Text Viticultura 1

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢELE VIEȚII "Regele Mihai I" DIN TIMIŞOARA
FACULTATEA DE INGINERIE ȘI TEHNOLOGII APLICATE
STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ
PROGRAMUL DE STUDII: HORTICULTURĂ I.F.R.
Prof.univ.dr. DOBREI ALIN IONEL
VITICULTURĂ
Suport autoinstruire pentru studenţii IFR
Editura Agroprint Timişoara

2022
1
Referenţi ştiinţifici:
Prof. univ. dr. Rotaru Liliana

Conf.univ.dr. Cichi Daniela Doloris
2
CUPRINS
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
NOŢIUNI INTRODUCTIVE..............................................................................5
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE..........................................................................5
1.1. DEFINIŢIA ŞI CONŢINUTUL VITICULTURII............................................5
1.2. IMPORTANŢA ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ A VITICULTURII..................6
1.3.SITUAŢIA VITICULTURII PE PLAN MONDIAL…………………….………6
1.4. SITUAŢIA VITICULTURII ÎN ROMÂNIA…………………………..………14
MORFOLOGIA VIŢEI DE VIE- RADACINA ....................………..…………...21
2.1. RĂDĂCINA……………………………………………………….…………..21
MORFOLOGIA VIŢEI DE VIE- TULPINA ....................………..…………......26
3.1. TULPINA……………………………………………………………………...26
3.1.1. ELEMENTELE LEMNOASE ALE BUTUCULUI CONDUS ÎN FORMĂ
JOASĂ (CLASICĂ)........................................................................................26
3.1.2. ELEMENTELE LEMNOASE ALE BUTUCULUI CONDUS ÎN FORME
SEMIÎNALTE ŞI ÎNALTE...............................................................................28
3.1.3. ELEMENTELE LEMNOASE ALE BUTUCULUI REZULTATE ÎN URMA
TĂIERII…………………………………………………………………………..…29
MORFOLOGIA VIŢEI DE VIE- MUGURII SI ELEMENTELE IERBOASE.....32
4.1. MUGURII……………………………………………………………...……...32
4.2. LASTARUL, FRUNZA ŞI CÂRCELUL....................................................34
4.3. INFLORESCENŢA, FLOAREA ŞI POLENUL.........................................37
4.4. STRUGURII ŞI BOABELE......................................................................39
ECOLOGIA VIŢEI DE VIE – INFLUENŢA FACTORILOR CLIMATICI..........44
5. ECOLOGIA VIŢEI DE VIE…………………………………………………….44
5.1. INFLUENŢA FACTORILOR CLIMATICI ASUPRA VIŢEI DE VIE……...45
ECOLOGIA VIŢEI DE VIE – INFLUENŢA FACTORILOR EDAFICI ŞI
OROGRAFICI…............................................................................................51
6.1. INFLUENŢA FACTORILOR EDAFICI ASUPRA VIŢEI DE VIE……….51
6.2. INFLUENŢA FACTORILOR OROGRAFICI ASUPRA VIŢEI DE
VIE………………………………………………………………………………….55
BIOLOGIA VIŢEI DE VIE – CICLUL BIOLOGIC ONTOGENETIC…………..57
7.1.CICLUL BIOLOGIC ONTOGENETIC……………………………………....57
ECOLOGIA VIŢEI DE VIE – CICLUL BIOLOGIC ANUAL.............................62
8.1. CICLUL BIOLOGIC ANUAL………………………………………………..62
8.1.1. PERIOADA ACTIVĂ DE VEGETAŢIE.................................................61
8.1.2. PERIOADA DE REPAUS FIZIOLOGIC……………………..................73
PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL - BIOLOGIA
ÎNMULŢIRII VIŢEI DE VIE.............................................................................76
3
9. PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL..............................76
9.1. BIOLOGIA ÎNMULŢIRII VIŢEI DE VIE....................................................76
9.1.1. ÎNMULŢIREA GENERATIVĂ...............................................................76
9.1.2. ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ (ASEXUATĂ)........................................77
PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL - BIOLOGIA
ÎNMULŢIRII VIŢEI DE VIE.............................................................................87
10.1. ÎNMULȚIREA PRIN ALTOIRE..............................................................87
PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL - TEHNOLOGIA
PRODUCERII BUTAŞILOR PORTALTOI.....................................................94
11. TEHNOLOGIA PRODUCERII BUTAŞILOR PORTALTOI.......................94
11.1. ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR DE PORTALTOI……..........................94
11.2. ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR TINERE DE PORTALTOI…............97
11.3. ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR DE PORTALTOI ÎN PRODUCŢIE...99
PRODUCERII BUTAŞILOR ALTOI............................................................105
12.TEHNOLOGIA PRODUCERII COARDELOR ALTOI.............................105
12.1. PRODUCEREA COARDELOR ALTOI ÎN PLANTAŢII MAMĂ............105
12.2. PRODUCEREA COARDELOR ALTOI ÎN PLANTAŢII OBIŞNUITE DE
PRODUCŢIE................................................................................................107
PRODUCERII VIŢELOR ALTOITE..............................................................109
13. TEHNOLOGIA PRODUCERII VIŢELOR ALTOITE...............................109
13.1. OBŢINEREA BUTAŞILOR ALTOIŢI ŞI FORŢAŢI..............................109
PRODUCERII VIŢELOR ALTOITE..............................................................119
14.1. CULTURA VIŢELOR ALTOITE ÎN ŞCOALA DE VIŢE.......................119
14.2. CLASAREA ŞI PĂSTRAREA PESTE IARNĂ A VIŢELOR ALTOITE.126
BIBLIOGRAFIE...........................................................................................131
4
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Cuvinte cheie: viticultură, cultivare, tehnologii moderne, eficienţă

economică, viţă de vie
Rezumat
Ca ştiinţă tehnologică, viticultura abordează diferitele aspecte
teoretice şi practice care privesc cultura viţei de vie, cum ar fi: tehnologiile de
obţinere a materialului săditor viticol, înfiinţarea plantaţiilor viticole, sistemele
de cultură şi formele de conducere a viţelor, tehnologiile de întreţinere a
plantaţiilor viticole.
Evoluţia mondială a viticulturii se va afla în viitor sub influenţe istorice,
economice, sociale şi religioase diferite de la ţară la ţară.In ultimul timp se
constată o diversificare a producţiei viti-vinicole cu o orientare spre produse
nefermentate obţinute din struguri. Această orientare fiind o consecinţă a
supraproducţiei de vin şi a luptei împotriva alcoolismului.
Pe teritoriul ţării noastre, viţa de vie a fost cultivată din cele mai vechi
timpuri. Vechimea acestei îndeletniciri se pierde în negura vremurilor, fosilele
găsite pe meleagurile noastre demonstrează existenţa viţei de vie, aici încă
de la începutul erei terţiare.
Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1.1. DEFINIŢIA ŞI CONŢINUTUL VITICULTURII
Termenul de viticultură provine din cuvintele latineşti “vitis”, care

înseamnă viţă de vie şi “cultura”, care înseamnă îngrijire, cultivare.
Ca ştiinţă biologică, viticultura studiază: originea şi evoluţia viţei de vie,
morfologia, anatomia, biologia şi fiziologia, relaţiile viţei de vie cu factorii de
mediu, etc. Toate aceste aspecte alcătuiesc bazele biologice ale viticulturii şi
ajută la fundamentarea tehnologiilor de cultură a viţei de vie.
Ca ştiinţă, viticultura s-a format prin sec. al XVIII-lea şi s-a dezvoltat
foarte mult în sec. XIX-XX odată cu celelalte ştiinţe biologice, tehnice şi
economice.
5
1.2. IMPORTANŢA ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ A VITICULTURII
Valoarea producţiei obţinută de pe un hectar, cultivat cu viţa de vie,

echivalează cu 10-15 ha de culturi cerealiere.
Importanţa viticulturii rezultă şi din următoarele aspecte:
-Valorifică foarte bine terenurile în pantă, nisipurile şi solurile
nisipoase, considerate improprii pentru alte culturi (cereale, plante tehnice).
In România, aproximativ 85% din plantaţiile viticole se găsesc amplasate pe
terenuri cu pante cuprinse între 4 şi 25%, iar aproximativ 8% din plantaţii sunt
amplasate pe soluri nisipoase.
-Este sursă de materii prime pentru economia naţională. Strugurii
reprezintă materia primă pentru obţinerea vinurilor şi distilatelor de vin,
pentru industria alimentară unde se obţin: sucurile de struguri, mustul
concentrat, gemuri, compoturi, stafide, etc.
-Este sursă de produse pentru export. Strugurii pentru masă, vinurile,
distilatele, şampania, stafidele, sucurile de struguri sunt produse foarte
solicitate la export.
-Este sursă de venituri pentru populaţie. O mare parte a populaţiei
care trăieşte în arealele viticole îşi desfăşoară activitatea în viticultură, de
unde îşi asigură veniturile necesare vieţii.
-Contribuie la îmbunătăţirea alimentaţiei. Datorită compoziţiei lor
chimice strugurii constituie un aliment valoros. Ei conţin o serie de substanţe
nutritive necesare organismului uman cum ar fi: zaharuri (glucoză, fructoză)
12-25%, acizi organici (tartric, citric, malic) 1-2%, săruri minerale (de Ca, Fe,
K,P, etc.) circa 1%, compuşi azotaţi 0,15-0,2%, vitamine (C, B1, B2, PP, A,
E), enzime, polifenoli, etc. Aceste substanţe sunt reconfortante pentru
organism, având rol energetic, mineralizant şi terapeutic. Un kilogram de
struguri consumaţi în stare proaspătă furnizează organismului 800-1200
calorii, ceea ce echivalează cu valoarea energetică a: 500-700 g carne de
vită, 300 g pâine, 1,1 l lapte, 1,2 kg cartofi, 3,5 kg tomate, 2 kg mere, etc.
-Prin acţiunea combinată diuretică şi laxativă, strugurii contribuie la
dezintoxicarea organismului. Cura de struguri sau de suc de struguri are
efecte terapeutice şi este indicată în tratamentul afecţiunilor hepatice, renale,
cardiovasculare, anemii, etc.
-Vinul, produsul principal obţinut din struguri este băutura alcoolică
naturală cea mai sănătoasă. Consumat raţional vinul este un aliment necesar
organismului uman (L.Pasteur, 1878).
-Asigură locuri de muncă pentru o bună parte din populaţie, aspect
deosebit de important în contextul actual al creşterii alarmante a şomajului.
Comparativ cu alte culturi agricole, cultura viţei de vie necesită mai multă
forţă de muncă (aproximativ 100 zile muncă/ha). In plus sectorul pepinieristic,
unităţile de prelucrare a strugurilor şi îmbuteliere a strugurilor necesită şi ele
forţă de muncă importantă.
1.3.SITUAŢIA VITICULTURII PE PLAN MONDIAL
Cultura viţei de vie, în condiţii de eficienţă economică, este posibilă în

regiunile în care temperatura medie anuală este cuprinsă între 9 şi 20° C.
6
Suprafeţele cultivate cu viţă de vie au o distribuţie insulară, cele mai mari
suprafeţe fiind concentrate între paralelele de 35 şi 51° latitudine nordică şi
cele de 25 şi 38° latitudine sudică.
Conform datelor prezentate de directorul general al OIV Federico
Castelluci la al 33-lea congres mondial de la Tbilissi se observă că Europa
deţine cele mai mari suprafeţe de viţă de vie, însă constatăm o scădere atât
a suprafeţelor cultivate cu viţă de vie în Europa cât şi a procentului la nivel
mondial, datorită creşterii suprafeţelor viticole în alte zone ale lumii.
Scăderea suprafeţelor cultivate cu vie în Europa se datorează mai ales
legislaţiei U.E. care a cerut reducerea suprafeţelor viticole datorită
supraproducţiei de vin şi lipsei forţei de muncă calificată.
Astfel Europa deţinea în anii 1986-1990 un procentaj de 69,3% din
suprafaţa mondială cu viţă de vie, suprafaţă aflată în continuă scădere, în
1999 procentul fiind de 64,7% iar în anul 2009, suprafaţa atingând 57,9%.
Următorul continent în top este Asia, care se află în creştere de la
15,7% în 1990 la 21,3% în 2009.La fel de constant au crescut suprafeţele şi
pe continentul American, de la 9,9% în 1990 la 13% pe anul 2009.
În Africa suprafaţa viticolă a oscilat, dacă în anul 1990
procentul era de 4,3%, în anul 1999 a scăzut la 4,1%, iar în 2009 a fost
înregistrată o creştere la 5,2%. Oceania prezintă cele mai mici suprafeţe
viticole, dar care au crescut constant, de la 0,7% în anul 1990 la 1,4% în
1999, iar în prezent se estimează că suprafaţa viticolă a atins 2,7%.
Tabelul 1.1.
Suprafaţa cultivată cu viţă de vie pe continente, exprimată procentual
(Federico Castellucci, 2010 – At the 33rd OIV world congress in Tbilissi)
Nr. % din suprafaţa mondială
Continentul
Crt. 1990 1999 2009
1 Europa 69,3 64,7 57,9
2 Asia 15,7 18,4 21,3
3 America 9,9 11,3 13,0
4 Africa 4,3 4,1 5,2
5 Oceania 0,7 1,4 2,7
Tabelul 1.2.
Suprafeţele (ha) cultivate cu viţă de vie pe continente
(© FAO Statistics Division 2010)
Suprafaţa mondială cultivată cu viţă de vie ( ha )
Nr.
Continentul
crt.
2005 2006 2007 2008 2009
1 Europa 4161469 4142189 4036919 3985591 4026854
2 Asia 1800432 1796678 1770349 1770552 1809206
3 America 908472 925553 811079 931132 943792
4 Africa 335675 440964 443823 454276 453420
5 Oceania 174206 180783 193567 195813 203869
Suprafaţa
6 mondială 7380254 7486167 7255737 7337364 7437141
totală
7
Conform datelor prezentate de FAO în ultimii ani se constată că în
Europa, Asia şi America suprafeţele cu viţă de vie au avut o tendinţă
descrescătoare, care a fost stopată în anul 2009 când s-a înregistrat o
uşoară redresare. În schimb, continentele Africa şi Oceania şi-au extins
constant suprafeţele în ultimii ani.
Tabelul 1.3.
Suprafeţele viticole în principalele ţări cultivatoare
Nr. Suprafaţa ( ha )
Ţara
Crt. 2007 2008 2009
1 Spania 1131315 1109049 1100000
2 Franţa 828885 813496 810000
3 Italia 782000 788100 801900
4 Turcia 484610 482789 479024
5 China 441666 453232 463232
6 SUA 378992 378770 380692
7 Iran 300000 277747 270000
8 Portugalia 222655 222700 222700
9 Argentina 220000 220000 220000
10 Chile 61278 182000 190000
11 România 174323 187038 183814
12 Australia 163951 166197 170427
13 Moldova 138266 136474 150000
14 Africa de Sud 115000 130000 130000
15 Grecia 108000 86800 125000
16 Uzbekistan 99200 102200 120000
17 Bulgaria 120341 110816 101434
18 Germania 99702 99700 99800
19 India 65000 68000 80000
20 Brazilia 78273 79946 79046
Principalele ţări cultivatoare de viţă de vie, după mărimea suprafeţelor

cultivate la nivelul anului 2009, sunt: Spania cu 1100000 ha, Franţa cu 810
000 ha, urmată de aproape de Italia cu 801 900 ha, la oarecare distanţă
clasându-se Turcia cu 479 024 ha şi China cu 463 232 ha. În funcţie de acest
indicator România ocupa în anul 2009 locul 11 în lume cu o suprafaţă de 183
814 ha.
Producţia mondială de struguri a oscilat de la o perioadă la alta fiind
influenţată de tehnologiile de cultură, sortimentul aflat în cultură, politicile
economice şi alimentare ale marilor ţări cultivatoare. Din anul 1961, de când
dispunem de primele date ( 42 546 914 tone ), producţia a înregistrat un ritm
ascendent pe măsura perfecţionării tehnologiilor de cultură, în anul 1980
producţia mondială ajungând la 66 546 956 tone. După acest an producţia
mondială a cunoscut un regres, în anul 1994 scăzând la 54 618 969 tone,
pentru ca în anul 2005 să atingă un maxim de 67 273 456 tone.
Referitor la repartizarea pe continente a producţiei mondiale de
struguri se constată încă dominanţa Europei, chiar dacă în ultimii 20 de ani
procentul Europei din producţia mondială de struguri a scăzut de la 63,3% în
1990 la 44,0% în 2009, ca urmare a restrângerii suprafeţelor cultivate. Pe
restul continentelor, pe fondul reducerii producţiei europene, producţiile sunt
8
într-o creştere continuă. America, Africa şi Oceania nu au înregistrat creşteri
spectaculoase, producţia acestora crescând încet şi sigur. Asia a reuşit ca în
20 de ani să îşi dubleze procentual producţia de struguri, de la 13,9% în anul
1990 la 26,5% în anul 2009.
Tabelul 1.4.
Producţia mondială de struguri (după F.A.O.2003)
Anul Producţia mondială (tone)
1961 42.546.914
1980 66.546.956
1993 55.897.136
1994 54.618.969
1995 55.851.744
1996 59.079.728
1997 58.562.056
1998 57.013.363
1999 61.061.977
2000 64.330.160
2001 61.247694
2002 62.389.467
2003 62.150.308
Tabelul1.5.
Producţia de struguri pe continente, exprimată procentual
(Federico Castellucci, 2010 – At the 33rd OIV world congress in Tbilissi)
Nr. Continentul % din producţia mondială
Crt. 1990 1999 2009
1 Europa 63,3 53,3 44,0
2 Asia 13,9 21,0 26,5
3 America 17,3 18,4 20,7
4 Africa 4,0 5,2 6,0
5 Oceania 1,5 2,1 2,8
Tabelul 1.6.
Producţia de struguri pe continente, exprimată în tone
Nr. Producţia mondială de struguri ( tone )
Continentul
crt. 2005 2006 2007 2008 2009
1 Europa 29071916 29573074 27422831 27593714 27284426
2 Asia 17916190 18310069 18026512 18458282 19296858
3 America 14172366 12962634 13905834 14210671 14014635
4 Africa 3944484 4166283 4054912 4233947 4352268
5 Oceania 2168500 2166198 1720439 2146790 1987012
Producţia
6 mondială 67273456 67178258 65130528 66643404 66935199
totală
Ca urmare a schimbărilor la nivelul continentelor au apărut modificări

importante şi în ceea ce priveşte topul principalelor ţări producătoare. Italia
9
rămâne pe primul loc cu 8 242 500 tone ( în scădere faţă de anul 2000 când
avea 8 869 500 tone ), urmată de China cu 7 384 656 tone ( în anul 2000,
China se clasa pe locul 6 cu 3 373 214 tone ) şi pe locul al treilea urcă SUA
cu 6 411 660 tone ( care în anul 2000 ocupa tot poziţia a treia în top cu o
producţie de 6 947 190 tone, dar în anul 2003 a căzut pe locul 4 fiind
devansată de Italia, Franţa şi Spania).
Dacă în anul 2003 Franţa şi Spania ocupau locurile 2 ( cu 7 000 000
tone ), respectiv 3 ( cu 6 148 300 tone ) în topul marilor ţări producătoare de
struguri , în anul 2009 ele ocupă locurile 4 şi 5, Franţa – 6 000 000 tone iar
Spania – 5 286 300 tone.
În ultimii ani cea mai bună plasare a României în topul ţărilor
producătoare de struguri a fost înregistrată în anul 2000, locul 11 cu o
producţie de 1.295.263 tone. În anul 2009 producţia de struguri obţinută în
ţara noastră a fost de 990 232 tone, România coborând pe locul 16.
Dintre continente cel mai reprezentativ pentru cultura strugurilor în
stare proaspătă este Asia, care deţine peste jumătate din producţia
mondială. Cele mai mari ţări producătoare de struguri în stare proaspătă
sunt: China, Iran, Turcia, India, Egipt, Italia, SUA, Chile, Brazilia şi
Uzbekistan majoritatea prezentând creşteri în ultimii ani cu excepţia Iranului
şi a Africii de Sud care sunt în descreştere evidentă la acest capitol.
Tabelul 1.7.
Producţia viticolă în principalele ţări cultivatoare
Nr. Ţara Producţia ( tone )
Crt. 2007 2008 2009
1 Italia 7392543 7793301 8242500
2 China 6786895 7235656 7384656
3 SUA 6402277 6639920 6411660
4 Franţa 6019056 5664195 6000000
5 Spania 5962643 6020000 5286300
6 Turcia 3612781 3918440 4264720
7 Argentina 2900000 2900000 2900000
8 Chile 2350000 2400000 2500000
9 India 1685300 1735000 1878000
10 Australia 1530439 1956790 1797012
11 Africa de Sud 1813003 1791643 1790000
12 Iran 2000000 1739503 1730000
13 Egipt 1485010 1531418 1550000
14 Brazilia 1371560 1421431 1345721
15 Germania 1480680 1428776 1330000
16 România 873224 996023 990232
17 Uzbekistan 880300 791000 899600
18 Grecia 940600 852900 850000
19 Moldova 597957 635513 682000
20 Ungaria 540071 570502 550000
Producţia de stafide pe continente clasează Asia pe primul loc, urmată

de America. În Europa se constată o creştere evidentă a producţiei de
stafide, în schimb Africa a pierdut foarte multe procente. Cele mai mari ţări
producătoare de stafide sunt:Turcia, SUA şi Iran urmate la mai mare distanţă
de Chile, Grecia, Africa de Sud.
10
Tabelul 1.8.
Producţia de struguri (%) pentru consum în stare proaspătă pe continente
(Federico Castellucci, 2010 – At the 33rd OIV world congress in Tbilissi )
Crt. 1990 1999 2008
1 Asia 36,5 50,2 55,9
2 Europa 42,4 23,3 17,9
3 America 12,4 14,7 13,9
4 Africa 8,4 11,3 12,1
5 Oceania 0,3 0,5 0,3
Tabelul 1.9.
Producţia de struguri (%) pentru stafide pe continente
Crt. 1990 1999 2008
1 Asia 41,0 53,8 52,3
2 America 34,2 29,8 35,5
3 Europa 3,3 3,0 7,8
4 Africa 15,5 9,6 3,4
5 Oceania 5,9 3,8 1,0
Tabelul 1.10.
Producţia de vin (%) pe continente
Crt. 1990 1999 2009
1 Europa 74,1 69,1 65,5
2 America 20,2 19,7 21,3
3 Asia 1,9 6,6 7,8
4 Africa 2,2 2,7 2,7
5 Oceania 1,6 1,9 2,7
În ceea ce priveşte proucţia de vin continentul european deţine 65,5%

din producţia mondială, fiind urmat de America cu 21,3 %, procentul
celorlalte continente fiind mai mic de 10%. În anul 2009 din totalul de 27 106
670 tone câte s-au produs la nivel mondial, Europa deţinea 17 712 349 tone.
Tabelul 1.11.
Producţia de vin pe continente, exprimată în tone
Nr. Producţia mondială de vin ( tone )
Continentul
crt. 2005 2006 2007 2008 2009
1 Europa 18532878 18962348 17141555 17275460 17712349
2 America 5755926 5109340 5185578 5197206 5029975
3 Asia 1685379 1718263 1810075 1820900 1883707
4 Oceania 1535827 1562988 1109572 1449980 1299600
5 Africa 1011636 1130780 1104692 1157137 1181037
Producţia
6 mondială 28521647 28483721 26351472 26900685 27106670
totală
11
Tabelul 1.12.
Producţia de vin în principalele ţări cultivatoare
Nr. Ţara Producţia ( tone )
Crt. 2007 2008 2009
1 Italia 4251383 4609554 4994940
2 Franţa 4711600 4198632 4552077
3 Spania 3444261 3591300 3250610
4 SUA 2250000 2250000 2250000
5 China 1450000 1500000 1580000
6 Argentina 1504600 1467764 1213547
7 Australia 961972 1244780 1099600
8 Africa de Sud 978269 1026100 1050000
9 Chile 791794 824642 986935
10 Germania 1026100 1000100 950000
11 Portugalia 586676 562000 610000
12 România 535514 554182 610000
13 Federaţia Rusă 513130 503483 510000
14 Grecia 350028 400409 425000
15 Ungaria 322000 325000 330000
Cele mai mari ţări producătoare de vin la nivelul anului 2009 sunt:
Italia cu 4 994 940 tone, urmată îndeaproape de Franţa cu 4 552 077 tone,
pe locul 3 se clasează Spania cu 3 250 610 tone, urmată de SUA şi China.
România se clasează pe locul 12 cu 610 000 tone.
Consumul de vin pe cap de locuitor diferă de la o ţară la alta. Conform
datelor Patronatului Naţional al Viei şi Vinului (PNVV) şi Institutului Naţional
de Statistică din 2010 în România se consumă 23 l/an/cap de locuitor. Ţările
cu cel mai mare consum de vin pe cap de locuitor în anul 2008 conform
statisticii The Wine Institute sunt: Vatican – 66,67 l/an/locuitor, Norfolk
Islands – 57,44 l/an/locuitor, Franţa – 53,22 l/an/locuitor, Luxemburg – 52,70
l/an/locuitor, Andora – 51,78 l/an/locuitor, Italia – 50,06 l/an/locuitor,
Portugalia – 44,32 l/an/locuitor, Slovenia – 43,77 l/an/locuitor, Falkland
Islands – 41,99 l/an/locuitor, Croaţia – 41,16 l/an/locuitor.
Evoluţia mondială a viticulturii se află sub influenţe istorice,
economice, sociale şi religioase diferite de la o ţară la alta. Acest lucru reiese
si urmărind piaţa comercializării strugurilor şi vinului.
Primele 10 ţări exportatoare de struguri pe plan mondial la nivelul
anului 2007 sunt: Chile, Italia, SUA, Africa de Sud, Olanda, Mexic, Turcia,
Uzbekistan, Spania şi India.
În ceea ce priveşte exportul de vin, în anul 2007 la nivel mondial
marile ţări exportatoare erau : Italia, Franţa, Spania, Chile, Australia, Africa
de Sud, SUA, Argentina, Germania şi Portugalia. Principalele ţări
importatoare de vin sunt: Germania şi Marea Britanie, urmate de SUA,
Franţa şi Federaţia Rusă.
În ultimul timp se constată o diversificare a producţiei viti-vinicole cu o
orientare spre produse nefermentate obţinute din struguri, această orientare
fiind o consecinţă a supraproducţiei de vin şi a luptei împotriva alcoolismului.
12
Tabelul 1.13.
Principalele ţări exportatoare de struguri în anul 2007
Nr. Ţara Cantitatea ( tone) Valoarea
Crt. ($/tonă)
1 Chile 1552741 1267
2 Italia 447282 1576
3 SUA 386677 1821
4 Africa de Sud 286895 1090
5 Olanda 194265 2401
6 Mexic 176885 871
7 Turcia 170250 550
8 Uzbekistan 110871 602
9 Spania 106410 1873
10 India 96723 794
11 Brazilia 79081 2146
12 Grecia 69400 2027
13 Afghanistan 61827 122
14 Argentina 58812 1055
15 China 56103 599
16 Egipt 53697 1112
17 China, Hong Kong SAR 44698 1342
18 Macedonia 42499 349
19 Moldova 40428 297
20 Australia 40156 1945
Tabelul 1.14.
Principalele ţări exportatoare de vin în anul 2007
Nr.
Ţara Cantitatea ( tone) Valoarea ($/tona)
Crt.
1 Italia 1826635 2596
2 Franţa 1492933 6199
3 Spania 1433966 1671
4 Chile 1157808 2085
5 Australia 781419 3185
6 Africa de Sud 499869 1338
7 SUA 423118 2134
8 Argentina 365075 1361
9 Germania 344412 2875
10 Portugalia 341935 2394
11 Bulgaria 113913 1037
12 Noua Zeelandă 84171 6645
13 Ungaria 68581 1315
14 Austria 56555 2557
15 Marea Britanie 45130 8485
16 Olanda 35691 5617
17 Danemarca 34066 3523
18 Belgia 33952 8897
19 Singapore 11616 24563
20 Elveţia 1982 77233
13
Piaţa mondială a vinului este una dinamică, într-o schimbare continuă,
cu un mediu concurenţial acerb, care influenţează în mare măsură evoluţia
mondială a viticulturii. Aceasta se va afla şi pe viitor sub influenţe istorice,
economice, sociale şi religioase diferite de la o ţară la alta.
Tabelul 1.15.
Principalele ţări importatoare de vin în anul 2007
Nr. Ţara Cantitatea ( tone) Valoarea ($/tonă)
Crt.
1 Germania 1418522 1901
2 Marea Britanie 1178888 4250
3 SUA 845234 5471
4 Franţa 526227 1395
5 Federaţia Rusă 399595 1448
6 Olanda 342598 3015
7 Canada 311784 4715
8 Belgia 311152 4582
9 Danemarca 186760 3857
10 Elveţia 185869 5372
11 Italia 172400 2744
12 China 169983 2199
13 Japonia 166664 7464
14 Suedia 142321 4229
15 Austria 77041 3058
16 Norvegia 72633 4337
17 Irlanda 72385 5117
18 Spania 58850 4870
19 Australia 43891 7744
20 Singapore 23507 16942
1.4. SITUAŢIA VITICULTURII ÎN ROMÂNIA
Pe teritoriul ţării noastre, viţa de vie a fost cultivată din cele mai vechi
timpuri. Vechimea acestei îndeletniciri se pierde în negura vremurilor, fosilele
găsite pe meleagurile noastre demonstrează existenţa viţei de vie aici, încă
de la începutul erei terţiare.
Istoria cultivării viţei de vie în România din timpuri străvechi, l-au
determinat pe istoricul şi scriitorul Bogdan Petriceicu Haşdeu să afirme cu
peste un secol în urmă, că “Românii au fost pururea şi fără nici o întrerupere
o naţiune viti-vinicolă”.
În prezent arealul viticol din România este încadrat în 8 regiuni
viticole, 37 podgorii şi 171 centre viticole. Conform Institutului Naţional de
Statistică numărul de exploataţii agricole care au utilizat suprafeţe cultivate
cu viţă de vie a fost de 894 000, o exploataţie agricolă utilizând în medie 0,20
ha cultivate cu viţă de vie.
Patrimoniul viticol naţional cuprinde totalitatea plantaţiilor de viţă de
vie existente în ţara noastră (vii roditoare altoite şi pe rădăcini proprii, hibrizi
producători direcţi, pepiniere viticole, terenuri în pregătire, centrele de
vinificaţie şi depozitele de vinuri.)
În ceea ce priveşte suprafaţa ocupată cu viţă de vie, aceasta a oscilat
de la o perioadă la alta. Suprafaţa maximă a fost atinsă în 1972, de 300.400
14
ha, după care aceasta a scăzut continuu. După promulgarea legii fondului
funciar (Legea 18/1991) prin care s-a reconstituit dreptul de proprietate
privată asupra terenurilor s-a trecut la extinderea suprafeţelor ocupate cu viţă
de vie.
Din păcate, dificultăţile economice şi financiare au făcut ca acest scurt
avânt al viticulturii înregistrat imediat după 1990 să fie stopat, astfel că în
prezent suprafeţele ocupate cu viţă de vie sunt în continuă scădere. Dacă
suprafaţa viticolă a României era de aproximativ 245.000 ha în anul 2000, în
anul 2010 România deţinea o suprafaţă totală de 186.900 hectare cultivată
cu viţă-de-vie, potrivit datelor Ministerului Agriculturii. Suprafeţele raportate
de diversele organizaţii sau instituţii nu sunt întotdeauna foarte bine corelate.
În anul 2006 suprafaţa de vii pe rod pentru struguri de masă a fost de
12,6 mii ha şi suprafaţa de vii pe rod pentru struguri de vin a fost de 177,1 mii
ha, reprezentând un total de 189,7 mii ha. Producţia de struguri de masă
pentru anul 2006 a fost de 67 mii tone, iar producţia de struguri de vin a fost
de 884,1mii tone, din care a rezultat o producţie de vin de 5014 mii hl.
Tabelul 1.16.
Situaţia viticulturii în România între anii 2005-2009
Anul 2005 2006 2007 2008 2009
Suprafaţa
170975 190294 174323 187038 183814
(ha)
Producţia 990232
de struguri 505849 912383 873224 996023
(tone)
Producţia
de vin 260220 501401 535514 554182 610000
(tone)
Multe suprafeţe viticole chiar din perimetre consacrate au fost

abandonate de noii proprietari care nu au pregătirea ştiinţifică necesară şi
poate nici posibilităţile financiare de a aplica o tehnologie de cultură eficientă
a viţei de vie.
Alte suprafeţe sunt ocupate de vii bătrâne sau îmbătrânite care trebuie
defrişate şi replantate după un anumit timp de pauză. Costul foarte ridicat de
înfiinţare a unui hectar cu viţă de vie a făcut ca suprafeţele plantate în ultimul
timp să fie foarte mici.
Un alt neajuns al viticulturii actuale îl constituie invazia hibrizilor
producători direcţi care ocupă suprafeţe importante. Suprafeţele mari
ocupate cu hibrizi de viţă de vie de proastă calitate scad foarte mult şansele
vinurilor româneşti de a pătrunde pe pieţele externe. Invazia hibrizilor a fost
favorizată de costul mai mic al materialului săditor şi tehnologia mai simplă
de cultură comparativ cu soiurile nobile.
Totuşi în ultimii ani, prin diferite programe, au fost alocate pentru
înfiinţarea de plantaţii viticole resurse financiare importante care au dus la o
relativă creştere a înfiinţării de noi plantaţii sau a înlocuirii plantaţiilor
îmbătrânite. Această creştere a suprafeţelor este diferită de la o regiune
viticolă la alta după cum reiese din datele prezentate de Institutul Naţional de
Statistică.
15
Tabelul 1.17.
Suprafaţa şi producţia din România în anul 2006
( după site-ul www.madr.ro )
Nr.crt Specificare U.M 2006
mii ha 189,7
Vii pe rod
1. kg/ha 5015
TOTAL
mii to 951,1
mii ha 98,1
2. Vii nobile pe rod din care: kg/ha 5619
mii to 551,3
mii ha 85,5
Vii nobile pentru struguri
3. kg/ha 5664
de vin
mii to 484,3
mii ha 12,6
Vii nobile pentru struguri
4. kg/ha 5317
de masă
mii to 67,0
mii ha 91,6
5. Vii hibride pe rod kg/ha 4364
mii to 399,8
Producţia totală de vin din
6 mii hl 5014,0
care:
7 Producţia de vin nobil mii hl 2714,2
8 Producţia de vin hibrid mii hl 2299,8
Tabelul 1.18.
Suprafaţa cultivată cu viţă de vie în anul 2009 pe regiuni de dezvoltare
(după Institutul Naţional de Statistică, 06.12.2010)
Suprafaţa cultivată cu viţă
Regiuni de dezvoltare %
de vie (ha)
Total 180262 100,0
Nord – Est 29211 16,2
Sud – Est 75419 41,8
Sud – Muntenia 27726 15,4
Sud – Vest Oltenia 32323 17,9
Vest 3057 1,7
Nord – Vest 6719 3,7
Centru 5364 3,0
Bucureşti – Ilfov 443 0,3
Cea mai mare suprafaţă cultivată cu viţă de vie există în regiunea de

dezvoltare Sud – Est, care are o pondere de 41,8% din suprafaţa viticolă a
ţării, fiind urmată de regiunile Sud – Vest Oltenia şi Nord – Est.
Tot Institutul Naţional de Statistică, prezintă date privind suprafeţele
viticole pe regiuni de dezvoltare şi direcţii de producţie.
Suprafeţele viticole destinate producţiei vinurilor de calitate cu
denumire de origine controlată reprezintă 15,1 % din totalul suprafeţelor
cultivate cu struguri pentru vin, în timp ce 84,9 % reprezintă suprafeţele
viticole destinate producerii vinurilor cu indicaţie geografică, vinuri de masă şi
vinuri din struguri hibrizi. Regiunea de dezvoltare Sud – Est a înregistrat cea
16
mai mare suprafaţă cultivată cu vinuri DOC (44,5%), urmată de regiunea
Nord – Est (18,9%). Cele mai mari procente privind suprafeţele cultivate cu
viţă de vie care se încadrează la categoria alte vinuri le deţin regiunile de
dezvoltare Sud – Est (39,2%) şi Sud – Vest Oltenia ( 20,5%).
Tabelul 1.19.
Suprafaţa cultivată cu viţă de vie pentru struguri de vin în anul 2009 pe
regiuni de dezvoltare şi tipuri de producţie
(după Institutul Naţional de Statistică, comunicat de presă nr.255 din 06.12.2010)
Regiuni de Suprafaţa cultivată cu viţă de vie pentru struguri de vin (ha)
dezvoltare Total Vinuri DOC Alte vinuri
Total 170292 25699 144593
Nord – Est 28072 4846 23226
Sud – Est 68081 11430 56651
Sud – Muntenia 27069 2839 24230
Sud – Vest 31966 2386 29580
Oltenia
Vest 2645 1320 1325
Nord – Vest 6667 45 6622
Centru 5349 2833 2516
Bucureşti – Ilfov 443 - 443
Regiunea de dezvoltare Sud – Est are cea mai mare suprafaţă

cultivată cu struguri pentru masă (79,3%), celelalte regiuni însumând 20,7 %.
În ceea ce priveşte distribuţia suprafeţelor cultivate cu material săditor viticol
pe regiuni de dezvoltare acestea s-au desfăşurat astfel: Nord– Est(65,9%),
Sud – Vest Oltenia (21,1%), Sud – Est ( 8,3 %), Sud Muntenia ( 2,4%),
Centru (1,4%), Vest (0,9%).
Tabelul 1.20.
Suprafaţa cultivată cu viţă de vie pentru struguri de masă şi material
săditor viticol în anul 2009 ( după Institutul Naţional de Statistică, 06.12.2010)
Suprafaţa cultivată cu viţă
Regiuni de Suprafaţa cultivată cu
de vie pentru struguri de
dezvoltare material săditor viticol (ha)
masă (ha)
Total 9175 795
Nord - Est 615 524
Sud - Est 7272 66
Sud - Muntenia 638 19
Sud – Vest Oltenia 189 168
Vest 405 7
Nord - Vest 52 -
Centru 4 11
Bucureşti - Ilfov - -
În România în 2009 din suprafaţa cultivată cu soiuri de struguri pentru

vin 84,1% reprezintă soiuri de viţă de vie pentru vinuri albe, respectiv 143157
ha, în timp ce soiurile de struguri pentru vinuri roşii au ocupat o suprafaţă de
27135 ha, respectiv 15,9 %. Regiunea de dezvoltare Sud-Est rămâne cea
mai performantă în ceea ce priveşte suprafeţele cultivate cu viţă de vie,
deţine cele mai mari procente la suprafeţele cultivate cu soiuri pentru vinuri
albe ( 37,4%) şi vinuri roşii ( 53,6%).
Conform Institutului National de Statistică cele mai cultivate soiuri de
struguri pentru vinuri albe în ţara noastră sunt: Fetească albă, Fetească
17
regală, Riesling, Aligote, Sauvignon, Muscat Ottonel, Pinot gris, Chardonnay,
Tămâioasă românească, Grasă de Cotnari, Frâncuşă şi Galbenă de
Odobeşti. Din totalul suprafeţelor cultivate cu soiuri pentru vinuri albe 18%
reprezintă doar suprafeţele cultivate cu Fetească albă şi Fetească regală.
Dintre vinurile roşii cele mai răspândite în România sunt: Merlot,
Cabernet Sauvignon, Băbească neagră, Roşioară, Fetească neagră, Pinot
noir, Burgund mare, Traminer roz, Busuioacă de Bohotin. Soiul Merlot a
ocupat în anul 2009 o suprafaţă de 10 988 ha care semnifică 40,5% din
suprafaţa cultivată cu soiuri pentru vinuri roşii.
Datorită schimbării structurii proprietăţii asupra terenului, producţia de
struguri şi vin a avut şi ea variaţii mari în ultimii ani. Sectorul vitivinicol este
important pentru agricultura românească, din principalele produse agricole
obţinute în România în anul 2008 strugurii au ocupat locul 7, iar din
principalele produse exportate de România în anul 2007, vinul a ocupat locul
11.
Tabelul 1.21.
Principalele produse agricole obţinute în România în anul 2008
Nr. Crt. Produsul Cantitatea ( MT)
1 Porumb 7849080
2 Grâu 7180980
3 Lapte de vacă 5468209
4 Cartofi 3649020
5 Orz 1209410
6 Seminţe de Floarea soarelui 1169940
7 Struguri 996023
8 Varză şi alte brasicaceae 967627
9 Rosii 814376
10 Sfeclă de zahăr 706660
11 Seminţe de rapiţă 673033
12 Lapte de oaie 656833
13 Pepeni verzi 508466
14 Prune 475290
15 Mere 459016
16 Carne de porc 415885
17 Ceapă uscată 395579
18 Ovăz 382030
19 Ouă de găină 333596
20 Carne de pui 272085
Ministerul Agriculturii precizează că în anul 2006 exportul de vin a fost

de 181,6 mii hl cu o valoare de 18030 mii Euro , iar importul de vin a fost de
713,3 mii hl cu o valoare de 29249 mii Euro. Politica de calitate urmărită la
producţia de vin pentru export şi consum a fost orientată spre promovarea
vinurilor albe şi roşii de înaltă calitate, cu prioritate din soiurile româneşti
Fetească albă, Fetească regală, Grasă de Cotnari, Tamâioasă românească,
Busuioacă de Bohotin, Fetească neagră, Negru de Dragăşani, Novac. Din
totalul producţiei vinurile cu denumire de origine controlată (D.O.C.)
reprezintă 7-10%, vinurile de masă cu indicaţie geografică reprezintă 15-
20%, iar vinurile de consum curent reprezintă 70-78%. România a fost şi va
rămâne o ţară exportatoare de vinuri pe piaţa mondială. Principalele ţări în
18
care se realizează exportul de vin sunt: Germania, Anglia, Danemarca,
Rusia, SUA, Japonia, Suedia, etc.
Tabelul 1.22.
Principalele produse exportate de România în anul 2007
Nr. Ţara Cantitatea ( tone) Valoarea ($/tona)
Crt.
1 Seminţe de Floarea soarelui 382687 377
2 Porumb 312289 329
3 Seminţe de rapiţă 279125 379
4 Grâu 206634 305
5 Orz 139808 261
6 Băuturi non-alcoolice 124570 338
7 Soia 65944 350
8 Ulei de Floarea soarelui 54141 883
9 Ulei de rapiţă 21293 976
10 Produse de patiserie 17311 2438
11 Vin 14839 1467
12 Ţigări 9150 19839
În ultimii ani oferta de struguri este mică şi necorespunzătoare din

punct de vedere calitativ. În ultimii zece ani doar 2000, 2002, 2003 şi 2009 au
fost ani deosebit de favorabili pentru viticultură, când calitatea strugurilor a
fost excepţională.
Din păcate sortimentul de soiuri deficitar calitativ, dificultăţile financiare
şi o dotare neperformantă a complexelor de vinificaţie fac ca vinurile
româneşti să fie încă, cu mici excepţii, mai puţin competitive pe piaţa externă.
În ultimii ani pe lângă Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, în
vederea implementării legislaţiei viti-vinicole şi controlul aplicării acesteia au
fost create următoarele organisme:
- Inspecţia de Stat pentru Controlul Tehnic Viti-vinicol - ISCTV;
- Oficiul Naţional al Denumirilor de Origine pentru Vinuri şi Alte
Produse Viti-vinicole - ONDOV;
- Oficiul Naţional al Viei şi Vinului - ONVV;
- Asociaţia Producătorilor şi Exportatorilor de Vinuri din România -
APEV;
- Organizaţia Naţională Interprofesională Viti-vinicolă - ONIV;
- Patronatul Naţional al Viei şi Vinului - PNVV.
Dezvoltarea echilibrată a viticulturii româneşti în concordanţă cu
cerinţele Uniunii Europene va fi posibilă prin aplicarea următoarelor măsuri:
- replantarea terenurilor din arealele delimitate care sunt lăsate în
pârloagă sau sunt cultivate cu alte culturi, folosind la plantare material
biologic valoros;
- extinderea soiurilor noi şi a clonelor valoroase;
- reorientarea sortimentului spre soiurile care au cerere pe piaţă;
-stoparea extinderii suprafeţelor ocupate cu hibrizi şi înlocuirea
treptată a acestora;
- raţionalizarea tehnologiilor de cultură;
- alinierea legislaţiei la cea europeană din domeniu;
19
- sprijinirea financiară a producătorilor interni şi protejarea vinurilor
româneşti faţă de concurenţa celor străine;
- aplicarea unei politici fiscale corecte.
Fără aplicarea unor măsuri ferme de relansare, viticultura
românească cu toată tradiţia sa milenară este în pericol de prăbuşire, mai
ales că peste 70% din plantaţii sunt bătrâne sau îmbătrânite, iar posibilităţile
de înlocuire a acestora sunt foarte scăzute.
Întrebări rezolvate
1. Care sunt aspectele din care rezidă importanţa viticulturii ?
Importanţa viticulturii rezidă din:
Este sursă de venituri pentru populaţie.
-Contribuie la îmbunătăţirea alimentaţiei
-Valorifică foarte bine terenurile în pantă, nisipurile şi solurile
nisipoase, considerate improprii pentru alte culturi (cereale, plante tehnice).
-Este sursă de materii prime pentru economia naţională.
-Este sursă de produse pentru export.
2. Ce studiază viticultura ca știință tehnologică?
3.Care sunt aspectele care alcătuiesc bazele biologice ale viticulturii?
Ca ştiinţă biologică, viticultura studiază: originea şi evoluţia viţei de vie,
morfologia, anatomia, biologia şi fiziologia, relaţiile viţei de vie cu factorii de
mediu, etc. Toate aceste aspecte alcătuiesc bazele biologice ale viticulturii şi
ajută la fundamentarea tehnologiilor de cultură a viţei de vie.
Întrebări de autoevaluare
1. Care este temperatura medie anuală care permite cultivarea viţei

de vie ?
2. Care sunt aspectele din care rezidă importanţa viticulturii ?
3. Care sunt ţările care au cele mai mari suprafeţe cu viţă de vie ?
4. Care sunt principalele ţări producătoare de vinuri ?
5. Care sunt principalele ţări cultivatoare de struguri pentru masă ?
20
MORFOLOGIA VIŢEI DE VIE- RADACINA
Cuvinte cheie: sistemul radicular, sistemul aerian,particularităţi

