See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/352903089

VITICULTURĂ

Book · July 2021

CITATIONS READS

0 300

2 authors, including:

Liviu Cristian Mărăcineanu

University of Craiova
24 PUBLICATIONS   10 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

Viticulture View project

All content following this page was uploaded by Liviu Cristian Mărăcineanu on 02 July 2021.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

MĂRĂCINEANU LIVIU GIUGEA NICOLAE

VITICULTURĂ

MANUAL UNIVERSITAR
pentru învăţământul la distanţă şi
cu frecvenţă redusă

1
MĂRĂCINEANU LIVIU GIUGEA NICOLAE

VITICULTURĂ

MANUAL UNIVERSITAR
pentru învăţământul la distanţă şi
cu frecvenţă redusă

EDITURA SITECH, CRAIOVA, 2013

2
Referent: conf. univ.dr. ing. Cichi Daniela
conf. univ.dr. ing. Costea Dorin

3
 Cuvânt înainte

Ca ştiinţă şi activitate economică deopotrivă,

viticultura necesită cunoştinţe multiple, din domeniul
deosebit de complex al biologiei alături de cel al
ştiinţelor agricole. În acest mod pot fi înţelese şi
ulterior dirijate, procesele de creştere şi rodire ale
plantei, în condiţii optime.
Pentru aceasta, manualul sintetizează şi
actualizează o serie de informaţii publicate anterior, şi
pune la dispoziţia studenţilor noţiunile elementare,
necesare înţelegerii acestor fenomene, bază a aplicării
raţionale a tehnologiilor de cultură.
Noţiunile cuprinse în prezentul material pot fi
aprofundate prin studii efectuate în teren, motiv pentru
care, cei interesaţi vor găsi în anexe o serie de metode
de studiu şi tehnici de investigare a viţei de vie, utile
atunci când se doreşte obţinerea unor informaţii care
pot alcătui suportul unei lucrări de diplomă.
Ca urmare, corelarea corespunzătoare a
noţiunilor teoretice asimilate, cu observaţiile de natură
practică, asigură găsirea raporturilor de cauzalitate
dintre fenomene şi oferă oportunitatea unei pregătiri
temeinice pentru viitorii specialişti.

4
 CUPRINS

Tema nr. 1. PARTICULARITĂŢILE MORFOLOGICE, ECOLO-

GICE ŞI BIOLOGICE ALE VIŢEI DE VIE...........................................6
1.1. Particularităţile morfologice ale viţei de vie.....................................6
1.2. Particularităţile ecologice ale viţei de vie............................26
1.3. Ciclul biologic al viţei de vie...............................................33
Rezumatul temei.........................................................................39
Tema nr. 2. ÎNFIINŢAREA ŞI ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR
VITICOLE RODITOARE.....................................................................40
2.1. Înfiinţarea plantaţiilor viticole.............................................40
2.2. Întreţinerea plantaţiilor viticole în primii ani de la
plantare...................................................................................................50
2.3. Întreţinerea plantaţiilor viticole în perioada de
producţie................................................................................................55
Rezumatul temei.........................................................................64
Tema nr. 3. PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR
VITICOL................................................................................................65
3.1. Metode de înmulţire a viţei de vie.......................................65
3.2. Obţinerea materialului biologic pentru altoire.....................73
3.3. Producerea materialului săditor viticol altoit.......................79
Rezumatul temei.........................................................................87
Tema nr. 4. ZONAREA SPAŢIULUI VITICOL ROMÂNESC..........88
4.1. Evaluarea arealelor viticole, clasificarea şi alegerea soiurilor
pentru plantare.......................................................................................88
4.2. Zonarea viticolă la nivelul României...................................94
Rezumatul temei.......................................................................100
Tema nr. 5. PRINCIPALELE SOIURI DE VIŢĂ DE VIE
CULTIVATE ÎN REGIUNILE VITICOLE DIN ROMÂNIA............101
5.1. Soiuri de viţă-de-vie cu struguri pentru consum în stare
proaspătă...........................................................................................101
5.2. Soiuri de viţă-de-vie pentru vinuri albe.............................105
5.3. Soiuri de viţă-de-vie pentru vinuri aromate. Soiuri de viţă-
de-vie pentru vinuri roşii............................................................110
Rezumatul temei.......................................................................115
Test recapitulativ.................................................................................116
Anexe metodologice.............................................................................121
Bibliografie...........................................................................................149

5
 Tema nr. 1

PARTICULARITĂŢILE MORFOLOGICE, ECOLOGICE ŞI

BIOLOGICE ALE VIŢEI DE VIE

Unităţi de învăţare:
 Particularităţile morfologice ale viţei de vie;
 Particularităţile ecologice ale viţei de vie;
 Ciclul biologic al viţei de vie.

Obiectivele temei:
- cunoaşterea particularităţilor biologice ale viţei de vie;
- stabilirea de corelaţii între particularităţile biologice şi
tehnologia de cultură;
- cunoaşterea, identificarea şi utilizarea corectă a conceptelor din
ecologia viticolă;
- însuşirea principalelor caracteristici morfologice utile pentru
identificarea şi sistematizarea soiurilor.

Timpul alocat temei: 6 ore

Bibliografie recomandată:
1. Giugea N., Mărăcineanu L.C. – Viticultură şi oenologie
(tehnologii, tehnici, aplicaţii). Editura Universitaria Craiova, 2005;
2. Mărăcineanu L.C., Giugea N. – Viticultură. Manual
universitar pentru învăţământul la distanţă. Editura Sitech, Craiova,
2013;
3. Mărăcineanu L.C. – Ecologia sistemelor antropice viticole
(aplicaţii practice). Editura Arves, Craiova, 2010;
4. Olteanu I. – Viticultură. Editura Universitaria, Craiova,
2000;
5. Oşlobeanu M. şi colab., - Viticultură generală şi specială.
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980.

1.1. Particularităţile morfologice ale viţei de vie

În funcţie de rolul pe care îl îndeplinesc în viaţa plantei, părţile

componente ale viţei de vie se pot grupa în: organe vegetative
6
(rădăcina, tulpina, frunza, mugurii) şi organe de reproducere
(inflorescenţa, floarea, fructul, sămânţa).
Cunoaşterea particularităţilor morfologice se impune ca o
necesitate pentru specialiştii din domeniu. Aceste informaţii îşi
dovedesc cu atât mai mult utilitatea cu cât ele nu trebuie analizate
singular, ci în corelaţie cu toate datele de care se dispune în acel
moment, astfel încât tehnologul poate lua deciziile corecte. Pentru
ampelografi, particularităţile morfologice ale organelor viţei de vie se
constitue în elemente deosebit de utile pentru caracterizarea diferitelor
soiuri, motiv pentru care expresia lor fenotipică este interpretată cu
ajutorul codului OIV.
Reţinem. Sistemul radicular al viţei de vie poate avea origine
embrionară (la plantele înmulţite prin seminţe) şi adventivă (la plantele
obţinute pe cale vegetativă). Sistemul radicular embrionar, se întâlneşte
la viţele din flora spontană sau la cele obţinute din seminţe în cadrul
procesului de ameliorare şi este alcătuit dintr-o rădăcină principală
(pivot) şi din numeroase ramificaţii (figura nr: 1.1., după Oprean M.,
Olteanu I., 1983). Din rădăcina principală se desprind ramificaţiile de
ordinul I, din acestea cele de ordinul II şi aşa mai departe până la
ordinele VII–IX (Anghel Gh., 1970, citat de
Oprean M., Olteanu I., 1983).
În cazul înmulţirii vegetative, locul
pivotului este suplinit de partea butaşului sau a
marcotei aflată în sol, şi se numeşte ax tulpinal al
rădăcinii. Din el se desprind ramificaţiile de
ordinul I, din acestea cele de ordinul II şi aşa mai
departe până la ordinele VII–IX (Anghel Gh.,
1970, citat de Oşlobeanu M. şi colab., 1980).
Rădăcinile adventive se formează adesea la
nivelul nodului dar şi pe internod, în funcţie de
condiţiile de înrădăcinare, din periciclu. Din acest
motiv înrădăcinarea se produce la unul sau la mai
multe niveluri, cu formarea etajelor de rădăcini
corespunzătoare, în funcţie de lungimea butaşului.
Pentru butaşul de 40 cm, înrădăcinarea are loc cu
Figura nr: 1.1. – formarea a trei etaje de rădăcini, după cum
Sistem radicular urmează (figura nr: 1.2., după Oprean M., Olteanu
embrionar I., 1983): etajul rădăcinilor bazale (întâlnite la

7
 baza butaşului), etajul rădăcinilor mijlocii
(formate în zona de mijloc a butaşului), etajul
rădăcinilor superioare sau de rouă (generate
la partea superioară a butaşului). Mai multe
etaje de rădăcini se întâlnesc în cazul
butaşilor lungi, plantaţi pe nisipuri și în cazul
utilizării unor metode speciale de plantare
pentru înfiinţarea de vii în arealele
menţionate.
În funcţie de valoarea unghiului
geotropic (unghiul dintre ramificaţiile
rădăcinii şi verticala care trece prin punctul
Figura nr: 1.2. – Sistem lor de origine) sistemul radicular poate fi:
radicular adventiv pivotant (dacă unghiul geotropic are valori de
20o–30o), oblic (dacă unghiul geotropic are valori de 30o–70o), trasant
(dacă unghiul geotropic are valori de 70o–80o, figura nr: 1.3., după
Oprea D.D., 1965, modificat).
În funcţie de rolul pe care îl manifestă în viaţa plantei, rădăcinile
pot fi de schelet şi de nutriţie. Oprea D.D., 1973, consideră că cele de
schelet sunt reprezentate de ramificaţiile cu dimensiunile cele mai mari
(de ex. 20 – 25 m lungime şi 8 – 15 mm diametru). Rădăcinile de
nutriţie se încadrează între 1,5 – 3,0 cm lungime şi 1,0 – 2,0 mm
diametru.
O altă abordare (Oşlobeanu M., şi colab., 1980) propune
următoarea clasificare: rădăcini cu funcţie de schelet (Ø > 3,0 mm),
rădăcini de semischelet (Ø= 1,0 – 3,0 mm) şi rădăcini de absorbţie
(Ø < 1,0 mm).
După vârstă, rădăcinile pot fi: anuale şi multianuale. Cele anuale
îşi desfăşoară ciclul de viaţă pe perioada unui an. Cele multianuale au
un ciclu de viaţă care se întinde pe durata mai multor ani, acestea
îndeplinind rol de fixare a plantei în substratul de cultură, de transport şi
depozitare a substanţelor de rezervă.
Trunchiul este reprezentat de porţiunea neramificată a tulpinii,
situată între axul tulpinal al rădăcinii sau pivotul acesteia şi coroană.
Forma şi dimensiunile trunchiului sunt variabile. La formele de
conducere înalte, acesta este lung (1,0–2,0 m) şi flexibil. Pentru formele
de conducere semiînalte, înălţimea se reduce la 0,6–0,8 m iar la
conducerea joasă aceasta atinge 0,1–0,3 m. În acest caz, pe butuc se pot

8
 acumula ţesuturi neviabile, de până la 30 cm diametru, ca urmare a
rănilor necicatrizate, rezultate în urma tăierilor. Acestea pot avea forme
diferite şi constitue scaunul butucului sau buturuga.

Figura nr: 1.3. – Sistem radicular pivotant (a), oblic (b) şi trasant (c)
Coroana este reprezentată de partea ramificată a tulpinii şi are
forme diverse datorate intervenţiilor tehnologice exercitate asupra ei. În
cadrul coroanei se întâlnesc elemente cu funcţie de schelet, a căror
vârstă depăşeşte 3–4 ani, şi elemente provizorii cu funcţie de rodire şi
de formare a scheletului, cu vârstă de 1–2 ani. Elementele de schelet se
găsesc inserate la extremitatea trunchiului şi sunt reprezentate de braţe
şi cordoane.
Braţele poartă elemente provizorii numai la extremitatea lor.
Ele pot fi simple
(neramificate) şi
compuse (ramificate,
figura nr: 1.4., după
Olteanu I. 1990,
modificat). În funcţie
de lungime, braţele se
pot clasifica în: braţe
scurte (maxim 40 cm,
groase, neelastice,
utilizate pentru sistemul
Figura nr: 1.4. – Viţă cu braţe: 1 - braţ scurt; 2 - de tăiere mixt, denu-
braţ ramificat; 3 - braţ lung; 4 - braţ neramificat mite cotoare) şi braţe
lungi (subţiri, elastice, de 40–150 cm lungime, folosite în cazul
sistemului de tăiere lung, denumite corcani). După vârstă pot fi

9
temporare (au o durată de utilizare cuprinsă între 3 şi 8 ani), şi
permanente.
Cordoanele sunt reprezentate de elementele de schelet care
poartă elemente provizorii pe toată lungimea lor, la distanţe egale, de
cca. 25–30 cm (figura nr: 1.5., după
Olteanu I., 1990, modificat).
Elementele provizorii cu funcţie
de rodire şi de formare a scheletului
(figura nr: 1.6., după Olteanu I., 1990,
modificat) sunt: cepul de înlocuire
(urmăreşte înlocuirea lemnului care a
rodit şi are o dimensiune de 2 ochi),
cepul de siguranţă (rol de a asigura
elemente de înlocuire în caz de îngheţ, se
formează în apropierea solului şi are o
dimensiune de 1 ochi), cepii de coborâre
şi rezervă (urmăresc formarea mai
aproape de sol a elementelor de rod care
Figura nr: 1.5. – Viţă-de-vie s-au îndepărtat, având o dimensiune de 1
cu cordon ochi), cepul de rod (utilizat în cazul
sistemului de tăiere scurt, având o dimensiune de 3–4 ochi), cordiţa de
rod (utilizată pentru repartizarea încărcăturii de rod, având o
dimensiune de 5–7 ochi), coarda de rod (prezintă funcţie identică cu
precedenta, este utilizată în cazul practicării sistemului de tăiere lung şi
are o lungime de 8-20 ochi), veriga de rod (utilizată în cazul practicării
sistemului de tăiere mixt, reprezintă asociaţia dintre un cep de 2 ochi,
cu însuşiri mixte, şi o coardă sau cordiţă de rod; ca o condiţie de bază,
cepul trebuie să se găsească într-o poziţie inferioară coardei sau
cordiţei), călăraşul (reprezintă combinaţia dintre o coardă de rod şi o
cordiţă poziţionată în spatele acesteia), biciul (alcătuit prin alăturarea a
două elemente: o porţiune mai lungă de lemn multianual şi o coardă de
rod, situată la extremitatea acestuia).
Coardele. Elementele care alcătuiesc morfologia coardelor sunt
asemănătoare cu cele care o definesc şi pe aceea a lăstarilor. Astfel, în
funcţie de felul mugurilor din care se formează, coardele pot fi
obişnuite(atunci când se formează din complexul mugural de iarnă) sau
lacome (atunci când se formează din mugurii dorminzi). Lungimea lor e

10
dată de nivelul la care se opresc din creştere lăstarii la sfârşitul perioadei
de vegetaţie.

Figura nr: 1.6. - Elemente provizorii cu funcţie de rodire şi de

formare a scheletului: 1-călăraş; 2-verigă de rod; 3-cep de rod; 4-
cordiţă; 5-bici; 6-cep de coborâre şi rezervă; 7-coardă de rod
De asemenea, lungimea coardelor mai poate fi influenţată şi de
intervenţiile tehnologice
exercitate asupra coroanei, ca
de exemplu operaţiunile în
verde. Diametrul coardelor de
1 an este variabil, aproximativ
între 6 şi 12 mm, uneori mai
mult, la nivelul inter-
nodurilor, în timp ce la nivelul
nodurilor acesta este cu 2 - 4
mm mai mare. Secţiunea
transversală a coardelor are
forme diferite, funcţie de soi şi
Figura nr: 1.7. - Asimetria coardei: poate fi evidenţiată prin
a, b – părţi laterale, c – parte convexă, segmentare în porţiunea de
d – parte concavă, e – ochi de iarnă, mijloc. Efectuată deasupra
f – copil, g - peţiol complexului mugural de iarnă,
secţiunea transversală

11
reliefează asimetria coardei, caracter important pentru producerea
materialului săditor viticol (figura nr: 1.7., după Negrul, citat de Oprea
D.D., 1965).
Codul OIV 101 stabileşte următoarele graduări: circulară (ex.
Riparia x Rupestris 3309), eliptică (ex. Chasselas blanc) şi eliptic-
alungită (Berlandieri x Riparia Kober 5BB).
Culoarea şi aspectul scoarţei coardelor sunt, de asemenea,
caractere de soi. De regulă, culoarea se evidenţiază cel mai bine toamna,
după caderea frunzelor, atenuându-se pe măsură ce se instalează
temperaturile scăzute ale anotimpului rece. Există
mai multe culori de bază (galben, galben-brun şi
violaceu), fiecare cu nuanţe diferite. De exemplu:
galben – limoniu (Riesling italian), galben –
cafeniu (Selection Carriere), galben – arămiu
(Furmint), galben – ruginiu (Roşioară), galben –
roşiatic (Pinot noir), cafeniu – gălbui (Fetească
albă), cafeniu obişnuit (Grasă de Cotnari),
cafeniu–cenuşiu (Regina viilor), cafeniu – roşcat
(Pinot gris), cafeniu – violaceu (Steinschiller roz),
roşcat – cafeniu (Muscat – Ottonel), roşcat
obişnuit (Merlot), roşcat – vineţiu (Aligoté). Codul
OIV 103 stabileşte drept reper pentru culorile
dominante soiurile Riesling italian, Furmint şi
Riparia x Rupestris 3309.
În ceea ce priveşte aspectul scoarţei (cod
OIV 102), acesta poate fi neted (Riparia gloire),
striat (Chasselas blanc) sau costat-crestat
(Cadarcă).
Lungimea internodurilor este variabilă, în
funcţie de soi, specie, caracteristicile ecoclimatice
ale anului de recoltă, numărul de lăstari pe butuc,
ş.a. Chiar în cadrul aceluiaşi soi lungimea
internodurilor nu este egală. De regulă, după 2
internoduri scurte şi inegale, urmează un internod
mai lung. În general lungimea internodurilor la
viţele portaltoi este mai mare decât la viţele
Figura nr: 1.8.- roditoare, ea stabilindu-se prin măsurători la
Coarda viţei-de-vie internodurile 7 – 11 (figura nr: 1.8., după Oprea
12
D.D., 1965). Din acest punct de vedere, internodurile se pot clasifica
astfel (cod OIV 353): foarte scurte (6,0-8,0 cm), scurte (8,1-11,3 cm),
mijlocii (11,4-14,2 cm), lungi (14,3-18,0 cm) şi foarte lungi (peste 18,0
cm).
În funcţie de diametru (cod OIV 354), internodurile se clasifică
astfel: foarte mici (6,0-8,0 mm), mici (8,1-11,0 mm), mijlocii (11,1-14,0
mm), mari (14,1-17,0 mm) şi foarte mari (peste 17,0 mm).
Coardele de 1 an se observă toamna, după căderea frunzelor,
fiind uşor de recunoscut deoarece prezintă noduri bine reliefate. La
nivelul acestora se pot observa ochii de iarnă şi resturi de ciorchini şi
cârcei. Culoarea lor este specifică soiului, cu nuanţe mai intense la
nivelul fiecărui nod. După pornirea în vegetaţie, pe tot intervalul de
timp în care poartă lăstari, ele devin de 1 – 2 ani.
Coardele de 2 ani, denumite şi punţi de rod, se deosebesc de
cele de 1 an prin diametrul mai mare, nodurile mai puţin evidente şi o
culoare alterată. Aceste detalii îşi dovedesc utilitatea atunci când, la
alocarea încărcăturii de rod, trebuie să se respecte condiţia de rodire a
viţei-de-vie şi anume ca lemnul de 1 an să fie inserat pe lemn de 2 ani.
Mugurii şi complexul mugural de iarnă. Mugurii reprezintă
formaţiuni provizorii, meristematice, şi pot fi dispuşi solitar sau sub
formă grupată, pentru a forma ochiul de iarnă.
În funcţie de locul de dispunere, mugurii se pot clasifica astfel:
apicali, reprezentaţi de mugurii solitari din vârful lăstarilor, axilari,
reprezentaţi de mugurii de la subsuoara frunzelor, coronari, reprezentaţi
de mugurii solitari, dispuşi la punctul de inserţie al lăstarilor, dorminzi,
reprezentaţi de cei care se găsesc sub scoarţă şi care provin din mugurii
ochiului de iarnă, neporniţi în vegetaţie.
În funcţie de timpul când pornesc în vegetaţie, mugurii pot fi:
de vară (sau de copil) şi de iarnă (sau latenţi).
Forma mugurilor este conică, având vârful rotunjit. Cei
coronari sunt mai ascuţiţi motiv pentru care ei mai sunt cunoscuţi şi sub
numele de muguri unghiulari. Lungimea variază între 2 şi 6 mm,
dimensiunile maxime întâlnindu-se la mugurii axilari.
Culoarea mugurilor este brună, în cazul mugurilor de pe
coarde, sau verde cu diverse nuanţe de brun, în cazul celor de pe lăstari.
La scurt timp după apariţie (figura nr: 1.9., după Oşlobeanu M.,
1980) mugurele axilar prezintă două vârfuri vegetative, dintre care unul,

13
denumit mugure primar, este mai evoluat decât celălalt. Acesta porneşte
în vegetaţie şi formează un lăstar cunoscut sub numele de copil.
Cel de-al doilea evoluează în continuare, devenind mugurele
principal al ochiului de iarnă. Acesta formează, la adăpostul catafilelor
sale, doi muguri, denumiţi stipelari. La rândul lor, la adăpostul
catafilelor mugurilor stipelari iau naştere patru muguri terţiari.
Mugurele principal împreună cu cei stipelari şi terţiari formează
complexul mugural de iarnă sinonim cu ochiul de iarnă. Din mugurele
principal, la pornirea în vegetaţie, rezultă lăstarul principal; din cei
stipelari se formează, ocazional, lăstarii secundari iar din mugurii
terţiari se formează lăstarii terţiari, cu precădere, la viţele portaltoi. În
situaţia în care lăstarii se formează din mugurele mai puţin evoluat, care
în mod obişnuit se transforma în mugurele principal al ochiului de iarnă,
ei se numesc anticipaţi. Atunci când mugurele principal şi-a pierdut
viabilitatea sau dominanţa apicală a lăstarului principal este redusă, pot
porni în vegetaţie 2 sau 3 lăstari, situaţie în care ei se numesc gemeni.
Atunci când lăstarul se formează dintr-un mugure dormind, este
caracterizat de o putere mare de creştere, motiv pentru care poartă
numele de lăstar lacom.

Figura nr: 1.10. – Evoluţia complexului mugural (secţiune):

1- lăstar; 2 - peţiolul frunzei; 3 - mugurele de vară; 4 –
viitorul mugure principal al „ochiului” de iarnă; 5 – copil; 6 –
mugurele principal din „ochiul” de iarnă; 7 – muguri stipelari
Frunza viţei de vie este alcătuită din limb, peţiol şi stipele.
Limbul este reprezentat de partea lată a frunzei, străbătută de nervuri.
Peţiolul, are rolul de a susţine frunza şi este un organ cilindric sau uşor
turtit. Stipelele, se găsesc la baza peţiolului, sunt caduce şi nu prezintă
importanţă pentru practică. Frunza însumează o serie de caractere

14
deosebit de utile pentru descrierea şi recunoaşterea soiurilor, motiv
pentru care însuşirea lor se asociază cu competenţa personalului care
lucrează în acest domeniu de activitate
Prin analiza atentă a limbului se pot observa cinci nervuri
principale, şi anume: nervura mediană (N1), situată între vârful frunzei
şi punctul peţiolar; două nervuri laterale superioare (N2), cuprinse între
vârful lobilor superiori şi punctul peţiolar; două nervuri laterale
inferioare (N3), plasate între vârful lobilor inferiori şi punctul peţiolar
(figura nr: 1.10., după Bejan T., 1954). În afară de acestea, pe limbul
frunzei se mai pot observa două nervuri laterale terţiare (N4), plasate
pe cele laterale inferioare, la 1 cm de punctul peţiolar.

Figura nr: 1.10. – Alcătuirea frunzei

Între nervuri pot fi identificate unghiurile ,  şi , care alături de
raporturile A=N2/N1, B=N3/N1 şi C=N4/N1 devin utile pentru
aprecierea formei frunzelor (cod OIV 067), şi anume (figura nr: 1.11.,
după Dvornic, citat de Olteanu I., 1990): rotundă, situaţie în care
A=0,90-1,00, B=0,71-0,80, C=0,41-0,50 iar suma ,, este
aproximativ 180 grade (ex: Muscat Perla de Csaba, Cabernet-
Sauvignon); pentagonală, caracterizată de A=0,80-0,88, B=0,55-0,60,

15
C=0,37-0,44 iar suma ,, este aproximativ 145-160 grade (ex:
Chasselas blanc, Neuburger, Fetească neagră); cuneiformă, este
caracteristică pentru portaltoiul Riparia gloire (A=0,78-0,85, B=0,55-
0,65, C=0,41-0,43 iar suma ,, este de 105-115 grade); reniformă,
caracteristică portaltoiului Rupestris du Lot (A=0,90-1,00, B=0,71-0,90,
C=0,40-0,60 iar suma unghiurilor 100-130 grade), cordiformă, situaţie
în care A=0,80-0,87, B=0,50-0,60, C=0,50-0,55 iar suma ,, este de
160 grade (ex: Vitis cordifolia, Cadarcă).

Figura nr: 1.11. – Formele limbului: a-rotund, b-reniform,

c-cuneiform, d-cordiform, e-pentagonal
De asemenea, forma limbului poate fi apreciată şi în funcţie de
alţi parametri ai acestuia, şi anume raportul (r) dintre lungime (L) şi
lăţime (l). Astfel, vom identifica limbul ca fiind rotund, dacă valoarea
lui r oscilează între 0,91 şi 1,00; la valori subunitare apreciem că frunza
este de tip reniform în timp ce valorile supraunitare sunt caracteristice
pentru frunza de tip cordiform şi cuneiform.
Spaţiul dintre lobi şi cel din dreptul peţiolului se asociază cu
unele deschideri, cunoscute sub numele de sinusuri. Astfel avem:
sinusurile laterale superioare, situate între lobul principal şi lobii
superiori; sinusurile laterale inferioare, situate între lobii superiori şi
lobii inferiori; sinusul peţiolar, care reprezintă deschiderea din dreptul
peţiolului. Nivelurile de expresie pentru principalele lor caracteristici
sunt incluse în codurile OIV 079-083.
16
 Indiferent de locul unde sunt plasate, sinusurile pot avea o formă
deschisă sau închisă. Deschiderile pot fi asimilate literelor V şi U sau
acoladei, putându-se întâlni şi forma de liră sau deschiderea lipsită de
mezofil (figurile nr: 1.12. şi 1.13., după Dvornic, citat de Olteanu I.,
1990). Ultimele două tipuri
se întâlnesc numai în cazul
sinusului peţiolar. Formele
închise sunt cele ovoidale,
circulare, elipsoidale şi
triunghiulare, în cazul
sinusurilor laterale. Sinusul
peţiolar poate fi închis
circular, elipsoidal sau
complet.
În funcţie de
Figura nr: 1.12. – Sinusuri laterale lungimea limbului frunzele
se pot clasifica în: mici, a
căror lungime este mai
mică de 10 cm (ex:
Rupestris du Lot); mijlocii,
a căror lungime este
cuprinsă între 10 şi 15 cm
(ex: Riesling italian,
Muscat - Ottonel, Fetească
albă); mari, cu o lungime
de 15–20 cm (ex:
Roşioară); foarte mari, la
Figura nr: 1.13. – Sinusuri peţiolare care lungimea limbului
depăşeşte 20 cm (ex: Riparia gloire, Teleki 8 B, Cardinal).
Suprafaţa limbului este un alt criteriu pe baza căruia pot fi
clasificate frunzele. Nivelurile de expresie pentru acest criteriu (cod
OIV 065) sunt următoarele: foarte mică (sub 50 cm2), mică (51-150
cm2), mijlocie (151-250 cm2), mare (251-350 cm2) şi foarte mare (351-
400 cm2).
În funcţie de numărul lobilor, frunzele viţei de vie se pot clasifica
astfel (figura nr: 1.14., după Olteanu I., 1990): frunze întregi (ex:
Rupestris du Lot), frunze trilobate (ex: Muscat-Ottonel), frunze
pentalobate (ex: Muscat de Hamburg), frunze heptalobate (ex:

17
 Cabernet–Sauvignon, Fetească neagră), frunze sectate (ex: Chasselas
cioutat).

Figura nr: 1.14. – Limb întreg (a), trilobat (b), pentalobat (c),
heptalobat (d), sectat (e)
În general, caracteristicile limbului se menţin în cadrul unui soi
considerat, însă există şi excepţii. Astfel, pentru sortogrupul Pinot, se
constată o variabilitate accentuată a acestora, în cadrul aceluiaşi butuc,
fenomen denumit polimorfism foliar.
Culoarea frunzelor este verde, cu diferite nuanţe, în funcţie de soi
sau de intensitatea fertilizării. Tot o
caracteristică de soi este şi
pigmentaţia antocianică a
nervurilor, către bază.
În funcţie de profil, obţinut
prin secţionarea limbului în sens
transversal, în zona de mijloc,
acesta poate fi (figura nr: 1.15.,
Figura nr: 1.15. – Profil transversal după Indreaş A., 2002): drept (ex:
prin limb Cabernet-Sauvignon), striat (ex:
Rupestris du Lot), involut (ex: Muscat Perla de Csaba), revolut (ex:
Alicante Bouschet) şi răsucit (ex: Sauvignon).

18
 Forma, mărimea şi modul de dispunere a dinţilor sunt elemente
care pot concura la caracterizarea frunzei soiurilor de viţă-de-vie. Pentru
identificarea lor este util studiul dinţaturii lobului terminal. Aprecierea
formei se va realiza în funcţie de marginea pe care aceştia o au: dreaptă
(ex: Riesling italian), convexă (ex: Traminer roz), concavă (ex: Gamay
Beaujolais), concav-convexă (ex: Cinsaut).
Mărimea dinţilor se apreciază în funcţie de raportul dintre
lăţimea şi înălţimea lor (Ravaz L., citat de Olteanu I., 1995). Aceştia pot
fi: şterşi (r=0,25), lăţiţi (r=0,26-0,50), mijlocii (r=0,51-0,75), înguşti
(r=0,76-1,00) şi foarte înguşti (r>1,00).
Florile viţei de vie sunt grupate în inflorescenţe şi sunt alcătuite
din pedicel, receptacul, caliciu, corolă, androceu, gineceu şi două
discuri nectarifere. Caliciul este format din 5 sepale de mici dimensiuni
şi de culoare verde–gălbuie. La baza acestora se află discul nectarifer
inferior, alcătuit din glande nectarifere atrofiate. Corola este alcătuită
din 5 petale, unite între ele pentru a rezulta o formă de clopot, de
culoare verde–gălbuie şi fără valoare decorativă. Androceul este alcătuit
din 5 stamine, la baza acestora aflându-se discul nectarifer superior, cu
rol de a secreta uleiuri volatile în timpul înfloritului. Gineceul se găseşte
în centrul florii şi este alcătuit din ovar, stil şi stigmat. La înflorire
petalele se desprind începând de la bază, formează un capişon şi apoi
cad, odată cu aceasta modificându-se poziţia staminelor faţă de stigmat.
În funcţie de acest considerent se deosebesc soiuri cu flori hermafrodite
normale şi polen fertil (dacă staminele se înclină la 45o) şi soiuri cu flori
hermafrodite funcţional femele (dacă staminele se înclină la 90o sau se
orientează spre baza receptaculului).
Acest mod de înflorire şi de desprindere a corolei este tipic
pentru majoritatea soiurilor de viţă-de-vie, cu menţiunea că, uneori,
corola rămâne fixată la partea superioară a florii. Pentru soiurile
respective, în special cele cu flori funcţional femele, fenomenul
reprezintă cauza pentru care polenizarea este defectuoasă. Pe lângă
acest mod de înflorire, mai poate fi amintit şi un biotip al soiului
Braghină, la care petalele rămân unite cu receptacului, înflorirea având
loc în formă de stea.
În funcţie de lungimea staminelor se pot deosebi: soiuri la care
staminele depăşesc în lungime gineceul şi care au polen fertil, soiuri
autosterile, la care androceul egalează în lungime gineceul şi soiuri la
care staminele rămân sub nivelul gineceului, polenul fiind steril. Florile

19
portaltoilor prezintă gineceul atrofiat, florile fiind funcţional mascule.
Există şi cazuri în care florile pot fi lipsite de androceu ca de exemplu
un biotip al soiului Galbenă de Odobeşti (figura nr: 1.16., după Indreaş
A., Vişan L., 2002). În baza codului OIV 151, florile viţei de vie pot fi:
unisexuat mascule, hermafrodite funcţional mascule, hermafrodite
funcţional normale, hermafrodite funcţional femele cu stamine erecte şi
hermafrodite funcţional femele cu stamine recurbate.

