Aurelia Dobrescu, Liliana Bădulescu, Elena

Delian, Elena Săvulescu, Vasilica Luchian

BOTANICĂ ŞI FIZIOLOGIA
PLANTELOR
Caiet de lucrări practice

Editura ELISAVAROS
Bucureşti, 2010
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

Editură recunoscută de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice

din Învăţământul Superior, Bucureşti.
Editor: Elena Sora
© Copyright 2010: Aurelia Dobrescu
şi Editura Elisavaros
Toate drepturile legale sunt rezervate autorilor
Bun de tipar: martie, 2010
Tehnoredactare computerizată şi coperta: Liliana Bădulescu
ISBN 978-973-8400-85-6

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BĂDULESCU, LILIANA
Botanică şi fiziologia plantelor / Liliana Bădulescu. - Bucureşti :
Elisavaros, 2009
Bibliogr.
ISBN 978-973-8400-85-6

58

Referenţi ştiinţifici: Profesor dr. Ioan Burzo

Conferenţiar dr. Mihaela Ioana Georgescu

Tiparul: Tipografia EDITURII ELISAVAROS

Str. LUDUŞ nr. 32 A, sectorul I, Bucureşti
Telefon/Fax: 021.223.84.60
Mobil: 0724/028703
elisavaros@yahoo.com

_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

2
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

CUPRINS

Lucrarea practică 1 . Celula vegetală

Lucrarea practică 2 . Rădăcina şi tulpina
Lucrarea practică 3 . Frunza
Lucrarea practică 4. Floarea şi sămânţa
Lucrarea practică 5 . Fructul
Lucrarea practică 6. Sistematica plantelor
Lucrarea practică 7. Sistematica plantelor
Lucrarea practică 8 . Fiziologia celulei vegetale
Lucrarea practică 9. Regimul de apă al plantelor – absorbţia şi transportul
Lucrarea practică 10. Regimul de apă al plantelor – eliminarea
Lucrarea practică 11. Fotosinteza
Lucrarea practică 12 . Identificarea substanţelor organice în plante
Lucrarea practică 13. Biodegradarea substanţelor organice
Lucrarea practică 14. Imbibiţia seminţelor
Practica botanică 1. Prezentarea Grădinii Botanice a USAMV Bucureşti
Practica botanică 2. Prezentarea unei specii vegetale - referat
Bibliografie selectivă
Anexe

_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

3
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

Cuvânt înainte

Caietul de lucrări practice de Botanică şi fiziologia plantelor a fost elaborat conform programei analitice şi
prin structura sa contribuie la buna pregătire practică a studenţilor Facultăţii de Management, Inginerie Economică şi
Dezvoltare Rurală din cadrul USAMV Bucureşti, însă poate constitui un punct de plecare în studiul botanicii şi
fiziologiei plantelor şi pentru viitorii specialişti cu profil înrudit.
Prezentul caiet de lucrări practice a fost elaborat atât pentru a permite lucrul direct, sub îndrumarea cadrului
didactic, în timpul orelor de laborator, cât şi pregătirea individuală pentru testele de laborator.
Autorii au selectat acele lucrări practice care să fie uşor de efectuat şi convingătoare, care să le stârnească
interesul, îndemânarea şi tenacitatea pentru observare şi experimentare. Lucrările practice incluse în acest caiet au
fost alese din diferite domenii ale botanicii şi fiziologiei plantelor pentru a contribui la înţelegerea materiei predate la
curs şi pentru a completa noţiunile teoretice cu aspectele practice esenţiale.
Alături de experienţele care descriu diferite aspecte anatomice şi morfologice ale plantelor au fost incluse
altele care evidenţiază desfăşurarea proceselor fiziologice specifice, realizându-se astfel corelaţia dintre structuri şi
funcţii. De asemenea au fost date chei de recunoaştere a unor specii, pe baza particularităţilor lor morfologice, şi de
încadrare sistematică a acestora. În final, au fost prezentate aspecte referitoare la practica în Grădina Botanică a
USAMV Bucureşti şi întocmirea referatului de practică.
Prezentul caiet de lucrări practice este bogat ilustrat, fiind prezentate imagini, desene, scheme ilustrative la
fiecare lucrare practică, precum şi un număr de 12 anexe cuprinzând peste 30 de fotografii sau desene suplimentare.
Includerea spaţiilor pentru observaţiile personale din timpul desfăşurării activităţii de laborator a avut drept scop
dezvoltarea spiritului de a lucra atât independent, cât şi în echipă, cu asumarea rolurilor şi responsabilităţilor specifice
fiecărei activităţi.
Această lucrare îşi propune să asigure un transfer de cunoştinţe cât mai eficient şi dobândirea de abilităţi
necesare recunoaşterii plantelor de importanţă economică, înţelegerii structurii, funcţionării şi cerinţelor ecologice
specifice, în scopul dirijării proceselor fiziologice de care depind producţia şi calitatea ei, astfel încât viitorii
absolvenţi să poată dobândi o pregătire profesională adecvată managementului unei ferme vegetale.
Cadrele didactice care au contribuit la realizarea acestui caiet de lucrări practice îşi exprimă speranţa că
această ediţie nouă va fi utilă pregătirii studenţilor Facultăţii de Management, Inginerie Economică şi Dezvoltare
Rurală de la USAMV Bucureşti şi aşteaptă sugestii constructive pentru ediţiile viitoare.

Autorii

_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

4
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

LUCRAREA PRACTICĂ 1.
CELULA VEGETALĂ

Prezentarea microscopului optic ML-4M

Microscopul optic ML-4M este aparatul cu ajutorul căruia se poate studia structura internă
a plantelor. Imaginea dată de microscop este mărită, răsturnată şi virtuală. Acesta prezintă două
părţi principale: partea optică, care asigură formarea imaginii şi partea mecanică, care asigură
susţinerea şi manevrarea părţii optice.
Partea optică se compune din:
2 oculare formate dintr-un sistem de două lentile plan-convexe, dispuse într-un tub
metalic. Ele prelucrează imaginea reală şi inversată transmisă de obiectiv, pe care o transformă într-
o imagine virtuală, răsturnată şi mărită. Pe montura fiecărui ocular este înscrisă puterea de mărire a
acestuia (ex. 10 x). Ocularele sunt susţinute de dispozitivul binocular.
Obiectivele sunt sisteme optice convergente cu ajutorul cărora se obţine o imagine reală,
mărită şi răsturnată a preparatului. Sistemele de lentile sunt incluse în tuburi metalice, a căror
lungime şi grosime diferă în funcţie de puterea de mărire a obiectivului respectiv. Obiectivele au
înscrisă pe corpul lor metalic puterea de mărire.
Microscopul ML-4M este echipat cu 4 obiective uscate: 6x, 10x, 20x, 40x şi un obiectiv
90x cu imersie. În cazul obiectivelor uscate, între lamă şi lentila frontală a obiectivului, se află un
spaţiu ocupat de aer, iar în cazul obiectivului de imersie, între lentilă şi lamelă se pune ulei de cedru
al cărui indice de refracţie este apropiat de cel al lentilei. Acest obiectiv se foloseşte la lucrările de
citologie sau de cercetare. Obiectivele se fixează în ordinea crescătoare a puterii lor de mărire, prin
înşurubare, pe un dispozitiv numit revolver.
Grosismentul sau puterea de mărire a microscopului se determină astfel:
oc. x ob. x s.o.i. = 10 x 10 x 1,6 = 160 x,
unde: oc. = ocular, ob. = obiectiv, s.o.i. = sistemul intermediar al prismei
Condensorul este alcătuit dintr-un sistem de lentile, care au rolul de a concentra razele de
lumină reflectate de oglinda fixată sub el. Acesta este fixat sub măsuţa microscopului şi se poate
deplasa cu ajutorul unui şurub în sus sau în jos pentru a realiza situarea preparatului în focarul
condensorului şi observarea clară a acestuia. Condensorul este prevăzut la partea inferioară cu o
diafragmă iris sau o apertură formată din mai multe lame subţiri de oţel. Diafragma iris se poate
acţiona printr-o manetă, mărind sau micşorând fluxul luminos care pătrunde în condensor.
Cantitatea de lumină trebuie să crescă pe măsură ce grosismentul folosit este mai mare. Pentru
aceasta condensorul se ridică, iar diafragma iris se deschide.

