se găsesc pe dealuri. În Elveţia, Germania proporţia ajunge la 60 %.
Relieful colinar prezintă pante şi expoziţii diferite, pentru aceleaşi condiţii de latitudine şi
longitudine, favorabile pentru anumite soiuri. Formele de relief au influenţă dominantă asupra
compoziţiei chimice a strugurilor.
În România Munţii Carpaţi, ca elemente de bază ale reliefului, au influenţă la scară
geografică, dar determină şi distribuirea condiţiilor ecoclimatice pe areale regionale.
Caracteristica esenţială a reliefului din România o reprezintă dispunerea în trepte concentrice a
munţilor, dealurilor şi câmpiei, dispunere care condiţionează etajarea caracteristicilor
elementelor ecologice şi gruparea podgoriilor în opt regiuni viticole.
Altitudinea. În regiunile viticole cu ofertă termică, creşterea moderată a altitudinii este
utilă. Astfel, amplasarea viilor în aceste regiuni la altitudini medii asigură condiţii ecologice
favorabile calităţii, reducerii instalării putregaiului cenuşiu şi de evitare a bru-melor şi
îngheţurilor. La altitudini mai mari de 400 - 500 m, regimul termic devine mai puţin favorabil, la
care se adaugă circulaţia aerului, care împiedică formarea de microclimate.
Panta terenului. Terenurile în pantă sunt favorabile cultivării viţei de vie. Elementele lor
de biotop determină procese biologice favorabile creşterii şi rodirii ş.a. Factorii climatici sunt
dependenţi de fluxul de energie căzut pe suprafaţa respectivă. Acesta este superior în cazul
expoziţiilor sudice, estice şi sud - estice şi al terenurilor cu o pantă de 15 - 30°. Favorabilitatea de
cultură a terenurilor situate pe pante este diferită de la treimea superioară la cea mediană şi
inferioară a versanţilor. Terenurile din treimea superioară au cantităţi mai scăzute de apă, dar
sunt bine luminate. Cele din treimea inferioară au însuşiri opuse, în special temperaturile sunt cu
- 1°, - 2°C mai scăzute faţă de treimea mijlocie (0°C). Condiţiile oferite în treimea mijlocie sunt
intermediare şi favorabile creşterii şi rodirii viţei de vie.
Expoziţia terenului determină culegerea resurselor heliotermice. Acestea au valori
maxime pe terenurile cu expoziţii sudice. Pentru aprecierea resurselor, în funcţie de expoziţie, se
folosesc planuri 1 : 10000, care se împart în carouri de 10/10 cm pentru fiecare orientare (N, S,
E, V), după care se determină dominantele pantelor respective.

EVALUAREA NIVELURILOR CLIMATICE DE FAVORABILITATE PENTRU

DELIMITAREA AREALELOR DE CULTIVARE A VIEI DE VIE
Alegerea şi delimitarea favorabilităţii arealelor viticole şi zonarea soiurilor, pentru
corectarea celor mai puţin favorabile, necesită cunoaşterea principalelor caracteristici
ecoclimatice. Cunoaşterea valorilor indicilor climatici asigură condiţii în zonarea soiurilor.
La caracterizarea climatică a unui biotop se folosesc indici climatici pentru lumină,
temperatură şi umiditate. Dintre factorii ecoclimatici, insolaţia şi temperatura, ca surse de lumină
şi căldură, joacă un rol important.
Pentru obţinerea produselor vitivinicole în cantitatea şi calitatea necesare realizării
economicităţii, soiurile de viţe au nevoie în funcţie de portaltoi, de niveluri diferite ale
temperaturii, luminii şi apei, dar un indice climatic favorabil pentru un anumit soi poate fi mai
puţin favorabil şi chiar nefavorabil pentru un alt soi.
Indici ecoclimatici pentru lumină. Pentru aprecierea favorabilităţii luminii, pentru
viticultură se foloseşte suma orelor de insolaţie (strălucirea soarelui) potenţială şi efectivă
(reală) şi coeficientul de insolaţie.