Figura nr: 1.16. – Tipuri funcţionale de flori

Fertilitatea, respectiv infertilitatea grăunciorului de polen se
corelează şi cu forma acestuia. Analiza la
microscop a evidenţiat faptul că polenul fertil
poate fi caracterizat ca având formă alungită
(bob de grâu), prezintă pori germinativi la
nivelul celor trei şănţuleţe longitudinale şi are
lungimea de 15-33µ. Polenul nefertil a reliefat o
formă de cupă de ghindă sau de lămâie, lipsa
porilor germinativi, a şănţuleţelor longitudinale
Figura nr: 1.17. – şi dimensiuni mai reduse (figura nr: 1.17., după
Forma polenului fertil Constantinescu Gh., 1971).
(sus) şi nefertil (jos) Inflorescenţa viţei de vie este un racem
compus alcătuit din peduncul, rahis şi ramificaţii de diferite ordine,
florile fiind inserate pe ramificaţiile de ordinul II sau III. Numărul lor pe
lăstar diferă în funcţie de soi (cod OIV 153), condițiile de mediu şi
tehnologia aplicată. Există soiuri care prezintă o inflorescenţă pe lăstar
(ex: Kiş–Miş alb). Altele prezintă 1,1 - 2 inflorescenţe pe lăstar (ex:
Chasselas blanc), 2,1 – 3 inflorescenţe pe lăstar (ex: Riesling italian)

20
sau chiar mai mult de 3 inflorescenţe (ex: Aris). Pentru determinare se
are în vedere un număr de zece lăstari. Inflorescenţele se găsesc inserate
la noduri, opus frunzelor, începând cu primul sau al doilea nod de la
bază (cod OIV 152).
Fructul viţei de vie este o bacă. Ea rezultă din dezvoltarea
ovarului florii în urma proceselor de polenizare şi fecundare. În funcţie
de raportul celor două diametre (ecuatorial şi polar) şi de simetrie,
forma boabelor de strugure poate fi apreciată astfel (cod OIV 223):
discoidală (turtită), sferică (rotundă), cilindrică, ovală, ovoidală, invers
ovoidală (troncovoid), ovoidal ascuţită cu vârful drept (fusiformă) şi
ovoidal ascuţită cu vârful încovoiat (arcuită), (figura nr: 1.18., după
Indreaş A., 2002). În funcţie de diametru, boabele pot fi: foarte mici
(Ø6,0 mm), mici (Ø=6,1-12,0 mm), mijlocii (Ø=12,1-18,0 mm), mari
(Ø=18,1-24,0mm) şi foarte
mari (Ø24,0 mm).
În funcţie de
greutate boabele de
strugure pot fi: mici (dacă
într-un kilogram sunt
cuprinse mai mult de 450
boabe), mijlocii (dacă 300–
450 boabe sunt incluse într-
un kilogram), mari (dacă
Figura nr: 1.18. – Formele bobului mai puţin de 300 boabe
cântăresc un kilogram).
Codurile OIV 208 şi 221 au în vedere evidenţierea caracterelor
ampelografice în funcţie de lungimea şi, respectiv, lăţimea bobului,
fiind necesare 100 de determinări, în zona de mijloc a strugurelui.
Ţinând cont de lungime, bobul poate fi: foarte scurt (L<10 mm), scurt
(L=10-17 mm), mijlociu (L=17-24 mm), lung (L=24-31 mm) şi foarte
lung (L>31 mm). Celălalt criteriu, asigură următoarea interpretare:
foarte îngust (l<8 mm), îngust (l=8-14 mm), mijlociu (l=14-20 mm), lat
(l=20-26 mm) şi foarte lat (l>26 mm).
Referitor la culoare, se poate afirma că aceasta este tipică la
maturitatea deplină şi este dependentă de gradul de expunere la radiaţia
heliotermică. Pigmenţii se acumulează doar în epicarpul bobului, motiv
pentru care, pentru obţinerea vinurilor roşii şi roze este necesară
extragerea acestora, printr-un proces denumit macerare-fermentare. În
21
unele situaţii, pulpa poate fi şi ea depozitarul pigmenţilor antocianici,
aceste soiuri fiind cunoscute sub numele de soiuri tinctoriale (ex:
Alicante Bouschet, Negru tinctorial). În funcţie de codul OIV 225,
nivelurile de expresie pentru acest caracter sunt următoarele: verde-
gălbui (ex: Chasselas blanc), roz (ex: Traminer roz), roşu (ex: Ahmeur
bou Ahmeur), roşu-gri (ex: Pinot gris), roşu închis-violet (ex: Cardinal),
albastru-negru (ex: Pinot noir) şi roşu-negru (ex: Emperor). Cu toate
acestea, viticultorii şi oenologii fac referire în mod curent la soiurile cu
struguri albi pentru vinuri albe, respectiv soiurile cu struguri negri
pentru vinuri roşii.
Consistenţa pulpei şi gustul sunt două caractere reglementate de
codul OIV 235 (foarte moale, moale - zemoasă, mijlocie –
semizemoasă, tare - semicrocantă şi foarte tare - crocantă) şi codul 236
(franc, muscat, foxat, special).
Strugurele este alcătuit din peduncul, rahis şi ramificaţii de
diferite ordine (figura nr:
1.19., după Oprea D.D.,
1965). Forma strugurelui
este dată de lungimea
ramificaţiilor de ordinul I,
care pornesc de pe rahis,
detaşându-se următoarele:
cilindrică (la care lungimea
ramificaţiilor de ordinul I
este egală pe toată lungimea
rahisului), conică (la care
lungimea ramificaţiilor de
ordinul I descreşte începând
de la peduncul spre vârf),
cilindro–conică (la care
lungimea ramificaţiilor de
ordinul I se menţine egală pe
circa o treime din rahis după
Figura nr: 1.19. - Alcătuirea strugurelui: care descreşte spre vârf),
a – peduncul; b – rahis; c – ramificaţie de rămuroasă, întâlnită în cazul
ordinul I; d – ramificaţie de ordinul II; strugurilor cu ramificaţii
e – bacă. inegale ca mărime.
Caracterul aripat se poate întâlni în cadrul oricărei forme a strugurelui

22
şi constă în dezvoltarea accentuată a unei ramificaţii (figura nr: 1.20.,
după Olteanu I., 1990).
Aprecierea mărimii strugurilor se poate realiza în funcţie de
greutate şi dimensiuni. După greutate strugurii pot fi: mici (dacă
greutatea lor este sub 150
grame), mijlocii (în
situaţia în care greutatea
lor se încadrează între
150 şi 300 grame), mari
(dacă greutatea
strugurilor este cuprinsă
între 300 şi 600 grame),
foarte mari (în cazul în
care greutatea strugurelui
depăşeşte 600 grame). În
funcţie de lungime,
determinată la toţi
strugurii de pe 10 lăstari,
la maturitate, (cod OIV
Figura nr: 1.20. – Formele strugurilor 202) strugurii pot fi
clasificaţi astfel: foarte scurţi (L<10 cm), scurţi (L=10-15 cm), mijlocii
(L=15-20 cm), lungi (L=20-30 cm) şi foarte lungi (L>30 cm). În funcţie
de lăţime (cod OIV 203), strugurele poate fi: foarte îngust (l<5 cm),
îngust (l=5-10 cm), mijlociu (l=10-15 cm), larg (l=15-20 cm) şi foarte
larg (l>20 cm). Un alt caracter ampelografic se referă la modul de
aşezare a boabelor în cadrul strugurelui, adică la compactitatea
ciorchinelui. Codul OIV 204 stabileşte mai multe niveluri de expresie
din acest punct de vedere. Astfel, strugurele poate fi: foarte lax (boabe
izolate/mulţi pedicei vizibili), lax (boabe izolate/puţini pedicei vizibili),
mijlociu (boabe uniform distribuite fără a se observa pediceii), compact
(boabele se ating dar nu se deformează) şi foarte compact (boabele se
ating şi se deformează).
Sămânţa apare ca rezultat al fecundării, numărul lor fiind de
maxim patru în fiecare bacă. Există şi cazuri când seminţele pot lipsi,
soiurile respective putând fi utilizate pentru obţinerea stafidelor (ex.
Corinth ş.a.). Forma şi dimensiunile seminţelor sunt variabile, de la soi
la soi. În general, seminţele pot fi caracterizate ca fiind piriforme, cu o
lungime de 3 – 6 mm.
23
 Culoarea variază de la verde (în timpul creşterii) la brun –
cafeniu (la maturitatea deplină). O sămânţă este alcătuită din corp şi
rostru.
Corpul prezintă o faţă ventrală, mai lată comparativ cu cealaltă
faţă, dorsală, bombată. Pe partea ventrală se poate observa o
proeminenţă longitudinală care împarte sămânţa în două părţi, denumită
rafeu. De fiecare parte a rafeului există câte o adâncitură numită fosetă.
Opus rostrului se află şalaza, reprezentată de o adâncitură care
marchează locul de intrare al vaselor libero – lemnoase (figura nr: 1.21.,
după Viala şi colab., citaţi de Oprea D.D., 1965).

Figura nr: 1.21.- Morfologia seminţei: A – parte dorsală, B –

profil, C – parte ventrală, d – şalaza, e – striuri, f – fosetă,
r – rafeu, rs – rostru, s – silon.
Codurile OIV permit aprecierea tuturor elementelor care
caracterizează seminţele viţei de vie. Spre exemplu, pentru aprecierea
mărimii în funcţie de greutate (cod OIV 243) sunt necesare 100 de
seminţe, clasificarea fiind următoarea: foarte mică (10 mg/sămânţă),
mică (25 mg/sămânţă), mijlocie (40 mg/sămânţă), mare (55
mg/sămânţă) şi foarte mare (65 mg/sămânţă).
Observaţie. Cunoaşterea particularităţilor morfologice ale viţei
de vie prezintă o deosebită importanţă pentru practică, astfel:
- portaltoii cu unghi geotropic mic, graţie înrădăcinării
profunde, pot fi utilizaţi în regiunile cu ierni aspre sau cu regim
pluviometric deficitar; cei cu unghi geotropic mai mare asigură reuşita
culturii acolo unde apa freatică se întâlneşte la suprafaţă sau în arealele
unde umiditatea este suficientă;
- etajele superioare de rădăcini cresc în detrimentul celor bazale,
şi este necesară înlăturarea lor prin copcit;

24
 - cunoaşterea elementelor lemnoase ale butucului permite
atribuirea corectă a încărcăturii de rod, pe fiecare plantă, în funcţie de
tipul de tăiere, în concordanţă cu particularităţile ecologice ale arealului
de cultură, cu tipul de plantaţie, dar şi cu particularităţile biologice ale
soiului;
- particularităţile morfologice ale frunzei, fructului şi
strugurelui sunt printre cele mai importante pentru descrierea şi
recunoaşterea soiurilor şi speciilor de viţă-de-vie;
- numărul inflorescenţelor pe lăstar este un element utilizat
pentru aprecierea fertilităţii şi productivităţii soiurilor în anumite
condiţii de mediu sau agrofitotehnice iar tipul funcţional al florii oferă
informaţii despre asocierea soiurilor la plantare pentru a se asigura o
bună polenizare.

TEST DE EVALUARE

1. Enumeraţi elementele provizorii cu funcţie de rodire şi

de formare a scheletului:
Răspuns:
Cepul de siguranţă, de rod, de coborâre şi rezervă, de înlocuire;
cordiţa de rod; coarda de rod; veriga de rod; biciul; călăraşul.

2. Ce importanţă practică prezintă cunoaşterea

particularităţilor morfologice ale sistemului radicular?
Răspuns:

25
 Exerciţii
Exemplu rezolvat:
1. Soiurile cu polen steril:
a) Prezintă nivelul staminelor sub nivelul stigmatului;
b) Prezintă o orientare a staminelor la 90o sau spre baza
receptaculului;
c) Prezintă nivelul staminelor deasupra nivelul stigmatului.
Rezolvare: a, b

De rezolvat:
2. Găsiţi corespondenţa dintre mărimea bobului şi
diametrul acestora:
Mărime bob Diametru (mm)
Foarte mic 12,1  Ø  18,0
Mic 18,1  Ø  24
Mijlociu Ø  24
Mare 6,1  Ø  12,0
Foarte mare Ø  6,0

Rezolvare:

1.2. Particularităţile ecologice ale viţei de vie

Implementarea în viticultură a legilor şi principiilor ecologice a
devenit o necesitate obiectivă deoarece viţa-de-vie este o plantă
multianuală, plantaţia viticolă având
caracter de monocultură, cantitatea şi
calitatea recoltei este suspusă variaţiei
factorilor ecologici, omul intervenind ca
factor reglator în ecosistemul viticol
introducând cantităţi suplimentare de
energie (pesticide, fertilizanţi ş.a.). În
structura sa se găsesc patru elemente aflate
în relaţii de interdependenţă: biotopul
viticol, biocenoza viticolă, subsistemul
agrofitotehnic şi subsistemul socio-
economic.
Adăpost meteorologic, Reţinem. În cadrul biotopului viticol,
Oprişor (original) o parte dintre factorii climatogeni este
26
absolut necesară viţei de vie, ca de exemplu apa, temperatura, lumina,
iar altă parte intervine în mod accidental, nefiind necesară parcurgerii
ciclului biologic anual şi multianual al viţelor (grindină, furtuni).
Monitorizarea acestora este de un real folos viticultorilor, în ceea ce
priveşte luarea unor decizii tehnice în condiţii de certitudine.
Temperatura îşi face resimţit efectul, atât prin nivel cât şi prin
efect cumulativ. Spre exemplu, pentru viţa-de-vie, un nivel important
este acela de 10oC, denumit şi zero biologic, prag de la care se
consideră că are loc pornirea în vegetaţie a plantei. Efectul cumulativ
condiţionează lungimea perioadei de vegetaţie.
Declanşarea fiecărei faze de vegetaţie este dependentă de bilanţul
termic util care se acumulează până la momentul respectiv. Astfel, soiul
Chasselas d'Oré, necesită în condiţiile de la Bucureşti un total de
1200oC, de la dezmugurit la maturarea boabelor, repartizate astfel:
340oC de la dezmugurit la înflorire, 120oC pentru pargurgerea
înfloritului, 300oC de la înflorit până la pârgă, 400oC între pârgă şi
maturare deplină (după Oşlobeanu M. şi colab., 1980).
Bilanţul termic util necesar fiecărei fenofaze se calculează cu
formula lui Blunck H., elaborată în 1923:

K = X•(T – 10), în care:

K – bilanţul termic util;
X – numărul zilelor de la dezmugurit la fenofaza de referinţă;
T – temperatura medie din acest interval;
10 – pragul biologic de 10 oC.

Formula anterioară poate fi utilizată în dublu scop. Ea serveşte

fie la calculul sumei gradelor de temperatură necesare declanşării unei
fenofaze (K), fie la timpul până la declanşarea fenofazei (X). În acest
caz temperatura medie (T) din intervalul de timp este dată de
observaţiile meteorologice multianuale. Ca urmare, fluctuaţia anuală a
factorilor climatici determină devansarea sau întârzierea declanşării
fenofazelor.
Temperatura optimă pentru fotosinteză este de 25 ÷ 28oC; la
valori de 30 ÷ 40oC fotosinteza scade în intensitate şi încetează din
cauza degradării aparatului enzimatic şi a pierderii turgescenţei
ţesuturilor. Creşterea lăstarilor, a boabelor şi procesele de polenizare şi
fecundare sunt afectate la temperaturi ce depăşesc 35 ÷ 36 oC.

27
 Frecvenţa temperaturilor minime critice este importantă pentru
alegerea sistemului de cultură. Astfel, se poate apela la cultura
neprotejată, dacă frecvenţa temperaturilor critice e mai mică de 1 an şi
jumătate din 10; la cultura semiprotejată, dacă frecvenţa se încadrează
între 1 an şi jumătate şi 3 ani, în timp ce cultura protejată este indicată
acolo unde frecvenţa temperaturilor critice este mai mare de 3 ani din
10.
În perioada de vegetaţie, vârful lăstarilor şi inflorescenţele sunt
afectate la -0,2...-0,3°C, frunzele mature la -0,5...-0,7°C iar boabele la
-2...-5°C.
Temperatura de îngheţ la coardele viţelor nobile este cuprinsă
între - 22 ... - 24°C, la portaltoi între - 28...- 30°C iar lemnul multianul
în cazul speciei Vitis vinifera începe să fie afectat de la - 24 ... - 25°C.
Rădăcinile viţei de vie au de suferit când temperatura este de
-10...-11°C, pentru speciile americane şi de - 5 ... - 7°C pentru speciile
europene.
Lumina este un factor de vegetaţie important pentru viţa-de-vie,
aceasta fiind o plantă heliofilă, deci necesită terenuri însorite pentru
cultură. Ea influenţează procesele fiziologice, lungimea perioadei de
vegetaţie, calitatea recoltei (conţinutul în zaharuri, aciditate, antociani,
substanţe aromate ş.a.). Un plus de 8,9 %, comparativ cu normala
arealului, indică un an viticol foarte favorabil, în schimb un deficit de
9,8 % arată un an viticol nefavorabil. Cerinţe mari pentru lumină sunt la
înflorit, diferenţierea mugurilor și la maturarea strugurilor.
Intensitatea optimă pentru fotosinteză este de 30000–50000 lucşi.
La valori mai mari intervine şi efectul temperaturii ridicate şi
fotosinteza scade în intensitate până la încetare din cauza închiderii
stomatelor, a degradării aparatului enzimatic, a cloroplastelor şi a
pigmenţilor asimilatori.
Radiaţia globală este dată de suma dintre radiaţia directă şi
radiaţia difuză. În România, perioada de vegetaţie, însumează 80–92
kcal/cm2. Un plus de 20 % favorizează pornirea mai rapidă în vegetaţie
iar un minus de 20–30 % determină creşterea acidităţii strugurilor şi
acumularea unor cantităţi mai reduse de zaharuri.
Valorile cele mai mici ale radiației globale se înregistrează în
Transilvania, apoi cresc spre Moldova, Muntenia şi Banat, Terasele
Dunării şi Dobrogea, Litoralul Mării Negre (cele mai mari valori).

28
 Umiditatea este un factor de vegetaţie care influenţează viţa-de-
vie sub forma precipitaţiilor sau a umidităţii atmosferice.
Precipitațiile influențează prin cantitate, frecvență și intensitate.
Volumul mediu de precipitaţii anuale de 400 mm este considerat limita
inferioară a cultivării neirigate a viţei de vie. Limita superioară pentru
cultivarea normală este considerată de 800 mm. Intervalul 600-700 mm
precipitații anuale, reprezintă o cantitate optimă.
Volumul precipitaţiilor din perioada de vegetaţie de 250-400 mm
este favorabil cultivării viţei de vie.
Ploile din timpul înfloritului sau irigarea abundentă şi apropiată
de momentul declanşării înfloritului produc efecte negative.
Seceta, intervenită după fecundare, are ca efect scuturarea
florilor. Dacă seceta precede pârga efectul este stoparea creşterii
boabelor, care nu se mai reia chiar dacă ulterior plouă. Seceta mai are ca
efect reducerea suprafeţei frunzelor, diminuarea creşterilor, reducerea
coeficienţilor de fertilitate.
Precipitaţiile reduse din faza maturării strugurilor asociate cu o
toamnă lungă şi călduroasă favorizează supramaturarea strugurilor şi
instalarea putregaiului nobil cu obţinerea unor vinuri de calitate (ex.
podgoriile Cotnari, Tokay).
Excesul de umiditate este dăunător dacă se instalează în faza
maturării strugurilor: epicarpul se fisurează, se instalează putregaiul
cenuşiu şi are loc deprecierea cantitativă şi calitativă a recoltei.
Umiditatea relativă a aerului. La valori ridicate ale umidităţii
relative a aerului procesele de înflorit, polenizare şi fecundare se
desfăşoară cu dificultate. În aceste fenofaze, valoarea optimă a
umidităţii relative este de 55-65 %, maxima de 75-80 % şi ca prag
inferior pentru fecundare, 50 %.
Favorabilitatea climatică a anului se caracterizează şi prin
valoarea medie a umidităţii relative a aerului (%) din luna august pentru
orele 13. Valoarea minimă acceptată pentru acest moment este de 46 %.
Factorul edafic influenţează calitatea strugurilor, concretizată
prin însuşirile fizico-mecanice şi chimice ale solurilor.
Conţinutul ridicat în humus, de 1-3 %, nu e favorabil decât
culturii soiurilor cu struguri pentru masă sau pentru vinuri de consum
curent; soiurile pentru vinuri de calitate nu pot fi cultivate pe soluri
fertile deoarece vinurile au conţinut ridicat de azot total cu consecinţe
negative pentru structura, păstrarea şi limpezirea lor.

29
 Textura solului influenţează calitatea producţiei prin conţinutul
în argilă care afectează conductivitatea hidrică şi drenajul apei; solurile
scheletice de la Sâmbureşti, cu drenaj bun, asigură obţinerea unor vinuri
roşii de calitate deosebită; în schimb, solurile luvice prezintă pe profil
un sediment care se cimentează în caz de secetă sau care gonflează în
caz de exces de umiditate, provocând asfixierea sistemului radicular.
Porozitatea solului influenţează nefavorabil creşterea sistemului
radicular şi adâncimea până la care acesta poate ajunge, atunci când are
valori reduse; porozitatea mai ridicată favorizează dezvoltarea
armonioasă a sistemului radicular şi creşterea producţiei de struguri.
Conţinutul excesiv de CaCO3 determină instalarea unei dereglări
nutriţionale, denumită cloroza fero-calcică, în urma căreia fierul
precipită în frunze şi acestea capătă culoarea galbenă.
Factorii orgrafici contribuie, în special, la obţinerea unei calităţi
ridicate. Se apreciază că 47 % din suprafeţele cu viţă-de-vie ale marilor
ţări viticole se găsesc pe dealuri, relieful colinar prezentând pante şi
expoziţii diferite, favorabile pentru viticultură.
Creşterea moderată a altitudinii este utilă. Astfel, amplasarea
viilor la altitudini medii asigură condiţii ecologice favorabile calităţii,
reduce instalarea putregaiului cenuşiu şi evită brumele şi îngheţurile. La
altitudini mai mari de 400-500 m, regimul termic devine mai puţin
favorabil, cu influențe asupra circulaţiei aerului, care împiedică
formarea de microclimate.
Panta terenului determină procese biologice favorabile creşterii
şi rodirii prin nuanţele imprimate factorilor climatici. Energia
recepționată de amplasamentele viticole, este superioară în cazul
expoziţiilor sudice, estice şi sud-estice și al terenurilor cu o pantă de 15-
30. În expoziţiile nordice, nord-estice şi nord-vestice nu se vor înfiinţa
plantaţii viticole decât în zonele sudice ale ţării, la altitudini mici şi dacă
trebuie întregit masivul.
Favorabilitatea de cultură a terenurilor situate pe pante este
diferită de la treimea superioară la cea mediană şi inferioară a
versanţilor.
Terenurile din treimea superioară au cantităţi mai scăzute de apă,
fertilitate mai redusă dar sunt bine luminate. Cele din treimea inferioară
au însuşiri opuse, în special temperaturile sunt mai scăzute. Condiţiile
oferite în treimea mijlocie sunt intermediare şi favorabile creşterii şi
rodirii viţei de vie.

30
 Din acest motiv, influenţa pe care principalii factori climatici o
manifestă asupra viţei de vie se poate aprecia prin intermediul unor
indicatori specifici climatologiei viticole, printre care: insolaţia reală,
bilanţul termic, suma precipitaţiilor, indicele heliotermic, coeficientul
hidrotermic, indicele de aptitudine oenoclimatică, indicele bioclimatic
al viţei de vie ş.a.
Perioada de calcul a indicatorilor poate fi anul calendaristic sau,
mai adesea, poate fi egală cu numărul de zile de vegetaţie (de la
dezmugurit la căderea frunzelor). Convenţional, perioada de vegetaţie
are ca repere datele de 1.IV. şi 30.IX.
Biocenoza viticolă este alcătuită din totalitatea organismelor din
cadrul biotopului viticol, în principal viţa-de-vie alături de celelalte
specii animale şi vegetale, al căror mediu de viaţă este solul ori
subsolul.
Subsistemul agrofitotehnic cuprinde ansamblul de măsuri
tehnologice prin care omul îşi exercită rolul de constructor al
agroecosistemului viticol şi de factor de reglare, şi care sunt diferenţiate
în funcţie de caracteristicile biotopului, de faza de vegetaţie, de vârsta
plantaţiei ş.a.
Subsistemul socioeconomic înglobează acele materiale (utilaje,
carburanţi, pesticide ş.a.) prin care omul intervine în cadrul
agroecosistemului viticol. De asemenea, aici este cuprinsă şi
componenta socială a acestei activităţi, interesul oamenilor pentru
produsele de natură viticolă şi pentru dezvoltarea economică a acestui
sector.
Observaţie:
- cunoaşterea particularităţilor ecologice ale viţei de vie are
importanţă în elaborarea şi fundamentarea activităţilor tehnice viticole,
ca de exemplu : alegerea arealelor viticole, delimitarea favorabilităţii
arealelor viticole, corectarea unor factori ecologici, zonarea soiurilor
sau aprecierea favorabilităţii anului de recoltă.

31
 TEST DE EVALUARE

1. Enumeraţi indicatorii climatologici:

Răspuns:
Insolaţia reală; bilanţul termic; suma precipitaţiilor; indicele heliotermic;
coeficientul hidrotermic; indicele de aptitudine oenoclimatică; indicele
bioclimatic al viţei de vie.

2. Ce importanţă practică prezintă cunoaşterea

particularităţilor ecologice ale viţei de vie?
Răspuns:

Exerciţii
Exemplu rezolvat:
1. Bilanţul termic:
a) Reprezintă nivelul cumulativ al temperaturii;
b) Reprezintă un prag de temperatură;
c) Influenţează declanşarea fenofazelor.
Rezolvare: a, c
De rezolvat:
2. Un an viticol este favorabil dacă:
a) Precipitaţiile din perioada maturării strugurilor sunt ridicate;
b) Precipitaţiile din perioada maturării strugurilor sunt reduse;
c) Toamnele sunt lungi şi călduroase.
Rezolvare:

32
 1.3. Ciclul biologic al viţei de vie

Reţinem. Ciclul biologic al viţei de vie însumează două

componente: ciclul ontogenetic (multianual) şi ciclul anual. Astfel,
totalitatea schimbărilor intervenite în viaţa plantei, începând cu perioada
de tinereţe şi sfârşind cu declinul biologic, reprezintă ciclul ontogenetic,
deci este egal cu suma ciclurilor anuale de vegetaţie pe care le parcurge
viţa-de-vie.
Ciclul biologic multianual, la vițele obținute din semințe,
cuprinde patru perioade de vârstă: embrionară, juvenilă, matură şi de
declin biologic.
Perioada embrionară începe cu primele diviziuni ale zigotului,
se continuă cu formarea embrionului şi a seminţei şi se încheie la
apariţia primelor frunze adevărate.
Perioada juvenilă (de tinerețe) continuă perioada embrionară şi
durează până în primii ani de rodire. La începutul acestei perioade,
viţele obţinute din seminţe au caracterele şi însuşirile insuficient
consolidate, cu mare plasticitate şi posibilităţi de a se adapta la condiţii
noi (mai ales hibrizii), caracteristici pe care se sprijină îmbunătăţirea
însuşirilor plantelor obţinute şi crearea de soiuri noi.
Perioada de maturitate este perioada rodirii, care durează până la
intrarea viţelor în declin biologic. Durata acestei perioade este variabilă
în funcţie de specie, soi, favorabilitate ecologică şi tehnologică.
Perioada de declin se caracterizează prin reducerea treptată a
proceselor de creştere şi rodire, încheindu-se cu dispariţia fizică a
plantei.
La viţele obţinute pe cale vegetativă se disting următoarele
perioade: de tinereţe convenţională, de maturitate şi de declin.
Perioada de tinereţe convenţională, poartă acest nume deoarece
vârsta plantelor se calculează de la data obţinerii lor. Ea începe din
momentul apariţiei lăstarului cu primele frunze, se încheie la intrarea pe
rod şi durează 3-5 ani. În această perioadă se favorizează creşterea,
urmărindu-se realizarea de plantaţii viticole fără goluri, cu butuci
uniformi şi viguroşi.
Perioada de maturitate (de rodire) poate dura 35-40 ani, când se
realizează creşterea treptată a producţiei până la nivelurile maxime, cu o
plafonare relativă şi, apoi, cu o uşoară diminuare a rodirii.

33
 Perioada de declin se caracterizează prin reducerea treptată a
proceselor de creştere şi scădere sistematică a producţiei. În plantaţii
apar goluri şi exploatarea devine neeconomică.
Ciclul biologic anual (figura nr: 1.22.) însumează totalitatea
manifestărilor morfologice, fiziologice şi biochimice, pe care planta le
parcurge în relaţie directă cu factorii de mediu. Astfel, ciclul anual este
compus din perioada de repaus relativ şi din perioada de vegetaţie.
Prima perioadă durează între 150 şi 180 de zile şi începe odată cu
schimbarea culorii frunzelor și căderea acestora. Sfârşitul perioadei de
repaus relativ este marcat de apariţia primelor picături de sevă,
primăvara, prin secţionarea coardelor (plânsul).
În cadrul acesteia deosebim un repaus obligat (de la sfârşitul
perioadei de vegetaţie activă şi până la desprinderea protoplasmei de
lângă pereţii celulari şi concentrarea ei în jurul nucleului), un repaus
adânc (în care procesele metabolice se desfăşoară cu o intensitate foarte
redusă) şi un repaus facultativ (în care planta este pregătită să reia ciclul
de viaţă, ea fiind menţinută în repaus de temperatură).
Perioada de vegetaţie însumează în condiţiile de climă ale
României între 165-240 zile şi este delimitată de apariţia primelor
picături de sevă la nivelul secţiunilor efectuate cu ocazia tăierilor
(plânsul) şi căderea frunzelor. Lungimea ei este influenţată de
caracteristicile climatice ale anului respectiv şi de caracteristicile
genetice ale soiului altoi şi portaltoi, fiind alcătuită dintr-o succesiune
de faze de vegetaţie, denumite fenofaze. Pentru viţa-de-vie Baggiolini,
în 1952, a identificat un număr de 10 stadii reper, multiplicate ulterior la
16 (Baggiolini şi Baillod, 1993), apoi la 97, prin codul BBCH. Criteriile
de clasificare a fenofazelor ţin cont fie de momentele importante din
cadrul ciclului anual (pornirea în vegetaţie, creşterea, fructificarea,
sfârşitul vegetaţiei) fie de tipul organului la care se referă fenofaza
(organe vegetative sau de rod).
Conform primului criteriu, fenofazele se clasifică astfel (după
Oşlobeanu M., şi colab, 1980):
 fenofaze de trecere (de la perioada de repaus relativ la cea de
vegetaţie activă şi invers): plânsul, căderea frunzelor;
 fenofaze ale creşterii: dezmugurit, creşterea lăstarilor,
maturarea lemnului;
 fenofaze ale fructificării: diferenţierea mugurilor de rod şi
formarea organelor florale, înfloritul, creşterea boabelor, maturarea boabelor.

34
Figura nr: 1.22. – Ciclul anual al viţei de vie, în cele două emisfere (după Gallet P., 1993)

35
 După cel de-al doilea criteriu (Olteanu I., 2000), fenofazele se
clasifică în:
 fenofaze ale organelor vegetative: plâns, dezmugurit,
creşterea lăstarilor, maturarea lăstarilor, căderea frunzelor, creşterea
rădăcinilor;
 fenofaze ale organelor vegetative şi de rod: creşterea
mugurilor, diferenţierea mugurilor de rod, creşterea şi proliferarea
organelor florale;
 fenofaze ale organelor de rod: înfloritul, polenizarea şi
fecundarea, căderea florilor, creşterea şi maturarea boabelor.
Plânsul este rezultatul procesului de absorbţie a apei din sol de
către sistemul radicular şi se declanşează atunci când temperatura
solului tinde către zero biologic. De aceea, portaltoiul este un factor de
influenţă în acest sens. Cantitatea de sevă scursă este variabilă, putând
ajunge şi la 8 l/butuc şi depinde de momentul efectuării tăierilor (iarna
se pierde mai puţină sevă), de modul de secţionare (secţionarea
coardelor pe diafragmă reduce volumul sevei scurse), de numărul
secţiunilor (secţiunile reîmprospătate duc la mărirea pierderii de sevă).
Dezmuguritul implică două subfaze: înmuguritul şi dezmuguritul
propriu-zis. Înmuguritul durează maxim 2 săptămâni şi constă în
umflarea mugurilor ca urmare a aportului de sevă şi a diviziunii
celulare. În această perioadă ei se desprind foarte uşor de pe coarde,
motiv pentru care nu se execută nicio lucrare asupra viţelor.
Dezmuguritul propriu-zis constă în deschiderea mugurilor şi apariţia
primelor frunzuliţe şi se desfăşoară după legea perioadei maxime.
Durata subfazei este de cca. 2 săptămâni şi, deşi există soiuri cu
dezmugurire timpurie, mijlocie şi târzie, ea nu se corelează cu epocile
de maturare a strugurilor. Umiditatea suficientă, temperaturile mai mari
de 10oC, bilanţul termic util de 130-160 oC, efectuarea tăierilor iarna,
conducerea joasă şi sistemul de tăiere scurt se numără printre factorii
care grăbesc dezmuguritul.
Creşterea lăstarilor se realizează după legea perioadei maxime.
La începutul vegetaţiei ritmul de creştere este redus şi se realizează pe
seama substanţelor de rezervă acumulate de plantă, apoi se intensifică
până la înflorit, ca urmare a produselor nou sintetizate, vârful fiind atins
la sfârşitul lunii mai şi începutul lunii iunie, după care acesta descreşte,
deoarece efortul fiziologic al plantei începe să susţină şi rodirea.

36
Factorii de influenţă sunt numeroşi: genetici, climatici (optim 25÷32C
şi 65-75 % din intervalul umidităţii active), modul de conducere a
viţelor (conducerea joasă determină creşteri mai mari), orientarea
elementelor de rod (mugurii cu poziţie superioară pe coardă pornesc
mai repede în vegetaţie), conţinutul în substanţe nutritive ş.a.
Înflorirea se suprapune cu perioada de creştere maximă a
lăstarilor. Orientativ, înflorirea are loc la începutul lunii iunie şi nu se
produce concomitent la toate florile din inflorescenţă, astfel că ea se
eşalonează pe parcursul a 2-3 zile. Cu ocazia înfloririi o parte din flori
cad, cauzele fiind organice, fiziologice, patologice sau climatice. În
general cauzele fiziologice sunt responsabile prin aceea că soiul
respectiv formează un număr mai mare de flori decât poate să susţină
nutritiv. De aceea, înainte de înflorit se pot ciupi lăstarii fertili pentru ca
resursele nutritive să fie dirijate către susţinerea înfloririi. Condiţiile
climatice optime pentru înflorire sunt de 22 ÷ 25oC iar umiditatea
relativă a aerului > 40%.
Creşterea boabelor începe după înflorire, ca urmare a procesului
de polenizare şi fecundare şi se încheie odată cu fenofaza de pârgă.
Durata fenofazei este mai redusă la soiurile cu maturare timpurie şi mai
lungă la cele cu maturare târzie. Dacă cele două procese nu se
desfăşoară normal, bobul poate creşte foarte puţin (meiere) sau până la
mărimea unui bob de mazăre (măzărare sau mărgeluire). Există şi
soiuri, denumite partenocarpice, la care deşi polenizarea nu are loc,
bobul se dezvoltă dar nu conţine seminţe.
Maturarea strugurilor este o fenofază delimitată de intrarea în
pârgă şi maturarea deplină. Pe parcursul acesteia volumul şi greutatea
bobului creşte, aciditatea descreşte, pe fondul acumulării de zaharuri.
Epicarpul capătă treptat culoarea specifică soiului şi se acumulează
substanţele care dau aroma. Există mai multe categorii de maturitate a
strugurilor, şi anume: fiziologică (se atinge când seminţele au
capacitatea de a germina), comercială (în cazul strugurilor pentru
consum în stare proaspătă, când aceştia întrunesc caracteristicile pentru
a fi comercializaţi), tehnologică (se întâlneşte atunci când compoziţia
chimică a strugurilor este favorabilă pentru obţinerea unui anumit
produs), deplină (când conţinutul de zaharuri acumulate şi greutatea
boabelor ating valorile maxime pe fondul unei acidităţi diminuate),
supramaturarea (întâlnită în cazul soiurilor cu aptitudine în acest sens,

37
când are loc creşterea cantităţii de zaharuri acumulate pe fondul
deshidratării bobului, cu consecinţe favorabile asupra vinului obţinut).
Maturarea lemnului şi căderea frunzelor reprezintă o fenofază de
pregătire a perioadei de latenţă. Paralel cu maturarea strugurilor începe
şi maturarea coardelor, de la bază către vârf. În lemn se acumulează
cantităţi mari de glucide iar suberul izolează ţesuturile vii de scoarţă cu
apariţia unui colorit caracteristic. Procesele de asimilaţie încetează iar
frunzele îşi schimbă culoarea, căpătând nuanţe ruginii (la soiurile cu
struguri albi) sau roşiatice (la cele cu struguri negri), apoi cad. Durata
fenofazei depinde de soi, condiţiile de mediu, tehnologia de cultură ş.a.
Observaţie :
- cunoaşterea duratei perioadei de vegetaţie are importanţă în
stabilirea arealelor de cultură a soiurilor;
- soiurile cu perioadă de vegetaţie scurtă se vor cultiva în
podgoriile nordice, iar cele cu perioadă de vegetaţie mai mare în cele
sudice ;
- soiurile cu dezmugurire timpurie vor fi repartizate în arealele
lipsite de brume târzii.

