LaboratorBiofizica PDF

Universitatea de Medicină şi Farmacie din Craiova
P.G. Anoaica S. Buzatu A. Costache E. Osiac
Biofi ică şi
Fizică Me icală
- Manual de laborator -
ISBN 978-973-106-246-4
Editura Medicală Universitară

Craiova, 2020 (revizuită)
Lucrări Practice | Biofizică
Prefaţă
Motto: Măsură pentru măsură
Lucrarea este destinată studenţilor Universităţii de Medicină şi Farmacie din Craiova şi
cuprinde lucrările practice uzuale din laboratorul de Biofizică. Conţinutul volumului este
organizat în următoarele părţi: Măsurători fizice şi Calculul erorilor, Reologie cu completări
de Densimetrie şi Termometrie, Fenomene superficiale, Calorimetrie, Electricitate şi
Electroliţi, Optică, Spectrofotometrie şi Ultrasunete.
Lucrările sunt astfel alese pentru a acoperi programa analitică şi tematica bibliografică de
curs, referitoare la secţiunile menţionate. Se urmăreşte clarificarea, înţelegerea, aprofundarea
şi fixarea cunoştinţelor teoretice, precum şi deprinderea „lucrului în laborator“ individual şi
corelat la nivel de grup, o etapă incipientă şi extrem de utilă – ars labora – în cercetarea de
laborator.
Se porneşte de la prezentarea unui anumit fenomen fizic şi se continuă cu rezolvarea
practică a unei anumite lucrări pentru te tema enunțată. La sfârşitul manualului sunt
prezentate exerciţii test, de verificare a cunoştinţelor şi a deprinderilor acumulate.
Lucrările şi exerciţiile din această lucrare au menirea să ofere studenţilor o modalitate de
pregătire cât mai apropiată de condiţiile colocviului de laborator şi vor sta la baza redactării
lucrărilor şi chestionarelor de examinare.
Autorii
Biofizica şi fizică medicală: manual de laborator / Paul-Gabriel Anoaica, Ştefan Buzatu, Eugen Osiac. -
Craiova: Editura Medicală Universitară, 2015, Bibliogr. Index ISBN 978-973-106-246-4, 577.3:61(075.8) CIP
2015-01501, All rights reserved.
2
Cuprins
Prefaţă ....................................................................................................................................... 2
Cuprins...................................................................................................................................... 3
Fişă de instructaj pentru prevenirea accidentelor în laboratorul de biofizică................... 4
Mărimi fizice şi unităţi de măsură .......................................................................................... 5
Măsurarea. Unităţi de măsură ................................................................................................. 6
Prelucrarea şi prezentarea datelor experimentale. Elemente de calculul erorilor ................... 7
Prelucrarea şi prezentarea rezultatelor măsurătorilor. Tabele şi grafice ............................... 12
Determinarea coeficientului de tensiune superficială ......................................................... 17
Metoda stalagmometrică ....................................................................................................... 19
Metoda de măsurare a presiunii maxime într-o bulă de aer .................................................. 20
Metoda de măsurare a forţei superficiale .............................................................................. 21
Măsurarea presiunii arteriale................................................................................................. 22
Densimetria ............................................................................................................................. 24
Densimetrul, Picnometrul şi Dispozitivul Haré .................................................................... 24
Vâscozimetrie ......................................................................................................................... 28
Reologie capilară: Vâscozimetrele Ostwald şi Ubbelöhde ................................................... 28
Trasarea reogramei. Vâscozimetrul Rheotest ....................................................................... 32
Legea Stokes. Căderea unui corp într-un lichid vâscos ........................................................ 35
Calorimetrie............................................................................................................................ 37
Calorimetrul. Căldura specific a unui corp solid .................................................................. 37
Căldura latentă de cristalizare ............................................................................................... 41
Fenomene electrice ................................................................................................................. 44
Legile electrolizei. Sarcina electrică elementară .................................................................. 44
Electrocardiograma ............................................................................................................... 48
Electro-calorimetrul / legea Joule-Lentz. Calcularea rezistenței electrice............................ 53
Optică ...................................................................................................................................... 57
Refractometrul ...................................................................................................................... 57
Polarimetrul........................................................................................................................... 60
Microscopul optic ................................................................................................................. 64
Studiul lentilelor (defecte de vedere şi corectarea lor) ......................................................... 68
Interacţia radieţiei LASER cu substanţa ............................................................................... 71
Spectrofotometrie ................................................................................................................... 75
Trasarea spectrelor în vizibil ................................................................................................. 75
Ultrasunete.............................................................................................................................. 80
Măsurarea vitezei ultrasunetelor în aer (principiul sonarului) .............................................. 82
Măsurarea absorbţiei ultrasunetelor în aer ............................................................................ 84
Teste de evaluare finală ......................................................................................................... 86
Bibliografie ............................................................................................................................. 92
3
Fişă de instructaj pentru prevenirea accidentelor

în laboratorul de biofizică
În laboratorul de biofizică se execută o serie de lucrări de laborator folosindu-se instalaţii