57
 Suma orelor de insolaţie potenţială (Σip) este egală cu suma numărului orelor de la
răsăritul la apusul soarelui din toate zilele, începând de la dezmugurit (apariţia primelor frunze)
până la căderea frunzelor. Ea, depinde de latitudinea locului considerat şi de numărul zilelor de
la dezmugurit la căderea frunzelor, care nu este prea diferit de la un soi la altul şi de la un an la
altul. Ca urmare, suma potenţială a orelor de insolaţie este puţin diferită de la un centrul viticol la
altul şi nu indică adevărata favorabilitate a luminii.
Suma orelor de insolaţie reală (Σir) elimină în bună măsură acest neajuns, fiind egală cu
numărul orelor de strălucire efective, stabilit cu ajutorul heliografului. Media pe mai mulţi ani a
sumei orelor efective de strălucire a soarelui este diferită între regiunile şi centrele viticole cu
vocaţii diferite pentru viticultură. Centrele cu peste 1300 până la 1450 - 1500 ore insolaţie
efectivă au vocaţie pentru vinuri albe, vinuri aromate din soiuri cu combustie accentuată a
acizilor, vinuri spumante şi distilate de vin. Centrele cu mai mult de 1500 ore insolaţie efectivă
sunt indicate pentru vinuri roşii şi vinuri aromate din soiuri cu combustie lentă a acizilor, iar dacă
numărul de ore depăşeşte 1600, acestea, sunt foarte bune şi pentru obţinerea strugurilor de masă.
De reţinut este însă faptul că, nu lumina, ci temperatura care o însoţeşte determină această
distribuire a favorabilităţii, lumina depăşind, în general, minimum necesar.
Printre centrele cu peste 1500 ore de strălucire a soarelui este şi Cotnari, însă cu o
vocaţie bine apreciată pentru vinurile albe de foarte bună calitate. Această nepotrivire dintre ceea
ce se realizează ca număr de ore de insolaţie şi produsele viti-vinicole care se obţin la Cotnari,
poate fi consecinţa unei situaţii speciale, cu temperaturi moderate, numeroase zile însorite şi
precipitaţii reduse în luna august (Teodorescu Şt., 1980).
Rezultă că evaluarea favorabilităţii unui centru viticol după indicii unui singur factor de
vegetaţie trebuie completată prin utilizarea unor indici, care să cuprindă şi influenţa altor factori
Un alt indice pentru influenţa luminii este coeficientul de insolaţie potenţială (Cip) şi
reală (Cir). Aceştia, se calculează prin împărţirea numărului de ore potenţiale, respectiv reale, de
insolaţie la numărul de zile de la dezmugurit până la căderea frunzelor. Coeficienţii arată
numărul mediu zilnic de ore de insolaţie şi nu spun mai mult ca sumele orelor de insolaţie.

Indici ecoclimatici pentru temperatură. Temperatura influenţează desfăşurarea

proceselor biologice prin nivelul şi suma gradelor de temperatură. De aceea, preocupări pentru
exprimarea gradului de favorabilitate (sintetic) în cifre au existat de mult. În prezent, se folosesc
ca indici pentru nivelul temperaturii: media anuală, media perioadei de vegetaţie activă, media
lunii celei mai calde şi bilanţul termic.
Temperatura medie anuală (X t° an) cuprinde şi temperaturile din timpul perioadei
latente care, pot masca diferenţele dintre biotopurile cu temperaturi diferite în timpul perioadei
de vegetaţie activă. Utilizarea mediei temperaturilor din timpul perioadei de vegetaţie ar
evidenţia mai bine favorabilitatea biotopurilor.
Media temperaturilor din perioada de vegetaţie activă reprezintă coeficientul termic
global (Ct°g). Dar, astfel, se introduc în calcul alături de temperaturile active în procesele de
creştere şi rodire, temperaturile inactive. De aceea, prin determinarea temperaturilor medii
zilnice active, se exclud temperaturile sub pragul biologic de creştere a viţelor (stabilit
convenţional la 10°C), rezultând coeficientul termic util (Ct°u).
Resursele termice din perioada de vegetaţie activă ating valori maxime în lunile iulie şi
august. Cu cât nivelul temperaturii medii în aceste luni este mai ridicat, cu atât resursele termice
de pe întreaga perioadă sunt mai mari. Doar acolo unde sub influenţa mării, amplitudinea de
variaţie a temperaturii este mai redusă, la acelaşi bilanţ termic poate să corespundă o temperatură
medie lunară mai scăzută în luna iulie, respectiv august. Acestea fiind însă cazuri izolate,
temperatura medie a lunii celei mai calde (X t°l.c.c.), este un bun indice de stabilire a
favorabilităţii arealului.