_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

5
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

Microscopul ML-4M este dotat cu două oglinzi reflectoare. Astfel, în cazul conectării
microscopului la reţeaua electrică prin transformator, lumina este reflectată la un unghi de 90 0, de o
oglindă situată în piciorul microscopului. Lumina este transmisă mai departe spre condensor printr-
un orificiu circular, fiind furnizată de lampa cu incandescenţă a dispozitivului de iluminare. Pentru
îmbunătăţirea calităţii imaginii şi pentru protejarea ochiului, în calea flux luminos (în orificiul
circular) se pune un filtru mat sau colorat.
Folosirea luminii naturale sau a unei surse luminoase, independentă de microscop, la
iluminarea preparatului, se poate realiza prin intermediul oglinzii mobile (plan-concavă). Aceasta se
introduce în orificiul circular al piciorului microscopului şi se îndreaptă spre sursa de iluminare,
îndepărtându-se filtrul mat.
Microscopul ML-4M mai prezintă o diafragmă de câmp, care este acţionată de o rozetă
moletată, situată în piciorul microscopului. Ea se reglează în poziţia optimă şi nu se mai acţionează
decât în momentul în care se schimbă ocularele sau obiectivele.
Partea mecanică:
Piciorul microscopului este confecţionat din metal şi asigură
stabilitatea microscopului. El susţine mânerul sau braţul pe
care se găsesc fixate celelalte părţi ale aparatului;
Mânerul (braţul) are la partea inferioară şuruburile
macrometrice, iar la partea superioară revolverul şi
dispozitivul binocular;
Şurubul mare (macrometric) sau şurubul mişcării rapide este
un şurub dublu coaxial, situat în dreapta şi în stânga
mânerului, care prin răsucire permite ridicarea sau
coborârea mânerului microscopului, respectiv prinderea
imaginii preparatului, în cazul folosirii obiectivelor cu
putere mică (6 x, 10 x);
Şurubul mic (micrometric) sau şurubul mişcării
fine este un şurub dublu coaxial, situat în dreapta şi în stânga stativului. Acesta permite clarificarea
imaginii, folosind obiectivele mari (20x, 40x, 60x, 90x);
Masa microscopului sau masa port-preparat este pătrată şi prezintă o deschidere prin care
trece lumina. Aceasta prezintă două rigle metalice, la care sunt ataşate două verniere mici, situate
perpendicular, care servesc la efectuarea măsurătorilor micrometrice. Pe rigla orizontală sunt fixate,
prin şuruburi, două bare metalice, între care se aşează lama port-obiect prin deplasare spre stânga a
braţului mobil al barei din stânga.

_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

6
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

Fixarea preparatului sub obiectiv se face cu ajutorul şuruburilor coaxial-verticale situate în

stânga, sub măsuţa microscopului. Şurubul inferior acţionează măsuţa înainte şi înapoi, iar cel
superior deplasează măsuţa şi respectiv preparatul, pe direcţia stânga-dreapta;
Revolverul este situat la capătul superior al mânerului, fiind format din două calote metalice.
Calota superioară este fixă, iar cea inferioară (moletată) este mobilă. Prin rotirea revolverului, se
aduce pe rând câte un obiectiv în axul optic al microscopului. Poziţia obiectivului în axul optic este
marcată de o uşoară piedică, care se simte la rotirea revolverului.
Binocularul este dispozitivul format din cele două oculare. El este prevăzut cu posibilitatea
reglării dioptriilor şi a ecartului pupilar.

Celula reprezintă unitatea morfologică, structurală şi funcţională de bază a plantelor.

Celula vegetală este alcătuită din perete celular, membrane plasmatice – plasmalema şi
tonoplastul, citoplasma cu organitele celulare. In citoplasmă se află dispersate organitele celulare:
nucleu, plastide, mitocondrii, reticul endoplasmatic, complexul Golgi, peroxizomii, glioxizomii,
ribozomii, sferozomi, vezicule proteice şi microtubulii, precum şi una sau mai multe vacuole. Toate
procesele fiziologice şi biochimice care se desfăşoară la nivel celular sunt influenţate de structura
acestora (Anexa 1).
Experienţa 1.1. Observarea microscopică a celulei epidermice din tunica bulbului de
ceapă - Allium cepa.
Materiale necesare: bulb de ceapă roşie, lamă, lamelă, sticlă de ceas, pensetă, baghetă de
sticlă, hârtie de filtru, lamă de ras, coloranţi (verde de metil, roşu de rutheniu).
Pregătirea preparatului
Se taie bulbul de ceapă în fâşii longitudinale, care apoi se separă în fragmente de tunici.
De pe partea convexă a acestora se va preleva un fragment de epidermă, colorată în roşu-
violaceu, cu ajutorul unei pensete sau a lamei de ras. Fragmentul de epidermă, sub forma unei foiţe
transparente, se aşează pe lama port-obiect într-o picătură de apă şi se acoperă cu lamela.
Colorarea se face direct pe lama port-obiect, aplicând o picătură de colorant cu ajutorul unei
pipete. Nucleul se colorează în verde, cu o soluţie apoasă de 1% verde de metil, iar lamela mediană
se colorează în roşu, cu roşu de rutheniu.
Examinarea microscopică
Prinderea imaginii se face cu obiectivul mic (10 x), pentru observaţii de ansamblu. La acest
obiectiv se analizează epiderma (ţesut de protecţie) formată dintr-un singur rând de celule
poligonale, strâns unite între ele, fără spaţii intercelulare, care au la interior câte un nucleu sferic.
Printre celulele epidermice se mai pot observa grupuri de câte două celule reniforme,
reprezentând stomatele. Cercurile conturate cu negru, care apar în preparat, reprezintă bulele de aer
rămase între lamelă şi preparat.

_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

7
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

Pentru examinarea detaliilor, privind alcătuirea unei celule epidermice, se folosesc

obiectivele de 20 x sau de 40 x.
La exterior se află peretele celular, care prezintă din loc în loc porţiuni mai subţiri numite
pori sau punctuaţiuni, prin care se realizează schimbul de substanţe între celule (Anexa 1). Între
pereţii celulelor vecine se află lamela mediană, cu rol de liant între celule, fiind evidenţiată prin
colorare cu roşu de rutheniu.
Citoplasma (masa fundamentală a celulei) este fin granulată şi incoloră, incluzând
constituienţii celulari:
Nucleul are formă sferică şi prezintă 1-3 nucleoli, acesta se colorează în verde cu verde de
metil.
Leucoplastele sunt plastide incolore, cu rol în depozitarea substanţelor de rezervă. Acestea
sunt situate, mai ales, în jurul nucleului, având aspectul unor granule strălucitoare.
Vacuola ocupă cea mai mare parte din celulă, fiind bogată în suc vacuolar, colorat în roşu,
datorită pigmenţilor antocianici. În celulă se pot găsi 1-2 vacuole.
Observaţii personale:

ŢESUTURI VEGETALE (HISTOLOGIA)

Ţesuturile sunt grupări de celule, care au aceeaşi origine, formă, structură şi îndeplinesc
aceeaşi funcţie (Anexele 2 şi 3).
Experienţa 1.2. Observarea microscopică a epidermei la frunza de varză – Brassica
oleracea
Epiderma este ţesut de apărare primar cu rol de protecţie împortriva factorilor externi
dăunători, întâlnită la exteriorul tuturor organelor aeriene.
Materiale necesare: frunză de varză, lamă, lamelă, lamă de ras, vas cu apă şi baghetă.
Pregătirea preparatului
Cu ajutorul lamei de ras, se desprinde un fragment de epidermă, care se pune pe lamă într-
o picătură de apă şi se acoperă cu lamela.
Examinarea microscopică
La obiectivul mic se observă epiderma formată dintr-un singur strat de celule mari,
poliedrice, strâns unite între ele. Printre celulele epidermice se află stomate (cu rol în schimbul de
gaze). Acestea sunt formate din două celule reniforme (de gardă), bogate în cloroplaste, aşezate faţă
_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

8
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

în faţă, între care se află o deschizătură numită ostiolă şi din 3 celule anexe inegale. Pereţii celulelor
stomatice sunt inegali îngroşaţi, astfel pereţii din dreptul ostiolelor sunt cutinizaţi, ceilalţi fiind
subţiri.
Observaţii personale:

Verificarea cunoştinţelor
1. Precizaţi elementele structurale ale celulei vegetale.
2. Caracterizaţi ţesutul epidermic studiat.