TEST DE EVALUARE

1. Enumeraţi perioadele de vârstă la viţele înmulţite prin

sămânţă:
Răspuns:
Perioadele de vârstă la viţele înmulţite prin sămânţă sunt: perioada
embrionară, perioada juvenilă, perioada de maturitate şi perioada de
declin

2. Caracterizaţi perioada de maturitate la viţele înmulţite

vegetativ.
Răspuns:

38
 Exerciţii
Exemplu rezolvat:
1. Plânsul este o fenofază:
a) a organelor vegetative;
b) o fenofază a organelor de rod;
c) o fenofază a organelor vegetative şi de rod.
Rezolvare: a
De rezolvat:
2. Soiurile care au perioadă scurtă de vegetaţie se cultivă:
a) în podgoriile sudice;
b) în podgoriile nordice;
c) indiferent, acesta nefiind un criteriu de repartizare.
Rezolvare:

REZUMATUL TEMEI

Tema parcursă prezintă în mod succint, pe parcursul a trei unităţi

de învăţare, particularităţile morfologice, ecologice şi biologice ale viţei
de vie. Sunt reliefate elementele care alcătuiesc sistemul radicular şi
partea aeriană a plantei, cu referire la importanţa acestora pentru
activitatea practică. Astfel, sunt reliefate diferenţele dintre sistemul
radicular embrionar şi cel adventiv, sunt descrise elementele cu funcţie
de schelet, elementele provizorii cu funcţie de rodire şi de formare a
scheletului şi elementele care definesc morfologia frunzei, florii,
fructului sau a seminţei.
Cea de-a doua unitate este rezervată particularităţilor ecologice
ale viţei de vie. În cadrul acesteia este prezentată structura
agroecosistemului viticol şi influenţa pe care o au principalii factori
ecologici asupra viţei de vie. Integrarea acţiunii factorilor climatici se
realizează prin calcularea şi interpretarea unor indicatori climatologici
simpli, binari şi ternari, utili pentru stabilirea favorabilităţii pentru
viticultură a arealului respectiv.
În continuare se prezintă ciclul biologic (anual şi multianual) al
viţei de vie. Sunt enumerate perioadele de vârstă care caracterizează
viţele înmulţite prin seminţe sau vegetativ şi sunt descrise principalele
transformări care se produc în viaţa plantelor pe măsura parcurgerii lor.
O atenţie mai mare este acordată ciclului biologic anual, prin
prezentarea succesiunii fazelor de vegetaţie.

39
 Tema nr. 2

ÎNFIINŢAREA ŞI ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR

VITICOLE RODITOARE

Unităţi de învăţare:
 Înfiinţarea plantaţiilor viticole;
 Întreţinerea plantaţiilor viticole în primii ani de la plantare;
 Întreţinerea plantaţiilor viticole în perioada de producţie.

Obiectivele temei:
- cunoaşterea aspectelor care stau la baza alegerii şi pregătirii
terenului în vederea înfiinţării plantaţiilor viticole;
- cunoaşterea aspectelor privitoare la întreţinerea plantaţiilor
viticole;
- însuşirea tehnicilor utilizate la plantare;
- promovarea tehnicilor şi a tehnologiilor performante.

Timpul alocat temei: 6 ore

Bibliografie recomandată:
1. Giugea N., Mărăcineanu L.C. – Viticultură şi oenologie
(tehnologii, tehnici, aplicaţii). Editura Universitaria Craiova, 2005;
2. Mărăcineanu L.C., Giugea N. – Viticultură. Manual
universitar pentru învăţământul la distanţă. Editura Sitech, Craiova,
2013;
3. Olteanu I., Cichi D., Costea D., Mărăcineanu L. – Viticultură
specială. Editura Universitaria Craiova, 2002;
4. Olteanu I. – Viticultură. Editura Universitaria Craiova, 2000;
5. Oşlobeanu M. şi colab., - Viticultură generală şi specială.
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980.

2.1. Înfiinţarea plantaţiilor viticole

Plantaţiile noi de viţă-de-vie roditoare se amplasează în arealele

de cultură cu favorabilitate ecologică.
Reţinem. Etapele premergătoare înfiinţării unei plantaţii viticole
constau în organizarea terenului în unităţi de exploatare (parcele, tarlale
40
ş.a.), realizarea lucrărilor antierozionale (terase, canale de coastă ş.a.),
amplasarea perdelelor de protecţie, a construcţiilor cu utilitate diversă,
asigurarea posibilităţilor de completare a deficitului hidric etc.
Continuarea acestui demers presupune alegerea biosistemului
altoi/portaltoi în funcţie de recomandările cuprinse în lucrările de
zonare şi în reglementările legale aflate în vigoare. Urmează alegerea
modului de cultivare a viţelor, a tipului de tăiere, a orientării rândului, a
distanţelor de plantare, în funcţie de caracteristicile climatice,
pedologice şi orografice ale arealului, de tipul exploataţiei viticole ş.a
(tabelul nr: 2.1., după Olteanu I., 2000).
Defrişarea vegetaţiei lemnoase este o lucrare prin care sunt
înlăturaţi arbuştii şi arborii
izolaţi sau butucii de viţă-de-vie
în cazul defrişării plantaţiei.
După defrişare se realizează o
nivelare a terenului pentru
uniformizarea acestuia.
Repauzarea solului este
indicată pe terenurile defrişate,
cultivate anterior cu viţă-de-vie.
Ea constă în cultivarea timp de
3-5 ani a terenului cu lucernă,
Defrişarea vegetaţiei (38) pentru refacerea structurii şi
fertilităţii solului şi eliminarea
unor focare de boli, dăunători
şi toxine.
Desfundarea terenului
urmăreşte îmbunătăţirea
însuşirilor fizice şi chimice ale
solului. Ea se realizează
mecanizat, prin mobilizarea
solului la adâncimea de 60-70
cm, vara (în cazul plantării din
Desfundarea terenului (38) toamnă) sau toamna (în cazul
plantării din primăvară). După executare este necesară nivelarea
imediată a terenului numai dacă desfundarea a avut loc vara. În cealaltă
situaţie nivelarea are loc înainte de pichetare.

41
 Fertilizarea terenului se realizează înainte de desfundare pentru
ca îngrăşămintele să fie încorporate în sol prin intermediul acestei
lucrări. Dozele se aplică în mod uniform şi se stabilesc prin cartare. Ele
depind de natura solului şi se pot asocia şi cu administrarea de
amendamente pentru corectarea acidităţii solului.
Administrarea de insecticide este necesară pentru combaterea
larvelor dăunătoare (viermi sârmă ş.a.). Se realizează înainte de
desfundare pentru a fi încorporate în sol cu ocazia acestei lucrări.
Pichetarea este lucrarea care constă în marcarea pe teren, cu
ajutorul picheţilor a locului fiecărei viţe, asigurând fiecărui butuc
suprafeţe egale de nutriţie.
Tabelul nr: 2.1.
Clasificarea plantaţiilor viticole

Criteriu Tip de plantaţie Caracteristici

0 1 2
cu distanţe mici 1,1–1,2 m între rânduri; 8000-10000 pl/ha;
Orografia se recomandă soiuri de vigoare mică,
terenului, conducere joasă, încărcături de muguri
fertilitatea reduse
solurilor, cu distanţe mijlocii 1,6-2,2 m între rânduri; 3000-6000 pl/ha;
vigoarea soiurilor se înfiinţează pe soluri cu fertilitate
şi direcţiile de mijlocie cu soiuri de vigoare mijlocie sau
producţie mare
cu distanţe mari 3,0-3,6 m între rânduri; 1500-3000 pl/ha;
se înfiinţează pe soluri fertile cu soiuri
viguroase utilizându-se forme de
conducere înalte sau semiînalte
pe terase se înfiinţează pe terenuri cu pantă mai
mare de 12% cu soiuri pentru vinuri de
Starea de calitate utilizând forme de conducere joase
fertilitate a sau semiînalte
terenului în
zonele fără pe nisipuri pentru înfiinţare se poate folosi material
alternativă de altă săditor nealtoit alcătuit din soiuri cu
utilizare a vigoare mijlocie pentru vinuri albe, roze şi
terenului roşii care îşi menţin aciditatea
pe terenuri se înfiinţează în perimetrele miniere sau pe
degradate haldele de cenuşă de la termocentrale,
după îmbunătăţirea substratului de cultură

42
 Tabelul nr: 2.1. (continuare)
0 1 2
exploataţii viticole se înfiinţează in zone cu favorabilitate
de tip comercial pentru cultura viţei de vie, în areale
delimitate; producţia se comercializează
exploataţii viticole provin din reconstituirea dreptului de
Volumul şi de tip mixt proprietate; producţia este destinată
destinaţia comercializării şi consumului propriu
producţiei exploataţii viticole se amplasează în imediata apropiere a
rezultate pentru consum localităţilor sau în gradina casei; producţia
familial este destinată consumului propriu
plantaţiile viticole se înfiinţează in cadrul staţiunilor de
pilot pentru scop cercetare sau în unităţi de producţie care
experimental doresc promovarea noului
plantaţiile viticole au ca scop instruirea viitorilor specialişti şi
pilot cu scop se înfiinţează în cadrul liceelor şi
didactic universităţilor de profil
exploataţii viticole specificul activităţii este cultivarea viţei de
specializate vie, realizarea producţiei şi valorificarea
integrate acesteia
Gradul de exploataţiile specificul activităţii este cultivarea viţei de
specializare şi viticole specializate vie şi realizarea producţiei urmând ca
modul în care se neintegrate valorificarea să se execute în unităţi
implică în service
valorificarea exploataţiile specificul activităţii este obţinerea
producţiei de viticole mixte producţiei, prelucrarea şi valorificarea
struguri integrate integrală, inclusiv comercializarea acesteia
exploataţiile specificul activităţii este obţinerea de
viticole mixte struguri valorificarea realizându-se în
neintegrate unităţi service
exploataţiile în cadrul acestora activitatea viticolă este
viticole complementară şi cu pondere redusă;
nespecializate producţia poate fi valorificată de unităţi
service

Există mai multe sisteme de pichetare: în pătrat, în dreptunghi,

în hexagon, în rânduri duble, în chinconz sau pe curbele de nivel (figura
nr: 2.1.). Picheţii au o lungime de 0,5–0,6 m, pentru conducerea joasă a
viţelor, sau 1,0–1,2 m, pentru conducerea semiînaltă şi înaltă a viţelor,
deoarece serveşte şi la susţinerea creşterilor în primii ani de la plantare.
Plantarea viţei de vie este o lucrare importantă, de care
depinde realizarea unor plantaţii fără goluri, longevive şi cu
productivitate maximă. Ea se poate realiza primăvara, lunile martie–
43
aprilie, toamna, înainte de apariţia primelor geruri, pe parcursul lunilor
octombrie şi noiembrie sau vara, în cazuri speciale. Plantarea se poate
realiza manual, în gropi, cuiburi, şanţuri, semimecanizat, cu burghiul
hidraulic, sau mecanizat.
Premergător
plantării vor fi selectate
numai acele viţe care
corespund standardelor,
fiind îndepărtate cele la
care calitatea concreşterii
la altoire este
necorespunzătoare.
Metoda de
plantare va fi aleasă în
funcţie de natura
substratului şi de
posibilităţile tehnice. De
exemplu, în cazul
terenurilor filoxerate,
când plantarea se
realizează manual, viţele
reţinute pentru plantare
vor fi fasonate mediu,
prin reducerea
Figura nr: 2.1.-Sisteme de pichetare a dimensiunilor cordiţei la
terenului 3–4 ochi, scurtarea
rădăcinilor la 8–10 cm şi înlăturarea porţiunii de altoi de deasupra
punctului de inserare al cordiţei. Pregătirea plantării continuă cu
parafinarea viţelor şi mocirlirea acestora, utilizând un amestec format
din dejecţii proaspete de bovine gestante (50–66%) şi pământ de la
locul plantării (50–34%). Acestea se aduc în stare fluidă prin adăugarea
apei, după care are loc imersiunea viţelor altoite pe treimea de la bază.
Pentru realizarea gropilor se sapă (manual sau mecanizat) fie în
partea de sud a pichetului (pentru orientarea N–S a rândului), fie în
partea de vest a acestuia (pentru orientarea E–V a rândului),
respectându-se dimensiunile de 40/40/50 cm (figura nr: 2.2.).

44
 Figura nr: 2.2. - Plantarea manuală a viţei de vie:
a) aşezarea viţei în groapă; b) acoperirea rădăcinilor cu pământ;
c) administrarea de gunoi de grajd şi apă; d) administrarea
insecticidului, umplerea gropii cu pământ şi muşuroirea
(după Olteanu I., 1990)
În peretele de lângă pichet se realizează o scobitură, la baza
acestuia, urmată de reintroducea în groapă a unei cantităţi din pământul
mai fertil, pentru a forma un muşuroi în acest loc. Pe el se aşează viţa,
cu rădăcinile dispuse radial, astfel încât punctul de altoire să se situeze
peste nivelul solului cu 1–2 cm. Peste rădăcini se introduce un strat de
pământ fertil, care se tasează, în grosime de 15–20 cm. Se adaugă
câteva kilograme de gunoi de grajd (între 2 şi 6 kg) bine fermentat, apoi
se udă cu 5–10 litri de apă. Se continuă cu administrarea a 5 g insecticid
după care se adaugă pământ până la umplere, se tasează şi se
muşuroieşte.
În vederea completării golurilor care pot apare, se are în vedere
un surplus de viţe de 4–5%, plantate în solarii, în pungi de polietilenă.
În cazul terenurilor nisipoase alegerea metodei de plantare se va realiza
astfel încât sistemul radicular să fie situat la adâncimi la care se pot
întruni condiţii optime pentru creşterea sa. Aceasta înseamnă că
rădăcinile trebuie să se găsească la o adâncime mai mare decât aceea
până la care se propagă, iarna, temperaturile nocive iar vara umiditatea
este foarte redusă. Se recurge la plantarea în gropi adânci de 70 cm
(figura nr: 2.3., după Olteanu I., 1990), la plantarea în cuiburi, la 1,5 m
adâncime (figura nr: 2.4., după Oprea D.D., 1965) sau la plantarea în
şanţuri, la 3,0 m adâncime, de unde creşterile anuale sunt aduse prin
marcotări succesive la suprafaţă (figura nr: 2.5., după Oprea D.D.,

45
 1965). În acest caz, se practică o
fasonare lungă, prin secţionarea
cordiţei la 30 cm şi a sistemului
radicular la 15 cm.
O altă particularitate este
aceea că nu este obligatorie
folosirea materialului săditor altoit,
întrucât filoxera nu găseşte pe
nisipuri condiţiile necesare
Figura nr: 2.3. – Plantarea în gropi dezvoltării.
individuale pe nisipuri

Figura nr: 2.4. – Plantarea în cuiburi

Figura nr: 2.5. – Plantarea în şanţuri

46
 Ca variante de lucru, pentru completarea golurilor mai ales,
întâlnim plantarea cu plantatorul sau în gropi cu diametrul redus,
efectuate cu motoburghiul sau cu burghiul manual (figura nr: 2.6.).
O alternativă de efectuare a gropilor pentru plantare, se bazează
pe efectul de dizlocare a solului în contact cu apa sub presiune (1,5-2,0
atmosfere), fiecare pompă putând deservi până la opt burghie hidraulice
(figura nr: 2.6.).
Datorită productivităţii sporite, această metodă poate fi utilizată
cu succes în cazul
înfiinţării de plantaţii
viticole pe suprafeţe
întinse (Nicolaescu
Gh., şi colab., 2008) şi
se asociază cu
fasonarea scurtă a
butaşului, la 2 ochi în
ceea ce priveşte cordiţa
şi după 2 cm, în cazul
sistemului radicular.
Plantarea
mecanizată se
realizează cu maşini ghidate prin sistemul de poziţionare globală (GPS)
şi, în funcţie de complexitatea lor, asigură fixarea butaşului la loc
definitiv, tasarea solului, poziţionarea tutorelui, administrarea apei ş.a.
Eficienţa lor economică este ridicată, asigurând o productivitate de 4 – 5
ha/zi în condiţiile reducerii
necesarului de forţă de muncă.
Cu toate acestea, principiile din
biologie privitoare la
repartizarea rădăcinilor în sol,
cu ocazia plantării, nu pot fi
respectate, mecanizarea
determinând dirijarea iniţială a
rădăcinilor către suprafaţă, după
care, pe măsura creşterii şi a
dezvoltării de noi ramificaţii,
Plantare mecanizată (40) acestea să capete o orientare
firească, spre straturile de adâncime.

47
 Observaţie. Climatul ţării noastre este favorabil culturii viţei de
vie, condiţii propice întâlnindu-se atât în regiunile colinare cât şi la şes,
pe aproape toate tipurile de sol. La amplasarea noilor plantaţii viticole
trebuie să se ţină seama de condiţiile climatice, pedologice şi orografice,
în funcţie de acestea alegându-se acele soluţii tehnice care să asigure
reuşita lucrării propuse (tabelul nr: 2.2).
Tabelul nr: 2.2.
Criterii ecologice importante pentru alegerea amplasamentelor
viticole
Nr.crt. Criteriu Favorabilitate
1. Lungimea perioadei de vegetaţie ≥ 170 zile
2. Insolaţia reală ≥ 1300 ore
3. Bilanţul termic global ≥ 2700 oC
4. Precipitaţii 400 - 800 mm/an din care
250 mm în perioada de
vegetaţie
5. Indicele heliotermic Între 2,35 şi 2,70
6. Indicele bioclimatic al viţei de vie Între 5 şi 15
7. Indicele de aptitudine ≥ 4300
oenoclimatică
8. Panta ≤ 25-30%.
9. Expoziţia S, S-E, S-V
10. Altitudinea ≤ 500 m
11. pH 6,5-7,5
12. Volumul edafic util ≥ 72%
13. Densitate aparentă ≤ 1,6 g /cm3
14. Grosimea stratului de sol explorat ≥ 100 cm
de rădăcini
15. Factori climatic critici (grindină, Absenţi sau cu prezenţă
brume ş.a.) întâmplătoare
TEST DE EVALUARE

1. Clasificaţi plantaţiile viticole în funcţie de orografia

terenului, fertilitatea solurilor, vigoarea soiurilor şi direcţiile de
producţie
Răspuns:
În funcţie de acest criteriu plantaţiile viticole pot fi: cu
distanţe de plantare mici, mijlocii şi mari.
48
 2. Descrieţi metoda de plantare manuală, pe terenuri
filoxerate, a viţei de vie.
Răspuns:

Exerciţii.

Exemplu rezolvat:
1. Pentru a fi favorabil culturii viţei de vie, cum trebuie să
fie terenul ales?
a) trebuie să aibă o expoziţie sudică, sud-estică sau sud-
vestică;
b) trebuie să aibă o frecvenţă ridicată a grindinii;
c) trebuie să asigure minim 170 zile de vegetaţie;
d) trebuie să se găsească la altitudini de peste 600 m;
e) trebuie să asigure un bilanţ termic global mai mic de
2700oC.
Rezolvare: a, c

De rezolvat:
2. Alegeţi răspunsurile corecte din enumerarea următoare:
a) fertilizarea terenului în vederea plantării se realizează după
desfundare;
b) plantarea viţei de vie pe nisipuri se realizează în gropi, în
cuiburi şi în şanţuri;
c) folosirea de material săditor viticol altoit este obligatorie
pentru plantarea pe nisipuri;
d) plantarea viţei de vie se realizează toamna, primăvara sau
vara;
e) repauzarea solului este necesară pe terenurile cultivate
anterior cu viţă-de-vie.
Rezolvare:

49
 Întreţinerea plantaţiilor viticole în primii ani de la plantare

Reţinem. Are ca scop o bună înrădăcinare, o bună prindere la

plantare şi grăbirea intrării pe rod, motiv pentru care în primii trei ani de
la plantare viţele beneficiază de o atenţie deosebită din partea
viticultorilor.
Începând din anul patru, accentul se pune pe realizarea
producţiei viticole, fapt care se bazează pe aplicarea unui complex de
măsuri agrotehnice care cuprind tăierile de rodire, completarea
deficitului hidric, corectarea resurselor trofice, combaterea bolilor şi
dăunătorilor, lucrările solului.
Lucrările agrofitotehnice aplicate în anul I de la plantare
Afânarea solului se realizează pentru a reda această caracteristică
solului care este afectat de tasările succesive din timpul lucrărilor de
pregătire şi efectuare a
plantării. Pentru aceasta
solul se mobilizează pe o
adâncime de 12-14 cm pe
intervalul dintre rânduri.
Pe parcursul
perioadei de vegetaţie se
execută 4-5 praşile,
mecanizat pe intervalul
dintre rânduri, şi manual, pe
rând, cu scopul de a menţine
Plantaţie viticolă nouă,Banu Mărăcine starea de afânare a solului
(original) dar şi pentru combaterea
buruienilor. Lucrarea manuală pe rând poate fi înlocuită de plugul cu
palpator care retrage organele active în dreptul butucilor sau al
sistemului de susţinere. La sfârşitul perioadei de vegetaţie are loc o
arătură adâncă, la 16-18 cm, cu răsturnarea brazdei către rândul de viţă-
de-vie pentru protejarea acesteia pe timpul iernii.
Fertilizarea plantaţiilor viticole nu se efectuează deoarece
plantele au sistemul radicular insuficient dezvoltat nepermițând
utilizarea la nivel optim a substanţelor nutritive administrate. Pe
terenurile nisipoase, pe intervalul dintre rânduri, se pot înfiinţa culturi
folosite ca îngrăşământ verde.

50
 Irigarea devine necesară atunci când umiditatea din sol este
insuficientă, apa administrându-se într-o copcă, fiecărei plante
revenindu-i 5 - 10 litri de apă. După această lucrare muşuroiul se reface.
Întreţinerea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare este necesară
pentru a preveni degradarea teraselor, colmatarea canalelor etc.
Supravegeherea ieşirii lăstarilor din muşuroi se realizează în
perioada 15 mai – 15 iunie. Ea constă în distrugerea crustei, înlăturarea
bulgărilor de pământ pentru uşurarea creşterii lăstarilor şi distrugerea
larvelor de insecte prin prăfuiri cu insecticide, după care muşuroiul se
reface.
Copcitul este necesar pentru a se preveni separarea altoiului de
portaltoi. Se realizează de două ori (în a doua jumătate a lunilor iunie şi
august) prin desfacerea muşuroiului şi înlăturarea rădăcinilor generate
de altoi, a celor superioare ale portaltoiului şi a lăstarilor crescuţi din
acesta. După cel de-al doilea copcit muşuroiul nu se mai reface pentru a
se asigura lăstarilor condiţii optime de creştere şi maturare.
Legatul lăstarilor se realizează deoarece aceştia, din cauza
ţesuturilor mecanice insuficient dezvoltate, nu-şi pot menţine poziţia
verticală decât până la lungimea de 40-50 cm, după care se apleacă pe
sol îngreunând realizarea lucrărilor agrofitotehnice. De aceea ei se leagă
de tutore, de două ori, la fiecare spor de creştere de 40-50 cm.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se realizează cu fungicide
care nu provoacă arsuri la nivelul frunzei (fungicide acuprice), în prima
parte a perioadei de vegetaţie, iar în cea de-a doua parte a perioadei de
vegetaţie se vor folosi fungicidele cuprice care favorizează şi maturarea
lemnului.
Asigurarea autenticităţii şi desimii de plantare constă în
îndepărtarea plantelor fără autenticitate certă, a celor care prezintă
simptomele unor boli virotice şi înlocuirea acestora cu viţe sănătoase
din soiul destinat plantării.
Protejarea viţelor pe timpul iernii are loc prin răsturnarea
brazdei spre rândul de viţă-de-vie după care lucrarea se completează
manual. Se realizează astfel un muşuroi de cca. 30 cm înălţime care
protejează primii muguri de la baza coardelor.

51
 Lucrările agrofitotehnice aplicate în anul II de la plantare
Lucrările de întreţinere aplicate în acest an sunt asemănătoare
cu cele practicate în anul I, la care se adaugă şi alte lucrări noi, specifice
perioadei de vârstă a plantelor.
Dezmuşuroitul se realizează primăvara, în momentul în care
temperatura nu mai atinge niveluri critice pentru organele viţei de vie,
orientativ -8÷-9oC.
Tăierea în lemnificat are ca obiectiv formarea butucilor şi se
execută în funcţie de tipul de tăiere preconizat. De exemplu, pentru
conducerea joasă, tipul de tăiere Teremia, din creşterile formate se
realizează 2 cepi de 2-3 ochi fiecare iar pentru conducerea semiînaltă se
formează o cordiţă care continuă formarea trunchiului.
Copcitul se realizează concomitent cu lucrările de tăiere şi care
se repetă în luna august.
Operaţiunile în verde care se efectuează constau în plivitul
lăstarilor de prisos (cei cu vigoare redusă sau foarte mare, cei cu
inserare nefavorabilă), pe fiecare butuc rămânând 3-4 lăstari, de regulă
cei situaţi la partea superioară. De asemenea, la fiecare spor de creştere
lăstarii se dirijează în poziţie verticală, la care se pot adăuga şi alte
lucrări (ex. cârnitul) în funcţie de tipul de tăiere preconizat.
Fertilizarea se realizează prin administrarea pe cale radiculară
sau extraradiculară a îngrăşămintelor în doze care variază în funcţie de
starea momentană de aprovizionare a solului comparativ cu un optim
considerat. Orientativ se administrează 100 - 150 kg/ha s.a. N şi P2O5 şi
100 - 120 kg/ha s.a. K2O.
Instalarea mijloacelor de susţinere este necesară deoarece
planta nu poate menţine lăstarii în poziţie verticală, aceştia orientându-
se către sol, lucru care
îngreunează realizarea
mecanizată a lucrărilor
agrofitotehnice şi obtinerea
unui micro-climat favorabil
proceselor fiziologice.

Figura nr: 2.7. – Sistem de susţinere cu

ancoră sau contrafort

52
 Susţinerea pe spalier
este generalizată în practică
datorită avantajelor pe care
le oferă şi anume:
durabilitate mare, economie
de forţă de muncă, permite
mecanizării lucrărilor,
prezintă rezistenţă la
intemperii, permite dirijarea
optimă în spaţiu a
elementelor de rod ş.a. El
este alcătuit din: stâlpi
Pregătiri pentru instalerea ancorelor,
(fruntaşi şi mijlocaşi), trei
Drăgăşani (original)
etaje de sârme, dintre care
ultimele două sunt duble, ancore şi sisteme de întindere a sârmelor.
Astfel, pentru conducerea joasă, etajele vor fi plasate la 60, 100 şi 150
cm înălţime; pentru conducerea semiînaltă la 70, 110 şi 160 cm
înălţime, iar pentru conducerea înaltă la 100, 140 şi 190 cm faţă de sol
(figura nr: 2.7. Sârmele perechi vor fi fixate de o parte şi de alta a
stâlpilor şi au diametrul de 2,5 mm. La nivelul primului etaj se poate
găsi o singură sârmă, de obicei mai groasă decât celelalte (2,8–3,0 mm).
Celelalte lucrări (lucrările solului, combaterea bolilor şi
dăunătorilor, asigurarea desimii de plantare ş.a.) se realizează în mod
similar anului I.

Lucrările agrofitotehnice aplicate în anul III de la plantare

În anul III soluţiile tehnice adoptate sunt asemănătoare cu cele
din anul precedent, deosebiri înregistrându-se la tăierea în lemnificat
unde se urmăreşte formarea acelor elemente caracteristice fiecărui tip de
tăiere. De exemplu, pentru conducerea joasă, tipul de tăiere Teremia,
prin tăiere de realizează cepi de 2-3 ochi fiecare. Pentru conducerea
semiînaltă sau înaltă se definitivează trunchiul şi se începe formarea
cordonului (ex. tipul de tăiere cu cordon Cazenave).
Fertilizarea se realizează prin administrare de N, P, K în doze
orientative de 150-200 kg/ha s.a. N şi P2O5 şi 150-180 kg/ha s.a. K2O.
Protejarea în timpul iernii se realizează în funcţie de modul de
protejare ales: parţială, prin muşuroire, în arealele de cultură

53
neprotejată; totală, în cazul culturii protejate; prin protejarea coardei
provenite din cepul de siguranţă, ca formă de semiprotejare.

TEST DE EVALUARE

1. Precizaţi care este rolul lucrărilor de întreţinere

practicate în primii ani de la plantare?
Răspuns:
Lucrările de întreţinere aplicate în primii ani de la plantare au ca scop
o bună înrădăcinare, o bună prindere la plantare şi grăbirea intrării pe
rod.
2. Precizaţi avantajele oferite de susţinerea pe spalier.
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Selectaţi afirmaţiile pe care le consideraţi corecte,
privitoare la lucrarea de copcit.
a) se efectuează doar în primul an de la plantare;
b) se efectuează de două ori în perioada de vegetaţie;
c) constă în îndepărtarea rădăcinilor superioare ale
portaltoiului, a lăstarilor emişi din portaltoi şi a rădăcinilor
emise de altoi;
d) e utilă doar în arealele secetoase;
e) se realizează concomitent cu legarea lăstarilor.
Rezolvare: b, c
De rezolvat:

54
 2. Selectaţi din enumerarea următoare lucrările care se
aplică în anul I de la plantare:
a) instalarea mijloacelor de susţinere;
b) afânarea solului;
c) supravegherea ieşirii lăstarilor din muşuroi;
d) fertilizarea;
e) copcitul.
Rezolvare:

2.3. Întreţinerea plantaţiilor viticole roditoare

Reţinem. Îngrijirea şi exploatarea plantaţiilor viticole roditoare

cuprinde lucrări fitotehnice şi lucrări agrotehnice. Dintre lucrările
fitotehnice, tăierile în lemnificat (în uscat) au importanţă deosebită
pentru rodire. Tăierea în lemnificat reprezintă operaţiunea prin care se
îndepărtează o parte din creşterile anuale şi multianuale,
dimensionându-se la lungimi favorabile cele rămase. Clasificarea
tăierilor se poate realiza în funcţie de mai multe criterii (tabelul nr: 2.3.,
după Olteanu I., 2000).
Alăturarea dintre sistemul de
tăiere, forma de conducere a
butucilor şi modul de dirijare a
coardelor formează aşa-numitele
tipuri de tăiere (figura nr: 2.8.).
Revizuirea mijloacelor de
susţinere. Scopul lucrării este de a
menţine în stare de utilizare
eficientă mijloacele de susţinere
care, din cauza intemperiilor şi a
lucrărilor de întreţinere, se pot
Agregat pentru tăiere mecanizată deteriora prin ruperea stâlpilor, a
(40) sârmelor ş.a.
Conducerea şi legarea coardelor. Această operaţiune este
necesară pentru a face posibilă susţinerea rodului şi utilizarea polarităţii
pentru dirijarea creşterii şi rodirii.
Ca urmare, vor fi favorizate, în ceea ce priveşte dezmugurirea,
viteza şi vigoarea de creştere, toate complexele mugurale care deţin o
poziţie superioară pe coarde.

55
 Tabelul nr: 2.3
Clasificarea tăierilor
Clasificare Felul tăierilor Scop
Tăierile de se aplică în primii 3-5 ani de la plantare şi au ca scop dimensionarea
formare părţii aeriene a butucului în funcţie de tipul de tăiere preconizat
Tăierile de se aplică anual, după execuţia celor de formare şi până ce potenţialul
rodire vegetativ şi de producţie scade sistematic
se aplică viţelor afectate de accidente climatice (îngheţ, brumă şi
Tăierile de grindină), prin ele refăcându-se procesele de creştere şi de rodire
refacere
Tăierile de regenerare se aplică viţelor îmbătrânite prematur
După scopurile Tăierile de se aplică în plantaţiile bătrâne, care ar urma să fie desfiinţate în
pentru care se epuizare următorii 3-5 ani
execută Tăierile care includ se aplică în perioada de vegetaţie
lucrări şi operaţii în
verde
Tăierile de aplicate în plantaţiile viticole supuse retehnologizării
transformare
După modul de tăieri manuale, semimecanizate şi mecanizate
execuţie
În funcţie de sistem de tăiere scurt (cu cepi de rod)
lungimea sistem de tăiere mixt (cu verigi de rod)
elementelor de rod sistem de tăiere lung (cu coarde de rod)

56
 Teremia
Tăierea de Huşi

Cordon Sylvoz unilateral

Cordon Cazenave unilateral

Pergola raţională

Cordon Chablis

Guyot dublu Guyot multiplu pe semitrunchi

Figura nr: 2.8. – Tipuri de tăiere utilizate în viticultură
(selecţie după Oşlobeanu M. şi colab., 1980)

57
 Astfel avem conducere vertical-ascendentă, oblic-ascendentă,
orizontală, vertical-descendentă, oblic-descendentă şi orizontal-arcuită
(figura nr: 2.9., după Olteanu I., 1990).

Figura nr: 2.9. - Modalităţi de dirijare a coardelor după tăiere şi influenţa

asupra creşterii lăstarilor
Copcitul este o lucrare necesară şi
după intrarea pe rod, pentru prevenirea
separării altoiului de portaltoi şi formarea
sistemului radicular la suprafaţa solului
(figura nr: 2.10., după Oşlobeanu M.,
1980). Lucrarea se realizează primăvara,
odată cu tăierea în uscat, sau în luna
Figura nr: 2.10.-Copcitul august când, datorită ritmului de creştere
viţei de vie încetinit, rădăcinile se refac cu greutate.
Studiile efectuate la Institutul Viti-Vinicol
Magaraci, din Crimea, oferă posibilitatea renunţării la această
operaţiune, în condiţiile în care butaşul altoit sau nealtoit, este plantat

58
după ce a fost protejat cu un tub de polietilenă care protejează tulpina
subterană a plantei (figura nr: 2.11., după Nicolaescu Gh. şi colab.,
2008).
Lucrările solului care se aplică în plantaţiile viticole au drept
scop îmbunătăţirea caracteristicilor hidrofizice ale acestuia dar şi
reducerea concurenţei pentru apă şi elemente minerale pe care o
exercită buruienile.
În funcţie de frecvenţa lor lucrările
solului pot fi anuale şi periodice. În
categoria celor anuale se încadrează:
- lucrarea adâncă de toamnă care se
realizează pe intervalele dintre rânduri la o
adâncime de 18-20 cm, după recoltarea
strugurilor, cu întoarcerea brazdei către
rândul de viţă-de-vie pentru a favoriza
protecţia butucilor;
- lucrarea semiadâncă de primăvară
se realizează la 14-16 cm adâncime şi are
drept scop refacerea stării de afânare a
solului. Acesta se tasează ca urmare a
precipitaţiilor din timpul iernii şi a lucrărilor
efectuate în primăvară.
- lucrările superficiale ale solului
Figura nr: 2.11. – Butaş care constau în mobilizarea acestuia pe o
plantat, pregătit pentru adâncime de 5-8 cm, de 3-6 ori în perioada
evitarea copcitului de vegetaţie, folosind cultivatorul, discul sau
freza în funcţie de starea de îmburuienare a
terenului. Solul de pe rând poate fi mobilizat manual sau prin
intermediul utilajelor cu palpator, care sesizează obstacolul şi retrage
organul activ din sol înainte ca acesta să provoace daune viţei-de-vie.
Pentru reducerea consumurilor energetice şi diminuarea gradului de
îmburuienare o parte din lucrările solului pot fi înlocuite de lucrarea de
erbicidare. Acestea se pot aplica preemergent sau postemergent, pe
întreaga suprafaţă sau în benzi.
Ca lucrare periodică, subsolarea constă în afânarea solului pe o
adâncime de 35-45 cm fără întoarcerea brazdei. Se execută din 2 în 2
intervale, o dată la 3 - 4 ani pe solurile argiloase, la 4 - 5 ani pe solurile

59
lutoase şi o dată la 5 - 6 ani pe cele nisipoase. Scopul lucrării este de a
îmbunătăţi caracteristicile hidrofizice ale solului.