Vocaţia în funcţie de temperatură, pentru o anumită direcţie de producţie viti-vinicolă,

poate fi îmbunătăţită prin tehnologii.
58
 Bilanţul termic global (Σt°g) este constituit din suma gradelor de temperaturi medii
zilnice mai mari de 0°C de la plâns la căderea frunzelor, sau din cadrul unor fenofaze. În
România, între 1 aprilie - 30 septembrie, el variază în limite de 2700-3600°C, valorile mai mici
de 2700° C sunt considerate drept restrictive (Oşlobeanu M. şi colab., 1991).
Bilanţul termic activ (Σt°a) este compus din suma temperaturilor medii zilnice care
depăşesc 10ºC. În zonele foarte favorabile din România, acesta are valori mai mari de 3400ºC şi,
în zonele tolerate mai mici de 3100°C .
Bilanţul termic util (Σt°u) rezultă din însumarea temperaturilor medii zilnice care
depăşesc pragul biologic (10°C) din care s-a scăzut, în prealabil, cifra 10 (suma restului). În
zonele foarte favorabile din ţara noastră acesta are valori mai mari de 1600°C şi, în zonele
tolerate mai mici de 1300°C (Oşlobeanu M. şi colab., 1993).

Indici ecoclimatici pentru precipitaţii. Precipitaţiile atmosferice se exprimă în mm de înălţime

a stratului de apă, respectiv l/m².
Suma precipitaţiilor se stabileşte prin însumarea valorilor zilnice ale anului calendaristic (Σp
an), ale anului viticol (1.X. - 30.IX.) sau ale perioadei de vegetaţie activă (de la începutul
plânsului la căderea frunzelor) - Σpv.
Coeficientul precipitaţiilor reprezintă raportul dintre volumul precipitaţiilor şi numărul
de zile. Pentru stabilirea unor corelaţii mai sigure între producţia de struguri şi precipitaţii, este
recomandabil a se lua în considerare anul viticol.
Sumele precipitaţiilor anuale şi pe perioada de vegetaţie sunt diferite de la un centru
viticol la altul. Realizând o paralelă între volumul precipitaţiilor anuale şi vocaţia pentru o
anumită categorie de produse viti-vinicole a centrelor noastre se constată că, acolo unde
precipitaţiile nu depăşesc cu mult 600 mm, se obţin vinuri de calitate superioară albe şi aromate,
dacă temperatura medie anuală nu depăşeşte 10°C şi cea a lunii celei mai calde nu trece de 21°C
(Crăciunel - Blaj, Cotnari - Iaşi); vinuri roşii şi aromate superioare, dacă temperatura medie
anuală depăşeşte 10ºC, iar a lunii celei mai calde depăşeşte 21°C (Miniş, Banu Mărăcine -
Craiova, Valea Călugărescă, Pietroasele, Murfatlar) şi vinuri roşii şi struguri de masă, unde
temperatura medie anuală depăşeşte 11°C şi temperatura medie a lunii celei mai calde este de
peste 23°C (Ostrov, Tâmbureşti, Greaca). Dacă precipitaţiile depăşesc cu mult 600 mm anual şi
temperatura medie anuală nu depăşeşte 10°C, iar cea medie a lunii celei mai calde este sub 21°C,
se obţin produse viti - vinicole de calitate superioară numai în anul cu precipitaţii mai reduse şi
temperaturi mai ridicate, în locuri mai însorite, pe terase cu platforma înclinată ş.a.
În majoritatea centrelor viticole, precipitaţiile nu depăşesc 550 mm anual, iar în patru din
acestea nu ating nici 500 mm. De aici ar reieşi că, nu este necesară mai multă apă pentru viţa de
vie şi că irigarea ar fi de prisos. Această părere ar putea fi susţinută şi de influenţa negativă a
precipitaţiilor abundente din zone cu temperaturi moderate, asupra calităţii produselor viti -
vinicole. Cercetarea ştiinţifică arată că, viţele au însă nevoie de mai multă apă decât cantitatea
care se infiltrează în sol din precipitaţii, dar ele îşi adaptează creşterea şi fructificarea la
posibilităţile existente. Cât priveşte adaosul de apă prin irigare, acesta sporeşte producţia fără a
prejudicia calitatea, dacă nu se abuzează, pentru că prin irigare nu se reduce insolaţia ca prin
precipitaţii. Rezultă deci, încă o dată, necesitatea stabilirii gradului de favorabilitate pentru
viticultură a unui biotop, prin indicii rezultaţi din combinarea tuturor factorilor principali de
vegetaţie. În acest scop, se folosesc indici climatici binali (heliotermici şi hidrotermici) şi indici
climatici ternari (bioclimatic, edafoclimatic, pedoclimatic).