_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

9
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

LUCRAREA PRACTICĂ 2.
RĂDĂCINA ŞI TULPINA

Organografia studiază morfologia şi anatomia organelor plantelor. Plantele superioare

prezintă două categorii de organe: vegetative (rădăcina, tulpina, frunza), care asigură viaţa plantei şi
de reproducere (floarea), care asigură perpetuarea speciei, din care se formează samânţa şi fructul
(Anexa 4).

2.1. RĂDĂCINA (radix)

Rădăcina este primul organ vegetativ al plantei, care apare în procesul de germinaţie din
radicula (rădăciniţa) embrionului. Are rol în absorbţia apei şi a sărurilor minerale şi de fixare a
plantei în sol. Creşte în jos, având un geotropism pozitiv, are formă cilindrică şi prezintă simetrie
radiară (Anexa 5).
După origine şi funcţiile lor, rădăcinile se împart în 3 categorii:
- embrionare, care se dezvoltă din radicula embrionului şi care îndeplinesc funcţiile amintite;
- adventive, care se formează pe tulpini, frunze;
- metamorfozate, adaptate la alte funcţii decât cele specifice.
Rădăcina care se dezvoltă din radicula embrionului se numeşte rădăcină principală, iar
ramificaţiile acesteia se numesc radicele.
Experienţa 2.1. Observarea zonelor rădăcinii la plantula de fasole – Phaseolus vulgaris
Pregătirea materialului
Se pun seminţe de fasole la germinat, în vase Petri sau în germinatoare, pe hârtie de filtru
umezită. După 4 zile, se poate studia rădăcina principală (embrionară).
Examinarea materialului
Se face cu lupa şi se vor putea distinge următoarele zone: caliptra, zona netedă, zona
piliferă şi zona aspră (Anexa 3)
1. caliptra are formă de degetar, de culoare gălbuie, de circa 1 mm, protejează vârful
rădăcinii (apexul), format din celule meristematice, care se divid permanent;
2. zona netedă este situată deasupra apexului şi reprezintă zona de creştere în lungime a
rădăcinii (cca. 10 mm). Celulele cresc în volum, se alungesc, prin urmare încep să se
diferenţieze în ţesuturi definitive;
3. zona piliferă sau a perişorilor absorbanţi prezintă dimensiuni constante, la partea inferioară
se formează rizoderma cu perişorii absorbanţi, iar la cea superioară are loc distrugerea lor.
Perişorii au rolul de a absorbi apa şi sărurile minerale, au o durată de viaţă scurtă (10-20

_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

10
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

zile), iar numărul lor este cuprins între 200-400/mm2. La nivelul acestei zone este
definitivată structura primară a rădăcinii.
4. Zona aspră se află în continuarea zonei pilifere, are un aspect aspru la pipăit, de culoare
maronie, datorită distrugerii perişorilor absorbanţi. Ea are rol de protecţie.
Observaţii personale

Experienţa 2.1. Observarea tipurilor morfologice de rădăcini

Ţinând seama de raportul de mărime dintre rădăcina principală şi radicele, se pot deosebi 3
tipuri morfologice de rădăcini: pivotante, rămuroase şi fasciculate (Anexa 5).
Rădăcina pivotantă la morcovul sălbatic – Daucus carota
Morcovul sălbatic prezintă o rădăcină principală bine dezvoltată, având formă de ţăruş sau
pivot, de pe care pornesc radicele mai subţiri şi mai scurte.
Rădăcina rămuroasă la arbori
Se caracterizează prin aceea că atât rădăcina principală, cât şi radicelele de ordin I au
aproape aceleaşi dimensiuni, încât nu se pot deosebi unele de altele.
Rădăcina fasciculată la mohor – Setaria sp.
La Gramineae, rădăcina principală, după un anumit timp dispare şi este înlocuită de
rădăcini adventive, subţiri şi lungi, formate de la nodurile bazale ale tulpinii. Întrucât aceste rădăcini
sunt de lungimi şi grosimi aproximativ egale, au aspect de mănunchi sau fascicul.
Observaţii personale:

Rădăcini metamorfozate
Sunt acele rădăcini care îndeplinesc şi alte funcţii decât cele specifice. Schimbarea funcţiei
determină la aceste rădăcini o serie de modificări morfologice şi structurale. Procesul se numeşte
metamorfoză, iar rădăcinile care au suferit aceste transformări, poartă numele de rădăcini
metamorfozate (Anexa 5).
Rădăcini tuberizate
_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

11
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

Rădăcinile tuberizate au ca funcţie principală depozitarea substanţelor de rezervă (amidon,

inulină, alcaloizi etc). Ele încetează să mai crească în lungime, cresc în diametru, tuberizându-se
(morcovul cultivat, sfecla, ridichea, dalia, ţelina etc).
Rădăcini drajonante
Rădăcinile drajonante sunt rădăcini cu muguri, care dau naştere la tulpini aeriene, numite
drajoni, cu rol în înmulţirea vegetativă (pălămida, salcâmul, prunul etc).
Rădăcini fixatoare la iederă – Hedera helix
Rădăcinile fixatoare se formează pe tulpină, având origine adventivă, cu rol în fixare, de
trunchiul copacilor sau pe suport.
Rădăcini cu nodozităţi la soia - Glycine max
Pe rădăcinile plantelor din fam. leguminoaselor se observă nişte umflături, numite
nodozităţi, în care se găsesc bacteriile fixatoare de azot, care trăiesc în simbioză cu aceste rădăcini,
lăsând solul bogat în azot.
Observaţii personale:

2.2. TULPINA (caulis)

Tulpina este organul vegetativ, formată din noduri şi internoduri, cu rol în conducerea
sevei brute şi elaborate, în producerea şi susţinerea frunzelor, florilor şi fructelor (Anexa 6). Are o
creştere de jos în sus, având un geotropism negativ şi prezintă simetrie radiară. Ea se formează din
muguraşul embrionului.
Muguraşul formează cea mai mare parte a tulpinii, formată din noduri şi internoduri.
Nodurile sunt mai umflate, la nivelul lor se formează mugurii, care dau naştere la frunze şi lăstari.
Distanţa dintre două noduri, poartă numele de internod.
După poziţie, mugurii sunt terminali (apicali) şi laterali (axilari). Mugurii terminali sunt
situaţi în vârful tulpinii sau al ramificaţiilor laterale, realizând creşterea în lungime a lor. Mugurii
laterali se formează la subsuara frunzelor, dând naştere la ramificaţiile laterale.
După organele pe care le produc, mugurii sunt vegetativi, floriferi şi micşti.
Mugurii vegetativi dau naştere la lăstari cu frunze, cei floriferi, la flori, iar cei micşti, atât
la frunze, cât şi la flori.
Observaţii personale