electrice şi uneori, substanţe cu proprietăţi vătămătoare.
Condiţiile speciale de lucru pentru realizarea unor lucrări practice, cum ar fi temperaturile
înalte, substanţele chimice cu potenţial agresiv, inflamabile, explozive sau toxice, pot
conduce la apariţia unor accidente şi evenimente nedorite precum incendiile, electrocutările,
exploziile, intoxicaţiile, arsurile, etc.
Pentru a putea evita astfel de situaţii, se iau următoarele precauţii:
- cunoaşterea modului de funcţionare al aparatelor utilizate;
- luarea în considerare a proprietăţilor substanţelor folosite;
- solicitarea îndrumătorului lucrării în explicarea oricăror nelămuriri ivite pe parcursul
activităţii practice şi care ar putea avea consecinţe nefaste.
Sunt propuse următoarele reguli:
1. Obligativitatea purtării halatului alb pe parcursul desfăşurării lucrării de laborator, a
ecusonului aferent, etc.
2. Citirea atentă a etichetele substanţelor şi soluţiilor, înainte de întrebuinţare.
Amestecarea lor la întâmplare poate provoca reacţii violente. Trebuie evitată expunerea
organelor de simţ ale experimentatorului la reactivii nocivi eventuali utilizaţi.
3. Studentul să se asigure că aparatele electrice utilizate sunt conectate la instalaţia
electrică a laboratorului. După încetarea utilizării acestora, aparatele electrice se vor opri şi se
vor decupla de la reţea.
4. Sunt interzise manevrele cu orice fel de dispozitiv dacă nu au fost aprobate şi explicate
de către cadrul didactic.
5. După terminarea lucrării se ordonează toate ustensilele folosite şi se lasă în situaţia în
care s-au găsit iniţial. Masa de lucru trebuie păstrată în perfectă ordine!
Azi: ziua ___ luna ___________ anul _______ s-a făcut instruirea de către cadrul didactic
______________________ cu privire la regulile pentru prevenirea accidentelor în laboratorul
de fizică, în conformitate cu fişa de instructaj de mai sus, pentru:
Student / Grupa: Semnătura:
4
Mărimi fizice şi unităţi de măsură

Mărimi fizice
Fizica este o ştiinţă fenomenologică iar teoriile cu care aceasta operează trebuie
confirmate experimental, prin măsurători, conform conceptului creionat de Max Planck:
„Experimentul este unica modalitate de înţelegere pe care o avem la dispoziţie; restul este
poezie, imaginaţie.“
Măsurarea unei mărimi fizice constă în compararea acesteia cu o altă mărime fizică
considerată etalon sau referinţă, de aceeaşi natură, bine definită şi uşor reproductibilă.
Mulţimea mărimilor independente, în funcţie de care se pot defini direct toate celelalte
mărimi fizice, formează mărimile fundamentale.
În prezent sunt adoptate următoarele mărimi: lungimea, masa, timpul, temperatura
absolută, intensitatea curentului electric şi intensitatea luminoasă şi cantitatea de substanţă.
Cu ajutorul mărimilor fundamentale se definesc toate celelalte mărimi, numite din acest
motiv derivate. De exemplu viteza, definită ca raportul dintre spaţiu şi timp, adică în funcţie
de două mărim fundamentale. Sau forţa, F = m·a, care, conform principiului al II-lea al
dinamicii, se poate explicita, în funcţie de trei mărimi fundamentale.
Sistemul de unităţi de măsură este alcătuit din unităţile mărimilor fundamentale şi toate
celelalte unităţi de măsură ale mărimilor derivate. Alegerea etaloanelor pentru unităţile de
măsură fundamentale a fost supusă unor convenţii internaţionale. Cel mai utilizat sistem de
unităţi de măsură este Sistemul Internaţional (SI), cu şapte unităţi fundamentale, bine
definite, care au următoarele unităţi de măsură: Metrul (simbol m - pentru lungime),
Kilogramul (Kg - masă), Secunda (s - timp), Amperul (A - intensitatea curentului electric),
Kelvin-ul (K - temperatura termodinamică), Molul (M - cantitatea de substanţă) şi Candela
(Cd - intensitatea luminoasă).
Din punct de vedere matematic, mai sunt utile două unităţi de măsură suplimentare,
anume:
- radianul (rad) ce reprezintă unghiul plan cu vârful în centrul unui cerc, care delimitează
pe circumferinţa cercului un arc, a cărui lungime este egală cu raza cercului.
- steradian (sr) reprezintă unghiul solid cu vârful în centrul unei sfere, care delimitează pe
suprafaţa sferei o arie egală cu aria unei calote, a cărei arie este egală cu pătratul razei.
Mărimile fizice au asociate în fizică simboluri specifice: lungimea, L, masa, M, timpul, t,
temperatura absolută, , intensitatea curentului electric, I, viteză, v, forţă, F, etc.
Mărimile fizice derivate au adoptate denumiri specifice, conform legilor fizice.
Mărimilor derivate şi unităţile lor de măsură se pot exprima în mod univoc în funcţie de
mărimile şi unităţile derivate. De exemplu energia, pe baza energiei de repaus, E = mc2, a lui
Einstein,
<E> = M <c2> = M L2 / t2 =M L2 t -2
are adoptat Joul-ul (J), adică 1J = 1 kg m2 s-2. Au fost puse între acolade mărimile derivate,
nefundamentale.
Sau forţa exprimată în Newton (N), conform principiului al II-lea al dinamicii (F = m·a):
<F> = M <v>/t = M L t-2,

-2
explicitează 1N = 1 kg m s , etc.
Pe lângă SI, în acest manual se va mai utiliza şi sistemul CGS care, conform abrevierii,
lucrează cu centimetrul (pentru lungime), gramul (pentru masă) şi secunda (idem ca şi în SI,
pentru timp). Acest sistem are pentru mărimile fizice derivate, de asemenea unități de măsură
cu denumiri speciale, ce prezintă avantajul unor evaluări simplificate, cum ar fi domenii ca
biologia sau medicina.
Amintim câteva unităţi CGS pentru mărimile derivate, cu denumiri specifice, comparativ
cu cele SI:
5
Mărime Simbol Unitate de măsură CGS Unitate de măsură SI

Forţă F Dyna N
Energie E Erg J
Vâscozitate dinamică  Poise (P) Pa·s (sau Poiseuille)
Presiune p Baria Pa
Tensiune superficială  Dyna/cm N/m
Ca relație de legătură e bine să amintim de ex. că 1Erg = 1 g cm2 s-2 = 10-7Newton