morfologice, lucrări agrotehnice
Rezumat
Viţa de vie este o plantă multianuală, alcătuită din două părţi distincte,
bine proporţionate ca mărime:sistemul radicular şi sistemul aerian (tulpina).
De buna dezvoltare şi funcţionare a sistemului radicular depinde vigoarea
plantei, puterea ei de creştere, capacitatea de fructificare, cantitatea şi
calitatea producţiei de struguri. Tulpina este partea butucului viţei de vie pe
care sunt amplasate toate organele supraterestre ale acestuia, ea poate fi
condusă în formă joasă sau în formă semiînaltă şi înaltă. Prin scurtarea
coardelor anuale la anumite lungimi, rezultă elemente specifice care în
practică poartă diferite denumiri convenţionale, în funcţie de dimensiuni, locul
de amplasare şi scopul cu care se lasă pe butuc la tăierea în uscat.
2.1. RĂDĂCINA
Rădăcina viţei de vie este de tip rămuros, fiind alcătuită din rădăcini de
diferite dimensiuni şi vârste care îndeplinesc funcţii diferite.
După origine rădăcinile se împart în două grupe: rădăcini embrionare
şi rădăcini adventive.
Rădăcinile embrionare provin din radicela embrionului şi se întâlnesc
la viţele înmulţite prin seminţe (viţele sălbatice şi hibrizii din câmpurile de
ameliorare).
Rădăcinile adventive se întâlnesc la viţele înmulţite pe cale
vegetativă şi se formează pe butaşul sau marcota pusă la înrădăcinat în
condiţii corespunzătoare de umiditate, căldură şi aeraţie. Rădăcinile
adventive apar la nodurile butaşilor sau marcotelor unde ţesuturile sunt mai
rarefiate şi concentraţia substanţelor de rezervă este mai mare.
21
Fig.2.1.a. Rădăcini embrionare
Fig.2.1.b. Rădăcini pivotante la plantele obţinute prin seminţe
a b
Fig.2. 2. Rădăcini adventive: a)- plantă obţinută prin butaş;

b)- plantă obţinută din marcotă( original).
22
Rădăcinile adventive care pornesc direct din tulpină (butaş sau
marcotă) sunt rădăcini principale, pe acestea se formează ramificaţii de
ordinul II (secundare). Acestea la rândul lor se ramifică în rădăcini de ordinul
III, IV, V, etc.
Un alt criteriu de clasificare este dat de nodul butaşului pus la
înrădăcinat, la care se formează rădăcinile:
Rădăcini inferioare sau bazale, care se formează la nodul bazal al
butaşului. Ele prezintă cea mai mare importanţă pentru aprovizionarea
butucului cu apă şi substanţe nutritive.
Rădăcini mijlocii sau intermediare. Se formează la nodurile situate
la mijlocul butaşului şi sunt mai puţin dezvoltate, deoarece sunt situate între
cei doi poli de influenţă ai butaşului.
Rădăcini superioare. Se formează la nodurile superioare ale
butaşului, în stratul de sol de la suprafaţă. Deoarece au condiţii favorabile de
nutriţie şi aeraţie, ele se dezvoltă în dauna rădăcinilor din profunzime si au
condiţii mai puţin prielnice. Acest lucru este dăunător pentru viţa de vie
deoarece aceste rădăcini sunt supuse pericolului de îngheţ, secetă sau pot
să fie tăiate cu ocazia efectuării lucrărilor solului. Din aceste considerente,
rădăcinile superioare trebuie îndepărtate prin lucrarea de copcit.
Fig.2.3. Poziţia rădăcinilor pe butaş a- radacini superioare; b- rădăcini

mijlocii; c- rădăcini inferioare
O categorie aparte de rădăcini o reprezintă rădăcinile de rouă, care

apar din altoi. Aceste rădăcini trebuie îndepărtate (tot prin lucrarea de copcit),
deoarece cu timpul duc la individualizarea altoiului de portaltoi, anulând
efectul altoirii.
După dimensiunile şi funcţiile pe care le îndeplinesc rădăcinile se
clasifică în:
a) Rădăcini de schelet cu lungimea de 1-10 m, grosimea de 3-30 m
şi culoare maronie închisă. Ele sunt, lignificate şi îndeplinesc în principal rolul
de fixare a plantei în sol, de conducere şi înmagazinare a substanţelor de
rezervă.
23
b) Rădăcini de semischelet, se mai numesc şi rădăcini de tranziţie,
au dimensiuni mai reduse comparativ cu cele de schelet (0,5-1m lungime şi
1-3 mm diametru), au culoarea maronie deschisă, măresc suprafaţa
sistemului radicular şi poartă pe ele rădăcinile active.
c) Rădăcini active (de hrănire sau absorbante) sunt de dimensiuni
reduse (1-4 mm lungime şi >1 mm grosime), au culoare albă-străvezie şi
sunt acoperite cu numeroşi peri absorbanţi. Ele îndeplinesc următoarele
funcţii: de creştere, respiraţie, de absorbţie a apei şi a sărurilor minerale şi de
sinteză a unor compuşi cu azot.
Orientarea rădăcinilor în sol, faţă de verticală este diferită în funcţie de
specie şi soi . Unghiul de creştere al rădăcinilor faţă de linia verticală care
trece prin ax se numeşte “unghi geotropic”, el este specific fiecărui soi, dar
poate fi modificat în funcţie de condiţiile pedoclimatice.
După valorile unghiului geotropic rădăcinile viţei de vie se clasifică
în trei grupe:
a) Rădăcini cu direcţie de creştere verticală (pivotante). La aceste
rădăcini unghiul geotropic este mic (sub 30°). Ele se întâlnesc la portaltoiul
Rupestris du Lot.
b) Rădăcini cu direcţie de creştere oblică. Au unghiul geotropic
cuprins între 30-60° şi se întâlnesc la hibrizii portaltoi (Berlandieri x Riparia,
Riparia x Rupestris).
c) Rădăcini cu direcţie de creştere orizontală (trasante). Au valorile
unghiului geotropic de 60-80° şi se întâlnesc la portaltoiul Riparia gloire.
Fig.2.4. Direcţia de creştere a rădăcinilor în sol (unghiul geotropic); a- rădăcini

verticale; b- rădăcini oblice; c- rădăcini trasante
Fig.2.5. Răspândirea rădăcinilor în sol
24
Creşterea, ramificarea şi răspândirea rădăcinilor viţei de vie în sol sunt
influenţate de factori genetici, biologici, ecologici şi agrotehnicii .Rădăcinile
pot să pătrundă în sol până la adâncimea de 3-6-10 m. Totuşi marea
masă a rădăcinilor se găsesc la adâncimea de 30-70 cm. In plan orizontal
rădăcinile sunt răspândite pe o rază de 1,5-2 m în jurul butucului, cele mai
multe fiind orientate pe intervalul dintre rânduri.
Din punct de vedere morfologic indiferent de originea lor
(embrionară sau adventivă), rădăcinile, pe lungimea lor prezintă
următoarele părţi: vârful, protejat de piloriză; zona netedă; zona perişorilor
absorbanţi şi zona aspră.
Fig.2.6. Morfologia rădăcinii: piloriza; Zn- zona netedă; Zp-zona perilor

absorbanţi; Zo- zona aspră.
1.Cum se clasifica rădăcinile?
După origine rădăcinile se împart în două grupe: rădăcini embrionare şi
rădăcini adventive.
2.La ce tipuri de rădăcini întâlnim rădăcinile adventive?
Rădăcinile adventive se întâlnesc la viţele înmulţite pe cale vegetativă şi se
formează pe butaşul sau marcota pusă la înrădăcinat în condiţii
corespunzătoare de umiditate, căldură şi aeraţie. Rădăcinile adventive apar
la nodurile butaşilor sau marcotelor unde ţesuturile sunt mai rarefiate şi
concentraţia substanţelor de rezervă este mai mare.
1. Ce tip de rădăcină prezintă viţa de vie?

2. Care sunt criteriile de clasificare a rădăcinilor?
3. Ce este unghiul geotropic şi cum se clasifică rădăcinile în funcţie de
acesta?
4. Unde se găsesc plasate majoritatea rădăcinilor active în plan vertical
şi orizontal?
25
MORFOLOGIA VIŢEI DE VIE- TULPINA
Cuvinte cheie: particularităţi morfologice, lucrări agrotehnice, coarde

de rod, cepi
Rezumat
Viţa de vie este o plantă multianuală, alcătuită din două părţi distincte,
bine proporţionate ca mărime:sistemul radicular şi sistemul aerian (tulpina).
De buna dezvoltare şi funcţionare a sistemului radicular depinde vigoarea
plantei, puterea ei de creştere, capacitatea de fructificare, cantitatea şi
calitatea producţiei de struguri. Tulpina este partea butucului viţei de vie pe
care sunt amplasate toate organele supraterestre ale acestuia, ea poate fi
condusă în formă joasă sau în formă semiînaltă şi înaltă. Prin scurtarea
coardelor anuale la anumite lungimi, rezultă elemente specifice care în
practică poartă diferite denumiri convenţionale, în funcţie de dimensiuni, locul
de amplasare şi scopul cu care se lasă pe butuc la tăierea în uscat.
3.1. TULPINA
Tulpina este partea butucului viţei de vie pe care sunt amplasate toate
organele supraterestre ale acestuia.
La viţele obţinute prin seminţe tulpina are origine embrionară, ea începe la
colet, locul de separare a părţii aeriene de cea subterană. În cazul
înmulţirii pe cale vegetativă (butăşire, marcotaj, altoire) tulpina are origine
mugurală, deosebindu-se o porţiune de tulpină subterană şi una aeriană,
separate între ele, în cazul viţelor altoite, prin zona de concreştere între
altoi şi portaltoi (punctul de altoire).
Partea subterană (îngropată) a tulpinii păstrează, în general,
lungimea iniţială a butaşului sau marcotei care a servit la înmulţire. Pe
această porţiune a tulpinii se formează rădăcini adventive, dispuse de
regulă la noduri.
Zona de concreştere (sudare) între altoi şi portaltoi este situată la
nivelul solului, recunoscută prin îngroşarea neobişnuită a tulpinii îndeosebi
pe seama proliferării ţesuturilor altoiului. Această zonă prezintă
sensibilitate accentuată faţă de temperaturile foarte scăzute şi foarte
ridicate, la secetă. În zonele cu frecvenţă ridicată a acestor factori critici,
butucii necesită a fi protejaţi prin acoperire cu pământ. Totodată vor fi
evitate accidentele mecanice care pot determina ruperea viţelor de la
punctul de altoire, mai ales în plantaţiile tinere.
26
3.1.1. Elementele lemnoase ale butucului condus în formă joasă
(clasică)
În sistemul clasic de conducere, butucul prezintă următoarele
elemente lemnoase: scaunul butucului, braţele, coardele de doi ani şi
coardele de un an.
Scaunul butucului se mai numeşte „cap”, „gâlmă” sau „buturugă” şi
se găseşte deasupra nivelului solului, având o înălţime de 20-30 cm, fiind
condiţionată de afinitatea dintre altoi şi portaltoi, de rănile făcute la tăiere.
Dimensiunile scaunului butucului sunt cu atât mai mari cu cât afinitatea
dintre altoi şi portaltoi este mai slabă. Supradimensionarea scaunului, ca
urmare a tăierilor incorecte, a rănirilor repetate şi a vârstei plantaţiei, are
efecte negative asupra producţiei de struguri.
Braţele sunt organe de schelet amplasate pe scaunul butucului, de
lungimi şi grosimi variabile. Braţele pot fi scurte de 20-30 cm, rigide şi
îngroşate, purtând denumirea de „cotoare” şi lungi de 50-80 cm, mai
subţiri şi mai flexibile numite „corcani”. Pentru a nu încărca inutil butucul şi
a uşura circulaţia sevei, o parte din braţe se îndepărtează periodic prin
tăieri.
Coardele de doi ani, numite şi punţi de rod, susţin pe ele coardele
anuale care rodesc şi provin din coardele de rod ale anului precedent. Ele
sunt mai groase decât coardele de un an, lipsite de ochi de iarnă, au
nodurile şterse, scoarţa este necaracteristică şi se exfoliază în fâşii
longitudinale. Au culoarea brună sau cenuşie. Diametrul coardelor de doi
ani este cuprins între 12-20 mm, iar lungimea poate ajunge până la 120-
150 cm.
Coardele de un an constituie elementele lemnificate cele mai tinere
de pe butuc. Sunt cele mai numeroase şi caracteristice organe lemnoase
ale butucului. Se găsesc amplasate pe coardele de doi ani sau pe
celelalte elemente lemnificate multianuale ale butucului. Coardele anuale
provin din lăstarii lemnificaţi după căderea frunzelor. Sunt alcătuite din
noduri şi internoduri (meritale), au scoarţa aderentă şi prezintă însuşiri
(culoare, perozitate, striaţiune, etc.) specifice soiurilor.
Nodurile sunt porţiunile mai îngroşate ale coardei. La noduri ţesuturile
sunt mai rarefiate iar substanţele de rezervă se găsesc în cantităţi mai
mari. Pe coardă, în dreptul nodurilor se găsesc muguri, cârcei, resturi de
ciorchini şi uneori copili.
Internodurile (meritale) sunt porţiuni de coardă cuprinse între două noduri
succesive caracterizate prin lungime, grosime, culoare, perozitate.
Lungimea internodurilor variază în funcţie de soi, condiţiile
pedoclimatice, agrotehnica aplicată, poziţia pe coardă. Internodurile sunt
mai scurte la bază şi spre vârful coardei şi mai lungi spre mijlocul acesteia.
27
Fig.3.1. Elementele lemnoase ale Fig. 3.2. Elementele lemnoase
butucului din sistemul clasic de ale butucului condus în forme
cultură: a. partea subterană a semiînalte şi înalte: a. partea
tulpinii; b. zona de concreştere c. subterană a tulpinii; b. zona de
scaunul butucului; d. braţ scurt; e. concreştere; c. trunchiul; d. cordon;
braţ lung; f. coardă de doi ani; g. e. lemn de doi ani; f. coardă de un
coardă de un an. an.
Dimensiunea coardelor este variabilă în funcţie de soi, dar ea este
influenţată de vigoarea butucului, fertilitatea solului, starea fitosanitară a
plantaţiei, etc. Sunt considerate normale coardele cu grosimea de 7-14 mm
şi lungimea cuprinsă între 2-3 m (la soiurile roditoare) şi 5-7 m (la portaltoi).
Sunt considerate fertile coardele de un an situate pe lemn de doi ani, cu
dimensiuni mijlocii, precum şi coardele anticipate. Coardele pornite din
muguri dorminzi nu sunt fertile. Coardele supradimensionate (buiace) şi cele
subdimensionate (firave) au o fertilitate scăzută. Culoarea coardelor de un an
diferă în funcţie de soi de la galben pai (Riesling italian) până la maroniu
închis (Muscat Ottonel).
3.1.2.Elementele lemnoase ale butucului condus în forme

semiînalte şi înalte
Butucii conduşi în forme semiînalte şi înalte prezintă următoarele
elemente specifice: gâlma, trunchiul, capul înălţat, cordoanele, lemnul de doi
ani şi coardele de un an .
Gâlma este asemănătoare ca la forma joasă de conducere, cu
deosebirea că are dimensiuni mult mai reduse.
Trunchiul are o înălţime de 60-80 cm la viţele conduse în forme
semiînalte, 100-200 cm la conducerea înaltă, putând ajunge la lungimi de 8-
10 m sau chiar mai mult în cazul viţelor conduse pe lângă case sau pe sub
balcoane. La partea superioară a trunchiului se găsesc organe de schelet,
rodire şi înlocuire, dispuse pe cordoane sau pe cap înălţat.
Cordoanele sunt organe multianuale, au poziţie orizontală şi susţin pe
ele elemente de rodire şi înlocuire. Ele pot fi: unilaterale sau bilaterale,
simple sau duble. Cordoanele unilaterale au lungimea egală cu distanţa
dintre butuci pe rând, iar cordoanele bilaterale au lungimea egală cu
28
jumătatea distanţei dintre butuci pe rând.
În funcţie de sistemul de tăiere folosit, pe cordoane se găsesc verigi
de rod (cep + cordiţă) sau numai cepi. Cordoanele au scoarţa exfoliată şi pot
prezenta sub scoarţă muguri dorminzi, care în cazul pornirii în vegetaţie
servesc la regenerarea cordoanelor. Cordoanele sunt supuse proceselor
biologice de degarnisire, epuizare, îmbătrânire, necesitând a fi regenerate
sau înlocuite după o anumită perioadă de timp.
Capul înălţat rezultă în urma tăierilor anuale la un anumit nivel şi este
întâlnit la tipurile de tăiere „pergolă raţională”, Guyot pe trunchi sau
semitrunchi, etc. Pe capul înălţat se găsesc 2-4 verigi de rod alcătuite din
cepi de înlocuire şi coarde de rod de 8-12 ochi lungime.
Coardele de doi ani şi coardele de un an au fost prezentate la
descrierea elementelor lemnoase ale butucului cu conducere joasă.
3.1.3. Elementele lemnoase ale butucului rezultate în urma tăierii

Prin scurtarea coardelor anuale la anumite lungimi, rezultă elemente
specifice care în practică poartă diferite denumiri convenţionale, în funcţie de
dimensiuni, locul de amplasare şi scopul cu care se lasă pe butuc la tăierea
în uscat.
A. Cepul provine prin scurtarea coardei anuale la 1-3 ochi. În funcţie
de fertilitate şi scopul în care se folosesc, cepii pot fi de mai multe feluri.
După fertilitate cepii pot fi:
-cepi de rod (fertili), aceştia provin dintr-o coardă de un an plasată pe
lemn de doi ani. Ei reprezintă elementele roditoare în cazul butucilor tăiaţi
scurt (tip Teremia şi cordon speronat). Se întâlnesc la soiurile care au
mugurii fertili situaţi la baza coardelor;
-cepi nefertili, sunt cepii care se găsesc plasaţi pe lemn de mai mulţi
ani.
După scopul pe care îl urmărim, deosebim:
-cepi de înlocuire, au rolul de a forma coardele necesare înlocuirii
lemnului care a rodit. Se obţin prin scurtarea coardelor plecate din butuc sau
situate pe braţe şi cordoane cât mai aproape de baza acestora. De regulă,
cepul de înlocuire se plasează sub elementul de rodire (coardă sau cordiţă);
-cepul de rezervă se lasă anual la baza tulpinii, braţelor sau
cordoanelor pentru o eventuală înlocuire a acestora. El provine de regulă
dintr-o coardă lacomă scurtată la 1-2 ochi;
-cepii de siguranţă se întâlnesc la butucii conduşi în formă semiînaltă
şi înaltă. Ei se lasă la baza trunchiului şi au rolul de a produce 1-2 coarde
care se îngroapă peste iarnă şi vor reface butucul în cazul îngheţării
acestuia;
-cepi de coborâre, cu ajutorul cărora se apropie elementele butucului
de sol în cazul în care acestea s-au depărtat.
29
Fig. 3.3. Elementele lemnoase rezultate prin tăiere: A – butuc condus în
formă clasică; B – butuc condus în formă înaltă; a – cep neroditor; b – cep
roditor; c – cordiţă; d – călăraş; e – coardă de rod scurtă; f – coardă de rod
mijlocie; g – coardă de rod lungă; h – verigă de rod; i – bici; j – cep de siguranţă
B. Cordiţa provine dintr-o coardă fertilă scurtată la 4-7 ochi. Lăstarii

plasaţi pe ea sunt de regulă lăstari purtători de rod. Se întâlneşte de obicei
la viţele conduse în forme semiînalte, în cazul cultivării soiurilor care au
mugurii roditori plasaţi mai spre baza coardei.
În cazul tăierilor se întâlnesc şi combinaţii de elemente cum ar fi
veriga de rod, biciul şi călăraşul.
C. Coarda de rod rezultă din scurtarea coardei de un an plasată pe
lemn de doi ani la anumite lungimi, în funcţie de soi, vigoarea butucului,
forma de conducere, etc. După numărul de ochi lăsaţi la tăiere, avem:
- coarde scurte care au 8-10 ochi;
- coarde mijlocii care au 11-13 ochi;
- coarde lungi care au 14-16 ochi;
- coarde foarte lungi de peste 16 ochi lungime.
Coardele de rod se lasă pe cepii de înlocuire sau la baza punţilor de rod şi
se întâlnesc în cazul sistemului de tăiere mixt şi lung.
Veriga de rod este formată dintr-un cep de înlocuire şi o coardă de
rod (în cazul viilor clasice) sau dintr-un cep de înlocuire şi o cordiţă (în
cazul cordonului Lenz-Mozer). Dacă cepul şi coarda se găsesc pe acelaşi
suport, veriga de rod este veritabilă, iar dacă cepul şi coarda se găsesc
plasate pe elemente diferite veriga de rod este disparată.
Biciul provine dintr-o porţiune de lemn multianuală, care se continuă
30
cu o porţiune scurtă de doi ani şi se termină cu o coardă de rod. Biciul
oferă posibilitatea să se folosească mai bine spaţiul rămas gol prin
uscarea unui butuc vecin.
Călăraşul este o cordiţă plasată în spatele unei coarde de rod, pe
acelaşi suport cu aceasta.
1. De câte feluri sunt cepii in funcție de scopul urmărit?

După scopul pe care îl urmărim, deosebim:
-cepi de înlocuire, au rolul de a forma coardele necesare înlocuirii lemnului
care a rodit. Se obţin prin scurtarea coardelor plecate din butuc sau situate
pe braţe şi cordoane cât mai aproape de baza acestora. De regulă, cepul de
înlocuire se plasează sub elementul de rodire (coardă sau cordiţă);
-cepul de rezervă se lasă anual la baza tulpinii, braţelor sau cordoanelor
pentru o eventuală înlocuire a acestora. El provine de regulă dintr-o coardă
lacomă scurtată la 1-2 ochi;
-cepii de siguranţă se întâlnesc la butucii conduşi în formă semiînaltă şi
înaltă. Ei se lasă la baza trunchiului şi au rolul de a produce 1-2 coarde care
se îngroapă peste iarnă şi vor reface butucul în cazul îngheţării acestuia;
-cepi de coborâre, cu ajutorul cărora se apropie elementele butucului de sol
în cazul în care acestea s-au depărtat.
2. Care sunt elementele lemnoase ale butucului condus în forme
semiînalte şi înalte?
Butucii conduşi în forme semiînalte şi înalte prezintă următoarele
elemente specifice: gâlma, trunchiul, capul înălţat, cordoanele, lemnul de doi
ani şi coardele de un an .
2. Ce este veriga de rod?
Veriga de rod este formată dintr-un cep de înlocuire şi o coardă de rod (în
cazul viilor clasice) sau dintr-un cep de înlocuire şi o cordiţă (în cazul
cordonului Lenz-Mozer). Dacă cepul şi coarda se găsesc pe acelaşi suport,
veriga de rod este veritabilă, iar dacă cepul şi coarda se găsesc plasate pe
elemente diferite veriga de rod este disparată.
1. Ce reprezintă coardele de un an?

2. Ce este călărașul?
3. Ce reprezintă veriga de rod?
4. Care sunt elementele lemnoase ale butucului rezultate în urma tăierii
31
MORFOLOGIA VIŢEI DE VIE- MUGURII SI ELEMENTELE

IERBOASE
Cuvinte cheie: elemente erbacee, lăstarii, frunzele, cârceii,

inflorescenţele, strugurii şi boabele
Rezumat
La viţa de vie se întâlnesc atât muguri solitari, cât şi muguri grupaţi (2-
6) sub un înveliş de protecţie comun, cunoscuţi în practica viticolă sub
denumirea de „ochi”. Mugurii dau naştere la lăstari şi reiau ciclul biologic
anual. Lăstarii sunt organe verzi care poartă pe ei frunze, inflorescenţe şi
cârcei. Frunza este principalul organ asimilator al viţei de vie. La viţa de
vie florile sunt grupate în inflorescenţe de tip racem compus. Strugurii sunt
asociaţii de fructe (bace), fiind alcătuiţi din ciorchini şi boabe.
4.1. MUGURII
Mugurii sunt formaţiuni meristematice complexe, de origine exogenă
în care elementele vegetative şi de reproducere se află în stare de
primordii. Sunt consideraţi organe provizorii deoarece când apar condiţii
favorabile de mediu ei pornesc în creştere, dau naştere la lăstari şi reiau
ciclul biologic anual.
Fig. 4.1. Poziţia mugurilor pe

coardă: a – muguri coronari;
b – ochi de iarnă
La viţa de vie se întâlnesc atât muguri solitari, cu un singur con de

creştere, cât şi muguri grupaţi (2-6), cu mai multe conuri de creştere sub
un înveliş de protecţie comun, cunoscuţi în practica viticolă sub denumirea
de „ochi”. Ochiul reprezintă deci, un complex mugural, care se formează
pe lăstari la subsuoara frunzelor.
Până ajunge la stadiul de „ochi de iarnă”, grupul de muguri parcurge
mai multe stadii şi anume:
-ochiul primar se formează primul sub axila frunzei fiind compus din
mugurele de copil şi din mugurele principal al viitorului ochi dormind de
32
vară;
-ochiul dormind de vară se formează din ochiul primar după pornirea
în vegetaţie a mugurelui de copil;
-ochiul de iarnă provine din ochiul dormind de vară şi se găseşte
la nodurile coardelor.
După poziţia pe care o ocupă pe coarde, mugurii pot să fie laterali,
terminali şi coronari.
Mugurii apicali (terminali), situaţi în vârful lăstarilor şi coardelor, au
un singur con de creştere vegetativ, prin care se realizează creşterea în
lungime. În climatul temperat, mugurii apicali şi o parte a vârfului de lăstar
nematurat sunt distruşi de brume şi îngheţuri.
Mugurii axilari (laterali) sunt situaţi pe lăstari şi coarde, la noduri,
grupaţi sub formă de complex mugural şi sunt protejaţi de un înveliş de
protecţie comun.
Mugurii coronari sunt situaţi în partea bazală a corzii, foarte apropiaţi
unul de altul. Ei pornesc greu în vegetaţie şi de cele mai multe ori se
transformă în muguri dorminzi. Lăstarii care pornesc din mugurii coronari
au o fertilitate redusă.
Ochiul de iarnă se prinde pe coardă prin intermediul unei formaţiuni
numită periniţă. La baza ochiului de iarnă se află un ţesut meristematic
bogat în substanţe de rezervă, iar la suprafaţă complexul mugural este
protejat de solzi şi scame. Complexul mugural este alcătuit dintr-un
mugure principal, muguri secundari şi muguri terţiari.
Mugurele principal este situat în centrul ochiului de iarnă, este mai
bine dezvoltat şi prezintă sub formă de primordii organele viitorului lăstar.
De regulă, mugurele principal este fertil.
Mugurele principal este alcătuit dintr-un ax rotunjit la vârf care reprezintă
viitoarea tulpină. De-a lungul axului, pe părţile laterale se observă
primordiile frunzelor. După două, trei primordii de frunză încep să se
formeze primordiile de inflorescenţă.
Mugurii secundari sunt situaţi de o parte şi de alta a mugurelui
principal, sunt mai puţin evoluaţi şi în majoritatea cazurilor sunt nefertili.
Mugurii secundari pornesc în vegetaţie în cazul îngheţării mugurelui
principal.
Mugurii terţiari sunt cei mai puţin evoluaţi, sunt nefertili şi pornesc
foarte rar în vegetaţie.
În cadrul complexului mugural, singurul mugure fertil este mugurele
principal care este şi cel mai slab rezistent la ger.
În cazul în care mugurele principal porneşte în vegetaţie, mugurii
secundari şi cei terţiari se transformă în muguri dorminzi, care vor fi
acoperiţi de ţesuturile secundare ale scoarţei. Mugurii dorminzi se
întâlnesc pe braţe, cordoane, tulpină, au stare de repaus nelimitată,
pornesc în vegetaţie în condiţii deosebite şi dau naştere la lăstari lacomi.
Mugurii principali de pe lungimea unei coarde nu sunt în totalitate
fertili. Fertilitatea lor de-a lungul coardelor diferă în funcţie de soi. Unele
soiuri (Creaţă, Majarcă) prezintă muguri fertili începând de la bază, soiurile
respective pretându-se a fi tăiate scurt în cepi. La cele mai multe soiuri
sunt fertili numai mugurii începând de la nodurile 3-4 în sus, soiurile
rodesc pe cordiţe sau coarde de rod. La formele înalte şi semiînalte,
33
mugurii fertili apar mai aproape de baza coardei.
Fig. 4.2. Ochi de iarnă în Fig. 4.3. Mugurele principal în

secţiune longitudinală: a – secţiune longitudinală: a – axul
lăstarul principal; b – lăstarul de mugurelui; b – complexul
copil; c – mugurele principal; d, e meristematic apical; c – primordii
– muguri secundari; f – urma de inflorescenţă; d – primordii de
frunzei; g – muguri terţiari; h – frunze; e – emergenţele
solzi şi scame mugurilor axiali
4.2. LASTARUL, FRUNZA ŞI CÂRCELUL

Lăstarul
Lăstarii sunt organe verzi care se formează din muguri şi poartă pe ei
frunze, inflorescenţe şi cârcei. Toamna, după schimbarea culorii scoarţei din
verde în maroniu şi după căderea frunzelor, lăstarii se transformă în coarde.
Fig. 4.4. Lăstarul la viţa de vie
Prin caracterele sale (culoare, pubescenţă, vârful de creştere) lăstarul

constituie un element important pentru recunoaşterea şi descrierea
ampelografică a soiurilor.
Lăstarul este alcătuit din noduri şi internoduri care se mai numesc
34
meritale. Lăstarii pot să fie netezi sau striaţi, glabrii sau pufoşi, fiind coloraţi în
verde de diferite nuanţe.
După mugurii din care se formează, lăstarii se clasifică în: lăstari principali,
lăstari secundari, lăstari lacomi, lăstari de subsuoară (copili).
Lăstarii principali se formează din mugurii principali ai ochiului de iarnă, în
cele mai multe cazuri aceştia sunt fertili (excepţie fac lăstarii formaţi din
mugurii de la baza coardelor, la soiurile la care aceşti muguri sunt sterili,
precum şi lăstarii crescuţi din mugurii de pe coardele anuale situate pe lemn
multianual).
Lăstarii secundari (lăstari laterali de înlocuire) provin din mugurii secundari
ai ochiului de iarnă şi sunt nefertili în majoritatea cazurilor
Lăstarii lacomi se formează din mugurii dorminzi situaţi pe lemnul
multianual, au o creştere viguroasă, dar nu sunt fertili.
Lăstarii anticipaţi (copilii) se formează din mugurii activi de vară şi de cele
mai multe ori sunt fertili.
Al doilea criteriu de clasificare al lăstarilor este fertilitatea.
După fertilitate lăstarii pot să fie:
Lăstari fertili se găsesc pe elementele anuale (coarde, cordiţe, cepi) situate
pe lemn de doi ani şi poartă pe ei inflorescenţe (struguri).
Lăstari sterili se formează de regulă pe lemnul multianual şi sunt lipsiţi de
inflorescenţe. Lăstarii de acest tip se îndepărtează în proporţie de 15-30 %
prin lucrarea de plivit.
Frunza
Frunza se găseşte pe lăstari în dreptul nodurilor, dispusă altern. Ea este
principalul organ asimilator al viţei de vie. Se consideră frunză normală, tipică
soiului, frunza inserată pe lăstarul principal între nodurile 9-12. Frunza este
alcătuită din limb, peţiol şi teacă.
Limbul este lăţit, alcătuit din nervuri şi mezofil. În prelungirea peţiolului se
află nervura principală (mediană), de o parte şi de alta a acesteia pornesc
câte două nervuri laterale, care pot fi superioare sau inferioare. Forma
limbului este dată de lungimea nervurilor principale şi poate fi: orbiculară
(rotundă), reniformă, cordiformă şi cuneiformă.
Conturul limbului este prevăzut cu numeroase incizii care determină
caracterul dinţat sau serat al frunzei.
Dinţii frunzei pot să fie simpli sau dubli. Unele incizii pătrund adânc în limb şi
determină adâncituri, numite sinusuri care împart limbul în mai multe porţiuni
numite lobi. După numărul lobilor frunzele sunt: întregi (Aligoté); trilobate
(Pinot, Traminer); pentalobate (Fetească albă); heptalobate (Creaţă) sau
sectate.
Sinusurile pot să fie: peţiolare, laterale superioare, laterale inferioare.
Sinusurile au forme caracteristice pentru fiecare soi. Sinusurile peţiolare pot fi
închise (Oporto); în formă de V (Aligoté); U (Afuz-Ali); liră (Ceauş); acoladă
(Fetească albă).
Frunzele viţei de vie după mărimea limbului pot să fie mici sub 10 cm
(Traminer); mijlocii 10-15 cm (Aligoté); mari 15-20 cm (Saint Emilion) şi foarte
mari peste 20 cm (Riparia gloire).
Frunza prin însuşirile sale (număr de lobi, forma şi mărimea dinţilor, forma
sinusurilor, culoare, perozitate, etc.) reprezintă un „caracter tare” de
recunoaştere şi descriere a soiurilor.
35
Peţiolul uneşte limbul cu teaca şi are diferite culori: verde, roz, roşu,
putând fi glabru sau pubescent. Peţiolul are formă semicirculară, la partea
superioară prezintă o adâncitură longitudinală sub formă de jgheab.
Teaca este o porţiune lăţită cu ajutorul căreia frunza se prinde de lăstar în
dreptul nodului.
Din punct de vedere anatomic frunza este alcătuită din epiderma
superioară, ţesut palisadic, ţesut lacunos şi epidermă inferioară.
Fig. 4.5. Alcătuirea frunzei la viţa de vie

1-teaca; 2-petiol; 3-sinus lateral inferior; 4-nervura mediana; 5-sinus lateral
superior; 6-lobul terminal; 7-mucron; 8-lobul lateral superior; 9-lobul lateral
inferior; 10-sinus petiolar; 11-limbul frunzei.
Fig. 4.6. Forma frunzelor Fig. 4.7. Forma sinusului

a – orbiculară; b – reniformă; peţiolar la viţa de vie
c – cordiformă; d – cuneiformă
36
Fig. 4.9. Dispoziţia cârceilor
pe lăsta
Fig. 4.8. Cârceii a – continuă;
a – monofil; b – bifil; c – trifil b – discontinuă;
c - intermitentă
Cârcelul
Cârceii sunt organe filiforme cu rol de fixare a plantei pe suporţi. Ei
sunt lăsaţi pe lăstar în dreptul nodurilor în partea opusă frunzelor. În primele
faze cârceii au o consistenţă ierboasă, iar dacă întâlnesc în cale un suport se
înfăşoară în jurul acestuia şi în scurt timp se lemnifică. Cârceii care nu au de
ce să se agaţe se usucă şi cad.Lungimea cârceilor şi culoarea acestora sunt
variabile în funcţie de specie şi soi. Cârceii pot să fie monofili, bifili sau trifili.
4.3. INFLORESCENŢA, FLOAREA ŞI POLENUL

Inflorescenţa
La viţa de vie, florile sunt grupate în inflorescenţe de tip racem
compus. Inflorescenţele sunt inserate pe lăstarii fertili, de obicei începând cu
nodurile 3-5, având o dispoziţie discontinuă în raport de 2/1.
De regulă, pe lăstar se întâlnesc 1-3 inflorescenţe, foarte rar se întâlnesc 4-6.
Numărul inflorescenţelor pe lăstar este caracter de soi. Soiurile Afuz-Ali,
Sultanină au de regulă o singură inflorescenţă pe lăstar, soiurile Riesling
italian, Traminer, Coarnă neagră, Chasselas doré au 1-3 inflorescenţe pe
lăstar, pe când soiul Aligoté are 3-4.
Inflorescenţa este alcătuită din: peduncul; rahis (ax); ramificaţii de
ordinul I, II, III; pedicele, care sunt ultimele ramificaţii ale axului şi florii.
Pedunculul prezintă formă, mărime şi culoare diferită în funcţie de
soi. El este mai lung la soiurile pentru masă, comparativ cu soiurile pentru
vin.
Rahisul (axul), se găseşte în prelungirea pedunculului, poartă pe el
ramificaţiile secundare, are lungime şi culoare diferită în funcţie de soi şi
agrotehnica aplicată.
Ramificaţiile pornesc de pe rahis şi sunt de diferite ordine (I, II, III),
ultimele ramificaţii se numesc pedicele şi poartă pe ele acini (grupuri de
butoni florali).
Inflorescenţa viţei de vie este alcătuită dintr-un număr diferit de flori în funcţie
37
de soi, condiţiile climatice şi agrotehnica aplicată. De obicei, într-o
inflorescenţă se găsesc între 100-400 de flori.
Floarea viţei de vie prezintă următoarele componente: receptacul, sepale,
glande nectarifere, petale, androceu şi gineceu.
Fig. 4.10. Inflorescenţa la viţa de vie
Receptaculul este partea lăţită de care se prind celelalte componente

ale florii.
Sepalele sunt slab dezvoltate, colorate în verde, au forma unor
dinţişori. Ele alcătuiesc împreună caliciul.
Petalele sunt în număr de cinci, împreună formează corola. Ele sunt
mici, de culoare verde, sudate la vârf sub formă de clopot.
Androceul este format, în mod obişnuit, din 5 stamine, fiecare cu câte
doi saci polinici. Lungimea staminelor diferă în funcţie de soi, dar, în
general, este cuprinsă între 1,5-5 mm. Staminele sunt alcătuite din
filament şi anteră.
Fig. 4.11. Floarea la viţa de vie ( dupa Dobrei A., Blidariu C., 2011)
Gineceul reprezintă partea femeiască a florii şi este alcătuit din ovar, stil şi
stigmat.
Din punct de vedere morfologic şi funcţional, în afară de tipul normal de
floare descris mai sus, la viţa de vie se întâlnesc şi alte tipuri de flori.
Flori hermafrodite normale, prezintă androceul şi gineceul normal dezvoltate
şi funcţionale. Acestea sunt flori care se autopolenizează, nemaiavând
nevoie de polenizatori. Ele se întâlnesc la majoritatea soiurilor.
Flori hermafrodite funcţional femele, prezintă gineceul dezvoltat, iar
androceul este atrofiat sau polenul este steril. Flori funcţional femele se
întâlnesc la soiurile din grupul Coarnă (albă, neagră, roşie), la Ceauş alb,
38
Ceauş roz, Crâmpoşie, Bicane, Braghină, Negru vârtos, etc., soiurile
respective au nevoie de soiuri polenizatoare.
Flori hermafrodite funcţional mascule, au androceul normal dezvoltat,
iar gineceul este atrofiat, inapt pentru reproducere. Astfel de flori se întâlnesc
la Riparia gloire, Rupestris du lot, etc.
Flori unisexuat mascule, care au numai androceu, iar partea
femeiască lipseşte. Se întâlnesc la unii portaltoi (Riparia gloire, Aramon ×
Rupestris, Ganzin nr. 1).
Flori unisexuat femele, prezintă numai gineceu şi sunt lipsite de stamine,
fiind semnalate la soiul Mourvedre şi la un biotip al soiului Galbenă de
Odobeşti.
Fig. 4.12. Tipuri de flori la viţa de vie

Polenul
Polenul viţei de vie are aspectul unui praf gălbui fiind format din grăunciori de
diferite forme şi mărimi. Examinat la microscop, polenul poate avea forma
bobului de grâu şi în acest caz polenul este fertil. Pe suprafaţa grăunciorului
de polen fertil se văd trei şănţuleţe longitudinale în care se deschid trei pori
germinativi. Polenul fertil are lungimea de 18-30 microni. Polen fertil au
soiurile cu flori hermafrodite normale, hermafrodite funcţional mascule şi
unisexuat mascule.
4.4. STRUGURII ŞI BOABELE

Strugurii
Strugurii provin din inflorescenţe după fecundarea florilor, formarea şi
creşterea boabelor. Alături de frunză, strugurii constituie caracterele cele mai
tari de recunoaştere şi descriere ampelografică a soiurilor.Strugurii sunt
asociaţii de fructe (bace), fiind alcătuiţi din ciorchini şi boabe.
Ciorchinele reprezintă scheletul strugurelui şi este alcătuit din:
peduncul, rahis şi ramificaţii de diferite ordine. Ultimele ramificaţii se numesc
pedicele şi se termină cu un disc numit burelet de care se prind boabele.
Rahisul este axul ciorchinelui situat în prelungirea pedunculului, are
ramificaţii de diferite ordine şi poartă pe el boabele.
39
Fig. 4.13. Alcătuirea strugurelui: a – codiţă; b – rahis; c – ramificaţie de ordinul I; d
– ramificaţie de ordinul II ; e – ciorchine; f – fruct (baca)
cilindro- ramificat la
cilindric conic aripat rămuros
conic vârf
Fig.4.14. Forme de struguri
Strugurii se caracterizează după: formă, mărime, densitatea boabelor.
Forma strugurilor este dată de lungimea ramificaţiilor secundare şi a
variaţiei acestora de-a lungul rahisului. Strugurii păstrează forma
inflorescenţei din care provin.
În funcţie de forma lor strugurii pot să fie de mai multe feluri:
-Struguri cilindrici, care au ramificaţiile de ordinul I aproape egale între
ele. Astfel de struguri se întâlnesc la soiurile: Pinot gris, Furmint, Riesling
italian, etc.;
-Strugurii conici sunt strugurii la care ramificaţiile de ordinul I descresc
de la bază spre vârf. Ei se întâlnesc la următoarele soiuri: Tămâioasă
românească, Traminer roz, Merlot, Oporto, etc.;
-Strugurii cilindro-conici au ramificaţiile dinspre peduncul egale şi mai
lungi, după care încep să descrească spre vârful rahisului. Astfel de struguri
au soiurile: Regina viilor, Fetească regală, Coarnă neagră, etc.;
-Strugurii rămuroşi au ramificaţiile de ordinul I alungite şi flexibile
aproape egale între ele. Se întâlnesc la soiurile: Muscat de Hamburg,
Zghihară de Huşi, etc.;
-Strugurii aripaţi prezintă una sau două ramificaţii alungite care
pornesc de la baza strugurelui şi se întâlnesc la soiurile Riesling italian şi
Galbenă de Odobeşti;
40
-Struguri bifurcaţi, la care vârful axului este ramificat, ca de exemplu la
soiul Vulpe.
Mărimea strugurilor este determinată de lungimea şi greutatea
acestora. După aceste criterii strugurii pot să fie:
-struguri foarte mici când au lungimea sub 10 cm şi greutatea sub 100 g
(Cabernet Sauvignon, Chardonay, Corinth);
-struguri mici când lungimea este de 10-14 cm şi greutatea de 100-150
g (Traminer, Pinot gris);
-struguri mijlocii când lungimea este cuprinsă între 15 -20 cm şi
greutatea între 150-300 g (Chasselas doré, Galbenă de Odobeşti);
-struguri mari, când au lungimea cuprinsă între 21-30 cm şi greutatea
este peste 300 g (Afuz-Ali);
-struguri foarte mari, când lungimea depăşeşte 31 cm, iar greutatea
depăşeşte 600-700 g (Italia, Cardinal ).
Desimea boabelor diferă de la un soi la altul. Ea poate varia şi în cadrul
aceluiaşi soi în funcţie de încărcătura lăsată la tăiere, operaţiile în verde,
fertilitatea solului etc. După desimea boabelor strugurii pot să fie:
-struguri foarte rari, când au rahisul vizibil şi ramificaţiile secundare îşi
schimbă poziţia când strugurele este aşezat pe un plan orizontal (Muscat de
Hamburg );
-struguri rari care au spaţiile dintre boabe mai mici decât cei foarte rari
(Casselas doré );
-struguri cu boabe dese la care spaţiile dintre boabe lipsesc, boabele se
ating dar nu se deformează (Riesling italian, Cadarcă);
-struguri cu boabele foarte dese, se mai numesc şi struguri bătuţi,
boabele se ating, se presează între ele şi se deformează (Mustoasă, Bătută
neagră).
Boabele
Bobul de strugure se formează din ovar, el este fructul viţei de vie ,iar
din punct de vedere botanic el este o bacă.Bobul este alcătuit din pericarp şi
seminţe. Pericarpul, la rândul lui, este alcătuit din: epicarp, mezocarp şi
endocarp.
Epicarpul (pieliţa) reprezintă învelişul extern al bobului. El prezintă la
exterior epiderma alcătuită dintr-un strat de celule mici. La multe soiuri
epiderma este acoperită de un strat de pruină cu rol protector.
Mezocarpul (pulpa, miezul) este zona cea mai voluminoasă a bobului,
alcătuită din mai multe straturi de celule mari cu pereţii subţiri, bogate în
glucide, vitamine, apă etc. La soiurile tinctoriale în celulele mezocarpului se
găsesc şi substanţe colorante. La maturitate mezocarpul are culoare, aromă
şi gust specifice soiului.
Endocarpul constituie zona centrală a pericarpului în care se găsesc
seminţele, el este mai sărac în glucide.
În pericarp pătrunde grupat fascicolul de vase conducătoare, fascicol
care se mai numeşte pensulă.
41
Fig. 4.15. Alcătuirea bobului de strugure
A – punct pistilar; B – fascicul de vase; C – seminţe
D – endocarp; E – mezocarp; F – reţea de vase; G – hipocarp;
H – epicarp; I – pensulă; J – burelet; K – pedicel
Bobul se caracterizează prin: formă, mărime şi culoare.