Plug viticol, Sâmbureşti (original)

Utilaj cu palpator pentru lucrările solului

(Nicolescu Gh., 2008)
Operaţiuni în verde pentru dirijarea mecanismelor fiziologice în
ecosistemul viticol. În funcţie de frecvenţa de aplicare şi efectul
execuţiei, lucrările şi operaţiunile în verde se pot împărţi în următoarele
4 grupe:
- lucrări aplicate curent: dirijarea şi legatul lăstarilor;
- operaţiuni în verde pentru dirijarea mecanismelor fiziologice
în biosistemul viticol: plivitul lăstarilor, ciupitul, copilitul şi cârnitul;
- operaţiuni în verde pentru îmbunătăţirea calităţii strugurilor
de masă: răritul inflorescenţelor şi ciorchinilor, suprimarea unei părţi
din inflorescenţă sau ciorchine, aplicarea substanţelor de creştere,
cizelarea strugurilor;

60
 - operaţiuni ocazionale: incizia inelară, desfrunzitul parţial,
cizelatul strugurilor pe butuc.
Fertilizarea. Înfiinţarea plantaţiilor de viţă-de-vie se realizează,
în general, pe terenuri în pantă, erodate, pe nisipuri sau alte terenuri cu
aprovizionare mai redusă în elemente nutritive. Caracteristica de
monocultură şi spaţiul de nutriţie limitat determină extragerea din sol a
unor însemnate cantităţi de substanţe minerale astfel încât completarea
resurselor trofice este o lucrare necesară. La stabilirea dozelor de macro
şi microelemente trebuie să se ţină seama de starea aprovizionării cu
elemente nutritive a solurilor, în raport cu o valoare optimă considerată,
şi de realizarea obiectivelor urmărite de tehnologul viticultor, prin
realizarea anumitor raporturi între N, P, K. Astfel, poate influenţa
pozitiv creşterea butucilor (1:1:1); diferenţierea mugurilor şi creşterea
producţiei în anul următor (1:1:1,5); acumularea suplimentară de
zaharuri (1:1,5:1,5); creşterea acidităţii strugurilor (1,5:1:1,5).
Fertilizarea plantaţiilor viticole se poate realiza cu îngrăşăminte chimice
şi organice pe cale radiculară sau/şi extraradiculară.
Irigarea. Datorită sistemului radicular bine dezvoltat
completarea deficitului hidric devine necesară în situaţia în care arealul
viticol se găseşte într-o zonă
secetoasă. Elementele regimului
de irigaţie al viţei de vie se află
sub influenţa unor factori de
natură biologică, climatică,
pedologică dar şi sub influenţa
interacţiunii dintre acestea.
Administrarea normelor de
udare este bine să se realizeze la
acele momente (fenofaze) când
Irigare prin picurare, Banu Mărăcine, cerinţele pentru umiditate sunt
poligonul experimental (original) mai accentuate: dezmugurit,
creşterea intensă a lăstarilor, creşterea intensă a boabelor.
Protecţia fitosanitară. Soiurile de viţă-de-vie manifestă
sensibilitate faţă de o serie de agenţi patogeni care, prin acţiunea lor, pot
compromite recolta de struguri atât din punct de vedere cantitativ cât şi
calitativ. Pentru diminuarea acestor neajunsuri se va avea în vedere
combaterea principalelor boli criptogamice (mana, făinarea, putregaiul

61
 cenuşiu) dar şi activitatea unor
insecte ca de exemplu acarienii şi
moliile viţei de vie.
Completarea golurilor.
Efectul cumulat al acţiunii
factorilor de mediu nefavorabili,
afinitatea redusă dintre altoi şi
portaltoi, acţiunea bolilor
criptogamice sau aplicarea
neraţională a tehnologiilor de
cultură, determină apariţia unor
goluri în plantaţie. Acestea pot fi
completate cu material săditor
fortificat în pungi de polietilenă sau
prin marcotaj în funcţie de vârsta
Maşină aplicat tratamente fitosanitare, plantaţiei.
Sâmbureşti (original) Recoltarea strugurilor se
realizează diferenţiat în funcţie de soiul cultivat, numai atunci când este
vreme frumoasă, fără precipitaţii, rouă sau ceaţă. Lucrarea se poate
realiza atât manual cât şi mecanizat. Gradul de maturare al strugurilor se
interpretează în funcţie de valorile
care indică mersul coacerii, adică
evoluţia acidităţii, a conţinutului
în glucide şi a greutăţii bobului.
Pentru strugurii de masă
recoltarea se realizează la
maturitatea comercială, atinsă
atunci când raportul
glucide/aciditate este cuprins între
2,5 şi 4,5. Recoltarea are loc
eşalonat, pe măsura valorificării,
concomitent realizându-se
cizelatul ciorchinilor (prin
îndepărtarea boabelor sau a
segmentelor de ciorchine cu
boabe insuficient dezvoltate). Recoltarea mecanizată, Oprişor
Recoltarea strugurilor (original)
pentru vin are loc la maturitatea tehnologică, ceea ce poate corespunde

62
sau nu cu maturitatea deplină. Se realizează manual sau mecanizat dar
indiferent de metoda aleasă se are în vedere ca aceştia să nu intre în
contact cu elemente metalice neprotejate anticoroziv, deoarece mustul
se poate îmbogăţi în ioni de fier iar vinul este predispus la casare. O altă
regulă este ca aceştia să fie transportaţi rapid la locul de vinificare
pentru prevenirea casării oxidazice.

TEST DE EVALUARE
1. Clasificaţi tăierile în funcţie de lungimea elementelor de
rod
Răspuns:
În funcţie de acest criteriu tăierile pot fi cu elemente de rod scurte, lungi
şi mixte

1. Enumeraţi câteva tipuri de tăiere la care se practică

sistemul de tăiere mixt:
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Printre operaţiunile în verde pentru îmbunătăţirea
calităţii strugurilor de masă se numără:
a) cizelarea strugurilor;
b) răritul inflorescenţelor;
c) dirijarea lăstarilor;
d) legarea lăstarilor.
Rezolvare: a, b

63
 De rezolvat:
2. Lucrările superficiale ale solului se realizează:
a) prin întoarcerea brazdei către rândul de viţă de vie pentru
protejarea acesteia;
b) pentru combaterea buruienilor;
c) pe parcursul perioadei de vegetaţie;
d) periodic, la adâncimea de 35-45 cm;
e) la sfârşitul perioadei de vegetaţie.
Rezolvare:

REZUMATUL TEMEI

Prezenta temă este structurată pe trei unităţi de învăţare care

prezintă etapele urmărite pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole, pentru
întreţinerea acestora în primii ani de la plantare, apoi pentru întreţinerea
plantaţiilor viticole aflate în producţie. Sunt descrise etapele
premergătoare înfiinţării unei plantaţii, ca de exemplu organizarea
terenului în unităţi de exploatare sau amplasarea perdelelor de protecţie
(unde este cazul), apoi cele care trebuiesc parcurse în continuare:
defrişarea vegetaţiei lemnoase, repauzarea solului, desfundarea şi
fertilizarea terenului, pichetarea şi plantarea viţei de vie. Informaţiile
sunt completate prin prezentarea tipurilor de plantaţii împreună cu
caracteristicile pe care le întrunesc exploataţiile viticole.
Întreţinerea plantaţiilor viticole în primii ani de plantare
urmăreşte realizarea unei bune înrădăcinări, grăbirea intrării pe rod şi
obţinerea unei plantaţii fără goluri. Pentru aceasta se realizează atât
lucrări agrotehnice cât şi lucrări fitotehnice, eşalonate pe parcursul
primilor trei ani şi diferenţiate în funcţie de scop şi faza de vegetaţie. O
atenţie deosebită în această etapă se acordă tăierilor de formare, care au
ca obiectiv realizarea cadrului morfologic (tipul de tăiere) care va
susţine rodirea.
Începând cu anii următori accentul se pune pe realizarea
producţiei de struguri, fapt care bazează pe aplicarea unui complex de
măsuri agrofitotehnice care include lucrările solului, fertilizarea, tăierea
în lemnificat, dirijarea coardelor, copcitul, aplicarea operaţiunilor în
verde, irigarea ş.a.

64
 Tema nr. 3

PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL

Unităţi de învăţare:
 Metode de înmulţire a viţei de vie ;
 Obţinerea materialului biologic pentru altoire;
 Producerea materialului săditor viticol altoit.

Obiectivele temei:
- cunoaşterea aspectelor biologice care stau la baza înmulţirii
viţei de vie;
- cunoaşterea tehnologiilor folosite pentru obţinerea materialului
săditor viticol;
- caracterizarea modului de organizare a unităţilor de producere a
materialului săditor viticol.

Timpul alocat temei: 6 ore

Bibliografie recomandată :
1. Popescu V., Chira L., Dejeu L. – Producerea materialului
săditor pentru legume, pomi şi viţa de vie. Editura M.A.S.T., Bucureşti,
2007;
2. Giugea N., Mărăcineanu L.C. – Viticultură şi oenologie
(tehnologii, tehnici, aplicaţii). Editura Universitaria Craiova, 2005;
3. Mărăcineanu L.C., Giugea N. – Viticultură. Manual
universitar pentru învăţământul la distanţă. Editura Sitech, Craiova,
2013;
4. Olteanu I. – Viticultură. Editura Universitaria Craiova, 2000.

3.1. Metode de înmulţire a viţei de vie.

Înmulţirea (reproducerea) constituie o însuşire fundamentală a

organismelor vii prin care are loc conservarea şi perpetuarea speciei
respective.
Reţinem. În cazul viţei de vie înmulţirea are loc prin două căi:
sexuată (generativă, prin seminţe) şi asexuată (vegetativă, prin porţiuni
de plantă).
65
 Înmulţirea sexuată poate avea loc fără intervenţia omului
(naturală) sau poate fi dirijată.
Înmulţirea naturală se realizează în mod liber iar noile plante au
un spectru larg de variabilitate şi contribuie la îmbogăţirea fondului
genetic. În acest mod s-au format multe soiuri valoroase care astăzi nu
au originea cunoscută.
Înmulţirea dirijată se practică de către om în scopul obţinerii de
noi soiuri valoroase, după ce, în prealabil, a avut loc o hibridare
controlată, componentă a procesului de ameliorare.
În acest sens, seminţele se extrag la maturitatea deplină a
strugurilor, după care se spală şi se dezinfectează. Stratificarea se
realizează în încăperi, la 7oC timp de 10–15 zile apoi la 10oC până la
semănat. Acesta se poate realiza în sere, răsadniţe sau în câmp.
Amestecul folosit pentru semănat este alcătuit din părţi egale de nisip
grosier, pământ de ţelină şi mraniţă. Calendaristic, în sere se realizează
după 15 ianuarie iar în răsadniţe după 20 martie, în rânduri, la 5–7 cm şi
1,5–2,0 cm adâncime.
Semănatul în câmp are loc toamna târziu sau primăvara devreme,
în rânduri la 70–80 cm, 2–3 cm adâncime şi 3–5 cm între seminţe pe
rând. Dacă e necesar, seminţele se ţin 2–3 zile înainte de semănat, în
vase cu apă la temperatura camerei, pentru refacerea umidităţii. După
cca 3 săptămâni, în condiţii optime de umiditate şi temperatură
(20÷25oC) are loc răsărirea în masă.
Repicatul se realizează când plantele au 2–3 frunze adevărate, în
acelaşi substrat utilizat la semănat.
Plantarea în câmp se realizează după pregătirea terenului ca
pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole, în luna aprilie – mai, urmând ca
la sfârşitul vegetaţiei viţele să se replanteze la loc definitiv. Efectuarea
lucrărilor de dirijare a creşterii şi de maturare a plantelor sunt
asemănătoare cu cele practicate în primii ani de la înfiinţarea plantaţiilor
viticole roditoare.
Înmulţirea asexuată permite clasificarea plantelor obţinute după
procedeul utilizat şi după natura sistemului radicular format. În funcţie
de procedeul utilizat, înmulţirea vegetativă se poate realiza prin:
marcotaj, prăbuşire, micropropagare, butăşire şi altoire.
În funcţie de natura sistemului radicular, plantele pot avea sistem
radicular propriu (când sistemul radicular şi cel aerian aparţin aceleiaşi

66
unități taxonomice) sau pot fi fără sistem radicular propriu (când
sistemul aerian şi radicular aparţin unor unităţi taxonomice diferite).
Avantajele înmulţirii vegetative sunt: reproducerea mai fidelă a
caracterelor şi a însuşirilor economice, uniformitatea accentuată a
plantaţiilor, intrare rapidă pe rod şi atingerea mai rapidă a
performanţelor productive.
Înmulţirea prin marcotaj se practică pentru completarea golurilor
în plantaţiile viticole roditoare (de pe nisipuri) sau de portaltoi. După
gradul de lemnificare se deosebeşte: marcotajul în verde (executat în
perioada de vegetaţie, folosind lăstari cu început de maturare a lemnului
la bază) şi marcotajul în lemnificat (când se folosesc coarde de 1 an şi se
execută în perioada de repaus relativ).
După numărul de marcote obţinute, marcotajul poate fi: simplu
(când se obţine o singură marcotă) şi multiplu (când se obţin mai multe
marcote).
După gradul de acoperire în vederea înrădăcinării, marcotajul
poate fi: de suprafaţă, semiadânc, adânc şi foarte adânc, indicat pe
nisipuri.
Dacă marcotele nu se desprind de planta mamă, se apelează la
primele variante, iar dacă acestea se desprind de planta mamă,
marcotajul se face la adâncimea de plantare (figura nr: 3.1. şi 3.2.).
Înmulţirea prin prăbuşire, se aseamănă cu marcotajul şi se
caracterizează prin aceea că: se practică rar, este mare consumatoare de
forţă de muncă, se foloseşte pe terenurile în pantă, când eroziunea a
adus la suprafaţă sistemul radicular (figura 3.3., după Martin T., 1972).
Ea poate fi folosită şi pentru completarea golurilor la rândurile vecine şi
pentru refacerea potenţialului de rodire al plantaţiilor în declin. Din
punct de vedere tehnic, se sapă o groapă lângă butuc, în partea din
amonte, până la nivelul rădăcinilor bazale. În groapă se prăbuşeşte
butucul, în poziţie orizontală, iar la suprafaţa solului va rămâne un
segment de coardă de 1 an, de 3 ochi, pentru refacerea butucului.
Groapa se umple cu un amestec de pământ şi îngrăşăminte organice
care favorizează înrădăcinarea şi refacerea vigorii plantei.
Înmulţirea prin butăşire, a fost larg utilizată până în perioada
prefiloxerică, pentru cultura viţei de vie, pe toate tipurile de teren. În
prezent se utilizează în arealele unde acest pericol nu se manifestă (ex.
terenurile nisipoase).

67
 Principiile pe care se bazează butăşirea sunt: principiul restituţiei
şi principiul independenţei fiziologice limitate.

Figura nr: 3.1. - Tipuri de marcotaj: a – de suprafaţă; b –

de suprafaţă cu călcâi; c – semiadânc; d – adânc
(Constantinescu Gh., Lăzărescu V., 1971)
Primul principiu
arată că un organ
separat de planta-mamă
îşi poate reface organele
care-i lipsesc dacă
posedă un mugure
viabil. Al doilea
principiu spune că
organul detaşat poate
Figura nr: 3.2.-Marcotaj foarte adânc
desfăşura activităţile
(Oprean M., 1975) metabolice de bază

68
numai în perioada în care acţionează şi primul principiu.
După gradul de lemnificare butaşii
pot fi: lemnificaţi (dacă provin din
coardele de 1 an) şi verzi (proveniţi din
lăstari, utilizaţi rar). După lungime butaşii
sunt: scurţi (10–30 cm), mijlocii (30–45
cm), lungi (45–60 cm) şi foarte lungi (60–
80 cm). După grosime avem: butaşi subţiri
(< 7 mm), mijlocii (7-12 mm) şi groşi (>12
mm).
Înrădăcinarea butaşilor comportă
două etape: etapa formării ţesutului
cicatricial şi etapa emiterii rădăcinilor. În
prima etapă are loc apariţia unui strat
izolator care favorizează formarea
Figura nr: 3.3. - Prăbuşirea calusului pe secţiunea bazală, sub forma
unor zone sferice de mici dimensiuni, de
culoare albă sidefie. Ulterior ele se unesc şi formează un inel care are ca
punct de pornire cambiul şi care treptat acoperă toată suprafaţa
secţiunii. În etapa a doua are loc emiterea de rădăcini din zona
intersecţiei periciclului cu razele medulare. La realizarea acestor etape
concură factori de natură genetică, fiziologică şi tehnică.
Factorii genetici se referă la aptitudinea fiecărei specii sau a
fiecărui soi de a înrădăcina în mod diferit. De exemplu, Riparia gloire şi
Fetească albă înrădăcineanză mai bine decât Chasselas x Berlandieri
41B, St. Emilion sau Vitis berlandieri.
Factorii fiziologici se referă la gradul de maturare al lemnului, la
vârsta butaşului ori fenofaza. Cel mai uşor înrădăcinează butaşul verde;
urmează cel din lemn de 1 an, cel din lemn de 2 ani şi aşa mai departe
până la cel de 7 ani.
Factorii tehnici se referă la dimensiunile butaşilor şi la
procedeele tehnice. În general, butaşii lungi şi groşi înrădăcinează mai
repede decât cei scurţi şi subţiri. Procedeele utilizate pornesc de la
existenţa decalajului dintre pornirea în vegetaţie a ochiului de iarnă şi
formarea rădăcinilor. Pentru pornirea în vegetaţie sunt necesare 150
grade temperatură utilă iar pentru formarea rădăcinilor 300. De aceea se
urmăreşte reducerea acestui decalaj prin: umectarea butaşilor până la o
stare de umiditate de 50–51%, preforţarea butaşilor prin asigurarea unei

69
temperaturi de 18÷20 grade la bază şi 1–4 grade la vârf, tratarea cu
stimulatori de creştere (care intensifică respiraţia în zona tratată, apa e
reţinută în organe împreună cu substanţe organice şi minerale din
mediu, prin modificarea permeabilităţii celulare iar condiţiile mai bune
de nutriţie vor genera rădăcini şi pe internod), asigurarea factorilor
ecologici favorabili înrădăcinării (temperatura aerului 24÷25 grade,
IUA=80% şi porozitatea de aeraţie 22-37%).
Înmulţirea prin micropropagare este o metodă modernă care
oferă: o rată mare de înmulţire, clonarea plantelor elită valoroase,
obţinerea de plante libere de viroze ş.a. Tehnologia presupune
parcurgerea următoarelor etape (figura nr: 3.4., după Oprea Şt., Pamfil
D., 1983, citaţi de Olteanu I., 2000): selecţia şi pregătirea plantelor
mamă furnizoare de explante, iniţierea şi stabilizarea culturii,
multiplicarea, regenerarea plantulelor complete, înrădăcinarea,
aclimatizarea şi transferul in vivo.
Planta mamă trebuie să fie autentică din punct de vedere al
soiului, să manifeste constanţă din punct de vedere productiv şi o stare
fitosanitară bună. Alegerea explantului se realizează în funcţie de
scopul urmărit, de exemplu meristeme, recoltate din muguri în faza de
repaus (pentru devirozare), porţiuni de lăstari şi frunze obţinute in vitro
(pentru organogeneză) ş.a.
Dezinfecţia are ca scop eliberarea explantelor de agenţii patogeni
existenţi prin utilizarea alcoolului etilic (96o), a hipocloritului de sodiu
(1-8%) ş.a.
Inocularea, este operaţiunea de introducere a inoculului (explante
sau porţiuni dintr-o cultură aseptică) pe mediul de cultură, în condiţii de
asepsie totală. Această operaţie se face sub hota cu flux de aer laminar,
utilizând materialul sterilizat şi ustensile sterile.
Multiplicarea constă în inducerea formării şi creşterii apexurilor
sau a mugurilor axilari, pornind de la meristeme sau formarea pe
suprafaţa explantului, a mugurilor şi lăstarilor adventivi, în procesul de
micropropagare prin înmugurire adventivă. Pe parcursul acestei etape se
realizează un număr de pasaje, pe un mediu care trebuie să menţină
echilibrul dinamic între proliferare şi diferenţiere.
În faza de regenerare a plantulelor şi de înrădăcinare se definitivează
procesul de formare a plantulelor individuale, intacte, suficient de dezvoltate
pentru a suporta trecerea în mediul natural.
Aceasta fază reprezintă faza de pregătire a plantelor pentru
trecerea la cultura in vivo.
70
 Plantaţie iniţială (în câmp)

Selecţie clonală (intraclonală)

Etapa I
Înfiinţarea culturii de
plantă mamă donatoare Plantaţie (butuci) elite Metode
Culturi de meristeme
Trmoterapie
Metode combinate
Eliberare de agenţi fito sau zoofito-
patogeni (devirozare)

Planta mamă donatoare (sănătoase)

Explante
Organe(muguri)
Material vegetal, Aseptizare, Prelevare Ţesuturi
Etapa a II-a Celule
Înfiinţarea culturii Medii de cultură
"in vitro" Inoculare (cultura "in vitro") Murashige-Skoog
Linsmaier-Skoog

Etapa a III-a Condiţii de cultură pentru Metode

Formarea şi multiplica- neoformarea de plantule, minibutăşire
rea plantulelor neoformate Multiplicare separare în
propaguli

Etapa a IV-a Înrădăcinare

Înrădăcinarea neoplan- alungire lăstari,separare,rizogeneză
tulelor separate

Etapa a V-a Aclimatizare

Transfer în mediul natural Metode de testare
Verificare şi livrare cu plante test
a materialului obţinut Testare, control şi certificare serologic
(genetică şi fitosanitară) microscopic

Figura nr : 3.4.- Etape ale procesului de micropropagare

la viţa-de-vie

Pentru această fază se foloseşte un mediu nutritiv adecvat, care

să asigure creşterea lăstarilor şi formarea rădăcinilor. Mai recent, se
71
practică înrădăcinarea concomitent cu aclimatizarea, direct pe substrat
în seră sau solar, deoarece plantele înrădăcinate in vitro au rădăcinile
sensibile şi fără perişori absorbanţi, fapt ce determină o aclimatizare
dificilă.
Înrădăcinarea in vivo are o serie de avantaje: se realizează
concomitent cu aclimatizarea, ceea ce reduce timpul şi costul de
producţie; sistemul radicular este activ, are perişori absorbanţi;
rădăcinile nu mai suportă trauma transplantării, ş.a.
Aclimatizarea şi transferul in vivo presupune trecerea de la un
regim de umiditate ridicată şi intensitate luminoasă scăzută, la condiţii
naturale cu umiditate mai redusă şi iluminare mai puternică. Acest lucru
trebuie realizat atunci când plantele şi-au format un sistem radicular
bine dezvoltat sau când lăstarii sunt viguroşi şi suficient de lungi, iar
înrădăcinarea se face concomitent cu aclimatizarea. Substratul folosit
trebuie să fie suficient de poros pentru apă şi aer, uşor de suportat de
rădăcini.
Ghivecele sunt trecute apoi în seră sau solar, utilizând tunele în
vederea menţinerii umidităţii ridicate. Se fac tratamente cu fungicide şi
soluţii nutritive pentru a favoriza creşterea şi adaptarea sistemului
radicular. Faza de aclimatizare durează circa 2 săptămâni, timp în care
se reduce treptat umiditatea, se ridică gradul de iluminare şi se apropie
treptat temperatura de cea a mediului. Faza se consideră încheiată când
plantele îşi reiau creşterea, cu formarea de noi frunze.

TEST DE EVALUARE
1. Enumeraţi metodele de înmulţire a viţei de vie:
Răspuns:
Înmulţirea prin seminţe, prin marcotaj, butăşire, altoire, prăbuşire şi
micropropagare

2. Clasificaţi butaşii în funcţie de lungime:

Răspuns:

72
 Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Înmulţirea vegetativă a viţei de vie se realizează prin:
a) marcotaj;
b) butăşire;
c) seminţe;
Rezolvare: a, b
De rezolvat:
2. Înmulţirea prin marcotaj:
a) se practică pentru completarea golurilor în plantaţiile de
portaltoi;
b) se practică pentru completarea golurilor în plantaţiile viticole
roditoare, pe nisipuri;
c) este o metodă de înmulţire generativă a viţei de vie;
Rezolvare:

3.2. Obţinerea materialului biologic pentru altoire

Reţinem. Înmulţirea prin altoire, e o metodă utilizată de cca.

5000 ani şi atestată documentar de cca. 2000 ani. În funcţie de planul în
care se găsesc cei doi parteneri, altoirea poate fi: axială (dacă aceştia se
află în acelaşi plan – copulaţia perfecţionată) şi laterală (dacă sunt în
planuri diferite – altoire sub scoarţă). În funcţie de natura
participanţilor, avem: altoire homeoplasmică (dacă cei doi aparţin
aceluiaşi soi) şi heteroplasmică (dacă cei doi parteneri aparţin unor
soiuri sau specii diferite).
Producerea materialului săditor viticol se realizează în unităţi
special amenajate, denumite pepiniere viticole, alcătuite din: plantaţiile

73
furnizoare de butaşi portaltoi şi altoi, şcoala de viţe, complexul de
altoire şi forţare, complex administrativ, remize, instalaţii, magazii.
Şcoala de viţe se încadrează într-un asolament de 5 ani astfel: în
primii 3 ani se cultivă lucernă, în anul IV se cultivă o plantă prăşitoare
iar anul V este reprezentat de şcoala de viţe. După mărime, pepinierele
sunt: mici (50 - 60 ha), mijlocii (100 -120 ha), mari (150 - 200 ha) şi
foarte mari (peste 250 ha). În funcţie de categoria biologică pe care o
are materialul produs, acestea pot fi: unităţi de selecţie clonală, unităţi
de premultiplicare, unităţi de multiplicare şi unităţi care produc material
de plantare în vederea înfiinţării plantaţiilor comerciale de struguri
pentru vin sau completări de goluri.
La alegerea terenului pentru pepinierele viticole se ţine seama de
faptul că perioada de vegetaţie a portaltoilor este cu 20 – 30 zile mai
lungă decât a viţelor altoi. De aceea, terenul ales trebuie să aibă minim
170 zile fără îngheţ (intervalul dintre ultima brumă din primăvară şi
prima brumă din toamnă). Astfel, se deosebesc trei zone: foarte
favorabilă (unde sunt cca. 200 zile fără îngheţ, corespunde primei terase
a Dunării, de la Turnu - Severin la Cernavodă), favorabilă (180–200
zile fără îngheţ, ceea ce corespunde cu zona judeţelor Prahova, Buzău,
Tulcea, Argeş), şi mediu favorabilă (sudul Moldovei, sudul
Transilvaniei, Banat).
Terenul trebuie să fie ferit de brume târzii de primăvară,
grindină, temperaturi scăzute şi ploi abundente în luna mai, pentru că se
întârzie pornirea în vegetaţie a viţelor altoite (dacă se recurge la cultura
în solarii aceste constrângeri nu mai prezintă importanţă).
Alte condiţii se referă la caracteristicile edafice şi orografice:
conţinutul în humus (3–5%, pentru şcoala de viţe), sol nesărăturat, fără
apă freatică la suprafaţă, fără argilă, neinfectat (viermi sârmă, viruşi,
bacterii), teren plan sau cu pantă mică (4%), cu expoziţie sudică, sud-
estică, sud-vestică, ferit de inundaţi şi prevăzut cu sistem de irigare
pentru şcoala de viţe.
Pentru obţinerea butaşilor portaltoi se recurge la o tehnologie
care prevede: revizuirea sistemelor de susţinere, efectuarea tăierilor, a
operaţiunilor în verde, combaterea bolilor şi a dăunătorilor, fertilizarea,
irigarea, recoltarea coardelor şi păstrarea lor.
Sistemele de susţinere utilizate sunt (figura nr: 3.5.): piramidele,
spalierul vertical monoplan şi spalierul în forma literei T. Piramidele
prezintă următoarele avantaje: pierderi reduse cauzate de grindină,

74
randament la altoire mai mare, reducerea numărului de copili porniţi în
vegetaţie. Dezavantajele piramidelor sunt: consumul ridicat de
materiale, de forţă de muncă şi execuţia dificilă a lucrărilor de
întreţinere.
Spalierul prezintă următoarele avantaje: valorificarea mai bună a
resurselor heliotermice şi reducerea cheltuielilor aferente manoperei şi
materialelor.
Dezavantajele se referă la: pierderile mai mari cauzate de
grindină, reducerea creşterilor şi necesitatea repetării copilitului.
Tăierea, efectuată primăvara, se poate realiza în ras, în cepi sau
în cordiţe. Cu rezultate bune pentru producţie se înscrie tăierea în cepi
de 1-2 ochi, care favorizează obţinerea unor creşteri uniforme, bine
maturate, şi tăierea în ras (utilă pentru regenerarea butucilor).
Concomitent cu tăierea se realizează şi copcitul.
În perioada de vegetaţie are loc îndepărtarea lăstarilor
necorespunzători (plivitul), pe fiecare butuc rămânând 6-12 lăstari,
funcţie de vârsta plantelor. Concomitent cu această operaţiune se
realizează şi legarea lăstarilor pe sistemul de susţinere, la fiecare spor de
creştere de 40-50 cm. Odată ce se constată apariţia copililor se intervine
pentru înlăturarea lor (copilitul), în stare erbacee, prin secţionare sub
prima frunză de la bază. Concomitent se înlătură şi cârceii. Spre
sfârşitul vegetaţiei, în scopul asigurării maturării coardelor, se intervine
prin cârnit (înlăturarea segmentului apical al creşterilor).
Combaterea bolilor şi a dăunătorilor se efectuează în funcţie de
sensibilitatea soiului cultivat. Lucrările solului au în vedere
îmbunătăţirea însuşirilor lui fizice, combaterea buruienilor, o parte din
acestea fiind înlocuite de erbicidare. Fertilizarea anuală constă în
administrarea îngrăşămintelor chimice cu N, P, K, urmând ca, o dată la
4 ani, să se administreze şi gunoi de grajd. Irigarea e necesară doar în
anii cu deficit de precipitaţii.
Exigenţele de calitate pentru materialul portaltoi impun ca
recoltarea acestuia să se realizeze atunci când se înregistrează conţinutul
maxim de substanţe de rezervă, la cca. 2 săptămâni după abscizia
frunzelor, atunci când s-au înregistrat primele geruri, de –8…–10oC, ale
anotimpului rece.

75
 d e f
Figura nr: 3.5. - a) spalier orizontal cu 3 sârme; b)spalier
orizontal cu sârmă oblică; c) spalier în formă de T; d) piramidă
cu 4 sârme; e) piramidă cu 6 sârme; 8) piramidă cu 8 sârme
(după Oşlobeanu M., şi colab.,1980)
Uşurinţa detaşării de sistemul de susţinere se obţine prin
secţionarea cârceilor şi a legăturilor, începând de la bază către vârf. La
desprinderea coardelor de pe sârme trebuie să se acţioneze simultan din
părţile opuse ale piramidei (atunci când se utilizează acest sistem de
susţinere), prevenindu-se astfel deteriorarea acesteia.
După recoltare, coardele se fasonează, prin îndepărtarea
segmentelor nematurate, secţionarea cârceilor, a copililor şi a celorlalte
resturi vegetale, la 1 – 1,5 cm. În continuare se procedează la
dimensionarea coardelor în segmente de trei, două sau o mărime etalon
(40 cm). Coardele astfel fasonate se leagă se leagă în pachete de 100

76
bucăţi şi se etichetează, după care se introduc în silozuri cu nisip sau
camere frigorifice pentru păstrare.
Obţinerea materialului altoi se realizează în plantaţii-mamă
specializate sau în plantaţii viticole recunoscute şi autorizate pentru
înmulţire.
Plantaţiile mamă specializate se înfiinţează cu material biologic
de o calitate superioară. În primii ani trebuie efectuată o selecţie în masă
şi fitosanitară pentru a se asigura puritatea plantaţiei.
O altă condiţie se referă la necesitatea ca terenul pe care se
înfiinţează o asemenea plantaţie să nu prezinte organisme (nematozi)
vectori ai unor boli virotice. De aceea, terenul trebuie dezinfectat iar
plantarea se efectuează după 6 ani dacă acesta a fost ocupat în prealabil
cu viţă de vie. Lucrările de întreţinere sunt comune cu cele practicate în
cazul plantaţiilor viticole roditoare.
Încărcătura de rod se repartizează pe cepi şi se încadrează în
limitele de 10-12 ochi/m2. Este recomandată înlăturarea lăstarilor
gemeni şi a celor subţiri astfel încât cei rămaşi (18-20/butuc) să asigure
formarea unor coarde convenabile altoirii.
Concomitent cu această lucrare se efectuează şi normarea
inflorescenţelor (înlăturarea a 50-75 % din numărul lor, lucru care
contribuie la maturarea mai bună a coardelor). Copilitul se efectuează
prin secţionarea lor sub prima frunză de la bază iar cârnitul în luna
august prin îndepărtarea segmentului apical al coardelor.
Plantaţiile viticole recunoscute şi autorizate pentru înmulţire
trebuie să prezinte o autenticitate ridicată (minim 90%) şi să nu prezinte
butuci cu simptomele unor boli incompatibile cu producerea
materialului săditor de calitate (ex. cancer bacterian). În cadrul lor
activitatea de producere a materialului pentru altoire are o pondere mai
redusă, este obligatorie marcarea impurităţilor iar întreţinerea este
asemănătoare plantaţiilor roditoare.
Recoltarea coardelor pentru altoire se realizează avându-se în
vedere exigenţele biochimice, morfologice şi fiziologice, necesare
altoirii. Pentru coardele altoi este important ca recoltarea acestora să se
producă înainte de scăderea temperaturilor sub pragul de rezistenţă al
complexului mugural, după abscizia frunzelor, înainte de migrarea
substanţelor de rezervă. Debutul lucrării de recoltare constă în detaşarea
coardelor altoi astfel încât să se asigure încărcătura de rod pentru anul
următor.