Indicii binari heliotermici. Influenţa combinată a luminii şi căldurii este dată de indicii
heliotermici (Branas J., 1946): potenţiali (I.H.p) şi reali (I.H.r). Primul, reprezintă produsul
dintre suma temperaturilor active (Σt°a) şi suma tuturor orelor de la răsăritul la apusul soarelui,
pe perioada activă a viţei de vie. Al doilea, prin înmulţirea cu orele efective de strălucire a
soarelui. În ambele cazuri se înmulţeşte cu 10¯6.
59
 IHr = ΣIr x Σt°a x 10¯6

Indicele heliotermic real separă centrele viticole după vocaţia lor naturală (tabelul
5.9.). Indicii heliotermici sunt cu atât mai favorabili cultivării viţei de vie, cu cât sunt mai mari.
În condiţiile viticulturii noastre, indicele heliotermic real variază între 4 - 6,51 (tabelul 5.9.).

Indicii binari hidrotermici. Excesul de precipitaţii determină efecte negative asupra

calităţii producţiei de struguri (Teodorescu Şt., 1980), ca urmare a nebulozităţii accentuate şi
creşterilor buiace ale lăstarilor, de aceea, indicii hidrotermici semnifică grade diferite de
favorabilitate. Indicele hidrotermic anual (IHT an) reprezintă raportul dintre suma precipitaţiilor
anuale (mm) şi suma temperaturilor active (Σt°a). Pentru indicele hidrotermic pe perioada de
vegetaţie activă (IHT v), suma precipitaţiilor (mm) din perioada cuprinsă între plâns şi căderea
frunzelor se împarte la bilanţul termic activ. În acelaşi mod se pot calcula indicii hidrotermici pe
faze de creştere şi rodire a viţelor.
Valorile ridicate ale indicilor hidrotermici evidenţiază că, biotopurile cu precipitaţii multe
au posibilităţi reduse de obţinere a produselor vinicole de calitate superioară şi, invers. De aceea,
se folosesc terasele înclinate, distanţe mărite între rânduri şi spalier monoplan cu susţinere
vertical ascendentă a lăstarilor ş.a.

I H T an =
∑ p mm an (calendaristic sau viticol ) × 10
∑ t°a
IHT v=
∑ p mm (de la plans la caderea frunzelor) × 10
∑ t°a
Un alt parametru utilizabil îl reprezintă indicele higrohidrometric (I.H.H.T.).

U.r. aer (%)

I.H.H.T. =
in august orele 13 × ∑ p mm (1.IV. - 30.IX) × 1000
∑ t°C (1.IV. - 30.IX) × Media temp.max. × Temp.max. abs.
in luna august in luna august

Această relaţie se foloseşte pentru stabilirea favorabilităţii ecoclimatice a regiunilor şi

centrelor viticole cu climat călduros, fără a fi afectată oenologic calitatea recoltei, alegându-se în
acest scop, deliberat, momentul critic, apreciat în România - mijlocul zilei, orele 1300 în luna
august (Teodorescu Şt. şi colab., 1987).

Indicii ternari heliotermohidrici. Pentru exprimarea influenţei conjugate a luminii,

temperaturii şi apei se folosesc: indicele bioclimatic(I.b.c),indicele bioedafoclimatic(I.b.e.c.),
indicele biopedoclimatic (I.b.p.c.) şi aptitudinea oenoclimatică (bilanţul termo-heliohidric) - A.

Indicele bioclimatic - I.b.cl. (Constantinescu Gherasim şi colab., 1964) rezultă din

înmulţirea coeficientului termic (C.t.) cu coeficientul de insolaţie (C.i.) şi împărţirea produsului
obţinut la coeficientul de precipitaţii (C.p.) înmulţit cu 10.