Forma bobului este dată de raportul dintre diametrul longitudinal şi cel
transversal, putând fi:
-sferică când cele două diametre sunt egale (Perlette);
-discoidală, la care diametrul transversal este mai mare decât cel
longitudinal (Băbească neagră);
-ovoidală când raportul dintre diametrul longitudinal şi cel transversal
este supraunitar (Italia);
-cilindrică când bobul prezintă două diametre transversale spre
extremităţi (Afuz-Ali );
-puternic alungită, cum este forma bobului la soiul Anca.
Mărimea boabelor este dată de lungimea diametrului longitudinal şi de
numărul de boabe care intră într-un kg.
După diametrul longitudinal boabele pot să fie: foarte mici, când
diametrul măsoară sub 5 mm; mici când are 5-10 mm; mijlocii 11-15 mm;
mari 16 -20 mm şi foarte mari peste 21 mm.
După numărul de boabe care intră într-un kg boabele sunt:
-mici când intră 450-1000 boabe la un kg;
-mijlocii când intră 300-450 boabe la un kg;
-mari când intră sub 300 boabe într-un kg.
Culoarea boabelor este specifică pentru fiecare soi şi este determinată
de natura şi intensitatea pigmenţilor din hipocarp. Culoarea boabelor poate fi:
galbenă verzuie, galben pai, galbenă aurie, verde, roşie, cenuşie, neagră de
diferite nuanţe.
Gustul bobului se apreciază la maturitatea deplină a strugurilor, este
specifică soiului, putând fi: fad, ierbos, tămâios, dulce acrişor etc.
Aroma boabelor este caracteristică pentru unele soiuri (Muscat de
Hamburg, Italia, Muscat Ottonel etc.). Ea este influenţată de condiţiile
climatice, în special de temperatură. Temperatura ridicată favorizează
intensificarea aromei. Unele soiuri au aromă de muscat (Muscat Hamburg,
Italia, Tămâioasă Românească, Muscat Ottonel), altele de foxat (hibrizi
producători direcţi).
42
Fig. 4.16. Forma bobului la viţa de vie
1.Ce sunt mugurii?
Mugurii sunt formaţiuni meristematice complexe, de origine exogenă
în care elementele vegetative şi de reproducere se află în stare de
primordii. Sunt consideraţi organe provizorii deoarece când apar condiţii
favorabile de mediu ei pornesc în creştere, dau naştere la lăstari şi reiau
ciclul biologic anual.
2.Cum se clasifică lăstarii ?
După mugurii din care se formează, lăstarii se clasifică în: lăstari principali,
lăstari secundari, lăstari lacomi, lăstari de subsuoară (copili).
3. Ce tip de inflorescenţă are viţa de vie?
La viţa de vie, florile sunt grupate în inflorescenţe de tip racem
compus. Inflorescenţele sunt inserate pe lăstarii fertili, de obicei începând cu
nodurile 3-5, având o dispoziţie discontinuă în raport de 2/1.
1.Care este alcătuirea ochiului de iarnă?

2.Ce forme de frunze se întâlnesc la viţa de vie?
3.Ce tip de inflorescenţă are viţa de vie?
4.Ce tipuri morfologice de flori se pot întâlni la viţa de vie ?
5.Cum se deschide floarea la viţa de vie?
43
ECOLOGIA VIŢEI DE VIE – INFLUENŢA FACTORILOR

CLIMATICI
Cuvinte cheie: ecosistem viticol, radiaţia solară, lumina, temperatura,

aerul, umiditatea
Rezumat
Răspândirea viţei de vie şi cultivarea acesteia cu bune rezultate
depind în mod hotărâtor de modul în care resursele ecologice ale zonei
de cultură satisfac necesităţile viţei de vie. Ecosistemul viticol are
următoarele părţi componente: biocenoza viticolă, biotopul, subsistemul
agrofitotehnic şi subsistemul socio-economic. Principalii factori restrictivi în
ceea ce priveşte cultura viţei de vie sunt factorii climatici. Cei mai
importanţi factori climatici sunt: radiaţia solară, lumina, temperatura, aerul,
umiditatea aerului şi a solului.
5. ECOLOGIA VIŢEI DE VIE
Ecologia viticolă studiază raporturile ce se stabilesc între viţa de vie

şi mediul ei de viaţă, aflate sub influenţa energiei solare ca unică sursă de
energie naturală.
Ecosistemul viticol reprezintă “acea unitate funcţională a biosferei,
creată şi controlată de către om, în vederea obţinerii unor producţii ridicate
de struguri, de calitate superioară şi în condiţii economice şi sociale tot mai
avantajoase “(M.Oşlobeanu, 1987). Ecosistemul viticol are următoarele părţi
componente: biocenoza viticolă, biotopul, subsistemul agrofitotehnic şi
subsistemul socio-economic.
Biocenoza viticolă este reprezentată de totalitatea organismelor care
populează biotopul viticol (plantaţia viticolă, buruieni, dăunători, organisme şi
microorganisme din sol, etc.), între care se creează interdependenţe care
favorizează sau defavorizează creşterea şi dezvoltarea viţei de vie.
Biocenoza viticolă este creată de om, este mult simplificată şi ca atare este
mai puţin stabilă comparativ cu biocenozele naturale.
Biotopul viticol cuprinde totalitatea factorilor climatici, edafici şi
orografici care influenţează viţa de vie şi care sunt controlaţi şi dirijaţi de
către om în scopul realizării de producţii mari, stabile în timp şi calitativ
superioare
Sistemul agrofitotehnic este reprezentat de lucrările prin care omul
îşi exercită controlul permanent asupra ecosistemului viticol (lucrările solului,
fertilizarea, irigarea, tăierea viţei de vie, lucrări şi operaţii în verde).
Subsistemul socio-economic cuprinde totalitatea resurselor
(îngrăşăminte, pesticide, combustibili, stâlpi, sârme, etc.) introduse în
44
ecosistem de către om pentru sporirea bioproductivităţii sistemului şi pentru
menţinerea echilibrului acestuia.
5.1. INFLUENŢA FACTORILOR CLIMATICI ASUPRA VIŢEI DE VIE
Factorii climatici prin acţiunea lor unilaterală sau în complex au o

importanţă hotărâtoare asupra reuşitei culturii viţei de vie. Se cunoaşte că
principalii factori restrictivi în ceea ce priveşte cultura viţei de vie sunt factorii
climatici. Cei mai importanţi factori climatici pe care îi vom prezenta în
continuare sunt: radiaţia solară, lumina, temperatura, aerul, umiditatea
aerului şi a solului.
Radiaţia solară este principala sursă de energie primită de suprafaţa
terestră şi prin efectul ei caloric şi luminos influenţează creşterea şi
dezvoltarea viţei de vie.
În perioada de vegetaţie a viţei de vie (aprilie-septembrie), valorile
radiaţiei globale în regiunile viticole ale ţării noastre sunt cuprinse între 80-92
kcal /cm2. Valorile minime înregistrându-se în regiunile viticole ale
Transilvaniei, iar cele maxime pe terasele Dunării şi în Dobrogea. O radiaţie
solară mai mică de 80 kcal /cm2 este restrictivă pentru cultivarea viţei de vie.
În zonele viticole cu aflux redus de radiaţie solară este indicată
cultivarea soiurilor de struguri cu frunze mici, care permit pătrunderea mai
uşoară a radiaţiei solare în interiorul butucului. Cantitatea de radiaţie solară
interceptată de viţa de vie este influenţată de: expoziţia terenului, latitudine,
panta terenului, forma de conducere a viţei de vie, orientarea rândurilor,
densitatea de plantare şi faza de vegetaţie a viţei de vie.
Reducerea radiaţiei globale implică reducerea concentraţiei de
zaharuri a mustului şi creşterea acidităţii totale a acestuia.
Nu toate radiaţiile solare participă la procesul de fotosinteză, ci numai cele
cu lungimile de undă cuprinse între 0,7 şi 0,3 nm.
Lumina influenţează toate procesele vitale: fotosinteza, respiraţia,
transpiraţia, creşterea, înflorirea, maturarea strugurilor şi a coardelor,
absorbţia, transportul sevei brute şi elaborate, etc.
Viţa de vie este o plantă heliofilă care valorifică energia luminoasă
mult mai bine decât alte plante. Cerinţele viţei de vie faţă de lumină sunt atât
de ridicate încât se spune că “viţa de vie nu-şi suportă nici propria umbră”.
Viţa de vie are cerinţe faţă de lumină mai ridicate în faza de vegetaţie,
decât în cea de repaus. Cele mai mari pretenţii se manifestă în fenofazele de
înflorit, creşterea lăstarilor şi a boabelor, maturarea boabelor şi a lemnului.
Sub acţiunea directă a luminii asimilaţia clorofiliană este mai intensă decât la
umbră iar strugurii acumulează cantităţi mari de zaharuri.
Influenţa luminii se exercită prin intensitate, durată şi calitatea
acesteia.
Intensitatea luminii este deosebit de importantă pentru desfăşurarea
majorităţii proceselor fiziologice ale viţei de vie. Fotosinteza începe la o
intensitate luminoasă de peste 1000 de lucşi, devine excedentară la 1800-
2000 de lucşi, este optimă la 30.000-50.000 lucşi şi începe să fie inhibată la
peste 80.000-100.000 lucşi datorită închiderii stomatelor, intensificării
transpiraţiei şi supraîncălzirii frunzelor.
45
La o intensitate luminoasă normală lăstarii prezintă internoduri scurte
şi groase, frunzele au mezofilul gros de culoare verde închis. Insuficienţa
luminii determină o asimilaţie clorofiliană deficitară, o scădere a cantităţii şi a
calităţii producţiei, o debilitare şi sensibilizare a butucilor la ger, boli şi
dăunători precum şi o slabă diferenţiere a mugurilor.
Durata perioadei de iluminare diferă de la o podgorie la alta.
Resursele de lumină ale unei podgorii se apreciază după suma orelor de
strălucire potenţială a soarelui din perioada vegetaţiei (Insolaţia globală Σ Ig)
şi după suma orelor de strălucire efectivă a soarelui din perioada de
vegetaţie (Insolaţia reală Σ Ir).
Insolaţia potenţială (globală Ig) se calculează prin însumarea tuturor
orelor de la răsăritul până la apusul soarelui considerând că toate zilele din
perioada de vegetaţie sunt senine. Acest indicator este relativ constant
pentru o anumită zonă viticolă, oscilând mai mult în funcţie de latitudine şi de
durata perioadei de vegetaţie.
Insolaţia reală (Ir) se calculează prin însumarea orelor de strălucire
efectivă a soarelui din perioada de vegetaţie a viţei de vie şi redă mult mai
fidel potenţialul calitativ al podgoriei respective.
In condiţiile podgoriilor din ţara noastră, insolaţia reală este cuprinsă în
general între 1200 şi 1800 ore. In anii favorabili culturii viţei de vie insolaţia
reală poate atinge valori mai ridicate (2000 ore ). Valorile ridicate ale acestui
indicator favorizează acumularea unor cantităţi sporite de zahăr şi a unor
cantităţi mai mari de antociani în boabele soiurilor pentru vinuri roşii
(Teodorescu Şt .şi col.,1987).
Resursele de lumină ale unei podgorii se pot aprecia şi prin calcularea
coeficientului de insolaţie (Ci), care este dat de raportul dintre insolaţia reală
şi numărul de zile din perioada de vegetaţie:
Ci= Σ Ir : Nzv
Coeficientul de insolaţie arată durata medie diurnă de strălucire a
soarelui din perioada de vegetaţie şi are valori cuprinse între 6 şi 8. Valorile
ridicate ale acestui coeficient arată că podgoria dispune de resurse
abundente de lumină putându-se obţine producţii de calitate superioară.
Calitatea luminii se referă la modul în care diferitele radiaţii care
compun spectrul luminos îşi exercită influenţa asupra fotosintezei. Razele
ultraviolete asigură creşterea normală a lăstarilor şi acumularea substanţelor
azotoase în struguri, cele violete şi albastre acţionează pozitiv asupra
asimilării antocianilor, carotenului şi vitaminei C. Radiaţiile galbene şi
portocalii în exces provoacă alungirea şi etiolarea lăstarilor, slăbesc
pigmentaţia antocianică a strugurilor, măresc pH-ul mustului, etc.
Cunoaşterea reacţiei viţei de vie faţă de lumină prezintă o importanţă
deosebită pentru reuşita culturii viţei de vie şi permite adaptarea măsurilor
necesare în vederea satisfacerii necesarului de lumină cum ar fi:
-zonarea corespunzătoare a soiurilor în funcţie de cerinţele acestora
faţă de lumină;
-alegerea în vederea plantării cu viţă de vie a versanţilor cu expoziţii
sudice, sud-estice sau sud-vestice;
-orientarea rândurilor în plantaţii pe direcţia nord-sud;
46
-alegerea unor distanţe de plantare corespunzătoare, în funcţie de
vigoarea soiurilor, astfel încât butucii din rândurile vecine să nu se
umbrească reciproc;
-conducerea viţelor în forme semiînalte şi înalte;
-executarea corectă şi la timp a lucrărilor şi operaţiilor în verde.
Temperatura este factorul de biotop care determină aria de
răspândire a culturii viţei de vie, sistemul de cultură a acesteia, declanşarea
şi parcurgerea fazelor de vegetaţie. De asemenea, temperatura acţionează
asupra tuturor proceselor fiziologice şi biochimice ale viţei de vie.
Cerinţele viţei de vie faţă de temperatură sunt relativ mari. Ea se
cultivă în zone cu temperatura medie anuală mai mare de 9˚C.
Temperatura medie a lunii celei mai calde, mai mare de 19˚C arată că
zona viticolă respectivă oferă condiţii pentru obţinerea vinurilor superioare,
iar dacă depăşeşte 21˚C pentru vinuri de calitate superioare cu denumire de
origine.
Influenţa temperaturii asupra viţei de vie se exercită atât prin nivel cât
şi prin suma gradelor de temperatură dintr-o anumită perioadă.
Fiecare fenofază şi fiecare proces fiziologic are un anumit nivel de
temperatură (prag) minim, optim şi maxim de desfăşurare.
Tabelul 5.1.
Temperaturi minime, optime sau maxime de desfăşurare a unor procese
fiziologice sau fenofaze (După E. Drăgănescu, I.Mihacea, 1993)
Fenofaza sau Pragul de temperatură
procesul fiziologic minim Optim maxim
Fotosinteza +7°C 28 ± 3°C 45-50°C
Înfloritul 14-15°C 25-28°C 35-40°C
Coacerea lăstarilor 10-12°C 25-30°C 40-45°C
Creşterea boabelor 17-18°C 32-34°C 40-45°C
La temperaturi ale solului de 4-5˚C se declanşează plânsul la viţele

asiatice, la 5-7˚C se declanşează plânsul viţelor americane, iar la 8-9˚C
începe plânsul la soiurile nobile.
Reluarea vizibilă a vegetaţiei viţei de vie are loc la temperatura de
10˚C, socotită zero biologic. Numărul de zile cuprins între data la care
temperatura se stabilizează primăvara la minimum 10˚C şi încheierea
vegetaţiei în toamnă, moment marcat prin căderea frunzelor, formează
perioada de vegetaţie. Lungimea acesteia pe teritoriul ţării noastre este de
170-200 zile. Ea trebuie să fie de minim 150-160 zile pentru soiurile cu
maturare timpurie (Muscat Perlă de Csaba) şi de 180-200 zile pentru soiurile
târzii (Italia, Afuz Ali ).
Pragul biologic inferior pentru înflorit este de 15-17˚C, cel optim de 20-
25˚C, iar cel maxim de 35-40˚C. La valori mai mici de 15˚C în timpul
înfloritului, legarea boabelor este defecitară , apărând un număr mare de
boabe meiate şi mărgeluite.
In condiţiile climatice ale ţării noastre prezintă o deosebită importanţă
cunoaşterea modului cum influenţează temperaturile negative din timpul iernii
diferitele organe ale viţei de vie.
Rezistenţa viţei la ger este diferită în funcţie de soi, gradul de
maturare a lemnului, faza repausului în care survine, modul de instalare a
47
gerului (lent sau brusc) etc. Rezistenţa la ger este mai mare în faza
repausului profund şi mai scăzută în timpul repausului facultativ.
Rezistenţa diferitelor organe ale viţei la ger în perioada de repaus,
diferă după cum urmează:
-rădăcinile rezistă până la –5, -7˚C la viţele europene (T. Martin, 1968)
şi până la –10, -11˚C la cele americane;
-mugurii rezistă până la –18, ±3ºC, în funcţie de soi (-15ºC la soiul
Cardinal şi -22ºC la Pinot gris).
-coardele anuale rezistă până la –21 ±3°C, iar lemnul multianual până
la –22, -24°C.
În perioada de vegetaţie, organele viţei de vie sunt mult mai sensibile
la temperaturile negative. Vârfurile lăstarilor şi inflorescenţele rezistă până la
–0,2 -0,5°C; baza lăstarilor şi frunzele sunt afectate la –0,5 -0,7°C, iar
boabele tinere se brunifică la -2°C.
Din aceste considerente, viţa de vie trebuie cultivată în areale în care
frecvenţa brumelor sau îngheţurilor târzii de primăvară este foarte scăzută
sau chiar 0. In podgoriile unde temperaturile negative din timpul iernii scad
sub limitele de rezistenţă a viţei de vie, viţa trebuie cultivată în sistem
protejat sau semiprotejat.
Pentru parcurgerea unei anumite fenofaze, pe lângă un anumit prag
de temperatură este nevoie şi de o anumită sumă a gradelor de temperatură.
Suma gradelor de temperatură se mai numeşte şi bilanţ termic şi poate fi
global şi util.
Bilanţul termic global (Σ t°g) reprezintă suma gradelor medii zilnice de
temperatură pozitive din perioada de vegetaţie.
Bilanţul termic util (Σ t°u) reprezintă suma diferenţelor dintre
temperatura medie zilnică mai mare de 10°C şi pragul biologic de pornire a
viţei în vegetaţie.
In zonele viticole ale României se înregistrează un bilanţ termic global
de 2700-3600°C şi un bilanţ termic util de 1000-1700°C (Oşlobeanu M. şi
col.,1991).
Umiditatea solului şi a aerului influenţează toate procesele vitale ale
viţei (absorbţia, transportul sevei brute şi elaborate, fotosinteza, transpiraţia,
respiraţia, etc.). Cerinţele viţei de vie faţă de apă sunt mari, datorită
consumului ridicat de apă (300-330 litri de apă sunt necesari sintezei unui kg
de substanţă uscată.). Cu toate acestea viţa este considerată o plantă
rezistentă la secetă datorită sistemului radicular profund şi bine dezvoltat.
Cerinţele faţă de umiditate sunt mai mari la soiurile pentru masă
comparativ cu cele pentru vin. Consumul maxim de apă se înregistrează în
fenofazele de creştere intensă a lăstarilor şi a boabelor şi este mai mic în
fenofazele de înflorit, maturarea boabelor şi a lemnului.
În ţara noastră cultura viţei de vie dă rezultate bune în regim neirigat
în zonele în care suma precipitaţiilor este de 500-700 mm anual, din care cel
puţin jumătate să fie repartizate în perioada de vegetaţie a viţei de vie sub
formă de ploi utile (cel puţin 10 mm la o ploaie).
Pentru desfăşurarea în bune condiţii a proceselor de creştere şi
fructificare, umiditatea solului trebuie să fie de 60-80% din I.U.A., iar cea a
aerului de 50-80%. Dacă umiditatea aerului scade la 40% se intensifică
evapotranspiraţia, iar dacă scade sub 20% produce ofilirea butucilor.
48
Nici excesul de umiditate din sol şi aer nu este suportat de viţa de vie.
In sol excesul de umiditate produce asfixierea rădăcinilor întrucât reduce
proporţia de oxigen, iar în aer intensifică atacul de boli. Excesul de precipitaţii
influenţează negativ creşterea şi fructificarea viţei de vie, calitatea producţiei
deoarece atât acumularea de zahăr în boabe cât şi coloraţia boabelor sunt
deficitare.
Viţa de vie suportă relativ uşor perioadele scurte de secetă de până la
15-30 zile. În condiţiile de secetă prelungită se reduc creşterile anuale şi sunt
afectate calitatea şi cantitatea producţiei şi diferenţierea mugurilor.
Resursele hidrice ale unei podgorii se pot aprecia după: suma
precipitaţiilor, coeficientul precipitaţiilor care reprezintă raportul dintre
cantitatea de precipitaţii căzute în perioada de vegetaţie şi numărul de zile a
perioadei de vegetaţie şi intervalul umidităţii active a solului.
Aerul are influenţe asupra viţei de vie atât prin compoziţie cât şi prin
mişcarea sa (vânt). O atmosferă cu un conţinut normal de gaze: 78% N,
21% O2 şi 0,03% CO2 asigură desfăşurarea normală a tuturor proceselor
fiziologice.
Oxigenul este necesar în respiraţia tuturor organelor viţei de vie, deci
şi a rădăcinilor. Activitatea rădăcinilor se desfăşoară în mod corespunzător la
o concentraţie a oxigenului în sol de 8-12%, activitatea este stânjenită la
concentraţia oxigenului de 4-5% şi este oprită când oxigenul scade sub 2%,
moment în care butucii se clorozează şi pier prin asfixiere.
O serie de gaze prezente în sol în cantităţi mai mici sau mai mari de la
caz la caz, cum ar fi: CO, SO2, Cl sunt nocive producând viţei de vie cloroze
sau arsuri.
De asemenea fumul, praful, aerul prea cald şi uscat sau prea rece şi
umed au efecte negative asupra viţei de vie.
Mişcările maselor de aer influenţează puternic plantaţiile viticole
putând provoca pagube însemnate în funcţie de viteza, durata şi direcţia lor
de acţiune.
În schimb mişcările uşoare ale aerului au o acţiune favorabilă prin
realizarea unui drenaj aerian care contribuie la zvântarea frunzişului şi
primenirea microclimatului din jurul butucilor reducând atacul unor agenţi
patogeni (mană, putregai cenuşiu).
1. Ce reprezinta biotopul viticol?

Biotopul viticol cuprinde totalitatea factorilor climatici, edafici şi orografici care
influenţează viţa de vie şi care sunt controlaţi şi dirijaţi de către om în scopul
realizării de producţii mari, stabile în timp şi calitativ superioare
2. Ce este radiația solara?
Radiaţia solară este principala sursă de energie primită de suprafaţa
terestră şi prin efectul ei caloric şi luminos influenţează creşterea şi
dezvoltarea viţei de vie.
3.În ce etape ale perioadei de vegetație vița de vie înregistrează cel
mai ridicat consum de apă?
49
Consumul maxim de apă se înregistrează în fenofazele de creştere
intensă a lăstarilor şi a boabelor şi este mai mic în fenofazele de înflorit,
maturarea boabelor şi a lemnului.
1. Care sunt componentele ecosistemului viticol ?

2. Care sunt principalii factori climatici cu influenţe asupra viţei de
vie?
3. Prin ce influenţează lumina asupra viţei de vie?
4. Care este intensitatea luminoasă optimă pentru fotosinteză?
5. Ce este insolaţia globală şi ce este insolaţia reală?
50
ECOLOGIA VIŢEI DE VIE – INFLUENŢA FACTORILOR

EDAFICI ŞI OROGRAFICI
Cuvinte cheie: sol, textură, structură, porozitate, relief, expoziţie,

pantă, altitudine
Rezumat
Solul reprezintă un factor de biotop deosebit de important pentru viţa
de vie, cu influenţe hotărâtoare asupra cantităţii şi calităţii producţiei, care îşi
exercită influenţa asupra viţei de vie prin structură, textură, compoziţie
chimică, faună, floră, microfaună, microfloră, etc. Factorii orografici
acţionează indirect asupra viţei de vie, prin influenţa pe care o exercită
asupra factorilor climatici şi edafici.
6.1. INFLUENŢA FACTORILOR EDAFICI ASUPRA VIŢEI DE VIE
Viţa de vie se cultivă de regulă, pe terenuri cu o fertilitate mai scăzută

(terenuri în pantă, nisipoase, etc.), considerate necorespunzătoare pentru
marea majoritate a culturilor (cereale, plante tehnice). Aceasta nu înseamnă
că viţa de vie ar avea pretenţie scăzută faţă de factorii edafici.
Solul reprezintă un factor de biotop deosebit de important pentru viţa
de vie, cu influenţe hotărâtoare asupra cantităţii şi calităţii producţiei. Solul
este un factor deosebit de complex care îşi exercită influenţa asupra viţei de
vie prin structură, textură, compoziţie chimică, faună, floră, microfaună,
microfloră, etc.
La rândul său solul este supus acţiunii factorilor climatici, orografici,
antropici, etc., care-i influenţează pozitiv sau negativ însuşirile fizice şi
chimice.
Textura solului. Viţa de vie dă cele mai bune rezultate când se cultivă
pe soluri uşoare, luto-nisipoase, nisipo-lutoase şi eventual luto-argiloase cu
conţinut de până la 28-32% argilă. Cu toate acestea viţa de vie se poate
adapta pe o gamă diversă de soluri de la argile la nisipuri.
Pe soluri argiloase se obţin producţii mari de struguri dar de calitate
inferioară. Pe solurile grele cu peste 40-42% argilă, viţa de vie suferă,
deoarece solurile sunt reci, umede, cu o aeraţie deficitară, iar vinurile
obţinute sunt aspre cu substanţe extractive azotoase şi cu un conţinut prea
mare în taninuri. Pe aceste soluri, în anii bogaţi în precipitaţii, strugurii sunt
afectaţi de putregaiul cenuşiu.
Solurile nisipoase pot fi valorificate corespunzător printr-o fertilizare şi
irigare corespunzătoare. Aceste soluri imprimă o anumită precocitate în
maturarea boabelor. Acest fapt este important în cazul strugurilor pentru
masă în general şi în cazul celor extratimpurii şi timpurii în special. Un alt
51
avantaj al solurilor nisipoase îl constituie faptul că filoxera nu se dezvoltă la
un conţinut mai mic de 7-8% argilă, existând deci posibilitatea cultivării viţelor
pe rădăcini proprii reducând costul materialului de plantare.
Solurile nisipoase prezintă unele dezavantaje în cazul cultivării
soiurilor pentru vin deoarece are loc o acumulare mai redusă de substanţă
uscată, strugurii se maturează mai repede şi au un potenţial alcoolic mai
scăzut, vinurile nu acumulează în toate cazurile aciditate şi culoare
suficientă.
Solurile pietroase şi calcaroase sunt foarte favorabile pentru cultura
viţei de vie, pe acestea obţinându-se cele mai fine vinuri (Cotnari,
Pietroasele, Murfatlar, Miniş).
Structura solului. Solurile bine structurate asigură cele mai bune
condiţii pentru creşterea şi valorificarea viţei de vie, deoarece înmagazinează
mai bine căldura şi prezintă un raport optim între apă şi aer. O structură
glomerulară corespunzătoare poate să amelioreze defectele de textură.
Toate categoriile texturale de sol îşi îmbunătăţesc însuşirile aerohidrice dacă
au o structură corespunzătoare.
Datorită monoculturii îndelungate, aplicării neraţionale a lucrărilor
solului şi exportului masiv de materie organică, structura solului se
deteriorează.
Evitarea degradării structurii solului se poate face prin raţionalizarea
lucrărilor solului, reducerea trecerilor cu maşinile agricole, utilizarea unor
pneuri adecvate, lucrarea solului când acesta are o umiditate
corespunzătoare.
Refacerea parţială a structurii este posibilă printr-o fertilizare organică
corespunzătoare, înierbarea alternativă a intervalelor şi cultivarea plantelor
pentru îngrăşământ verde.
Porozitatea solului are o mare importanţă pentru metabolismul
rădăcinilor. Porozitatea totală optimă pentru viţa de vie este cuprinsă între 46
şi 52% (C.Târdea, L.Dejeu, 1995). Aceste valori se întâlnesc frecvent într-un
strat de sol desfundat. Sub stratul desfundat valorile porozităţii totale scad
ajungând la 38-40%, valori la care se observă o limitare a creşterilor
rădăcinilor (Şt.Puiu şi col.., 1969). O afânare exagerată a solurilor este
nefavorabilă deoarece contribuie la o pierdere prea rapidă a apei din sol şi
intensifică descompunerea materiei organice.
Solurile cu porozitate deficitară au un regim aerohidric nefavorabil, se
încălzesc mai greu şi ca atare sunt necorespunzătoare pentru cultura viţei de
vie.
Porozitatea de aeraţie favorabilă a solului pentru creşterea
corespunzătoare a rădăcinilor este de cel puţin 10%. La o porozitate de
aeraţie mai mică sunt reduse absorbţia apei şi a sărurilor minerale, precum şi
activitatea fotosintetică a frunzelor cu implicaţii directe asupra cantităţii şi
calităţii producţiei de struguri.
Umiditatea solului. Umiditatea optimă a solului pentru viţa de vie este
cuprinsă între 50-80% din IUA. (Moţoc M., 1968). Valorile mai scăzute ale
IUA sunt favorabile pentru maturarea boabelor iar cele mai ridicate pentru
creşterea lăstarilor.
52
Scăderea umidităţii solului sub limitele menţionate determină
diminuarea creşterii lăstarilor, reducerea suprafeţei foliare şi scăderea
producţiei de struguri.
Tabelul 6.1.
Schema fazelor critice la viţa de vie în legătură cu regimul umidităţii solului
pentru valori mai mici decât capacitatea de câmp (După Moţoc M., 1968)
% din intervalul umidităţii active Sub coeficientul de ofilire
100 80 50 0
Creşterea Creşterea Creşterea slabă a Căderea Deshidra Moar-
intensivă moderată lăstarilor frunzelor tarea tea
a a lăstarilor şi uscarea rădăcinilor plantei
lăstarilor vârfului şi
lăstarilor coardelor
Fără Cu
manifes- manife
tări de s-ări
răsucire a de
frunzelor îngălb
e-nire
Condiţii Condiţii Condiţii Posibili- Riscuri Pierde-
neecono- optime de neeconomice de tăţi de mari de rea
mice de producţie producţie supravie- pierdere a planta-
producţie ţuire plantei ţiei
Consumul restrictiv de apă, în perioada maturării este foarte important

pentru calitatea vinurilor roşii.(J.Dutean şi col.1981), seceta relativă
influenţează pozitiv acumularea antocianilor în bob (Şt. Teodorescu şi col.,
1978).
Excesul de umiditate influenţează negativ rezistenţele biologice ale
viţei de vie (putregai cenuşiu, mană, ger) precum şi rezistenţele tehnologice
(la fisurare, transport şi păstrare.)
Apa în exces influenţează negativ procentul de prindere a viţelor în
cazul înfiinţării plantaţiilor viticole.
Adâncimea apei freatice are mare importanţă pentru regimul
aerohidric din sol influenţând deci adâncimea de pătrundere şi modul de
răspândire a rădăcinilor în sol.
În general, pentru viţa de vie se consideră nivelul optim al pânzei de
apă freatică, adâncimea cuprinsă între 2 şi 8 m (Teaci D., 1970; Seguin G.,
1970). Solurile cu pânza freatică situată la 0,5-1,0m nu pot fi cultivate cu
viţă de vie, iar cele cu pânză de apă freatică la peste 10-15 m adâncime sunt
de obicei prea secetoase.
Însuşirile chimice ale solului prezintă importanţă prin: conţinutul în
humus, conţinutul în macro şi microelemente, conţinutul în elemente nocive
şi reacţia solului.
Conţinutul în humus. Humusul din sol se formează pe baza materiei
organice. Sursele de materie organică pot fii surse proprii ecosistemului
viticol (frunze, buruieni, coarde tocate) şi surse externe (îngrăşăminte
organice).
După conţinutul în humus, solurile viticole se consideră favorabile
dacă au un conţinut moderat în humus de 1,5-2,5 %. Solurile bogate în
humus nu sunt potrivite decât pentru obţinerea vinurilor curente de masă.
53
Pentru obţinerea vinurilor superioare, humusul din sol trebuie să fie de 1-2 %
(M. Oşlobeanu şi col., 1980).
Conţinutul scăzut în humus nu este considerat un defect prea mare
din punct de vedere al calităţii producţiei, dar are consecinţe negative asupra
proprietăţilor fizice şi chimice a solului.
Tabelul 6.2.
Gradul de aprovizionare cu elemente fertilizante ale solurilor viticole
Elementul Mediul de Gradul de aprovizionare
cercetat exprimare Slab Mijlociu Bine F. bine
HUMUS % Sub 1% 1,2-2,0 2,1-3,0 3,1-4,0
INDICELE DE (Humus x V):
2,0 2,1-4,0 4,0
AZOT 100
AZOT % 0,1 0,1-0,2 0,21-0,3
mg % 0,1 0,1-0,2 8,1-16,0 16
FOSFOR
ppm 4 4,1-8,0 32,4-64 64
mg % 8 8,1-16 16,1-24,0 24
POTASIU 128,8-
ppm 64 64,8-128 192
192
MAGNEZIU mg % 15-20
10.000-
FIER ppm
50.000
MANGAN ppm 200-1000
BOR ppm 0,8-1,2
ZINC ppm 10-100
Conţinutul solului în macro şi microelemente trebuie să satisfacă

nevoile metabolice ale plantei. Elementele nutritive trebuie să se găsească în
cantităţi suficiente şi în anumite proporţii. Cantităţile mici de elemente
nutritive din sol determină obţinerea unor producţii scăzute, apariţia unor
carenţe şi dezechilibre fiziologice de nutriţie.
Conţinutul în elemente nocive. Viţa de vie nu reuşeşte pe soluri
alcaline turboase sau mlăştinoase, datorită conţinutului ridicat al acestora în
elemente nocive. Rădăcinile viţelor europene suportă o concentraţie a
sărurilor solubile de sodiu din sol de 1,5-4 ‰ NaCl. Această concentraţie
trebuie să fie în sol, mult mai mică în cazul portaltoilor (0,2-0,5‰ NaCl).
Există însă şi portaltoi care rezistă la concentraţii de 1-1,5 ‰ NaCl, cum ar fi
Solonis x Riparia 1616 C. Toxicitatea sărurilor solului se manifestă prin
încetinirea creşterii, arsuri pe frunze, leziuni la nivelul vaselor lemnoase şi în
final moartea butucilor.
Un alt element nociv din sol este carbonatul de calciu în exces. Pe
solurile bogate în acest element apar frecvent simptome ale clorozei ferice.
Majoritatea portaltoilor sunt calcifugi, adică au rezistenţă scăzută la
calcarul activ din sol, limitele variind între 6-10 % la majoritatea portaltoilor şi
40% în cazul portaltoiului Chasselas x Berlandieri 41 B.
Reacţia solului. Viţa de vie are o mare plasticitate ecologică, de
aceea ea se adaptează la valori ale pH-ului cuprinse între 5,5 şi 8,5, cele mai
bune rezultate obţinându-se la pH-uri cuprinse între 6,5 şi 7.
O dată cu scăderea pH-ului sub 5,5 , aluminiul, manganul, zincul şi
cuprul devin toxice prin trecerea lor în soluţia solului, împiedicând
dezvoltarea normală a rădăcinilor. Corectarea pH-ului acid se poate face prin
aplicarea amendamentelor calcaroase.
54
Reacţia puternic alcalină (pH >8,5) duce la apariţia clorozei ferice, la
scăderea eficienţei îngrăşămintelor chimice şi reduce accesibilitatea
microelementelor din sol. În general excesul de alcalinitate este mai dăunător
viţei de vie decât excesul de aciditate.
6.2. INFLUENŢA FACTORILOR OROGRAFICI ASUPRA VIŢEI DE

VIE
Factorii orografici au o acţiune indirectă asupra viţei de vie, prin

influenţa pe care o exercită asupra factorilor climatici şi edafici. Din această
categorie fac parte: forma de relief, altitudinea, panta şi expoziţia.
Relieful are o importanţă hotărâtoare pentru cultura viţei de vie.
Importanţa reliefului creşte pe măsura apropierii de arealul nordic de cultură
a viţei de vie, unde reuşita acestei culturi este condiţionată tot mai mult de
folosirea unor terenuri în pantă. Cele mai bune rezultate le asigură relieful
deluros şi colinar, unde umiditatea relativă a aerului este mai redusă şi
implicit pericolul atacului bolilor criptogamice este mai mic.
Pe formele convexe de relief variaţiile temperaturilor diurne sunt mai
mici, iar îngheţurile târzii de primăvară şi cele timpurii de toamnă au o
frecvenţă redusă.
Pe terenurile plane, văi, depresiuni, frecvenţa accidentelor climatice
este mai mare, deci şi riscurile la care este supusă cultura viţei de vie sunt
mai mari. Totodată calitatea producţiei obţinută pe aceste terenuri este mai
scăzută (concentraţii mai mici de zaharuri, arome, antociani).
Expoziţia terenului influenţează cantitatea şi intensitatea radiaţiilor
solare interceptate de către frunzişul viţei de vie. Fiind o plantă iubitoare de
lumină, viţa de vie dă cele mai bune rezultate pe terenurile cu expoziţie
sudică, sud-vestică şi sud-estică. Pe astfel de terenuri viţa de vie beneficiază
de mai multă lumină şi căldură, este redus pericolul brumelor iar drenajul
aerian este cel mai favorabil.
Pe măsura creşterii altitudinii, pentru reuşita culturii viţei de vie,
expoziţia terenului trebuie să fie mai favorabilă.
În zonele cu potenţial heliotermic foarte ridicat, viţa de vie poate fii
cultivată şi pe terenuri cu expoziţia nord-estică sau nord-vestică.
Panta terenului are un rol important în diferenţierea microclimatului
local, cele mai favorabile pante sunt cele cu o înclinare moderată, de până la
25%. Pantele mai mari ridică probleme legate de eroziunea solului şi modul
de lucrare a acestuia.
În cadrul arealelor viticole delimitate, se pot cultiva cu viţă de vie şi
pantele mai accentuate, până la 30-35%, dacă distanţele de plantare sunt
mai mici, solul se întreţine prin erbicidarea pe rând şi înierbarea intervalelor
dintre rânduri.
Altitudinea modifică temperaturile medii, precipitaţiile, curenţii de aer.
La creşterea altitudinii cu 100 m, temperatura medie anuală scade cu 0,5-
0,6°C. Altitudinea până la care se cultivă viţa de vie variază în raport cu
latitudinea. În ţara noastră viţa de vie se cultivă la altitudini cuprinse între 100
şi 500 m. Fac excepţie viile de la Mangalia, cultivate deci pe malul mării şi
unele plantaţii din centrele viticole Sebeş-Alba, Jidvei şi Şimleul Silvaniei,
care sunt situate la altitudini mai mari (≈600 m).
55
În lume viţa de vie se cultivă până la altitudini mai mari de 2000-2500
m (Mexic, Peru, Bolivia)
1. Care sunt soluri preferate in cultura viței de vie din punct de vedere al
texturii?
Viţa de vie dă cele mai bune rezultate când se cultivă pe soluri uşoare,
luto-nisipoase, nisipo-lutoase şi eventual luto-argiloase cu conţinut de
până la 28-32% argilă. Cu toate acestea viţa de vie se poate adapta pe o
gamă diversă de soluri de la argile la nisipuri.
2. Cum influențează solul ca factor edafic cultura viței de vie?
Solul reprezintă un factor de biotop deosebit de important pentru viţa de
vie, cu influenţe hotărâtoare asupra cantităţii şi calităţii producţiei. Solul este
un factor deosebit de complex care îşi exercită influenţa asupra viţei de vie
prin structură, textură, compoziţie chimică, faună, floră, microfaună,
microfloră, etc.
3.Care sunt factorii orografici cu influenta asupra viţei de vie?
1.Ce textură a solului este favorabilă pentru cultura viţei de vie?

2.Care sunt limitele reacţiei solului la care se poate cultiva viţa de vie?
3.Care sunt elementele nocive din sol pentru viţa de vie şi care sunt
limitele de rezistenţă a viţei la aceste elemente?
4.Ce factori orografici influenţează asupra viţei de vie?
5.Ce expoziţie a terenului preferă viţa de vie?
56
BIOLOGIA VIŢEI DE VIE – CICLUL BIOLOGIC ONTOGENETIC
Cuvinte cheie: biologia viţei de vie, perioada embrionară, perioada

juvenilă, perioada de maturitate, perioada de declin
Rezumat
Viţa de vie este o plantă multianuală cu particularităţi biologice de
creştere şi fructificare specifice. Cunoaşterea biologiei viţei de vie este
deosebit de importantă pentru stabilirea măsurilor agrofitotehnice prin care
se urmăreşte atât obţinerea unor producţii mari şi de bună calitate cât şi
menţinerea echilibrului biologic al butucilor.
Ca plantă perenă viţa de vie se caracterizează printr-un ciclu biologic
multianual (ontogenetic) şi un ciclu biologic anual.
7.1.CICLUL BIOLOGIC ONTOGENETIC
Ciclul biologic ontogenetic cuprinde totalitatea schimbărilor

morfologice şi fiziologice ale viţei de vie de la formarea sa ca entitate
biologică (răsărire, creşterea altoiului, a butaşului) şi până la dispariţia sa prin
uscare sau defrişare.
Ciclul biologic înglobează totalitatea ciclurilor anuale şi este egal cu
durata de viaţă a butucului. Însuşirea butucilor de viţă de vie de a avea o
durată mare de viaţă se numeşte longevitate. Longevitatea este influenţată
de factori genetici, biologici, ecologici şi tehnologici.
Factorii genetici influenţează în cea mai mare măsură longevitatea,
speciile şi soiurile viţei de vie având o longevitate diferită. Specia V. silvestris
are o rusticitate mare, este cea mai bine adaptată la condiţiile de mediu şi ca
atare are longevitatea cea mai mare putând trăi 100-200 ani, în timp ce viţa
cultivată (V. vinifera) are o longevitate de numai 40-50 de ani.
În cadrul aceleiaşi specii, longevitatea soiurilor este diferită ceea ce
denotă o adaptare la factorii de mediu şi la cei tehnologici, diferită de la soi
la soi. Unele soiuri prezintă un grad mare de adaptare şi ca atare pot fi
cultivate pe areale mai extinse, în timp ce alte soiuri au o adaptare mai
redusă ceea ce face posibilă cultivarea lor doar pe areale mai restrânse.
Factorii biologici influenţează longevitatea, în principal, prin modul de
înmulţire a viţelor. În condiţii egale de mediu şi tehnologie , viţele obţinute pe
cale generativă au o longevitate mult mai mare decât cele obţinute prin
înmulţire vegetativă. Chiar şi în cazul înmulţirii vegetative se observă
diferenţe în ceea ce priveşte longevitatea viţelor. Astfel viţele cultivate pe
rădăcini proprii au o durată de viaţă cu aproximativ 20-30% mai mare decât
viţele altoite a căror longevitate este de 35-40 ani. Această diferenţă este
57
datorată circulaţiei ascendente şi descendente mai greoaie, a sevei prin
dreptul punctului de altoire.
Factorii ecologici au o influenţă majoră asupra longevităţii. În condiţii
de resurse heliotermice ridicate, ierni blânde, regim hidric moderat şi o
fertilitate mijlocie a solului, viţele au o durată de viaţă de 40-50 ani, în timp ce
în condiţii ecologice necorespunzătoare (secetă excesivă îndelungată,
cantităţi ridicate de carbonat de calciu) longevitatea se reduce la 20-30 ani,
uneori chiar şi mai puţin.
Factorii tehnologici au şi ei influenţă pozitivă sau negativă asupra
duratei de viaţă a plantaţiilor viticole. Tăierea este factorul tehnologic cu cea
mai mare influenţă asupra longevităţii. O tăiere raţională în concordanţă cu
vârsta şi vigoarea plantei duce atât la o capacitate de producţie
corespunzătoare cât şi la o creştere a longevităţii. O tăiere
supradimensionată sau subdimensionată produce dezechilibre între sistemul
radicular şi cel aerian al viţei de vie, dezechilibre între creştere şi fructificare,
având influenţe negative asupra longevităţii butucilor.
Ciclul ontogenetic are în desfăşurarea sa unele particularităţi care
marchează trecerea de la tinereţe către maturitate şi apoi către bătrâneţea
viţelor.
La viţa de vie procesul de îmbătrânire este discontinuu şi se
desfăşoară concomitent cu procesele de reîntinerire naturală. Anual din
muguri se formează lăstari care apoi se transformă în coarde. Dimensiunile
formaţiunilor tinere sunt în general tot mai reduse, pe măsură ce butucii
înaintează în vârstă.
Ciclul biologic ontogenetic prin modificările morfologice şi fiziologice
care au loc, se împarte în cinci perioade: embrionară sau intramugurală,
juvenilă, de maturitate progresivă, de maturitate deplină şi de bătrâneţe sau
declin.
Perioada embrionară se întâlneşte numai la viţele obţinute pe cale
generativă. Ea începe cu formarea zigotului, se continuă cu maturarea
fiziologică a seminţei şi se încheie odată cu apariţia primelor frunzuliţe. La
viţele înmulţite pe cale vegetativă, perioada embrionară este înlocuită de
perioada intramugurală care corespunde etapei de formare a mugurelui până
la apariţia lăstarului cu primele frunze.
Perioada de tinereţe (juvenilă) începe în momentul apariţiei primelor
frunze şi rădăcini şi se încheie la intrarea viţelor pe rod. Durata acesteia este
diferită în funcţie de modul de înmulţire a viţelor, condiţiile pedoclimatice şi
agrotehnica aplicată putând fi de 3-4 ani la viţele obţinute pe cale vegetativă
şi de 4-6 ani la viţele obţinute din seminţe.
Cu excepţia primului an această perioadă se caracterizează prin
creşteri progresive atât a sistemului radicular cât şi a părţii aeriene, creşterea
fiind fenomenul predominant.
Deoarece este o perioadă foarte importantă de care depinde în bună
măsură eficienţa plantaţiei, condiţiile agrotehnice asigurate viţei de vie
trebuie să fie cât mai bune, apropiate de optim. Se va acorda o deosebită
importanţă fertilizării şi irigării, deoarece sistemul radicular al viţei este încă în
formare. Metoda de fertilizare recomandată în această perioadă fiind cea a
fertilizării locale. Combaterea bolilor şi dăunătorilor este şi ea foarte
importantă, sensibilitatea viţelor tinere la boli şi dăunători fiind foarte mare.
58
Prelungirea creşterii către toamnă şi depunerea substanţelor de
rezervă într-o mai mică cantitate impune protejarea obligatorie a tinerelor viţe
în timpul iernii prin muşuroire chiar şi în zonele de cultură neprotejată.
În perioada de tinereţe prin tehnologiile de cultură se urmăreşte
formarea scheletului butucului, în conformitate cu tipul de tăiere dorit şi a
elementelor lemnoase pe care viţa de vie trebuie să rodească. Lucrările
efectuate în această perioadă trebuie să conducă la scurtarea la minimum
posibil a perioadei de tinereţe neproductive, la realizarea unor plantaţii
compacte, fără goluri cu viţe uniforme din punctul de vedere a vigorii şi
sănătăţii butucilor şi care au un potenţial de producţie ridicat.
Perioada de maturitate progresivă se instalează o dată cu apariţia
primelor inflorescenţe şi durează 5-7 ani. În această perioadă productivitatea
viţelor creşte an de an. Creşterile vegetative sunt încă puternice, dar în
descreştere de la un an la altul. Polaritatea acţionează intens, ca urmare
coroana butucilor se îndeseşte, completându-se cu lemnul de schelet.
Vegetaţia viţelor se încheie de regulă toamna târziu. În perioada de rodire
progresivă în paralel cu procesele de creştere, în viaţa plantei apare o funcţie
nouă rodirea. Raportul existent între creştere şi rodire permite împărţirea
acestei perioade în două părţi: o primă parte de creştere şi rodire în care
predomină creşterea iar producţiile obţinute sunt mici şi o a doua parte de
rodire şi creştere în care producţiile obţinute cresc progresiv.
Tehnologiile de cultură din perioada respectivă vizează: asigurarea
unei nutriţii corespunzătoare, combaterea bolilor şi dăunătorilor, definitivarea
tipului de tăiere dorit, formarea unui număr suficient de coarde de rod, etc.
Perioada de maturitate deplină (de rodire) are o durată de 20-30 de
ani. Începe odată cu instalarea producţiilor economice şi se încheie atunci
când producţiile obţinute scad sistematic. Este perioada cea mai importantă
din punct de vedere economic. În perioada maturităţii depline creşterea şi
fructificarea sunt în echilibru. Viţa de vie sintetizează şi pune la dispoziţia
mugurilor, substanţele plastice necesare unei diferenţieri maxime. Cea mai
mare parte a substanţelor fotosintetice sunt utilizate pentru depozitarea de
zaharuri în boabe şi de amidon în organele vegetative. Concomitent cu
formarea noilor coarde anuale, o parte din lemnul multianual se usucă. Între
lemnul nou format şi cel care se usucă trebuie să existe un echilibru care se
poate realiza printr-o tăiere de rodire efectuată raţional. De menţinerea
acestui echilibru depinde prelungirea sau scurtarea perioadei de maturitate
deplină.
Tehnologia de cultură aplicată în această perioadă urmăreste
utilizarea corectă a potenţialului biologic de creştere şi rodire a viţei de vie.
Verigile tehnologice cele mai importante sunt tăierile de rodire completate de
lucrări şi operaţii în verde, fertilizarea, combaterea bolilor şi dăunătorilor,
lucrările solului şi unde este necesară, irigarea.
O tehnologie de cultură corespunzătoare în funcţie de condiţiile
pedoclimatice corelate cu cerinţele specifice ale fiecărui soi duce la obţinerea
unor producţii mari (8-15 t/ha în funcţie de soi) şi la prelungirea perioadei de
maturitate deplină.
Perioada de declin (de îmbătrânire) se instalează treptat, este
marcată prin scăderea permanentă a producţiei, uscarea progresivă a
organelor viţei de vie şi apariţia golurilor. Durata perioadei de declin este de
59
7-10 ani. Dintre organele viţei cel mai devreme îmbătrâneşte sistemul
radicular, astfel că nutriţia viţei devine insuficientă, aceasta având consecinţe
negative asupra creşterilor vegetative şi a producţiei care devin tot mai
scăzute.
Perioada de declin nu trebuie confundată cu îmbătrânirea prematură,
care în general prezintă aceleaşi manifestări simptomatice. Îmbătrânirea
prematură apare în plantaţiile viticole care nu au beneficiat de o tehnologie
de cultură corespunzătoare.
Dacă fenomenul de senescenţă este sesizat din timp, există
posibilitatea prelungirii duratei economice de viaţă a butucilor prin tăieri de
regenerare, completate de măsuri de fertilizare corespunzătoare şi lucrări de
afânare adâncă sau subsolaj. Luarea acestor măsuri nu dă întotdeauna
rezultatele scontate deoarece de multe ori emiterea de lăstari lacomi din
lemnul multianual este greoaie. Din aceste considerente este mai economic
să se aplice tăieri de reducţie periodic prin care se vor îndepărta şi cioatele,
menţinând astfel butucii într-un proces echilibrat de creştere şi fructificare o
perioadă mai îndelungată.
Dacă se aplică tăieri de regenerare prin care se prelungeşte cu 5-7
ani viaţa butucilor, este recomandat ca în ultimii 1-2 ani de viaţă să se lase
încărcături de rodire mult mai mari decât în mod normal. Prin aceste
încărcături se exploatează la maximum butucii în ultimii ani de viaţă iar
producţiile obţinute sunt cu aproximativ 40-50 mai mari decât cele
anterioare.
Viţele existente în cultură se comportă diferit în ceea ce priveşte
parcurgerea ciclului ontogenetic. Viţele pe rădăcini proprii au o durată de
viaţă mai mare comparativ cu viţele altoite. La viţele pe rădăcini proprii
perioada de maturitate progresivă este mai mare (8-10 ani), cea de
maturitate deplină durează mai puţin (15-20 ani), iar producţiile obţinute în
această perioadă sunt mai scăzute. Viţele altoite parcurg mai repede
perioada de tinereţe şi cea de maturitate progresivă iar perioada de
maturitate deplină durează mai mult 20-30 ani.
1. Ce reprezintă ciclul biologic ontogenetic?
Ciclul biologic ontogenetic cuprinde totalitatea schimbărilor morfologice şi
fiziologice ale viţei de vie de la formarea sa ca entitate biologică (răsărire,
creşterea altoiului, a butaşului) şi până la dispariţia sa prin uscare sau
defrişare.
Ciclul biologic înglobează totalitatea ciclurilor anuale şi este egal cu
durata de viaţă a butucului.
2. Care sunt perioadele ciclului biologic ontogenetic?
Ciclul biologic ontogenetic prin modificările morfologice şi fiziologice care au
loc, se împarte în cinci perioade: embrionară sau intramugurală, juvenilă, de
maturitate progresivă, de maturitate deplină şi de bătrâneţe sau declin.
3.Care sunt verigile tehnologice cele mai importante aplicate în
perioada de maturitate deplină?
Tehnologia de cultură aplicată în această perioadă urmăreste
utilizarea corectă a potenţialului biologic de creştere şi rodire a viţei de vie.
Verigile tehnologice cele mai importante sunt tăierile de rodire completate de
60
lucrări şi operaţii în verde, fertilizarea, combaterea bolilor şi dăunătorilor,
lucrările solului şi unde este necesară, irigarea.
O tehnologie de cultură corespunzătoare în funcţie de condiţiile
pedoclimatice corelate cu cerinţele specifice ale fiecărui soi duce la obţinerea
unor producţii mari (8-15 t/ha în funcţie de soi) şi la prelungirea perioadei de
maturitate deplină.
1.Ce este ciclul biologic ontogenetic?