J (pe baza
-2 -5
formulei energiei, amintite mai sus) sau 1 Dyna = 1 g cm s = 10 JouliN (pe baza principiului
al II-lea al dinamicii).
Măsurarea. Unităţi de măsură
Valoarea mărimii măsurate reprezintă de câte ori etalonul (unitatea de măsură) se
cuprinde în mărimea fizică respectivă. Rezultatul măsurătorii se poate scrie sub forma:
Mărimea Fizică = Valoarea · Unitatea de Măsură.
Dacă schimbăm unitatea de măsură, se schimbă automat valoarea măsurată:
Relaţia anterioară arată că valorile numerice ale aceleiaşi mărimi exprimate cu două
unităţi de măsură diferite variază invers proporţional cu raportul unităţilor de măsură.
Raportul K se numeşte factor de transformare, caracterizând trecerea de la o unitate de
măsură la alta. De exemplu, dacă [A] = 1m respectiv [A] = 1km, rezultă că factorul k = 103.
Este util de prezentat în continuare tabelul cu submultiplii şi multiplii unităţilor de
măsură.
Factorul de transformare (k) Prefix Simbol Factorul de transformare (k) Prefix Simbol
10-1 deci d 101 deca da
10-2 centi c 102 hecto h
-3 3
10 mili m 10 kilo k
-6 6
10 micro  10 mega M
-9 9
10 nano n 10 giga G
10-12 pico p 1012 tera T
-15 15
10 femto f 10 peta P
-18 18
10 atto a 10 exa E
Există însă și multipli sau submultipli specifici anumitor mărimi, utilizați strict în anumite
domenii științifice. De exemplu, în domeniul molecular Daltonul (simbol D - asociat unei
unități atomice de masă). De exemplu apa (H2O) are 18Daltoni. La fel, Ångstrom-ul (Å),
asociat dimensiunilor la nivel atomic: 1Å = 10-10m = 10-8cm = 10-1 0pm. Ambele mărimi sunt
tolerate (nu aparțin sistemului internațional de mărimi și unități de măsură – SI).
6
Prelucrarea şi prezentarea datelor experimentale. Elemente de calculul erorilor