∑ t °a
×
∑ i.r.

I.b.cl. =
C.t.× C.i. Z.v. ∗
= Z.v. =∑ t °a ×∑ i.r.
C.p.× 10 P
× 10 P × Z.v. × 10
Z.v.

60
Climatul este favorabil cultivării viţei de vie când valorile indicelui bioclimatic sunt cuprinse
între 5 - 15 (tabelele de mai jos).

Caracteristicile ecoclimatice (date medii) ale regiunilor viticole din România

Intervalul 1.IV. - 30.IX.

Altitu-
Radiaţia Bilanţul Bilanţul
Precipitaţii

Insolaţ ia
Regiunea viticolă Precipitaţii

(ore)
dinea termic termic
anuale (mm) globală
(m) activ util (mm)
(kca/cm2) (°C) (°C)
250
Valori restrictive - 400 80 1200 2600 1000

Podişul
411 613 81 1332 2796 1147 422
Transilvaniei (I)
Dealurile
179 500 85 1485 3061 1385 316
Moldovei (II)
Dealurile
Munteniei şi
242 610 86 1498 3257 1505 348
Olteniei (III)
Dealurile
146 681 85 1424 3228 1464 395
Banatului (IV)
Dealurile Crişanei
şi Maramureşului 222 635 83 1412 2990 1303 382
(V)
Colinele Dobrogei
101 420 90 1606 3164 1476 241
(VI)

Terasele Dunării
72 507 92 1573 3353 1592 282
(VII)
Nisipurile sudul
ţării (VIII) 66 528 90 1553 3285 1580 306

61
 Caracteristicile ecoclimatice (date medii) ale regiunilor viticole din România

Media
Temp. Media umid. Nr.zile Nr. zile Frecvenţa
Sim- Indicatori sintetici medie, temp. rel. luna cu cu temperaturilor
bolul (1.IV. - 30.IX.) luna VII max., VIII, tempe- temp. scăzute
(° C) luna orele 13 ratura max. (la 100 ani)
IH CH Ibcv IAOe VIII (%) >10° C >30°C <-20°C <-26°C
(° C)
- 1,30 0,7 4 3600 18,5 42 46 160 - - -
I 1,53 1,5 4,8 3955 19,6 25,7 54 177 12 3780 9-32
II 2,06 1,0 8,0 4482 21,4 26,7 51 183 18 9-51 0-9
III 2,26 1,1 7,8 4656 22,1 28,1 49 195 26 9-37 0-11
IV 2,08 1,2 6,5 4508 21,5 28,0 53 200 26 9-31 0-9
V 1,84 1,3 6,1 4270 20,6 26,3 53 187 17 1134 0-3
VI 2,36 0,7 11,5 4777 22,3 27,7 55 196 22 9-14 0-3
VII 2,50 0,8 10,3 4893 22,6 29,0 48 202 36 1420 0-3
VIII 2,45 0,9 9,3 4820 22,5 28,8 48 198 34 2426 4-6

Viţele, ca de altfel toate plantele, nu folosesc întreaga cantitate de apă din precipitaţii.
Apar apoi cazuri de aport freatic în straturile de la suprafaţă şi de infiltrare foarte înceată. De
aceea, acelaşi volum de precipitaţii poate fi util viţelor plantate într-un sol cu porozitate bună şi
dăunător pe un sol cu porozitate redusă (argilos). Ca urmare, s-a înlocuit în calcul suma
precipitaţiilor cu indicele umidităţii active (I.u.a.), rezultând indicele bioedafoclimatic - I.b.e.c.

∑ t°a × ∑ i.r. × Z.v.

I.b.e.c.=
C.t.× C.i. × Z.v.
= Z.v. Z.v. =
∑ t°a × ∑ i.r.
I.u.a. × 10 I.u.a. × 10 I.u.a. × 10 × Z.v.

Indicele umidităţii active (I.u.a.) se stabileşte pe baza proviziei momentane de apă

(umidităţii solului), a capacităţii de câmp a solului pentru apă şi a coeficientului de ofilire.