2.Care sunt perioadele ciclului biologic multianual?
3.Care este cea mai importantă perioadă din ciclul multianual şi ce
durată are aceasta?
4.Care sunt simptomele senescenţei la viţa de vie?
5.Ce măsuri se pot lua pentru a prelungi perioada de exploatare
economică a viţei de vie?
61
BIOLOGIA VIŢEI DE VIE – CICLUL BIOLOGIC ANUAL
Cuvinte cheie: biologie, fenofaze, creştere, inducţia florală,

diferenţierea mugurală, repaus fiziologic
Rezumat
Ca plantă perenă viţa de vie se caracterizează printr-un ciclu
biologic multianual (ontogenetic) şi un ciclu biologic anual. Ciclul biologic
anual este alcătuit din totalitatea schimburilor morfologice şi biologice cu
caracter periodic prin care trece viţa de vie pe parcursul unui an
calendaristic.
Aceste schimbări se numesc faze fenologice (fenofaze) şi au un
caracter ereditar, viţa de vie parcurgându-le atât în climatul temperat, cât
şi în cel tropical sau ecuatorial. Derularea acestor fenofaze este însă mult
influenţată de condiţiile climatice ale anului şi ale zonei de cultură.
8.1. CICLUL BIOLOGIC ANUAL
În funcţie de intensitatea cu care se desfăşoară funcţiile vitale în cursul

unui an, la viţa de vie se disting două perioade: de vegetaţie şi de repaus
relativ.
Fig.8.1. Ciclul biologic anual al viţei de vie
8.1.1. Perioada activă de vegetaţie
Perioada activă de vegetaţie cuprinde totalitatea manifestărilor vitale

din perioada activă a viţei de vie. Perioada activă de vegetaţie are o durată
diferită în funcţie de condiţiile climatice. În climatul temperat continental
perioada de vegetaţie are o durată de 160-220 zile, în cel subtropical de
62
250-270 zile iar în cel tropical de 290-310 zile. În aceleaşi condiţii climatice
durata perioadei de vegetaţie diferă în funcţie de soi existând soiuri cu
perioadă scurtă, mijlocie sau lungă de vegetaţie.
Perioada activă de vegetaţie începe primăvara odată cu declanşarea
circulaţiei sevei în coarde, moment marcat de plânsul viţei de vie şi se
încheie toamna odată cu căderea frunzelor. Această perioadă în condiţiile
climatice ale României corespunde în general perioadei calendaristice 1.IV-
15.X.
În perioada de vegetaţie, manifestările fenologice şi morfologice diferă.
După specificul lor fazele de vegetaţie pot să fie grupate în:
-fenofaze de trecere, de la starea de vegetaţie la cea de repaus
(căderea frunzelor) şi de la starea de repaus la cea de vegetaţie (plânsul);
-fenofaze ale organelor vegetative: dezmuguritul, creşterea lăstarilor şi
maturarea ţesuturilor lăstarilor;
-fenofaze ale organelor de rod: inducţia florală, diferenţierea mugurilor
de rod, înfloritul şi legatul florilor, creşterea boabelor şi maturarea strugurilor.
Fenofazele de trecere marchează începutul şi sfârşitul perioadei
active de vegetaţie la viţa de vie.
Plânsul constă în apariţia picăturilor de sevă în vârful coardelor, cu
ocazia tăierii de rodire. Plânsul se declanşează primăvara, odată cu
încălzirea solului şi marchează sfârşitul perioadei de repaus fiziologic relativ
şi intrarea viţei în perioada activă de vegetaţie.
În condiţiile climatice ale României plânsul apare la sfârşitul lunii
martie - începutul lui aprilie, în funcţie de temperatura solului. Temperatura
de declanşare a plânsului este de 8-10oC, în sol la nivelul de plasare a
rădăcinilor active.
La speciile de viţe asiatice, plânsul se declanşează la 4-5 oC, iar la
viţele portaltoi se declanşează la 6-8oC.
Durata plânsului variază de la două zile la două săptămâni. În acest
interval de timp se elimină în mod normal 0,2-0,4 l/butuc, dar cantitatea de
sevă eliminată poate să fie mult mai mare putând depăşi 6-8 l/butuc. Pentru
a evita pierderile de apă, tăierile de rodire trebuie încheiate de declanşarea
plânsului.
Din punct de vedere al compoziţiei chimice, un litru de lichid de plâns
conţine: 1,5-3,0 g substanţă uscată, din care 1/3 sunt săruri minerale, 44-67
mg azot, 9-15 mg fosfor şi 67-126 mg potasiu (Elisabeta Popa, Gh. Popa,
1980).
În perioada plânsului elasticitatea coardelor este maximă, de aceea se
recomandă ca lucrarea de conducere şi legare a coardelor să se execute în
această perioadă.
Căderea frunzelor este fenofaza prin care viţa de vie trece de la
perioada de vegetaţie la perioada de repaus fiziologic relativ. În condiţiile
climatice ale ţării noastre primele frunze cad în jurul datei de 15 octombrie,
iar ultimele, care marchează încheierea fenofazei, cad în jurul datei de 15
noiembrie.
Căderea frunzelor poate să apară însă şi mai timpuriu, fiind
determinată de brumele sau îngheţurile timpurii de toamnă, de seceta
pedologică sau de atacul bolilor şi dăunătorilor. Acest fenomen are
consecinţe negative pentru viţa de vie, deoarece afectează negativ rezistenţa
63
la ger a viţei de vie. Noile frunze care se formează, consumă substanţele de
rezervă depuse în lăstari în timpul verii şi ca urmare scade gradul de
maturare a ţesuturilor.
Nici prelungirea vegetaţiei până toamna târziu nu este favorabilă viţei
de vie, deoarece nu mai are loc la timp migrarea substanţelor de rezervă în
coarde, acestea nu îşi mai maturează suficient ţesuturile şi ca urmare scade
rezistenţa la ger a viţei de vie. Pentru a evita acest fenomen, căderea
frunzelor poate fi provocată (mai ales în şcolile de viţe ) în mod artificial prin
tratamente cu substanţe defoliante.
Căderea frunzelor este determinată de îmbătrânirea acestora.
Senescenţa şi moartea frunzelor sunt rezultatul unor procese dintre care
enumerăm: stoparea sintezei amidonului în cloroplaste, tumefierea
cloroplastelor şi dezorganizarea acestora, degradarea membranelor
plasmatice, inundarea citoplasmei cu antociani şi acizi graşi, sporirea
cantităţii de acid abscisic. În acest timp la baza peţiolului se formează un
strat de suber alcătuit din celule slab legate între ele care provoacă căderea
frunzelor deoarece întrerupe circulaţia sevei.
Fenofazele organelor vegetative se mai numesc şi fenofaze de
creştere şi includ: dezmuguritul, creşterea lăstarilor şi maturarea ţesuturilor
lăstarilor. Ele se desfăşoară succesiv, fără o delimitare strictă între ele şi în
paralel cu fenofazele de rodire.
Dezmuguritul. Dezmuguritul marchează începutul creşterii lăstarilor
în interiorul mugurilor. Declanşarea fenofazei este condiţionată de un anumit
prag şi de o anumită sumă a gradelor de temperatură. Pragul minim pentru
începutul dezmuguritului este 10o C (zero biologic pentru viţa de vie), iar
suma gradelor temperaturilor active (Σ ta) de 130 – 160o C, în funcţie de soi.
Durata dezmuguritului în cadrul fiecărui soi este de 6 – 10 zile, în
funcţie de condiţiile climatice şi însuşirile genetice specifice soiului.
Dezmuguritul se desfăşoară în două etape:
- Înmuguritul sau umflarea vizibilă a mugurilor, când se îndepărtează
marginile solzilor protectori şi între solzi apar dungi de culoare mai deschisă.
În această perioadă ochii coardelor sunt foarte sensibili la temperaturi
scăzute de numai -4 –5o C şi se desprind foarte uşor de pe coarde. Din
aceste considerente în timpul înmuguritului trebuie evitate lucrările din
plantaţiile viticole prin care s-ar putea lovi coardele (tăierea de rodire,
revizuirea spalierului, dirijatul şi legatul coardelor).
- Dezmuguritul propriu-zis constă în deschiderea mugurilor şi apariţia
primelor frunzuliţe ale mugurelui principal.
Dezmuguritul se realizează neuniform de la un soi la altul, de la un
butuc la altul şi chiar în cazul aceluiaşi butuc în funcţie de poziţia mugurilor
pe coarde.
Între specii şi soiuri există diferenţe în privinţa începutului
dezmuguritului. Diferenţele sunt mai mici de numai 5 – 6 zile, în cazul
portaltoilor şi mai mari de 7 până la 14 zile în cazul soiurilor nobile. Ţinând
cont de aceste diferenţe se va evita plantarea soiurilor cu dezmugurirea
timpurie în zonele în care sunt frecvente îngheţurile târzii de primăvară.
Pe coardă, primii muguri ce dezmuguresc sunt cei de la vârf care
datorită polarităţii sunt favorizaţi. La viţa de vie s-a constatat existenţa
procesului de inhibare între muguri (P. Huglin, 1986). Primii muguri care
64
dezmuguresc blochează intrarea în vegetaţie a mugurilor subadiacenţi, astfel
ca la viţele tăiate la coarde lungi pot să apară porţiuni de coardă cu muguri
neporniţi în vegetaţie (“ferestre”). Pentru a evita acest lucru coardele lungi
trebuie conduse orizontal sau sub formă de semicerc pe sârmele spalierului.
Factorii care influenţează dezmuguritul sunt de natură ecologică,
genetică, fiziologică, biochimică şi tehnologică.
Factorii ecologici cei mai importanţi sunt temperatura şi umiditatea.
Temperatura acţionează asupra dezmuguritului aşa cum am arătat prin nivel
şi prin sumă. Soiurile nobile au cerinţe diferite în această fenofază faţă de
temperatură. Soiurile cu dezmugurire timpurie necesită pentru dezmugurit
130 – 140o C temperatura utilă, cele cu dezmugurire mijlocie au nevoie de
140 – 150o C temperatura utilă, iar cele cu dezmugurire târzie de 150 – 160o
C. Ţinând cont de aceste cerinţe, care sunt constante în timp, se poate face
o zonare corespunzătoare a soiurilor.
Dezmuguritul se declanşează normal la valori ale umidităţii de 80% în
sol şi de 70 – 80 % în aer. Valorile mai mici sau mai mari ale umidităţii duc la
întârzierea dezmuguritului.
Dintre factorii genetici specia şi soiul au influenţă hotărâtoare asupra
dezmuguritului. Primele care dezmuguresc sunt speciile asiatice şi cele
americane care au nevoie de temperaturi mai mici pentru declanşarea
dezmuguritului comparativ cu soiurile nobile.
Factorii fiziologici influenţează şi ei asupra dezmuguritului. Dintre
aceştia polaritatea influenţează în mod evident pornirea în vegetaţie a
mugurilor. Primii muguri care pornesc în vegetaţie sunt cei cu poziţie apicală
situaţi pe elementele anuale.
Din punct de vedere biochimic dezmuguritul se bazează pe hidroliza
substanţelor de rezervă din coarde. Din această cauză această fenofază
depinde mult de concentraţia substanţelor de rezervă din coardă şi de modul
în care a vegetat viţa de vie în anul precedent.
Factorii tehnologici cei mai importanţi pentru fenofaza
dezmuguritului sunt tăierile în uscat şi conducerea cordelor. Tăierea de
toamnă – iarnă grăbeşte dezmuguritul comparativ cu tăierea de primăvară.
Încărcăturile mici de rodire repartizate pe elemente scurte grăbesc şi ele
dezmuguritul şi reduc numărul mugurilor care nu pornesc în vegetaţie.
Conducerea coardelor orizontal, sub formă de cerc sau semicerc contribuie
la uniformizarea pornirii în vegetaţie a mugurilor.
Pentru dirijarea dezmuguritului se poate interveni cu ajutorul unor
substanţe chimice care pot stimula pornirea mugurilor în vegetaţie
(monoclorhidrina de glicol, tioureea – R. Pouget, 1961) sau din contră pot
avea efect invers (hidrazida maleică – P. Huglin şi R. Julliard, 1959; acidul
giberelic – M. Rives şi R. Pouget, 1959).
Creşterea lăstarilor se manifestă la exterior prin formarea în timp a
lăstarilor cu toate părţile lor componente. Creşterea se realizează prin
meristeme apicale şi intercalare. Creşterea apicală se realizează în principal
prin diviziune celulară, iar cea intercalară prin alungirea celulelor. Creşterea
lăstarului în grosime se realizează prin intermediul meristemelor secundare,
cambiu şi felogenul. Creşterea totală a lăstarului este dată de însumarea
valorilor creşterii apicală cu cea intercalară.
65
Lungimea medie a lăstarilor este de 1,5 – 3 m în cazul viţelor nobile şi
de 3 – 5 m la viţele portaltoi. Grosimea lăstarilor este cuprinsă în general
între 7 şi 14 mm. Creşterea lăstarilor începe primăvara odată cu
dezmuguritul şi se încheie toamna, odată cu distrugerea vârfului de creştere
de către brume. Durata acestei fenofaze este în general de 120 – 150 zile în
funcţie de soi şi condiţiile climatice ale fiecărui an.
În acest interval de timp dinamica de creştere este diferită urmând
legea perioadei maxime (J. Sachs, 1868), după care cea mai mare
intensitate de creştere se înregistrează în perioada înfloritului.
În funcţie de intensitatea creşterilor, fenofaza de creştere a lăstarilor
cuprinde trei etape: creşterea progresivă, creşterea intensă şi creşterea
regresivă.
Creşterea progresivă începe o dată cu dezmuguritul şi durează până
în la mijlocul lunii mai. În funcţie de condiţiile climatice, creşterea progresivă
are o durată de 15 – 20 zile, timp în care lăstarul creşte aproximativ 20 – 25
cm. În prima parte a acestei etape, creşterile au loc pe baza substanţelor de
rezervă din coarde, iar apoi pe măsură ce frunzele devin excedentare în
asimilate, creşterile au loc datorită activităţii fotosintetice a frunzelor. La
început viteza de creştere este foarte scăzută de 1 – 1,5 cm /zi, apoi
progresează treptat, pe măsura încălzirii timpului.
Creşterea intensă durează de la mijlocul lunii mai, până la 15 – 20
iunie. Caracterul accelerat al creşterii este datorat ritmului intens al
fotosintezei. Viteza de creştere a lăstarilor devine accelerată de la 5 – 6 cm
pe zi până la 15 – 20 cm pe zi. Maximul de creştere se înregistrează pe la
începutul lunii iunie (începutul înfloritului). Datorită consumului mare de
elemente nutritive din timpul înfloritului, viteza de creştere a lăstarilor începe
să scadă, dar îşi păstrează ritmul intens până la mijlocul lunii iulie.
În această perioadă o dată cu lăstarii cresc şi frunzele, inflorescenţele,
cârceii şi strugurii, astfel încât cerinţele viţei de vie faţă de substanţele
nutritive sunt foarte mari.
Tot în această perioadă trebuie acordată o deosebită atenţie la
combaterea bolilor criptogamice deoarece organele verzi sunt foarte
sensibile la atacul acestor boli. Datorită creşterilor intense, care generează
suprafeţe noi neprotejate, substanţele de combatere cele mai eficiente sunt
cele sistemice.
Creşterea regresivă durează de la mijlocul lunii iulie şi până la
începutul lunii septembrie. În procesul de metabolism procesele de hidroliză
sunt înlocuite treptat de cele de sinteză marcate prin depuneri mari de
amidon în lăstari şi de zaharuri în struguri. Ritmul creşterilor devine tot mai
încet deoarece majoritatea asimilatelor sunt dirijate spre struguri.
Începutul creşterii lăstarilor, ritmul de creştere, durata creşterilor,
volumul creşterilor totale se găsesc sub influenţa factorilor genetici,
fiziologici, ecologici şi tehnologici.
Factorii genetici exercită o influenţă puternică asupra creşterii
lăstarilor. Speciile şi soiurile de vie au aptitudini de creştere diferită. Speciile
americane imprimă creşteri mult mai puternice lăstarilor comparativ cu V.
vinifera. Diferenţe în ceea ce priveşte creşterea apar şi în cadrul aceleiaşi
specii. Spre exemplu în cadrul speciei V. vinifera soiurile se împart în: soiuri
viguroase cu creştere puternică a lăstarilor (Fetească albă, Fetească neagră,
66
Afuz Ali, Galbenă de Odobeşti); soiuri mai puţin viguroase cu creştere
mijlocie a lăstarilor (Chasselas doré, Riesling italian, Merlot, Fetească
regală); soiuri cu vigoare slabă, cu creştere redusă a lăstarilor (Pinot noir,
Pinot gris, Traminer roz, Perlă de Csaba ). Mai mult creşterile pot să difere
(în condiţii egale de mediu şi tehnologie) şi în cazul aceluiaşi soi, în funcţie
de portaltoiul utilizat. Spre exemplu Chasselas doré înregistrează creşterile
vegetative cele mai mari pe portaltoiul Kober 5 BB şi cele mai mici pe
portaltoii 41 B şi SO4-4 (C. Târdea, 1991).
Dintre factorii fiziologici polaritatea are o mare influenţă asupra
creşterii lăstarilor. Această influenţă începe să se manifeste încă din fenofaza
dezmuguritului. Cresc mai repede şi devin mai viguroşi lăstarii care au o
poziţie apicală pe coardă. Poziţia lăstarilor erectă, înclinată sau orizontală
modifică mult ritmul de creştere al acestora.
Factorii ecologici cu cea mai mare influenţă asupra creşterii lăstarilor
sunt temperatura, umiditatea şi lumina. Temperatura influenţează prin nivelul
la care se menţine şi prin suma gradelor de temperatură medie zilnică care
se acumulează. Creşterea lăstarilor se declanşează când nivelul temperaturii
medii zilnice se situează constant peste 10o C. Temperatura optimă pentru
creşterea lăstarilor este de 25 – 30o C.
Umiditatea optimă a solului este de 70 – 80% din IUA, iar intensitatea
luminoasă este de 35 – 45 mii de lucşi. La aceste valori asimilaţia clorofiliană
este apropiată de optim, ceea ce influenţează pozitiv creşterea lăstarilor.
Factorii tehnologici cei mai importanţi prin care se poate influenţa
creşterea lăstarilor sunt: formele de conducere, tăierea, fertilizarea, irigarea
şi starea fitosanitară a aparatului foliar. La viţele conduse pe tulpini înalte sub
formă de cordoane, creşterile vegetative sunt mai mici, comparativ cu cele de
la viţele conduse în forme joase. Tăierile de rodire supra sau
subdimensionate contribuie la creşteri reduse sau dimpotrivă la creşteri
puternice care conduce la dereglarea biologică a butucilor.
Fertilizarea echilibrată în special cu fosfor şi potasiu contribuie la o
bună maturare a ţesuturilor lăstarilor. Dozele ridicate de azot asociate cu
irigarea, favorizează creşterile lăstarilor, dar influenţează negativ maturarea
ţesuturilor acestora.
Creşterea frunzelor se realizează concomitent cu creşterea lăstarilor.
Durata perioadei de creştere a frunzelor este de 4 – 5 săptămâni. La
aproximativ două săptămâni de la apariţie frunza ajunge la jumătate din
dimensiunea maximă şi fotosinteza devine excedentară, surplusul de
asimilate fiind utilizat la creşterea lăstarului şi nutriţia inflorescenţelor.
Suprafaţa foliară a unui butuc variază în limite foarte largi, în funcţie
de soi, sol, condiţii climatice şi tehnologia de cultură, fiind cuprinsă în general
între 4 – 8 m2/butuc.
Maturarea ţesuturilor lăstarilor este ultima fenofază de creştere, ea
se manifestă prin schimbări cantitative şi calitative multiple în urma cărora
lăstarii parcurg un proces de metamorfozare specific, în urma căruia se
transformă în coarde anuale. Maturarea lăstarilor începe la sfârşitul lunii iulie
şi se încheie toamna o dată cu căderea frunzelor.
În timpul maturării scade nevoia viţei faţă de azot, sinteza substanţelor
proteice are un ritm descendent, se reduc creşterile vegetative, sporeşte
67
cantitatea de acid abscisic în frunze, toate acestea conducând la
îmbătrânirea ţesuturilor.
Maturarea ţesuturilor se realizează prin acumularea treptată a
substanţelor de rezervă, scăderea conţinutului de apă liberă şi creşterea
cantităţii de apă legată. Prin intrarea felogenului în activitate, scoarţa primară
este înlocuită, iar lăstarii îşi schimbă culoarea verde în galben – roşcată,
maronie, în funcţie de soi. Celulele îşi îngroaşă pereţii prin depuneri de
lignină, hemiceluloză şi celuloză, sucul vacuolar se concentrează prin
depuneri de hidraţi de carbon, substanţe proteice, lipide.
Maturarea ţesuturilor se desfăşoară de la cilindrul central către
scoarţă şi de la baza lăstarilor spre vârf. Internodurile de la bază se
maturează într-un interval de timp mai îndelungat, de aceea datorită cantităţii
mai mari de amidon care s-a depus au şi cea mai mare rezistenţă la ger.
Internodurile de la mijlocul lăstarului şi mai ales cele de la vârf se maturează
într-un interval de timp mai scurt, au o concentraţie mai scăzută în amidon şi
o rezistenţă mai mică la ger.
În condiţiile climatice din România, datorită apariţiei bruşte a gerurilor,
ultimele 5 – 6 internoduri nu se maturează suficient şi sunt afectate de
îngheţ.
Maturarea ţesuturilor este influenţată de factori biologici, ecologici şi
tehnologici.
Factorii biologici sunt hotărâtori în privinţa maturării ţesuturilor. Unele
soiuri îşi maturează bine lemnul, iar mugurii au o bună rezistenţă la
temperaturile scăzute din timpul iernii (Fetească albă, Cabernet Sauvignon).
Alte soiuri îşi maturează insuficient lemnul, iar mugurii au o rezistenţă mai
scăzută la ger (Cardinal, Afuz Ali, Victoria, Muscat de Hamburg). Maturarea
ţesuturilor poate fi influenţată şi de portaltoi prin scurtarea sau prelungirea
perioadei de vegetaţie inclusă soiului. În general portaltoii viguroşi imprimă
creşteri puternice ale lăstarilor prelungind perioada de maturare a acestora.
Factorii ecologici cu rol mai important sunt temperatura, lumina şi
umiditatea. Pentru o bună maturare a ţesuturilor, temperatura medie din
timpul verii trebuie să fie de 19 – 20o C, iar bilanţul termic util să aibă o
valoare minimă de 1200o C (Martin T., - 1968). Luminozitatea ridicată,
umiditatea solului de ~60% din IUA şi o perioadă de vegetaţie de peste 160 –
170 zile, influenţează pozitiv maturarea ţesuturilor lăstarilor, în schimb
accidentele climatice, în special grindina sunt dăunătoare pentru maturarea
lemnului.
Factorii tehnologici pot avea o influenţă pozitivă sau negativă asupra
maturării ţesuturilor în funcţie de modul lor de aplicare.
O tehnologie raţională de cultură, cu forme de conducere semiânalte
şi înalte, tăieri de rodire bine dimensionate, fertilizări echilibrate în special cu
fosfor şi potasiu şi tratamente fitosanitare la timp aplicate, contribuie la o
bună maturare a ţesuturilor şi implicit la o rezistenţă adecvată la ger a
butucilor.
Fenofazele organelor de rod
Fenofazele organelor de rod se suprapun peste fenofazele organelor
vegetative, se întrerup în perioada de repaus biologic relativ şi se continuă în
primăvara anului următor.
68
Inducţia florală (inducţia antogenă). Este o fenofază de pregătire
biologică în urma căreia este posibilă transformarea mugurelui vegetativ în
mugure de rod. Această transformare implică unele modificări morfologice
cum ar fi: schimbarea formei meristemului printr-o bombare sau aplatizare,
creşterea conţinutului de acizi nucleici, în special ARN şi accelerarea ritmului
de dezvoltare a celulelor.
Inducţia florală este posibilă datorită unor hormoni specifici sintetizaţi
de frunze care migrează apoi în muguri. Nu se cunoaşte natura chimică a
acestor hormoni, de aceea ei au fost denumiţi “florigeni”. La viţa de vie
mugurii intră în etapa de inducţie florală eşalonat începând din lunile mai-
iunie. Condiţiile climatice mai puţin favorabile de la începutul primăverii
întârzie inducţia florală, din aceste motive mugurii plasaţi la baza coardelor
dau în general lăstari lipsiţi de rod.
Inducţia florală este influenţată de temperatură, umiditate, lumină,
starea frunzişului, sarcina de rod lăsată cu ocazia tăierii în uscat, fertilizare,
etc. Afectarea frunzişului ca urmare a atacului de boli şi dăunători
influenţează negativ inducţia florală deoarece “ florigenul” este sintetizat de
către frunze.
Diferenţierea mugurilor de rod este fenofaza care continuă inducţia
florală şi cuprinde două etape: diferenţierea intramugurală şi diferenţierea
extramugurală. Pentru a explica fenomenul diferenţierii mugurale au fost
formulate mai multe ipoteze şi teorii:
Ipoteza hormonală a fost emisă de J.Sachs, 1863 şi susţine că
diferenţierea mugurilor este determinată de unele substanţe biochimice, care
ulterior au fost denumite hormoni florigeni. Această ipoteză a fost reluată de
M. Ceilahian în 1957, care clasifică substanţele hormonale din plante în
antezine (hormoni generatori de flori) şi gibereline (hormoni de creştere).
Ipoteza nutriţiei abundente, emisă de Klebs în 1903, conform
acesteia difereţierea mugurală ar fi cauzată de factori externi care atunci
când sunt favorabili determină o nutriţie abundentă. Diferenţierea mugurală
ar avea loc atunci când în metabolismul plantelor predomină hidraţii de
carbon. Ipoteza nutriţiei nu a fost însă confirmată deoarece diferenţierea
mugurilor este un proces mult mai complex.
Teoria actuală biologică este cea mai plauzibilă. Conform acesteia
diferenţierea mugurală este dependentă atât de o pregătire biologică a
meristemului realizată pe seama substanţelor hormonale cât şi de o nutriţie
corespunzătoare. Formarea mugurilor de rod se datorează substanţelor
proteice, care intervin în metabolismul viţei de vie.
Diferenţierea intramugurală începe din timpul verii şi se continuă
până toamna târziu şi în urma ei se formează inflorescenţele. Datorită
inducţiei florale meristemul apical este scos din stadiul de represie şi prin
diviziuni repetate şi creşteri dă naştere la primordiile de inflorescenţe. La
început vârful meristemului se aplatizează şi se bifurcă. O parte a bifurcaţiei
are o evoluţie rapidă şi formează primordiul primei inflorescenţe. A doua
bifurcaţie îşi continuă creşterea până ajunge la forma şi dimensiunile
meristemului iniţial după care se bifurcă din nou şi dă naştere la primordiul
celei de-a doua inflorescenţe. Numărul de primordii de inflorescenţe este
diferit de la un soi la altul, majoritatea soiurilor având două primordii.
69
Diferenţierea inflorescenţelor în mugure se realizează eşalonat. Prima
inflorescenţă se formează într-o perioadă de 35-40 zile, a doua într-un timp
mai scurt (30-35 zile) iar a treia în aproximativ 30 de zile.
Majoritatea cercetătorilor (Victoria Lepădatu, 1965; E. Ionescu,1978)
susţin că diferenţierea intramugurală se încheie toamna. Există însă păreri
conform cărora diferenţierea intramugurală se reia primăvara odată cu
creşterea temperaturii (D.Oprea, 1976).
Diferenţierea extramugurală începe primăvara în luna martie şi ţine
până la sfârşitul lunii mai, începutul lunii iunie şi în urma ei se formează
florile. Unele dintre inflorescenţele formate în etapa intramugurală nu
evoluează normal şi se transformă în cârcei. În acelaşi timp cu formarea
componentelor florale are loc şi creşterea inflorescenţelor.
Diferenţierea mugurilor este influenţată de factori genetici, fiziologici,
climatici şi tehnologici. Dintre factorii fiziologici cea mai mare influenţă o au
raportul dintre substanţele organice şi cele minerale (C/N) şi sinteza
hormonilor antogeni.
Excesul de azot inhibă diferenţierea mugurală deoarece determină
creşteri vegetative puternice şi cantităţi sporite de gibereline, în timp ce
cantităţi sporite de auxine favorizează diferenţierea mugurilor.
Dintre factorii climatici cei mai importanţi sunt temperatura şi lumina.
Diferenţierea mugurală este favorizată de temperaturi în timpul diferenţierii
de peste 21°C ziua şi peste 16°C noaptea, temperaturile mai mici duc la
transformarea multor primordii în cârcei (C.Srinivasan, M.G. Mullins, 1981).
După formare mugurele intră într-o stare de repaus relativ care
cuprinde o parte din perioada de vegetaţie şi perioada de repaus relativ a
viţei de vie. Intrarea şi ieşirea mugurilor din starea de repaus se face treptat.
Înfloritul şi legatul florilor are loc concomitent cu fenofaza de
creştere vegetativă a lăstarilor. După o perioadă scurtă de creştere a
lăstarului, timp în care acesta creşte 5-6 cm apar inflorescenţele.
Înfloritul are loc după formarea gameţilor. În mod obişnuit
deschiderea florilor la viţa de vie se face de jos în sus şi este datorată de
împingerea staminelor asupra corolei, care se desprinde de receptacul, dar
petalele rămân sudate la vârf sub forma unui capişon care cade la cea mai
mică adiere de vânt.
La unele soiuri (Braghină şi parţial Galbenă de Odobeşti) deschiderea
florilor se face în formă de stea ca şi la celelalte plante superioare.
Calendaristic, în condiţiile ţării noastre, înfloritul are loc la sfârşitul lui
mai, începutul lunii iunie. Viţele portaltoi înfloresc cu circa 7-10 zile mai
devreme decât soiurile nobile, iar hibrizii producători direcţi cu circa o
săptămână înaintea soiurilor nobile. Pentru declanşarea înfloritului soiurile
au nevoie de o anumită sumă a temperaturilor utile care este cuprinsă între
300 şi 380 °C.
În cadrul aceluiaşi soi înfloritul durează circa 6-12 zile. Primele flori
care se deschid sunt cele de la mijlocul inflorescenţei, urmate de cele de la
bază şi la final de cele din vârful inflorescenţei.
Înfloritul se desfăşoară în etape: începutul înfloritului, când 10-15% din
flori sunt deschise; maximul înfloritului, când 70-80% din flori sunt deschise şi
sfârşitul înfloritului, când s-au deschis toate florile.
70
Înfloritul este influenţat de temperatură, umiditate şi agrotehnica
aplicată. Temperatura optimă pentru fenofaza de înflorit este de 20-25°C, iar
umiditatea de 55-65%. Ploile îndelungate şi reci au influenţe negative asupra
înfloritului deoarece produc avortarea florilor şi meierea sau mărgeluirea
boabelor.
În această fenofază nu sunt indicate irigarea sau lucrările de
combatere a bolilor şi dăunătorilor.
Legatul florilor cuprinde procesele de polenizare şi fecundare. La
majoritatea soiurilor de viţă de vie polenizarea are loc în timpul înfloritului. La
unele soiuri (Tămâioasă românească) polenizarea se realizează înainte de
deschiderea florilor, fenomen cunoscut sub denumirea de “cleistogamie”.
Polenul poate ajunge pe stigmat fie prin cădere liberă, fie datorită curenţilor
de aer (polenizarea anemofilă) sau datorită insectelor (polenizare
entomofilă). Stigmatul are receptivitatea maximă pentru polen în ziua a doua
după înflorit în timp ce germinarea polenului se reduce treptat. Temperatura
optimă de germinare a polenului este de 25-30°C , iar cea minimă de 12-
13°C.
După germinare se formează tubul polinic care străbate stigmatul şi
pătrunde în sacul embrionar, prin tuburile polinice circulă o cantitate de
plasmă şi gameţii bărbăteşti care fecundează oosfera şi celula secundară a
sacului embrionar, formând seminţele şi endospermul. La viţa de vie se
întâlneşte foarte rar fenomenul de sterilitate genetică.
În cazul soiurilor apirene, nu are loc fecundarea florilor sau acesta
este incompletă. La aceste soiuri bobul se formează prin partenocarpie
stimulată, adică ovarul se dezvoltă sub acţiunea substanţelor hormonale
produse de polen.
Legarea florilor se găseşte sub influenţa factorilor biologici, fiziologici,
climatici şi tehnologici. Dintre factorii biologici cei mai importanţi sunt tipul
funcţional de floare şi capacitatea de germinaţie a polenului. De asemenea în
fenofaza înfloritului este foarte importantă nutriţia viţei de vie, de aceea în
această fenofază insuficienţa unor macroelemente (P,K) sau a unor
microelemente duc la legarea unui număr mic de flori.
Inflorescenţele au un număr mare de flori datorită tendinţei naturale a
viţei de vie de supraîncărcare. O bună parte din aceste flori (60-70%) cad
(căderea fiziologică) datorită în principal faptului că nu pot fi hrănite, dar şi
datorită alcătuirii morfologice defectuoase sau nefecundării.
Căderea fiziologică a florilor este normală atunci când, procentul de
flori căzute nu afectează producţia. Căderea florilor poate fi limitată prin
unele măsuri, cum ar fi: ciupitul lăstarilor fertili cu câteva zile înaintea
înfloritului sau aplicarea tratamentelor cu retardanţi de creştere pentru a
stopa pentru scurt timp creşterile vegetative şi a dirija substanţele nutritive
către inflorescenţe.
În afară de căderea fiziologică, florile mai pot să cadă datorită atacului
de virusuri sau boli criptogamice sau pot să cadă accidental datorită unor
condiţii nocive ce pot să apară în timpul înfloritului ( temperaturi scăzute,
secete prelungite).
O parte din inflorescenţe pot să nu aibă o evoluţie normală, datorită
scuturării în masă a butonilor florali, sau diferenţierii mugurale defectuoase
71
şi să se transforme în cârcei cu 2-3 săptămâni înainte de înflorit. Acest
proces este cunoscut sub denumirea de filarea inflorescenţelor.
Creşterea boabelor şi a strugurilor începe după încheierea
înfloritului şi durează până la intrarea strugurilor în pârgă. Creşterea boabelor
se realizează la început pe seama multiplicării celulelor ovarului, iar apoi
datorită alungirii celulelor până la atingerea dimensiunilor specifice soiului.
Durata acestei fenofaze diferă în funcţie de soi, condiţiile pedoclimatice şi
agrotehnica aplicată. Ea este de 30-40 de zile la soiurile cu maturare
extratimpurie şi timpurie, 40-50 zile la cele cu maturare mijlocie şi de 50-60
zile la cele cu maturare târzie. Ritmul creşterii este lent la început, se
intensifică apoi până când începe să se contureze forma bobului după care
se reduce din nou în partea a doua a fenofazei.
În timpul acestei fenofaze procesele dominante sunt cele de sinteză.
Spre sfârşitul perioadei de creştere cantităţi tot mai mari de asimilate
migrează din frunze în elementele lemnoase ale butucului şi în boabe care-şi
schimbă compoziţia chimică prin apariţia zaharurilor, a acizilor organici,
vitaminelor, antocianilor, etc.
Creşterea boabelor şi a ciorchinilor este influenţată de o serie de
factori biologici, climatici şi tehnologici. În această perioadă umiditatea solului
trebuie să fie de 60-70 % din IUA. Lipsa apei duce la reducerea ritmului de
creştere şi la obţinerea unor struguri de dimensiuni mici. Lumina intensă
favorizează fotosinteza şi ca urmare boabele ating dimensiunile optime şi
au o concentraţie mai mare de substanţă uscată.
In această fenofază pretenţiile viţei faţă de elementele nutritive sunt
mari. Până la sfârşitul fenofazei viţa consumă 37-44% din necesarul de N şi
33-58% din necesarul de P şi K. (C.Târdea, L.Dejeu –1995). Lipsa azotului
reduce creşterea boabelor şi accentuează fenomenele de meiere şi
mărgeluire.
Meierea boabelor este un fenomen destul de frecvent la soiurile cu
flori hermafrodite funcţional femele. El constă în încetarea creşterii bobului şi
rămânerea acestuia la mărimea unui bob de mei. Cauza meierii este lipsa
fecundării florilor.
Mărgeluirea este frecventă la soiurile de struguri cu polen steril
(Crâmpoşie, Muscat de Hamburg, Afuz Ali). Bobul se opreşte din creştere la
dimensiunile unui bob de mazăre datorită lipsei seminţelor şi deci a lipsei
substanţelor hormonale. Mărgeluirea este mai frecventă în anii cu condiţii
nefavorabile în timpul înfloritului, ani în care calitatea strugurilor la soiurile
pentru masă, în special, este deficitară.
Maturarea strugurilor este ultima fenofază a organelor de rod.
Începe de la intrarea strugurilor în pârgă şi se încheie la maturitatea deplină
a boabelor, când seminţele sunt capabile să formeze o nouă plantă. Durata
acesteia este diferită în funcţie de soi, condiţiile climatice şi agrotehnica
aplicată, fiind de 25-30 zile la soiurile timpurii, 40-50 zile la cele mijlocii şi 50-
60 zile la cele târzii.
În cursul maturării cloroplastele se dezintegrează, boabele dobândesc
culoarea specifică soiului, se reduc foarte mult creşterile şi cresc considerabil
procesele de acumulare (zaharuri, acizi organici, substanţele azotoase,
vitamine, substanţe aromate, etc.). După intensitatea acestor procese
maturarea poate fi împărţită în două etape: pârga şi maturarea propriu-zisă.
72
Pârga este începutul maturării, se instalează brusc, boabele îşi reduc
foarte mult ritmul de creştere. Epicarpul îşi schimbă culoarea verde, devine
translucid şi începe să se înmoaie datorită hidrolizei pectinelor.
Maturarea propriu-zisă începe după pârgă. În această etapă boabele
îşi sporesc volumul datorită alungirii celulelor şi acumulărilor de asimilate, în
special zaharuri. Acumularea zaharurilor este procesul cel mai important. La
început aceasta se realizează pe seama substanţelor de rezervă din
organele lemnoase ale butucului iar apoi pe seama procesului de fotosinteză.
Cantitatea de zaharuri acumulate depinde de: temperatură, lumină,
umiditate, soi, portaltoi şi nivelul agrotehnicii aplicate. Temperaturile ridicate,
durata mare de iluminare şi o agrotehnică raţională asigură acumularea unor
cantităţi sporite de zaharuri (glucoză, fructoză) în bob. Referitor la soi,
soiurile pentru vin au o capacitate mai mare de acumulare a zaharurilor
comparativ cu cele pentru masă.
Alte procese importante care se produc în boabe în această perioadă
sunt: reducerea acidităţii, hidroliza substanţelor pectice, acumularea
substanţelor colorante (antociani) şi a compuşilor aromaţi.
Evoluţia procesului de maturare este influenţată de soi şi condiţiile
climatice. Soiurile îşi desfăşoară maturarea în ritm diferit de aceea este
foarte importantă urmărirea dinamicii de maturare a strugurilor în vederea
stabilirii momentului optim de recoltare a strugurilor.
Deşi este o singură fenofază maturarea boabelor poate avea mai
multe aspecte:
- maturitatea fiziologică atunci când strugurii au atins dimensiunile
specifice soiului, iar seminţele sunt apte pentru reproducere;
- maturitatea deplină, este importantă în cazul soiurilor pentru vin şi se
consideră atunci când strugurii au greutatea maximă;
- supramaturarea se instalează după maturitatea deplină, boabele
pierd din greutate şi volum datorită pierderii apei dar creşte concentraţia de
zaharuri. Supramaturarea este deosebit de importantă în cazul soiurilor de
calitate ( Pinot gris, Sauvignon);
- maturitatea tehnologică este acea fază a maturării în care strugurii
au o anumită compoziţie chimică, necesară preparării unui anumit tip de vin.
- maturitatea comercială este importantă mai ales în cazul soiurilor
pentru masă şi se referă la acel moment la care strugurii au maximum de
calităţi (aspect comercial, gust, aromă).
8.1.2. Perioada de repaus fiziologic

Este o perioadă impusă de necesităţi biologice, ca o reacţie de
adaptare a viţei de vie la condiţiile de mediu nefavorabile din timpul iernii. În
această perioadă unele procese (fotosinteza) încetează complet, iar altele se
desfăşoară cu o intensitate foarte redusă.
Durata repausului fiziologic este condiţionată de factorii climatici, în
special de temperatură. În climatul temperat repausul se instalează în
general la începutul lunii noiembrie şi durează până spre sfârşitul lunii martie,
începutul lunii aprilie (120-150 zile). Pe măsură ce ne apropiem de ecuator,
durata repausului este tot mai mică.
73
Pe lângă condiţiile climatice asupra repausului îşi mai exercită
influenţa şi factorii genetici: specia V. vinifera are un repaus mai lung
comparativ cu speciile asiatice şi cele americane.
Viţa de vie se pregăteşte de repaus încă din timpul verii, astfel începe
să scadă conţinutul de substanţe stimulatoare de creştere şi să crească cel
de substanţe inhibitoare (acidul abscinic şi cumarina).
Înainte de intrarea în repaus o mare parte din substanţele asimilate
migrează din frunze în coarde şi lemnul multianual, asigurându-le acestora o
rezistenţă sporită la ger.
În condiţiile climatului temperat repausul fiziologic la viţa de vie se
împarte în două perioade: perioada repausului fiziologic obligatoriu şi
perioada repausului facultativ.
Repausul fiziologic obligatoriu (profund) este ereditar pentru viţa de
vie şi se instalează imediat după căderea frunzelor. Durata lui este de 30-70
zile în funcţie de soi şi de temperatură. În această etapă mugurii nu pornesc
în vegetaţie chiar dacă condiţiile climatice sunt favorabile. Principalele
schimbări metabolice şi biochimice din această perioadă sunt: diminuarea la
maximum a proceselor de respiraţie, creştere şi transpiraţie, creşterea
conţinutului de azot proteic şi zaharuri în elementele lemnoase şi scăderea
conţinutului în apă a acestora. Toate aceste schimbări au ca rezultat sporirea
rezistenţei viţelor la gerurile din timpul iernii.
Repausul fiziologic facultativ (forţat) începe de la sfârşitul lunii
decembrie, începutul lunii ianuarie şi se continuă până la sfârşitul lunii martie.
Încheierea repausului facultativ este marcată de reluarea circulaţiei sevei în
coarde (plânsul). În perioada repausului facultativ viţa de vie este pregătită
să-şi reia ciclul de vegetaţie, dar rămâne în stare de repaus datorită
condiţiilor nefavorabile. În această perioadă alternanţele de temperatură pot
să provoace pierderi însemnate de muguri, deoarece viţa de vie are o
rezistenţă mai scăzută la ger comparativ cu perioada de repaus profund.
În perioada de repaus fiziologic, în viticultură se execută o serie de
lucrări foarte importante cum ar fi: tăierile de rodire, tratamentele fitosanitare
de iarnă, plantarea viţei de vie, completarea golurilor, fertilizarea şi
mobilizarea solului.
1.Care sunt perioadele repausului fiziologic la vița de vie?