77
 După detaşare coardele se aşează în mănunchiuri şi se transportă
la locul de fasonare. Aici se înlătură (prin secţionarea acestora la 1–1,5
cm) toate resturile provenite de la cârcei, de la pedunculul strugurelui,
eventualele frunze şi copili, precum şi segmentul apical al coardei cu
lemn nematurat.
Imediat are loc secţionarea ei la 4 cm, sub nodul bazal. După
fasonare se vor alcătui pachete de 100 bucăţi care se etichetează,
înscriindu-se numele soiului, cel aparţinând firmei producătoare,
categoria biologică şi standardul în vigoare, apoi se introduc în silozuri
sau camere frigorifice pentru păstrare.
În ţara noastră se poate produce material săditor din următoarele
categorii biologice, conform legislaţiei actuale: materialul
amelioratorului, material iniţial, bază, certificat şi standard. Producerea
şi comercializarea materialului standard este permisă numai până în
campania viticolă 2014/2015.

TEST DE EVALUARE
1. Enumeraţi sistemele de susţinere pentru portaltoi?
Răspuns:
Sistemele de susţinere pentru portaltoi sunt: piramida, spalierul
monoplan, spalierul în formă de „T”

2. Enumeraţi categoriile biologice în care se încadrează

materialul
săditor viticol
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Susţinerea pe piramide:
a) nu necesită un consum mai mare de forţă de muncă faţă de
susţinerea pe spalier;
b) diminuează pierderile cauzate de grindină;
c) reduce numărul copililor porniţi în vegetaţie;
Rezolvare: b, c
78
 De rezolvat:
2.Plantaţiile – mamă pentru obţinerea materialului altoi:
a) au ca obiect principal de activitate producerea materialului
altoi;
b) au ca obiect principal de activitate producerea strugurilor
şi în secundar producerea materialului altoi;
c) se înfiinţează pe terenuri unde nu există pericolul
manifestat de organismele care pot transmite boli virotice.
Rezolvare:

3.3. Producerea materialului săditor viticol prin altoire

Reţinem. În vederea acestei operaţiuni este necesară atât

pregătirea butaşilor altoi cât şi a celor portaltoi. Scopul ei este acela ca
în momentul altoirii, butaşii utilizaţi să corespundă din punct de vedere
fiziologic. Se realizează înainte de altoire, cu 4-6 zile pentru materialul
portaltoi şi cu 2–3 zile pentru materialul altoi. Debutul lucrării constă în
scoaterea coardelor portaltoi din silozuri şi transportul la locul de
pregătire, unde are loc verificarea stării de viabilitate, de umiditate şi a
celei fitosanitare.
Pentru determinarea stării de viabilitate se execută secţiuni
oblice la mijlocul internodurilor şi dacă acesta prezintă o culoare verde
intens atunci se poate considera că lemnul este viabil. Verificarea stării
de umiditate se realizează prin apăsarea măduvei cu lama briceagului de
altoit. Dacă aceasta musteşte se poate concluziona că umiditatea este
suficientă. Pentru verificarea stării fitosanitare se urmăreşte existenţa
sau inexistenţa simptomelor cauzate de activitatea unor agenţi patogeni.
Urmează fasonarea butaşilor portaltoi, prin realizarea unei
secţiuni transversale la 0,5 cm sub nodul de la baza coardei. În
continuare se aşează măsura de 40 cm cu un capăt pe nodul bazal şi se
secţionează la celălalt capăt, la 0,5 cm sub nodul cel mai apropiat de
capătul măsurii, după care se continuă în acelaşi fel pentru
confecţionarea tuturor butaşilor. De pe aceştia se înlătură toţi ochii,
folosind briceagul de altoit, cu atenţie, pentru a nu se lăsa o rană întinsă
ori adâncă. Urmează calibrarea, în funcţie de diametrul internodului
apical, acesta trebuind să fie cuprins între 7 şi 12 mm, apoi butaşii se
leagă în pachete de 100 bucăţi şi se introduc în bazine pentru înmuiere,
pe o durată de 1-6 zile, în funcţie de: soi, densitatea lemnului, conţinutul
79
de apă al coardelor, lungimea şi diametrul butaşilor, ş.a. Apa folosită în
acest scop trebuie să aibă caracteristicile celei potabile, să aibă o
temperatură de cca. 10oC şi să fie înlocuită zilnic. Pentru a se
preîntâmpina pagubele produse de diverşi agenţi patogeni ea va conţine
un dezinfectant, de exemplu Chinosol 0,5%. Înmuierea se realizează
până când umiditatea butaşilor înregistrează valoarea de 53 - 55%.
După aceasta urmează zvântarea şi transportul acestora la masa de
altoit.
Pregătirea materialului altoi se realizează în mod asemănător cu
pregătirea materialului portaltoi. Suplimentar are loc verificarea stării
de viabilitate a complexului mugural. Urmează secţionarea coardelor
altoi, de la vârf către bază, la 1,5 cm deasupra fiecărui nod, înlăturându-
se primele 1–2 segmente de la extremităţi. În vederea aducerii butaşilor
la o stare de umiditate convenabilă, aceştia sunt introduşi în bazine
pentru umectare, timp de 6-24 ore, caracteristicile apei folosite fiind
identice cu cele descrise anterior. După aceasta butaşii se zvântă, se
calibrează şi se transportă la masa de altoit.
Pentru a se obţine o bună concreştere la altoire trebuie ca la
efectuarea secţiunilor de îmbinare să se ţină seama de o serie de
caracteristici şi anume:
 formarea calusului este dependentă de asimetria coardei,
cele mai mari cantităţi înregistrându-se pe părţile laterale, apoi pe latura
convexă şi în final pe cea concavă;
 polul morfologic inferior al secţiunilor asigură cea mai
mare cantitate de calus format, comparativ cu polul superior;
 prezenţa ochiului de iarnă în apropierea polului morfologic
superior induce o formare corespunzătoare a calusului în această zonă.
Momentul execuţiei altoirii se stabileşte având în vedere timpul
afectat forţării şi perioada plantării, 15.III şi 10.IV fiind limitele
maxime pentru începerea şi terminarea lucrării.
Metoda de altoire consacrată în practică pentru obţinerea
materialului săditor viticol este copulaţia perfecţionată. Pentru
realizarea secţiunilor de îmbinare (figura 3.6, 3.7. şi 3.8.), butaşul
portaltoi se ţine în mâna stângă şi se realizează o secţiune netedă, de 1,5
ori mai lungă decât diametrul, începând de pe partea ochiului de iarnă.
Aceasta se obţine prin aşezarea lamei briceagului de altoit sub un unghi
de 45o.

80
 Figura nr: 3.6. – Secţionarea Figura nr: 3.7. – Secţionarea
butaşului portaltoi butaşului altoi
(după Oprean M., 1975) (după Oprean M., 1975)
Dacă se constată că secţiunea nu are caracteristicile cerute, ea se
repetă până la realizarea unei secţiuni corespunzătoare. Pentru obţinerea
penei de îmbinare, se aşează capătul secţionat al butaşului portaltoi
pe degetul arătător şi
se execută o nouă secţiune, aproape paralelă cu prima, pornind de
deasupra măduvei, continuându-se până când lama briceagului a depăşit
măduva la partea inferioară. De această dată, unghiul sub care se aşează
lama briceagului pentru altoit este de cca. 15o.
Secţionarea butaşului altoi este identică
cu cea a butaşului portaltoi. Prima secţiune se
realizează începând de la baza ochiului de iarnă
şi cât mai aproape de el. Pentru obţinerea penei
de îmbinare, se aşează capătul secţionat al
butaşului altoi pe degetul arătător şi se execută
o nouă secţiune, similară cu aceea a
portaltoiului. Urmează îmbinarea celor doi
parteneri, ţinând portaltoiul în mâna stângă şi
altoiul în mâna dreaptă.
Altoirea mecanizată se realizează cu
pregătirea identică a butaşilor altoi şi portaltoi.
Figura nr: 3.8. – Spre deosebire de altoirea manuală, prin
Îmbinarea mecanizarea lucrării se înregistrează
butaşilor următoarele avantaje:

81
  utilizarea forţei de muncă nespecializate;
 cost de producţie mai redus;
 productivitate mărită.
Forma secţiunii de îmbinare poate fi: litera omega, vârf de lance,
nut şi feder, ş.a. (figura 3.9.), legităţile care trebuie respectate pentru
efectuarea lor fiind identice cu cele pentru altoirea manuală. Se
realizează în aceeaşi perioadă cu altoirea la masă folosind dispozitive cu
pedală pentru altoit sau maşini de altoire.
Pentru secţionarea materialului altoi
butaşul trebuie astfel poziţionat, în faţa cuţitului,
încât ochiul de iarnă să fie orientat în sus. Butaşul
portaltoi va fi secţionat după ce acesta este aşezat
astfel încât mugurele înlăturat de la nodul apical
să fie orientat în jos. În vederea mecanizării
complete a lucrării de altoire este recomandabilă
calibrarea butaşilor, situaţie în care, odată cu
realizarea secţiunilor, se obţine şi îmbinarea
butaşilor. Dacă această lucrare nu s-a realizat,
atunci îmbinarea partenerilor se efectuează
Figura 3.9. – Secţiune manual.
de îmbinare Respectarea tehnicii de lucru impune
în formă de „vârf de realizarea unei verificări a modului de realizare,
lance” şi „omega” lucrare cunoscută sub numele de recepţionare a
butaşilor altoiţi. Umectarea lor se realizează cu
scopul de a permite pătrunderea apei la nivelul secţiunilor de îmbinare
pentru a se preveni contactul direct dintre suprafaţa acestora şi
amestecul folosit pentru parafinare.
Parafinarea are ca scop preîntâmpinarea efectelor negative
generate de agenţii patogeni (putregaiul cenuşiu, alternaria, fusarium
ş.a.) şi de deshidratare. Procedându-se astfel se diminuează posibilitatea
de manifestare a bolilor criptogamice, se îngreunează emiterea de
rădăcini de către altoi, calusul format este mai dens ş.a.
Stratificarea, constă în introducerea butaşilor altoiţi şi parafinaţi
în poziţie verticală, în lăzile de stratificare, păstrându-se în acest mod
până la efectuarea forţării. După terminarea lucrării de stratificare lăzile
cu butaşi altoiţi se transportă în localul de forţare unde se aşează pe
rafturi, etajat. Aici temperatura se menţine la o valoare de 28–30oC,
timp de 4–6 zile, pentru a se crea un şoc termic care grăbeşte porni-rea

82
în vegetaţie. În continuare valoarea acesteia se reduce la 20–22oC până
în momentul apariţiei lăstarilor, pentru a se preveni formarea
excedentară a calusului care îi îndepărtează pe cei doi parteneri. Din
acest moment survine o nouă diminuare, la 18–20oC pe timpul zilei şi la
14–16oC noaptea, până la sfârşitul forţării, pentru a diminua creşterea
lăstarului.
Umiditatea relativă a aerului trebuie menţinută la 85–90 % în
primele 9–10 zile, după
care se diminuează la
70–80 % şi se menţine
constantă până în
momentul în care
forţarea se consideră
terminată. Pe parcursul
acestei etape, din
momentul apariţiei
lăstarilor trebuie
suplimentată cantitatea
de lumină prin
Ladă cu butaşi stratificaţi pentru forţare (38) utilizarea unor becuri
fluorescente de 40 waţi,
într-un număr care să asigure o iluminare de minimum 1000 lucşi,
pentru a se preîntâmpina etiolarea lor. Aerisirea se realizează astfel
încât să se evite expunerea lăzilor cu butaşi la curentul de aer rece.
Timpul afectat acestei lucrări este de maxim 20 minute, o dată la 2 zile.
Începând cu creşterea lăstarilor şi formarea calusului acesta se măreşte
la 30–60 minute pe zi. Pe toată durata lucrării de forţare se va acorda o
atenţie deosebită prevenirii apariţiei bolilor criptogamice. De aceea este
necesară aplicarea unor tratamente împotriva putregaiului cenuşiu sau
alternariei, cu soluţii care vor trebui să aibă o temperatură egală sau cu
1–2oC mai mare decât cea a localului de forţare. Pentru punerea în
condiţii de egalitate a tuturor butaşilor altoiţi, este recomandabil ca la
jumătatea perioadei de forţare să aibă loc o înlocuire a lăzilor aflate la
nivelul inferior cu cele plasate la nivelul superior. În momentul în care
lăstarii au 3 – 5 cm, sunt de culoare verde, calusul are culoare galben–
sidefie şi rădăcinile au început creşterea, se poate considera că forţarea
este încheiată.

83
 Urmează aclimatizarea butaşilor altoiţi, lucrare necesară pentru
acomodarea plantelor cu noile condiţii de mediu. Durata de timp
afectată acestei operaţiuni nu este mare (5–8 zile) pentru a se preveni
consumul substanţelor de rezervă, motiv pentru care temperatura se va
menţine sub pragul biologic de 10oC, dar nu mai mică de 8oC. După ce
a fost parcursă etapa de aclimatizare a plantelor, lăzile se transportă în
şcoala de viţe, unde, înainte de plantare, are loc clasarea acestora.
Pentru plantare vor fi reţinute acele viţe care îndeplinesc următoarele
cerinţe: lăstar de maxim 10 cm, calus circular la punctul de altoire şi la
baza butaşului. În situaţia în care se constată inexistenţa lăstarului dar
viabilitatea mugurelui nu a fost afectată se recurge la o forţare
suplimentară timp de câteva zile la o temperatură de 24oC sau la
utilizarea unui stimulator de creştere de tip Revital (după Oprea Şt.,
1996).
Fasonarea este operaţiunea prin care la butaşii altoiţi se
scurtează lăstarul (la 4–5 cm lungime), rădăcinile bazale (la 1 cm
lungime), are loc îndepărtarea lăstarilor proveniţi din portaltoi şi a
rădăcinilor altoiului, alături de cele ale portaltoiului, generate la
nodurile superioare. Înainte de plantare butaşii trebuie mocirliţi, într-un
amestec alcătuit din apă, gunoi de grajd provenit de la bovine gestante
şi argilă.
Plantarea butaşilor
astfel pregătiţi se realizează în
biloane (figura nr: 3.10., după
Oprea Şt., 2001) pe
coronament, ori după o
prealabilă despicare a lor,
pentru obţinerea unui perete
înclinat la cca. 15o, care se
continuă 10 cm sub nivelul
solului. Viţele vor fi aşezate
cu punctul de altoire la acelaşi
Pregătirea biloanelor pentru nivel şi cu lăstarul orientat
plantare(38) lateral, la cca. 5–7 cm una de
alta, ceea ce corespunde cu 15–18 viţe la fiecare metru liniar de bilon.
În continuare se aplică insecticide pentru a se preveni consumul
lăstarilor de către larvele din sol, se administrează apă în cantitate de 10
l/m.l. şi apoi se reface treptat bilonul (până sub punctul de altoire),

84
tasându-se după fiecare cantitate de pământ adăugată. Stratul final va fi
compus din pământ şi nisip şi trebuie să depăşească cu 3–5 cm
extremitatea superioară a lăstarilor. În acest mod se asigură 150.000
butaşi / ha. Pentru a se evita amestecul de soiuri, la terminarea lucrării
se va realiza o schiţă a şcolii de viţe iar la locul plantării vor fi
amplasate etichete pentru delimitare.
Lucrările
de dirijare a
creşterii
plantelor în
şcoala de viţe au
ca scop
facilitarea
creşterii
armonioase a
rădăcinilor, a
lăstarului altoi,
precum şi
definitivarea
concreşterii la
altoire. Aceste
deziderate se pot
realiza prin
Figura nr: 3.10.-Variante de plantare a butaşilor aplicarea unor
forţaţi în şcoala de viţe verigi
tehnologice
specifice, fiecare având aportul său la obţinerea unor procente cât mai
ridicate de viţe calitatea I (lucrările solului, fertilizarea, irigarea,
controlul răsăririi lăstarilor, combaterea bolilor, copcitul, plivitul,
copilitul, cârnitul). Înainte de recoltare este important ca solul de la
nivelul sistemului radicular să înregistreze o umiditate de 17 – 18 %
pentru a nu exista riscul ruperii rădăcinilor. Recoltarea se realizează
prin utilizarea plugului de scos viţe, adâncimea de lucru fiind de 45 – 50
cm. La această adâncime organele active ale plugului secţionează
rădăcinile viţelor şi le dislocă împreună cu un strat de pământ, după care
întregul rând capătă o orientare oblică, ceea ce favorizează extragerea
mai uşoară a rădăcinilor din sol. Lucrarea de recoltare se continuă apoi
cu formarea unor mănunchiuri care însumează 150 – 200 de viţe, care

85
se etichetează, înscriindu-se atât soiul altoi cât şi soiul portaltoi. Acestea
vor fi stratificate provizoriu, pentru prevenirea deshidratării rădăcinilor,
în adăposturi sau construcţii special destinate acestui scop. După
parcurgerea etapelor anterioare materialul săditor viticol poate fi livrat
către beneficiari sau poate fi păstrat urmând a fi valorificat ulterior. Prin
păstrare trebuie să se asigure conservarea însuşirilor de calitate,
specificate în standardele în vigoare, în mod curent fiind utilizate
silozurile amenajate pe sol sau încăperile cu climat controlat. Oricare al
fi tehnica utilizată este recomandabil ca premergător introducerii la
păstrare să se realizeze un tratament preventiv împotriva bolilor
criptogamice, care pot deprecia calitatea materialului săditor viticol pe
parcursul păstrării.
TEST DE EVALUARE
1. Enumeraţi avantajele oferite de altoirea mecanizată:
Răspuns:
Avantajele oferite de altoirea mecanizată sunt: folosirea forţei de muncă
nespecializate, reducerea preţului de cost, creşterea productivităţii

2. Enumeraţi câteva metode de altoire utilizate pentru

obţinerea materialului săditor viticol:
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Forţarea:
a) se realizează după altoirea şi stratificarea butaşilor;
b) se realizează înainte de altoirea şi stratificarea butaşilor;
c) are drept scop crearea unui şoc termic ce impulsionează
pornirea în vegetaţie;
Rezolvare: a, c

86
 De rezolvat:
2.Altoirea mecanizată a viţei de vie:
a) se realizează în aceeaşi perioadă cu altoirea manuală;
b) se realizează cu pregătirea identică a materialului pentru
altoire;
c) nu necesită pregătirea materialului pentru altoire.
Rezolvare:

REZUMATUL TEMEI

În prezenta temă sunt descrise metodele de înmulţire a viţei de

vie, împreună cu etapele urmărite pentru obţinerea materialului pentru
altoire şi tehnologia generală de obţinere a butaşilor altoiţi. Sunt
evidenţiate caracteristicile înmulţirii sexuate şi asexuate, care permite
clasificarea plantelor în funcţie de procedeul utilizat. Astfel avem plante
înmulţite prin marcotaj, prăbuşire, butăşire, altoire şi prin
micropropagare in vitro. De asemenea, sunt prezentaţi în mod succint
factorii care asigură reuşita lucrării şi tehnologia cadru care trebuie
utilizată, în funcţie de metoda de înmulţire aleasă.
Ulterior, pe parcursul celei de-a doua unităţi de învăţare sunt
prezentate etapele necesare obţinerii materialului altoi şi portaltoi pentru
altoire, ea fiind cea mai utilizată metodă de înmulţire a viţei de vie. Tot
aici sunt incluse şi categoriile de material biologic care se pot obţine.
Metodele de altoire utilizate în practică sunt diverse, lucrarea putându-
se efectua manual (prin copulaţie perfecţionată) sau mecanizat.
Calitatea îmbinării este dependentă de mai mulţi factori, astfel că,
pentru a se obţine o bună concreştere la altoire, se ţine cont de faptul că
formarea calusului este dependentă de asimetria coardei, de poziţia
ochiului de iarnă în raport cu suprafaţa secţionată şi de polul morfologic
al acesteia. Tot în cadrul unităţii trei de învăţare sunt incluse şi
informaţiile privitoare la pregătirea materialului pentru altoire sau la
verigile tehnologice care urmează acestei operaţiuni (ex. stratificarea,
forţarea butaşilor altoiţi ş.a.). Tema are ca finalitate prezentarea
tehnologiei generale de cultură a butaşilor altoiţi şi forţaţi în şcoala de
viţe, pentru definitivarea concreşterii la altoire, obţinerea unui sistem
radicular armonios dezvoltat şi a unor creşteri vegetative ferme.

87
 Tema nr. 4

ZONAREA SPAŢIULUI VITICOL ROMÂNESC

Unităţi de învăţare:
 Evaluarea arealelor viticole, clasificarea şi alegerea soiurilor
pentru plantare;
 Zonarea viticolă la nivelul României.

Obiectivele temei:
- cunoaşterea şi însuşirea criteriilor care stau la baza zonării
arealelor viticole;
- cunoaşterea regiunilor viticole şi a particularităţilor lor
ecologice.

Timpul alocat temei: 4 ore

Bibliografie recomandată:
1. Mărăcineanu L.C., Giugea N. – Viticultură. Manual
universitar pentru învăţământul la distanţă. Editura Sitech, Craiova,
2013;
2. Olteanu I., Cichi D., Costea D., Mărăcineanu L. – Viticultură
specială. Editura Universitaria Craiova, 2002;
3. Olteanu I. – Viticultură. Editura Universitaria Craiova, 2000;
4. Oşlobeanu M. şi colab., - Viticultură generală şi specială.
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980.

4.1. Evaluarea arealelor viticole

Reţinem. Climatul, prin cele trei niveluri ale sale (macroclimat,

mezoclimat şi microclimat) ocupă un rol însemnat în realizarea unei
producţii viticole de calitate. Totalitatea factorilor de geneză ai
microclimei, împreună cu elementele geologice şi pedologice care sunt
specifice locului respectiv, determină existenţa aşa-numitului terroir.
Acest lucru explică de ce calitatea vinurilor obţinute este diferită deşi
provin din soiuri identice. Modificările climei, sesizabile la momentul
actual, pot provoca în deceniile care urmează schimbări în ceea ce

88
priveşte conveierul varietal, geografic sau pot afecta delimitarea
arealelor viticole.
Recent, a fost propusă de către Tonietto J. (2000) o metodologie
de caracterizare a macroclimatului viticol mondial, metodologie în care
au fost luate în considerare 100 de regiuni viticole din 30 de ţări.
Caracterizarea climatică multicriterială a unei regiuni, are la bază
principalii factori de vegetaţie (temperatura, lumina şi umiditatea)
cuantificaţi şi interpretaţi prin intermediul a trei indici: indicele
heliotermic, indicele de răcoare al nopţilor şi indicele de secetă.
Pentru evaluarea şi delimitarea arealelor viticole din ţara
noastră se folosesc criterii climatice, edafice şi antropice. În funcţie de
aceste criterii s-a realizat şi zonarea principalelor soiuri de viţă de vie pe
regiuni viticole şi direcţii de producţie. În România au fost întreprinse
demersuri în acest sens, concretizate prin lucrări de referinţă, ca de
exemplu: Raionarea viticulturii (1955), Microraionarea viticulturii
(1963), Delimitarea teritorială a culturii viţei de vie (1978) ş.a.
În conformitate cu prevederile legale, în România viţa de vie se
cultivă, cu precădere, în arealele consacrate tradiţional acestei activităţi,
situate mai ales în zona colinară, pe nisipuri, precum şi pe alte terenuri
cu condiţii favorabile, denumite areale viticole, care sunt supuse
delimitării teritoriale. Astfel, plantaţiile de viţă de vie se grupează,
teritorial, în zone viticole, regiuni viticole, podgorii, centre viticole şi
plaiuri viticole. Plantaţiile de viţă de vie situate în afara perimetrului
delimitat al podgoriilor şi centrelor viticole sunt considerate vii răzleţe
iar încadrarea zonelor viticole, a podgoriilor şi centrelor viticole
româneşti în zonele viticole ale Uniunii Europene se realizează pe baza
studiilor întreprinse de instituţiile autorizate ale statului român.
Astăzi, în conformitate cu Legea viei şi vinului în sistemul
organizării comune a pieţei vitivinicole în România, din 2002, cu
Ordinul privind aprobarea “Zonării soiurilor de viţă de vie roditoare
din sortimentul de bază al României recomandate şi autorizate pentru
cultură în arealele viticole şi cu preocupările actuale din domeniu,
viticultura României este încadrată în 3 zone viticole şi 8 regiuni, după
cum urmează:
 Partea centrală a ţării adăpostită de arcul carpatic (include
regiunea I);
 Dealurile şi colinele pericarpatice (include regiunile II – V);
 Danubiano-pontică (include regiunile VI – VIII).
89
 Cele 8 regiuni viticole sunt:
 Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei;
 Regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei;
 Regiunea viticolă a Dealurilor Olteniei şi Munteniei;
 Regiunea viticolă a Crişanei şi Maramureşului;
 Regiunea viticolă a Banatului;
 Regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei;
 Regiunea viticolă a Teraselor Dunării;
 Regiunea viticolă a nisipurilor şi a altor terenuri favorabile
din sudul ţării.
Deosebirile climatice dintre podgoriile din România determină o
diferenţă de 5 săptămâni între maturarea strugurilor din sudul şi nordul
ţării (după Oşlobeanu M. şi colab., 1980). Această eterogenitate se
datorează atât latitudinii cât şi condiţiilor orografice, la care se poate
adăuga şi influenţa zonală a altor factori de biotop (ex. Marea Neagră,
Dunărea, Canalul Dunăre – Marea Neagră, Marea Mediterană ş.a.) care
dau naştere unor microclimate cu profil viticol distinct. Ca urmare
activitatea de zonare a suscitat un interes ridicat, deosebit de utilă în
acest sens dovedindu-se climatologia viticolă.
În accepţiunea reglementărilor legale, noţiunile privind
suprafeţele viticole din România sunt definite astfel:
 arealul viticol reprezintă aria geografică a culturii viţei de
vie, în care se includ zonele viticole, regiunile viticole, podgoriile,
centrele viticole şi plaiurile viticole;
 zona viticolă este arealul de mare întindere, care grupează
mai multe podgorii ce fac parte din regiuni viticole diferite, caracterizat
mai ales prin condiţiile sale climatice, determinante pentru potenţialul
calitativ al strugurilor şi vinurilor;
 regiunea viticolă cuprinde un larg teritoriu cultivat cu viţa de
vie, caracterizat prin condiţii naturale de climă şi de relief relativ
asemănătoare, precum şi prin direcţii de producţie şi sortimente
apropiate;
 podgoria este o unitate teritorială naturală şi tradiţională,
caracterizată prin condiţii specifice de climă, sol şi relief, prin soiurile
cultivate, prin metodele de cultură şi procedeele de vinificare folosite,
care, în ansamblu, conduc la obţinerea unor producţii de struguri şi
vinuri cu însuşiri specifice;

90
  centrul viticol este teritoriul care cuprinde plantaţiile viticole
din una sau mai multe localităţi, care face sau nu face parte integrantă
dintr-o podgorie şi care constituie o unitate teritorială caracterizată prin
factori specifici de climă, sol şi sortiment, precum şi prin condiţii
agrotehnice şi tehnologice asemănătoare. Centrul viticol cuprinde o
suprafaţă mai mică decât podgoria;
 plaiul viticol este teritoriul restrâns din cadrul unui centru
viticol, ce cuprinde plantaţiile de viţă de vie situate pe aceeaşi formă de
relief. Factorii naturali, precum şi condiţiile de cultură şi de tehnologie
ce caracterizează plaiul viticol sunt asemănătoare pe întreaga suprafaţă
cultivată cu viţă-de-vie, determinând obţinerea unor produse cu însuşiri
de calitate specifice;
 soiurile recomandate sunt cele care valorifică cel mai bine
condiţiile de mediu şi îşi pun în valoare, în cel mai înalt grad,
potenţialul calitativ şi productiv în arealele în care sunt cultivate.
Soiurile recomandate sunt avizate cu precădere la extindere în plantaţii;
 soiurile autorizate sunt cele care, prin însuşirile lor biologice
şi tehnologice, îşi pun în valoare potenţialul calitativ şi cantitativ, sub
potenţialul soiurilor recomandate, în condiţiile arealului lor de cultură.
Soiurile autorizate pot fi extinse în mod complementar, alături de cele
recomandate;
 soiurile autorizate temporar sunt cele aflate în cultură, dar
care se comportă mai puţin satisfăcător sau nesatisfăcător în condiţiile
arealelor respective. Soiurile autorizate temporar nu pot fi promovate în
noile plantaţii din podgoria sau centrul viticol în care au o comportare
mediocră sau slabă. Din aceasta categorie fac parte atât soiurile care
aparţin speciei Vitis vinifera din sortimentul vechi local, cât şi hibrizii
interspecifici;
 soiurile interzise sunt cele care, prin însuşirile lor biologice
sau tehnologice, influenţează în mod negativ calitatea produselor viti-
vinicole. Din această categorie fac parte hibrizii direct producători
(HDP). Lista cu soiurile interzise se aprobă prin ordin al ministrului
agriculturii.
Alegerea şi repartizarea soiurilor în cadrul regiunilor viticole
trebuie să se realizeze în concordanţă cu însuşirile ecologice ale
soiurilor altoi şi portaltoi alese. În general, deşi vocaţia pentru
viticultură a terenului propus pentru plantare poate fi indubitabilă, în
ceea ce priveşte sortimentul de soiuri acesta trebuie ales astfel încât să

91
primeze calitatea. De aceea, vor fi selectate soiurile care în zona
desemnată îşi exprimă în cel mai înalt grad potenţialul productiv,
potenţial argumentat de rezultatele cercetărilor întreprinse în arealul
respectiv. Aşadar, consultarea specialiştilor este absolut necesară, ca de
altfel şi reglementările legale privind zonarea soiurilor de viţă-de-vie
roditoare din sortimentul de bază al României, recomandate şi
autorizate pentru cultură în arealele viticole. În scop experimental,
viticultorii pot înfiinţa şi suprafeţe maxime de 10 ha cu soiuri neincluse
în lista oficială.
Pentru soiurile cu struguri de masă, prin alegerea lor pentru
plantare, în funcţie de epoca de maturare a fiecăruia, se poate realiza un
conveier varietal şi un conveier geografic.
Conveierul varietal însumează soiurile cultivate în aceleaşi
condiţii ecologice, a căror maturare se succede într-o anumită ordine, în
scopul asigurării livrării constante pe piaţă un timp cât mai îndelungat.
Transpus în mai multe condiţii ecologice, conveierul varietal devine
conveier geografic. Ca urmare, unul şi acelaşi soi se va matura la date
diferite cu menţinerea ordinii de maturare.
Existenţa unui număr ridicat de soiuri a impus dezvoltarea unor
criterii de clasificare a acestora. Pentru practică, utilizarea cea mai largă
a cunoscut-o criteriul prin care soiurile viţei de vie sunt grupate în
funcţie de direcţia de producţie, astfel:
 soiuri de struguri pentru masă, care la rândul lor pot avea:
- maturare timpurie şi extratimpurie (Muscat Perla de Csaba,
Cardinal, Muscat Timpuriu de Bucureşti, Milcov, Timpuriu de Cluj,
Victoria, Augusta, Napoca);
- maturare mijlocie (Chasselas d’oré, Muscat de Hamburg,
Muscat d'Adda, Cinsaut, Alphonse Lavallee, Triumf, Someşan,
Cetaţuia, Azur, Transilvania, Silvania, Splendid, Chasselas de Băneasa,
Coarnă neagră selecţionată, Tamina);
- soiuri cu maturare tardivă (Afuz-Ali, Bicane, Italia, Xenia, Roz
românesc, Select, Greaca);
 soiuri apirene:
- pentru stafide (Corinth alb, Corinth roz, Corinth negru);
- cu însuşiri mixte (Sultanină albă, Kiş-Miş, Călina, Otilia);
- pentru consum în stare proaspătă (Perlette, Maria Pirovano,
Bezsemen VI-4 şi V-6, Askeri);
 soiuri de struguri pentru vinuri albe:

92
 - de consum curent (Aligoté, Ardeleancă, Băbească gri, Berbecel,
Brumăriu, Crâmpoşie selecţionată, Creaţă, Galbenă de Odobeşti,
Iordană, Mioriţa, Mustoasă de Măderat, Majarcă albă, Plăvaie, Rkaţiteli,
Steinschiller roz, Saint Emilion, Selection Carrière, Zghihară de Huşi),
- de calitate superioară (Chardonnay, Fetească albă, Fetească
regală, Frâncuşă, Furmint, Gros Sauvignon, Grasă de Cotnari,
Muscadelle, Neuburger, Petit Sauvigon, Pinot gris, Riesling italian,
Riesling de Rhin, Semillon, Traminer roz);
 soiuri de struguri pentru vinuri roşii:
- de consum curent (Alicante Bouschet, Aramon, Haiduc,
Oporto, Arcaş, Băbească neagră, Cadarcă, Codană, Pandur, Roşioară,
Sangiovese);
- de calitate superioară (Burgund mare, Cabernet Sauvigon,
Cabernet franc, Fetească neagră, Malbec, Merlot, Pinot noir, Saperavi);
 soiuri de struguri pentru vinuri aromate (Busuioacă de
Bohotin, Busuioacă roz, Tămîioasă românească, Muscat Ottonel)
 soiuri pentru produse pe bază de must şi vin, grupă care
asigură materia primă pentru:
- sucul de struguri (Aligoté, Chasselas d’oré, Fetească regală,
Riesling italian, ş.a.);
- vinurile spumante (Iordană, Fetească albă, Fetească regală,
Băbească neagră, ş.a.);
- vinurile aromatizate (Roşioară, ş.a.);
- distilatele învechite (Băbească gri, Mustoasă de Măderat, Saint
Emillion, ş.a.).

TEST DE EVALUARE
1. Enumeraţi regiunile viticole din România:
Răspuns:
Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei, Regiunea viticolă a
Dealurilor Moldovei, Regiunea viticolă a Dealurilor Olteniei şi
Munteniei, Regiunea viticolă a Crişanei şi Maramureşului, Regiunea
viticolă a Banatului, Regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei, Regiunea
viticolă a Teraselor Dunării, Regiunea viticolă a nisipurilor şi a altor
terenuri favorabile din sudul ţării.