(W - C.o.) × 100
I.u.a. ∗ = din C - C.o. .......... 100
C - C.o.
W - C.o. ........... X (I.u.a.)
unde: W = provizia momentană de apă (%);
C.o. = coeficientul de ofilire;
C = capacitatea de câmp a solului pentru apă.
Nu trebuie confundat I.u.a. cu I.U.A., acesta din urmă reprezintă intervalul umidităţii
active, adică C - C.o. I.u.a. (indicele umidităţii active) reprezintă % de apă activă existent la un
moment dat, din I.U.A.

62
 Indicele biopedoclimatic (Popa V.G., 1977) se calculează prin înlocuirea sumei
precipitaţiilor din formula de stabilire a indicelui bioclimatic, cu evapotranspiraţia reală optimă
(ETRo) din faza, respectiv, perioada studiată.

I.b.p.c. =
∑ t°a × ∑ i.r.
ETRo × 10
Indicele biopedoclimatic exprimă necesarul de precipitaţii pentru condiţiile de
temperatură şi lumină date. Valoarea necesarului poate fi mai mare sau mai mică decât a
precipitaţiilor. Acest lucru reiese din compararea indicelui pedoclimatic cu indicele bio-climatic.
Dacă indicele biopedoclimatic este inferior celui bioclimatic, înseamnă deficit de precipitaţii, ca
în toate centrele studiate, iar dacă este mai mare, semnifică exces de precipitaţii. Valorile optime
ale indicelui biopedoclimatic sunt cuprinse între 5 - 9 . Ele oscilează între 5 - 6 la Odobeşti, 6 - 7
la Valea Călugărească, 7 - 8 la Greaca şi 8 - 9 la Murfatlar. Dar, în condiţiile climatice din
centrele noastre viticole, un plus de precipitaţii antrenează un deficit de temperatură şi lumină,
care determină o reducere a calităţii produsului viticol, aşa cum reiese din analiza valorilor
bilanţului termoheliohidric.

Bilanţul termoheliohidric de aptitudine oenoclimatică (A) rezultă din însumarea

bilanţului termic activ (T = Σt°a) cu suma orelor de insolaţie reală (I = Σi.r.) şi scăderea din
aceasta a excesului de precipitaţii din perioada de viaţă activă a viţelor (P - 250), suma de 250
mm fiind considera-tă optimă pentru obţinerea vinurilor roşii de calitate (Teodorescu Şt., 1977).

A = T + I - (P - 250) = Σt°a + Σi.r. - (Σp.v. - 250)

Excluzând faptul că, suma de 250 mm precipitaţii din perioada de vegetaţie nu este
optimă pentru toate centrele viticole şi toţi anii, întrucât ea se apropie destul de mult de valorile
care contribuie în ţara noastră la obţinerea unor produse de calitate, indicele de aptitudine
oenoclimatică (A) corespunde exigenţelor pentru definirea unui regim oenoclimatic.
Analizând valorile indicilor climatici pe baza cunoaşterii vocaţiei centrelor noastre
viticole, se constată că, indicele heliotermic (I.H.) delimitează (cu excepţia centrului viticol
Cotnari) bine centrele viticole pentru vinuri albe de cele pentru vinuri roşii şi acestea de cele
pentru struguri de masă. Indicele hidrotermic separă (cu excepţia Minişului) centrele pentru
vinuri roşii la un loc cu cele pentru struguri de masă, de centrele cu vocaţie principală pentru
vinuri albe. Indicele bioclimatic (cu excepţia centrelor viticole Cotnari şi Ştefăneşti - Argeş)
delimitează destul de bine centrele viticole după vocaţia lor principală.
Valorile bilanţului termoheliohidric de aptitudine oenoclimatică grupează regiunile şi
centrele viticole după vocaţia oenologică astfel:
- arealele cu valori sub 4300, nu asigură condiţii de cultivare a soiurilor pentru vinuri
roşii, se pot cultiva soiurile pentru vinuri albe;
- arealele cu valori cuprinse între 4300 - 4600, asigură condiţii foarte favorabile cultivării
soiurilor pentru vinuri albe şi mediu favorabile obţinerii vinurilor roşii (în anumiţi ani se pot
obţine chiar vinuri roşii de calitate);
- arealele cu valori între 4600 - 5100, asigură condiţii de cultivare a soiurilor pentru
vinuri roşii de calitate (Teodorescu Şt. şi colab.,).
În concluzie, cei mai buni indici pentru stabilirea vocaţiei centrelor noastre viticole sunt:
temperatura medie anuală, temperatura medie a lunii celei mai calde, suma reală a orelor de
insolaţie, indicele heliotermic, bioclimatic şi bilanţul termoheliohidric de aptitudine
oenoclimatică (A). De aceea, la plantare se evită arealele în care apar valori restrictive ale
acestor indicatori ecoclimatici