Datele experimentale sunt scopul şi rezultatul experimentelor de laborator. Valorile
numerice atribuite acestora în urma realizării experimentelor pot fi mai aproape sau mai
departe de realitate în funcţie de anumiţi parametrii şi/sau condiţii de realizare a
experimentelor. Aprecierea preciziei cu care datele obţinute aproximează valorile reale ale
măsurătorilor efectuate este o cerinţă necesară într-un experiment şi se cuantifică prin
calcului erorilor. Astfel, în cercetările experimentale, se disting două etape: a) efectuarea
măsurătorilor şi b) calculul mărimilor fizice şi al erorilor, adică prelucrarea matematică a
rezultatelor obţinute prin măsurători. Este important de precizat faptul că de foarte puţine ori
o anumită mărime fizică poate fi măsurată direct (ca exemple, în acest sens, dăm lungimea,
masa, temperatura). Majoritatea mărimilor sunt deduse, prin aplicarea unor formule
matematice, din alte mărimi fizice direct măsurabile.
Despre măsurători
Se pot distinge trei etape generale în cadrul unei măsurători:
1. Reglarea aparatelor reprezintă aşezarea corectă a acestora, astfel încât să ţinem seama de
diverşi factori externi şi interni ce influenţează condiţiile de lucru. Exemple: aranjarea corectă
a conductorilor într-un circuit electric; curăţarea anumitor suprafeţe ale dispozitivelor optice
ş.a.m.d. De asemenea, trebuie avută în vedere influenţa parametrilor de mediu (temperatură,
umiditate, lumină etc.) asupra funcţionării aparatelor şi, după caz, eliminarea acestei influenţe
sau luarea acesteia în considerare.
2. Observaţia reprezintă determinarea momentului la care se face citirea diverselor mărimi pe
aparat. De exemplu, ar putea fi necesar să determinăm momentul în care dispare un anumit
fenomen fizic - senzaţia auditivă, iluminarea unei suprafeţe, curentul electric printr-un circuit
etc. Sau să determinăm momentul în care se produce o iluminare identică a două jumătăţi din
câmpul vizual printr-o lunetă sau microscop etc. Sau să suprapunem exact două linii, puncte
etc.
3. Citirea reprezintă determinarea exactă a mărimii fizice măsurate pe scala de măsură sau pe
afişajul aparatului de măsură.
Despre erori. Tipuri de erori
În sens fizic, eroare înseamnă diferenţa dintre valoarea reală a unei mărimi şi valoarea
calculată sau măsurată a acestea.
1. Erori de măsură: acestea sunt introduse de imperfecţiunea aparatelor de măsură şi a
organelor noastre de simţ. Aceste erori nu pot fi cunoscute exact şi apar întotdeauna la
efectuarea unei măsurători. Uneori în calcule se folosesc anumite constante fizice, luate din
tabele, de a căror eroare trebuie să ţinem seama. Aceste constante sunt determinate, în
general, cu o mare precizie şi erorile lor sunt, în general, mult mai mici decât ale mărimilor
măsurate în mod obişnuit în laborator.
2. Erori de rotunjire: în calcule intervin frecvent numere iraţionale (e, π), precum şi
logaritmi, funcţii trigonometrice, etc., cu un număr infinit de zecimale. De asemenea, prin
înmulţiri, numărul zecimalelor creşte, iar prin împărţiri poate apărea chiar o infinitate de
zecimale. Evident, suntem nevoiţi să păstrăm în calcule un număr limitat de zecimale. Astfel
de erori pot fi evaluate şi, în principiu, prin luarea în considerare a unui număr suficient de
zecimale, pot fi făcute oricât de mici.
3. Erori de metodă: De multe ori ne vedem obligaţi să înlocuim o problemă dată cu o alta
mai simplă (modelare matematică), ceea ce este evident că implică o anumită eroare, chiar şi
în cazul în care cunoaştem exact datele iniţiale şi efectuăm riguros calculele. Ca exemplu
dăm păstrarea unui anumit număr de termeni ai unei serii infinite, sau aproximaţiile folosite
pentru rezolvarea ecuaţiilor transcendente.
Clasificarea erorilor
1. Erori sistematice. Sunt acele erori introduse de defectele aparatelor de măsură, de
experimentator sau de însăşi metoda de măsură. Aceste erori pot fi, în principiu, eliminate.
7
Caracteristica acestor erori este aceea că se produc totdeauna în acelaşi sens (fie pozitive, sau
negative).
2. Erori accidentale. Sunt acele erori introduse de cauze care nu pot fi luate în considerare
la efectuarea unui experiment. Aceste erori nu pot fi eliminate.
3. Erori grosolane. Sunt acele erori introduse, în marea majoritate a cazurilor, de neatenţia
persoanei care efectuează experimentul: etalonare greşită a aparatului, citire greşită, omisiuni
etc. dar si modificarea brutala a condițiilor de măsurare (puls de tensiune pe rețea etc).
Aceste erori pot fi eliminate.
Elemente de calculul erorilor
Să considerăm un număr de n măsurători, în condiţii relativ identice, în cadrul cărora s-au
obţinut ca valori ale mărimii căutate valorile x1, x2, … , xk astfel: x1 de 1 ori, x2 de 2 ori, …
xk de k ori ... etc.
 numerele i se numesc frecvenţe absolute de apariţie a valorii xi.
 numerele i / n se numesc frecvenţe relative de apariţie a valorii xi.
 valoarea reală x0
 mărimea xi = x0 - xi se numeşte abaterea mărimii xi de la valoarea medie sau
eroare absolută a măsurătorii individuale. Se poate observa că xi poate fi pozitivă sau
negativă.
 rapoartele xi / x0 se numesc erori relative ale măsurătorilor
Pe baza acestor consideraţii, presupunând că măsurătorile sunt suficient de precise, adică
eroarea absolută este mică în comparaţie cu valoarea x0 sau xi a mărimii măsurate:
xi = x0 – xi  x0, x = x0 – x  x, xi = x0 – xi  xi
adică x0 şi xi sunt suficient de apropiate între ele. În aceste condiţii, putem defini erorile
aparente sau erorile probabile astfel:
xi = x - xi , eroarea absolută aparentă
ai = ( x - xi)/xi - eroarea relativă aparentă
Astfel, erorile sunt raportate la valorile măsurate xi (deci cunoscute) şi nu la valoarea
exactă, dar necunoscută, x0.
Eroarea absolută se măsoară în aceleaşi unităţi ca şi mărimea însăşi, în timp ce eroarea
relativă nu are dimensiuni şi se exprimă adesea în procente. Eroarea relativă caracterizează
mai bine precizia unei măsurători şi fiind adimensională permite compararea preciziei de
măsurare a mărimilor de naturi diferite. De exemplu, distanţa Bucureşti-Ploieşti (60 km)
măsurată cu o eroare de 6 m, înseamnă o eroare relativă de 0,0001 sau 0,01%, pe când o
clădire de 60 m măsurată cu aceeaşi eroare absolută de 6 m, înseamnă de fapt o măsurătoare
mai proastă faţă de cea precedentă, deoarece aici eroarea relativă este de 10%.
Erorile sunt tratate folosind calculul probabilităţilor, ţinându-se seama de următoarele:
1) Toate măsurătorile individuale din seria dată de măsurători trebuie efectuate cu aceeaşi
precizie, deci cu aceeaşi conştiinciozitate, altfel vor apărea erori grosolane.
2) Concluziile calculului probabilităţilor se aplică numai seriilor suficient de lungi (N
 1) de încercări, de aceea teoria erorilor accidentale dă rezultate bune numai pentru astfel
de serii lungi de măsurători. Teoria erorilor accidentale fiind o teorie statistică, concluziile ei
nu sunt absolut sigure (certe), ci numai cele mai probabile.
Erorile accidentale au două proprietăţi importante.
1) Valorile xi sunt împrăştiate simetric (în cazul unui număr suficient de mare de
măsurători) în jurul valorii reale x0, adică erorile accidentale cu acelaşi modul dar de semne
opuse apar la fel de frecvent (au aceeaşi probabilitate). Aceasta înseamnă că funcţia de
distribuţie f(x) depinde de fapt de |x – x0| sau de (x – x0)2.
2) Erorile mari în modul sunt puţin numeroase (rare), deci puţin probabile, în timp ce
erorile mici în modul sunt mai numeroase (frecvente) deci mai probabile. Aceasta înseamnă
că funcţia de distribuţie a erorilor este o funcţie descrescătoare de (x – x0)2.
8
Erori accidentale
Pe măsura creşterii numărului de experimente efectuate, frecvenţele relative tind către o
anumită valoare constantă, care se numeşte probabilitatea de apariţie a evenimentului
respectiv.
vi
p Ni  lim , cu
n n
p1  p 2  ...  p k  1
Probabilitatea de realizare a oricărei valori x dintr-un interval infinitezimal dx (între x şi x
+ dx) va fi aceeaşi datorită continuităţii şi lungimii infinit mici a intervalului dx.
Probabilitatea dp de a obţine o valoare oarecare în intervalul (x, x + dx) va fi proporţională cu
dx:
dp = f(x) · dx
unde f(x) se numeşte funcţie de distribuţie a probabilităţilor sau densitate de probabilitate.

Probabilitatea de a obţine o valoare oarecare cuprinsă într-un interval finit (x1, x2) va fi,
conform aceleiaşi teoreme de adunare:
x2
p   f x   dx
x1
Funcţia de distribuţie a erorilor accidentale este distribuţia normală a lui Gauss
f x  
h  x  x 0 2
 e h
2

unde constanta h > 0 este o măsură a preciziei şirului de măsurători şi are dimensiunea
inversă lui x.
Anulând derivata a doua a lui f(x) în raport cu x, găsim punctele de inflexiune ale curbei:
1
x0  , deci lărgimea curbei este de ordinul lui 2 /h. Curba este simetrică faţă de
h 2
ordonata lui x0 şi se apropie asimptotic de axa x atunci când x → ± ∞. Dacă h este mare,
curba este îngustă şi majoritatea erorilor sunt mici, adică xi sunt strâns grupate în jurul lui x0.
Dacă h este mic, curba este largă şi valorile xi sunt împrăştiate mai departe faţă de valoarea
reală x0.
Este momentul să reamintim că există o diferenţă între x0, care este valoarea reală a
mărimii măsurate, însă imposibil de aflat, şi x care reprezintă valoarea cea mai probabilă a
lui x0.
9
În consecinţă, în urma realizării unui şir lung de măsurători cu valorile x1, x2, … , xn,
valoarea cel mai probabil egală cu valoarea reală a mărimii fizice măsurate este media
aritmetică a valorilor obţinute.
Valoarea cea mai probabilă a lui h, şi anume h , se obţine atunci când expresia f(x) este
maximă. Anulând derivata expresiei în raport cu h obţinem:
n
   x  xi  , unde 0 se numeşte eroare pătratică medie a unei măsurători
1
0  2
n  1 i 1
individuale.
Se poate arăta că, atunci când n   şi când luăm în considerare contribuţia tuturor