În condiţiile climatului temperat repausul fiziologic la viţa de vie se împarte în
două perioade: perioada repausului fiziologic obligatoriu şi perioada
repausului facultativ.
2.Care sunt fenofazele organelor vegetative?
Fenofazele organelor vegetative se mai numesc şi fenofaze de
creştere şi includ: dezmuguritul, creşterea lăstarilor şi maturarea ţesuturilor
lăstarilor. Ele se desfăşoară succesiv, fără o delimitare strictă între ele şi în
paralel cu fenofazele de rodire.
3.Care sunt lucrările executate in viticultură în perioada de repaus
fiziologic?
În perioada de repaus fiziologic, în viticultură se execută o serie de lucrări
foarte importante cum ar fi: tăierile de rodire, tratamentele fitosanitare de
74
iarnă, plantarea viţei de vie, completarea golurilor, fertilizarea şi mobilizarea
solului.
1.Ce cuprinde ciclul biologic anual ?

2.Ce este repausul fiziologic relativ şi ce durată are acesta?
3.Care sunt etapele repausului fiziologic şi ce factori le determină?
4.Ce este plânsul viţei de vie?
5.Ce lucrări se execută în perioada plânsului şi de ce?
75
PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL -

BIOLOGIA ÎNMULŢIRII VIŢEI DE VIE
Cuvinte cheie: material săditor, pepinieră viticolă, înmulţire

generativă, butăşire, marcotaj, altoire
Rezumat
Materialul săditor necesar înfiinţării plantaţiilor viticole sau completării

golurilor se produce în unităţi specializate, denumite pepiniere.
Reproducerea sau înmulţirea este o însuşire biologică fundamentală a
organismelor vii pe baza căreia are loc conservarea şi perpetuarea speciilor.
Viţa de vie se poate înmulţi ca şi multe alte specii de plante cultivate
pe două căi: pe cale sexuată, generativă şi pe cale asexuată, vegetativă.
Înmulţirea sexuată este utilizată mai ales în lucrările de ameliorare a viţei de
vie, iar cea asexuată stă la baza tehnologiilor de producere a materialului
săditor viticol.
9. PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL
Pepiniera viticolă este o unitate complexă, alcătuită din mai multe

componente, strâns unite între ele. Principalele sectoare ale pepinierei
viticole sunt: plantaţiile de viţe portaltoi, plantaţiile de viţe altoi, şcoala de viţe,
complexul de altoire şi forţare, sectorul mecanic, depozite, magazii,
laboratoare, clădiri administrative.
9.1. BIOLOGIA ÎNMULŢIRII VIŢEI DE VIE

pe două căi: pe cale sexuată (generativă) - utilizată mai ales în lucrările de
ameliorare a viţei de vie şi pe cale asexuată (vegetativă) - stă la baza
tehnologiilor de producere a materialului săditor viticol.
9.1.1. Înmulţirea generativă

Înmulţirea generativă poate fi realizată pe cale naturală fără intervenţia
omului şi pe cale artificială, datorită intervenţiei omului. Indiferent dacă este
naturală sau artificială, înmulţirea sexuată are la bază procesul de
fecundare, cu excepţia cazurilor de apomixie, când embrionul se dezvoltă din
nucleul nefecundat.
Deoarece majoritatea soiurilor de viţă de vie sunt alogame, organismul
nou format înglobează de regulă informaţia genetică a doi indivizi. Există şi
76
specii, în cazul soiurilor de viţă autogame, când zigotul moşteneşte
informaţia genetică a unui singur individ.
În urma înmulţirii sexuate, se creează variabilitatea necesară în
procesul de ameliorare a viţei de vie, deoarece descendenţii rezultaţi nu
reproduc fidel caracterele soiurilor din care provin.
Înmulţirea generativă naturală reprezintă prima metodă de înmulţire
din istoria cultivării viţei de vie, ea se mai întâlneşte astăzi la viţele din flora
spontană. Seminţele mature eliberate din fruct şi ajunse în condiţii favorabile
de germinare, germinează şi dau naştere la plante noi. Prin hibridare
naturală au rezultat o serie de soiuri valoroase: Fetească regală, Şarbă,
Muscat de Adda.
Înmulţirea generativă artificială a marcat trecerea de la ecosistemul
viticol natural la sistemul viticol primitiv. La început omul a selecţionat
seminţe de la viţele cele mai productive pe care le-a semănat în apropierea
locuinţei. Mai târziu, o dată cu descoperirea metodelor de înmulţire asexuată,
seminţele au fost folosite tot mai puţin pentru înmulţire, dar a crescut
importanţa acestora în vederea creării de noi soiuri. În urma hibridării
artificiale controlate au rezultat o serie de soiuri foarte valoroase: Cardinal,
Perlă de Csaba, Italia, Victoria, Greaca, etc.
Viţele obţinute prin seminţe prezintă următoarele caracteristici
biologice: intră pe rod târziu, după 5 – 7 ani; rodirea este neuniformă, numai
20 – 30 % dintre viţe rodesc în primii ani, restul intrând eşalonat pe rod până
în anii 8 – 10; nu reproduc cu fidelitate însuşirile plantei mamă din care
provin, manifestând o mare plasticitate genetică.
9.1.2. Înmulţirea vegetativă (asexuată)

Înmulţirea pe cale vegetativă are loc fără recombinări genetice, deci
fără participarea gameţilor, astfel încât celulele noii plante au aceeaşi zestre
ereditară cu cele ale plantei din care provin. Nu este însă exclusă apariţia
unor mutaţii genetice, care apar pe cale naturală sub acţiunea factorilor
mutageni.
Cele mai frecvente sunt mutaţiile mugurale care se manifestă prin
schimbarea culorii sau mărimii strugurilor, a vigorii de creştere şi a capacităţii
de acumulare a zahărului.
La viţa de vie au fost identificate mutaţii mugurale care au dus la
apariţia unor soiuri valoroase. Spre exemplu soiul Pinot gris este un soi
foarte valoros care provine din soiul Pinot noir, în urma unei mutaţii
mugurale. Alt exemplu îl constituie soiul Băbească gri, care este tot o mutaţie
mugurală a soiului Băbească neagră la care s-a schimbat culoarea boabelor.
Înmulţirea vegetativă, comparativ cu cea generativă, prezintă o serie
de avantaje: asigură transmiterea cu mare fidelitate a caracterelor valoroase
la descendenţi, plantele obţinute sunt relativ uniforme ca vigoare şi rodire,
intră pe rod după 2 – 3 ani şi ajung într-un interval scurt de timp în perioada
de maturitate deplină.
Datorită acestor avantaje înmulţirea vegetativă este generalizată în
practica viticolă cu toate că prezintă şi unele dezavantaje cum ar fi:
posibilitatea transmiterii prin intermediul materialului vegetativ a unor boli
virotice sau a micoplasmelor la descendenţi şi au o plasticitate ecologică
destul de redusă a noilor plante. În viticultură se folosesc următoarele
77
metode de înmulţire vegetativă: butăşirea, marcotajul, altoirea şi
micropropagarea “in vitro”.
Înmulţirea prin butaşi
Butăşirea este o metodă foarte veche de înmulţire a viţei, ea datează
de la cultivarea conştientă a viţei de vie. Până la apariţia în Europa a filoxerei
(1863), butăşirea reprezintă metoda de bază pentru înmulţirea viţei de vie
datorită avantajelor pe care le oferea: este o metodă uşor de aplicat,
materialul de înmulţire are un cost redus, viţele au o longevitate mai mare
comparativ cu viţele altoite şi au aceeaşi zestre ereditară cu a plantelor din
care provin.
În prezent butăşirea are o aplicabilitate mai redusă. Ea se foloseşte
pentru înmulţirea rapidă a soiurilor şi clonelor valoroase, înmulţirea hibrizilor
producători direcţi, a viţelor portaltoi şi a soiurilor rezistente. Butăşirea mai
poate fi utilizată şi în cazul viţelor nobile destinate plantării pe terenuri
nefiloxerate.
Din punct de vedere genetic, butăşirea se bazează pe faptul că orice
celulă vie posedă întregul cod genetic necesar pentru regenerarea întregului
organism. Orice organ sau fragment de organ are o independenţă fiziologică
temporară faţă de planta mamă şi capacitatea de a-şi reface organele care
lipsesc, dacă condiţiile de mediu sunt favorabile.
Butăşirea foloseşte pentru înmulţire butaşi. Butaşul este o porţiune de
coardă sau lăstar care cuprinde cel puţin un mugure şi care pus în condiţii
favorabile de mediu are capacitatea de a-şi regenera organele care-i lipsesc.
Butaşii folosiţi în practica viticolă se pot clasifica după mai multe
criterii: vârsta şi gradul de lemnificare a organelor din care provin, după
lungimea şi grosimea butaşilor şi după numărul de ochi de pe butaş.
După vârstă, butaşii pot să fie butaşi de sub un an, butaşi care provin
din coarde anuale şi butaşi de un an cu o porţiune scurtă de lemn multianual
( butaşi cu călcâi).
După gradul de lemnificare butaşii pot să fie lemnificaţi, cei proveniţi
din coardele anuale şi butaşi verzi care provin din lăstari.
După lungime butaşii pot să fie scurţi, sub 30 cm, mijlocii când au
lungimea între 30-50 cm şi lungi când depăşesc 50 cm.
După grosime butaşii pot să fie subţiri când au diametrul mai mic de 6
mm, mijlociu când au între 7-12 mm în diametru şi groşi când diametrul
depăşeşte 12 mm.
După numărul de ochi, butaşii pot să fie de un ochi, folosiţi pentru
înmulţirea rapidă a soiurilor sau clonelor şi de doi sau mai mulţi ochi, folosiţi
în cazul butăşirii obişnuite.
Înrădăcinarea butaşilor se realizează în două etape. Într-o primă
etapă se formează calusul, iar în a doua etapă se formează rădăcinile.
Calusul apare la început sub forma unor puncte mici albe sidefii, care apoi se
unesc şi formează un inel circular continuu, care se suprapune pe cambiu
sau parenchimul liberian, care de fapt îl şi generează. Calusul numit şi ţesut
de rană, acoperă în final întreaga suprafaţă secţionată a butaşului.
În a doua etapă, în dreptul razelor medulare, apar rădăcinile care au
formă conică, culoare albă şi sunt orientate spre exterior. Procesul de
rizogeneză este stimulat de prezenţa mugurelui sau mugurilor pe butaşi,
deoarece aceştia furnizează substanţe biostimulatoare.
78
Reuşita butăşirii este condiţionată de factorii genetici, biologici,
ecologici şi tehnologici.
Factorii genetici condiţionează reuşita butăşirii, deoarece diferitele
specii şi soiuri au capacitate de înrădăcinare diferită. Înrădăcinează relativ
uşor soiurile şi formele aparţinând speciilor V. vinifera, V. riparia, V. labrusca
şi V. rupestris şi mai greu cele aparţinând lui V. rubra şi V. Berlandieri.
Factorii biologici care influenţează procesul de rizogeneză se referă
la: acţiunea substanţelor biostimulatoare şi a enzimelor implicate în procesul
de rizogeneză, gradul de maturare a ţesuturilor, vârsta plantelor şi a
organelor de plantă din care se confecţionează butaşi şi fenofaza în care se
găseşte organul utilizat la butăşire.
Plantele sintetizează auxine, care au un rol pozitiv în emiterea de
rădăcini, dar şi substanţe inhibitoare (acidul abscisic) care împiedică
rizogeneza. Reuşita butăşirii depinde deci de raporturile care se stabilesc
între aceste două grupe de substanţe.
Gradul de maturare a ţesuturilor influenţează şi el procesul de
rizogeneză. S-a constatat că între conţinutul lemnului în amidon şi gradul de
înrădăcinare a butaşilor este o corelaţie pozitivă (T. Martin – 1968). De
asemenea raportul dintre hidraţii de carbon şi azot influenţează formarea
rădăcinilor adventive. Butaşii verzi care prezintă un conţinut ridicat în azot şi
scăzut în hidraţi de carbon, în condiţii de umiditate ridicată a substratului de
înrădăcinare, nu înrădăcinează, sau înrădăcinează greu şi putrezesc uşor.
Pentru a evita acest lucru butaşii verzi se confecţionează din lăstari bine
expuşi la lumină care au un conţinut mai ridicat în hidraţi de carbon.
Vârsta plantei poate reduce sau stimula capacitatea butaşilor de a
emite rădăcini adventive. Butaşii care provin de la plantele tinere aflate în
perioada juvenilă înrădăcinează mai uşor decât butaşii proveniţi de la viţele
bătrâne, la care cantitatea de inhibitori de înrădăcinare acumulată este mai
mare.
În afară de vârsta plantelor este foarte importantă pentru înrădăcinare
şi vârsta organelor vegetative care se folosesc la butăşire. Butaşii
confecţionaţi din lemn anual înrădăcinează mai uşor comparativ cu cei
confecţionaţi din lemn de doi ani. Butaşii confecţionaţi din coarde cu vârsta
de 2 – 4 ani înrădăcinează în proporţie tot mai mică, motiv pentru care nu se
utilizează în practica viticolă.
Înrădăcinarea depinde şi de porţiunea de lăstar sau coardă care se
utilizează la confecţionarea butaşilor. Cel mai uşor înrădăcinează butaşii
confecţionaţi din zona de mijloc a lăstarului sau a coardei.
Fenofazele în care se recoltează butaşii influenţează şi ele
rizogeneza. În cazul butaşilor verzi, aceştia trebuie recoltaţi când au o
cantitate mare de substanţe de rezervă, adică înainte de începutul creşterii
interne a boabelor când viţa dirijează o mare parte din asimilate spre
struguri. Butaşii lemnoşi trebuie recoltaţi şi ei când au o concentraţie maximă
în substanţe de rezervă, adică toamna la 2- 3 săptămâni după căderea
frunzelor.
Factorii ecologici care influenţează înrădăcinarea sunt temperatura,
umiditatea, aerul şi substratul de înrădăcinare.
Temperatura influenţează înrădăcinarea prin nivel şi sumă. Emiterea
de rădăcini începe la temperaturi de 10 – 12o C, dar se desfăşoară lent.
79
Ritmul de emitere a rădăcinilor se intensifică la temperaturi de peste 15o C şi
atinge nivelul optim la temperaturi de 25 – 30o C. Suma temperaturilor utile
necesare înrădăcinării, pentru majoritatea soiurilor cultivate este în jur de
300o C.
Atât în cazul butaşilor verzi cât şi a celor lemnificaţi temperatura din
substratul de înrădăcinare trebuie să fie cu 2– 3o C mai ridicată decât
temperatura din aer.
Umiditatea optimă pentru înrădăcinare este în aer de 85 %, iar în sol
de 60 – 70 % din I.U.A. La aceste valori ale umidităţii raportul aero-hidric al
solului este foarte favorabil procesului de rizogeneză.
Aerul este şi el foarte important, deoarece înrădăcinarea este asociată
cu procese de creştere, ceea ce presupune intensificarea respiraţiei şi
creşterea consumului de oxigen. Pentru satisfacerea necesarului de oxigen
este necesară asigurarea unui substrat corespunzător de înrădăcinare şi
aerisirea corespunzătoare a încăperilor în cazul în care butăşirea se
realizează în climat controlat.
Reuşita înrădăcinării depinde pe lângă factorii climatici şi de utilizarea
unui substrat de înrădăcinare corespunzător, care trebuie să fie permeabil,
bine aerat, cu o capacitate bună de reţinere a apei şi suficient de bine
aprovizionat cu elemente nutritive.
Factorii tehnologici exprimă intervenţia utilă a omului pentru
stimularea înrădăcinării şi se referă la: alegerea dimensiunilor butaşilor,
folosirea biostimulatorilor de înrădăcinare, folosirea diferitelor procedee
tehnice de stimulare a înrădăcinării, cum sunt umectarea în apă, preforţarea
şi la dirijarea factorilor de mediu.
Dimensiunile butaşilor utilizaţi influenţează emiterea de rădăcini în
sensul că butaşii de lungime şi grosime medie înrădăcinează mai repede şi
cu indici de calitate superiori faţă de butaşii scurţi şi subţiri care au o cantitate
mai scăzută de substanţe de rezervă.
Folosirea biostimulatorilor de înrădăcinare asigură obţinerea unor
randamente superioare de butaşi înrădăcinaţi şi declanşarea mai rapidă a
procesului de rizogeneză.
În acest scop se folosesc auxinele exogene cum sunt acidul β –
indolil-butilic (AIB) şi acidul naftil acetic (ANA). Au fost obţinute rezultate
bune şi prin utilizarea precursorilor auxinici: Radivit, Radistim şi Revital, în
concentraţie de 2 – 3 % (Oprea Ştefan, 1995).
Înmuierea în apă a butaşilor lemnificaţi contribuie la refacerea
umidităţii fiziologice a butaşilor până la valori de 50 – 55%.
Este o operaţie necesară deoarece butaşii pot pierde multă apă în
timpul însilozării.
Preforţarea se face prin stratificarea butaşilor în lăzi cu rumeguş şi
aplicarea unui şoc termic de 28 – 30o C la baza butaşilor prin care se
grăbeşte emiterea rădăcinilor. Preforţarea are drept scop reducerea
diferenţei dintre pornirea în vegetaţie a ochilor şi emiterea rădăcinilor.
Prin dirijarea factorilor de vegetaţie şi menţinerea acestora în
intervalele optime amintite mai sus se stimulează emiterea de rădăcini şi
creşte procentul de viţe înrădăcinate.
Secvenţele tehnologice pentru obţinerea butaşilor înrădăcinaţi sunt
diferite în funcţie de tipul butaşilor utilizaţi care pot să fie verzi sau lemnificaţi.
80
Înmulţirea prin butaşi verzi
Se foloseşte în vederea butăşirii lăstarilor în fază erbacee. Înmulţirea
se poate practica în condiţii de seră sau solar şi prezintă următoarele
secvenţe tehnologice: recoltarea lăstarilor, confecţionarea butaşilor,
înrădăcinarea butaşilor, repicarea butaşilor înrădăcinaţi, plantarea viţelor în
ghivece definitive şi plantarea viţelor în câmp.
Recoltarea lăstarilor se face dimineaţa, pentru a evita
deshidratarea acestora. Lăstarii se recoltează cu ajutorul foarfecilor pentru
vie, după care se introduc imediat în găleţi emailate sau pungi de plastic cu
apă.
Confecţionarea butaşilor constă în fasonarea lăstarilor recoltaţi în
fragmente de 8–10 cm. Fiecare butaş trebuie să prezinte la partea apicală un
mugure şi o frunză. Pentru a limita pierderea apei prin transpiraţie limbul
frunzei se reduce la 1/3 din suprafaţă. După confecţionare butaşii se
parafinează la partea superioară şi se pun la înrădăcinat.
Pentru înrădăcinarea butaşilor verzi se utilizează substraturi speciale
alcătuite din:
- perlit + turbă grosieră cu pH- neutru în proporţie de 1:1;
- perlit + nisip + turbă grosieră în proporţie de 1:1:1;
- perlit + rumeguş de răşinoase + turbă grosieră în proporţie de
1:1:1.
Substratul de înrădăcinare trebuie să fie bine drenat, să aibă o
capacitate mare de reţinere a apei. Raportul optim între apă şi aer este de
70% apă şi 15 % aer.
Substratul se aşează pe mese speciale într-un strat de 8 – 10 cm
grosime. Pentru încălzirea substratului, mesele se aşează pe registrele de
încălzire a serei. Mesele sunt prevăzute cu o instalaţie de ceaţă artificială.
Higroscopicitatea aerului trebuie menţinută ridicată de aceea deasupra
meselor cu butaşi se montează tunele din folie de material plastic sau tifon.
Butaşii se pot planta direct în substratul de înrădăcinare sau în
ghivece de material plastic umplute cu amestecul respectiv. Distanţele de
plantare sunt de 3 x 3 cm. În primele zile după plantaţie butaşii se menţin
sub ceaţă artificială permanentă cu ajutorul instalaţiei de udare care va
funcţiona prin impulsuri programate de 15 – 30 secunde la intervale de 13 –
30 minute.
Temperatura substratului de înrădăcinare se menţine la 25 28o C, iar
cea a aerului la 20 – 25o C. Durata de înrădăcinare este de 15 – 20 zile.
Repicarea butaşilor înrădăcinaţi se face atunci când butaşii au trecut
în faza de plantă şi au 3 – 4 rădăcini bine dezvoltate. Butaşii se repică în
ghivece de material plastic umplute cu un amestec alcătuit din mraniţă,
perlit şi turbă în proporţii egale.
După repicat ghivecele cu viţe sunt trecute pe mesele de aclimatizare
timp de 7 – 10 zile, unde se menţin sub ceaţă artificială. După aclimatizare
ghivecele se mai ţin în sere până ce lăstarul atinge 10 cm lungime. În
această perioadă se vor efectua tratamente împotriva manei (Dithane M 45,
Vondazeb – 0,2%) şi a putregaiului cenuşiu (Derosal, Fundazol, Benlate).
Plantarea viţelor în ghivece definitive de lut ars sau în pungi de
polietilenă se face atunci când lăstarii au 10 – 12 cm lungime. Ghivecele cu
81
viţe se mai menţin în sere sau sub umbrare timp de 2 – 3 săptămâni, pentru
fortificare, după care se plantează în câmp.
Înmulţirea prin butaşi lemnoşi

Înmulţirea prin butaşi lemnoşi se practică adesea în practica viticolă
cu rezultate bune. Acest tip de butăşire utilizează pentru înmulţire coardele
anuale şi prezintă următoarele secvenţe tehnologice: recoltarea coardelor,
confecţionarea butaşilor, tratarea butaşilor cu biostimulatori, preforţarea
butaşilor, înrădăcinarea butaşilor şi recoltarea viţelor înrădăcinate.
Recoltarea coardelor se face toamna la 2 – 3 săptămâni după
căderea frunzelor, când concentraţia acestora în substanţe de rezervă este
maximă. Coardele se păstrează peste iarnă în silozuri cu nisip sau în
camere frigorifice la 1 – 4o C.
Confecţionarea butaşilor constă în secţionarea coardelor în butaşi
de diferite dimensiuni: butaşi scurţi de 8 – 10 cm, mijlocii de 25 – 32 cm şi
lungi de 40 – 50 cm. La butaşii mijlocii şi lungi se vor îndepărta ochii de pe
butaşi cu excepţia a 1 – 2 ochi de la partea apicală. Butaşii confecţionaţi se
leagă în pachete de 50 – 100 bucăţi.
Tratamentul cu biostimulatori se face prin introducerea pachetelor
cu butaşi pe o adâncime de 1 cm în soluţia cu biostimulatori. Fiecare pachet
se va roti în soluţie timp de câteva secunde pentru a se umecta cât mai
bine.
Preforţarea butaşilor are rolul de a accelera intrarea în activitate a
mugurilor şi emiterea de rădăcini la partea bazală a butucilor. Pentru
aceasta butaşii se stratifică în lăzi cu rumeguş şi se introduc în încăperi
încălzite la 25 – 28o C, timp de 2 săptămâni după care lăzile se menţin în
încăperi la 2- 4o C, până când condiţiile de mediu permit plantarea acestora
în câmp.
Preforţarea poate fi înlocuită cu introducerea pachetelor cu butaşi în
bazine cu apă caldă la 45 – 50o C timp de 30 minute.
Înrădăcinarea butaşilor se face prin plantarea lor în sere, solarii sau
direct în câmp în şcoala de viţe. În timpul înrădăcinării se execută o serie de
lucrări de întreţinere cum sunt: udarea, fertilizarea foliară, tratamentele
împotriva bolilor şi dăunătorilor, întreţinerea solului, etc.
Recoltarea viţelor înrădăcinate are loc toamna, după căderea
frunzelor. Viţele se leagă în pachete, se păstrează peste iarnă în silozuri cu
nisip, iar primăvara se vor planta la locul definitiv.
Înmulţirea prin marcotaj
Marcotajul este utilizat mai ales pentru completarea golurilor în
plantaţiile de vii roditoare plantate pe nisipuri, în plantaţiile de hibrizi
producători direcţi şi în plantaţiile cu soiuri rezistente.
În plantaţiile obişnuite, de pe terenurile în care se poate dezvolta
filoxera, marcotajul este recomandat pentru completarea golurilor doar
după 15 – 20 de ani de la plantare.
Marcotajul se deosebeşte de butăşire prin aceea că partea vegetativă
utilizată ca şi marcotă se poate detaşa sau nu de planta mamă. Marcota
este o porţiune viabilă de coardă sau lăstar, care pusă în condiţii favorabile
de mediu emite rădăcini pe porţiunea îngropată în sol fără a fi separată de
planta mamă.
82
Marcotajul poate avea efect economic şi imediat, deoarece viţele
obţinute pot să rodească încă din primul an de la înmulţire.
În practica viticolă există mai multe metode de marcotaj clasificate
după gradul de lemnificare a organului vegetativ care se marcotează şi după
procedeele tehnice de execuţie a marcotajului.
După gradul de lemnificare a organelor care se marcotează,
marcotajul poate să fie în verde, când se utilizează lăstari şi în uscat, când se
utilizează coardele de un an.
După procedeele tehnice de executare a marcotajului, acesta se
poate realiza prin muşuroirea coardelor sau lăstarilor, prin îngroparea
coardelor sau lăstarilor în şanţuri, prin prăbuşirea butucilor şi prin metoda
Versadi.
În cazul marcotajului prin muşuroire se pot utiliza ca şi marcote
coardele anuale sau lăstarii. Acestea se acoperă la bază cu un muşuroi de
pământ de 25- 30 cm înălţime.
Fig. 9.1. Marcotajul prin muşuroirea butucilor
Lucrarea se execută primăvara devreme imediat după tăiere în cazul

când se folosesc ca şi marcote coardele anuale sau vara în luna iulie, când
se utilizează lăstarii.
Pe porţiunea muşuroită se formează rădăcini adventive. Toamna se
desfac muşuroaiele şi se recoltează marcotele tăindu-le cu foarfeca cât mai
aproape de locul de inserţie. Marcotele recoltate se pot planta la locul
definitiv imediat după recoltare sau se stratifică în silozuri cu nisip şi se
plantează în primăvara următoare.
Marcotajul prin îngroparea coardelor în şanţuri este o metodă care se
execută frecvent în cazul completării golurilor în plantaţiile viticole mai vechi
de 15 ani. După modul în care se execută marcotajul prin îngroparea
coardelor în şanţuri poate fi de mai multe tipuri:
- Marcotaj de suprafaţă-simplu, acesta constă în întinderea unei
coarde la suprafaţa solului până la locul butucului lipsă, unde se îndoaie în
sus. Coarda nu se desprinde de planta mamă, iar mugurii de pe aceasta
se îndepărtează cu excepţia a 2-3 situaţi spre vârf.
- Marcotaj de suprafaţă cu călcâi, care se deosebeşte de marcotajul
de suprafaţă prin îngroparea coardei în pământ la 10-15 cm la locul în
care aceasta se va îndoi pentru a forma un nou butuc. Îndoitura (călcâiul)
se face pentru a facilita formarea rădăcinilor proprii, fără a separa marcota
de planta mamă.
83
Fig.9.2. Completarea golurilor prin marcotaj: A – marcotaj de
suprafaţă simplu; B – marcotaj de suprafaţă cu călcâi; C – marcotaj
semiadânc; D – marcotaj adânc
- Marcotaj semiadânc este considerat acela prin care coardele se

îngroapă în pământ la adâncimea de 15-20 cm, fără a fi detaşate de
planta mamă.
- Marcotaj adânc se consideră marcotajul care constă în îngroparea
coardelor în şanţuri la adâncimea de 35-40 cm, la care se plantează de
obicei viţa de vie.
Cel mai des utilizat este marcotajul adânc, urmat de cel semiadânc,
în timp ce celelalte două tipuri de marcotaj sunt mai puţin practicate.
Marcotajul se poate executa în uscat, în perioada de repaus a viţei
de vie sau în verde, în perioada de vegetaţie la sfârşitul verii, fiind mai
puţin răspândit.
Tehnica de executare a marcotajului va fi descrisă în cele ce
urmează. Încă din timpul verii pe un butuc învecinat golului se aleg 1-2
lăstari care nu se supun operaţiilor în verde şi vor servi în toamnă ca
marcote. Toamna după căderea frunzelor se sapă cu cazmaua un şanţ pe
direcţia rândului, de la butucul cu marcota până la locul cu butucul lipsă.
Lăţimea şanţului va fi de 40 cm, iar adâncimea de 15-20 cm în cazul
marcotajului semiadânc şi de 30-40 cm în cazul marcotajului adânc.
Pământul rezultat în urma săpăturii se va pune de o singură parte a
şanţului. Stratul de pe fundul şanţului se va mobiliza pe o lăţime de cazma.
Din cele 2-3 coarde rezervate în acest scop pe butuc se alege una care se
aşează pe fundul şanţului şi se va scoate cu vârful în locul butucului care
lipseşte. Se lasă deasupra nivelului solului 2-3 ochi situaţi la capătul
marcotei, ceilalţi ochi se extirpă cu un briceag bine ascuţit, după care
peste marcota fixată pe fundul şanţului se aşează un strat de pământ şi se
tasează uşor.
Pentru a favoriza emiterea şi creşterea rădăcinilor peste stratul de
pământ care acoperă marcota se aşează un strat uniform de gunoi bine
descompus. În continuare şanţul se va umple cu pământ, iar capătul
marcotei aflat deasupra nivelului solului se muşuroieşte.
Dacă în plantaţie, pe acelaşi rând, există mai multe goluri
consecutive, se pot trage marcote de pe rândurile vecine, numai că
acestea vor fi îngropate mai adânc pentru a nu fi distruse cu ocazia
efectuării lucrărilor solului. Marcotele vor putea fi despărţite de planta
mamă după doi, trei ani, dar de obicei acestea nu se mai despart.
84
Marcotajul dă rezultate bune în viile plantate pe nisipuri, în plantaţiile
de hibrizi producători direcţi şi cele cu soiuri rezistente la filoxeră
Marcotajul prin prăbuşirea butucilor s-a practicat din cele mai vechi
timpuri ajutând la reîntinerirea plantaţiilor îmbătrânite.
În prezent acest tip de marcotaj este puţin practicat, numai pentru
completarea golurilor în plantaţiile de pe nisipuri şi în cazul altoirii în verde
pentru coborârea punctului de altoire.
Pentru executarea acestui tip de marcotaj se sapă cu cazmaua o
groapă cât mai aproape de butuc. Adâncimea gropii trebuie să depăşească
baza butaşului portaltoi. În groapa respectivă se prăbuşeşte apoi butucul,
după care se aleg două sau trei coarde anuale care se marcotează prin
scoaterea lor cu partea superioară (1- 2ochi) deasupra nivelului solului. Una
din marcote va înlocui butucul care a fost prăbuşit, iar celelalte coarde se vor
aduce în dreptul golurilor în vederea refacerii densităţii plantaţiei.
Fig. 9.3. Marcotajul prin prăbuşirea butucului:

a)- butucul înainte de prăbuşire; b)- butucul după prăbuşire;
Fig.9.4. Marcotajul de tip Versadi
În urma prăbuşirii, butucii se fortifică ca urmare a înrădăcinării puternice

a lemnului anual pus în condiţii favorabile înrădăcinării.
85
În cazul marcotajului de tip Versadi se utilizează ca şi marcotă o
coardă sau un lăstar care se conduce la început arcuit, apoi vertical
descendent şi se îngroapă la vârf în vederea emiterii de rădăcini.
1.Ce este marcota ?

Marcota este o porţiune viabilă de coardă sau lăstar, care pusă în
condiţii favorabile de mediu emite rădăcini pe porţiunea îngropată în sol fără
a fi separată de planta mamă.
2.Care sunt avantajele înmulțirii vegetative?
Înmulţirea vegetativă, comparativ cu cea generativă, prezintă o serie
de avantaje: asigură transmiterea cu mare fidelitate a caracterelor valoroase
la descendenţi, plantele obţinute sunt relativ uniforme ca vigoare şi rodire,
intră pe rod după 2 – 3 ani şi ajung într-un interval scurt de timp în perioada
de maturitate deplină.
3.Care sunt căile de înmulțire a viței de vie?
Viţa de vie se poate înmulţi ca şi multe alte specii de plante cultivate pe două
căi: pe cale sexuată, generativă şi pe cale asexuată, vegetativă. Înmulţirea
sexuată este utilizată mai ales în lucrările de ameliorare a viţei de vie, iar cea
asexuată stă la baza tehnologiilor de producere a materialului săditor viticol.
1. Care sunt caracteristicile viţelor obţinute prin înmulţire sexuată?

2. Care sunt metodele de înmulţire asexuată utilizate în practica
viticolă?
3. Prin ce se deosebeşte butăşirea de marcotaj?
4. Ce elemente de înmulţire se folosesc în cazul butăşirii?
5. Ce este butaşul?
86

BIOLOGIA ÎNMULŢIRII VIŢEI DE VIE- ÎNMULŢIREA PRIN
ALTOIRE
Cuvinte cheie: material săditor, pepinieră viticolă, înmulţire

generativă, butăşire, marcotaj, altoire
Rezumat

Reproducerea sau înmulţirea este o însuşire biologică fundamentală a
organismelor vii pe baza căreia are loc conservarea şi perpetuarea speciilor.
pe două căi: pe cale sexuată, generativă şi pe cale asexuată, vegetativă.
Înmulţirea sexuată este utilizată mai ales în lucrările de ameliorare a viţei de
vie, iar cea asexuată stă la baza tehnologiilor de producere a materialului
săditor viticol.
10.1 PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL -

BIOLOGIA ÎNMULŢIRII VIŢEI DE VIE - Înmulţirea prin altoire
ÎNMULŢIREA PRIN ALTOIRE
La viţa de vie altoirea se practică din cele mai vechi timpuri. Primele
scrieri referitoare la altoire datează de aproximativ 2000 de ani, dar se
presupune că altoirea este cunoscută de peste 5000 de ani. În antichitate
romanii foloseau altoirea ca mijloc de înnobilare a viţelor, înlocuind soiurile
vechi cu altele noi mai valoroase sau ca mijloc de sporire a precocităţii şi a
producţiei.
După invazia filoxerei în Europa în anul 1863, altoirea a devenit
metoda de bază pentru înmulţirea viţei de vie şi singura metodă eficientă de
luptă împotriva filoxerei.
Ideea altoirii viţelor euro-asiatice pe viţe americane rezistente la
filoxeră datează din anul 1869 şi aparţine francezului Gaston Basille. Acesta
într-o călătorie în America a văzut într-un muzeu din Philadelfia expusă o
viţă din soiul Chasselas care prezenta următoarea inscripţie: “această viţă
nu trăieşte decât altoită pe Mustang”.
Altoirea şi-a făcut foarte greu loc în practica viticolă, deoarece era un
procedeu mai complicat şi costisitor care necesită cunoştinţe tehnice noi, în
87
plus exista temerea că viţele americane utilizate ca şi portaltoi ar putea
transmite altoiului gustul foxat şi ar influenţa negativ calitatea producţiei.
Bazele teoretice ale altoirii. Altoirea este un procedeu tehnologic
complex, ce constă în îmbinarea a două porţiuni viabile de plantă, în scopul
de a mijlocii convieţuirea dintre ele. (T. Martin, 1972). Părţile simbionte
utilizate la altoire sunt portaltoiul, care provine de la viţa americană şi va
reprezenta partea subterană a butucului şi altoiul, care reprezintă soiul nobil
şi va forma partea supraterană a butucului.
Ca şi metodă de înmulţire vegetativă altoirea se bazează pe
următoarele principii fiziologice: independenţa fiziologică temporară a
porţiunilor de material vegetal; însuşirea segmentelor vegetale de a forma
ţesuturi intergamice (calus); sudarea suprafeţelor secţionate prin intermediul
calusului; diferenţierea calusului în ţesuturi specializate.
În cazul altoirii atât altoiul cât şi portaltoiul îşi păstrează informaţia
genetică proprie, astfel încât altoirea nu trebuie privită ca un proces de
fuziune, ea fiind o simbioză între cei doi parteneri.
Procesul de concreştere morfo-anatomică şi fiziologică a altoiului cu
portaltoiul se realizează în trei etape: calusarea, sudarea şi vascularizarea
(M. Oprean, 1975; I. Olteanu, 1974; M. Oşlobeanu, 1980; S. Oprea, 1995).
Calusarea. Calusul este un ţesut intermediar de natură
parenchimatică, cu un conţinut în apă de peste 85%.
În urma secţionării coardelor cu ocazia altoirii, suprafeţele secţionate
vin în contact cu aerul, iar plasma acestora se oxidează formând o peliculă
izolatoare, care împiedică pentru o perioadă unirea celor doi parteneri. Sub
această peliculă atât altoiul cât şi portaltoiul formează un ţesut nou denumit
calus sau ţesut de rană. Formarea calusului se desfăşoară după legităţi
precise, rezultate atât din asimetria coardei, influenţa mugurelui cât şi
datorită polarităţii.
În funcţie de asimetria coardei calusul apare prima dată pe părţile
dorsală şi ventrală ale coardei, iar apoi pe partea cu jgheab a coardei.
Datorită polarităţii calusul apare mai întâi şi în cantităţi mai mari la
polul morfologic inferior a celor două secţiuni. La început calusul apare sub
forma unor puncte mici, de culoare albă-sidefie, care se unesc între ele astfel
încât formează un inel continuu de calus de jur împrejurul punctului de
altoire. Celulele calusului sunt turgescente, cu pereţii subţiri şi se
dezhidratează uşor, de aceea pentru protejarea lor este necesară
menţinerea unei umidităţi ridicate în jurul punctului de altoire.
Sudarea este o fază intermediară a concreşterii la altoire şi necesită
următoarele trei condiţii principale: existenţa celulelor tinere, distrugerea
stratului izolator şi sudarea celulelor. Stratul izolator format la suprafaţa
celulelor secţionate este distrus atât datorită acţiunii mecanice a calusului în
formare cât şi datorită acţiunii fiziologice de autoliză. După distrugerea
stratului izolator, celulele altoiului ajung în contact cu cele ale portaltoiului, iar
între membranele acestora se formează o lamelă intermediară pectică care
realizează lipirea lor încheindu-se o primă fază a sudării.
În faza următoare se stabilesc legături între celulele altoiului şi
portaltoiului aflate în contact, prin intermediul plasmodesmelor care trec de la
o celulă la alta prin porii membranelor celulare.
88
Vascularizarea este etapa finală a altoirii şi constă în stabilirea
legăturilor dintre vasele libero-lemnoase ale altoiului cu cele ale portaltoiului.
Această legătură se realizează pe două căi, respectiv prin apariţia şi intrarea
în funcţiune în interiorul calusului deja sudat a unei zone generatoare sau
înaintarea simultană prin calus a zonelor generatoare deja existente la altoi şi
portaltoi până ce se întâlnesc (Ş. Oprea, 1995).
Vascularizarea trebuie să se realizeze înainte de pornirea în vegetaţie
a mugurelui altoiului, deoarece în caz contrar frunzele lăstarului altoi nu pot fi
aprovizionate cu apă ducând la uscarea acestuia.
Factorii care influenţează reuşita altoirii sunt de natură biologică,
ecologică şi tehnologică.
Din grupa factorilor biologici fac parte afinitatea, vârsta elementelor
utilizate la altoire, gradul de maturare a ţesuturilor şi densitatea lemnului.
Afinitatea este o însuşire biologică care exprimă rudenia între specii
şi soiuri ce determină gradul de compatibilitate la altoire a celor doi parteneri.
Cu cât diferenţierile biochimice, morfologice şi anatomice dintre altoi şi
portaltoi sunt mai mari, cu atât mai mică va fi compatibilitatea acestora în
cazul altoirii.
Afinitatea se poate manifesta atât în şcoala de viţe sub forma afinităţii
de altoire, cât şi în plantaţiile intrate pe rod sub forma afinităţii de producţie.
Afinitatea de altoire se apreciază pe baza procentului de viţe altoite cu
sudura completă în jurul punctului de altoire. În practica viticolă afinitatea de
altoire se apreciază după procentul de viţe STAS obţinute în şcoala de viţe.
Din acest punct de vedere s-au constatat în cazul aceluiaşi soi, procente
diferite de viţe STAS, în funcţie de portaltoiul utilizat la altoire.
Afinitatea de producţie este mai complexă şi se apreciază pe baza mai
multor criterii: mărimea “gâlmei” formate în jurul punctului de altoire,
procentul de goluri care apar în plantaţie după 10 – 15 ani de la înfiinţare,
cantitatea şi calitatea producţiei, constanţa producţiei în timp şi longevitatea
plantaţiei. Supradimensionarea “gâlmei” este corelată cu o afinitate scăzută
dintre altoi şi portaltoi.
Afinitatea constatată în şcoala de viţe trebuie analizată şi interpretată
cumulat cu cea apreciată în plantaţiile de vii pe rod. În cazul aceleiaşi
combinaţii altoi-portaltoi, afinităţile de altoire şi de producţie nu sunt
întotdeauna identice. Este de preferat să se obţină un randament mai scăzut
de viţe STAS, dar să se asigure o longevitate mai mare a plantaţiilor viticole,
cu procente cât mai mici de goluri şi cu obţinerea unor producţii de calitate şi
constante în timp.
Vârsta partenerilor utilizaţi la altoire are o influenţă majoră la reuşita
acesteia. Cu cât materialul vegetal este mai tânăr ca vârstă şi stadiu biologic,
cu atât concreşterea şi prinderea la altoire este mai bună. Din aceste
considerente randamentul de prindere în cazul altoirii în verde poate ajunge
la 70 – 80 %, în timp ce în cazul altoirii în uscat randamentul este de 30 -
40%.
Concreşterea şi prinderea la altoire este condiţionată şi de gradul de
maturare a lemnului al celor doi parteneri. Problema maturării ţesuturilor se
pune mai ales în cazul portaltoilor, urmărindu-se ca toamna la recoltare
coardele portaltoi să conţină peste 12% hidraţi de carbon.
89
Densitatea lemnului, la cei doi parteneri de altoire, trebuie să fie cât
mai apropiată. O densitate diferită a lemnului la altoi şi portaltoi are
consecinţe negative asupra procentului de viţe STAS obţinute în şcoala de
viţe.
Factorii ecologici care influenţează asupra procesului de altoire
sunt: temperatura, umiditatea, lumina şi aerul. Influenţa lor este majoră mai
ales în timpul forţării butaşilor altoiţi.
Temperatura este foarte importantă pentru procesul de calogeneză,
care se declanşează la temperaturi de 14 – 15 ºC, se intensifică până la
temperaturi de 28 – 30 ºC, după care se reduce. La temperaturi superioare
celor menţionate se formează un calus spongios şi abundent, iar sudarea la
punctul de altoire este slabă.
Umiditatea, alături de temperatură, are un rol hotărâtor pentru reuşita
altoirii. Umiditatea menţine turgescente celulele calusului şi permite
desfăşurarea normală a proceselor fiziologice din butaşi. Este importantă atât
umiditatea din substratul de înrădăcinare cât şi cea din încăperile de forţare.
În stratul de rumeguş utilizat pentru forţare umiditatea trebuie să fie de 70 –
75%. Umiditatea aerului din spaţiile de forţare trebuie să fie de cel puţin 90%
în primele 7 – 8 zile de forţare, după care se reduce la 75 – 80%. Umiditatea
trebuie corelată pozitiv cu temperatura pentru a evita uscarea sau
brunificarea calusului.
Lumina contribuie la folosirea economică a substanţelor de rezervă
rămase în butaşi. Cea mai indicată este lumina naturală care trebuie să aibă
o intensitate de minimum 1000 lucşi. În caz de nevoie lumina naturală poate
fi completată cu lumină artificială.
Aerul are un rol foarte important în timpul forţării, deoarece în acest
interval respiraţia butaşilor este foarte intensă, astfel că necesarul de oxigen
este foarte mare. În aceste condiţii aerul din încăperile de forţare trebuie
împrospătat de 3 – 4 ori pe zi.
Factorii tehnologici pot influenţa pozitiv operaţia de altoire sau
dimpotrivă pot reduce foarte mult sau chiar compromite reuşita acesteia. Cei
mai importanţi factori tehnologici sunt: starea fiziologică a materialului folosit
la altoire, starea fitosanitară a acestuia, grosimea simbionţilor, tehnica de
executare a altoirii şi igiena la altoire.
În momentul altoirii umiditatea fiziologică a butaşilor trebuie să fie în
limitele normale (50 – 55%). Datorită reducerii parţiale a umidităţii coardelor
în timpul păstrării, înainte de altoire este necesară umectarea acestora în
bazine cu apă.
Este foarte important ca butaşii utilizaţi la altoire să aibă o stare
fitosanitară corespunzătoare, să fie liberi de boli virotice şi micoplasme, care
se pot transmite foarte uşor prin altoire. Nu se vor utiliza la altoire coardele
care provin de la butuci ce prezintă simptome de boli virotice sau cancer
bacterian.
Grosimea altoiului şi a portaltoiului trebuie să fie aproximativ egală la
punctul de altoire, pentru o suprapunere cât mai exactă a zonelor
generatoare. Deoarece portaltoiul are scoarţa mai groasă decât a altoiului, se
admite ca altoiul să aibă o grosime mai mică (cu cel mult 0,5 – 1 mm).
Executarea corectă a operaţiei de altoire este o condiţie obligatorie
pentru reuşita altoirii. Timpul de executare a altoirii trebuie să fie cât mai
90
scurt pentru a preveni oxidarea suprafeţelor secţionate. Secţiunile, în cazul
altoilor trebuie executate pe aceeaşi parte cu mugurele, cât mai aproape de
acesta, deoarece substanţele hormonale şi cele de rezervă sunt în cantitate
mai mare în zona mugurelui. Pentru o suprapunere cât mai perfectă
secţiunile altoiului şi portaltoiului trebuie să fie cât mai proaspete şi netede.
Igiena altoirii este foarte importantă pentru a se evita atacul şi
transmiterea diferiţilor agenţi fitopatogeni. Măsuri de igienă se iau înainte de
altoit, în timpul altoitului şi după altoit. Înainte de depozitare, coardele altoi şi
portaltoi se dezinfectează, în timpul altoitului se păstrează o igienă
deosebită, iar după altoire se protejează punctul de altoire prin parafinare.
Metodele de altoire. În viticultură se utilizează mai multe metode de
altoire care se clasifică după organele utilizate la altoire şi după procedeele
tehnice de executare a altoirii.
După organele utilizate la altoire, altoirea poate să fie:
a) altoire în verde, când se folosesc lăstarii;
b) altoire în uscat, când se utilizează coardele anuale.
După procedeele tehnice de execuţie, altoirea poate să fie:
a) altoire în copulaţie simplă;
b) altoire în copulaţie perfecţionată, cu pană sau limb de altoire;
c) altoire mecanizată cu secţiuni de îmbinare în diferite profile:
“omega”, “nut şi feder”, etc.
Altoirea în uscat va fi descrisă la subcapitolul privind producerea
butaşilor altoiţi şi forţaţi, iar altoirea în verde în subcapitolul referitor la
completarea golurilor în plantaţiile viticole.
Înmulţirea “în vitro”
Ca metodă de înmulţire vegetativă a plantelor, micropropagarea
(înmulţirea “in vitro”) are la bază unele principii fiziologice: totipotenţa
celulară, independenţa temporară a explantelor, posibilitatea de stimulare a
proliferării ţesuturilor şi multiplicare a plantelor neoformate.
Dacă la începutul secolului al XX-lea micropropagarea reprezenta mai
mult un deziderat, astăzi ea este o certitudine. La viţa de vie primele culturi
“in vitro” au fost realizate de către Morel G. în 1944.
Micropropagarea este o metodă de înmulţire modernă care are o rată
de multiplicare superioară celorlalte metode de înmulţire convenţionale.
Micropropagarea foloseşte pentru înmulţire explantele vegetale care pot să
provină din: ţesuturi meristematice, organe de plantă, celule de calus, etc.
Principalele avantaje ale înmulţirii “in vitro” constau în : rata mare de
multiplicare, clonarea rapidă a soiurilor valoroase, obţinerea de plante libere
de viroze şi micoplasme, posibilitatea producerii materialului săditor în regim
programat, nemaidepinzând de o anumită perioadă optimă de înmulţire,
posibilitatea stocării materialului de înmulţire la temperaturi scăzute, etc.
Cu toate aceste avantaje certe ale micropropagării, în cazul viţei de
vie au existat şi există încă unele reţineri în privinţa aplicării acesteia.
Aceste reţineri pot fi atribuite şi faptului că plantele obţinute prin
această metodă, manifestă în primii ani un potenţial de producţie ceva mai
scăzut datorită procesului de “juvenilizare” (Mullins M.G. şi col., 1979). Acest
inconvenient poate fi însă înlăturat dacă plantele sunt supuse unor
tratamente care să favorizeze trecerea lor mai rapidă de la starea fiziologică
juvenilă la cea adultă (Norezan N. şi col., 1983).
91
Un dezavantaj major al clonării “in vitro”, în cazul viţei de vie, îl
reprezintă faptul că plantele obţinute nu pot fi utilizate direct pentru înfiinţarea
de noi plantaţii, ci se impune altoirea acestora pe viţe americane, ca metodă
de luptă indirectă împotriva filoxerei. Cu toate acestea micropropagarea
poate fi utilizată pentru înmulţirea viţelor portaltoi, pentru înmulţirea rapidă a
soiurilor valoroase, pentru obţinerea de plante libere de virusuri în vederea
înfiinţării de plantaţii furnizoare de coarde altoi.
Procesul de micropropagare cuprinde mai multe faze (etape) derulate
într-o anumită succesiune, însă până acum fără o accepţiune unanim
recunoscută. Murashige, în 1974 elaborează, pentru prima dată în practica
de micropropagare un sistem industrial cu trei etape:
- etapa I, care cuprinde: înfiinţarea culturilor de plante selecţionate
de la care se recoltează material vegetal donator de explante;
- etapa a II-a, care include iniţierea, multiplicarea şi propagarea “in
vitro” a materialului vegetal;
- etapa a III-a constă în pregătirea şi trecerea plantelor regenerate
“in vitro” pe substratul natural.
Ca orice sistem nou şi acesta este unul perfectibil, ca dovadă nu după
mult timp, pe baza unor noi acumulări a fost elaborat un sistem care cuprinde
cinci etape: etapa I (stadiul zero)- înfiinţarea culturilor de plantă mamă
donatoare de material vegetal de pe care se prevalează explante; etapa a II-
a - de înfiinţare a culturii “in vitro”; etapa a III-a – de formare şi multiplicare a
plantelor neoformate; etapa a IV-a – de înrădăcinare a neoplantelor
separate; etapa a V-a de – de transfer a plantelor noi pe mediu natural (“ex
vitro”), urmată de control şi certificare sub aspect genetic şi fitosanitar a
materialului obţinut, urmat de livrare (Ştefan Oprea, 2001).
1.Ce reprezintă procesul de altoire ?