_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

12
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

Clasificarea tulpinilor
După mediul în care trăiesc, tulpinile se împart în: aeriene, subterane şi acvatice.
Tulpinile aeriene cresc la suprafaţa solului, fiind cele mai răspândite. După consistenţă,
acestea sunt erbacee şi lemnoase.
a. Tulpini erbacee aeriene
Tulpinile erbacee sunt de consistenţă moale, fiind reprezentate de: caulis, culm şi scap.
Observaţii personale: Tulpina de tip caulis la morcov sălbatic – Daucus carota
Caulisul este tulpina erbacee cea mai frecvent întâlnită, formată din
noduri şi internoduri aproximativ egale, pline cu măduvă sau fistuloase
(goale).
Tulpina de tip culm la grâu – Triticum aestivum
La plantele din fam. Poaceae (Gramineae), tulpina este formată din
internoduri lungi şi goale, iar nodurile sunt scurte şi pline cu măduvă
(excepţie porumb). O astfel de tulpină se numeşte culm, popular pai.
Tulpina de tip scap la păpădie - Taraxacum officinale
Scapul este o tulpină la care internodurile bazale sunt scurte şi dese,
ultimul internod este lung şi poartă în vârf o inflorescenţă sau o floare. De
la nodurile bazale se dezvoltă frunzele, care sunt dispuse într-o rozetă.
După durata de viaţă a tulpinii, plantele erbacee se împart în:
- anuale, care înfloresc şi fructifică într-o perioadă de vegetaţie (fasolea, porumbul);
- bienale, care trăiesc 2 ani, în primul an formează organele vegetative (rădăcina, tulpina,
frunze), iar în anul al doilea înfloresc şi fructifică (varza, sfecla);
- perene, care trăiesc mai mulţi ani, înfloresc şi fructifică de mai multe ori în viaţă (trifoiul,
căpşunul).
b. Tulpini lemnoase
Tulpinile lemnoase sunt de consistenţă tare şi se întâlnesc la arbori, arbuşti, subarbuşti şi
liane.
Observaţii personale:
Arborii sunt de talie înaltă, prezintă la suprafaţa solului un trunchi, care se
continuă cu o coroană (stejar, măr, nuc etc).
Arbuştii, spre deosebire de arbori, au talia mai mică şi prezintă mai multe
tulpini, ramificaţii, la suprafaţa solului (măceşul, alunul, coacăzul).
Subarbuştii sunt scunzi, au partea bazală lignificată, iar partea superioară
ierboasă, care se usucă în timpul iernii (levănţica, salvia, rozmarinul,
cimbrişorul).
_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

13
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

Lianele sunt tulpini lemnoase, care se prind de alte plante prin intermediul
cârceilor, rădăcinilor adventive (viţa-de-vie, iedera).
Tulpini subterane (metamorfozate)
Tulpinile subterane se dezvoltă în sol, fiind specifice plantelor erbacee perene. Au rol în
depozitarea substanţelor de rezervă şi asigură înmulţirea vegetativă.
Aceste tulpini sunt reprezentate de: rizomi, stoloni, tuberculi şi bulbi.
Rizomul la stânjenel – Iris germanica
Rizomii sunt tulpini subterane alcătuite din internoduri scurte şi groase, care prezintă la
noduri rădăcini adventive, frunze reduse şi muguri, din care se formează lăstari aerieni, care asigură
înmulţirea vegetativă a plantei.
Stolonii la pir - Elymus repens
Stolonii sunt asemănători cu rizomii, dar se deosebesc prin aceea că sunt mai subţiri, au
internodurile lungi şi noduri puţin umflate, acoperite cu frunze reduse. La noduri se formează de
asemenea muguri şi rădăcini adventive, asigurând înmulţirea vegetativă.
Tuberculul la cartof – Solanum tuberosum
Tuberculul este o tulpină scurtă (microblast), groasă şi bogată în materii de rezervă. Acesta
se formează din mugurele terminal al stolonului. El este protejat la exterior de suber (coaja) şi
prezintă pe suprafaţa lui numeroase adâncituri (popular ochi) în care se formează muguri.
Bulbul la ceapă – Allium cepa
Bulbul este o tulpină scurtă (microblast), cu rol în depozitarea substanţelor de rezervă în
frunzele cărnoase, numite tunici. În secţiune longitudinală prin bulb, se observă la bază o tulpină
scurtă discoidală, de pe care se formează rădăcini adventive, fasciculate, iar în mijloc 1-2 muguri,
care dau naştere la frunze cărnoase numite tunici, în care se acumulează substanţele de rezervă.
Datorită faptului că tunicile se acoperă complet unele pe altele, bulbul se numeşte tunicat. La
exterior, bulbul este protejat de frunze uscate, subţiri, numite catafile.
Observaţii personale:

_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

14
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

Verificarea cunoştinţelor
1. Care sunt zonele rădăcinii?
2. Precizaţi tipurile morfologice de rădăcini şi caracteristicile acestora.
3. Ce reprezintă rădăcinile metamorfozate? Exemple.
4. Clasificaţi tulpinile după mediul de viaţă.
5. Caracterizaţi tulpinile aeriene. Exemple.
6. Exemplificaţi tulpinile metamorfozate.
7. Rolurile tulpinilor metamorfozate.

_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

15
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

LUCRAREA PRACTICĂ 3.
FRUNZA

FRUNZA (folium)
Frunza este organul vegetativ al plantei, care ia naştere din mugurii vegetativi. Are creştere
limitată, durată de viaţă scurtă, este monosimetrică, cu structură dorso-ventrală, cu rol în
desfăşurarea proceselor fiziologice: fotosinteză, respiraţie şi transpiraţie.
Frunzele se împart în două categorii: simple şi compuse.
Experienţa 3.1. Morfologia unei frunze simple
O frunză simplă, completă, este formată din: teacă, peţiol şi limb (Anexa 7). Teaca este
partea bazală a frunzei, cu ajutorul căreia frunza se prinde de nodul tulpinal. La Gramineae, teaca
este mare, cilindrică, despicată longitudinal, înconjoară internodul tulpinal.
Peţiolul este codiţa frunzei, el expune limbul într-o poziţie favorabilă faţă de lumină.
Limbul este partea lăţită a frunzei, cea mai importantă, străbătută de nervuri, cu rol în
procesele de fotosinteză, respiraţie şi transpiraţie.

Există şi frunze incomplete, la care lipseşte peţiolul şi în acest caz frunza se numeşte sesilă,
cum ar fi la graminee (grâu, secară, porumb) Observaţii personale

Tipuri de nervaţiuni
Limbul frunzei este străbătut de nervuri. Modul de aşezare a nervurilor în limb se numeşte
nervaţiune (Anexa 7). Nervurile sunt fasciculele conducătoare (libero-lemnoase).
Există frunze cu o singură nervură, cunoscute sub numele de uninerve, cum ar fi la conifere
(brad, pin) şi cu mai multe nervuri, după cum urmează:
Observaţii personale
- nervaţiune penată se caracterizează prin aceea că frunza prezintă o nervură
principală, mediană, mai dezvoltată, din care pornesc nervuri secundare
laterale, mai subţiri, asemănătoare cu ramificaţiile unei pene. Se întâlneşte la
majoritatea speciilor – măr, păr, stejar, corcoduş (Dicotyledonatae).
- nervaţiune palmată constă în aceea că toate nervurile principale pornesc din
vârful peţiolului (ca o palmă). Se întâlneşte la unele dicotiledonate (muşcată,
dovleac, arţar, viţa de vie).
_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

16
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

- nervaţiune paralelă – nervurile secundare sunt paralele cu nervura

principală. Este specifică plantelor din clasa Monocotyledonatae (grâu,
secară).
- nervaţiune arcuată – nervurile secundare sunt uşor arcuite faţă de nervura
principală. Este specifică plantelor din clasa Monocotyledonatae
(lăcrămioară), excepţie la corn, sânger, care sunt dicotiledonate.