erorilor individuale, avem   0 iar rezultatul măsurătorilor se poate scrie
n
1 n n
  x  xi 
1
x  x      xi 
2
n i1 n  n  1 i1
Subliniem faptul că teoria erorilor accidentale, fiind bazată pe calculul probabilităţilor, dă

rezultate bune numai pentru un număr n suficient de mare de măsurători; n = 1015.
Formulele anterioare nu se vor aplica pentru n < 5 şi este practic inutil să mergem cu n >
20 (câştigul de precizie va fi neglijabil şi nu va recompensa eforturile de măsurare).
Erorile de citire, o clasă specială de erori, sunt erorile de măsurare directă, unică, a unei
mărimi fizice. În cazul în care se lucrează cu un aparat neperformant (de clasă de precizie
scăzută) se va efectua o singură determinare.
Unele aparate au înscrisă clasa de precizie C(%) sub care lucrează. Eroarea de citire pe un
astfel de aparat este evaluată prin relaţia:
Valoarea scalei de masură

a  C .
100
Dacă o astfel de informaţie lipseşte, eroarea de citire este evaluată la o fracţiune (cel mai
adesea 1 sau 1/2) din cea mai mică subdiviziune a porţiunii scalei pe care s-a efectuat citirea
mărimii respective. Evident, ea este întotdeauna pozitivă.
Pentru o mai bună caracterizare a preciziei experimentului, se defineşte eroarea relativă:
A
a  ,
a
unde a este mărimea măsurată, iar |A| - eroarea de măsură, considerată în modul. Eroarea
relativă, exprimată în procente, se mai numeşte şi precizie.
Spre justificare, considerăm că am măsurat două lungimi x şi y, obţinând erorile δx =
1mm şi δy = 1m. Am fi tentaţi să spunem că măsurătoarea cu eroarea cea mai mică este şi cea
mai precisă. Dar dacă valoarea măsurată a mărimii x este de 1cm şi a mărimii y de 1km,
realitatea este alta. εx (=1/10 ) < εy (=1/1000). Deci precizia măsurătorii y (0,1%) este mult
mai bună decât a lui x (10%)!
Eroarea relativă, faţă de eroarea accidentală, este adimensională, subunitară şi pozitivă.
Aşa cum vom vedea, de cele mai multe ori nu măsurăm direct mărimea care ne
interesează. Vom măsura alte mărimi, legate de aceasta prin relaţii matematice (legi fizice).
În aceste cazuri, erorile se propagă la nivel matematic, putându-se estima pe baza calculului
diferenţial.
10
Numere
1. Rotunjirea. Am arătat necesitatea de a păstra în calcule un număr limitat de zecimale.
Pentru a comite o eroare minimă, se foloseşte următoarea regulă:
Dacă prima cifră neglijată este mai mare decât 5, se adaugă o unitate la ultima cifră
păstrată, iar dacă prima cifră neglijată este mai mică decât 5, nu se adaugă nimic. În cazul
când prima cifră neglijată este chiar 5, putem decide pe baza cifrelor următoare dacă le
cunoaştem sau putem aplica următoarea regulă: în cazul în care prima cifră neglijată este
egală cu 5, se adaugă o unitate la ultima cifră păstrată, dacă această cifră este impară, şi nu se
adaugă nimic, dacă este pară.
Exemplu:
2,804953  2,80495  2,8050  2,805  2,80  2,8  3
Eroarea care se comite prin rotunjire nu depăşeşte evident 0,5 din valoarea unităţii
corespunzătoare ultimei cifre păstrate; de aceea, eroarea absolută a numărului poate creşte
prin rotunjire cel mult cu această cantitate.
2. Cifre ,,exacte“. O cifră a unui număr se consideră ,,exactă“, dacă valoarea unei unităţi
din această cifră este mai mare decât (sau egală cu) eroarea absolută a numărului. Cifra
,,exactă“ este cifra optimă, deoarece corespunde erorii minime. Într-adevăr, dacă mărim sau
micşorăm această cifră, mărim automat şi eroarea, deci stricăm precizia numărului. Astfel,
prin rotunjirea numerelor iraţionale obţinem numere având toate cifrele ,,exacte“. Într-adevăr,
în acest caz avem numai eroarea de rotunjire (cel mult 0,5 din unitatea ultimei cifre păstrate),
astfel încât nu putem modifica nici o cifră din numărul rotunjit fără a mări în mod inadmisibil
eroarea. Conform definiţiei noastre, ultima cifră poate să nu fie exactă în accepţiunea
comună, adică strict exactă, dar în orice caz nu poate diferi de cea strict exactă decât cel mult
cu o unitate.
3. Regula de scriere a numerelor aproximative. Dacă nu indicăm eroarea absolută, atunci
printr-un număr adecvat de rotunjiri trebuie să scriem numărul astfel încât eroarea să nu
depăşească valoarea unei unităţi din ultima cifră scrisă, toate cifrele fiind deci ,,exacte“. La
nevoie se foloseşte factorul 10k, k fiind un număr întreg convenabil. Dacă indicăm eroarea
absolută a numărului, atunci pe lângă cifrele ,,exacte“ se mai scrie şi cifra următoare numită
,,îndoielnică“ sau nesigură (uneori următoarele două cifre ,,îndoielnice”). Este inutil să scriem
şi cifrele următoare, deoarece sunt inexacte. Vom scrie deci numărul cu tot atâtea zecimale,
câte zecimale are eroarea absolută. Pentru a obţine numărul sub forma cerută de prima parte a
regulii (când nu se indică eroarea), este suficient în majoritatea cazurilor să eliminăm prin
rotunjire cifrele ,,îndoielnice“, rareori este necesar să mai eliminăm (prin rotunjire) şi ultima
cifră ,,exactă“. Orice rotunjire ulterioară face ca eroarea absolută să se reducă practic numai
la eroarea de rotunjire.
Exemple: a) Viteza luminii în vid, determinată cu eroarea:
c = (299792,5 ± 0,3) km/s
Dacă nu indicăm eroarea, atunci trebuie să scriem numărul, de exemplu, astfel:
c = 2,99792 · 105  2,998 · 105  3,00 · 105 = 300 · 103 km/s
În ultimele două expresii, cifrele 00 sunt exacte şi eroarea numărului scris astfel este
rotunjită prin adaos la următorul ordin de mărime, la 0,01 · 105 km/s = 1 · 103 km/s, adică:
c  3,000.01 · 105 km/s sau
c  3001 · 103 km/s.
Ultima formă, de exemplu, nu este echivalentă cu scrierea c = 300 000 km/s care este
incorectă, dacă nu se indică eroarea, întrucât de aici ar rezulta că eroarea numărului scris
astfel (fără a indica eroarea) este mai mică decât o unitate din ultima cifră scrisă, adică 1
km/s, deci că c = 3000001 km/s, ceea ce este evident greşit (intervalul este mult prea îngust
şi devine mult deplasat spre dreapta).
11
Prelucrarea şi prezentarea rezultatelor măsurătorilor. Tabele şi grafice