93
 2.Enumeraţi zonele viticole din România:
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Merlot şi Cabernet-Sauvignon sunt:
a) soiuri pentru vinuri albe de calitate superioară;
b) soiuri pentru vinuri roşii de consum curent;
c) soiuri pentru vinuri roşii de calitate superioară.
Rezolvare: c

De rezolvat:
2. Chardonnay şi Pinot gris:
a) soiuri pentru vinuri albe de calitate superioară;
b) soiuri pentru vinuri albe de consum curent;
c) soiuri pentru vinuri aromate.
Rezolvare:

4.2. Zonarea viticolă la nivelul României

Reţinem. Viticultura României este cantonată în cadrul a opt

regiuni viticole, ale căror caracteristici ecologice şi direcţii de producţie
sunt descrise succint în continuare (figura nr: 4.1.).
I. Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei
Viticultura din această regiune este amplasată pe dealurile celor
două Târnave, dar cu posibilităţi de a se extinde pe valea Mureşului.
Relieful este preponderent deluros, cu altitudine medie peste 200 m.
Climatul este răcoros dar se asigură condiţii pentru obţinerea vinurilor
de calitate, prin existenţa toamnelor lungi şi a expoziţiilor sudice ale
versanţilor. Resursele heliotermice sunt moderate iar cele hidrice
bogate.
94
Figura nr: 4.1. - Regiunile viticole din România şi încadrarea lor în regiunile
viticole din Uniunea Europeană

95
 În unele centre viticole există condiţii favorabile pentru
maturarea strugurilor şi înnobilare (prin instalarea putregaiului nobil),
din care se obţin vinuri albe de calitate, demiseci, demidulci, cu
denumire de origine precum şi vinuri spumante de calitate. Solurile
sunt: antropice, pseudorendzine, regosoluri, brune, argilo-iluviale,
eumezobazice. În zonă nu există condiţii favorabile pentru cultivarea
soiurilor de struguri de masă sau a celor pentru vinuri roşii. Are în
componenţă 5 podgorii (Târnave, Alba, Sebeş-Apold, Aiud, Lechinţa) şi
2 centre viticole independente (Dej şi Geoagiu). Principalele soiuri
cultivate sunt: Fetească albă, Fetească regală, Sauvignon, Pinot gris,
Traminer roz, Muscat Ottonel, Riesling italian.II. Regiunea viticolă a
Dealurilor Moldovei
Cuprinde plantaţiile viticole amplasate pe dealurile dintre valea
Prutului, valea Siretului inferior şi Subcarpaţii Moldovei. Climatul are
un pronunţat caracter de continentalism, fiind caracterizat prin ierni
aspre, primăveri cu temperaturi moderate, veri calde, uneori toride şi
adesea secetoase, şi toamne blânde. Resursele heliotermice sunt
generoase iar suma precipitaţiilor variază între 450 şi 600 mm anual.
Majoritatea solurilor sunt favorabile viticulturii, fapt datorat texturii
predominat luto-nisipoase, proprietăţilor fizice, a conţinutului în
carbonat de calciu şi în elemente nutritive. Regiunea viticolă are în
componenţă următoarele podgorii: Cotnari, Iaşi, Huşi, Colinene
Tutovei, Dealul Bujorului, Nicoreşti, Iveşti, Covurlui, Zeletin, Panciu,
Odobeşti, Coteşti. Alături de acestea, regiunea mai include şi 8 centre
viticole independente: Hlipceni, Plugari, Probota, Vaslui, Bozieni,
Griviţa, Nămoloasa, Răcăciuni. Principalele soiuri cultivate sunt: Grasă
de Cotnari, Frâncuşă, Fetească albă, Tămâioasă românească, Sauvignon,
Aligote, Pinot gris, Pinot noir, Fetească neagră, Busuioacă de Bohotin,
Muscat Ottonel, Muscat de Hamburg, Chasselas d´oré, ş.a.
III. Regiunea viticolă a Dealurilor Olteniei şi Munteniei
Include terenurile viticole din vecinătatea Subcarpaţilor
meridionali de curbură, de la Halânga (judeţul Mehedinţi) şi Segarcea
(judeţul Dolj), la vest, şi până la Râmnicu Sărat, la est, pe o lungime de
câteva sute de kilometri şi o lăţime variabilă de 1-2 km până la câteva
zeci de km. Resursele heliotermice sunt mai ridicate comparativ cu
regiunile viticole din centrul şi estul ţării, iar cele hidrice sunt mai
scăzute în raport cu aceste regiuni. Relieful slab înclinat de la baza

96
versanţilor este indicat pentru plantaţiile de struguri de masă iar
mijlocul şi coama versanţilor, pentru plantaţiile de struguri pentru vin.
Pantele au expoziţie sudică, sud-vestică şi sud-estică. Solurile sunt
reprezentate de brunisoluri eumezobazice şi brune luvice, diferit
erodate, pseudorendzine, regosoluri şi litosoluri, pe pante, coluvisoluri
şi cernoziomuri cambice cu profil profund, pe terenurile plane sau slab
înclinate, şi psamosoluri. Regiunea viticolă cuprinde podgoriile
Dealurile Buzăului, Dealu Mare, Ştefăneşti, Sâmbureşti, Drăgăşani,
Dealurile Craiovei, Severinului, Plaiurile Drâncei şi centrele viticole
independente: Costeşti, Bucşani, Valea Voievozilor, Jiblea, Segarcea,
Târgu-Jiu, Poiana Cruşeţu. Soiurile principale cultivate sunt: Cabernet-
Sauvignon, Merlot, Pinot noir, Fetească neagră, Sauvignon, Riesling
italian, Chardonnay, Muscat- Ottonel, Pinot gris, Fetească regală,
Victoria, Muscat de Hamburg, Muscat de Adda, Afuz-Ali, Italia ş.a.
IV. Regiunea viticolă a Banatului
Acest spaţiu viticol cuprinde o singură podgorie, cea a
Banatului care reuneşte 6 centre viticole printre care Recaş şi Teremia.
Climatul regiunii are caracter continental moderat cu nuanţe
mediteraneene. Resursele heliotermice sunt bogate şi favorizează
supramaturarea strugurilor. Altitudinea medie e de 50 - 180 m. Relieful
este reprezentat de dealuri şi platouri. Solurile sunt diferite. Unele au
conţinut mare de argilă şi caracter litic (roca dură este prezentă până la
50 cm de suprafaţa solului), altele sunt mai favorabile pentru viticultură
fiind brune. Soiuri cultivate: Cabernet-Sauvignon, Merlot, Pinot noir,
Burgund mare, Cadarcă, Pinot gris, Muscat Ottonel, Sauvignon,
Riesling italian, Chardonnay, Fetească regală, Creaţă, Majarcă,
Steinschiller, Victoria, Muscat de Hamburg, Muscat de Adda, ş.a.
V. Regiunea viticolă a Crişanei şi Maramureşului
Regiunea viticolă este situată în nord-vestul României între
cursul Mureşului, la sud şi al Tisei, la nord. Relieful este reprezentat de
două unităţi morfologice distincte: o zonă colinară, aparţinând
dealurilor vestice, şi o zonă piemontană, reprezentată prin arealele
viticole amplasate în Câmpia de Vest şi Câmpia Tisei. Climatul este
temperat continental cu influenţe mediteraneene caracterizat prin ieri
scurte şi blânde, primăveri timpurii, veri umede, moderat de calde şi
toamne lungi. Temperatura medie anuală este cuprinsă între 9 şi 110 C.
Resursele heliotermice generoase asigură condiţii pentru
supramaturarea strugurilor. Valorile precipitaţiilor medii sunt de 600-

97
800 mm anual. Tipurile de sol întâlnite sunt diferite pe cele două unităţi
de relief, în zona colinară predominând solurile brune iar în zona
câmpiilor piemontane sunt întâlnite, în special, cernoziomuri. Regiunea
viticolă cuprinde 4 podgorii (Miniş-Măderat, Diosig, Valea lui Mihai,
Silvaniei) şi 4 centre viticole independente: Biharia, Tilengu, Halmeu şi
Seini. Soiuri cultivate: Cabernet-Sauvignon, Merlot, Pinot noir,
Cadarcă, Riesling italian, Furmint, Muscat Ottonel, Mustoasă de
Măderat, Fetească regală, Chasselas doré, Chasselas rosé, Muscat de
Hamburg ş.a.
VI. Regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei
Regiunea viticolă este situată pe podişul Dobrogei, în sud estul
României. Regiunea dispune de cele mai reduse resurse hidrice din ţară,
condiţiile suboptimale de umiditate fiind suplinite, pe unele suprafeţe,
prin aplicarea irigării. Din punct de vedere heliotermic regiunea
beneficiază de cele mai ridicate resurse. Solurile sunt foarte variate fapt
explicat prin diversitatea condiţiilor litologice şi bioclimatice de
pedogeneză (bălane, cernoziomuri, rendzine, regosoluri, antropice ş.a.).
În cadrul regiunii există podgoriile Murfatlar, Istria- Babadag, Sarica-
Niculiţel şi câteva centre viticole independente: Adamclisi, Chirnogeni,
Mangalia, Hârşova. Soiuri cultivate: Chardonnay, Pinot gris,
Sauvignon, Riesling italian, Muscat Ottonel, Cabernet Sauvignon,
Merlot, Pinot noir, Fetească Neagră, Victoria, Muscat d’Adda, Muscat
de Hamburg, Afuz-Ali, Cardinal, Italia ş.a.
VII. Regiunea viticolă a Teraselor Dunării
Regiunea viticolă este situată în sud estul Câmpiei Române, pe
terasele Dunării. Climatul este temperat continental, caracterizat prin
temperaturi extreme, resurse hidrice deficitare. Solurile caracteristice
sunt cernoziomurile levigate şi în mai mică măsură, cele brun roşcate.
Direcţia principală de producţie în cadrul regiunii este obţinerea
strugurilor de masă. Regiunea viticolă a teraselor Dunării cuprinde 2
podgorii (Ostrov şi Greaca) şi 3 centre viticole: Feteşti, Giurgiu şi
Zimnicea. Soiuri cultivate: Cardinal, Muscat d’Adda, Italia, Victoria,
Alphonse Lavallée, Muscat Perla de Csaba, Cardinal, Muscat Timpuriu
de Bucureşti, Muscat dAdda, Muscat de Hamburg, Italia, Afuz-Ali,
Coarnă Neagră, Cabernet-Sauvignon, Merlot, Chardonnay, Sauvignon,
Riesling italian.

98
 VIII. Regiunea viticolă a nisipurilor şi a altor terenuri
favorabile din sudul ţării
Arealele viticole din această regiune se găsesc pe nisipurile din
sudul Câmpiei Olteniei. Substratul litologic este format din nisipuri
mobile sau fixate şi din depozite loessoide nisipo-prăfoase. Relieful este
reprezentat de câmpia specifică teraselor Dunării cu o altitudine
cuprinsă între 120 şi 150 m. Climatul este moderat continental cu ierni
blânde, primăveri timpurii, veri călduroase şi toamne prelungi.
Regiunea beneficiază de generoase resurse heliotermice şi de
precipitaţii medii între 500 şi 530 mm anual. Solurile prezente sunt:
cernoziomuri levigate, soluri brun- roşcate, nisipuri asociate cu
cernoziomuri levigate şi soluri brun-roşcate, soluri aluviale ş.a. Zona
cuprinde 3 podgorii (Dacilor, Calafat, Sadova-Corabia) şi 11 centre
viticole independente: Drăgăneşti-Olt, Furculeşti, Mavrodin, Urziceni,
Sudiţi, Ulmu, Însurăţei, Ruşeţu, Cireşu, Jirlău, Rîmnicelu. Soiuri
cultivate: Muscat Perla de Csaba, Muscat Timpuriu de Bucureşti,
Cardinal, Chaselas doré, Muscat de Hamburg, Cinsaut, Afuz Ali, Saint
Emillion, Rkaţiteli, Roşioară, Sangiovese, Băbească neagră, Alicante
Bouschet, Sauvignon, Riesling italian, Fetească regală, Cabernet
Sauvignon, Merlot, Burgund mare.

TEST DE EVALUARE

1. Enumeraţi podgoriile din regiunea viticolă a

Podişului Transilvaniei:
Răspuns:
Podgoriile din regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei sunt:
Târnave, Alba, Sebeş-Apold, Aiud, Lechinţa

2. Enumeraţi podgoriile din regiunea viticolă a Teraselor

Dunării:
Răspuns:

99
 Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Podgoria Murfatlar în ce regiune viticolă se află?
a) Regiunea viticolă a nisipurilor şi a altor terenuri favorabile
din sudul ţării;
b) Regiunea viticolă a Crişanei şi Maramureşului;
c) Regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei.
Rezolvare: c

De rezolvat:
2. În cadrul regiunii viticole a Dealurilor Olteniei şi
Munteniei se află:
a) Podgoria Dealurile Craiovei;
b) Podgoria Odobeşti;
c) Podgoria Cotnari.
Rezolvare:

REZUMAT TEMEI
Prezenta temă este structurată astfel încât să prezinte noţiunile de
bază privitoare la evaluarea arealelor viticole, clasificarea şi alegerea
soiurilor pentru plantare şi zonarea viticolă la nivelul României.
Prima unitate de învăţare prezintă şi defineşte terminologia de
bază (ex. terroir, conveier, regiune viticolă, podgorie, soi autorizat, soi
recomandat ş.a.) precum şi cea mai recentă metodologie de evaluare
multicriterială a arealelor viticole. În România, în conformitate cu
reglementările legale în vigoare, viticultura este cantonată în trei zone şi
opt regiuni viticole. Alegerea şi repartizarea soiurilor în cadrul
regiunilor viticole trebuie să se realizeze în concordanţă cu însuşirile
ecologice ale soiurilor altoi şi portaltoi. De aceea, vor fi alese soiurile
care în zona desemnată îşi exprimă în cel mai înalt grad potenţialul
productiv şi care sunt autorizate sau recomandate în regiunea respectivă
de reglementările legale privind zonarea soiurilor de viţă-de-vie
roditoare din sortimentul de bază al României. În continuare sunt
prezentate caracteristicile ecologice generale ale regiunilor viticole din
ţara noastră, cu referire la regimul heliotermic, regimul pluviometric,
caracteristicile edafice sau orografice ş.a. Informaţiile sunt completate
prin adăugarea direcţiei de producţie sau a sortimentului de soiuri
utilizat.

100
 Tema nr. 5

PRINCIPALELE SOIURI DE VIŢĂ-DE-VIE CULTIVATE ÎN

REGIUNILE VITICOLE DIN ROMÂNIA

Unităţi de învăţare:
 Soiuri de viţă-de-vie cu struguri pentru consum în stare
proaspătă;
 Soiuri de viţă-de-vie pentru vinuri albe;
 Soiuri de viţă-de-vie pentru vinuri aromate. Soiuri de viţă-de-
vie pentru vinuri roşii.

Obiectivele temei:
- cunoaşterea şi însuşirea particularităţilor biologice, tehnologice
şi productive ale principalelor soiuri de viţă de vie cultivate în
România;
- cunoaşterea zonelor favorabile de cultură pentru soiurile de
viţă de vie în concordanţă cu caracteristicile lor ecologice şi
cu reglementările legale.

Timpul alocat temei: 6 ore

Bibliografie recomandată :
1. Cotea Victoria, Cotea V.V. - Viticultură, ampelografie şi
oenologie. Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1996;
2. Mărăcineanu L.C., Giugea N. – Viticultură. Manual
universitar pentru învăţământul la distanţă. Editura Sitech, Craiova,
2013;
3. Olteanu I., Cichi D., Costea D., Mărăcineanu L.C. –
Viticultură specială (zonare, ampelografie, tehnologii specifice).
Editura Universitaria Craiova, 2002;
4. Oşlobeanu M. şi colab., - Viticultură generală şi specială.
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980.

101
 5.1. Soiuri de viţă-de-vie cu struguri pentru consum în stare
proaspătă

Reţinem. Muscat Perlă de Csaba. Soi de origine maghiară, cu

frunza rotundă, cu marginile orientate spre faţa superioară şi limb
trilobat sau întreg. Strugurii au formă cilindro-conică, deseori aripaţi, de
mărime medie cu boabe sferice, de culoare verde gălbuie care se
maturează timpuriu. Are vigoare şi productivitate redusă, rezistenţă la
ger, toleranţă la mană şi făinare, sensibilitate la secetă şi viespi. Asigură
producţii reduse (6-8 t/ha) cu posibilitate de creştere prin aplicarea
fertilizării şi a încărcăturii de rod de 20 ochi/m2. Se recomandă
conducerea semiînaltă, sistemul de tăiere mixt şi cultura în arealele
sudice care asigura timpurietate.
Regina viilor. Soi de origine maghiară, cu frunză rotundă,
mijlocie, trilobată. Strugurii sunt cilindro-conici, cu boabe ovoidale,
mari, galben-aurii, fin aromate (muscat). Soiul prezintă vigoare şi
fertilitate medie, toleranţă la ger, secetă, putregai şi rezistenţă la mană şi
făinare. Maturitatea deplină se atinge după cea a soiului precedent, la
câteva zile când se înregistrează o producţie de 8-14 t/ha. La tăierea în
lemnificat se practică sistemul de tăiere mixt şi coarde de rod de 8-10
ochi. Se cultivă în majoritatea podgoriilor sudice, producătoare de
struguri de masă.
Cardinal. Soiul are origine nord-americană şi prezintă frunza
pentalobată cu sinusul peţiolar larg deschis în formă de liră. Strugurii au
formă cilindro-conică, cu boabe sferice, mari de culoare roşu-cardinal.
Prezintă vigoare şi fertilitate ridicate, sensibilitate la ger, tolerant la boli
şi rezistent la secetă. Se maturează în epoca II-III asigurând 12-16 t/ha.
La tăierea în lemnificat se foloseşte sistemul de tăiere mixt, cu coarde
de rod lungi, de 10-14 ochi. Reacţionează bine la plivitul parţial al
lăstarilor sterili, la copilit şi cârnit (pentru maturarea lemnului). Cele
mai bune rezultate privind dimensiunea şi greutatea boabelor precum şi
zaharurile acumulate s-au obţinut în cazul reducerii cu ½ a lungimii
strugurelui. Se cultivă în Dobrogea, Ialomiţa, Giurgiu, Teleorman,
Buzău, Mehedinţi.
Victoria. Este un soi românesc. Frunza este pentagonală,
pentalobată, cu strugure cilindro-conic, mare şi lax. Bobul este foarte
mare, ovoidal, de culoare galbenă-chihlimbarie. Soi de vigoare mare,
cu fertilitate şi rezistenţe biologice bune. Se maturează în epoca II-III şi

102
asigură o producţie de peste 17 t/ha. Se recomandă altoirea pe portaltoi
de vigoare mică, şi poate fi cultivat semiînalt, tip Guyot, cu o
încărcătură de 40 ochi/butuc. Se află în cultură în podgoriile Drăgăşani
şi Dealu Mare putând fi introdus în cultură şi în centrele viticole din
sudul ţării.
Chasselas d´Oré. Este un soi foarte răspândit în toate ţările
viticole, cu origine din zona Egiptului de unde s-a răspândit ulterior în
Franţa şi Elveţia. Frunza este mijlocie, pentalobată. Strugurii sunt
cilindro-conici, de mărime mijlocie, cu boabe sferice de culoare galben-
aurie. Soiul are vigoare mijlocie, fertilitate ridicată, sensibilitate la mană
şi toleranţă la ger, secetă, făinare şi putregai. Maturarea strugurilor are
loc în epoca III-IV, când asigură 10-15 t/ha. Poate fi consumat în stare
proaspătă sau poate fi vinificat pentru obţinerea vinurilor albe de
consum curent. Se pretează la conducerea semiînaltă, sistem mixt de
tăiere, cu încărcături moderate (11-14 ochi/m2), repartizate pe coarde
lungi de 10-12 ochi şi la răritul inflorescenţelor (30-32 inflorescenţe pe
butuc). Se cultivă în toate regiunile viticole din ţara noastră.
Muscat de Hamburg. Este un soi cu o origine incertă, disputată
de Anglia şi Franţa. Frunza este mare, pentalobată sau trilobată, cu lobul
principal de formă triunghiulară. Strugurele este rămuros şi lax, cu
boabe sferice de culoare neagră-roşietică. Este fertil dar sensibil la boli
şi dăunători, la ger şi secetă. Polenul este puţin fertil (necesită cultura în
amestec cu soiuri polenizatoare) şi prezintă meiere şi mărgeluire în anii
cu climat nefavorabil în timpul înfloririi. Maturarea pentru consum se
realizează în epocile IV-V la un nivel de 7-18 t/ha, în funcţie de
fertilitatea solului.
Se pretează la transportul pe distanţe mari, păstrare în depozite
frigorifice şi poate fi valorificat şi prin vinificare pentru vinuri de
consum curent. Este indicată conducerea semiînaltă, sistem mixt de
tăiere, cu încărcături moderate de 11-14 ochi/m2, repartizate pe coarde
de rod de 12-14 ochi, normarea inflorescenţelor (16-20
inflorescenţe/butuc) precum şi scurtarea cu 1/3 a acestora. Înainte de
recoltare, cu 10-11 zile, se aplică desfrunzit parţial. Se cultivă în
podgoriile şi centrele viticole din Moldova, Muntenia, Oltenia,
Dobrogea, Terasele Dunării sau arealele nisipoase.
Afuz-Ali. Este un soi de provenienţă orientală, fiind cunoscut în
regiunea Beyrouth, de unde a fost adus în Franţa. Frunza este mijlocie,
trilobată, strugurele rămuros, lax, mare, cu boabe mari, ovoidale, de

103
culoare verde-gălbuie, aurii pe partea însorită. Soiul este sensibil la ger,
la bolile specifice şi la condiţiile nefavorabile din timpul înfloritului
când boabele meiază şi mărgeluiesc.
Maturarea deplină este realizată în epocile V-VI este rezistent la
transport şi la depozitarea în depozite frigorifice. Este pretabil la
conducerea semiînaltă, sistem mixt de tăiere, cu încărcături moderate
(13-17 ochi/m2), repartizate pe coarde de 12-16 ochi. Asigură producţii
cuprinse între 7-15 t/ha, strugurii putându-se menţine pe butuc 30-40
zile. Se cultivă pe terasele situate de-a lungul Dunării, de la Drobeta
Turnu Severin până la Feteşti, Mangalia şi podgoria Dealu Mare.
Coarnă albă. Soi de provenienţă orientală, cultivat de multă
vreme la noi în ţară, motiv pentru care este considerat ca autohton.
Frunza este rotundă, pentalobată, cu struguri cilindrici, mijlocii,
compacţi. Boabele sunt ovale cu vârful ascuţit, de culoare verde-gălbuie
şi gust specific. Este un soi viguros şi fertil, cu rezistenţă la ger, secetă
şi toleranţă la boli.
Strugurii se maturează în epocile V-VI, rezistă bine pe butuc, în
depozite peste iarnă sau la transport. Se pretează la conducerea pe
tulpini semiînalte şi înalte, la tăierea sistemul de tăiere mixt, cu coarde
lungi de 14-16 ochi şi încărcături ridicate de rod, când asigură peste 10
t/ha. Din cauza meierii şi a mărgeluirii se recomandă cultura în amestec
biologic cu soiuri bune polenizatoare (Afuz-Ali). Se întâlneşte în cultură
în podgoria Dealu Mare, precum şi în unele centre viticole din
Dobrogea şi Moldova.
Coarnă neagră. Soi de provenienţă orientală, cultivat de multă
vreme la noi în ţară, motiv pentru care este considerat ca autohton.
Frunza este mijlocie, trilobată, cu struguri cilindro-conici, cu boabe
dese, ovoidale, de culoare neagră-roşietică şi gust specific. Are vigoare
mare şi toleranţă la ger, secetă, la bolile şi dăunătorii viţei de vie,
inclusiv la filoxeră.
Maturarea deplină se realizează în epocile IV-V, strugurii având
o durată îndelungată de păstrare pe butuc sau păstrarea peste iarnă, în
depozite frigorifice. Nivelul producţiei oscilează între 8-14 t/ha. Se
pretează la sistemul de tăiere mixt, cu coarde de rod lungi de 16-18
ochi, cu încărcături medii de 12-15 ochi/m2. Se recomandă a se cultiva
în amestec biologic în proporţie de 2:1 pentru a se asigura o bună
polenizare. Coarnă neagră este zonat în special în podgoriile din sudul

104
Moldovei (judeţele Vrancea, Galaţi, Brăila), precum şi în centrele
viticole din judeţele Buzău şi Prahova.

TEST DE EVALUARE
1. Enumeraţi câteva soiuri cu struguri pentru masă,
autohtone sau considerate ca autohtone:
Răspuns:
Victoria, Coarnă albă, Coarnă neagră
2. Enumeraţi câteva soiuri de viţă de vie cu maturare
timpurie:
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Soiul Muscat Perlă de Csaba:
a) are maturitate timpurie;
b) are maturitate mijlocie;
c) are maturitate târzie.
Rezolvare: a

De rezolvat:
2.Soiul Muscat de Hamburg:
a) meiează şi mărgeluieşte în anii nefavorabili;
b) necesită cultura în amestec cu soiuri polenizatoare;
c) prezintă boabe de culoare galben aurie.
Rezolvare:

5.2. Soiuri de viţă-de-vie pentru vinuri albe

Reţinem. Crâmpoşie selecţionată. Soi românesc, obţinut la

S.C.V.V. Drăgăşani, ce a înlocuit în cultură vechiul soi Crâmpoşie, care
meia şi mărgeluia frecvent. Frunza este mare, întreagă, ondulată, cu
strugure mare, cilindro-conic. Boabele sunt sferice, alb-brumate cu pete
105
ruginii pe partea însorită. Prezintă rezistenţă bună la boli şi ger,
maturarea înregistrându-se la sfârşitul lunii septembrie (epoca V). Este
cultivat în special la Drăgăşani, pentru obţinerea de vinuri albe de
consum curent, unde asigură şi cele mai bune rezultate (16 t/ha).
Băbească gri. Soi românesc obţinut la S.C.V.V. Odobeşti.
Frunza este mijlocie, pentalobată, cu sinusurile laterale superioare
închise, ce pot prezenta un pinten. Strugurele este mijlociu, rămuros, cu
boabe discoidale, de culoare gri-fumurie. Prezintă vigoare şi fertilitate
mare, rezistenţă la boli şi toleranţă la ger şi secetă. Se maturează în
epoca a VI-a, producţia de cca. 20 t/ha putând fi valorificată pentru
obţinerea vinurilor albe de consum curent, a vinurilor spumante sau a
celor pentru distilare. Se cultivă în podgoriile şi centrele viticole din
judeţele Vrancea şi Galaţi.
Aligoté. Soi de origine franceză, cu frunza rotundă întreagă.
Strugurele este mic, cilindric, compact, cu boabe sferice de culoare
verde-gălbui, ruginii pe partea însorită. Prezintă în mod frecvent trei
ciorchini pe lăstar. Soiul are fertilitate ridicată, sensibilitate la boli,
rezistenţă la secetă şi toleranţă la ger. Strugurii se maturează la sfârşitul
lunii septembrie, producţia oscilând între 10 şi 14 t/ha, de o calitate
variabilă, la limită pentru obţinerea vinurilor de calitate superioară.
Se pretează la tăierea mixtă, cordoane bilaterale şi încărcături de
18-20 ochi/m2 cu coarde de rod de 12 ochi. Se recomandă practicarea
lucrărilor în verde: plivit, ciupit, desfrunzit parţial şi cârnit. Pentru
obţinerea de vinuri albe de consum curent se cultivă în Moldova,
Dobrogea sau pe nisipuri şi alte terenuri favorabile din sudul ţării. În
unele areale din nordul Moldovei (Iaşi, Probota), nordul Dobrogei
(Sarica-Niculiţel) vinurile obţinute din soiul Aligoté realizează
parametri calitativi ai celor de calitate superioară.
Grasă de Cotnari. Soi vechi românesc, cu frunza întreagă, care
prezintă denivelări pe mezofil cunoscute ca urme de degete. Strugurii
sunt mijlocii, cilindro-conici, cu boabe dese, de culoare galben-verzuie,
cu nuanţe ruginii pe partea însorită. Prezintă o vigoare şi o fertilitate
medie, maturându-se pe parcursul epocilor IV-V când acumulează
minim 200 g/l zaharuri. Soiul prezintă aptitudine pentru supramaturare,
caz în care conţinutul în zaharuri creşte mult (270-350-520 g/l). Deşi
potenţialul calitativ este ridicat, producţia atinge 5-7 t/ha.
Soiul necesită sistem mixt de tăiere, 15-20 ochi/m2 ca încărcătură
de rod, recoltare eşalonată, în 2-3 etape şi desfrunzit parţial în anii cu

106
toamne mai răcoroase. Este destinat obţinerii de vinuri albe de calitate
superioară în podgoriile Cotnari şi Dealu Mare.
Fetească albă. Soi vechi autohton cu frunza pentalobată de
culoare verde deschis şi sinus peţiolar în formă de acoladă. Strugurii
mijlocii, cilindro-conici, cu boabe mici, dese, de culoare verde-gălbuie.
Prezintă vigoare mare, fertilitate mijlocie, sensibilitate la păianjenul
roşu şi mană.
Asigură producţii de 6-8 t/ha la o cantitate de zaharuri de 200-
250 g/l. La supramaturare ajunge la 280-300 g/l. Sistemul de tăiere
adecvat este cel lung însoţit de alocarea unei încărcături mari de rod.
Maturarea deplină se întâlneşte în epoca IV-V. Se cultivă cu precădere
în Transilvania, Moldova ori Dealurile Munteniei şi Olteniei, pentru
obţinerea de vinuri albe de calitate superioară sau pentru spumante.
Fetească regală. Soi românesc, obţinut relativ recent prin
hibridare naturală, între Grasă de Cotnari şi Fetească albă. De la acestea
a împrumutat caracterul de urme de degete pe mezofil şi sinusul peţiolar
larg deschis fără manifestarea formei de acoladă. Strugurii sunt mijlocii,
cilindro-conici cu boabe neomogene. Soiul este fertil şi viguros, motiv
pentru care şi producţia ajunge la 12-14 t/ha la o concentraţie în
zaharuri de 180-200 g/l. Maturitatea deplină este mai târzie decât la
soiurile din care a provenit.
Soiul prezintă o plasticitate ecologică foarte mare motiv pentru
care este cultivat în majoritatea podgoriilor din România pentru
obţinerea vinurilor albe de calitate superioară.
Riesling italian. Soi cu origine incertă care prezintă frunza
pentalobată, cu dinţatura asemănătoare dinţilor de fierăstrău. Strugurele
este mijlociu, cilindric, cu boabe dese, colorate verde-gălbui. Are o
vigoare mijlocie, sensibilitate la secetă, maturarea realizându-se pe
parcursul epocilor IV-V când acumulează cca. 200 g/l zaharuri. La
supramaturare conţinutul în zaharuri poate atinge şi 260 g/l la o
producţie variabilă (7-15 t/ha).
Necesită conducere semiînaltă şi o încărcătură de rod de 15-27
ochi/m2. Asigură producţii ridicate şi de calitate, pentru obţinerea de
vinuri albe de calitate superioară, în arealele din Banat, Dobrogea,
Transilvania, Terasele Dunării sau pe nisipuri şi alte terenuri favorabile
din sudul ţării.
Pinot gris. Soi de origine franceză care prezintă caracterul de
polimorfism foliar. Strugurii sunt mici, cilindrici, cu boabe dese, sferice,

107
fumurii. Soiul are vigoare mică, sensibilitate la bolile specifice viţei de
vie şi rezistenţă la ger şi secetă. Maturitatea deplină are loc pe parcursul
epocilor IV-V când acumulează 210-220 g/l zaharuri.
La supramaturare acestea cresc mult, până la 250-300-437 g/l, în
condiţiile în care producţia de struguri însumează 6-8 t/ha. Necesită
sistem de tăiere lung şi o încărcătură de rod de 14-16 ochi/m2. Pentru
obţinerea de vinuri albe de calitate superioară se cultivă în areale
viticole din Transilvania, Podişul Moldovei, Dealurile Munteniei,
Terasele Dunării şi Colinele Dobrogei.
Chardonnay. Este un soi de origine franceză, pentru vinuri de
calitate superioară, răspândit şi apreciat în ţările viticole. Frunza este
mijlocie, întreagă, cu sinusul peţiolar deschis, lipsit de mezofil.
Strugurele este mic, cilindro-conic, cu boabe sferice, de culoare galben-
verzui. Este tolerant la ger şi secetă dar sensibil la boli şi molii.
Soiul se maturează în epoca a VI-a, asigurând producţii reduse
(5-8 t/ha), de înalt nivel calitativ, însă există şi selecţii clonale
caracterizate prin producţii ridicate. La maturitatea deplină concentraţia
în zaharuri ajunge la cca. 230 g/l iar la supramaturare urcă spre 270 g/l.
Se recomandă încărcături moderate de 14-16 ochi/m2 (lungimea optimă
a coardelor de rod este de 12 ochi), irigarea în arealele secetoase şi
fertilizarea care asigură un spor de 800-1000 kg/ha. Ţinând seama de
aptitudinea soiului Chardonnay de a produce vinuri de mare fineţe,
există perspectiva extinderii arealului său de cultură în afara celor
devenite tradiţionale (Murfatlar).
Sauvignon Petit. Soi cultivat de multă vreme în Franţa, motiv
pentru care se consideră că are această origine. Este răspândit şi apreciat
de lumea viticolă, pentru vinurile fine, semiaromate, care se pot obţine.
Frunza este mică, rotundă, pentalobată iar strugurii mici, cilindrici,
compacţi. Boabele sunt mici de culoare galben-aurie. Manifestă vigoare
mare, fertilitate mijlocie-mare, toleranţă la ger şi secetă şi sensibilitate
la boli.
Strugurii se maturează în epoca a VI-a, când acumulează 200-
225 g/l zaharuri. La supramaturare acestea urcă până la 250 g/l.
Cantitativ, producţia este redusă (6-8 t/ha) mai ridicată în cazul
selecţiilor clonale. Încărcătura de muguri recomandată este între 14-18
ochi/m2, fiind repartizată pe coarde de rod scurte, cordiţe sau cepi de
rod soiul putând fi cultivat semiînalt. Se cultivă pentru obţinerea
vinurilor de calitate superioară, semiaromate, în Transilvania, Dealurile

108
şi Colinele Moldovei, Dealurile Munteniei şi Olteniei, Terasele Dunării,
Colinele Dobrogei.
Frâncuşă. Este un soi vechi românesc, cu frunză rotundă,
mijlocie, trilobată. Strugurii sunt cilindro-conici, de mărime medie, cu
boabe dese, sferice, de culoare galben–verzuie. Este sensibil la ger,
brumă, secetă, mană şi rezistent la făinare. Strugurii se maturează în
epoca a V-a, şi acumulează cca. 200 g/l zaharuri. La tăierea în
lemnificat se practică sistemul de tăiere mixt, cu coarde de rod lungi de
10-12 ochi.
Este un soi productiv 8-12 t/ha, care asigură vinuri de consum
curent. Poate fi folosit pentru cupaj, distilare sau obţinerea de vinuri
spumante. Cupajat cu Grasa de Cotnari şi Feteasca albă asigură la
Cotnari obţinerea renumitului vin de Cotnari. În anii favorabili se obţin
vinuri care se încadrează la graniţa dintre vinuri de consum curent şi
cele de calitate superioară. Este zonat în Moldova.