Altoirea este un procedeu tehnologic complex, ce constă în îmbinarea
a două porţiuni viabile de plantă, în scopul de a mijlocii convieţuirea dintre
ele. (T. Martin, 1972). Părţile simbionte utilizate la altoire sunt portaltoiul, care
provine de la viţa americană şi va reprezenta partea subterană a butucului şi
altoiul, care reprezintă soiul nobil şi va forma partea supraterană a butucului.
2.Ce este calusarea in cazul altoirii viței de vie?
Calusul este un ţesut intermediar de natură parenchimatică, cu un
conţinut în apă de peste 85%.
În urma secţionării coardelor cu ocazia altoirii, suprafeţele secţionate
vin în contact cu aerul, iar plasma acestora se oxidează formând o peliculă
izolatoare, care împiedică pentru o perioadă unirea celor doi parteneri. Sub
această peliculă atât altoiul cât şi portaltoiul formează un ţesut nou denumit
calus sau ţesut de rană. Formarea calusului se desfăşoară după legităţi
precise, rezultate atât din asimetria coardei, influenţa mugurelui cât şi
datorită polarităţii.
3. Care sunt avantajele înmulțirii "in vitro"?
Principalele avantaje ale înmulţirii “in vitro” constau în : rata mare de
multiplicare, clonarea rapidă a soiurilor valoroase, obţinerea de plante libere
92
de viroze şi micoplasme, posibilitatea producerii materialului săditor în regim
programat, nemaidepinzând de o anumită perioadă optimă de înmulţire,
posibilitatea stocării materialului de înmulţire la temperaturi scăzute, etc.
1. Ce presupune altoirea ca metodă de înmulțire a viței de vie?

2. Avantajele înmulțirii “in vitro”?
3. Cum se clasifică altoirea după procedeele tehnice de execuție?
4. Care sunt factorii care influenţează reuşita altoirii?
5. Ce reprezintă calusarea în cazul procesului de altoire a viței de
vie?
93

TEHNOLOGIA PRODUCERII BUTAŞILOR PORTALTOI
Cuvinte cheie: viţe portaltoi, producţia de coarde, butaşi, plantaţii,

întreţinere, înfiinţare
Rezumat

Plantaţiile de portaltoi se înfiinţează de regulă în cadrul pepinierelor
viticole având drept scop producţia de coarde.
În primii trei ani după plantare viţele portaltoi au nevoie de lucrări
agrotehnice şi fitotehnice speciale, care să le ajute să se fortifice şi să-şi
formeze elementele butucilor.
11. TEHNOLOGIA PRODUCERII BUTAŞILOR PORTALTOI
În condiţiile climatice din ţara noastră viţele portaltoi se pot cultiva cu

bune rezultate în regiunile din sudul ţării, deoarece au o perioadă de
vegetaţie mai lungă cu 20–30 de zile decât viţele roditoare şi cerinţe mai
ridicate faţă de căldură.
În funcţie de resursele heliotermice, în perimetrul viticol al României
au fost delimitate trei zone de favorabilitate pentru cultura viţelor portaltoi:
- zona foarte favorabilă, cuprinde prima terasă a Dunării, începând de
la Drobeta Turnu Severin şi până la Cernavodă. În această zonă
temperaturile din lunile de vară sunt ridicate, bilanţul termic activ depăşeşte
3400°C, iar perioada de vegetaţie depăşeşte 200 de zile;
- zona favorabilă cuprinde Dobrogea, arealele podgoriilor Dealul Mare
şi Dealurile Buzăului. Bilanţul termic activ în aceste zone depăşeşte 3200°C,
iar perioada de vegetaţie depăşeşte 190 zile;
- zona de favorabilitate mijlocie, cuprinde sudul Moldovei, Banatul şi
sudul Transilvaniei, zone în care bilanţul termic activ este mai mare de
3100°C, iar perioada de vegetaţie este de circa 190 zile.
Soiurile de portaltoi cultivate
Pentru zonele viticole din România corespund cel mai bine portaltoii
din grupa Berlandieri x Riparia, care au rezistenţă mare la Filoxera radicicola,
afinitate bună cu soiurile roditoare şi capacitate mare de înrădăcinare. Sunt
recomandate în special selecţiile româneşti ( Crăciunel 2, 25, 26, 71,
Oppenheim 4 clona 4 Blaj), care au perioadă mai scurtă de vegetaţie, îşi
maturează bine lemnul şi dau producţii mari de butaşi. Relativ recent (1992)
a fost omologat portaltoiul Precoce, creat la SCVV Miniş. Acesta are o
94
perioadă scurtă de vegetaţie şi imprimă soiurilor o anumită timpurietate în
maturarea strugurilor.
11.1. Înfiinţarea plantaţiilor de portaltoi

Plantaţiile de portaltoi se înfiinţează de regulă în cadrul pepinierelor
viticole având drept scop producţia de coarde.
Alegerea terenului se va face ţinând cont de factorii pedoclimatici şi
de cei social-economici. Din punct de vedere climatic zona trebuie să asigure
minimum 190 zile de vegetaţie, suma temperaturilor active să fie de cel puţin
3100°C, suma orelor de strălucire a soarelui din perioada de vegetaţie să fie
de minimum 1500 ore, iar precipitaţiile anuale de cel puţin 480 – 500 mm. Se
preferă terenuri plane sau cu pante mici de cel mult 10-12%, cu expoziţie
sudică sau sud vestică şi cu apa freatică la peste 1,5 m adâncime. Cele mai
indicate soiuri sunt cele nisipo-lutoase sau luto-nisipoase şi cu fertilitate
mijlocie.
Factorii social-economici se referă în principal la posibilităţile de
asigurare cu forţa de muncă. La un hectar de cultură de portaltoi sunt
necesare aproximativ 260-280 zile muncă anual.
Organizarea terenului are în vedere exploatarea raţională a terenului
prin împărţirea acestuia în tarlale şi parcele, care să poată fi lucrate
mecanizat. Tarlalele au o suprafaţă de 10-20 ha, ele sunt despărţite prin
drumuri principale de 5-6 m lăţime. Parcelele sunt delimitate în interiorul
tarlalelor prin drumuri secundare de 3-4 m lăţime şi au suprafaţa cuprinsă
între 1 şi 3 ha.
Pregătirea terenului pentru plantare cuprinde următoarele lucrări:
defrişarea vegetaţiei şi nivelarea terenului, fertilizarea de bază, tratarea
terenului contra nematozilor, desfundarea terenului.
Pregătirea terenului începe cu curăţarea acestuia de vegetaţia
lemnoasă precedentă (arbori, arbuşti, tufărişuri), după care terenul se
nivelează cu ajutorul nivelatoarelor.
Fertilizarea de bază se va face având în vedere faptul că plantaţia de
viţe portaltoi este o cultură permanentă care ocupă terenul peste 25 de ani şi
ca atare trebuie să i se asigure substanţele nutritive necesare. La fertilizarea
de bază se vor aplica gunoiul de grajd şi îngrăşămintele chimice cu fosfor şi
potasiu care sunt mai greu solubile. Dozele de îngrăşăminte se stabilesc pe
baza analizei agrochimice a solului. În general dozele de gunoi sunt cuprinse
între 30 şi 70 t/ha, în funcţie de conţinutul solului în argilă şi de valorile
indicelui de azot. Dozele de îngrăşăminte chimice se stabilesc în funcţie de
conţinutul solului în forme mobile de fosfor şi potasiu. În general se
administrează 150-200 kg/ha P2O5 şi 200-300 kg/ha K2O (C. Ţârdea,
L.Dejeu, 1995). Administrarea îngrăşămintelor se face mecanizat cu ajutorul
MIG-5 şi MA 3,5 în agregat cu tractorul U 650.
Dezinfectarea terenului se face înainte de desfundat pentru a
preveni atacul de nematozi în timpul exploatării plantaţiei. În acest scop se
pot administra insecticide de sol pentru a distruge larvele de viermi sârmă
(Agriotes sp.), larvele cărăbuşului de mai (Melolontha melolontha). Ca
nematocid se mai poate administra produsul Temik G 400 kg/ha.
Desfundatul terenului se execută toamna, înainte de venirea
îngheţului, cu scopul de a realiza un strat de sol afânat şi de a încorpora
95
îngrăşămintele în profunzime la nivelul de plasare a rădăcinilor. Adâncimea
de desfundare este de 50–60 cm, în funcţie de textura solului. Lucrarea se
execută cu plugul balansier pentru desfundat. În terenul desfundat se
acumulează apa din ploile de toamnă şi cea rezultată din topirea zăpezilor,
solul se mărunţeşte datorită îngheţului şi dezgheţului astfel încât primăvara
butaşii portaltoi pot fi plantaţi în condiţii bune.
Nivelarea de exploatare se execută înaintea plantării pentru
uniformizarea terenului desfundat, cu nivelatorul tractat NT 2,8 la care se
ataşează o grapă stelată.
Plantarea viţelor portaltoi se face primăvara la sfârşitul lunii martie –
începutul lunii aprilie, înainte de plantarea viţelor roditoare.
Distanţele de plantare se stabilesc în funcţie de sistemele de susţinere
şi vigoarea soiurilor. În cazul susţinerii viţelor pe spalier vertical monoplan
sau pe piramide, distanţele de plantare sunt de 2,0 – 2,2 m între rânduri şi
1,8 – 2,0 m între viţe pe rând. Dacă sistemul de susţinere al viţelor este
spalierul orizontal în formă de “T”, distanţele de plantare sunt de 2,2 – 2,6 m
între rânduri şi 1,6 – 1,8 m între viţe pe rând. Prin folosirea acestor distanţe
de plantare rezultă o densitate de 2100 – 2800 viţe la ha.
După stabilirea distanţelor de plantare se trece la pichetarea terenului
prin care se marchează locul de plantare a fiecărei viţe.
Pregătirea viţelor pentru plantare. La înfiinţarea plantaţiilor de
portaltoi se folosesc de regulă viţe înrădăcinate obţinute în şcoala de viţe sau
în solarii şi mai rar se folosesc viţe înrădăcinate fortificate la ghivece. O viţă
portaltoi bună pentru plantare trebuie să îndeplinească condiţiile de calitate
cerute de Standardele de calitate în vigoare : puritatea biologică de 100%,
minimum trei rădăcini de 15 cm lungime şi de minim 2 mm în diametru;
cordiţa principală de minimum 15 cm lungime şi de cel puţin 4 mm grosime în
dreptul celui de-al doilea internod; să fie sănătoase, cu ţesuturi verzi şi fără
vătămări mecanice.
Pregătirea viţelor portaltoi în vederea plantării constă în fasonare,
mocirlire şi parafinare. Fasonarea constă în scurtarea cordiţei la 4-5 ochi şi a
rădăcinilor la circa 10 cm. În cazul în care plantarea se face cu plantatorul
sau hidroburul, rădăcinile se fasonează scurt la 1-2 cm. Dacă viţele portaltoi
nu au o umiditate corespunzătoare, după fasonare se ţin o zi în bazine cu
apă. După zvântare viţele se parafinează prin introducerea părţii superioare
timp de câteva fracţiuni de secundă într-un amestec topit la temperatura de
80±2°C, format din parafină 94%, bitum 3% şi sacâz 3%. Prin parafinare se
protejează cordiţa de uscăciune.
După fasonare şi parafinare urmează mocirlirea viţelor care constă în
introducerea rădăcinilor într-un amestec păstos format din pământ argilos,
dejecţii proaspete de bovine şi apă. Mocirlirea are rolul de a realiza un
contact cât mai bun între rădăcini şi sol.
Executarea plantării. Groapa se va săpa cu puţin timp înaintea
plantării pentru ca plantarea să se facă într-un pământ reavăn. Gropile se
execută toate de aceeaşi parte a pichetului, cât mai aproape de acesta.
Pământul rezultat se aşează pe o singură parte la toate gropile.
În peretele gropii dinspre pichet se sapă o copcă, iar cu pământul
rezultat se va face un muşuroi pe fundul gropii, pe care se va aşeza viţa cu
rădăcinile răsfirate, astfel încât cordiţa să vină lângă pichet, iar locul de
96
inserţie al cordiţei să fie la nivelul solului. Peste rădăcini se trage un strat de
pământ reavăn şi se tasează uşor cu piciorul pentru a pune rădăcinile în
contact cu solul.
Se administrează la groapă 4-5 kg de gunoi de grajd bine descompus,
se udă cu 5-10 l de apă, iar după infiltrarea apei se completează groapa cu
pământ. În final, peste cordiţă se va face un muşuroi din pământ mărunt şi
reavăn.
11.2. Întreţinerea plantaţiilor tinere de portaltoi

În primii trei ani după plantare viţele portaltoi au nevoie de lucrări
agrotehnice şi fitotehnice speciale, care să le ajute să se fortifice şi să-şi
formeze elementele butucilor. Tot în această perioadă în plantaţie se
instalează sistemele de susţinere necesare.
Anul I după plantare

În acest an sunt necesare unele lucrări speciale care se execută atât
asupra solului cât şi asupra viţelor. Scopul acestor lucrări este de a creea
cele mai bune condiţii pentru dezvoltarea sistemului radicular şi a celui
aerian.
Lucrările solului
În urma plantării solul rămâne tasat şi necesită o lucrare de afânare
care se execută cu plugul cultivator pentru vie (PCV-1,8). În timpul perioadei
de vegetaţie se execută 4-5 praşile mecanice pe intervalul dintre rânduri şi 3-
4 praşile manuale pe rând, prin care se menţine solul curat de buruieni şi
afânat. Toamna după căderea frunzelor se execută arătura de toamnă la 15-
18 cm adâncime.
Controlul ieşirii lăstarilor din muşuroi. Dacă la unele viţe lăstarii
întârzie să apară din muşuroi, se sparge crusta de pe muşuroi pentru a uşura
apariţia lăstarilor. Dacă şi după această operaţie lăstarii întârzie să apară, se
desfac muşuroaiele şi dacă se constată un atac de nematozi se presară în
jurul viţei un insecticid organoclorurat , după care se reface muşuroiul.
Udatul viţelor având în vedere faptul că sistemul radicular este încă
slab dezvoltat, în perioadele de secetă este necesară udarea locală a viţelor
cu 5-10 l apă/viţă. Lucrarea se execută cu ajutorul cisternelor care se
deplasează printre rânduri, iar cu ajutorul unor furtunuri se distribuie apa la
fiecare viţă.
Legatul şi plivitul lăstarilor. Legatul se face de 2-3 ori în cursul
vegetaţiei. Când lăstarii au 40-50 cm lungime, se face primul legat, legând
lăstarii cu rafie sau alte deşeuri textile de tutorii care au servit la pichetat. Cu
ocazia celui de-al doilea legat se vor plivi şi lăstarii mai puţin dezvoltaţi,
lăsând la fiecare viţă 3-4 lăstari în funcţie de vigoarea soiului şi a viţei.
Copcitul viţelor are drept scop dezvoltarea sistemului radicular în
profunzime. Pentru aceasta se va executa o copcă în jurul viţelor şi se vor
tăia cu briceagul rădăcinile superioare. În acest an copcitul se execută de
două ori: prima dată în iunie, când este necesară refacerea muşuroiului
pentru a evita necrozarea lăstarilor şi a doua oară în luna august, când nu se
mai refac muşuroaiele pentru a favoriza maturarea lemnului.
Fertilizarea. Pe lângă îngrăşămintele administrate la groapă cu
ocazia plantării, la nevoie se pot administra în vegetaţie îngrăşăminte foliare
97
în lunile de consum maxim (iunie-iulie). Nu este indicată administrarea
îngrăşămintelor la sol deoarece sistemul radicular slab dezvoltat reduce
eficienţa fertilizării.
Completarea golurilor se face în lunile august-septembrie cu viţe
fortificate la ghivece în solariu. Acestea vor înlocui atât viţele neprinse, cât şi
eventualele impurităţi.
Muşuroirea viţelor se face toamna după căderea frunzelor, când în
jurul fiecărei viţe se va executa cu sapa un muşuroi de pământ care le va
proteja de ger peste iarnă.
Anul II după plantare

Pe lângă lucrările aplicate solului şi viţelor, o lucrare importantă în
acest an este instalarea sistemului de susţinere.
În ţara noastră sunt folosite următoarele sisteme de susţinere:
spalierul vertical monoplan, spalierul orizontal în formă de “T” şi piramidele.
Spalierul vertical monoplan s-a răspândit în ultimii 25-30 de ani mai
ales prin înlocuirea piramidelor. Din punct de vedere constructiv are
următoarele componente: stâlpi din beton de 2,7 m care se fixează în sol pe
adâncimea de 70 cm, la distanţă de 7-8 m unul de altul (din 4 în 4 viţe); 3
sârme orizontale, prima fixată la 60 cm înălţime faţă de sol, iar următoarele la
70 cm una faţă de alta; sârme oblice la un unghi de 45°, pe care se dirijează
lăstarii. Sârmele oblice se fixează prin ţăruşi la baza butucilor, iar capătul
superior se leagă de sârma superioară a spalierului.
Acest sistem de susţinere s-a dovedit a fi cel mai corespunzător,
deoarece necesită mai puţină forţă de muncă pentru lucrările în verde şi
cheltuielile de instalare sunt mai mici decât în cazul piramidelor. Ca
dezavantaje menţionăm producţiile de butaşi mai scăzute datorită stânjenirii
procesului de fotosinteză, deoarece lăstarii sunt conduşi în mănunchiuri.
Spalierul orizontal în formă de “T” a fost introdus în practică la ICVV
Valea Călugărească (V.Grecu, 1976). Este alcătuit din stâlpi metalici de 1,5
m lungime care se introduc în sol pe o porţiune de 70 cm. La partea
superioară a stâlpilor este sudată o bară orizontală de 60 cm de care se
fixează 3 sârme longitudinale la 30 cm una de alta. Pe sârmele longitudinale
sunt fixate din 50 în 50 cm sârme transversale formându-se o reţea pe care
se conduc lăstarii în timpul vegetaţiei. Ca avantaje a acestui sistem amintim:
eliminarea lucrării de legare a lăstarilor, executarea comodă a copilitului şi
posibilitatea mecanizării complete a lucrărilor solului. Ca dezavantaje ar fi
producţiile mici de butaşi, costul ridicat de confecţionare şi instalare şi
pierderile mari în caz de grindină datorită poziţiei orizontale a lăstarilor.
Piramidele reprezintă cel mai vechi sistem de susţinere utilizat în ţara
noastră, fiind în prezent tot mai puţin folosite deoarece îngreunează lucrările
de întreţinere în timpul vegetaţiei.
Ele sunt alcătuite din stâlpi din beton de 6 m lungime, care se
introduc în sol la 70 cm adâncime. În jurul stâlpilor se fixează, în funcţie de
tipul constructiv 6 sau 8 ţăruşi din lemn, de care se fixează sârme
galvanizate care se fixează apoi cu celălalt capăt în vârful stâlpilor. Sistemul
are avantajul unei producţii mari de butaşi, deoarece favorizează creşterile
vegetative puternice. Ca dezavantaje, pe lângă cele deja arătate, menţionăm
recoltarea greoaie a coardelor şi deteriorarea rapidă a piramidelor.
98
Lucrările solului încep primăvara devreme cu dezmuşuroitul, urmat
de arătura de primăvară, la 14-16 cm adâncime, cu răsturnarea brazdelor
spre mijlocul intervalului. În perioada de vegetaţie se execută 4-5 praşile pe
interval şi 3-4 praşile manuale pe rând. Toamna, după căderea frunzelor se
execută arătura adâncă de toamnă cu răsturnarea brazdei spre rândul de
viţe, după care butucii se muşuroiesc.
Tăierea în uscat se execută înainte de pornirea viţelor în vegetaţie în
mod diferit în funcţie de sistemul de susţinere practicat. În cazul spalierului
vertical şi a piramidelor la fiecare butuc se lasă 1-2 cepi. În cazul susţinerii pe
spalier orizontal se alege o cordiţă mai viguroasă care se scurtează sub
planul orizontal al spalierului formând trunchiul.
Plivitul lăstarilor se face de două ori pe vară îndepărtând lăstarii de
prisos, lăsându-se 5-6 lăstari pe butuc.
Copilitul şi legatul lăstarilor. Legatul lăstarilor pe mijloacele de
susţinere se face de 4-6 ori în timpul vegetaţiei după fiecare val de creştere.
Cu ocazia legatului se vor îndepărta şi copilii în faza erbacee, sub prima
frunză de la bază, pentru a stimula dezvoltarea lăstarului principal.
Combaterea filoxerei galicole. Majoritatea portaltoilor sunt sensibili
la filoxera galicolă, care atacă frunzele şi lăstarii. Combaterea se face prin
suprimarea frunzelor cu gale şi arderea acestora. În cazul unor infestări
puternice se recomandă 1-2 tratamente cu insecticide organofosforice.
Fertilizarea. Începând cu acest an, în funcţie de fertilitatea solului, se
administrează doze mici de îngrăşăminte chimice: 50 kg/ha P2O5 şi 50 kg/ha
K2O, aplicate toamna înainte de arătură. Pe solurile sărace cu humusul sub
1,5%, primăvara este necesară aplicarea unor cantităţi mici de îngrăşăminte
azotoase.
Completarea golurilor se face cu viţe STAS în cazul în care această
lucrare nu a putut fi făcută în anul I.
Anul III după plantare

În acest an lucrările aplicate asupra viţelor şi a solului sunt aceleaşi ca
şi în anul precedent, cu unele mici diferenţieri. Tăierea în uscat constă în
scurtarea coardelor formate pe capul butucului la cep, lăsându-se 3-4 cepi în
funcţie de vigoarea soiului. În cazul susţinerii pe spalier orizontal se vor
forma cordoanele, dacă nu au putut fi formate în anul II.
11.3. Întreţinerea plantaţiilor de portaltoi în producţie

Prin lucrările care se execută începând cu anul patru după plantare se
urmăreşte menţinerea potenţialului de producţie al butucilor o perioadă cât
mai îndelungată. Lucrările de întreţinere se execută începând de la sfârşitul
iernii şi până toamna târziu.
Dezmuşuroitul este o primă lucrare care se execută în acele zone în
care butucii portaltoi au fost protejaţi peste iarnă prin muşuroire. Deoarece
sunt mai rezistente la ger decât viţele roditoare, viţele portaltoi se pot
dezmuşuroi foarte devreme, atunci când apreciem că temperatura nu mai
scade sub -10°C. Lucrarea se execută cu sapa, având grijă să nu rănim
butucii.
Tăierea în uscat se execută după sistemul scurt, pe butuc rămânând
numai cepi. Prin acest sistem de tăiere se asigură creşteri vegetative
99
puternice. Cepii cei mai corespunzători sunt cei care au 1-2 ochi lungime.
Lăsarea unor cepi de 3-4 muguri conduce la înălţarea scaunului butucului.
Înainte de tăiere se execută copcitul după care se îndepărtează de pe butuc
lemnul multianual uscat şi se scurtează cu foarfeca în cepi de 1-2 ochi
porţiunile de coardă rămase în urma recoltării coardelor portaltoi. Se va avea
în vedere ca cepii rămaşi să fie repartizaţi cât mai uniform pe scaunul
butucului.
În cazul viţelor portaltoi conduse pe spalierul cu braţe orizontale în
formă de “T” se vor lăsa pe cordoane tot cepi scurţi de 1-2 ochi. În cazul în
care există cordoane distruse sau degarnisite este necesară refacerea
acestora din coardele anuale mai viguroase plasate la baza vechilor
cordoane.
Revizuirea sistemului de susţinere se face în fiecare primăvară
deoarece în cazul culturii viţelor portaltoi spalierul se deteriorează mult mai
repede decât în cazul viţelor roditoare. Cu această ocazie se înlocuiesc
stâlpii rupţi, se îndepărtează cei înclinaţi, se întind şi se completează sârmele
lipsă.
Lucrările solului. O primă lucrare este arătura de primăvară, care se
execută după tăiere, la adâncimea de 15-18 cm cu răsturnarea brazdei spre
mijlocul intervalului. În timpul vegetaţiei solul se menţine afânat şi curat de
buruieni prin 4-5 praşile mecanice între rânduri şi 3-4 praşile manuale pe
rând. Toamna după recoltarea coardelor se execută arătura de toamnă la
15-18 cm cu răsturnarea brazdei spre rândul de viţe, formându-se astfel un
bilon în lungul rândului care va proteja viţele pe timpul iernii. În zonele de
cultură protejată a viţelor, după arătura de toamnă este necesară şi
muşuroirea bazei butucilor.
Deoarece cultura de portaltoi este o cultură permanentă, pentru
îmbunătăţirea însuşirilor fizice ale solului, este necesară periodic afânarea
adâncă a solului. Lucrarea se execută cu subsolierul pentru vie SPV-45M în
agregat cu tractorul viticol, la 35-40 cm. Subsolajul se face periodic, la 2-3
ani din două în două intervale, cu revenirea pe acelaşi interval o dată la 4-6
ani pentru a nu afecta sistemul radicular al butucilor.
Erbicidarea este recomandată pentru a înlocui cel puţin parţial
lucrările de afânare a solului. În plantaţiile de portaltoi sunt utilizate mai mult
erbicide preemergente (Goal 2E , Goal 2XL). Erbicidele se administrează
toamna sau primăvara devreme în benzi late de 50-60 cm, de-a lungul
rândurilor urmând a se lucra mecanizat numai intervalele dintre rânduri.
În plantaţiile susţinute pe spalierul orizontal în formă de “T” se pot
aplica şi erbicide postemergente în timpul vegetaţiei, cu ajutorul maşinii de
stropit şi a echipamentului de erbicidat montat în faţa sau în spatele
tractorului.
Fertilizarea este o lucrare necesară, deoarece din plantaţiile de
portaltoi datorită producţiilor mari de coarde se extrag anual cantităţi mari de
substanţe nutritive care trebuie compensate prin aplicarea îngrăşămintelor. O
dată la 3-4 ani se administrează gunoiul de grajd în doze de 30-40 t/ha.
Administrarea se face toamna cu maşina de împrăştiat gunoi (MIGV-1), după
care gunoiul se încorporează în sol cu ocazia arăturii de toamnă.
100
Anual este necesară fertilizarea chimică, dozele de îngrăşăminte
stabilindu-se în funcţie de starea de aprovizionare a solului, regimul
pluviometric şi de recolta de coarde planificată.
Orientativ dozele de îngrăşăminte sunt: 90-100 kg N, 100-120
kgP2O5, 120-140 kg K2O. Fosforul şi potasiul se aplică toamna sub brazdă,
iar azotul primăvara devreme.
Lucrările şi operaţiile în verde care se execută în perioada de
vegetaţie au drept scop favorizarea creşterii lăstarului principal. O primă
lucrare este plivitul lăstarilor, prin care se înlătură manual lăstarii de prisos.
Primul plivit se face când lăstarii au 15-20 cm, ocazie cu care se lasă pe
butuc sarcina de lăstari stabilită. La nevoie lucrarea de plivit se repetă când
lăstarii au 30-40 cm lungime lăsându-se pe butuc 8-12 lăstari.
Copilitul şi legatul lăstarilor sunt lucrări în verde foarte importante care
se execută de mai multe ori în cursul vegetaţiei (după fiecare val de
creştere). Copilitul constă în suprimarea lăstarilor care se formează la
subsuoara frunzelor pe lăstarii principali. Copilii se îndepărtează cu mâna
când au 5-10 cm lungime şi se pot rupe uşor. Suprimarea se face sub prima
frunză de la bază. Este indicat ca o dată cu copilitul să se îndepărteze şi
cârceii de pe lăstar pentru a uşura recoltarea coardelor toamna.
Concomitent cu copilitul se execută şi legarea şi dirijarea lăstarilor pe
mijlocul de susţinere astfel încât să fie stimulată creşterea în lungime a
acestora. Lăstarii se dirijează şi se leagă în mănunchiuri pe sârmele oblice
ale spalierului. În cazul spalierului cu braţe orizontale nu mai este necesară
legarea lăstarilor, aceştia autodirijându-se pe reţeaua de sârmă a spalierului.
O altă lucrare în verde este cârnitul lăstarilor care se execută la
sfârşitul lunii august, începutul lunii septembrie. Ea constă în suprimarea
vârfului lăstarilor cu ultimele 8-9 frunze, care nu au ajuns să fie excedentare
pentru a stopa creşterea şi a favoriza maturarea lemnului. Lucrarea se poate
executa cu mâna, cu foarfeca de tăiat via sau mecanizat.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor este necesară pentru
combaterea filoxerei galicole, a omizilor defoliatoare, mai rar a acarienilor şi
foarte rar pentru combaterea manei (numai în cazul anumitor portaltoi în anii
foarte favorabili atacului de mană).
Recoltarea coardelor portaltoi se face toamna la 2-3 săptămâni de
la căderea frunzelor, când în coarde s-au acumulat cantităţi maxime de
substanţe de rezervă. În cazul coardelor cu lemnul insuficient maturat, se
aşteaptă apariţia unor temperaturi de -8 -12oC pentru a se realiza o triere
naturală a coardelor.
Recoltarea coardelor portaltoi constă în tăierea acestora de pe butuci,
tragerea de pe sârmele piramidei sau spalierului, segmentarea în bucăţi de
anumite lungimi, legarea lor în pachete şi etichetarea acestora.
Tăierea coardelor se face la 10-12 cm deasupra butucului cu ajutorul
foarfecelor. Se taie apoi, legăturile şi cârceii prin care coardele sunt prinse de
sârme, după care coardele se trag de pe sârme în mănunchiuri.
După tragerea de pe sârme, coardele se fac snopi, se aşează bază la
bază şi se scot la marginea parcelei pentru fasonare.
Fasonarea coardelor se face la scurt timp după recoltare şi constă în
îndepărtarea copililor şi a cârceilor, a porţiunilor torsionate, a celor
101
nelemnificate, a porţiunilor cu diametrul mai mare de 12 mm sau mai mic de
7 mm.
În urma fasonării coardelor se obţin trei categorii de butaşi:
- butaşi de o lungime (45-50 cm);
- butaşi de două lungimi (85-90 cm);
- butaşi de trei lungimi (125-130 cm).
Butaşii trebuie să fie drepţi, sănătoşi, fără răni şi să cuprindă minimum
două noduri.
Secţionarea coardelor se face începând de la bază spre vârf, lăsându-
se sub nodul de la baza butaşului o porţiune de 1,5-2 cm.
După fasonare şi sortare butaşii se aşează în pachete a 100 de
bucăţi, se leagă cu sârmă galvanizată şi se etichetează folosind etichete din
lemn sau material plastic, rezistente la umezeală.
Pe etichetă se scrie cu cerneală rezistentă: unitatea producătoare,
soiul şi clonul, categoria biologică şi numărul standardului de stat care
reglementează calitatea. Eticheta se prinde în dreptul legăturii de sus a
pachetului.
Înainte de punerea la păstrare, coardele se supun tratamentului
anticriptogamic şi se umectează dacă nu au umiditatea fiziologică de
minimum 47 %.
Prin tratamentul anticriptogamic se combat agenţii fitopatogeni care au
atacat coardele în câmp şi se previne atacul agenţilor fitopatogeni din timpul
păstrării. Principalele specii de ciuperci care atacă coardele sunt: Botrytis,
Alternaria, Fusarium, Phomopsis, etc. Cea mai periculoasă specie este
Botrytis fukeliana care produce putregaiul cenuşiu. Tratamentul se face prin
îmbăierea pachetelor de butaşi într-o soluţie cu una din următoarele
substanţe: Chinosol W 0,5 %, Solvochin Extra 0,5 %, Criptonol lichid 0,5 %,
Criptonol praf 3,5 %.
Durata tratamentului este în funcţie de temperatura soluţiei:
Temperatura soluţiei (oC) 1 3 5 10 15

Durata îmbăierii (h) 10 8 5 3 2
Tratamentele nu se fac în bazine de beton sau din metal ci în căzi de

lemn sau recipienţi de plastic.
După zvântare pachetele se ambalează în saci de polietilenă. În
momentul introducerii în saci a butaşilor, temperatura trebuie să fie sub 12oC,
de preferat între 2-6oC.
Păstrarea coardelor portaltoi ambalate se face în depozite frigorifice
cu atmosferă controlată, la temperaturi de 1-4oC şi umiditatea aerului de 85-
90 % sau, în ultimul timp din ce în ce mai rar în silozuri de suprafaţă, cu
nisip.
102
Fig. 11.1. Păstrarea coardelor portaltoi în depozite cu atmosferă
controlată
În silozuri se pot păstra şi pachetele de portaltoi neînsăcuite. Silozurile

se amplasează pe terenuri plane sau uşor înclinate pentru a uşura scurgerea
apei, în locuri ridicate şi pe cât posibil la adăpost de vânturile dominante. Pe
terenul ales, silozul se va amplasa paralel cu direcţia vântului dominant.
Amenajarea silozului se face conform schemei din figura 9.2. În
vederea stratificării se curăţă baza silozului, după care se aşează un strat de
nisip de aproximativ 10 cm. Se pune apoi primul rând alcătuit din 5-7 pachete
care se acoperă cu nisip reavăn. Nisipul se aruncă cu lopata pentru a
pătrunde şi în interiorul pachetelor cu butaşi.
Se pun apoi următoarele rânduri de pachete cu butaşi. Fiecare rând
se acoperă cu nisip şi conţine cu un pachet mai puţin, în aşa fel încât ultimul
rând este format din două pachete. În final silozul se acoperă cu un strat de
nisip reavăn cu o grosime de aproximativ 35 cm la bază şi 15-20 cm la vârful
silozului.
Fig. 11.2. Amenajarea silozului

pentru păstrarea
butaşilor portaltoi
În timpul păstrării se controlează temperatura (temperatura în

interiorul silozului nu trebuie să depăşească 7oC), umiditatea şi se iau
măsurile necesare pentru păstrarea lor în limitele dorite.
Pentru a preveni apariţia unor fenomene nedorite nu se vor stratifica
butaşii uzi, iar nisipul folosit trebuie să aibă umiditatea potrivită şi să fie curat.
Păstrarea coardelor în silozuri cu nisip este o metoda tot mai puţin practicată
în ultimii ani.
103
1.Cum se pot păstra pachetele înfoliate de coarde portaltoi ?

Păstrarea coardelor portaltoi ambalate se face în depozite frigorifice
cu atmosferă controlată, la temperaturi de 1-4oC şi umiditatea aerului de 85-
90 % sau, în ultimul timp din ce în ce mai rar în silozuri de suprafaţă, cu
nisip.
2.Care sunt zonele de favorabilitate pentru cultura viţelor portaltoi?
În funcţie de resursele heliotermice, în perimetrul viticol al României au fost
delimitate trei zone de favorabilitate pentru cultura viţelor portaltoi:
- zona foarte favorabilă, cuprinde prima terasă a Dunării, începând de la
Drobeta Turnu Severin şi până la Cernavodă. În această zonă temperaturile
din lunile de vară sunt ridicate, bilanţul termic activ depăşeşte 3400°C, iar
perioada de vegetaţie depăşeşte 200 de zile;
- zona favorabilă cuprinde Dobrogea, arealele podgoriilor Dealul Mare şi
Dealurile Buzăului. Bilanţul termic activ în aceste zone depăşeşte 3200°C, iar
perioada de vegetaţie depăşeşte 190 zile;
- zona de favorabilitate mijlocie, cuprinde sudul Moldovei, Banatul şi sudul
Transilvaniei, zone în care bilanţul termic activ este mai mare de 3100°C, iar
perioada de vegetaţie este de circa 190 zile.
3.Care sunt soiurile de portaltoi cultivate în România?
Pentru zonele viticole din România corespund cel mai bine portaltoii
din grupa Berlandieri x Riparia, care au rezistenţă mare la Filoxera radicicola,
afinitate bună cu soiurile roditoare şi capacitate mare de înrădăcinare. Sunt
recomandate în special selecţiile româneşti ( Crăciunel 2, 25, 26, 71,
Oppenheim 4 clona 4 Blaj), care au perioadă mai scurtă de vegetaţie, îşi
maturează bine lemnul şi dau producţii mari de butaşi. Relativ recent (1992)
a fost omologat portaltoiul Precoce, creat la SCVV Miniş. Acesta are o
perioadă scurtă de vegetaţie şi imprimă soiurilor o anumită timpurietate în
maturarea strugurilor.
1.Care sunt zonele de favorabilitate pentru cultura viţelor portaltoi?