Prelucrarea datelor:
După ce măsurătorile necesare lucrării practice respective au fost efectuate, urmează să se
determine mărimea necunoscută. Uneori, datorită imperfecţiunii metodei, trebuie să se ia în
considerare diferite corecţii de lucru, care depind de condiţiile de mediu: temperatură,
umiditate, presiunea exterioară, uneori de anumite erori sistematice în indicaţia aparatului
(corecţia de zero), etc.
Aproape întotdeauna aceste corecţii sunt mici în comparaţie cu mărimea măsurată. După
ce toate corecţiile au fost introduse în datele parţiale, se trece la calculul mărimii
necunoscute, pe baza formulelor fizice. Rezultatele se consemnează în tabele.
Tabele:
În cele mai multe cazuri, rezultatele măsurătorilor le trecem în tabele, pe măsura obţinerii
şi prelucrării lor. Un tip de tabel este prezentat mai jos:
Nr. det. ai (u. m.) a σa
1 ...
2 ... ... ...
... ...
Ca forme de scriere a mărimilor exponenţiale în interiorul tabelelor (numere foarte mari
sau foarte mici), spre exemplu pentru presiunea P = 1,579·105 N/m2 (exprimată în SI),
recomandăm scrierea simplificată, în funcţie de mărimea erorii:
P P P·10-5 P P·10-5
5
(Pa) (Pa·10 ) (Pa) (kPa) (Pa)
1,58 · 105 1,58 1,58 158 0.02
Graficul:
Reprezentăm grafic rezultatele experimentale în funcţie de un parametru fizic dacă vrem
să arătăm o relaţie care există între cele două mărimi, sau dacă, din forma graficului putem să
obţinem alte informaţii (panta unor dependenţe liniare, maximul sau minimul unor curbe,
parametrii exponenţiali, etc.).
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un grafic sunt următoarele:
a) dependenţa se trasează pe hârtie milimetrică (minim format A5) sau pe zona divizată,
specificată în referatul lucrării, cu ajutorul creionului.
b) titlul dependenţei se va scrie cât mai sus pe foaie, pentru a nu interfera curba pe care o
vom trasa ulterior.
c) axa orizontală (Ox), abscisa, este axa variabilei independente (pe ea se va situa
parametrul variat arbitrar în experiment, în funcţie de care se urmăreşte dependenţa). Axa
verticală (Oy), ordonata, este axa variabilei dependente (pe ea se situează mărimea
măsurată).
d) poziţionarea axelor se va face cât mai marginal, în conformitate cu datele experimentale,
urmărindu-se completarea întregii suprafeţe alocate trasării graficului.
e) pe fiecare din axe se notează semnificaţia fizică şi unitatea de măsură (la extremităţi, în
vârfurile celor două axe, cât mai spre dreapta, respectiv cât mai sus). Unităţile de măsură se
notează respectându-se, dacă este cazul, forma de scriere considerată în cazul tabelării pentru
mărimile exponenţiale.
f) scalele (raportul de transformare) se trec alăturat celor două axe. Ele exprimă ce
semnificaţie fizică corespunde unui anumit număr de diviziuni, de obicei unul sau mai mulţi
centimetrii, de pe hârtia milimetrică. Modul de calculare a scalelor este următorul: se
analizează valorile din tabel ale variabilei respective şi se scade din valoarea maximă
valoarea minimă a acesteia. Rezultatul se va împărţi la numărul de intervale (centimetri)
disponibile pe axă şi se va rotunji, prin adaus, la o valoare convenabilă.
g) scrierea valorile numerice pe axe se face crescător cu valoarea scalei calculată anterior, în
12
sensul indicat de axă, fără specificarea unităţi de măsură. Se va începe cu cea mai mică
valoare a variabilei considerate, rotunjită prin lipsă la multiplu de scală. Pentru o alegere
corectă a scalei, completarea valorilor pe axă va epuiza întregul interval al variabilei
considerate.
h) valorile variabilelor (care nu sunt neapărat valorile discretizate de scale) se marchează fin
(prin punctare), pe cele două axe. Punctele măsurate se obţin la intersecţia paralelelor
imaginare respectiv la cele două axe, duse prin perechea de valori (coordonate)
corespunzătoare, se notează cu "+" şi se unesc prin curba cea mai probabilă (de interpolare),
cu linie punctată.
Spre exemplu, dorim trasarea vâscozităţii apei în funcţie de temperatură, (t), pentru
valorile din tabelul de mai jos. Astfel,  este variabila dependentă, iar t variabila
independentă.
t (°C) 3 12 21 30 39 48 57 66 75 84 93 96
 (cP) 1,643 1,254 0,987 0,797 0,659 0,556 0,477 0,416 0,367 0,329 0,297 0,279
Graficul este prezentat în figura de mai jos. Raportul de transformare al scalelor este
pentru temperatură de 10:1 (10 grade la un centimetru) şi pentru vâscozitate de 1:5 (un
centiPoise la 5 centimetri). Se mai pot folosi, în reprezentarea grafică a datelor, scări
logaritmice, exponenţiale, hiperbolice, etc. Aceste scări sunt utilizate pentru a uşura modul de
trasare grafică şi pentru o mai bună sugestibilitate1.
Metode de interpolare. Interpolare liniară. Metoda Celor Mai Mici Pătrate (MCMMP):
În cazul variaţiei liniare a unei funcţii (f(x) = a · x + b), dreapta cea mai probabilă care
trece prin punctele experimentale (xi, yi)i=1..n se trasează calculându-se panta (a) şi termenul
liber (b).
Mai întâi, se reprezintă grafic şirul de valori, pentru a verifica tendinţa liniară a acestor
puncte, altfel neavând sens să se efectueze interpolarea. Din şirul acestora se elimină valorile
afectate de erori grosiere, care se abat cu mult de la liniaritate.
1
Pentru a câştiga timp, graficele se vor trasa în general la calculator.
13
Cei doi parametrii se determină prin metoda celor mai mici pătrate: impunem teoretic
condiţia ca mărimea S = (f(xi) – yi)2, i=1..n, să aibă un minim pentru valoarea pantei şi a
termenului liber. Cu alte cuvinte:
 S
 a  0
 S
 0
 b
Din acest sistem se deduce forma celor doi parametri:
 x y  x y
 a 2 ;
 x  x2