TEST DE EVALUARE

1. Enumeraţi câteva soiuri pentru vinuri albe de calitate

superioară:
Răspuns:
Riesling italian, Fetească albă, Pinot gris, Chardonnay, Grasă de
Cotnari

2. Enumeraţi câteva soiuri pentru vinuri albe de consum

curent:
Răspuns:

109
 Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Soiul Sauvignon Petit:
a) asigură obţinerea de vinuri albe de calitate superioară;
b) asigură obţinerea de vinuri semiaromate;
c) are origine germană.
Rezolvare: a, b

De rezolvat:
2.Soiurile Crâmpoşie selecţionată şi Băbească gri:
a) se cultivă pentru obţinerea vinurilor albe de consum curent;
b) asigură producţii reduse (6-8 t/ha);
c) sunt create în România.
Rezolvare:

5.3. Soiuri de viţă-de-vie pentru vinuri aromate.

Soiuri de viţă-de-vie pentru vinuri roşii.

Reţinem. Tămâioasă românească. Soi originar din Grecia,

cultivat de sute de ani pe teritoriul României, motiv pentru care a primit
apelativul de românească. Frunza este mijlocie, trilobată ori
pentalobată, cu struguri mijlocii-mari, cilindrici. Bobul este sferic, de
culoare verde-gălbuie cu pete ruginii pe partea însorită. Prezintă vigoare
şi fertilitate medie şi manifestă sensibilitate la ger, secetă, făinare,
mucegai fiind puternic atacat şi de viespi.
La maturitatea deplină (epoca IV-V) acumulează 200-220 g/l
zaharuri la o producţie de 6-12 t/ha. La supramature conţinutul în
zaharuri poate urca până la 300 g/l, motiv pentru care recoltarea se
poate efectua eşalonat în 2-3 etape, la o săptămâna una de cealaltă. De
aceea, soiul reacţionează bine la desfrunzirea parţială, necesită un
climat cu toamne lungi şi călduroase şi o încărcătură de rod de 12-22
ochi/m2. Se cultivă în podgoriile şi centrele viticole din Buzău, Argeş,
Vâlcea, Olt, Dolj şi Mehedinţi. Se cultivă, de asemenea, în judeţele:
Iaşi, Botoşani şi Vaslui, făcând parte din sortimentul tradiţional al
podgoriei Cotnari şi al centrelor viticole Bohotin şi Huşi. Vinuri
aromate de înaltă calitate se obţin şi la: Pietroasa, Drăgăşani, Ştefăneşti-
Argeş şi Halânga (Mehedinţi).

110
 Busuioacă de Bohotin. Este considerat un soi românesc prin
prisma faptului că se cultivă de sute de ani pe teritoriul României.
Strugurii au formă cilindrică, cu boabe colorate în violaceu-vineţiu.
Prezintă rezistenţe biologice (la ger, secetă, umiditate, agenţi
fitopatogeni). Strugurii se maturează în epoca V-VI şi acumulează 230-
240 g/l must zaharuri, la maturitatea deplină. Are aptitudine mică la
supramaturare, acumulând mai puţine zaharuri comparativ cu soiul
Tămâioasă românească. Producţia (6,8-10,2 t/ha) este destinată obţinerii
vinurilor aromate, maroniu închise, de calitate superioară. Se cultivă pe
suprafeţe restrânse în judeţele Iaşi (Bohotin), Vaslui (Huşi) şi Buzău
(Pietroasa).
Muscat-Ottonel. Soi originar din Franţa. Frunza este mică,
pentalobată, cu dinţătura rotunjită, cu struguri cilindrici, mijlocii, cu
boabe mici, dese, sferice de culoare verzuie. Soiul este de vigoare
medie, cu fertilitate ridicată şi acumulează la maturarea deplină (epoca
IV) între 200 şi 210 g/l zaharuri. La supramaturare acestea înregistrează
240-270 g/l.
Cultivat în areale călduroase nu asigură rezultate notabile din
cauza acidităţii reduse a mustului cu consecinţe negative asupra vinului
obţinut. Soiul se pretează la conducerea înaltă a tulpinii (tipul de tăiere
cu cordon Lenz Moser), caz în care se înregistrează sporuri
semnificative de producţie. Se recomandă încărcături moderate de 16-
21 ochi/m2, repartizate pe 3-4 coarde de câte 12 ochi fiecare. Producţia
medie de struguri oscilează în limite restrânse 7,1-9,9 t/ha fiind
recomandat în judeţele Alba (Blaj, Jidvei, Alba Iulia, Ighiu, Aiud),
Mureş (Mediaş, Târnăveni), Sălaj, Satu-Mare, Vâlcea (Drăgăşani) şi
Constanţa (Murfatlar, Medgidia, Cernavodă).
Băbească neagră. Este un soi vechi, românesc, pentru vinuri
roşii de consum curent. Are funza pentalobată, la care sinusurile
superioare prezintă un pinten la bază. Strugurele este rămuros, mare,
boabele sferice, negre-albăstrui, neuniforme uneori din cauza
predispoziţiei la meiere şi mărgeluire. Soiul este viguros, rezistent la ger
dar sensibil la secetă şi boli. Asigură acumularea de zaharuri la un nivel
de 180-200g/l la o producţie de cca. 15 t/ha, maturarea fiind situată în
epoca IV-V. Asigură rezultate bune în mai multe areale însă la Nicoreşti
se atinge vârful calitativ. Necesită sistemul mixt de tăiere, conducere
semiînaltă şi o încărcătură de rod de 30-35 ochi/m2.

111
 Cadarcă. Soiul este considerat ca originar din Asia Mică şi se
cultivă de mult timp în România la Miniş. Frunza este mare,
cordiformă, întreagă, cu marginile orientate spre faţa superioară, cu
urme de degete pe faţa superioară. Strugurele este cilindric, mijlociu,
compact, cu boabe sferice, mari de culoare neagră cu nuanţe de albastru.
Soiul prezintă vigoare mijlocie, fertilitate ridicată, sensibilitate la boli,
secetă şi ger. Maturitatea deplină are loc în epoca V-VI, când
acumulează cantităţi diferite de zaharuri, în funcţie de particularităţile
anului de recoltă (136-240 g/l zaharuri). De aceea, se pot obţine şi
vinuri roşii de calitate superioară. Asigură producţii mijlocii (6,5-11,5
t/ha) şi reacţionează bine la sistemul de tăiere scurt. Se cultivă în
centrele viticole Miniş (Arad) şi Recaş (Timiş).
Cabernet-Sauvignon. Soi de origine franceză, cu frunza mică-
mijlocie, rotundă, pentalobată, uneori heptalobată. Strugurele este mic,
conic, cu boabe mici, dese, de culoare neagră-violacee şi gust ierbos.
Soiul are vigoare şi fertilitate medie şi manifestă rezistenţă bună la
putregai cenuşiu, rezistenţă mijlocie la ger şi mană; sensibil la făinare,
antracnoză şi acarieni. La maturitatea deplină (epoca V-VI) acumulează
între 200 şi 215 g/l zaharuri iar la supramaturare cca. 250 g/l în
condiţiile în care producţia este redusă, 6-8 t/ha, dar cantitatea de
substanţe de culoare acumulată este considerabilă. Se pretează la
sistemul de tăiere scurt sau mixt şi conducere înaltă sau semiînaltă.
Încărcătura recomandată este de 16-22 ochi/m2, repartizată pe coarde de
10-12 ochi. Pentru obţinerea de vinuri roşii de calitate superioară se
cultivă în regiunile viticole: Dealurile Moldovei, Dealurile Olteniei şi
Munteniei, Dealurile Crişanei şi Maramureşului, Colinele Dobrogei şi
Terasele Dunării.
Merlot. Soi de origine franceză, cu frunza pentalobată, mijlocie.
Strugurii sunt mijlocii, cilindro-conici, cu boabe dese, sferice, de
culoare neagră-violacee. Soi fertil, de vigoare medie, cu rezistenţă
scăzută la ger, secetă şi mană, toleranţă la putregai şi făinare. Asigură o
producţie de 10-12 t/ha la o acumulare de zaharuri de 220-240 g/l la
supramaturare şi de 190-200 g/l la maturitatea deplină (epoca V).
Necesită sistem de tăiere mixt, conducere semiînaltă sau înaltă şi 10-24
ochi/m2 încărcătură de rod. În vederea obţinerii vinurilor roşii de
calitate superioară se cultivă în podgoriilr Moldovei, Olteniei şi
Munteniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului ori pe colinele
Dobrogei.

112
 Pinot noir. Soi de origine franceză cu frunza ce evidenţiază
caracterul de polimorfism foliar. Strugurele este mic, cilindric, cu boabe
dispuse des, sferice, mici de culoare neagră-albăstruie. Este tolerant la
ger şi secetă dar expus îngheţurilor tîrzii din primăvară din cauza
dezmugurii timpurii. Prezintă sensibilitate la mucegai, mană şi făinare.
Are vigoare redusă, fertilitate mare iar la maturitatea deplină (epoca IV)
acumulează 210-220 gl/zaharuri.
La supramaturare acestea ajung la 240-260 g/l în condiţiile în
care producţia este de 6-8 t/ha. Necesită conducere semiînaltă, sistem
scurt sau mixt de tăiere, când asigură sporuri însemnate de recoltă
comparativ cu conducerea joasă. Încărcătura de rod oscilează în funcţie
de centrul viticol, între 12 şi 18 ochi/m2. În arealele secetoase se
recomandă irigarea până la 50% din I.U.A., recoltarea eşalonată în două
etape şi desfrunzitul parţial dacă se doreşte obţinerea de vinuri dulci.
Producţia este destinată obţinerii de vinuri roşii de calitate superioară
sau a vinurilor roze, spumante. Se cultivă în regiunia Dealurilor
Moldovei, Munteniei, Dealurile Banatului, Dealurile Crişanei şi
Maramureşului, Colinele Dobrogei.
Burgund mare. Provine dintr-o variaţie mugurală a soiului Pinot
noir. Soiul prezintă frunza rotundă, întreagă, struguri conici, de mărime
mijlocie, cu boabe dese, sferice, de culoare roşie-violacee. Se
caracterizează printr-o vigoare mijlocie-mare şi fertilitate ridicată,
toleranţă mijlocie la ger toleranţă bună faţă de secetă şi putregaiul
cenuşiu dar prezintă rezistenţă la oidium, eudemis şi cochilis. Este
sensibil la mană. Maturitatea deplină se întâlneşte la o săptămână după
cea a soiului Pinot noir când se acumulează 170-190 g/l zaharuri.
Aptitudinea la supramaturare este redusă dar nivelul cantitativ al
producţiei este superior soiului Pinot noir (12-14 t/ha). Soiul este
destinat obţinerii vinurilor roşii de calitate superioară sau de consum
curent, în anii nefavorabili. Reacţionează favorabil la încărcături mari
de rod, şi sistem mixt de tăiere, cu coarde de 8-12 ochi. Se cultivă în
podgoriile şi centrele viticole din judeţele Timiş (Silagiu, Recaş), Arad
(Miniş, Măderat), Buzău, Prahova, Argeş, Dâmboviţa, Vâlcea, Dolj,
Mehedinţi, Constanţa, Tulcea ş.a.
Fetească neagră. Este un soi vechi, românesc, cu funza
pentalobată şi lobul principal lanceolat. Strugurele este mare, cilindro-
conic, biaripat, cu boabe sferice, dese, de culoare neagră-violacee. Soiul
este viguros dar cu fertilitate redusă, tolerant la ger, secetă şi mană,

113
făinare şi putregai. Maturitatea deplină are loc în epoca IV şi
acumulează 200-220 g/l zaharuri, asigurând o producţie de 6-8 t/ha. La
supramaturare conţinutul în zaharuri urcă la 240-260 g/l. Necesită soluri
cu fertilitate redusă, sistem de tăiere lung (coarde de 12-16 ochi), sarcini
mari de ochi (30-35 ochi/m2) şi conducere semiînaltă/înaltă. Este
recomandat plivitul a 75% din lăstarii sterili. Este zonat în podgoriile
din Iaşi (Uricani), Vaslui, Vrancea, Galaţi, Buzău, Prahova (Urlaţi,
Ceptura, Tohani), Argeş, Olt, Dâmboviţa, pentru obţinerea de vinuri
roşii de calitate superioară.
Novac. Soi românesc, obţinut la SCVV Drăgăşani. Frunza este
rotundă, pentalobată, cu strugure cilindro-conic, lax, aripat. Bobul are
formă ovoidală de culoare neagră albăstruie. Soiul are vigoare mijlocie,
fertilitate bună, cu maturare în epocile IV-V. Se remarcă prin rezistenţă
la ger, mană, făinare şi putregai cenuşiu. Acumulează 233 g/l zaharuri şi
are un conţinut mare în antociani. Se recomandă conducerea semiînaltă,
cu încărcătura de 35 ochi/butuc şi sistem mixt de tăiere. Asigură
producţii ridicate (10,0-16,0 t/ha), din care se pot obţine vinuri roşii de
calitate superioară. Se cultivă la Drăgăşani.

TEST DE EVALUARE
1. Enumeraţi soiurile pentru vinuri aromate:
Răspuns:
Tămâioasă românească, Muscat-Ottonel, Busuioacă de Bohotin
2.Enumeraţi soiurile pentru vinuri roşii de calitate
superioară:
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Soiul Băbească neagră atinge vârful calitativ:
a) la Drăgăşani;
b) la Lechinţa;
c) la Nicoreşti.
Rezolvare: c
114
 De rezolvat:
2. Soiurile Merlot şi Pinot noir:
a) sunt de origine franceză;
b) sunt destinate obţinerii vinurilor roşii de consum curent;
c) sunt destinate obţinerii vinurilor roşii de calitate superioară.
Rezolvare:

REZUMATUL TEMEI

Tema prezentă descrie principalele caracteristici ale soiurilor de

viţă-de-vie cu struguri pentru consum în stare proaspătă, pentru vinuri
albe, pentru vinuri aromate şi pentru vinuri roşii. Se are în vedere
prezentarea unor însuşiri morfologice utile pentru recunoaşterea soiului
respectiv şi reliefarea unor însuşiri agrobiologice, tehnologice şi
productive. Astfel, se face referire la rezistenţa sau toleranţa la ger,
secetă, boli sau dăunători specifici, la conţinutul de zaharuri acumulate,
la unele verigi tehnologice utile activităţii de producţie, sau la epoca de
maturare a strugurilor. Deoarece prezentarea soiurilor ţine seama de
criteriul utilitar de clasificare a acestora, informaţiile prezentate sunt
completate de referiri cu privire la tipul de produs care se poate obţine
(ex. soi pentru vinuri de consum curent, soi pentru vinuri de calitate
superioară ş.a.)

115
 TEST RECAPITULATIV

1. La sistemul radicular pivotant, valoarea unghiului

geotropic este:
a) 30 – 700;
b) 20 – 300;
c) 70 – 800.

2. Prin zero biologic se înţelege:

a) temperatura negativă până la care rezistă complexul mugural
de iarnă;
b) temperatura de la care se consideră ca are loc pornirea în
vegetaţie;
c) suma temperaturilor medii zilnice necesare pentru declanşarea
unei fenofaze.

3. Perioada de tinereţe convenţională:

a) este caracteristică viţelor obţinute pe care vegetativă;
b) este caracteristică viţelor obţinute pe cale generativă;
c) este comună ambelor tipuri de plante.

4. Fertilizarea terenului în vederea înfiinţării plantaţiilor

viticole se realizează:
a) după lucrarea de desfundare;
b) înaintea lucrării de desfundare;
c) concomitent cu aplicarea de insecticide, înainte de desfundare.

5. Instalarea mijloacelor de susţinere în plantaţiile nou

înfiinţate se realizează:
a) în anul I de la plantare;
b) în anul II de la plantare;
c) în anul III de la plantare.

6. Tăierile de rodire se aplică:

a) în primii 3-5 ani de la plantare;
b) se aplică anual, după finalizarea tăierilor de formare;
c) se aplică cu 3-5 ani, înainte de defrişarea plantaţiilor viticole.

116
 7. Marcotajul se practică pentru:
a) completarea golurilor în toate plantaţiile viticole roditoare;
b) completarea golurilor în plantaţiile de portaltoi;
c) completarea golurilor în plantaţiile viticole de pe nisipuri.

8. Metoda generalizată în practică, pentru altoirea manuală

este:
a) copulaţia perfecţionată;
b) nut şi feder;
c) copulaţia simplă.

9. Pregătirea pentru altoire a materialului portaltoi:

a) are loc cu 2-3 zile înainte de altoirea propriu-zisă;
b) are loc cu 4-6 zile înainte de altoirea propriu-zisă;
c) are loc concomitent cu pregătirea materialului altoi.

10. Soiurile recomandate:

a) valorifică în cel mai înalt grad condiţiile de mediu din arealul
în care sunt cultivate, cu exprimarea maximă a potenţialului cantitativ şi
calitativ;
b) sunt avizate cu precădere la extinderea de plantaţii în arealul
respectiv;
c) sunt avizate a fi extinse în mod complementar în arealul
respectiv.

11. Podgoria Cotnari este inclusă în:

a) Regiunea Dealurile şi Colinele Moldovei;
b) Regiunea Dealurilor Banatului;
c) Regiunea Teraselor Dunării.

12. Muscat Perlă de Csaba este un soi cu struguri:

a) pentru consum în stare proaspătă;
b) pentru vinuri albe aromate;
c) pentru vinuri albe de consum curent.

117
 13. Soiul Grasă de Cotnari:
a) este un soi pentru vinuri albe de calitate superioară;
b) prezintă urme de degete pe mezofil;
c) asigură o producţie de 13-15 t/ha.

14. Soiul Cabernet-Sauvignon:

a) se cultivă în special în podgoriile din Transilvania;
b) asigură obţinerea de vinuri roşii de calitate superioară;
c) prezintă frunza pentalobată sau heptalobată iar strugurii au
gust ierbos.

15. Elementele cu funcţie de schelet sunt reprezentate de:

a) braţe;
b) cordoane;
c) cepul de înlocuire.

16. Bilanţul termic necesar declanşării fenofazelor se

calculează cu:
a) formula lui Blunck;
b) indicele de aptitudine oenoclimatică;
c) indicele bioclimatic al viţei de vie.

17. Înflorirea este o fenofază:

a) de trecere de la perioada de latenţă la cea de vegetaţie activă;
b) de fructificare;
c) de creştere.

18. Plantaţiile viticole cu distanţe mari:

a) se înfiinţează pe soluri fertile, cu soiuri viguroase;
b) asigură 1500-3000 pl/ha;
c) necesită soiuri cu vigoare redusă.

19. Lucrările solului efectuate în perioada de vegetaţie:

a) asigură menţinerea afânată a solului;
b) asigura pretecţia butucului împotriva temperaturilor scăzute
din iarnă;
c) asigură menţinerea solului fără buruieni.

118
 20. Utilizarea la tăiere a verigilor de rod este echivalentă cu:
a) folosirea sistemului de tăiere lung;
b) folosirea sistemului de tăiere scurt;
c) folosirea sistemului de tăiere mixt.

21. Marcotajul în lemnificat:

a) se realizează în perioada de vegetaţie;
b) se realizează în perioada de repaus relativ;
c) foloseşte coarde de un an.

22. Înmulţirea prin micropropagare a viţei de vie asigură:

a) o rată mică de înmulţire;
b) obţinerea de plante devirozate;
c) clonarea plantelor elită valoroase.

23. Pregătirea pentru altoire a materialului altoi:

a) se începe cu 2-3 zile înainte de altoire;
b) se începe cu 4-6 zile înainte de altoire;
c) se realizează concomitent cu pregătirea materialului portaltoi.

24. Podgoria este definită ca:

a) o unitate teritorială naturală şi tradiţională, care prin condiţiile
existente asigură obţinerea unor producţii de struguri şi vinuri cu
însuşiri specifice;
b) un teritoriu restrâns, care cuprinde plantaţiile de viţă de vie
situate pe aceeaşi formă de relief;
c) un teritoriu întins, cultivat cu viţa de vie, caracterizat prin
condiţii naturale de climă şi de relief relativ asemănătoare, precum şi
prin direcţii de producţie şi sortimente apropiate.

25. Soiul Frâncuşă:

a) este zonat în Moldova;
b) asigură obţinerea de vinuri aromate;
c) asigură obţinerea de vinuri albe.

119
 26. Caracterul de polimorfism foliar este evident la soiul:
a) Pinot gris;
b) Pinot noir;
c) Riesling italian.

27. Conveierul varietal constă în:

a) cultivarea în acelaşi centru viticol a mai multor soiuri de masă
a căror maturare se realizează eşalonat;
b) cultivarea aceloraşi soiuri cu struguri de masă în mai multe
podgorii, maturarea realizându-se eşalonat ca urmare a variaţiei
condiţiilor ecologice;
c) stabilirea sortimentului de soiuri care se poate cultiva în
podgoria respectivă.

28. Soiul Muscat-Ottonel:

a) asigură cele mai bune rezultate în arealele călduroase;
b) este destinat obţinerii vinurilor aromate;
c) prezintă aptitudine de supramaturare.

29. Hibrizii direct producători fac parte din grupa soiurilor:

a) interzise;
b) recomandate;
c) autorizate.

30. Viticultura României este:

a) încadrată în trei zone viticole;
b) încadrată în opt regiuni viticole;
c) cantonată numai în zonele de deal.

120
 ANEXA 1

Metode de studiu al sistemului radicular

Metodele pentru studiul sistemului radicular sunt laborioase şi

de multe ori distructive. Frecvent, pentru studiile efectuate in situ, se
apelează la una dintre metodele devenite clasice, şi anume: metoda
scheletului, metoda profilului, metoda monolitului ori metoda
tranşeelor
Metoda scheletului presupune dezgroparea cu atenţie a
sistemului radicular, pentru a nu secţiona rădăcinile. Recomandabil este
ca acest lucru să aibă loc la cel puţin 3 butuci (Oprea D.D., 1973) sau la
3 butuci în 3 repetiţii (Tuţă V., Barbu E., 1986).
Concomitent cu activitatea de dezgropare a sistemului radicular
se realizează şi fotografii şi se întocmeşte o planşă pe hârtie milimetrică,
la scara de 1/20. Pe aceasta se trasează direcţia rândurilor, planşa
reliefând adâncimea la care pătrund rădăcinile, gradul de ramificare,
numărul de etaje, unghiul geotropic, ş.a.

Figura nr: A1.1. - Răspândirea rădăcinilor în sol, profil orizontal şi

vertical

121
 Planşele pot reliefa răspândirea sistemului radicular atât în plan
orizontal (figura nr: A1.1., după Oprea D.D., 1965) cât şi în plan
vertical (paralel şi/sau perpendicular pe direcţia rândurilor).
Metoda este laborioasă şi presupune dezgroparea în totalitate a
sistemului radicular, începând cu rădăcinile orizontale, de la suprafaţă,
pe o rază de 4 – 8 m în jurul butucului. Pentru primii 15 – 20 cm se
utilizează cazmaua apoi copcitori sau furci speciale, pentru a păstra
integritatea sistemului radicular, iar la suprafaţa solului se realizează un
caroiaj cu latura de 50 cm.
Pe planşă, grosimea şi adâncimea la care se găsesc rădăcinile se
înscrie sub forma unei fracţii la care numitorul reprezintă adâncimea
(cm) iar numărătorul grosimea (mm). Locul în care apar ramificaţii
verticale din rădăcinile orizontale vor fi notate cu numere de ordine
încercuite.
Studiul rădăcinilor verticale se începe numai după ce pe planşă
au fost figurate toate ramificaţiile orizontale, de aceea ele pot fi
secţionate ulterior, pentru facilitarea activităţii de dezgropare a
ramificaţiilor verticale.
Metoda tranşeelor este asemănătoare cu precedenta şi constă în
realizarea unui şanţ pe intervalul dintre rânduri, care se lărgeşte treptat
până lângă axul butucilor situaţi pe cele două rânduri. Adâncimea
şanţului este dependentă de adâncimea până la care pătrunde sistemul
radicular. Deoarece prin această metodă se studiază jumătate din
sistemul radicular al butucului, dimensiunile celeilalte părţi se
aproximează.
Metoda profilului constă în săparea unei gropi cu adâncimea de
1,5 – 1,75 m, la 50 cm distanţă faţă de butuc. Pe peretele de lângă acesta
se delimitează un pătrat cu latura de 1 m care se împarte ulterior în
secţiuni cu latura de 10 cm. Etapa următoare constă în identificarea
rădăcinilor în fiecare suprafaţă delimitată şi realizarea unei planşe pe
hârtie milimetrică. Pe aceasta, rădăcinile se notează diferit în funcţie de
diametru, folosind anumite simboluri (tabelul nr: A1.1.).
Metoda monolitului presupune prelevarea unor probe de sol
sub forma unor monoliţi, de la adâncimi diferite: 0 – 20 cm, 20 – 40
cm, 40 – 60 cm, 60 – 80 cm ş.a.m.d. După ridicarea monoliţilor
urmează etapa de laborator, unde are loc extragerea fragmentelor de
rădăcini şi separarea acestora în funcţie de adâncime, diametru, greutate
ş.a.

122
 Tabelul nr: A1.1.
Simboluri utilizate pentru notarea ramificaţiilor rădăcinilor
Diametrul ramificaţiei Simbol
< 1 mm •
1 – 3 mm O
3 – 5 mm 
5 – 7 mm 
> 7 mm 

Alternativa o constitue studiul sistemului radicular în laborator,

folosind o metodă concepută la Catedra de Viticultură din cadrul
Institutului Agronomic Nicolae Bălcescu din Bucureşti (actualmente
Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară) şi anume
metoda vaselor de sticlă. Ea permite studiul influenţei pe care unii
factori de mediu sau tehnologici o pot avea asupra procesului de
creştere şi dezvoltare a sistemului radicular. Această metodă poate fi
dezvoltată în două direcţii.
Prima, presupune existenţa unui laborator special conceput
(denumit rizotron), aflat sub nivelul solului şi care permite observarea,
măsurarea şi/sau fotografierea sistemul radicular prin intermediul unor
ferestre.
A doua posibilitate, reprezintă o variantă simplificată a metodei
rizotronului, dar care păstrează ideea de bază, şi anume observarea,
măsurarea, fotografierea, evaluarea arhitecturii sistemului radicular ş.a.,
prin intermediul unui material transparent. Ca urmare, relativ recent, a
fost concepută metoda minirizotronului, prin care o cameră foto, situată
în interiorul unui tub aflat in sol, fotografiază rădăcinile, datele fiind
prelucrate şi interpretate ulterior de către soft-ul din dotarea
echipamentului.

123
 ANEXA 2

Controlul viabilităţii complexului mugural

Temperaturile scăzute, caracteristice anotimpului rece, pot

afecta viabilitatea complexului mugural până la un nivel la care este
pusă in pericol atât recolta anului viitor cât şi planta în întregul său.
Pragul termic critic (convenţional) este de -20 oC, în cazul soiurilor cu
struguri pentru masă şi de -22 oC, în cazul soiurilor cu struguri pentru
vin.
Alături de temperaturile scăzute, starea fitosanitară a
complexului mugural este un alt factor de reducere a viabilităţii.
Condiţiile favorabile se întrunesc atunci când umiditatea în exces este
asociată cu temperaturile mai ridicate. Fenomenul apare primăvara,
când din diverse motive se întârzie cu lucrarea de dezgropare a viţei-de-
vie, în cazul conducerii joase, lucru care favorizează proliferarea
microorganismelor la nivelul coardelor .
Ca urmare, devine necesară determinarea gradului în care
complexul mugural de iarnă a fost afectat, cu scopul stabilirii
încărcăturii de rod în vederea aplicării tăierilor. Utilă în acest caz este
metoda secţionării complexului mugural.
Lucrarea debutează cu detaşarea de la punctul de inserţie a 1-2
coarde de la 1-2 % din butucii aparţinând aceluiaşi soi. Aceştia trebuie
aleşi astfel încât să reprezinte
cât mai bine neuniformităţile
terenului, indicată fiind
dispunerea lor pe diagonală.
Urmează etichetarea,
înscriindu-se soiul, parcela şi
data recoltării, după care
coardele se transportă în
laborator, unde se ţin în vase
cu apă curată (to = 20 -
24oC) timp de 48 - 56 ore,
perioadă în care culoarea
mugurilor viabili şi a celor
neviabili se accentuează.
Figura nr: A2.1. – Secţionarea Pentru a vizualiza
complexului mugural
124
acest lucru se secţionează longitudinal toate complexele mugurale,
începând de la baza coardei către vârf, şi se observă cu ochiul liber sau
cu lupa diferenţa de culoare dintre mugurii viabili (verde intens) şi cei
neviabili - brun închis (figura nr: A2.1., după Georgescu M. şi colab.,
1986).
Rezultatele se înscriu într-un tabel centralizator, atribuindu-se
semnul „+" complexelor mugurale la care mugurele principal este viabil
şi semnul „-" în cazul neviabilităţii sau lipsei acestuia. Datele obţinute
prin completarea tabelului următor se utilizează pentru stabilirea
procentului de ochi neviabili (pierderi - P%).

Soiul...........................................…Parcela.................Data.................
Nr.crt. Poziţia mugurelui Muguri
1 2 3 4......................... Viabili Neviabili Total
1 ++ - - V1 N1 T1=V1+N1
2 - - + - V2 N2 T2=V2+N2
n ++ + - Vn Nn Tn=Vn+Nn
Total V=V1+…Vn N=N1+…Nn T=T1+…Tn=V+N
Pierderi N
P(%)  x 100
T

Metoda forţării este o metodă mai laborioasă, care necesită un

timp mai lung în vederea exprimării rezultatului. Se deosebeşte de
precedenta prin aceea că, după recoltare, din coarde se confecţionează
butaşi de un nod, care se parafinează şi se introduc cu baza în apă, în
vase termostatate sau în încăperi încălzite. După cca. 3 săptămâni, la o
temperatură de 18 – 20 oC, are loc pornirea în vegetaţie, urmând ca
operatorul să centralizeze şi să interpreteze rezultatele, după modelul
anterior.

125
 ANEXA 3

Metode pentru determinarea suprafeţei foliare

Determinarea suprafeţei foliare porneşte de la premisa conform

căreia acest gen de aplicaţie poate fi utilă atunci când se doreşte
cunoaşterea influenţei pe care unii factori ecologici sau tehnologici o
exercită asupra creşterii organelor vegetative ale viţei de vie.
Fitopatologii, entomologii sau specialiştii în ecofiziologie viticolă
găsesc util acest lucru pentru exprimarea unor indicatori precum
intensitatea atacului (suprafaţa atacată / suprafaţa totală), indicele
suprafeţei foliare ş.a. Iată suficiente argumente pentru ca acest gen de
determinare să suscite interesul în continuare.
Metodele care pot fi utilizate sunt diverse, de precizie diferită,
mai mult sau mai puţin laborioase, în funcţie de scopul determinării.
Atunci când studiul nu presupune cunoaşterea suprafeţei foliare a
butucului, se poate utiliza metoda cântăririi frunzei, metoda
planimetrică, metoda caroiajului şi metoda şablonului. Ele prezintă în
comun faptul că necesită frunze întregi, separate de plantă. Prima
metodă presupune cântărirea frunzei, după care, din limb, se decupează
o porţiune cu suprafaţa cunoscută (1-2 cm2), la care se determină
greutatea. În final, regula de trei simplă ne conduce la rezultatul dorit.
Dacă se dispune de un planimetru, atunci sunt necesare două
planimetrări consecutive. Una are in vedere planimetrarea unei
suprafeţe cunoscute (1-2 cm2) iar cealaltă constă în planimetrarea
conturului limbului, după care se
aplică regula anterioară. Cea de-a
treia metodă se bazează pe trasarea
conturului frunzei pe hârtie
milimetrică şi stabilirea suprafeţei în
funcţie de numărul pătratelor
acoperite de limb. Metoda şablonului
îmbină elementele metodelor
anterioare, în sensul că, necesită
transpunerea conturului limbului pe o
suprafaţă plană şi trasarea ulterioră
de noi contururi, la distanţă de 5 mm
Figura nr: A3.1. - Şablon faţă de cel anterior. Fiecare suprafaţă

126
va fi determinată ulterior prin planimetrare sau prin metoda caroiajului.
Fiecare limb va fi suprapus ulterior peste şablon (figura nr: A3.1., după
Olteanu I., 1990) urmând ca suprafaţa sa să fie dată de suprafaţa
conturului peste care se suprapune.
Ca metodă nedistructivă, poate fi citată metoda Kişkin, prin
care suprafaţa se determină în funcţie de lungimea limbului (distanţa
dintre vârful dintelui de la lobul principal şi marginea lobului inferior),
considerată ca fiind egală cu diametrul. În acest caz, formula de calcul
este dată de formula suprafeţei cercului, cu care se asimilează forma
limbului, astfel:
d2
S  3,14  r 2  3,14  .
4
Pentru rapiditate şi acurateţe s-au dezvoltat echipamente
portabile şi de laborator, pentru scanarea şi analizarea imaginii, sisteme
utile pentru determinarea unor parametri precum: suprafaţa foliară,
perimetrul limbului, lungimea limbului şi a peţiolului, interpretarea
culorii şi editarea imaginii, măsurarea unghiurilor dintre nervuri ş.a.

127
 ANEXA 4

Determinarea coeficienţilor de fertilitate

şi a indicilor de productivitate

Reprezintă o aplicaţie utilă, întrucât în acest mod se poate

aprecia fertilitatea şi productivitatea unui soi în anumite condiţii de
mediu şi agrotehnice, cu consecinţe asupra producţiei de struguri
obţinute, prin calculul încărcăturii de rod. Pentru început, se reţine 1%
din numărul total al butucilor, cu dispunere pe diagonala parcelelor, la
fiecare stabilindu-se numărul de inflorescenţe (NI), numărul de lăstari
fertili (NLF) şi numărul total de lăstari (NTL), după care se obţine suma
şi media pentru fiecare element. Cu aceste valori se calculează
coeficienţii de fertilitate (absolut-CFA şi relativ-CFR), avându-se în
vedere relaţiile următoare:

NI NI
CFA  ; CFR  .
NLF NTL

Valorile coeficientului de fertilitate absolut sunt mai mari decât

unitatea, în timp ce coeficientul de fertilitate relativ poate înregistra şi
valori subunitare, însă în toate cazurile acestea sunt mai reduse
comparativ cu cele absolute.
Pentru o mai bună evaluare a caracteristicilor agrobiologice ale
unui soi este necesară şi evidenţierea productivităţii acestuia prin
intermediul indicilor de productivitate. Indicele de productivitate
reprezintă produsul dintre coeficientul de fertilitate şi greutatea medie a
unui strugure (g). În funcţie de coeficientul care participă la
determinarea indicelui de productivitate, acesta poate fi absolut (IPA)
sau relativ (IPR) şi reprezintă cantitatea de struguri pe care o asigură un
lăstar:

IPA = CFA x g; IPR = CFR x g.