Forma limbului foliar

Forma limbului defineşte forma frunzei şi ea se raportează la diferite forme geometrice, obiecte şi
organe (Anexa 7).
Observaţii personale
- frunză eliptică, asemănătoare unei elipse, cu lăţimea cea mai mare la
mijlocul limbului (la fag, corcoduş etc.).

- frunză ovată – cu lăţimea cea mai mare la baza limbului foliar (la
liliac).

- frunză invers-ovată (obovată) – cu lăţimea mai mare spre vârful

limbului foliar (salată, scumpie).

- frunză lanceolată, asemănătoare unei lance, la care lungimea

depăşeşte de 2-3 ori lăţimea limbului (la salcie, piersic).

- frunză liniară, la care lungimea depăşeşte cu mult lăţimea (la

Gramineae).

- frunze aciculare, asemănătoare unor ace, la conifere (brad, molid,

pin).

Marginea limbului foliar poate fi întreagă (la liliac) sau poate prezenta incizii (crestături), mici sau
mari (Anexa 7)..
Tipuri de incizii mici
Sunt considerate incizii mici, atunci când ele pătrund mai puţin de un sfert în limb, acestea sunt:
serată, dinţată, crenată şi sinuată.
Observaţii personale
_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

17
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

- margine serată, la care dinţişorii sunt orientaţi spre vârful limbului

foliar. Se întâlneşte cel mai des, cum ar fi la corcoduş, cireş.

- margine dinţată, la care dinţişorii sunt perpendiculari pe limbul

foliar (castanul comestibil, alun).

- margine crenată, la care dinţişorii sunt rotunjiţi, exemplu la urzica

moartă.

- margine sinuată (ondulată), la porumb.

Tipuri de incizii mari

Sunt considerate incizii mari, atunci când pătrund mai mult de ¼ în limbul foliar, cum ar fi:
lobată, fidată, partită şi sectată.
Observaţii personale
- margine lobată, atunci când inciziile pătrund ¼ în limbul foliar.
- margine fidată, când inciziile pătrund 2/4 în limbul foliar.
- margine partită, când inciziile pătrund ¾ în limbul foliar.
- margine sectată, când inciziile pătrund până la nervura principală (4/4).
Inciziile mari se întâlnesc atât la frunzele cu nervaţiune penată (frunză penat-lobată / stejar;
penat-fidată /stejar roşu american; penat-partită / mac; penat-sectată / pătrunjel, mărar), cât şi la
frunzele cu nervaţiune palmată (frunză palmat-lobată /viţa de vie; palmat-fidată / ricin, arţar;
palmat-partită / smochin, muşcată-druşaim; palmat-sectată / cânepa, nemţişor de câmp).

Dispoziţia frunzelor pe tulpină

Frunzele se prind pe tulpină la noduri. Există trei moduri de prindere a frunzelor: alternă,
opusă şi verticilată (Anexa 7)..
Observaţii personale
- dispoziţie alternă. Este forma cea mai frecvent întâlnită, la un nod se prinde
o singură frunză (măr, prun, corcoduş, cireş).

- dispoziţie opusă. Atunci când la un nod se prind 2 frunze, aşezate faţă în

faţă (arţar, liliac, castan ornamental).

- dispoziţie verticilată. Este o situaţie mai rar întâlnită, la care mai multe
frunze (3-4) sunt prinse la acelaşi nod (leandru, sânziene).

_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

18
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

Experienţa 3.2. Morfologia unei frunze compuse

Frunza compusă se formează din frunza simplă: penat-sectată sau palmat-sectată, la care
segmentele se numesc foliole şi au peţiol propriu.

După dispoziţia foliolelor, frunzele compuse se împart în: penat-compuse şi palmat-

compuse (Anexa 7).
Observaţii personale:

Frunzele penat-compuse pot fi:

- imparipenat compusă – se termină în vârf cu o foliolă, de
exemplu la salcâm, nuc, măceş.

- paripenat compusă – prezintă un număr par de foliole. Foliola din

vârf lipseşte (la glădiţă) sau se poate transforma în cârcel, cum ar fi
la mazăre.

Frunzele palmat-compuse sunt acelea care au un număr impar de foliole: 3,5,7 şi toate
pornesc din vârful peţiolului, cum ar fi la castan, lupin.

Frunzele cu 3 foliole se mai numesc trifoliate (trifoi, fasole, căpşun).

Verificarea cunoştinţelor
1. Care sunt componentele unei frunze simple?
2. Ce reprezintă nervaţiunea? Exemple.
3. Clasificaţi frunzele după forma limbului.
4. Caracterizaţi marginea limbului.
5. Caracterizaţi inciziile mici. Exemple.
6. Caracterizaţi inciziile mari. Exemple.
7. Care sunt modurile de dispoziţie a frunzei pe tulpină.
8. Caracterizaţi şi clasificaţi frunzele compuse.

_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

19
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

LUCRAREA PRACTICĂ 4.
FLOAREA şi SĂMÂNŢA

4.1. FLOAREA (flores)

Floarea este organul de reproducere al plantei. Se formează din mugurii floriferi sau micşti.
Experienţa 4.1. Morfologia florii
O floare completă este formată din: pedicel, receptacul, înveliş floral, androceul şi
gineceul (Anexa 8).
Pedicelul reprezintă codiţa florii. El poate să lipsească şi floarea se numeşte sesilă
(floarea-soarelui). La baza pedicelului se află o frunzuliţă de protecţie, numită bractee.
Receptaculul este partea terminală a pedicelului pe care se prind componentele florale.
Acesta poate avea diferite forme: conic, globulos, cupă, urceolat.
Invelişul floral poate fi dublu şi se numeşte periant sau poate fi simplu, numit perigon.
Periantul este învelişul floral, diferenţiat în caliciu şi corolă.
Caliciul (K) este format din totalitatea sepalelor, care sunt în general verzi. Sepalele pot fi
libere, cum ar fi la gutui sau pot fi unite, cum ar fi la garoafă.
Corola (C) este formată din totalitatea petalelor, de diferite culori. Petalele pot fi libere, cum
ar fi la gutui, sau pot fi unite, cum ar fi la dovleac.
Perigonul (P) este învelişul floral nediferenţiat în caliciu şi corolă. El este format din
totalitatea tepalelor, asemănătoare petalelor. Tepalele pot fi libere, cum ar fi la lalea sau pot fi unite,
cum ar fi la zambilă, lăcrămioare.
Invelişul floral are rol de protecţie a organelor de reproducere, decorativ şi în atragerea
insectelor (polenizare).
Androceul (A) reprezintă organele de reproducere bărbăteşti ale florii, fiind format din
totalitatea staminelor. O stamină este formată din filament şi anteră. Antera este partea cea mai
importantă a staminei, deoarece în ea se formează grăunciorii de polen.
Gineceul (G) ocupă centrul florii, reprezintă organele de reproducere femeieşti, fiind
format din totalitatea carpelelor. O carpelă este formată din ovar, stil, şi stigmat. Ovarul adăposteşte
ovulele. Stilul poate să lipsească şi stigmatul este sesil (la lalea).
Observaţii personale
A. Analiza morfologică a florii de lalea – Tulipa gesneriana.

_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

20
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

B. Analiza morfologică a florii de gutui – Cydonia oblonga.

4.2. SĂMÂNŢA (semen)

Sămânţa se formează din ovul, în urma procesului de fecundaţie (Anexa 10).

Experienţa 4.2.1. Analiza morfologică a seminţei de fasole – Phaseolus vulgaris.