b  x  x  y  x  y .
2
 x 2  x2
(S-a făcut medierea pe întregul şir de valori experimentale.)
Se trasează curba de interpolare drept linia care are panta şi termenul liber astfel găsite.
Pentru o bună precizie a metodei trebuie lucrat cu un şir mare de date, pentru a putea depista
şi elimina erorile grosiere. Metoda este corectă atunci când dreapta de interpolare trasată
delimitează, de o parte şi de alta, un număr aproximativ egal de puncte.
Pentru a putea obţine unele constante utile cu ajutorul graficelor, scalele se aleg în aşa fel
încât dependenţa să fie liniară.
Spre exemplu, calcularea valorii coeficientul de dilatare volumică, γ, poate fi realizată pe
porţiunea liniară a variaţiei volumului apei în funcţie de temperatură (2040°C):
V =V0 · (1+γ · t),
Pentru o masă constantă de apă, relaţia se poate rescrie pentru densităţi, astfel:
1/ = γ/ρ0 · t + 1/ρ0,
unde 0 - densitatea maximă a apei, la 4.2°C

f(t) = a · t + b; (f(t) = 1/, a= γ/ρ0 şi b = 1/ρ0).
În cazul când au fost măsurate datele experimentale din tabelul de mai jos, se pot
determina, cu ajutorul parametrilor dreptei alese, coeficientul de dilatare volumică al apei, pe
intervalul de temperatură ales.
Nr. t t ρ  1/ρ t 1/  t2 t  1/  a b γ ·104
3 -1 -1
crt. (°C) (g/cm3) (g/cm3)-1 (g/cm )
3 3
(°C)2 (cm /°g) cm /(°C·g) (cm3/g) (°C)
1 40 0,992 1,007
2 37 0,993 1,006
3 33 0,994 1,005
4 30 1 0,995 0,001 1,004 30 1 957,7 30,4 0,00031 0,99534 3,11
5 27 0,996 1,003
6 24 0,997 1,002
7 21 0,997 1,002
14
Calcularea parametrilor dependenţei y = A · eB·x

Acest caz se poate trata foarte simplu, fără ajutorul computerului, dacă încercăm
liniarizarea forţată a dependenţei. Logaritmând relaţia exponenţială, obţinem:
ln y  ln A  B  x
Astfel că, dacă vom reprezenta grafic ln y în funcţie de variabila x ne vom aştepta la o
dependenţă liniară. În acest caz, prin comparaţia cu rezultatele obţinute în MCMMP,
parametrii liniarizării în acest caz se scriu:
 x  ln y  x  ln y
 B ;

2
x  x2

ln A  x  x  ln y  x  ln y .
2
 2
x  x2

Coeficientul A se va obţine prin exponenţializare (A = eln A).
Folosirea programului ORIGIN pentru prelucrarea datelor experimentale:
Pentru prelucrarea computerizată a datelor experimentale, vom prezenta succint
programul ORIGIN, care permite tabelarea datelor, importarea acestora (din alte surse de
programe ce înregistrează automatizat procesele experimentale), trasarea grafică şi o mare
gamă de calcule statistice şi de erori, utile în astfel de situaţii.
În cazul unor seturi mari de determinări, valorile se importă cu ajutorul comenzii Import
(se pot importa date de o mare varietate şi diversitate). Pentru un număr relativ limitat de
determinări, acestea se scriu direct în tabelul de lansare al programului Origin.
Calculele se pot efectua pe coloane, din meniul principal. Astfel, după ce s-a selectat
coloana pe care vom efectua calculele, Column / Set Column Values, se introduce formula de
calcul dorita în fereastra ce se va deschide automat. Programul permite o serie de evaluări
statistice, inclusiv erorile aferente, utile în astfel de situaţii, pe coloanele sau liniile tabelului
(Analysis / Statistics). Se poate furniza astfel media, minimul, maximul, abaterea pătratică
medie, etc.
15
Dependenţa grafica se poate trasa într-o mare diversitate de forme, alegând de pe bara de
control din josul paginii de tabelare forma dorită (linie, punct, linie şi punct etc.) şi coloanele
din tabel pentru care se doreşte trasarea dependenţei.
În figura anterioara s-a trasat dependenţa grafică, prin linie şi punct. În această fereastra
(grafică) se poate calcula integrala funcţiei – definită ca aria subgraficului între anumite
valori, derivata pentru dependenţa trasată, etc., (Analisis / Calculus). În acelaşi timp, se poate
face interpolarea (fitarea) punctelor grafice prin curba cea mai probabilă, existând o mare
varietate de funcţii (Analysis / Linear, Polynomial, Exponential, Sigmodial, Gaussian,
Lorentzian, Multi-peaks Fit sau o funcţie oarecare, introdusă de la tastatură).
În momentul în care nu se intuieşte forma interpolării, se poate utiliza un alt program
specializat, Table Curve. În acest caz, calculul oferit prin interpolare furnizează parametrii
interpolării şi eroarea prin care aceştia modelează forma grafică (este furnizat şi coeficientul
general de regresie, care corelează valorile experimentale cu cele de pe forma teoretică a
curbei).
Pentru o eventuala comparaţie, în această fereastră (grafică) se poate trasa şi graficul unei
anumite funcţii matematice, pe domeniul de valori utilizat (Graph / Add function graph).
16
Determinarea coeficientului de tensiune superficială
Fenomene de suprafaţă (superficiale) sunt utilizate atunci când ne referim la interfaţa