128
 ANEXA 5

Indicatori climatici destinaţi aprecierii favorabilităţii unui areal

pentru viticultură
30.09

Insolaţia reală = 
1.04
orelor efective de strălucire a Soarelui
Interpretare:
 între 1300 – 1500 ore arealul viticol este indicat obţinerii
vinurilor albe, a vinurilor aromate din soiurile care îşi combustionează
acizii, a vinurilor spumante şi a distilatelor din vin;
 între 1500 – 1600 ore, arealul oferă resurse suficiente pentru
obţinerea vinurilor roşii sau a vinurilor aromate din soiuri care au o
combustie lentă a acizilor;
 peste 1600 ore, arealul este favorabil şi cultivării soiurilor cu
struguri pentru masă, cu maturare târzie.
30.09

Bilanţul termic global = 

1.04
temp. medii zilnice mai mari de
0oC
Interpretare: valorile optime pentru cultura viţei de vie se
situează între 2700 – 4000 oC.
30.09

Bilanţul termic activ = 

1.04
temp.medii zilnice mai mari de 10
o
C
Interpretare: valorile optime pentru cultura viţei de vie se
situează între 2500 – 3800 oC.
30.09

Bilanţul termic util = 

1.04
(temp.medii zilnice mai mari de 10
o
C – 10 oC)
Interpretare: valorile optime pentru cultura viţei de vie se
situează între 1000 – 1800 oC.
Indicele heliotermic (IH) reprezintă produsul dintre insolaţia
reală (Σir) şi bilanţul termic util (Σtou).
I.H. = Σir x Σtou x 10-6
Interpretare:

129
  între 1,35 şi 2,70 arealul prezintă favorabilitate pentru cultura
viţei de vie.
Coeficientul hidrotermic reprezintă raportul dintre suma
precipitaţiilor multiplicată cu 10 şi bilanţul termic activ:
Σmm
C.H. = x10
Bta
Interpretare:
 între 0,6 – 1,0 arealul e favorabil obţinerii vinurilor demiseci
şi dulci;
 între 1,1 – 1,5 arealul e favorabil obţinerii vinurilor superioare
seci;
 între 1,6 – 2,0 arealul e favorabil obţinerii vinurilor de consum
curent.
Suma precipitaţiilor, prezintă interes atât ca valoare anuală cât şi
ca valoare înregistrată pe parcursul perioadei de vegetaţie.
Interpretare: suma anuală a precipitaţiilor cifrată între 400 şi 700
mm este favorabilă viticulturii, din care 250 mm în perioada de
vegetaţie.
Indicele bioclimatic al viţei-de-vie este un indicator sintetic, care
înglobează influenţele generate de numărul orelor de insolaţie reală,
bilanţul termic activ şi totalitatea precipitaţiilor din perioada de
vegetaţie. Acest indice se poate calcula cu următoarea formulă:
 Ir x  ta
I.b.c.v.  , unde:
 P x Nzv x 10
I.b.c.v. - indicele bioclimatic viticol;
Σir - insolaţia reală;
Σtoa - bilanţul termic activ;
ΣP - suma precipitaţiilor din perioada de vegetaţie;
N.z.v. - numărul zilelor de vegetaţie.
Interpretare:
 arealul prezintă favorabilitate pentru cultura viţei de vie între 5
şi 15;
 valorile mici (5 – 7) arată existenţa unor resurse hidrice bogate
pe fondul unor diminuate resurse heliotermice (exces de precipitaţii)
 valorile mari (12 - 15) arată deficit de precipitaţii pe fondul
unor ridicate resurse heliotermice şi necesitatea irigării;
 valoarea 10 este considerată valoare optimă.

130
 Indicele aptitudinii oenoclimatice integrează acţiunea a trei
factori: bilanţul termic activ, insolaţia reală şi excesul de precipitaţii din
perioada de vegetaţie. Acest indice se poate calcula cu formula
următoare:
I.a.o. = Σtoa + Σir - (ΣP - 250), unde:
I.a.o. - indicele aptitudinii oenoclimatice;
Σtoa - bilanţul termic activ;
Σir - insolaţia reală;
ΣP - suma precipitaţiilor din perioada de vegetaţie.
Interpretare:
 sub 4300, arealul oferă condiţii pentru cultura soiurilor vinuri
albe, de calitate superioară sau de consum curent;
 între 4300 - 4600, se asigură condiţii favorabile cultivării
soiurilor pentru vinuri albe şi mediu favorabile obţinerii vinurilor roşii
(în anumiţi ani se pot obţine chiar vinuri roşii de calitate);
 între 4600 - 5100, asigură condiţii de cultivare a soiurilor
pentru vinuri roşii de calitate
 între 5100 - 5200 se pot cultiva soiuri de struguri pentru masă
a căror maturitate se eşalonează pe parcursul tuturor celor şapte epoci.
Dacă ne referim strict la soiurile cu struguri pentru masă,
cunoscute prin cerinţe mai ridicate faţă de resursele heliotermice, atunci
interpretarea valorilor pe care le înregistrează unii indicatori climatici se
poate realiza în funcţie de datele incluse în tabelul nr: A5.1. (Oşlobeanu
M., 1975, Fregoni M., 1997 citaţi de Popa C., 2011).
Tabelul nr: A5.1.
Condiţii climatice optime pentru cultura soiurilor cu struguri
pentru masă
Soiuri cu maturitate
Indicator climatic timpurie şi mijlocie târzie şi pentru
extratimpurie foarte stafide
târzie
Bilanţul termic 4000-
o 2500-3100 3100-3500 3500-4000
activ ( C) 5000
Bilanţul termic util 1950-
o 1200-1500 1500-1650 1650-1950
( C) 2100
Temp. med. din
perioada de ≥ 18 ≥ 20 > 22
vegetaţie (oC)
131
 Tabelul nr: A5.1.(continuare)
Condiţii climatice optime pentru cultura soiurilor cu struguri
pentru masă
Soiuri cu maturitate
Indicator timpurie şi mijlocie târzie şi pentru
climatic extratimpurie foarte târzie stafide
Temp. med din
luna cea mai 22 - 27
o
caldă ( C)
Suma anuală a
precipitaţiilor 500 - 800
2
(l/m )
Suma
precipitaţiilor > 300
din perioada de
vegetaţie (l/m2)
Indicele 2,6-3,85 3,86-4,5 4,51-6,5 6,51-8,0
heliotermic
Coeficientul
0,8-1,2
hidrotermic
Indicele 10 ± 2 (pentru cultura neirigată)
bioclimatic al 6-9 8-10 10-12 12-15
viţei de vie

132
 ANEXA 6

Stadiile fenologice reper (după Baillod şi Baggiolini)

Cunoaşterea şi identificarea stadiilor fenologice prezintă

importanţă pentru tehnolog întrucât acesta poate emite aprecieri privind
oportunitatea sau inoportunitatea aplicării unor verigi tehnologice. De
asemenea, ampelografii sau cei care abordează domeniul ecologiei
viticole, pot urmări datele calendaristice de declanşare a diverselor
fenofaze, pot identifica durata lor, pot emite aprecieri privitoare la
timpurietatea vegetaţiei sau pot interpreta datele în sensul alcătuirii
fenogramelor sau a hărţilor izofenice, hărţi care evidenţiază din punct
de vedere grafic toate centrele viticole unde fenofazele se petrec la
aceleaşi date calendaristice.

Figura nr: A6.1. – Stadii fenologice

133 reper la viţa-de-vie
 Un instrument util în acest sens poate fi figura nr: A6.1. care
ilustrează stadiile fenologice reper, în viziunea lui Baillod şi Baggiolini
(1993), citaţi de Gallet P., 1993, cu detalierea de rigoare cuprinsă în
tabelul nr: A6.1.
Tabelul nr: A6.1.
Descrierea stadiilor fenologice reper
Stadiul
A – ochi de iarnă I – înfloritul
Stadiu de repaus, complex mugural Corola împinsă în sus de către
în întregime acoperit de solzi stamine; căderea capişonului în
timp ce staminele se etalează în
jurul lui
B – mugure în stadiu de vată J – legatul florilor
Ovarul începe să se mărească
după fecundare; staminele se
înmoaie dar rămân fixate pe
floare
C – punct verde K – bob de mazăre
Mugurele continuă să se umfle şi Bobul are mărimea unui bob de
să se alungească până ce prezintă mazăre; rahisul rămâne vizibil;
un punct verde constituit de vârful strugurele capătă forma tipică
lăstarului soiului şi se înclină progresiv în
jos
D – ieşirea frunzelor L – strugure încheiat
Apariţia frunzuliţelor dispuse în Boabele încep să se atingă şi
rozetă a căror bază este încă strugurele se încheie progresiv
protejată de peri
E – frunzele etalate M – pârga
Primele frunze în întregime Boabele încep să schimbe
degajate; lăstarul erbaceu vizibil culoarea după soi; sfârşitul stării
de pârgă se produce atunci când
toate boabele sunt colorate
F – inflorescenţele vizibile N – maturarea strugurilor
Inflorescenţele rudimentare apar Boabele ating mărimea maximă;
spre vârful lăstarului; 4-6 frunze creşte conţinutul în zaharuri şi
etalate scăderea acidităţii se stabilizează

134
 Tabelul nr: A6.1.(continuare)
Descrierea stadiilor fenologice reper
G – inflorescenţele se separă între O – maturarea lăstarilor
ele Lăstarii principali capătă aspect
Inflorescenţele se depărtează una de lemnos şi se închid la culoare
alta şi se alungesc; organele florale
rămân încă aglomerate
H – butonii florali separaţi P – căderea frunzelor
Apariţia formelor tipice de Frunzele se îngălbenesc, se
inflorescenţă la care butonii florali brunifică şi cad
sunt izolaţi (separaţi)

135
 ANEXA 7
Calculul încărcăturii de rod

În funcţie de valoarea procentului de ochi neviabili, de

caracteristicile soiului şi de producţia dorită, viticultorul stabileşte
încărcătura de rod. Pentru aceasta se pot adopta următoarele soluţii:
 tăiere cu sarcină normală, fără compensarea ochilor
neviabili, dacă valoarea pierderilor nu depăşeşte 20%;
 tăiere cu compensarea totală a ochilor neviabili, atunci
când temperaturile minime din timpul iernii au determinat reducerea
mai accentuată a viabilităţii ochilor, valoarea pierderilor situându-se
între 20 şi 50%;
 tăiere cu compensarea parţială a ochilor neviabili,
nedepăşind 20 de ochi/m2 (pentru soiurile cu vigoare redusă), 25 de
ochi/m2 (pentru soiurile cu vigoare medie) şi 35 de ochi/m2 (pentru
soiurile cu vigoare mare), la o valoare a pierderilor de 50 - 80%;
 tăiere provizorie, care urmează a se continua după pornirea
în vegetaţie, prin intermediul tăierilor de reducţie sau de refacere. În
această situaţie are loc o compensare maximă, cu repartizarea
încărcăturii de rod pe coarde şi copili. Această soluţie tehnică este
recomandată în cazul în care pierderile de ochi depăşesc valoarea de
80%.
Pentru a stabili încărcătura de ochi ce revine unui hectar (I) se
ţine cont de recolta planificată/ha (R) şi de indicele de productivitate
relativ (Ipr), astfel:
R
I .
Ipr
Pentru a determina efectiv încărcătura de rod pe plantă, dacă
suntem puşi în situaţia de a compensa parţial pierderile, se are în vedere
spaţiul de nutriţie (Sn), dat de produsul dintre distanţa dintre rânduri (D)
şi distanţa între plante pe rând (d). Formula are dublă utilitate. Spre
exemplu, dacă D=2m iar d=1m, rezultă un spaţiu de nutriţie de 2m2. În
situaţia în care recomandarea este să nu depăşim 25 ochi/m2, este
evident că pe plantă vom aloca maxim 25x2=50 ochi. De asemenea,
spaţiul de nutriţie este util şi atunci când dorim să aflăm numărul de
butuci la hectar, astfel:
10000
Nr.butuci / ha  .
Sn
136
 Pentru stabilirea încărcăturii de rod cu sarcină normală se are
în vedere următoarea formulă:
R
In  , unde:
Ipr x Nb
In - încărcătura de rod cu sarcină normală (ochi/butuc);
R - recolta planificată (kg/ha);
Ipr - indicele de productivitate relativ (kg);
Nb - numărul de butuci/ha.
Încărcătura de rod compensată, poate fi calculată utilizând
formula următoare, în care o parte dintre termeni sunt comuni cu cei
prezentaşi anterior:
R
Ic  x100 .
Ipr x Nb x [100 - (P1  P2)]
Suplimentar, intervin pierderile de ochi, care au două
componente: P1 - procentul de ochi neviabili obţinut cu ocazia
controlului din primăvară şi P2 - pierderile de ochi care vor avea loc în
continuare, estimate la 5%.
Alocarea unei încărcături de rod cu sarcină amplificată (Ia),
prin care se doreşte ridicarea nivelului recoltei obţinute în mod curent,
se realizează cu ajutorul relaţiei următoare, numai dacă pierderile de
ochi ne obligă să ţinem cont de ele:
R
Ia  x(100  m) , unde
Ipr x Nb x [100 - (P1  P2)]
m - sporul de recoltă care se doreşte a se obţine (%).
Când, din diverse motive, se doreşte o diminuare a producţiei
care se obţinea în mod obişnuit, se apelează la încărcătura de rod
diminuată (Id), utilă în această situaţie fiind relaţia următoare:
R
Id  x(100  m) , în care
Ipr x Nb x [100 - (P1  P2)]
m - procentul cu care se doreşte diminuarea recoltei.

137
 ANEXA 8

Repartizarea încărcăturii de rod

Odată stabilită, încărcătura de rod va fi repartizată pe fiecare

butuc, în concordanţă cu specificul tipului de tăiere utilizat. Astfel, se
poate folosi sistemul de tăiere scurt (tipul de tăiere Teremia, Cordon
speronat, Cordon Royat, ş.a.), mixt (Guyot simplu, Guyot dublu, Guyot
multiplu, Cordon târâtor Chablis modificat, Cordon Cazenave, Cordon
Mesrouze, Guyot pe semitrunchi, Cordon Lenz Moser, Guyot pe
tulpină, Pergola raţională ş.a.) sau lung (Cordon Sylvoz ş.a.).
Este indicat ca pentru fiecare
rând să fie repartizate două persoane,
câte una pe fiecare parte, acestea
examinând cu atenţie elementele
lemnoase ale butucului în vederea
selectării celor corespunzătoare
pentru formarea elementelor de rod,
de înlocuire sau de siguranţă.
Coardele de un an, reţinute în acest
scop, vor fi secţionate perpendicular
pe axul lemnului, pe diafragmă
(ţesutul de la nivelul nodurilor, care
întrerupe continuitatea măduvei de la
Figura nr: A8.1. – Secţiune prin un internod la altul). Această manieră
coardă de secţionare prezintă avantajul
reducerii cantităţii de sevă pierdută şi pe cel al evitării propagării
infecţiilor pe linia canalului medular (figura nr: A8.1.). Cu toate acestea,
în mod frecvent, se practică secţionarea pe internod, cu puţin deasupra
ultimului ochi reţinut pentru realizarea elementului dorit. În acest fel
creşte productivitatea muncii, chiar dacă personalul are experienţa
necesară secţionării pe diafragmă. Restul elementelor lemnoase care
trebuie îndepărtate vor fi secţionate tot pe direcţie perpendiculară,
pentru a reduce suprafaţa rănilor. Trusa viticultorului (figura nr: A8.2.)
trebuie să cuprindă o foarfecă pentru secţionarea lemnului anual, mai
subţire, dar şi unelte pentru secţionarea lemnului multianual. În funcţie
de posibilităţi, se poate opta în favoarea achiziţiei de foarfeci cu

138
acţionare electrică, utile pentru secţionarea lemnului cu diametre
diferite, prin schimbarea kit-ului de tăiere.
Pentru foarfecile clasice, este indicat ca modelul utilizat să
ofere posibilitatea reducerii efortului depus dar şi protecţia mâinii celui
care lucrează. Pentru aceasta ea trebuie prevăzută cu lamă tăietoare
teflonată, mecanism cu cremalieră, mâner cauciucat, rotativ, prevăzut cu
gardă de parare. După secţionare, elementele lemnoase vor fi desprinse
de pe sistemul de susţinere, eventual fragmentate, apoi depuse pe
intervalul dintre rânduri pentru a fi îndepărtate din parcelă.
Opţional, la
finalul lucrării, se poate
recurge la toaletarea
butucului, folosindu-se în
acest scop peria de sârmă
pentru îndepărtarea
exfolierilor. Numărul
dăunătorilor care
iernează sub scoarţă va fi
astfel diminuat.
Alte reguli care
trebuie respectate la
efectuarea tăierilor se
referă la calitatea
uneltelor folosite, cu
Figura nr: A8.2. – Unelte din trusa referire la planeitatea
viticultorului: foarfecă de vie, clasică (a) şi secţiunii rezultate; la
electrică (b), foarfecă cu braţe lungi (c) şi poziţionarea foarfecii
ferăstrău (d) astfel încât lama suport
să se sprijine pe
porţiunea de lemn care va fi eliminată pentru a nu provoca leziuni pe
cea care rămâne pe plantă; la maniera de îndepărtare completă a
lemnului anual, prin secţionare cu păstrarea mugurilor de la baza
coardei care favorizează o cicatrizare eficientă sau la practicarea
secţionării de aceeaşi parte a lemnului, pentru ca ţesuturile necrozate să
nu afecteze semnificativ circulaţia sevei (figura nr: A8.3., după Oprea
D.D. 1978.

139
 a b c
Figura nr: A8.3. – Poziţionarea corectă a foarfecii (a); eliminarea corectă a
lemnului anual (b), secţionarea de aceeaşi parte a lemnului (c)

140
 ANEXA 9

Indicatori pentru aprecierea echilibrului

vegetativ şi productiv la viţa-de-vie

Indicele de echilibru reprezintă primul dintr-o serie de

indicatori recomandaţi pentru aprecierea vigorii butucilor în relaţie cu
încărcătura de rod atribuită; este dat de raportul dintre numărul
coardelor formate din cepii de înlocuire şi numărul verigilor necesare
pentru repartizarea încărcăturii de rod.
Interpretare:
 echilibru între creştere şi rodire, dacă indicele înregistrează
valori echiunitare;
 dezechilibru în favoarea creşterii, dacă indicele
înregistrează valori supraunitare (sarcină de rod redusă comparativ cu
potenţialul butucului);
 dezechilibru în defavoarea creşterii, dacă indicele
înregistrează valori subunitare (sarcină de rod exagerată).
Indicele de autoregenerare este dat de raportul dintre numărul
de coarde formate din lemn multianual şi numărul de cepi necesar.
Interpretare:
 autoregenerare asigurată, la valori echiunitare;
 creşteri excedentare, la valori supraunitare;
 autoregenerare neasigurată, la valori subunitare.
Coeficientul de vigoare reprezintă raportul dintre sarcina de rod
atribuită în anul anterior şi numărul de coarde cu diametrul de 6-10mm.
Interpretare:
 butuci cu vigoare mare, la o valoare egală cu 1,5;
 butuci cu vigoare mijlocie, la o valoare egală cu 2,0;
 butuci cu vigoare redusă, la o valoare între 4,0 şi 5,0.
Greutatea lemnului eliminat la tăiere, se raportează la metrul
liniar de vegetaţie şi se interpretează ca fiind optimă între 0,3-0,6 kg/ml,
chiar 1,0 kg/ml dacă soiul este viguros, cu frunziş bogat. În afara
acestor limite butucul se confruntă cu o lipsă sau un exces de vigoare.
Indicele lui Ravaz se exprimă ca raport între producţia de
struguri şi greutatea lemnului eliminat la tăiere, având ca valori de
echilibru intervalul 5-10.

141
 Raportul dintre suprafaţa foliară şi producţie permite apreciera
maturării strugurilor ca fiind corespunzătoare, dacă se încadrează între
0,5 şi 1,5 m2/kg. Sub 0,5 frunzişul firav nu asigură maturarea optimă a
strugurilor, în timp ce, valorile superioare sunt cauzate de un frunziş
dens care favorizează umbrirea strugurilor, consecinţele asupra
maturării fiind negative.
În acelaşi sens poate fi interpretat şi numărul de lăstari
raportat la metrul liniar de vegetaţie. Ca urmare, atunci când întâlnim
mai puţin de 12 lăstari/ml, concluzionăm ca vegetaţia (discontinuă) nu
foloseşte corespunzător microclimatul energetic, în timp un număr mai
mare de 20 lăstari/ml favorizează umbrirea.
Raportul dintre înălţimea vegetaţiei şi distanţa dintre rânduri
permite aprecieri asupra eficienţei interceptării energiei solare, în sensul
că, valorile mai mici de 0,6 se corelează cu o folosire ineficientă a
spaţiului, distanţa dintre rânduri fiind mai mare decât era necesar, în
timp ce valorile mai mari de 0,8 determină umbrirea vegetaţiei.
Raportul dintre suprafaţa foliară şi suprafaţa externă a
frunzişului se corelează cu o vegetaţie rară, la valori subunitare, sau cu
un frunziş dens, la valori mai mari de 1,5. În ambele cazuri, energia
solară este folosită ineficient.
Raportul dintre suprafaţa foliară şi suprafaţa terenului
(indicele suprafeţei foliare) reflectă o stare de echilibru atunci când
înregistrează valori cuprinse între 1,5 şi 3,0.
Densitatea foliară, ca raport dintre suprafaţa foliară şi volumul
vegetaţiei, se consideră ca fiind optim atunci când valorile sale
oscilează între 3,5 şi 5,5.

142
 ANEXA 10
Evaluarea producţiei de struguri

Necesarul de forţă de muncă, necesarul de utilaje, de materiale,

capacităţile de depozitare şi de prelucrare, sunt elemente care se
stabilesc pe baza evaluării producţiei de struguri. În acest scop se
recurge la trei determinări, pentru a avea o imagine cât mai clară a
situaţiei, şi anume: după terminarea înfloritului, la intrarea în pârgă şi
înainte de cules. Lucrarea are în vedere identificarea suprafeţelor
deţinute de fiecare soi, dar şi a numărului de plante care lipsesc, în
vederea stabilirii numărului real de butuci. Pentru calcularea numărului
ipotetic de butuci/ha se poate apela la relaţia următoare:
10000
N.b. / ha.  , unde:
Dxd
N.b./ha. - numărul de butuci/ha;
D - distanţa între rânduri (m);
d - distanţa între plante pe rând (m).
Odată depăşite aceste aspecte se reţine 1% din totalul butucilor
din parcelă, cu aşezare pe diagonală, pentru a fi reprezentate
neuniformităţile terenului şi cele datorate vigorii plantelor. La fiecare
butuc se numără toate inflorescenţele (în cazul primei evaluări) sau toţi
strugurii (pentru următoarele două evaluări). Datele înregistrate vor fi
utilizate pentru determinarea valorii producţiei medii pe butuc:
g x Ns
P.m.b.  , unde:
N.b.a.
P.m.b. - producţia medie pe butuc (kg);
g - greutatea medie a unui strugure (kg);
Ns – numărul de inflorescenţe sau struguri;
N.b.a. - numărul de butuci analizaţi.
Cu ajutorul elementelor calculate anterior se poate estima
producţia de struguri utilizând formula următoare:
P.m.b. x N.b.r.
P.p.s.  , unde:
S
P.p.s. - producţia probabilă de struguri (kg/ha);
P.m.b. - producţia medie pe butuc (kg/butuc);
N.b.r. - numărul de butuci real;
S - suprafaţa aferentă soiului respectiv (ha).

143
 Utilizând această valoare în continuare putem obţine cantitatea
probabilă de vin, exprimată la unitatea de suprafaţă, astfel:
P.p.v. = P.p.s. x 0,65, unde:
P.p.v. - producţia probabilă de vin (l/ha);
P.p.s. - producţia probabilă de struguri (kg/ha);
0,65 - randamentul mediu în must al strugurilor.

144
 ANEXA 11

Stabilirea momentului de recoltare

Recoltarea strugurilor reprezintă o verigă tehnologică de

interferenţă între viticultor şi oenolog, unde trebuie armonizate
aspectele care vizează ambele laturi ale producţiei viticole: cantitativă şi
calitativă. Momentul de debut al recoltării strugurilor trebuie ales cu
multă atenţie. El depinde atât de evoluţia compoziţiei chimice a
mustului, de caracteristicile climatice ale anului de recoltă, de
particularităţile soiului respectiv, cât şi de experienţa şi
profesionalismul specialiştilor implicţi.
Obţinerea unor vinuri de calitate se face numai prin
vinificarea în flux continuu, într-un timp cât mai scurt, prevenind în
acest fel influenţa nefavorabilă a aerului şi temperaturii, precum şi
manifestarea unor procese fermentative nedorite. Recoltarea strugurilor
pentru vin se realizează la maturitate tehnologică, aceasta putând fi
definită ca momentul în care compoziţia chimică a mustului este
favorabilă obţinerii unui anumit produs.
Surprinderea acestui moment se poate realiza prin alcătuirea
mersului coacerii, nimic altceva decât graficul care surprinde evoluţia
conţinutului în glucide, în aciditate şi greutatea a 100 boabe, începând
cu fenofaza de pârgă, din 5 în 5 zile, apoi din 3 în 3 zile, pe măsură ce
ne apropiem de maturitatea deplină.
Recoltarea probelor se va realiza numai pe vreme bună,
evitându-se perioadele cu precipitaţii, pentru a nu dilua mustul în timpul
prelucrării probei, respectând regulile expuse anterior, pentru evaluarea
producţiei de struguri. Se vor preleva fragmente de ciorchine, de la
struguri cu poziţie diferită în cadrul butucului, ulterior boabele fiind
detaşate, alcătuindu-se o probă de circa 300 – 1000 boabe. Aceasta se
cântăreşte la balanţă, consemnându-se greutatea probei (GP, în grame).
Greutatea a 100 boabe (G100) se obţine prin intermediul relaţiei
următoare:
G P x 100
G100 = .
Nr. boabe din probă
A doua etapă constă în determinarea conţinutului de glucide,
cu ajutorul refractometrului. Metoda are la bază principiul refracţiei
razei de lumină la trecerea prin două medii cu densităţi diferite (sticla şi
145
mustul). În funcţie de tipul constructiv, refractometrul propriu-zis, este
însoţit şi de o serie de accesorii, precum cleştele pentru presare şi
extragere a mustului. Uneori, dacă refractometrul nu posedă un
termometru integrat, devine necesară obţinerea unei cantităţi mai mari
de must în vederea determinării separate a temperaturii acestuia, pentru
efectuarea corecţiei de temperatură.
Determinarea
conţinutului de glucide
(grame/litru) presupune
mai întâi reglarea
aparatului în funcţie de
acuitatea vizuală a celui
care efectuează citirea,
apoi se verifică aparatul.
Pentru aceasta se curăţă
prisma şi placa din
plastic cu alcool şi se
şterge cu hârtie de filtru.
Refractometru Se pun pe placă 2 – 3
picături de apă distilată
apoi aceasta se închide şi se orientează refractometrul spre o sursă de
lumină. Se consideră că este corect reglat dacă linia de demarcaţie
dintre câmpul luminos şi cel întunecos se suprapune peste valoarea „0”.
În caz contrar se procedează la o verificare şi reglare metrologică, chiar
dacă aceasta este valabilă incă.
Pentru determinarea conţinutului în glucide, se pun 2 – 3
picături de must limpede şi neintrat în fermentaţie, pe placa de
bachelită, după care aceasta se închide şi se citeşte valoarea
corespunzătoare liniei de demarcaţie. Concomitent se realizează şi
citirea la termometru şi se realizează corecţia de temperatură dacă
aceasta nu e identică cu temperatura de etalonare a instrumentului (20
o
C). Rezultatul se exprimă în funcţie de scara refractometrului şi pot fi
necesare calcule ulterioare pentru stabilirea conţinutului în glucide. Spre
exemplu, pentru refractometrul Zeiss, valoarea citită (% substanţă
uscată) se corectează adăugând 0,2 pentru fiecare 3 grade care depăşesc
valoarea de 20 oC sau prin scăderea aceleiaşi valori, pentru fiecare 3 oC
aflate sub valoarea de 20 oC. Astfel corectată, noua valoare este
introdusă în formula următoare:

146
  Valoarea corectata x 4,25 
g/l glucide    2,5  x 10 .
 4 
Determinarea acidităţii
totale se bazează pe neutralizarea
acizilor din must, în prezenţa unui
indicator, cu ajutorul unei soluţii
bazice (NaOH), de concentraţie
n/10 şi cu factor cunoscut (f).
Tehnica de lucru presupune ca 10
ml apă distilată, 2-3 picături de
fenolftaleină (1%) şi 10 ml de must
alb, să se introducă într-un pahar
Erlenmeyer, care se încălzeşte uşor,
pe baie de apă, pentru eliminarea
CO2-ului, după care se adaugă
soluţie alcalină din biuretă, picătură
cu picătură, agitându-se continuu.
În momentul în care mustul capătă
Biuretă culoarea roz, culoare care persistă
1–2 minute, se consideră că neutralizarea s-a încheiat. Se citeşte nivelul
soluţiei din biuretă şi se calculează câţi mililitri de soluţie s-au
consumat.
Pentru musturile roşii, momentul neutralizării acizilor se
apreciază cu ajutorul hârtiei de turnesol. Astfel, în timpul titrării, se ia
câte o picătură de must din pahar, cu bagheta de sticlă, şi se depune pe
hârtia de turnesol. Titrarea se consideră terminată atunci când culoarea
roşie nu mai apare. Rezultatul se exprimă adesea în grame/litru H2SO4
(este o unitate de măsură convenţională, întrucât acest acid tare nu se
găseşte în compoziţia naturală a mustului) sau în grame/litru C4H6O6
(acid tartaric), un acid caracteristic mustului. Calculul acidităţii totale se
realizează astfel:
g/l H2SO4 = volumul de NaOH consumat x f x 0,49;
g/l C4H6O6 = volumul de NaOH consumat x f x 0,75.
Ultima etapă o constituie transpunerea rezultatelor sub formă
grafică, notând pe abscisă datele analizelor iar pe ordonate valorile
înregistrate. Maturitatea deplină se întâlneşte atunci când cantitatea de
glucide din must alături de greutatea a 100 boabe se stabilizează la

147
valorile maxime, iar aciditatea atinge o valoare minimă, stabilă (figura
nr A11.1.)

250 16

g/l H2SO4
Zaharuri (g/l); G 100 boabe (g)
225 14
200
12
175
150 10
125 8
100 6
75
4
50
25 2
0 0
15 20 25 30 3 IX 6 IX 9 IX 12 15 16 17
VIII VIII VIII VIII IX IX IX IX

G 100 boabe Zaharuri Aciditate

Figura nr: A11.1.-Evoluţia maturării strugurilor

148
 BIBLIOGRAFIE

1. Alexandrescu I. şi colab. - Mică enciclopedie de viticultură. Ed.

Glasul Bucovinei, Iaşi, 1994;
2. Baniţă P. M. - Viticultura pe nisipuri. Editura Ceres, Bucureşti, 1986.
3. Cichi Daniela. – Modificările termice în ecosistemul viticol. Ed.
Universitaria, Craiova, 2006;
4. Constantinescu Gh., Lăzărescu V. - Îndrumătorul viticultorului. Ed.
Ceres, Bucureşti, 1971;
5. Costea D. – Regimul hidric al viţei de vie (cerinţe, asigurare, studii).
Ed. Universitaria, Craiova, 2006;
6. Cotea Victoria, Cotea V.V. – Viticultură, ampelografie şi oenologie.
Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996 ;
7. Davidescu D., Davidescu Velicica - Agrochimie horticolă. Ed
Academiei Române, Bucureşti, 1992;
8. Dejeu L., Petrescu C., Chira A. – Hortiviticultura şi protecţia
mediului. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997 ;
9. Gallet P. – Precis de viticulture. Ed.a VI-a, Imprimerie Dehan,
Montpellier, 1993;
10. Georgescu M., Grecu V., Dejeu L. – Ghid pentru meseria de
viticultor. Ed. Ceres, Bucureşti, 1986;
11. Georgescu M., Dejeu L., Ionescu P. – Ecofiziologia viţei de vie. Ed.
Ceres, Bucureşti, 1991 ;
12. Giugea N., Mărăcineanu L.C. – Viticultură şi oenologie (tehnologii,
tehnici, aplicaţii). Ed. Universitaria, Craiova, 2005;
13. Grumeza N. şi colab. - Tehnica irigării culturilor hortiviticole. Ed.
Ceres, Bucureşti, 1979;
14. Huglin P. - Biologie et ecologie de la vigne. Ed. Payot Lausanne,
1986;
15. Indreaş A., Vişan L. – Manual de ampelografie. Ed. Nelmaco,
Bucureşti, 2002;
16. Martin T. – Viticultură generală. Ed.Didactică şi Pedagogică
Bucureşti, 1972;
17. Martin T. - Cultura neprotejată a viţei de vie. Ed. Ceres, Bucureşti,
1978;
18. Maxim I., Pop L., Ciobanu F., Oprean M. – Metode de punere în
cultură a nisipurilor din R.P.R. Ed. Agro-Silvică, Bucureşti,
1961;

149
19. Mărăcineanu L.C. – Ecologia sistemelor viticole antropice (aplicaţii
practice). Ed. Arves, Craiova, 2010;
20. Mărăcineanu L.C. – Agroecosistemul viticol (structură, funcţii,
studii). Ed. Universitaria, Craiova, 2006;
21. Nicolaescu Gh., Apruda P., Perstniov N., Tereşcenko A. – Ghid
pentru producătorii de struguri pentru masă.Iunie Prim SRL,
Chişinău, 2008;
22. Olteanu I. - Viticultura (I). Baze biologice. Tipografia Universităţii
Craiova, 1994;
23. Olteanu I. – Viticultură specială. Îndrumător de lucrări practice.
Tipografia Universităţii din Craiova, 1995;
24. Olteanu I., Oprea Şt. - Viticultura (II). Baze tehnologice. Tipografia
Universităţii Craiova, 1997;
25. Olteanu I. - Viticultură. Ed. Universitaria, Craiova, 2000 ;
26. Olteanu I., Cichi D., Costea D., Mărăcineanu L.C. – Viticultură
specială (zonare, ampelografie, tehnologii specifice). Ed.
Universitaria Craiova, 2002 ;
27. Olteanu I., Mărăcineanu L.C. – Agroecosistemele viticole şi
protecţia mediului. Ed. Sitech, Craiova, 2007 ;
28. Oprea D.D. – Lucrări practice de viticultură. Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1965;
29. Oprea D.D. – Tăierea şi conducerea viţei de vie. Ed. Ceres,
Bucureşti, 1978;
30. Oprea Şt. – Cultura viţei de vie. Ed. Dacia, 1996 ;
31. Oprea Şt. – Viticultura. Ed. Academicpres, 2001 ;
32. Oprean M. – Viticultură generală. Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1975;
33. Oşlobeanu M., Oprean M., Alexandrescu I. - Viticultură generală,
vol.I, Tipografia IANB, 1979;
34. Oşlobeanu M. şi colab., - Viticultură generală şi specială. Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980;
35. Popescu V., Chira L., Dejeu L. – Producerea materialului săditor
pentru legume, pomi şi viţa de vie. Ed. M.A.S.T., Bucureşti,
2007 ;
36. Teodorescu Şt., Popa A., Sandu Gh. – Oenoclimatul României. Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987;
37. Ţârdea C., Dejeu L. – Viticultura. Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1995;

150
 38. www.vignetoconsult.com;
39. www.paoloconsult.com;
40. www.pellenc.com.

151

View publication stats