Morfologia externă:
- formă: reniformă;
- culoare: variabilă în funcţie de soi: albă, galbenă, maro, mozaicată etc.;
- mărime: variabilă în funcţie de soi: ≈ 1-1.5 cm.
Morfologia internă se observă în secţiunea longitudinală prin sămânţă.
Părţile componente: - tegument seminal
- embrion.
Tegumentul seminal reprezintă învelişul extern al seminţei (coaja). Acesta este neted, lucios
şi de diferite culori. Pe partea ventrală (scobită) se observă nişte cicatrici, numite anexele
tegumentului seminal, care au fost prezente şi pe ovul: hil, micropil şi strofiol.
Observaţii personale: Hilul are aspect de butonieră şi reprezintă cicatricea rămasă în urma ruperii
seminţei de fruct.
Micropilul are aspect de înţepătură şi este locul pe unde străpunge
rădăciniţa embrionului în momentul germinaţiei.
Strofiolul se află opus hilului, apare sub forma a două excrescenţe;
marchează locul de ramificare a fasciculelor conducătoare.
Embrionul este partea cea mai importantă a seminţei, deoarece din el va rezulta viitoarea
plăntuţă. El este situat în interiorul seminţei, în partea superioară a acesteia, fiind format din 4 părţi:
- radiculă (rădăciniţă);
- hipocotil (tulpiniţă);
- gemulă (muguraş);
- 2 cotiledoane mari, în care sunt depozitate substanţele de rezervă
(amidon, proteină).
Sămânţa de fasole este o sămânţă incompletă, deoarece nu prezintă endosperm (albumen) şi
ca urmare se mai numeşte şi sămânţă exalbuminată.
_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

21
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

Experienţa 4.2.2. Analiza morfologică a seminţei de viţă-de-vie – Vitis vinifera

Morfologie externă:
- formă: piriformă
- culoare: cafenie,
- mărime ≈ 3-4 mm

Morfologie internă (în secţiune longitudinală)

Părţile componente: - tegument seminal
- embrion
- endosperm.
Tegumentul seminal este mat, prevăzut cu striuri, cafeniu.
Embrionul este situat la baza seminţei (în partea îngustată) şi este alcătuit din: rădăciniţă,
tulpiniţă, muguraş şi 2 cotiledoane mici.
Endospermul reprezintă un ţesut de depozitare al substanţelor de rezervă (ulei, proteine). In
secţiune transversală prin sămânţă, acesta are forma literei T, de culoare albicioasă.
Sămânţa de viţă-de-vie este o sămânţă completă, deoarece prezintă endosperm, fiind numită
şi sămânţă albuminată.
Observaţii personale:

Verificarea cunoştinţelor
1. Caracterizaţi învelişul floral.
2. Ce reprezintă androceul şi gineceul?
3. Morfologia externă şi internă a seminţei de fasole.
4. Morfologia externă şi internă a seminţei de viţă de vie.

_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

22
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

LUCRAREA PRACTICĂ 5.
FRUCTUL

Fructul se formează din ovar, în urma procesului de fecundaţie. El înveleşte seminţele, pe

care le protejează.
După consistenţă, fructele se clasifică în: uscate şi cărnoase.
Fructele uscate sunt de consistenţă tare la maturitate (Anexa 11). Acestea pot fi dehiscente (care se
deschid la maturitate) şi indehiscente (care nu se deschid la maturitate).
Experienţa 5.1. Analiza morfologică a unor fructe uscate dehiscente
a. Păstaia la fasole - Phaseolus vulgaris
Păstaia se formează dintr-un gineceu cu o singură carpelă: G = 1. Ea se deschide la maturitate în 2
jumătăţi, pe 2 linii: linia de sutură (dorsală) şi linia nervurii mediane (ventrală).
b. Capsula valvicid-loculicidă la liliac – Syringa vulgaris
Capsula se formează dintr-un gineceu cu două carpele unite G = (2).
Aceasta se deschide la maturitate în două valve, pe linia nervurii mediane.
c. Silicva la varză – Brassica oleracea
Se formează dintr-un gineceu cu 4 carpele unite G = (4)
Silicva se deschide la maturitate pe 4 linii. Are lungimea de 3-4 ori mai mare decât lăţimea
şi prezintă în vârf un rostru (cioc).
Observaţii personale:

Experienţa 5.2. Analiza morfologică a unor fructe uscate indehiscente

a. Achena la floarea soarelui- Helianthus annuus

Se formează dintr-un gineceu cu 2 carpele unite, G = (2). Prezintă la interior o singură

sămânţă liberă în fruct. Achena este invers ovată, de culoare cenuşiu până la negru.
b. Cariopsa la grâu – Triticum aestivum

Se formează dintr-un gineceu cu 2 carpele unite: G=(2). Prezintă la interior o singură

sămânţă, care concreşte cu fructul. Pe partea ventrală are un şanţ logitudinal, iar pe partea dorsală,
la bază, lateral şi oblic, se află cicatricea embrionului. In vârf prezintă un smoc de perişori.
Observaţii personale:

_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

23
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

Experienţa 5.3. Analiza morfologică a unor fructe cărnoase

Fructele cărnoase sunt de consistenţă moale la maturitate şi de regulă sunt indehiscente
(Anexa 12).
a. Baca la tomate – Lycopersicon esculentum
Forma şi mărimea variază în funcţie de soi. Multe fructe sunt sferic- turtite. Culoarea este în
general roşie.
Se formează dintr-un gineceu cu 2-6 carpele unite: G=(2-6).
In secţiune transversală, baca este formată din:
Observaţii personale:
- epicarp, la exterior, subţire şi lucios;
- mezocarp - este subţire şi cărnos;
- endocarp - este subţire şi căptuşeşte lojele seminale (cu seminţe);
- ţesutul placentar este bine dezvoltat, suculent, cărnos, bogat în
vitamine.
Alte exemple de specii cu fruct bacă: vânăta, ardei, viţa de vie.

b. Poama la măr – Malus domestica

Forma este în general globuloasă, mărimea şi culoarea variază în funcţie de soi.

Observaţii personale:
Prezintă 2 cavităţi: cavitatea pedicelară (unde se prinde codiţa), iar la
partea apicală – cavitatea calicială (unde se observă urmele
sepalelor).
Se formează dintr-un gineceu cu 5 carpele libere, dar care concresc la maturitate cu
receptaculul, ca urmare poama se formează în cea mai mare parte din receptacul.
In secţiune transversală, poama prezintă:
Observaţii personale: - epicarp – subţire;
- mezocarp – bine dezvoltat (partea cărnoasă, comestibilă);
- endocarp – cartilaginos, marchează lojele seminale. Alte specii cu fruct
poamă: păr, gutui.
c. Drupa la prun – Prunus domestica
_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

24
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

Forma, mărimea şi culoarea variază în funcţie de soi. Predomină forma elipsoidală până la
globuloasă. Mărimea este de 2-6 (8) cm lungime, iar culoarea albastru-violet, gălbuie.
Se formează dintr-un gineceu cu o singură carpelă (se observă pe partea ventrală linia de
unire a marginilor carpelei).
In secţiune longitudinală, drupa prezintă:
Observaţii personale:

- epicarp – situat la exterior, subţire, acoperit de pruină (ceară);

- mezocarp – bine dezvoltat, cărnos, suculent, bogat în vitamine;
- endocarp (sâmburele) – lignificat, tare, închide sămânţa.

Alte specii cu fruct drupă: cireş, vişin, piersic, cais, corcoduş, măslin.

Verificarea cunoştinţelor
1. Caracterizaţi fructele uscate dehiscente. Exemple.
2. Caracterizaţi fructele uscate indehiscente. Exemple.
3. Caracterizaţi fructele cărnoase. Exemple.