2.Ce soiuri de portaltoi sunt cele mai indicate pentru cultivare în ţara
noastră?
3. Ce lucrări presupune pregătirea terenului pentru plantare?
4.Când se face dezinfectarea terenului?
5.Care este adâncimea de desfundare a terenului?
104

TEHNOLOGIA PRODUCERII BUTAŞILOR ALTOI
Cuvinte cheie: coarde, altoi, butaşi, plantaţii mamă, marcotiere
Rezumat

golurilor se produce în unităţi specializate, denumite pepiniere. Coardele altoi
necesare altoirii se pot obţine din plantaţii mamă pentru coarde altoi,
marcotiere sau plantaţii obişnuite de producţie autorizate pentru producerea
coardelor altoi.
12.TEHNOLOGIA PRODUCERII COARDELOR ALTOI
12.1. Producerea coardelor altoi în plantaţii mamă

Plantaţiile mamă se organizează în cadrul pepinierelor viticole şi au
drept scop, exclusiv producţia de coarde necesare altoirii. La înfiinţarea
acestor plantaţii se foloseşte material biologic cu valoare ridicată (soiuri
valoroase, clone, soiuri noi). Tehnologia de înfiinţare şi exploatare a acestor
plantaţii este asemănătoare cu cea a viilor roditoare, dar prezintă unele mici
particularităţi.
Pentru înfiinţarea acestor plantaţii se aleg arealele cele mai favorabile
viţei de vie din punct de vedere pedologic şi climatic.
Lucrările de pregătire a terenului în vederea plantării constau ca şi în
cazul viilor roditoare în: nivelarea de bază, fertilizarea de bază,
dezinsectizarea solului, desfundarea terenului din toamnă la 50-60 cm
adâncime. Se va acorda o atenţie deosebită combaterii nematozilor, în acest
scop este obligatorie tratarea solului cu un nematocid (Temik G 400 kg/ha)
toamna după desfundat sau în ferestrele iernii. Insecticidul se poate aplica cu
semănătoarea pentru păioase care-l încorporează la adâncimea de 5 cm.
Plantarea se face ca şi în cazul înfiinţării plantaţiilor de vii roditoare,
folosind pentru plantare material săditor din categoriile biologice superioare
“elită” sau “selecţionat”.
În primii 4-5 ani după plantare lucrările de întreţinere a viţelor sunt
identice cu cele efectuate în plantaţiile de vii roditoare. Forma de conducere
a viţelor este cordonul bilateral cu tulpină semiînaltă de 70-80 cm.
În următorii ani de exploatare lucrările de întreţinere trebuie executate
la un înalt nivel tehnologic ţinând cont de unele particularităţi.
Tăierea “în uscat” se va face în cepi de 2-3 ochi. Încărcătura de
ochi/m2 se va stabili în funcţie de soi şi vigoarea fiecărui butuc astfel încât
105
încărcătura respectivă să asigure creşteri vegetative normale. În general,
încărcătura de ochi este cuprinsă între 10-16 ochi/m2.
Fertilizarea trebuie să fie echilibrată pentru a asigura atât o creştere
cât şi o maturare corespunzătoare a coardelor anuale. Orientativ dozele de
îngrăşăminte sunt: 90-130 kg/ha N; 80-210 kg/ha P2O5 şi 150-230 kg/ha K2O
(C. Ţârdea, L.Dejeu – 1995). O dată la 3-4 ani este necesară fertilizarea
organică cu 40-50 t/ha gunoi de grajd.
La aceste plantaţii sunt importante şi obligatorii lucrările şi operaţiunile
în verde. Plivitul lăstarilor se face când aceştia au 10-15 cm lungime, lăsând
pe butuc între 15 şi 25 lăstari în funcţie de vigoarea soiului. Normarea
inflorescenţelor se face înainte de înflorit, când numărul acestora se reduce
cu 50-75%, astfel încât pe butuc să rămână maximum 3-4 inflorescenţe.
Copilitul este o lucrare obligatorie, se face de 4-5 ori în timpul vegetaţiei şi
constă în suprimarea lăstarilor care cresc la subsuoara frunzelor de pe
lăstarii principali. Cârnitul se face la jumătatea lunii august şi constă în
suprimarea vârfului lăstarilor cu frunzele tinere care sunt consumatoare
pentru a favoriza maturarea lemnului lăstarilor.
Pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se folosesc aceleaşi produse
ca şi în cazul viilor roditoare. Numărul tratamentelor anticriptogamice este în
general mai mare, tratamentele prelungindu-se până la sfârşitul lunii august
pentru ca infecţiile târzii să nu afecteze calitatea coardelor.
Recoltarea coardelor altoi se face obligatoriu toamna la 2-3
săptămâni după căderea frunzelor, atunci când acestea au un conţinut
maxim de substanţe de rezervă. Recoltarea trebuie făcută înainte de venirea
gerurilor mari de iarnă care pot cauza pierderi de muguri.
Înainte de a trece la executarea propriu-zisă a recoltării este bine să
se taie coardele de la butucii marcaţi ca impurităţi. Coardele respective se
scot la marginea parcelei şi se ard.
Coardele altoi se recoltează prin retezarea cu foarfeca, pe butuc
rămânând cepi de 4-5 ochi. Coardele recoltate se aşează cu baza de
aceeaşi parte formând pachete de 200-250 de bucăţi. Pachetele se leagă în
două locuri cu sârmă, fibre de tei, etc. De fiecare pachet se leagă o etichetă
pe care se notează soiul şi eventual categoria biologică.
De la un butuc se recoltează 2-6 coarde, în funcţie de felul plantaţiei
furnizoare şi de vigoarea butucului. Pentru a se evita deshidratarea
coardelor, transportul acestora la locul de fasonare trebuie să se facă în cel
mai scurt timp (1-2 zile).
Fasonarea coardelor altoi se face în funcţie de prevederile
standardelor de calitate în vigoare. Fasonarea presupune înlăturarea
copililor, a cârceilor, a porţiunilor de coardă nematurată. Se vor îndepărta
coardele care prezintă urme ale atacului de boli şi dăunători, vătămări
mecanice, ochi neformaţi sau morţi.
Conform normelor în vigoare coardele altoi fasonate trebuie să aibă
minimum 8 ochi buni pentru altoire, lemnul bine maturat, grosimea cuprinsă
între 8-12 mm, umiditatea minimă de 44 %.
După fasonare coardele altoi se leagă în pachete de 100 de bucăţi şi
se etichetează. Pe etichetă se va scrie numele unităţii producătoare, soiul,
categoria biologică, numărul Standardului de Stat care reglementează
calitatea.
106
Înainte de însilozare, coardelor li se va aplica un tratament
anticriptogamic pentru a distruge eventualele forme de rezistenţă ale
agenţilor fitopatogeni (Botrytis, Alternaria, Fusarium). Tratamentul se face cu
aceleaşi produse ca şi în cazul butaşilor portaltoi. Durata maximă a
tratamentului va fi însă de 12 ore pentru a nu afecta viabilitatea mugurilor.
Păstrarea coardelor până la altoire trebuie să se facă în condiţii care
să asigure viabilitatea mugurilor şi să împiedice deshidratarea coardelor.
Păstrarea se va face după aceleaşi norme tehnice ca şi în cazul butaşilor
portaltoi.
12.2. Producerea coardelor altoi în plantaţii obişnuite de

producţie
Datorită situaţiei economice deficitare a majorităţilor unităţilor cu profil
viticol, plantaţiile mamă pentru obţinerea coardelor altoi ocupă suprafeţe tot
mai restrânse, cea mai mare cantitate de coarde altoi obţinându-se din
plantaţiile obişnuite de producţie. În acest scop sunt admise numai plantaţiile
atestate de către specialişti (aprobatori de stat) desemnaţi în acest scop. În
aceste plantaţii puritatea biologică trebuie să fie de cel puţin 90%, starea
fitosanitară să fie bună (fără boli virotice, antracnoze sau cancer bacterian),
iar tehnologia aplicată trebuie să fie performantă.
În afară de măsurile tehnologice obişnuite (tăierile, fertilizarea,
lucrările solului, operaţiile în verde, combaterea bolilor şi dăunătorilor, etc.) în
aceste plantaţii este obligatorie aplicarea selecţiei în masă pozitivă sau
negativă.
Selecţia în masă pozitivă se aplică în plantaţiile heterogene din punct
de vedere a purităţii biologice şi constă în marcarea butucilor valoroşi de la
care urmează să se recolteze coarde pentru înmulţire. Marcarea se face prin
trasarea cu pensula pe trunchiul butucului a unor dungi de vopsea albă.
Numărul dungilor indică numărul de ani în care butucii respectivi au fost
selecţionaţi. Se pot recolta coarde numai de la butucii care au cel puţin trei
marcaje. Materialul obţinut face parte din categoria biologică “selecţionat”.
Selecţia în masă negativă se aplică în plantaţiile cu un grad ridicat de
puritate biologică şi constă în marcarea cu vopsea roşie a butucilor
necorespunzători, atipici soiului, de la care nu se vor recolta coarde. Înainte
de recoltare, se vor elimina mai întâi coardele de la butucii marcaţi ca
impurităţi.
În funcţie de vigoare din plantaţiile obişnuite de producţie, se
recoltează de la fiecare butuc 2-3 coarde altoi, producţia obţinută fiind de 8-
10 mii coarde/ha.
1. Când se recoltează coardele altoi?
Recoltarea coardelor altoi se face obligatoriu toamna la 2-3 săptămâni
după căderea frunzelor, atunci când acestea au un conţinut maxim de
substanţe de rezervă. Recoltarea trebuie făcută înainte de venirea gerurilor
mari de iarnă care pot cauza pierderi de muguri.
2.Ce presupune fasonarea coardelor altoi ?
107
Fasonarea presupune înlăturarea copililor, a cârceilor, a porţiunilor de
coardă nematurată. Se vor îndepărta coardele care prezintă urme ale
atacului de boli şi dăunători, vătămări mecanice, ochi neformaţi sau morţi.
Conform normelor în vigoare coardele altoi fasonate trebuie să aibă
minimum 8 ochi buni pentru altoire, lemnul bine maturat, grosimea cuprinsă
între 8-12 mm, umiditatea minimă de 44 %.
3.Ce presupune organizarea plantațiilor mamă de coarde altoi ?
Plantaţiile mamă se organizează în cadrul pepinierelor viticole şi au
drept scop, exclusiv producţia de coarde necesare altoirii. La înfiinţarea
acestor plantaţii se foloseşte material biologic cu valoare ridicată (soiuri
valoroase, clone, soiuri noi). Tehnologia de înfiinţare şi exploatare a acestor
plantaţii este asemănătoare cu cea a viilor roditoare, dar prezintă unele mici
particularităţi.
Pentru înfiinţarea acestor plantaţii se aleg arealele cele mai favorabile
viţei de vie din punct de vedere pedologic şi climatic.
1.De unde se obţin coarde altoi necesare la altoire?

2.Ce fel de material săditor se foloseşte pentru plantare?
3.Când se recoltează coardele altoi?
4.Cum se recoltează coardele altoi?
5.Cum se etichetează coardele altoi?
108

TEHNOLOGIA PRODUCERII VIŢELOR ALTOITE
Cuvinte cheie: altoire, altoi, portaltoi, forţare, stratificare,călire,

parafinare, şcoală de viţe
Rezumat
Altoirea soiurilor nobile pe portaltoi se face cu scopul de a rezista la
atacul de filoxeră. Prin altoire se obţin plante mai viguroase, mai productive
care dau recolte mai mari şi de calitate superioară. Butaşii altoiţi după forţare
şi călire sunt plantaţi în şcoala de viţe pentru dezvoltarea sistemului radicular
şi a cordiţei.
13. TEHNOLOGIA PRODUCERII VIŢELOR ALTOITE
13.1. Obţinerea butaşilor altoiţi şi forţaţi

Se cunosc mai multe moduri de altoire a viţei de vie, dar în practică
este generalizată altoirea în uscat la masă. Metoda de altoire cea mai folosită
este copulaţia perfecţionată.
Perioada optimă de altoire se consideră primăvara în lunile februarie -
martie. Ea trebuie să se termine cu minimum 30 de zile înainte de plantarea
viţelor în câmp, timp necesar forţării şi călirii viţelor.
Operaţia de altoire este complexă şi trebuie foarte bine organizată.
Forţa de muncă se asigură din timp, se instruieşte şi se împarte pe fazele de
executare a lucrării.
Altoirea viţei de vie presupune executarea următoarelor operaţii:
a) - pregătirea localurilor şi a inventarului necesar altoirii;
b) - pregătirea coardelor portaltoi şi altoi pentru altoire;
c) - altoirea propriu-zisă;
d) - recepţia butaşilor altoiţi;
a. Pregătirea coardelor portaltoi în vederea altoirii.

Pregătirea portaltoilor în vederea altoirii începe cu o săptămână
înainte de altoire şi constă în: scoaterea coardelor de la păstrare şi
transportul în sala de pregătire, controlul sănătăţii coardelor şi a viabilităţii,
umectarea coardelor, talonajul şi fasonarea lor în butaşi STAS, extirparea
ochilor, efectuarea tratamentelor anticriptogamice.
109
Fig. 13.1. Pregătirea coardelor portaltoi în vederea altoirii:
a-Portaltoi pregătit pentru fasonare în vederea altoirii; b-
Tăierea portaltoiului la lungimea corespunzătoare
Pentru a controla starea de sănătate a coardelor şi viabilitatea

acestora se iau coarde din pachete diferite făcându-se o probă medie care
trebuie să cuprindă 1-2 % din totalul coardelor şi care se supune controlului.
Coardele alese se secţionează longitudinal şi transversal. Coardele
care au lemnul viabil şi sănătos prezintă în secţiune o culoare verde intensă.
Dacă se observă pete de culoare brună sub scoarţă sau în interior, către
măduvă, starea de sănătate şi viabilitatea lemnului este necorespunzătoare,
iar coardele respective nu mai pot fi folosite pentru altoire. Starea de
umiditate fiziologică se constată prin apăsarea cu lama briceagului pe
măduvă. În urma apăsării la coardele cu umiditate fiziologică
corespunzătoare seva trebuie să mustească.
Umectarea butaşilor portaltoi se face în bazine cu apă sau în căzi.
Pachetele de butaşi portaltoi se aşează vertical unul lângă altul. După
aşezarea butaşilor bazinele sau căzile se umplu cu apă curată la 12-15oC, în
aşa fel încât apa să depăşească vârful coardelor. Apa din bazin trebuie
schimbată la 1-2 zile. Durata umectării depinde de umiditatea iniţială a
coardelor, soi, gradul de maturare a lemnului, lungimea coardelor (1-2-3
mărimi standard). În general umectarea durează 2-6 zile, considerându-se
încheiată atunci când secţiunile proaspete apăsate cu briceagul mustesc. O
dată cu realizarea umectării are loc şi înmuierea portaltoilor uşurând astfel
operaţia de altoire.
Talonajul şi tăierea materialului în butaşi STAS se face după
umectare. Talonajul constă în împrospătarea tăieturii sub nodul bazal al
coardelor printr-o tăietură transversală lăsându-se sub nod aproximativ 5
mm. După talonaj urmează segmentarea coardelor portaltoi cu foarfeca în
butaşi de lungimi standard (42±2 cm). Operaţia de fasonarea se începe de la
baza coardei către vârf folosindu-se măsuri etalon.
Extirparea ochilor (orbirea) se face pentru a evita creşterea lăstarilor
din portaltoi în timpul forţării, pentru a favoriza calusarea şi prinderea la
altoire. Orbirea constă în îndepărtarea tuturor ochilor de pe butaşi cu ajutorul
briceagului începând de la vârf către bază. O dată cu extirparea ochilor se
vor îndepărta şi resturile de cârcei şi copili.
Dacă butaşii prezintă heterogenitate mare în ceea ce priveşte
grosimea lor se vor sorta pe diferite grosimi, după care se vor lega în
pachete de 100 de bucăţi. Sortarea se face cu ajutorul calibroarelor. Portaltoii
buni pentru altoit au diametrul cuprins între 7-12 mm.
110
După sortare, butaşii se vor spăla cu un jet puternic de apă pentru a
îndepărta nisipul în totalitate.
Fig.13.2. Fasonarea butaşilor

portaltoi:
A - măsură etalon;
B - portaltoi de trei lungimi;
C - portaltoi de două lungimi;
D - portaltoi de o lungime;
E - împrospătarea tăieturii la
bază;
F, G - butaşi standard fasonaţi
Tratarea butaşilor portaltoi cu substanţe anticriptogamice are drept

scop evitarea apariţiei în timpul forţării a diferitelor boli. Tratamentul se face
în acelaşi mod şi cu aceleaşi substanţe ca şi în cazul păstrării coardelor
portaltoi. Butaşii astfel pregătiţi se transportă la masa altoitorului în vederea
altoirii.
b. Pregătirea coardelor altoi în vederea altoirii.

Pregătirea coardelor altoi în vederea altoirii se începe cu 3-4 zile
înainte de altoire şi constă în următoarele operaţii: scosul coardelor de la
păstrare şi transportul acestora la locul de altoire, controlul sănătăţii şi a
viabilităţii acestora, fasonarea în butaşi de câte un ochi, umectarea altoilor,
sortarea pe grosimi şi tratarea anticriptogamică.
Scosul coardelor altoi de la păstrare şi transportul acestora la locul de
altoire se face identic ca la portaltoi. Operaţia se va face cu o atenţie
deosebită pentru a evita amestecarea soiurilor.
Controlul viabilităţii şi a sănătăţii coardelor altoi se face ca şi la
portaltoi dar se extinde şi asupra mugurilor. Se vor secţiona longitudinal toţi
mugurii de pe coardele care constituie proba şi se vor examina vizual. Ochii
viabili au în secţiune culoarea verde, iar cei neviabili culoarea brună sau
neagră. Dacă coardele analizate au mai mult de 10 % din muguri morţi, lotul
respectiv nu se va folosi la altoire.
Fasonarea în butaşi de un ochi se face prin secţionarea coardelor altoi
la 15-20 mm deasupra fiecărui ochi, rămânând aproape întreg internodul
inferior. De la capetele fiecărei coarde se vor elimina 1-2 ochi.
Se vor elimina de asemenea, dacă este cazul, porţiunile cu mugurii
distruşi sau atacaţi de diferite boli.
Umectarea altoilor, se face în căzi sau alte recipiente şi durează 12-
24-48 de ore, în funcţie de soi şi de umiditatea fiziologică a coardelor. Apa
folosită pentru umectare trebuie să fie curată şi se va schimba cel puţin la
fiecare serie de butaşi.
Sortarea pe grosimi şi tratarea anticriptogamică a altoilor sunt la fel ca
şi în cazul portaltoilor. Altoii astfel pregătiţi se vor duce la masa altoitorilor,
care vor avea în faţă altoii, iar portaltoii în partea stângă.
111
Fig.13.3.Fasonarea
coardelor altoi:
A - coardă altoi;
B - ochi care se elimină
de la altoit
C - ochi bun pentru
altoit
c. Altoirea propriu-zisă
După cum am mai arătat, perioada optimă de altoire este primăvara în
lunile februarie - martie..
Sălile unde are loc altoirea trebuie să fie spaţioase, luminoase,
încălzite, iar altoitorii trebuie să stea la mese. Altoirea viţei de vie se face
manual sau mecanizat. Altoirea manuală se face de către muncitori calificaţi
după metoda în copulaţie perfecţionată. Pentru altoire se folosesc bricege
speciale, foarte bine ascuţite.
Fiecare altoitor are pe masă, în faţa sa, o lădiţă de control cu număr
de ordine în care îşi pune butaşii altoiţi. Lădiţa are o capacitate de 50-100 de
bucăţi şi cu ea se transportă butaşii de la altoitor la recepţionare şi
stratificare.
La altoire se va avea grijă ca portaltoiul şi altoiul să aibă grosimi egale
pentru a favoriza prinderea. Altoirea cuprinde operaţiile următoare:
-Executarea secţiunii oblice la portaltoi. Se ia portaltoiul în mâna
stângă şi cu briceagul se execută o tăietură oblică dintr-o singură mişcare la
capătul superior al butaşului. Secţiunea trebuie să facă cu axul butucului un
unghi de 45o, să aibă lungimea de 1,5 ori diametrul coardei, să fie plană şi
netedă
-Executarea penei de îmbinare la portaltoi se face ţinând partea
secţionată a butaşului pe degetul arătător. După aceasta se fixează lama
briceagului în treimea superioară a secţiunii sub un unghi de 30o şi se apasă
rezultând pana. Înainte de a scoate briceagul din secţiune, acesta se înclină
uşor pentru ca pana să se depărteze puţin.
-Executarea secţiunii altoiului se face de aceeaşi parte cu mugurele,
cât mai aproape de acesta, după tehnica descrisă la portaltoi.
-Executarea penei de îmbinare la altoi este la fel ca în cazul
portaltoiului.
Îmbinarea altoiului cu portaltoiul se va face cu grijă, astfel încât penele
acestora să se petreacă cât mai bine, secţiunile să se suprapună cât mai
perfect pentru a corespunde zonele generatoare cambiale.
112
Fig.13.5. Executarea tăieturii
Fig.13.4. Executarea tăieturii
oblice
oblice şi a penei de îmbinare la
şi a penei de îmbinare la altoi:
portaltoi: A, B – executarea
A,B- executarea tăieturii
tăieturii oblice; C– portaltoiul
oblice; C -altoiul după această
după această operaţie; D-
operaţie; D -executarea penei;
executarea penei; E–portaltoiul
E - altoiul după această
după această operaţie
operaţie
Fig. 13.6. Îmbinarea altoiului cu portaltoiul: A - secţiuni oblice egale; B -

suprapunerea şi îmbinarea ;C,D - portaltoiul şi altoiul după altoire.
Pentru a avea o prindere cât mai bună este necesar ca operaţiile să

se execute cât mai rapid, instrumentarul să fie curat iar secţiunile cât mai
plane. Un muncitor poate executa pe zi între 1000 şi 2000 de altoiri, uneori
chiar mai mult.
Altoirea mecanizată se execută cu maşini şi dispozitive de altoire. Ea
se practică datorită numeroaselor avantaje pe care le oferă (se reduce
necesarul de forţă de muncă şi creşte productivitatea muncii, se obţine o
113
sudură mai durabilă între altoi şi portaltoi şi un procent de prindere mai mare
cu 3-4 % comparativ cu altoirea manuală).
Fig .13.7. Altoirea mecanizată
La altoirea mecanizată se folosesc maşini de altoit electrice sau

dispozitive de altoit cu pedală. Aceste maşini execută diferite secţiuni în altoi
şi portaltoi: nut şi feder, vârf de lance, scăriţă, etc.
Fig. 13.8. Diferite sisteme de altoire
Secţiunile se execută prin culisarea cuţitelor sau prin presare,

îmbinarea altoiului cu portaltoiul se face automat sau manual.
d. Recepţia butaşilor altoiţi

Se face de muncitori calificaţi şi constă în: verificarea lungimii STAS,
verificarea secţiunii de la baza butaşului care trebuie să fie proaspătă şi la
maxim 0,5 cm de nod, verificarea extirpării totale şi corecte a ochilor
portaltoiului, verificarea îmbinării altoiului cu portaltoiul şi a viabilităţii
mugurelui altoi.
Altoirea este bună când secţiunile se suprapun perfect, se acoperă
una pe alta, altoiul rezistă la scuturare uşoară sau la batere uşoară pe deget,
iar privind în zare printre altoi şi portaltoi nu trebuie să se vadă lumină.
Butaşii altoiţi necorespunzător se restituie pentru a fi realtoiţi.
114
Parafinarea, stratificarea şi forţarea viţelor altoite
Înainte de parafinare este bine ca butaşii altoiţi să se introducă timp de
câteva secunde (2-4) cu punctul de altoire în apă la 20-25oC. Apa va
pătrunde între cele două secţiuni împiedicând accesul parafinei în aceste
zone.
Parafinarea viţelor altoite se face cu scopul de a mări aderenţa şi
rezistenţa altoiului, de a evita deshidratarea şi contaminarea viţelor cu agenţi
fitopatogeni în timpul stratificării şi forţării. Parafinarea constă în cufundarea
butaşilor altoiţi, cu vârful pe o porţiune de 12-15 cm, într-un amestec topit la
70±2oC format din: 94 % parafină, 3 % sacâz, 3 % bitum, la care se adaugă
Benlate 0,15 %. Acest amestec se va aşeza într-o tavă metalică având
pereţii de minim 20 cm înălţime. Tava se va aşeza pe o baie marină. În ultimii
ani se găsesc la magazinele de profil, parafine gata preparate în care au fost
incluse diferite substanţe,care influenţează pozitiv,calusarea,creşterea
altoiului,şi emiterea rădăcinilor din portaltoi.
Pentru executarea parafinării se ţin în mână 6-8 butaşi cu altoii în jos
şi la acelaşi nivel. Cufundarea butaşilor în amestecul respectiv trebuie să
dureze un timp cât mai scurt (câteva fracţiuni de secundă). Stratul de
parafină trebuie să adere perfect la butaşi, să fie subţire şi continuu. Dacă în
zona punctului de altoire rămân pori sau fisuri prin care ar putea pătrunde
aerul, butaşii se introduc a doua oară în amestecul respectiv.
Prima parafinare se face înainte de a introduce lăzile cu viţe altoite la
forţare, iar a doua parafinare se face, după forţat si călit, înainte de plantarea
în şcoala de viţe.
Fig.13.9. Parafinarea viţelor înainte de forţare
Stratificarea este operaţia premergătoare forţării. Ea se face cu scopul

de a crea condiţii corespunzătoare pentru formarea calusului şi unirea cât
mai perfectă a altoiului cu portaltoiul, favorizând totodată pornirea în
vegetaţie a mugurelui la altoi şi formarea rădăcinilor la portaltoi.
Materialele folosite la stratificare trebuie să asigure butaşilor altoiţi
condiţii favorabile de umiditate, aeraţie şi protecţie împotriva şocurilor termice
care apar în timpul forţării.
În funcţie de materialul folosit la stratificare şi modul de aşezare a
butaşilor în lăzi se deosebesc următoarele metode de stratificare:
- stratificarea în rumeguş cu acoperirea totală a butaşilor;
115
- stratificarea în rumeguş cu acoperirea butaşilor până la nivelul
punctului de altoire;
- stratificarea în nisip (mai rar folosită).
Cele mai bune condiţii pentru stratificare le asigură rumeguşul de
conifere cernut şi umectat.
Butaşii altoiţi se stratifică în lăzi care pot fi de mai multe tipuri:
- lăzi din lemn cu dimensiunile de 100 x 50 x 60 cm, cu o capacitate
de 1000-1200 de butaşi altoiţi;
- lăzi din material plastic care sunt mult mai uşoare şi au o
capacitate de stratificare de 450-1000 de butaşi altoiţi;
- cutii paletizabile cu schelet metalic şi pereţi din plăci de polietilenă,
tip fagure, cu o capacitate de stratificare de 950-1050 de butaşi altoiţi.
Tehnica stratificării. Rumeguşul folosit pentru stratificare trebuie să
fie proaspăt şi să nu conţină agenţi fitopatogeni sau substanţe chimice
dăunătoare butaşilor altoiţi. Înainte de folosire, rumeguşul, se cerne prin site
pentru separarea resturilor lemnoase, se umectează în bazine cu apă până
la umiditatea de 75-78 %, după care se pune în coşuri de nuiele pentru
scurgerea apei în exces.
În cazul stratificării butaşilor prin acoperire totală se fac următoarele
operaţii:
- se aşează lada în poziţie oblică;
- se tapetează fundul lăzii cu un strat de rumeguş de 8-10 cm;
- se tapetează pereţii laterali ai lăzii cu un strat de rumeguş de 5-6 cm;
- se aşează 1-2 rânduri de butaşi în ladă, cu punctele de altoire la
acelaşi nivel, folosind în acest scop o riglă şablon;
- se aşează peste primele rânduri de butaşi un strat de rumeguş, după
care iar 1-2 rânduri de butaşi, continuând tot aşa până la umplerea lăzii;
- se pune ultimul strat de rumeguş după care se aşează lada în
poziţie orizontală;
- se presară în zona punctului de altoire rumeguş mai uscat (30 %
apă) amestecat cu floare de sulf pentru a preveni formarea mucegaiurilor;
- se acoperă total butaşii altoiţi cu un strat de 5-6 cm rumeguş bine
umezit.
Fig. 13.10. Stratificarea viţelor altoite în lăzi
Stratificarea parţială, până la nivelul punctului de altoire, este posibilă

în cazul viţelor parafinateAcest mod de stratificare oferă următoarele
avantaje: în timpul forţării nu se mai formează rădăcini din altoi, se formează
116
un calus mai dens la nivelul punctului de altoire, lăstarii daţi din altoi nu se
mai etiolează la bază, pericolul apariţiei mucegaiurilor este practic evitat.
După stratificare lăzile se etichetează notându-se soiul şi portaltoiul,
se lasă să se scurgă apa în exces, după care se introduc în localurile de
forţare.
Forţarea butaşilor altoiţi se face în spaţii special amenajate (camere
de forţare, sere) dotate cu sisteme de încălzire, ventilaţie şi iluminare.Scopul
forţării este de a grăbi intrarea în viaţa activă a butaşilor altoiţi şi realizarea
proceselor de calogeneză şi de lăstărire.
În camerele de forţare lăzile cu butaşi se aşează în aşa fel încât
spaţiul de forţare să fie exploatat la maxim. În funcţie de data la care butaşii
se vor planta în câmp se stabileşte şi momentul începerii forţării, ţinându-se
seama de faptul că forţarea şi călirea viţelor durează 25 - 30 de zile.
Fig.13.11. Seră pentru forţarea viţelor altoite
Conducerea forţării se realizează prin dirijarea temperaturii, a

umidităţii relative a aerului, luminii şi aeraţiei.
Temperatura este factorul cel mai important care influenţează
rezultatul forţării. La începutul forţării, pentru ca butaşii să treacă cât mai
repede din starea de viaţă latentă la cea activă, în localurile de forţare se va
asigura o temperatură mai ridicată de aproximativ 29-30oC timp de 4-5 zile.
După această perioadă, pentru a nu se epuiza rezervele de hrană din butaşi
temperatura se scade la 22-24oC.
Când se constată că în jurul punctului de altoire s-a format un inel
continuu de calus, mugurii s-au umflat, la baza butaşilor s-a format un strat
subţire de calus, se scade treptat temperatura până la cea de afară.
În primele 10 zile de forţare umiditatea aerului trebuie să fie mai
ridicată (în jur de 85- 90 %) după care umiditatea se menţine la valoarea de
70-75 %. Umiditatea se reglează prin stropirea pardoselii, a lăzilor, cu apă la
temperatura camerei de forţare, în cazul în care umiditatea este scăzută, şi
prin aerisire când aceasta este în exces.
Lumina este deosebit de importantă în timpul forţării. Cea mai bună
lumină este lumina naturală care trebuie asigurată în cantitate de minimum
1000 de lucşi/zi pe toată durata forţării. Datorită faptului că în timpul forţării
cerul este acoperit cu nori, în sălile de forţare s-a introdus complementar şi
117
lumină artificială. În acest scop se folosesc tuburi de neon cu puterea de 40
waţi.
Aeraţia este şi ea importantă pentru formarea calusului, asigurarea
unei creşteri normale a butaşilor şi evitarea atacului de mucegai. Prin aerisire
se introduce din exterior aer proaspăt şi se elimină din localurile de forţare
aerul viciat. Aerisirea se va face în orele mai calde ale zilei pentru ca aerul
rece să nu dăuneze lăstarilor noi formaţi.
Fig. 13.12. Aşezarea lazilor cu viţe altoite în sere pentru forţare
În timpul forţării se face controlul evoluţiei calusului din două în două

zile (începând cu a zecea zi de la începerea forţării) şi aplicarea
tratamentelor anticriptogamice. Cele mai mari pagube în timpul forţării le
poate produce putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea), dar pot provoca pagube
şi ciupercile Alternaria şi Fusarium.
Împotriva acestor ciuperci se vor efectua tratamente cu Benomyl,
Chinosol, Solvochin (în concentraţie de 0,5 %). În prima parte a forţării
tratamentele se fac prin stropiri, iar în a doua parte când umiditatea ridicată
este contraindicată, tratamentele se vor face prin prăfuiri.
Fig.13.13. Ladă cu viţe la sfârşitul forţării
Forţarea durează 18-20 de zile după care butaşii se vor acomoda

treptat (călire) cu condiţiile de mediu exterior prin deschiderea treptată a
geamurilor şi uşilor. Călirea durează aproximativ 5-7 zile.
118
1. Care este perioada optimă de altoire a viței de vie?

Perioada optimă de altoire se consideră primăvara în lunile februarie -
martie. Ea trebuie să se termine cu minimum 30 de zile înainte de plantarea
viţelor în câmp, timp necesar forţării şi călirii viţelor.
Operaţia de altoire este complexă şi trebuie foarte bine organizată.
Forţa de muncă se asigură din timp, se instruieşte şi se împarte pe fazele de
executare a lucrării.
2. Care este succesiunea operațiilor ce vizează altoirea viței de vie?
Altoirea viţei de vie presupune executarea următoarelor operaţii:
a) - pregătirea localurilor şi a inventarului necesar altoirii;
b) - pregătirea coardelor portaltoi şi altoi pentru altoire;
c) - altoirea propriu-zisă;
d) - recepţia butaşilor altoiţi;
3.Care este modalitatea de examinare a sudurii dintre altoi si
portaltoi?
Examinarea sudurii se face ţinând viţa în mâna stângă de partea ei
bazală, iar cu degetul mare al mâinii drepte se apasă pe altoi pentru a vedea
dacă rezistă la apăsare.
Viţele sănătoase, bine sudate, care corespund condiţiilor cerute de
standardele de stat se leagă în pachete de câte 20 de bucăţi cu sârmă
zincată pe două sau trei locuri. O legătură se face la un lat de palmă sub
punctul de altoire, iar două legături se fac la nivelul cordiţelor.
1.În ce constă pregătirea altoiului pentru altoire?

2.În ce constă pregătirea portaltoiului pentru altoire?
3.În ce perioadă a anului se practică altoirea?
4.Ce se întâmplă cu butaşii altoiţi după altoire?
5.În ce constă forţarea şi călirea viţelor altoite?
119

TEHNOLOGIA PRODUCERII VIŢELOR ALTOITE
Cuvinte cheie: altoire, altoi, portaltoi, forţare, stratificare,călire,

parafinare, şcoală de viţe
Rezumat
Altoirea soiurilor nobile pe portaltoi se face cu scopul de a rezista la
atacul de filoxeră. Prin altoire se obţin plante mai viguroase, mai productive
care dau recolte mai mari şi de calitate superioară. Butaşii altoiţi după forţare
şi călire sunt plantaţi în şcoala de viţe pentru dezvoltarea sistemului radicular
şi a cordiţei.
14. TEHNOLOGIA PRODUCERII VIŢELOR ALTOITE
14.1. Cultura viţelor altoite în şcoala de viţe

Butaşii altoiţi după forţare şi călire sunt plantaţi în şcoala de viţe pentru
dezvoltarea sistemului radicular şi a cordiţei.
Alegerea şi organizarea terenului pentru şcoala de viţe
Terenul destinat şcolii de viţe se alege ţinând cont de
următoarele criterii: terenul să fie plan sau uşor înclinat, să fie ferit de
accidentele climatice, solul să fie permeabil cu textură luto-nisipoasă, fertil,
cu pH-ul cuprins între 6,8 şi 7 şi cu apa freatică la minimum 1,5 m. Este
important să existe posibilităţi de irigare dacă regimul pluviometric al anului şi
al zonei o impune, deoarece sistemul radicular este în formare şi are o
capacitate redusă de absorbţie a apei din sol.
În mod obligatoriu şcoala de viţe se organizează în cadrul unui
asolament. Cele mai bune culturi premergătoare pentru viţe sunt : borceagul
de primăvară, porumbul timpuriu şi mazărea ( Alexandrescu şi col., 1968). Se
pot organiza mai multe tipuri de asolamente:
- asolament de 3 ani: anul I porumb pentru boabe; anul II
borceag de primăvară; anul III şcoală de viţe;
- asolament de 4 ani: anii I-II trifoi roşu; anul III porumb pentru
boabe; anul IV şcoala de viţe;
- asolament de 5 ani: anii I-III leguminoase perene; anul IV
porumb pentru boabe; anul V şcoala de viţe.
Prin organizarea asolamentelor se urmăreşte crearea unor
condiţii cât mai bune de creştere pentru viţe prin ameliorarea însuşirilor fizice
şi chimice şi asigurarea unei stări sanitare bune a solului.
Pentru a obţine un material săditor cu o stare fitosanitară foarte bună,
tendinţa marilor pepiniere europene este de a include şcoala de viţe în cadrul
120
unor asolamente pe perioade mai lungi, cu revenirea pe acelaşi teren după
cel puţin 6 ani, sau în funcţie de posibilităţi de a organiza şcoala de viţe ca şi
o cultură irepetabilă
Pregătirea terenului pentru şcoala de viţe este indicat să se
înceapă imediat după recoltarea culturii premergătoare şi constă în:
fertilizarea de bază, dezinsectizarea terenului, desfundarea terenului şi
bilonatul.
Fertilizarea terenului se face cu îngrăşăminte organice şi îngrăşăminte
chimice cu fosfor şi potasiu. Gunoiul de grajd se aplică în doze moderate de
20-40 t/ha. Pentru a spori eficienţa gunoiului, acesta este mai bine să se
aplice culturii premergătoare. Dozele de îngrăşăminte chimice se stabilesc în
urma analizei agrochimice a solului. Orientativ, se administrează 60-90 kg/ha
P2O5 şi 40-80 kg/ha K2O.
Dezinsectizarea solului se face cu insecticide organo-clorurate pentru
a preveni atacul unor dăunători de sol cum ar fi: larvele viermilor sârmă, buha
semănăturilor, etc.
Desfundarea terenului se face din toamnă la adâncimea de 50 cm cu
plugul balansier pentru desfundat, pentru că îngheţurile şi dezgheţurile
repetate din timpul iernii să poată mărunţi solul.
Bilonatul terenului se execută după desfundat şi trebuie încheiat
înainte de apariţia îngheţurilor. În cazul terenurilor nisipoase bilonatul
terenului se poate face şi primăvara cu cel puţin două luni înainte de
plantarea viţelor în şcoală. Biloanele au 60-70 cm înălţime şi se execută cu
plugul pentru bilonat la distanţa de 1,2 m între ele, când butaşii se plantează
în rânduri simple şi 1,4-1,6 m, când butaşii se plantează în rânduri
duble.Tehnologiile moderne aplicate în ultimii ani, presupun efectuarea unor
biloane mult mai reduse(15-20cm. înălţime), care se acoperă, cu o folie
specială,perforată, la anumite dimensiuni, în funcţie de densităţile de plantare
dorite.
Pregătirea butaşilor pentru plantare constă în: scoaterea din lăzile
de forţare, sortare, fasonare şi parafinare şi se face concomitent cu
plantarea. Prin sortare se îndepărtează butaşii necorespunzători care nu au
calusul format sau au altoiul căzut. Butaşii corespunzători prezintă un inel
continuu de calus în jurul punctului de altoire, altoiul este pornit în vegetaţie
şi au la baza butaşului primordii de rădăcini.
Fig. 14.1. Fasonarea viţelor după forţare
121
Fig. 14.2. A doua parafinare a viţelor, înaintea plantării în câmp
Prin fasonare se îndepărtează lăstarii porniţi din portaltoi, se ciupesc

la aproximativ 4 cm lăstarii porniţi din altoi care sunt prea lungi, se
îndepărtează eventualele rădăcini pornite din altoi şi cele de la nodul superior
al portaltoiului şi se scurtează la 1cm rădăcinile bazale, dacă acestea sunt
prea lungi.
Parafinarea constă în introducerea butaşilor fasonaţi într-o parafină
specială, la temperatura de 80 ± 2°C timp de câteva fracţiuni de secundă.
Parafinarea este obligatorie în cazul în care butaşii altoiţi nu se acoperă
complet cu pământ dar este indicată şi în cazul în care se plantează în
biloane cu acoperire completă.
Plantarea butaşilor altoiţi în biloane cu acoperire completă era, cu
puţin timp în urmă un sistem de cultură a viţelor generalizat la noi în ţară. În
prezent, datorită volumului mare de muncă manuală,este mai puţin practicat.
În biloane se formează un mediu termohidroregulator favorabil care
asigură creşteri mari viţelor comparativ cu sistemul de cultură în teren
nebilonat.
Plantarea se începe atunci când temperatura solului în interiorul
bilonului este de cel puţin 12°C (20-30 aprilie). Ea se poate face în rânduri
simple sau duble şi constă în executarea următoarelor operaţii:
- retezarea vârfului bilonului la 5-6 cm, cu sapa sau mecanizat pentru
a realiza o înălţime uniformă;
- despicatul bilonului la un unghi de aproximativ 15° faţă de verticală şi
formarea unui perete oblic pe care se vor aşeza butaşii;
- prăfuirea bilonului cu insecticide organo-clorurate , 5-8 g insecticid la
metru liniar de bilon;
- aşezarea butaşilor pe peretele bilonului, astfel încât să se asigure o
densitate de 15-18 butaşi / metru liniar. Butaşii trebuie aşezaţi cu punctul de
altoire la acelaşi nivel;
- refacerea bilonului prin acoperirea butaşilor cu pământ.
Se trage cu sapa pământ mărunt şi reavăn până la jumătatea
butaşilor, se tasează bine şi se udă cu 5-6 litri de apă la metru liniar de bilon.
După infiltrarea apei se reface bilonul complet cu pământ astfel încât vârful
bilonului să depăşească cu 5 cm capătul superior al butaşilor. La terminarea
plantării fiecare soi se etichetează, iar dacă pe acelaşi bilon se plantează mai
multe soiuri, între acestea se lasă un loc neplantat de 0,5-1m.
122
Fig.14.3. Plantarea butaşilor altoiţi în biloane: a) rânduri simple cu
acoperire totală; b) rânduri simple cu acoperire parţială; c) rânduri
duble cu acoperire totală; d) rânduri duble cu acoperire parţială; e)
rânduri pereche
Butaşii se pot planta în biloane şi fără acoperirea completă cu
pământ. Această metodă este mai nouă (V. Grecu, 1987) şi este indicată pe
terenuri mijlocii sau grele. Biloanele se formează toamna şi se refac cu 2-3
zile înainte de plantare. În acest caz se vor folosi la plantare numai butaşi
parafinaţi. Se întinde o sârmă pe mijlocul coronamentului, pe lângă sârmă cu
ajutorul unor marcatoare cu dinţi metalici se fac orificii de circa 15cm
adâncime în care se introduc butaşii. Şi în acest caz pe bilon se pot planta
rânduri simple sau duble. Acest mod de plantare îmbină avantajele biloanelor
(surplus caloric) cu avantajele plantării fără biloane (eliminarea copcitului,
eliminarea spargerii crustei).
Plantarea butaşilor altoiţi în teren nebilonat este posibilă în zonele
în care temperatura aerului după 20-25 aprilie nu mai coboară sub 0°C, iar în
luna mai temperaturile sub 10°C au o frecvenţă redusă (sudul ţării).
Această metodă de plantare prezintă unele avantaje cum ar fi:
prevenirea creşterii rădăcinilor din altoi, evitarea atacului dăunătorilor de sol
asupra lăstarilor şi reducerea cheltuielilor de întreţinere. Alături de aceste
avantaje trebuie amintit riscul unor pierderi de butaşi datorită îngheţurilor
târzii de primăvară sau grindinei din lunile mai, iunie.
Epoca de plantare în teren nebilonat se stabileşte în funcţie de
condiţiile climatice ale fiecărui an. Plantarea se face după trecerea pericolului
brumelor târzii de primăvară, când temperatura solului la adâncimea de 20
cm este relativ constantă la 20°C. În general epoca de plantare este cuprinsă
între 25 aprilie şi 10 mai.
Fig. 14.4. Plantarea butaşilor altoişi în teren nebilonat:

a - în zone mai reci şi mai umede; b - în zone mai calde şi mai secetoase
123
Pe terenul pregătit în toamnă se execută primăvara o nivelare după
care se deschid rigole de 15-20 cm adâncime la distanţa de 140 cm una de
alta. Înainte de plantare rigolele se udă cu 5-10 l de apă pentru ca butaşii să
se planteze într-un strat mocirlos. În aceste rigole se înfig butaşii altoiţi pe o
adâncime de 15 – 20 cm la 5,5 – 6,5 una de alta, rezultând o densitate de 15
– 18 butaşi la metru liniar de rigolă. Pentru o plantare rapidă şi fixarea
butaşilor la aceeaşi înălţime se folosesc marcatoare care indică distanţa
dintre viţe pe rând. După fixare se umple rigola cu pământ şi se tasează cu
piciorul în lungul rândului.
Pentru a preveni deshidratarea butaşilor în lungul rândului se va forma
un bilon.
Plantarea butaşilor altoiţi şi forţaţi pe biloane de mici dimensiuni
În ultimii ani această metodă este din ce în ce mai practicată, ea
constă în efectuarea unor biloane de 15-20 cm înălţime la 1-1,4 m distanţă
unele de altele, în funcţie de gama de maşini folosite la întreţinere. Peste
aceste biloane, cu 2-3 zile înainte de plantare, cu ajutorul unei maşini
speciale se aşează o folie fixată la margini prin acoperire cu pământ. Folia
este perforată la anumite dimensiuni, în funcţie de densităţile de plantare.
Prin perforaţiile respective se introduc manual butaşii cu ocazia plantării. În
cazul în care în şcoala de viţe se practică irigarea prin picurare, înaintea
întinderii foliei, se întind pe bilon conductele perforate de irigare.
Metoda are avantajul economisirii apei prin reducerea pierderilor prin
evaporare; eliminarea praşilelor manuale pe rând datorită efectului de mulci
şi asigurarea unui surplus caloric în bilon.
Fig.14.5. Plantarea butaşilor altoiţi în biloane cu folie protectoare
Lucrări de întreţinere a butaşilor altoiţi în şcoala de viţe urmăresc

crearea unor condiţii prielnice pentru creşterea şi înrădăcinarea acestora.
Lucrările solului. Imediat după plantare solul dintre biloane sau rigole
se afânează la adâncimea de 14 – 15 cm. În vegetaţie mai sunt nevoie de 6
– 8 lucrări de afânare a solului între rânduri, care se execută cu cultivatorul
universal CPU – 4,2. O altă lucrare importantă este spargerea crustei de pe
biloane pentru a uşura ieşirea viţelor din biloane şi a reduce pierderile de apă
din sol prin evaporaţie. Distrugerea crustei se face cu atenţie pentru a nu
rupe lăstarii tineri.
Controlul ieşirii viţelor din biloane se face după 8 – 10 zile de la
plantare. Pe porţiunile de bilon unde viţele întârzie să apară, se îndepărtează
124
solul, iar dacă se constată atac de dăunători se presară un insecticid organo-
clorurat după care se reface bilonul.
Irigarea viţelor este obligatorie în anii şi în zonele secetoase. Norma
de udare este de 250-300 m3 apă/ha. Frecvenţa udărilor depinde de
condiţiile climatice, astfel încât umiditatea solului să fie de 70% din IUA.
Udările se întrerup la sfârşitul lunii august pentru a reduce creşterile şi a
favoriza maturarea lemnului.
Fertilizarea este obligatorie deoarece în şcoala de viţe consumul de
elemente nutritive este ridicat, iar sistemul radicular este în formare.
Administrarea îngrăşămintelor se face fazial prin dizolvarea lor în apa de
irigat, iar dozele de îngrăşăminte se stabilesc în funcţie de analizele
agrochimice ale solului. Pentru a creşte eficienţa fertilizării se recomandă
folosirea îngrăşămintelor de tip cristalin şi a celor foliare.
Combaterea bolilor şi a dăunătorilor se va face cu mare atenţie
deoarece în această etapă viţele sunt foarte sensibile. În şcoala de viţe,
boala cea mai periculoasă este mana împotriva căreia se fac 10-15
tratamente. Produsele utilizate la combaterea bolilor şi dăunătorilor se vor
prezenta într-un capitol separat.
Copcitul viţelor este necesar în cazul plantării în biloane. Copcitul se
execută de trei ori: primul în iunie, al doilea în iulie, iar ultimul în august. Se
desface bilonul şi se taie cu briceagul rădăcinile din altoi şi cele de la nodul
superior şi mijlociu al portaltoiului după care bilonul se reface. La ultimul
copcit, nu se reface bilonul pentru a favoriza maturarea lemnului.
Plivitul lăstarilor constă în îndepărtarea lăstarilor de prisos lăsându-
se la fiecare viţă un singur lăstar mai viguros. Lucrarea se execută la sfârşitul
lunii iunie-începutul lunii iulie.
Cârnitul se execută la începutul lunii septembrie şi constă în
îndepărtarea vârfului lăstarilor cu frunzelor tinere pentru a favoriza maturarea
lemnului. În cazul unor creşteri vegetative slabe cârnitul nu se mai execută.
Marcarea impurităţilor este o lucrare foarte importantă pentru
asigurarea purităţii biologice a materialului săditor. Sunt considerate
impurităţi viţele aparţinând altor soiuri decât soiurile cultivate în şcoală.
Recunoaşterea impurităţilor se face pe baza caracterelor morfologice ale
frunzelor şi lăstarilor. Impurităţile se marchează cu vopsele în culori diferite,
păstrându-se aceeaşi culoare pentru fiecare soi identificat ca fiind impuritate.
Evaluarea producţiei de viţe se face pentru a estima cantitatea de
viţe STAS care se va obţine din şcoala de viţe. Evaluarea se face în august
după ultimul copcit. Pentru aceasta se parcurge şcoala pe diagonală şi din 5
în 5 biloane se delimitează porţiuni de 10 m lungime. Pe aceste porţiuni se
examinează viţele şi se numără cele cu sudura completă din jurul punctului
de altoire şi cu cordiţa de peste 20 cm. Se calculează apoi numărul mediu de
viţe STAS obţinute la 10 m de bilon care se raportează apoi la hectar.
Recoltarea viţelor din şcoala de viţe se face toamna târziu după
căderea frunzelor (20 octombrie - 15 noiembrie). Când din diferite cauze
(lipsa brumelor, exces de îngrăşăminte, irigare) viţele nu-şi scutură frunzele
până la 15-25 octombrie este bine să se facă defolierea acestora. Defolierea
viţelor se poate face pe cale mecanică (prin scuturare) sau prin tratamente
cu substanţe defoliante.
125
În toamnele secetoase cu 7-10 zile înainte de recoltarea viţelor se
aplică o udare uşoară pentru a uşura scoaterea viţelor şi a evita ruperea
rădăcinilor. Recoltarea viţelor se face mecanizat cu ajutorul plugului de scos
viţe PSV-1 şi manual, dacă şcoala de viţe ocupă suprafeţe restrânse.
Recoltarea mecanizată este cea mai corespunzătoare atât din punct
de vedere economic cât şi din punct de vedere agrotehnic (viţele au rădăcini
mai lungi şi mai puţin traumatizate).La recoltarea mecanizată organele active
ale plugului pătrund în sol la 40-45 cm de o parte şi de alta a rândului de viţe,
secţionează rădăcinile la o anumită adâncime şi dislocă viţele. La dislocare
tractorul trebuie să înainteze cu viteză mai mare (a II a sau a III a) pentru a
produce trepidaţii în urma cărora să se sfărâme pământul de pe rădăcinile
viţelor, uşurând astfel dislocarea. În cazul viţelor cultivate în biloane înainte
de recoltare este bine să se facă o uşurare a biloanelor printr-o arătură în
lungul rândului cu răsturnarea brazdei spre mijlocul intervalului.
Fig.14.6. Recoltarea viţelor altoite din şcoala de viţe
După dislocare viţele sunt scoase din pământ prin smulgere cu mâna
de către echipe de muncitori. Apucarea viţelor se face sub punctul de altoire
pentru a nu rupe altoiul. Viţele recoltate sunt legate provizoriu în mănunchiuri
de 150-200 de bucăţi, se etichetează şi se transportă cât mai rapid la locurile
de clasare unde se stratifică temporar (3-4 zile) pentru a preveni
deshidratarea sau îngheţarea rădăcinilor.
Recoltarea manuală se practică în pepinierele mici precum şi la
capetele rândului unde nu este posibilă recoltarea mecanizată. Recoltarea
manuală se face cu cazmaua în modul descris în continuare.
Pe partea bilonului unde sunt plantate viţele, la 15-20 cm depărtare de
acestea, se deschide un şanţ adânc de 45-50 cm şi lat de o lăţime de cazma.
Fundul şanţului trebuie să fie cu 10-15 cm sub nivelul bazei butaşului. Pe
partea cealaltă a rândului (opusă şanţului), la 10-15 cm depărtare de viţe, se
înfige cazmaua până sub nivelul rădăcinilor şi se dislocă pământul împreună
cu viţele în şanţ.
126
Fig.14.7. Scoaterea viţelor altoite din şcoală cu cazmaua
După aceasta viţele se smulg, apucându-le cu mâna de sub punctul

de altoire, se scutură de pământ, se leagă în pachete şi se transportă la
locurile de clasare.
În situaţia în care, din diverse motive, viţele din şcoală prezintă
creşteri slabe şi randamentul de viţe STAS se situează sub 20 %, nu se
recomandă recoltarea viţelor ci protejarea lor peste iarnă prin muşuroire şi
menţinerea în şcoală încă un an.
Pe măsură ce sunt recoltate viţele sunt transportate la locurile de
clasare. Până la clasare pachetele cu viţele altoite vor fi stratificate
provizoriu. Pentru aceasta pachetele cu viţe sunt aduse din câmp şi se
aşează în grămezi circulare sau ovale cu rădăcinile spre interior. Primul rând
de pachete se aşează pe un strat de rumeguş sau nisip umed, în continuare
se vor aşeza celelalte rânduri de pachete până la înălţimea maximă de 2 m.
Rădăcinile viţelor se vor acoperi cu nisip sau rumeguş umed pentru a preveni
deshidratarea şi îngheţul acestora. Durata stratificării temporare este de
maximum 4-5 zile.
14.2. Clasarea şi păstrarea peste iarnă a viţelor altoite