63
 PENTRU PROBLEMĂ

Stabilirea încărcăturii iniţiale (globale) în cazul tăierii cu încărcătură normală

Programarea producţiei (P) se poate realiza prin determinarea încărcăturii teoretice (It) după
relaţia:

P
Ii = , unde:
I . p. r × N . b

Ipr = indice de productivitate relativ (Ipr = c.f.r. x g);

Nb = numărul real de butuci la ha.

Pentru un calcul mai apropiat de realităţile din plantaţiile noastre viticole, această încărcătură se
determină după relaţia:

100 P
Ii = , unde:
Ipr x Nb(100 − p1 )
p1= procentul de muguri care nu vor porni, aproximat înainte de tăiere.

Stabilirea încărcăturii de muguri în cazul tăierii cu încărcătură

compensată
Pentru corectarea încărcăturilor iniţiale se realizează primăvara controlul viabilităţii mugurilor.
Anual, o parte din mugurii de pe elementele cu funcţii de formare şi rodire sunt afectaţi. Factorii care
determină distrugerea mugurilor sunt temperatura şi umiditatea, care pot acţiona separat sau împreună.
Temperaturile scăzute pot determina moartea mugurilor prin îngheţare. Pierderile de muguri sunt
determinate şi de prezenţa simultană a apei în exces şi a temperaturilor ridicate. Aceste pierderi apar fie
prin mucegăire, fie prin ″clocire″. Pentru determinare se recoltează probe şi se verifică viabilitatea
mugurilor prin metoda secţionării şi observarea culorii lor (cei viabili au culoarea verde intens), prin
metoda dezmuguritului forţat şi testarea histochimică cu T.T.C. (Tryphenil tetrazolium clorid).
În funcţie de nivelul pierderilor de muguri se adoptă următoarele soluţii tehnice:
- la pierderile de până la 20 % se execută tăierea normală cu alocarea încărcăturii în funcţie de
nivelul producţiei şi vigoare;
- la pierderile de 20 - 50 % se execută tăierea de compensare a mugurilor distruşi;
- la pierderile de 50 - 80 % se execută tăierea de compensare a mugurilor afectaţi, cu condiţia ca
încărcătura de rod să nu depăşească 20 muguri/m2 la soiurile cu vigoare redusă, 25 muguri/m2 la soiurile
cu vigoare mijlocie şi 35 muguri/m2 la soiurile cu vigoare mare.

Calculul încărcăturii în cazul tăierii cu încărcătura compensa-tă (Ic) se realizează după

următoarea formulă:

I i x 100
Ic = , în care:
100 − P
Ii = încărcătura iniţială;
P = procentul de muguri care nu se transformă în lăstari.

Corectarea încărcăturii pentru tăierile de amplificare

Îmbunătăţirea condiţiilor de exploatare a plantaţiilor determină reali-zarea potenţial de creştere
mai mare, care trebuie dirijat spre rodire. De aceea, se impune amplificarea încărcăturii în funcţie de
nivelul condiţiilor de mediu şi al celor tehnice.

64
 Calculul încărcăturii de amplificare (Ia) se face după formula:

Ic(100 + m)
Ia = , unde:
100 − P
Ic= încărcătura de compensare;
m= modificarea procentului de muguri în vederea amplificării
încărcăturii;
P= procentul de muguri care nu se transformă în lăstari.
Corectarea încărcăturii pentru tăierile cu încărcătură diminuată
În cazul creşterilor vegetative reduse, determinate de condiţiile climatice nefavorabile, se
impune stabilirea încărcăturii de reducere (Ir) după formula:

Ic(100 − m)
Ir = , unde:
100 − P

Ic= încărcătura de compensaţie;

m= modificarea procentului de muguri în vederea diminuării
încărcăturii;
P= procentul de muguri care nu se transformăîn în lăstari.

65