_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

25
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

LUCRAREA PRACTICĂ 6.
SISTEMATICA

Sistematica este ştiinţa care se ocupă cu recunoaşterea, denumirea şi clasificarea

plantelor, în unităţi sistematice de diferite valori, numite taxoni. Aceste unităţi sunt orânduite
ierarhic, după gradul de organizare şi înrudire dintre diferitele grupe, într-un sistem natural de
clasificare, numit filogenetic.
Taxonul de bază în clasificarea plantelor este specia. Numele ştiinţific al plantelor îşi
are originea în latină şi este format din două cuvinte, cum ar fi: Malus domestica – mărul.
Primul cuvânt, Malus, reprezintă numele de gen şi se scrie cu literă mare, cel de-al doilea
cuvânt, domestica, reprezintă epitetul specific şi se scrie cu literă mică, având valoare numai
împreună cu genul. Mai multe genuri care au caractere asemănătoare, constituie o familie.
Terminaţia pentru familie este aceae, de exemplu Rosaceae, exceptând unele familii care au
terminaţia ae, al căror nume se păstrează, datorită folosinţei îndelungate şi care circulă în paralel
cu denumirile actuale, cum ar fi: Leguminosae = Fabaceae. Mai multe familii, cu unele
caracteristici asemănătoare, formează ordinul. Terminaţia pentru ordin este ales, exemplu
Rosales. Mai multe ordine, cu puţine caractere comune, formează clasa. Terminaţia pentru clasă
este opsida sau atae, exemplu Magnoliopsida = Dicotyledonatae. Mai multe clase formează
încrengătura. Terminaţia pentru încrengătură este
phyta, de exemplu Spermatophyta. Taxonul cu
valoare sistematică cea mai mare este regnul, care
cuprinde mai multe încrengături, de exemplu plantele
fac parte din Regnul Plantae.
ORD. ROSALES
FAM. ROSACEAE
Familia Rosaceae cuprinde plante lemnoase
şi erbacee perene. Frunzele sunt simple sau compuse,
stipelate, dispuse altern. Florile sunt hermafrodite, pe
tipul 5 (5 petale, 5 sepale), cu elemente libere,
grupate în inflorescenţă de tip cimă, corimb, umbelă
sau racem (Anexa 9). Fructul poate fi: poamă, drupă,
poliachenă, polifoliculă sau polidrupă.
Familia are o valoare economică foarte
mare, cuprinde pomii fructiferi, un număr mare de
plante ornamentale şi nectarifere, dar şi buruieni.
_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

26
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

1. Fragaria x ananassa – Căpşun

Plantă perenă cu rizom şi stoloni la suprafaţa solului, care se înrădăcinează la noduri, asigurând
înmulţirea vegetativă a plantei. Tulpina este de tip scap. Frunzele sunt trifoliate, dispuse în rozetă la
baza tulpinii. Florile sunt albe, solitare sau grupate în cime laxe (cu puţine flori). Fructul este o
poliachenă, cu achene mici, gălbui, prinse pe receptaculul mare, cărnos, roşu la maturitate,
comestibil. Se cultivă pentru fructele consumate în
stare proaspătă sau preparate sub formă de dulceaţă,
jeleuri, sirop.
2. Malus domestica – Măr
Este un arbore de până la 10 m înălţime, cu
rădăcina rămuroasă. Frunzele sunt alterne, ovate
până la eliptice, cu marginea serată. În primele faze
de vegetaţie, frunzele sunt păroase pe ambele feţe,
la maturitate rămân păroase numai pe faţa
inferioară.
Florile sunt alb-roze, plăcut mirositoare,
grupate în inflorescenţă de tip cimă.
Fructul este o poamă cu două cavităţi –
pedicelară şi calicială, bogată în vitamine.
Se cultivă pentru fructele folosite în alimentaţie,
iar lemnul în construcţii.

3. Prunus x domestica –
Prun
Arbore cu rădăcini drajonante.
Frunzele sunt alterne, eliptice
sau obovate, cu marginea crenat-serată.
Florile sunt albe, solitare sau grupate
câte două, pe pediceli scurţi. Înflorirea
este protantă (înainte de înfrunzire).
Fructul este o drupă, cu epicarpul
acoperit de pruină, mezocarpul cărnos

_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

27
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

şi suculent, iar endocarpul lignificat.

Este cel mai răspândit pom fructifer din ţara noastră, cultivat pentru fructele sale utilizate
în alimentaţie, în stare proaspătă, conservate sau distilate.

ORD. FABALES (LEGUMINOSALES)

FAM. FABACEAE (LEGUMINOSAE)

Familia Fabaceae cuprinde plante erbacee şi lemnoase, cu rădăcina pivotantă cu nodozităţi

(rădăcinile acestor plante trăiesc în simbioză cu bacteriile fixatoare de azot). Frunzele sunt dispuse
altern, de regulă sunt compuse, cu stipele la bază. Florile sunt zigomorfe, pe tipul 5, grupate în
inflorescenţă de tip racem, capitul sau umbelă.
Observaţii personale: Corola este papilionată (în formă de fluturaş), formată din 5 petale libere,
diferite ca formă şi mărime. Petala superioară este cea mai mare, poartă
numele de vexil sau stindard, acoperă două petale laterale mai mici,
numite aripioare (alae), care la rândul lor acoperă două petale
inferioare mici, concrescute spre vârf, formând carena sau luntriţa.
Fructul este o păstaie dehiscentă sau indehiscentă.
Familia are o importanţă deosebită, cuprinde plante cultivate ca legume, plante ornamentale,
plante furajere, dar şi buruieni întâlnite în culturi.

1. Pisum sativum – Mazăre

Plantă anuală cu rădăcina pivotantă cu
nodozităţi. Frunzele sunt paripenat-compuse, cu două-
trei perechi de foliole. La baza frunzei se află două
stipele mari, mai mari decât foliolele, cu baza dinţată,
asimilatoare, iar în vârful frunzei un cârcel ramificat.
Florile sunt albe (la mazărea comestibilă) sau
violete (la mazărea furajeră), grupate în raceme axilare.
Fructul este o păstaie cu seminţe sferice, galbene,
verzi, brune sau albe. Se cultivă pentru seminţele
utilizate în alimentaţia omului, dar şi ca plantă furajeră.

2. Phaseolus vulgaris – Fasole

Plantă anuală cu rădăcina pivotantă cu nodozităţi.

_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

28
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

Tulpina poate fi volubilă (se înfăşoară în jurul unui suport), la fasolea urcătoare sau poate fi dreaptă
şi scundă, la var. nanus – fasolea oloagă (pitică).
Frunzele sunt
trifoliate, dispuse altern,
cu excepţia primelor
frunze bazale, care sunt
simple şi dispuse opus.
Florile sunt albe
sau violete, grupate în
raceme axilare. Fructul
este o păstaie cu seminţe
reniforme.
Se cultivă ca
legumă atât pentru
păstăile consumate în
stare verde, cât şi pentru
seminţele uscate, bogate
în proteină. Păstăile uscate, constituie un bun furaj pentru animale.

3. Glycine max –
Soia
Plantă anuală cu
rădăcina pivotantă cu
nodozităţi. Întreaga
plantă este acoperită de
peri gălbui-maronii.
Frunzele sunt trifoliate,
dispuse altern. Florile
sunt violete, grupate în
raceme axilare.
Fructul este o păstaie
mică, păroasă, cu
seminţe sferice.
Datorită
conţinutului ridicat în

_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

29
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

proteină, cca. 35% şi ulei 18%, seminţele sunt folosite în alimentaţia omului, la prepararea pâinii, a
biscuiţilor, ulei, margarină, lapte, carne, salam, ciocolată, etc. Soia se foloseşte de asemenea şi în
furajarea animalelor.

ORD. ASTERALES (COMPOSITALES)

FAM. ASTERACEAE (COMPOSITAE)
Familia Asteraceae cuprinde plante erbacee anuale şi perene. Frunzele sunt dispuse altern
sau opus. Inflorescenţa este un calatidiu (antodiu) disciform sau conic. Pe partea superioară a
calatidiului se prind flori sesile, ligulate sau tubuloase, iar pe partea inferioară a calatidiului se
găsesc numeroase hipsofile (frunzuliţe), care alcătuiesc involucru. Într-un calatidiu pot fi prezente
numai flori tubuloase sau numai flori ligulate, dar pot fi prezente şi ambele flori: ligulate la exterior
(de regulă sterile) şi tubuloase la interior (de regulă fertile).
Observaţii personale:

Fructul este o achenă.