Clasarea viţelor altoite se face în conformitate cu cerinţele de
calitate reglementate prin Standardul de Stat 22 /6-86 care prevede: puritate
biologică 100 %; sudarea completă de jur împrejurul punctului de altoire;
cordiţa principală să aibă lemnul maturat pe o porţiune de minimum 15 cm;
grosimea minimă a cordiţei la cel de al doilea internod să fie de 4mm;
lungimea portaltoiului de la bază la locul de inserţie a cordiţei să fie de
minimum 36±2 cm; diametrul mare al portaltoiului minimum 8 mm; viţele să
aibă cel puţin patru rădăcini cu diametrul de 1,3 mm; rădăcinile trebuie să
aibă lungimea de minimum 15 cm.
Pachetele de viţe se etichetează cu etichete din lemn sau material
plastic, care se fixează la nivelul legăturii de sub punctul de altoire. Pe
etichetă se va scrie: unitatea producătoare, denumirea soiului şi portaltoiului,
categoria biologică, numărul STAS-ului de calitate. Viţele care nu îndeplinesc
condiţiile cerute sau prezintă tumori canceroase sau alte simptome de boli se
vor distruge.
Examinarea sudurii se face ţinând viţa în mâna stângă de partea ei
bazală, iar cu degetul mare al mâinii drepte se apasă pe altoi pentru a vedea
dacă rezistă la apăsare.
127
Viţele sănătoase, bine sudate, care corespund condiţiilor cerute de
standardele de stat se leagă în pachete de câte 20 de bucăţi cu sârmă
zincată pe două sau trei locuri. O legătură se face la un lat de palmă sub
punctul de altoire, iar două legături se fac la nivelul cordiţelor.
Păstrarea viţelor altoite se poate face în camere frigorifice, în
diverse încăperi sau în silozuri de suprafaţă cu nisip.
În cazul păstrării viţelor altoite, pe timpul iernii, în camere frigorifice
precum şi în cazul viţelor atacate de mucegaiuri este necesară efectuarea
tratamentelor anticriptogamice. Pentru aceasta pachetele cu viţe se aşează
sub un jet de apă pentru îndepărtarea pământului rămas pe rădăcini, după
care se introduc timp de două ore într-o soluţie de Chinosol sau Cryptonol
0,3 %. După tratament pachetele de viţe se introduc în saci de polietilenă.
În camerele frigorifice pachetele cu viţe se pot aranja în stive
paralelipipedice. Pachetele se aşează "rădăcină la rădăcină" , se presară
peste rădăcini rumeguş dezinfectat cu Chinosol 0,15 % sau nisip umed, iar
întreaga stivă se înveleşte cu folie de polietilenă.
Temperatura camerei în timpul păstrării trebuie să fie de 1-4oC, iar
umiditatea relativă a aerului de minimum 85 % în cazul păstrării în saci şi
minim 70 %, când viţele sunt stratificate cu nisip sau rumeguş.
Păstrarea viţelor altoite în silozuri cu nisip amenajate sub cerul liber
era până în urmă cu câţiva ani procedeul cel mai folosit în pepinierele
viticole, în prezent este tot mai puţin utilizat.
Terenul destinat amenajării silozului trebuie să fie plan sau uşor
înclinat, fără denivelări, pentru a nu permite stagnarea apei provenită din ploi
sau topirea zăpezii. Nisipul folosit la stratificarea viţelor trebuie să fie curat şi
să aibă o umiditate potrivită (7-10 %). Nisipul se schimbă anual şi numai
când acest lucru nu este posibil se refoloseşte. În acest caz în timpul verii se
întinde la soare pentru distrugerea eventualelor mucegaiuri, iar înainte de
refolosire se cerne.
Fig.14.8. Legarea viţelor altoite în pachete: a - viţă STAS; b - pachet de

viţe
128
Fig.14.9. Păstrarea viţelor altoite în camere frigorifice
Fig.14.10. Siloz cu nisip pentru păstrarea viţelor altoite
Amenajarea silozului se face în felul următor: se delimitează lăţimea

silozului între 1,7-2,0 m : se curăţă terenul şi se aşterne un strat de nisip de
8-10 cm; se face un perete de nisip, la capătul de la care se începe
stratificarea; se începe stratificarea pachetelor de viţe.
Pachetele de viţe se aşează în siloz uşor înclinate (15o) începând
dintr-un capăt al silozului. Peste fiecare rând de pachete se aruncă cu lopata
nisip umed în aşa fel încât acesta să pătrundă printre viţe şi să acopere viţele
până la partea de sus a coardelor. La sfârşit silozul se acoperă cu un strat de
nisip gros de 15-20 cm.
Într-un siloz se introduce un singur soi care se etichetează. Între
silozuri se lasă poteci pentru circulaţie de 30-40 cm lăţime. În final se
întocmeşte schiţa silozului care cuprinde aranjarea soiurilor, combinaţia altoi-
portaltoi şi numărul de pachete din fiecare soi.
1. În ce constă pregătirea terenului pentru școala de vițe?

Pregătirea terenului pentru şcoala de viţe este indicat să se înceapă
imediat după recoltarea culturii premergătoare şi constă în: fertilizarea de
bază, dezinsectizarea terenului, desfundarea terenului şi bilonatul.
2.Cum se realizează amenajarea silozului cu nisip pentru păstrarea
vițelor altoite ?
Amenajarea silozului se face în felul următor: se delimitează lăţimea
silozului între 1,7-2,0 m : se curăţă terenul şi se aşterne un strat de nisip de
8-10 cm; se face un perete de nisip, la capătul de la care se începe
stratificarea; se începe stratificarea pachetelor de viţe.
3.Care sunt condițiile necesare păstrării peste iarnă în camere
frigorifice a vițelor altoite?
129
Temperatura camerei în timpul păstrării trebuie să fie de 1-4oC, iar
umiditatea relativă a aerului de minimum 85 % în cazul păstrării în saci şi
minim 70 %, când viţele sunt stratificate cu nisip sau rumeguş.
1.Cum se păstrează vițele altoite ?

2.Când este indicat să se execute recoltarea vițelor din școala de
vițe ?
3.Care sunt tipurile de asolamente indicate în organizarea școlii de
vițe ?
4.Condițiile de păstrare peste iarnă în camere frigorifice a vițelor
altoite.
5.Care sunt lucrările de întreţinere a butaşilor altoiţi în școala de vițe?
130
BIBLIOGRAFIE
1. ALEXANDRESCU, I şi col. - 1974, Efectul îngrăşămintelor verzi

asupra creşterii şi rodirii viţei de vie, Lucrări ştiinţifice I Agronomie -
horticultură, Iaşi.
2. ALFORD DAVID V., 1992 - Farbatlas der Obstschadlinge, Ferdinand
Enke verlag Stuttgart.
3. ANDREW M., 2004 - How to get rid of garden pests and diseases,
Hermes House, Annes Publishing Ltd., London.
4. ARLIAN G. LARRY, 2003 - Chigger and other diseases causing mites,
Encyclopedia of insects, Academic Press, 174 - 179 p.
5. ARONOVICI, N. – 1980, Cercetări asupra consumului de energie în
realizarea producţiei viticole, Analele ICVV, vol.IX.
6. ASH G., 2005 - Downy mildew of grapes, The planth health instructor,
The American Phytopatology Society.
7. ATANASIU, L. – 1984, Ecofiziologia plantelor, Edit. ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti.
8. BAICU T., SĂVESCU A, 1978 - Combaterea integrată în protecţia
plantelor, Editura Ceres, Bucureşti.
9. BANIŢĂ, P., VLĂDOIANU E. – 1979, Studiul comportării unor soiuri de
struguri pentru masă pe nisipurile ameliorate din Oltenia. Lucr. şt. ale
S.C.C.P.A.N., Dăbuleni-Dolj, vol.III.
10. BARLOY, J. - 1994, Absortion radiculaire deselements mineraux.
Com. sesion d'etude "Sisteme radiculaire morphogenesse in
plantation, fonctionement d'absorbtion hydrominerale, methodologie
d'etudes". ENSA- Rennes
11. BAYER CROPSCIENCE, 2004 - Catalog de produse de uz fitosanitar,
SC Bayer SRL, Bucureşti, 96 p.
12. BAYER CROPSCIENCE, 2011 - Protecţia culturilor, Catalog de
produse de uz fitosanitar, SC Bayer SRL, Bucureşti, 88 p
13. BĂRBUCEANU DANIELA, ANDRIESCU I., MARCU FLORENTINA,
2007- Contributions to thebiological and ecological Studies of the
grape moth, Lobesia Botrana (Den. Et Schiff.) (Lepidoptera:
Tortricidae) in southern vineyards of Romania, Lucrari stiintifice,
2007:857-862.
14. BERAN N., 1985 – Die Sauerstoffproducktion der Rebe (Vitis Vinifera
L.) – ein Vergleich mit Forstgeholzen und anderen landwirthscaftlichen
Kulturplanzen. Wein-Wissenschaft,5.
15. BERBECEL O. şi col.- 1981, Agrometeorologie, Edit. Ceres,
Bucureşti.
16. BERNAZ GH., 2007 – Cultura viţei de vie, Ed. M.A.S.T., Bucureşti
17. BERNAZ GH., DEJEU L., 1999 – Fertilizarea viilor şi întreţinerea
solului în concepţie ecologică, Ed. Ceres, Bucureşti
18. BERNAZ GH.,1997 - Via familială, Edit. M.A.S.T., Bucureşti.
19. BICA D. şi col., 2000 – Effects of rootstook and Vitis vinifera genotype
on photosynthetic parameters, Acta Horticulturae, 526, 373-379
20. BOGULEANU Gh., 1994 - Fauna dăunătoare culturilor agricole şi
forestiere din România, vol. II, Editura tehnică şi agricolă, Bucureşti.
21. BRANAS, J. – 1974, Viticulture, Imprimerie Déhan, Montpellier.
131
22. BURR T, BAZZI C., SULE S., OTTEN L., 1998 - Biology of the
Agrobacterium vitis and the development disease control strategy,
Plant Diseases, vol. 82:12, 1288-1297.
23. BURZO I., DEJEU L., ŞERDINESCU A., BĂDULESCU LILIANA, 2005
– Fiziologia plantelor de cultură – vol.III –Fiziologia viţei de vie, Ed.
ELISAVAROS, Bucureşti
24. CALISTRU Gh., DAMIAN DOINA – 1989, Clona de viţă de vie
Chasselas doré – 20 Iş. Rev. Horticultura nr. 10.
25. CARAMETE, C. şi col. – 1977, Efectul îngrăşămintelor cu macro şi
microelemente asupra soiurilor de struguri pentru masă de la I.A.S.
Feteşti, Analele ICVV, vol. VIII.
26. CARBONNEAU, A. şi col. – 1978, Essai de détermination en biologie
de la plante entière, de relations essentielles entre le bioclimat naturel
la physiologie de la vigne et la composition du raisin. Ann. Amélior.
Plantes, vol. 28, nr.2.
27. CĂTĂNESCU V. şi col. - 1983, Stabilirea gradului de aprovizionare a
solurilor din plantaţiile viticole ale ICVV Valea Călugărească în
principalele elemente nutritive în vederea precizării soluţiilor de
fertilizare, Analele ICVV, vol. X.
28. CHAMPAGNOL F., 1986 – Elements de physiologie de la vigne et de
viticulture generale, Imprimerie Dehan, Montpellier
29. CHOW. J., 2000 - Sturnus vulgaricus, http://animaldiversity.umich.
30. CICHI DANIELA DOLORIS, POPA CAMELIA, NECULA CEZARINA,
2010 – Ghid ampelografic al soiurilor de struguri pentru masă, Ed.
Universitaria, Craiova
31. CONDEI GH. şi col. - 1976, Cercetări privind stabilirea soluţiilor de
fertilizare a viilor roditoare în principalele podgorii din România,
Analele ICVV, vol. VII.
32. CONDEI, GH – 1982, Fertilizarea raţională a solului din vii în condiţiile
crizei energetice actuale, Horticultura, nr.9.
33. CONSTANTINESCU, GH. şi col.- 1962-1971, Ampelografia României,
vol. I-VIII, Edit. Academiei, Bucureşti
34. COSTEA D.C., 2006 – Regimul hidric al viţei de vie ( cerinţe,
asigurare, studii ), Ed. Universitaria, Craiova
35. COTEA VICTORIA, COTEA V.V. - 1996, Viticultură, ampelografie şi
oenologie , Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti
36. DAMIAN DOINA, ROTARU LILIANA, NECHITA ANCUŢA, COSTICĂ
S., 2011 – Ampelografie, metode şi metodologii de descriere şi
recunoaştere a soiurilor de viţă de vie, Ed.Pim, Iaşi
37. DARIS B. – 1981, Production de raisins secs et de raisins de table à
partir de la Sultanine. Bulletine de I.I.O.V. –603.
38. DAVIDESCU D., DAVIDESCU VELICICA - 1992, Agrochimie
horticolă, Edit. Academiei Române, Bucureşti
39. DAVIDESCU D., DAVIDESCU VELICICA - 1994, Agricultura biologică
- o variantă pentru exploataţiile mici şi mijlocii, Edit. Ceres, Bucureşti
40. DEJEU L., 2004 – Viticultura practică, Ed.Ceres, Bucureşti
41. DEJEU L.C., 2010 – Viticultură, Ed. CERES, Bucureşti
132
42. DOBREI A. şi col. – 2002, Cercetări privind fertilitatea şi
productivitatea la unele soiuri pentru vin cultivate la S.D. Timişoara,
Cercetări ştiinţifice, seria a VI-a, Facultatea de Horticultură, Timişoara.
43. DOBREI A. – 1998, Influenţa fertilizării asupra calităţii şi cantităţii
producţiei la soiul Muscat de Hamburg, Lucrări ştiinţifice – Facultatea
de Agricultură, vol. XXX, partea I, Timişoara.
44. DOBREI A. – 1999, Influenţa fertilizării diferenţiate asupra soiurilor
Muscat de Hamburg şi Chasselas doré cultivate în condiţiile Centrului
Viticol Recaş, Cercetări ştiinţifice, seria a III-a, Facultatea de
Horticultură, Timişoara.
45. DOBREI A. – 2000, Cercetări privind influenţa îngrăşămintelor chimice
şi organice asupra cantităţii şi calităţii producţiei de struguri pentru
masă, în condiţiile centrului viticol Recaş, Teză de doctorat ,USAMVB
Timişoara.
46. DOBREI A. şi col. – 2001, Cercetări privind comportarea unor soiuri
de struguri pentru masă şi vin în condiţiile S.D. Timişoara, Cercetări
ştiinţifice, seria a V-a, Facultatea de Horticultură, Timişoara.
47. DOBREI A. şi col. – 2001, Cercetări privind desfăşurarea fazelor de
vegetaţie la câteva soiuri de struguri pentru vin cultivate în
ecosisteme diferite, Cercetări ştiinţifice, seria a V-a, Facultatea de
48. DOBREI A. şi col. – 2002, Cercetări privind comportarea unor soiuri
noi de struguri pentru masă în condiţiile S.D. Timişoara, Cercetări
ştiinţifice, seria a VI-a, Facultatea de Horticultură, Timişoara.
49. DOBREI A., GHIŢĂ ALINA, MĂLĂESCU MIHAELA, CRISTEA T.,
DRĂGUNESCU ANCA, 2010 - Research concerning the impact of the
soil maintenance system through permanent grass-cover on growth
and fructification in several grape vine varieties, Journal of
Horticulture, Forestry and Biotechnology, Vol.14(1), pag. 298-301
50. DOBREI A., IOVA GH.- 2001, Viticultură practică, Edit. Solness,
Timişoara.
51. DOBREI A., MARIANA POIANĂ, ALINA GHIŢĂ, MIHAELA
MĂLĂESCU, 2010 - Research about the influence of green manure on
yields of some varieties of grapes for wine, Research Journal of
Agricultural Science, Vol. 42 (3) 1 – 908 (2010), Agroprint Editorial,
Timisoara, pag. 97-101
52. DOBREI A., MĂLĂESCU MIHAELA, DĂRĂBUŞ RODICA, GHIŢĂ
ALINA, CRISTEA T., 2007 - Ampelografie Lucrări Practice, Ed.
Waldpress Timişoara, pag.112
53. DOBREI A., MIHUŢ, E. –1999, Pomicultură şi viticultură, Edit.Eurobit,
Timişoara.
54. DOBREI A., ROTARU LILIANA, MORELLI S., 2008 – Ampelografie,
Ed. Solness, Timişoara, pag. 385
55. DOBREI A., ROTARU LILIANA, MUSTEA M., 2005 - Cultura viţei de
vie, Ed. Solness, Timişoara, pag. 336
56. DOBREI ALIN, 2003 - Soiurile de struguri pentru masă, Ed.
Waldpress, pag. 205
57. DOBREI ALIN, 2003 - Viticultură – curs, Ed. Agroprint, Timişoara,
pag. 413
133
58. DOBREI ALIN, 2004 - Viticultură – curs, Ed. Solness, Timişoara,
pag. 290
59. DOBREI ALIN, ROTARU LILIANA, DOBREI ALINA, 2017, Viticultură,
Ampelografie, Oenologie, Editura Solness Timisoara, ISBN 978-973-
729-523-1
60. DOBREI ALIN IONEL, DOBREI ALINA GEORGETA, DĂRĂU PETRU,
ALEXANDROV EUGENIU, BOTNARI VASILE, GĂINA BORIS - 2021,
Universalitatea vitei de vie, Editura, LEXON-PRIM, Republica Moldova
61. DRĂGĂNESCU E. - 1989, Lucrări practice de viticultură şi vinificaţie,
Lito, IAT.
62. DRĂGĂNESCU E., MIHACEA I. – 1993, Curs de viticultură, Ed.
Euroart, Timişoara.
63. DRĂGUNESCU ANETA ANCA, 2010 - Ampelografie-viţele portaltoi,
soiuri de struguri pentru masă, Ed. Eurobit, Timişoara
64. DUMITRU I.C., 2008 – Viticultura, Ed. Ceres, Bucureşti
65. DURING H., 1987 –Stomatal responses to alterations of soil and air
humidity in grapevines,Vitis 26, 9-18
66. EBERHARDT G., 1930 - A list of pest and disseases of wines in the
daghestan SSR in 1937 and 1928, Vestn. Vinogr.Vinodel.Vintorg., vol.
2:10-11.
67. ELIADE EUGENIA, 1990 - Fitopatologie (II), Tipografia Universităţii
din Bucureşti, 386 p.
68. EYNARD I. DALMASSO G., 1990 – Viticoltura moderna, Ed. Ulrico
Hoepli, Milano
69. FAILLA O. şi col.- 1995, Indagine sullo stato nutrizionale dei vigneti in
alcune zone toscane a deniminazione d'origine per una proposta
d'interpretayione delle analise fogliari e del tereno, Vignevini.
70. FELDHEGE M., EICHHORN K. W., F. LOUIS, 1993 - Mating
disruption of the European grapevine moth Lobesia botrana Schiff.
(Lepidoptera:Tortricidae): Investigation on the temporal and sptial
distribution of populations. IOBC, wprs Bulletin Vol. 16 (10) 2001, pp.
90 – 92.
71. FILIP I., 1986 - Rezultate privind combaterea integrată a moliei
strugurilor (Lobesia botrana Den. et Schiff.) la Murfatlar, Lucrările celei
de a III-a Conferinţe de Entomologie, Iaşi: 327-336.
72. FILIP I., 1990 - Analele Muzeului Banatului, Ştiinţele Naturii,
Timişoara.
73. FLORIAN V., 1994 - Fitopatologie generală, Tipo Agronomia, Cluj
Napoca.
74. FREGONI M. – 1987, Viticoltura generale, Compendi didactici e
scientifici, Edit. Reda, Roma.
75. FRIEDRICH F., PREUΒE H., 1991 - Ratschläge für den
Obstgarten,Neuman Verlag GMBH, Germany
76. GALET P. – 1990, Cépages et vignobles de France, tome II.
Imprim.Ch.Dehan, Montpellier.
77. GALET P., 1982 - Les maladies et les parasites de la vigne, Tome II,
Mont.: 1577-1610.
78. GEORGESCU MAGDALENA, DEJEU L.C., IONESCU P., 1991 –
Ecofiziologia viţei de vie, Ed. CERES, Bucureşti
134
79. GHIŢĂ ALINA, DOBREI A., MĂLĂESCU MIHAELA, CRISTEA T.,
2009 - Researches On The Behavior Of Some Old Grapevine
Varieties And Biotypes From Miniş-Măderat Area Grown In Biological
System, Analele Universitatii din Craiova, Vol.XIV (XLX), pag.169-174
80. GHIŢĂ ALINA ŞI COL., 2011, Oenologie, Ed.Solness, Timisoara.
81. GORDH GORDON, HEADRICK D. H., 2000 - A dictionary of
entomology, Cabi Publishing, p.1032.
82. GRECU V., 2006 – Dereglările de nutriţie la viţa-de-vie, Ed. Ceres,
Bucureşti
83. GROZEA IOANA, 2004, - Zoologie agricolă, Ed. Mirton, 170 pag.
84. GROZEA IOANA, 2006 - Entomologie specială, Editura Mirton,
Timişoara, 332 pag.
85. GUŞ, P. , LĂZUREANU, A., SĂNDOIU, D., JITĂREANU, G.,
STANCU, I. – 1998, Agrotehnica, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.
86. HENEGAR C., 2011 - Codexul produselor de protecţie a plantelor
omologate pentru utilizare în România, Editura Carmel Print Arad, 118
pag.
87. HERA Cr., BORLAN Z. –1980, Ghidul pentru alcătuirea planurilor de
fertilizare, Ed. Ceres, Bucureşti.
88. HILLEBRAUD W., LOTT H., PFAFF F. – 1990, Taschenbuch der
Rebsorten. Fachverlag Dr. Fraund, GmbH, Mainz.
89. HUGLIN P. – 1986, Biologie et écologie de la vigne, Ed.Payot
Lausanne.
90. IONESCU, EM., IONESCU ARIANA - 1986, Consumul de macro şi
microelemente în plantaţiile cu soiuri de struguri pentru masă, Bul.
ICVV, nr.1.
91. IORIATTI C., FLAIM L., ZINI M., 2005 - Use of sex pheromone traps
to monitor insecticide resistance in European grape moth (Lobesia
botrana). Bulletin of Insectology, Abstract,Vol. 55.
92. IOVA GH., DOBREI A. – 1996, Lucrări practice de viticultură, Edit.
Mirton, Timişoara.
93. IOVA GH., DOBREI A. – 2000, Cercetări privind tăiere în uscat la soiul
Muscat Ottonel , Cercetări ştiinţifice, seria a IV-a, Facultatea de
94. JONES K.S., PAROSCHY J., MCKERSIE B.D., BOWLEY S.R. ,1999 -
Carbohydrate composition and freezing tolerance of canes and buds
in Vitis vinifera. J. Plant Phys. 155: 101-106
95. KOZMA P. şi col. – 1983, Influence des substances nutritives sur la
production de la phytomasse par la vigne, Burgas.
96. LĂZUREANU A., - 1994, Agrotehnica, Edit. Helicon, Timişoara.
97. LĂZUREANU A., VĂCARU LIA, RUSU I., BORZA I., GHERAN I.,
CÂRCIU Gh. – 1993, Agrotehnica, Ed. S.C. “Helicon”, Banat, S.A.
Timişoara
98. LEONARDI C., 1993 - Insekten, Verleght Bei, Kaiser Klagenfurt.
99. LEUTY T., 2009 - Grape Phylloxera – Pest Management for Grape
Series, Factsheet.
100. LINSSEN E.F. ,1996 - Insects. Penguin books, Revised
Edition.
101. LIXANDRU GH., MARIN N., CALANCEA L., CARAMETE C.,
135
BORLAN Z., GOIAN M., HERA CR., RĂUŢĂ C., 1990 - Agrochimie,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
102. LOUIS FRIEDRICH, K. J. SCHIRRA, 2001 - Mating disruption
of Lobesia botrana (Lepidoptera:Tortricidae)on densities, in vineyards
with very high population, IOBC, wprs Bulletin Vol. 24 (2) 2001, pp. 75
– 79.
103. MANOLACHE C., 1969 - Entomologie agricolă. Ed. Agrosilvică
Bucureşti.
104. MARTIN T. – 1966, Viticultura, Ed.didactică şi pedagogică,
Bucureşti.
105. MARTIN T. şi col. – 1974, Strugurii de masă. Ed. Ceres,
Bucureşti.
106. MĂLĂESCU MIHAELA, DOBREI A., GHIŢĂ ALINA, CRISTEA
T., 2009 - Researches on application of phitosanitary treatments to
control plant diseases and pests at the table grape variety – Silvania,
Analele Universitatii din Craiova, Vol.XIV (XLX), pag.155-158
107. MĂRĂCINEANU L.C., 2010 – Ecologia sistemelor antropice
viticole (aplicaţii practice), Ed. Arves, Craiova
108. MENGEL K., KIRKBY E.A., 2001 - Principles of plant nutrition,
p. 337-342, Kluwer Academic Publishers.
109. MIHACEA I. – 1974, Curs de viticultură şi vinificaţie, Lito IAT.
110. MIHALACHE L. şi col.- 1983, Soluţii oferite de cercetarea
ştiinţifică în vederea creşterii potenţialului productiv al plantaţiilor
viticole şi a reducerii consumurilor energetice, Bul. informativ al ASAS,
nr. 13.
111. MILICĂ C.I. şi col. – 1982, Fiziologie vegetală, Ed. didactică şi
pedagogică, Bucureşti.
112. MILICĂ C.I., TOMA DOINA-LIANA –1990, Fiziologie vegetală,
Lucrări practice, Inst. Agronomic “Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi.
113. MIŞCU P. şi col. – 1994, Cercetări privind executarea fertilizării
concomitent cu udarea localizată la viţa de vie. Analele ICVV, vol.XIV.
114. MUSTEA MIHAI, 2004 – Viticultură-Bazele biologice, înfiinţarea
şi întreţinerea plantaţiilor tinere de vii roditoare, Ed. ION IONESCU DE
LA BRAD, Iaşi
115. O'CONNOR M. BARRY, 2003 - Mites, Encyclopedia of insects,
Academic Press, 726 - 733 p.
116. O'DONNELL SEAN, 2003 - Colonies, University of Washington,
Seatle, Encyclopedia of insects, Academic Press, 239 – 242 p.
117. OLTEANU I. – 1982, Folosirea raţională a terenului în
viticultură, Horticultura, nr.12.
118. OLTEANU I., 2000 – Viticultura, Ed. Universitaria, Craiova
119. OLTEANU I., CICHI DANIELA, COSTEA D.C.,
MĂRĂCINEANU L.C., 2002 – Viticultura specială – Zonare,
Ampelografie, Tehnologii specifice, Ed. Universitaria, Craiova
120. OLTEANU I., OPREA Şt. – 1998, Viticultură (II). Baze
tehnologice, Ed. Mondo – Ec Craiova.
121. OPREA Şt. – 1995, Cultura viţei de vie, Ed.Dacia, Cluj Napoca.
122. OPREA Şt. – 2001, Viticultura, Ed. AcademicPress, Cluj
Napoca.
136
123. OPREAN M. – 1975, Viticultura generală, Ed.didactică şi
124. OPREAN M., OLTEANU I. – 1983, Viticultura generală (Bazele
biologice ale viticulturii), Reprografia Univ.Craiova.
125. OŞLOBEANU M. şi col. – 1991, Zonarea soiurilor de viţă de vie
în România, Edit. Ceres , Bucureşti
126. OŞLOBEANU M. şi colab., 1980 – Viticultură generală şi
specială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
127. PĂLĂGEŞIU I., SÂNEA N., PETANEC D., GROZEA IOANA,
2000 - Ghid practic de Entomologie agricolă şi horticolă, Edit. Mirton,
Timişoara.
128. PEIU M., LUCA N., 1978 - Probleme de ecologie terestră,
Editura Academiei Române, 194 – 198.
129. PEREZ J., VALCARCEL M.J., GONZALES M., DOMENCQ B.,
1991 - Influence of Botrytis infection of the grapes of the biological
proccess aging of fino cherry, Am. J. Enol. Vitic. 42:1: 58-62.
130. PERJU T., 2002 - Dăunătorii organelor de fructificare şi
măsurile de combatere integrată (vol. II) Plante lemnoase. Ed
Academic Pres, 313 pag.
131. PERJU T., BULENCEA A., 1975 - Probleme de Protecţia
Plantelor, ICCPT Fundulea, III, nr. 1, 57 – 65.
132. PERSTNIOV N., SURUGIU V., MOROŞAN E., COROBCA V.,
2000 – Viticultură, Ed.”Tipografia Centrală”, Chişinău
133. PETERFI ŞT., SĂLĂGEANU N., 1972 – Fiziologia plantelor,
Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
134. PIŢUC P., şi col. – 1983, Distribuţia elementelor nutritive în sol
prin fertilizarea plantaţiilor viticole, Analele ICVV, vol. X.
135. POENARU I. – 1975, Influenţa climatului şi a măsurilor
agrotehnice asupra creşterii şi producţiei soiului Afuz Ali, Analele
ICVV, vol.VI.
136. POP ADELINA – 1998, Curs de fiziologie vegetală, Lito
USAMVB, Timişoara, Ediţia a III-a, 1998.
137. POP NASTASIA, 2010 – Curs de viticultură generală, Ed.
Eikon, Cluj-Napoca
138. POPA P., CIOCAN MARGARETA – 1987, Contribuţii la
cunoaşterea productivităţii energetice a viţei de vie în ecosistemul
viticol Miniş, vol. omagial SCPVV, Miniş.
139. POPA P., MATEI MĂRIOARA, - 1980, Optimizarea soluţiilor de
fertilizare la viţa de vie pentru zona de vest a României, Cercetarea în
sprijinul producţiei.
140. POPA P., şi col. – 1987, Caracterizarea agroproductivă a
solurilor din Podgoria Miniş, Vol. omagial SCPVV, Miniş.
141. POPESCU GH., 1993 - Fitopatologie, Edit. Tehnică ,
Bucureşti, 524 p.
142. POPESCU GH., 2005 - Tratat de patologia plantelor, vol. III,
Horticultura, Editura Eurobit, 416 pag.
143. POPESCU MARIA – 1983, Aprecierea stării de nutriţie a viţei
de vie prin determinarea potenţialului nutritiv al solului şi plantei în
vederea folosirii raţionale a îngrăşămintelor, Analele ICVV, vol.X.
137
144. PUIU Şt. – 1980, Pedologie, Ed. Ceres, Bucureşti, p.393.
145. RAJESWARI E., SEETHARAMAN K., CHITRA K.,
CHEZHYIAN A., 2008 - Archives of Phytopatology and Plant
protection, vol. 41: (3): 221-226.
146. ROTARU LILIANA, 2009 – Soiuri de viţă de vie pentru struguri
de vin, Ed. „Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi
147. ROTARU LILIANA, VASILE ANCUŢA, NECHITA C-TIN. B.,
NICULAUA M., COLIBABA CINTIA, 2011 – Modernizarea tehnologiei
de obţinere şi valorificare a strugurilor de masă prin implementarea
sistemului european de calitate EUREPGAP, Ed. „Ion Ionescu de la
Brad”, Iaşi
148. RUSU M., MARILENA MĂRGHITAŞ, TANIA MIHĂESCU,
OROIAN I., ADELINA DUMITRAŞ, 2005 - Tratat de Agrochimie,
Editura Ceres, Bucureşti
149. SABRANA C., VITAGLIANO C., 1990- Riv.Fruttic.Ortofloric.3,
61-66
150. SALA F., 2007 - Agrochimie, Editura EUROBIT, Timişoara,
360 pag.,ISBN: 978-973-620-298-8
151. SALA F., DOBREI A., 2009 - Agricultural systems – role and
importance in the environment protection and sustainable rural
development in Banat, Romania, 113th EAAE Seminar that should
take place on the occasion of the 60th anniversary of The Institute of
Agricultural Economics – Belgrade (IAE), December 9th -11th 2009,
Beograd Serbia.
152. SALA F., DOBREI A., 2010 - Sustainability of Agricultural
Systems and Rural Development in Banat, Romania, Proceedings of
the Conference Agrares Videkfejlesz-tesi Szemle, a Szegedi
Tudomanyetem Mezo-gazdasagi kar Tudo-manyos Folyoirata, Volume
5 (1), Hod-mezovasarhely
153. SALA F., DOBREI A., ALINA GHIŢĂ, CRISTEA T., BOC R.,
2009 - Viticultural systems in Western Romania in the concept of the
sustainable development, VIII, Wellmann oszkár International
Scientific Conference, Agriculture and Countryside in our changing
world, Szeged, Ungaria, 23th April
154. SAXTON V. P., GREASY G., PETERSON A., TROUGHT M.,
2004 - Response of blackbirs (Turdus merula) and silvereyes to
geraniol, Abstract, Am. J. Enol., 55 (3): 292 – 294.
155. SĂVESCU A. ,1960 - Album de Protecţia plantelor, CMDPA
Bucureşti.
156. SĂVESCU A., RAFAILĂ C., 1978 - Prognoza în protecţia
plantelor, Ed. Ceres, Bucureşti.
157. SCMITH O. JUSTIN, 2003 - Wasps, Soudwestern Biological
institute, Tucson, Encyclopedia of insects, Academic Press, 1160 -
1183 p.
158. STOEV, K.D. şi col. – 1979, Fiziologia viţei de vie, Edit. Ceres,
Bucureşti.
159. STOEV, K.D., SLAVCEVA, T. – 1978, Études sur l'influence
complexe des facteurs écologiques les plus importants sur la
photosyntésse de la vigne, Écologie de la Vigne, Constanţa.
138
160. SZEGEDI, S., - 1963, Nehany csemegeszolo- faita
gyokerrendszerenek viszgalata Szoleszeti kutatointezet enkonyve,
Budapest.
161. ŞCERBOKOV, M., - 1927, Issledovania kornevoi sistemî
vinogradnoi lozî, Izv. Sekavkraizn.
162. ŞUMĂLAN RADU, 2009 – Fiziologia plantelor- Elemente de
fiziologie vegetală aplicate în horticultură, Ed. EUROBIT, Timişoara
163. TAYLOR B.K. – 1995, The potassium/magnesium balance in
grafted Sultana vines, The Australian Grapegrower & Winemaker,
Australie, nr. 383.
164. TEODORESCU ŞT. şi col. – 1987, Oenoclimatul României,
Ed.Tehnică, Bucureşti.
165. TEŞU I., BAGHINSCHI V. – 1984, Energia şi agricultura,
Ed.Ceres, Bucureşti.
166. ŢÂRDEA , C., ROTARU LILIANA - 1996, Curs de
Ampelografie, vol.II, Lito UAMV “ Ion Ionescu de la Brad “ Iaşi.
167. ŢÂRDEA C., DEJEU, L.- 1995, Viticultura , Edit. didactică şi
168. ŢÂRDEA C.şi col., 1988 – Absorbţia Zn şi Fe din
îngrăşămintele foliare la unele plante horticole. Lucr.şt. vol.31,
Inst.Agronomic Iaşi
169. ŢÎRA GH. şi col. – 1980, Aspecte biochimice în cadrul relaţiei
dintre mărimea suprafeţei foliare a butucului, cantitatea şi calitatea
producţiei de struguri, Analele ICVV, vol.IX.
170. VINCENT H. RESH, RING T. CARDE, 2003 - Encyclopedia of
insects, Academic Press Elsevier Science, Amsterdam, Boston,
London, Paris, San Diego, 1266 pag.
171. ZAMFIRESCU N. – 1977, Bazele biologice ale producţiei
vegetale, ED. Ceres, Bucureşti.
172. *** - 2000, Codexul produselor de uz fitosanitar omologate
pentru a fi utilizate în România, MAA Bucureşti.
173. *** - 2004, Codexul produselor de uz fitosanitar omologate
pentru a fi utilizate în România, Bayer Cropscience, Bucureşti.
174. *** - 1989, Le uve da tavola. Ministero dell`a Agricoltura e delle
Foreste, Italia.
175. *** - 1993, Le raisin de table. Centre tech. interprof. des fruits et
legumes, Paris.
176. *** - 1994, Cépages du monde (description) O.I.V., Paris.
177. *** - 2011, Catalogul oficial al soiurilor de plante de cultură din
România, M.A.D.R.-ISTIS
178. *** http://pss.uvm.edu/grape/Horticulture/GrapevineNutrition.pdf
179. *** - http://www.coastalvit.com/Vineyard_Nutrition.html
180. *** - http://www.grapes.msu.edu/potassium.htm
181. *** - http://www.honeycreek.us/leaf_chart.php
139

Text Viticultura 1

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Text Viticultura 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢELE VIEȚII "Regele Mihai I" DIN TIMIŞOARA

FACULTATEA DE INGINERIE ȘI TEHNOLOGII APLICATE

STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ

PROGRAMUL DE STUDII: HORTICULTURĂ I.F.R.

Prof.univ.dr. DOBREI ALIN IONEL

Suport autoinstruire pentru studenţii IFR

Editura Agroprint Timişoara

Prof. univ. dr. Rotaru Liliana

Cuvinte cheie: viticultură, cultivare, tehnologii moderne, eficienţă

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

1.1. DEFINIŢIA ŞI CONŢINUTUL VITICULTURII

Termenul de viticultură provine din cuvintele latineşti “vitis”, care

Valoarea producţiei obţinută de pe un hectar, cultivat cu viţa de vie,

1.3.SITUAŢIA VITICULTURII PE PLAN MONDIAL

Cultura viţei de vie, în condiţii de eficienţă economică, este posibilă în

2 Asia 1800432 1796678 1770349 1770552 1809206

3 America 908472 925553 811079 931132 943792

4 Africa 335675 440964 443823 454276 453420

5 Oceania 174206 180783 193567 195813 203869

Principalele ţări cultivatoare de viţă de vie, după mărimea suprafeţelor

2 Asia 17916190 18310069 18026512 18458282 19296858

3 America 14172366 12962634 13905834 14210671 14014635

4 Africa 3944484 4166283 4054912 4233947 4352268

5 Oceania 2168500 2166198 1720439 2146790 1987012

Ca urmare a schimbărilor la nivelul continentelor au apărut modificări

Producţia de stafide pe continente clasează Asia pe primul loc, urmată

În ceea ce priveşte proucţia de vin continentul european deţine 65,5%

1.4. SITUAŢIA VITICULTURII ÎN ROMÂNIA

Multe suprafeţe viticole chiar din perimetre consacrate au fost

Cea mai mare suprafaţă cultivată cu viţă de vie există în regiunea de

Regiunea de dezvoltare Sud – Est are cea mai mare suprafaţă

În România în 2009 din suprafaţa cultivată cu soiuri de struguri pentru

Ministerul Agriculturii precizează că în anul 2006 exportul de vin a fost

În ultimii ani oferta de struguri este mică şi necorespunzătoare din

1. Care este temperatura medie anuală care permite cultivarea viţei

MORFOLOGIA VIŢEI DE VIE- RADACINA

Cuvinte cheie: sistemul radicular, sistemul aerian,particularităţi

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Fig.2.1.b. Rădăcini pivotante la plantele obţinute prin seminţe

Fig.2. 2. Rădăcini adventive: a)- plantă obţinută prin butaş;

Fig.2.3. Poziţia rădăcinilor pe butaş a- radacini superioare; b- rădăcini

O categorie aparte de rădăcini o reprezintă rădăcinile de rouă, care

Fig.2.4. Direcţia de creştere a rădăcinilor în sol (unghiul geotropic); a- rădăcini

Fig.2.5. Răspândirea rădăcinilor în sol

Fig.2.6. Morfologia rădăcinii: piloriza; Zn- zona netedă; Zp-zona perilor

1. Ce tip de rădăcină prezintă viţa de vie?

MORFOLOGIA VIŢEI DE VIE- TULPINA

Cuvinte cheie: particularităţi morfologice, lucrări agrotehnice, coarde

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

3.1.2.Elementele lemnoase ale butucului condus în forme

3.1.3. Elementele lemnoase ale butucului rezultate în urma tăierii

B. Cordiţa provine dintr-o coardă fertilă scurtată la 4-7 ochi. Lăstarii

1. De câte feluri sunt cepii in funcție de scopul urmărit?

1. Ce reprezintă coardele de un an?

MORFOLOGIA VIŢEI DE VIE- MUGURII SI ELEMENTELE

Cuvinte cheie: elemente erbacee, lăstarii, frunzele, cârceii,

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Fig. 4.1. Poziţia mugurilor pe

La viţa de vie se întâlnesc atât muguri solitari, cu un singur con de

Fig. 4.2. Ochi de iarnă în Fig. 4.3. Mugurele principal în

4.2. LASTARUL, FRUNZA ŞI CÂRCELUL

Fig. 4.4. Lăstarul la viţa de vie

Prin caracterele sale (culoare, pubescenţă, vârful de creştere) lăstarul

Fig. 4.5. Alcătuirea frunzei la viţa de vie