Familia cuprinde un număr mare de plante ornamentale, buruieni în culturi, unele
medicinale şi industriale.
Helianthus annuus – Floarea-soarelui
Este o plantă anuală cu rădăcina pivotantă. Tulpina este viguroasă, plină cu măduvă, înaltă
până la 3 m, acoperită de peri rigizi. Frunzele sunt alterne, mari, ovat-cordiforme, acoperite de peri
aspri. Inflorescenţa este un calatidiu mare, disciform. Pe marginea calatidiului se află flori ligulate,
mari sterile, iar în centru, flori tubuloase, mici, fertile. Florile ligulate au rolul de a face vizibilă
inflorescenţa pentru insecte (polenizare). Polenizarea este entomofilă (se realizează prin intermediul
insectelor, albinelor). Fructul este o achenă netedă.
Se cultivă ca plantă oleaginoasă, furajeră, meliferă şi ornamentală.
Observaţii personale:

_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

30
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

Verificarea cunoştinţelor
1. Caracterizaţi familia Rosaceae. Exemple de specii.
2. Încadraţi sistematic şi descrieţi căpşunul şi prunul.
3. Caracterizaţi familia Fabaceae. Exemple de specii precizând tipul de frunză.
4. Caracterizaţi familia Asteraceae. Exemple.

_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

31
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

LUCRAREA PRACTICĂ 7.
SISTEMATICA

ORD. POALES (GRAMINALES)

FAM. POACEAE (GRAMINEAE)
Familia Poaceae cuprinde plante erbacee anuale şi perene, cu rădăcina fasciculată.
Tulpina este de tip culm (pai), formată din noduri evidente (pline cu măduvă) şi internoduri
goale. De la nodurile bazale ale tulpinii se formează lăstari numiţi fraţi. Frunzele sunt sesile,
formate numai din teacă şi limb. Teaca este bine dezvoltată, înconjoară internodul şi este despicată
în forma literei V. Limbul este liniar, cu nervaţiune paralelă. La baza limbului foliar se găsesc
anexele foliare, ligula şi urechiuşele. Ligula este membranoasă, ea împiedică pătrunderea apei şi
insectelor între teacă şi tulpină. Urechiuşele au rolul de a fixa bine frunza de tulpină. Ligula şi
urechiuşele sunt de mărimi diferite, în funcţie de specie, uneori lipsesc. Inflorescenţa la graminee
poate fi: spic compus, când spiculeţele se prind sesil de axul central numit rahis (grâu), panicul,
când spiculeţele se prind pe ramificaţii lungi (ovăz) şi panicul spiciform, când spiculeţele sunt scurt
pedunculate (mohor) – Anexa 9. Spiculeţul este inflorescenţa elementară la graminee, el este
protejat la bază de două frunze modificate, numite glume. În spiculeţ se găsesc florile, care sunt şi
ele protejate de două palei, paleea inferioară, care poate să fie aristată sau nearistată şi paleea
superioară, care este membranoasă. Fructul este o cariopsă. Aceasta poate fi: golaşă (porumb),
îmbrăcată în palei (orz), învelită în palei (ovăz) sau învelită în palei şi glume (mohor).
Familia are o importanţă deosebită, deoarece cuprinde cerealele, plante furajere şi un
număr mare de buruieni întâlnite în culturi.

1. Triticum aestivum – Grâul

Grâul este o plantă anuală de toamnă sau de primăvară, cu tulpina înaltă de circa 1 m.
Ligula şi urechiuşele sunt de mărime medie.
Inflorescenţa este un spic compus, spiculeţele se prind sesil pe axul principal numit rahis.
Rahisul prezintă noduri evidente numite călcâie. La fiecare călcâi al rahisului se prinde un spiculeţ,
cu 2-5 flori, din care 2-3 sunt fertile. Spiculeţul este protejat de două glume ovate. Fiecare floare
este protejată de două palei: una inferioară, care poate să fie aristată sau nearistată şi una superioară
subţire. Fructul este o cariopsă golaşă, de culoare cărămizie.
Se cultivă în toată ţara, cu deosebire în regiunea de câmpie, pe solurile fertile
(cernoziomuri). Făina obţinută din cariopse este folosită în panificaţie, iar paiele în zootehnie.

_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

32
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

2. Secale cereale – Secara

Plantă anuală de toamnă sau de primăvară, cu tulpina mai înaltă decât la grâu, până la 1,8
m. Frunzele sunt verzi-albăstrui, cu ligula scurtă, iar urechiuşele mici. Inflorescenţa este un spic
compus tetramuchiat. La fiecare călcâi al rahisului se prinde un spiculeţ, cu două flori fertile.
Rahisul este fragil, cu smocuri de peri albicioşi la călcâi. Glumele sunt liniare. Paleea inferioară este
aristată. Fructul este o cariopsă golaşă, cenuşiu-maronie, alungită.

Se cultivă în toată ţara şi suportă mai bine decât grâul solurile sărace, podzolite, din
regiunea de dealuri. Prezintă aceeaşi importanţă ca şi grâul.

_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

33
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

3. Hordeum vulgare – Orzul

Plantă anuală de toamnă (mai rar de primăvară), cu tulpina înaltă de circa 1 m. Ligula este
bine dezvoltată, iar urechiuşele sunt lungi, înconjoară tulpina.

Inflorescenţa este un spic compus. La fiecare călcâi al rahisului se prind 3 spiculeţe

uniflore, toate 3 fertile. Fiecare spiculeţ are la bază două glume mici, liniare. Paleea inferioară
prezintă o aristă lungă şi aspră. Fructul este o cariopsă îmbrăcată în palei.
Se cultivă în toată ţara, ca plantă furajeră, dar şi în alimentaţia omului.
4. Avena sativa – Ovăzul
Plantă anuală de primăvară, cu tulpina înaltă de circa 1 m. Ligula este scurtă, iar
urechiuşele lipsesc. Inflorescenţa este un panicul. Spiculeţele sunt mari, protejate de două glume
mari. Fructul este o cariopsă învelită în palei.

_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

34
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

Ovăzul se cultivă în regiunile mai reci şi umede ale ţării, fiind o bună plantă furajeră, dar
şi în alimentaţia omului (fulgi de ovăz).

5. Zea mays – Porumbul

Plantă anuală de primăvară, înaltă până la 3 m, cu rădăcini adventive coronare. Tulpina
este viguroasă, plină cu măduvă. Frunzele au limbul lat de 4-5 cm, cu marginile ondulate. Porumbul
este o plantă unisexuat-monoică. Inflorescenţa bărbătească este situată în vârful tulpinii, fiind un
racem cu panicul spiciform. Inflorescenţa femeiască este un spadice, popular ştiulete. Ea se prinde
de tulpină printr-un peduncul, la baza căruia se găsesc numeroase hipsofile involucrale (pănuşi),
care acoperă inflorescenţa. Axul inflorescenţei (ciocălăul) este cilindric, gros, la început cărnos,
apoi lignificat, cu măduva albă şi moale. Pe suprafaţa acestui ax (rahis) se găsesc 8-16 rânduri de
alveole. In fiecare alveolă se află un spiculeţ femeiesc. Totalitatea stigmatelor formează ceea ce se
numeşte popular mătasea porumbului.

_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

35
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

Fructul este o cariopsă golaşă, de culoare galben-portocalie.

Se cultivă în toată ţara, fiind o cereală importantă din punct de vedere alimentar, industrial
şi furajer.
Observaţii personale:

Verificarea cunoştinţelor
1. Caracterizaţi familia Poaceae. Exemple de specii.
2. Precizaţi deosebirile dintre orz şi ovăz.
3. Precizaţi deosebirile dintre grâu şi porumb.

_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

36