lichid - gaz. Între moleculele unui fluid, în intervalul dintre două ciocniri succesive, se
exercită forţe de atracţie, numite forţe de coeziune. Aceste forţe se echilibrează pentru fiecare
moleculă din interiorul lichidului. În stratul superficial însă, (aproximativ egal cu dublul
distanţei intermoleculare ~ 10-9m), apar în plus forţe de atracţie şi cu moleculele mediului
gazos, numite forţe de adeziune, mult mai mici decât primele. Efectul direct al acestor două
tipuri de forţe este de a împinge moleculele spre interiorul lichidului, menţinând moleculele
strâns unite în stratul superficial, comprimând suprafaţa acestuia. Din acest punct de vedere
suprafaţa lichidului se aseamănă cu o membrană elastică bine întinsă de formă sferică,
deoarece sfera are cea mai mică suprafaţă exterioară la un volum dat.
În fiecare punct al suprafeţei iau naştere tensiuni, tangente la aceasta şi orientate radial,
uzual numite tensiuni superficiale. Aceste tensiuni produc la nivelul stratului superficial o
presiune internă, îndreptată întotdeauna spre centrul de curbură al suprafeţei. Din punct de
vedere membranar, fenomenele de la acest nivel sunt similare cu cele ale tensiunii arteriale
sau din peretele cardiac.
Menţinerea membranei întinse se realizează prin aplicarea pe conturul suprafeţei sale (l) a
unor forţe tangente la suprafaţă. Rezultanta forţelor (F) raportată la unitatea de lungime a
conturului suprafeţei stratului superficial se numeşte coeficient de tensiune superficială, sau
simplu tensiune superficială, notat cu 
Fs
ΣFi = Fs
Fi
l=2πr
2σ
P = __
r
r
Fs = 2  r 
Aceste tensiuni produc la nivelul stratului superficial o presiune internă, îndreptată
întotdeauna, după cum spuneam, spre centrul de curbură al suprafeţei. Formula de calcul în
cazul membranelor circulare este dată de formula Laplace:
sau în cazul membranei sferice, Ps = 2 / R .

Dintre toate lichidele, cu excepţia mercurului, apa are cel mai mare coeficient de tensiune
superficială σ = 72,8 mN/m.
Fenomenele superficiale joacă un rol important la nivelul alveolelor pulmonare. Stratul
superficial al apei care căptuşeşte alveolele pulmonare are tendinţa să strângă lichidul şi ca
urmare să expulzeze aerul din alveole. Există însa celulele epiteliale specializate (celule
epiteliale alveolare de tip II), care ocupă 10% din suprafaţa alveolelor pulmonare şi secretă
un surfactant – agent tensioactiv de suprafaţă – care reduce mult tensiunea superficială.
Surfactantul este un amestec complex de fosfolipide, proteine, ioni. Componentul responsabil
pentru scăderea tensiunii superficiale este dipalmitoil-lecitina, care nu se dizolvă în lichidul
alveolar ci se răspândeşte pe suprafaţa acestuia deoarece molecula sa are o parte hidrofilă
17
îndreptată spre lichidul alveolar şi o parte hidrofobă orientată spre aerul alveolar. Se formează
astfel o faţă lipidică hidrofobă, care are tensiunea superficială de la 1/12 la 1/2 din tensiunea
superficială a apei pure, (73 mN/m). Pentru alveolele de 100µm, căptuşite cu surfactant
pulmonar normal, presiunea determinată de tensiunea superficială (p ≈ 2σ/r) este de 3 mmHg
iar fără surfactant presiunea este de 13,5 mmHg. Această reducere asigură presiunea trans-
pulmonară necesară menţinerii plămânilor în stare de expansiune în timpul respiraţiei, când
suprafaţa alveolară a plămânului variază cu ≈ 7 m2. Unele lichide biologice au proprietatea de
a-şi reface tensiunea superficială scăzută datorită prezenţei unor substanţe tensioactive,
proprietate numită de „tensio-tampon“, întâlnită şi la serul şi plasma din sânge. Fenomenul se
datorează prezenţei ionilor de Ca2+ din sânge, care formează complecşi insolubili
netensioactivi cu substanţa tensioactivă, precum şi datorită moleculelor proteice, care adsorb
substanţa tensioactivă. Prin aceste mecanisme homeostatice, plasma păstrează aproximativ
constantă tensiunea superficială.
Tensiunea superficială are importanţă în circulaţia periferică a sângelui prin vasele
capilare. Există mecanisme de reglare a diametrelor vaselor sanguine la schimbarea poziţiei,
care asigură oxigenarea corespunzătoare a creierului. Valorile stabilite pentru principalele
lichide din organism sunt date în tabelul de mai jos:
Plasma oxalată 75,2 mN/m
Ser sanguin 64,268 mN/m
Lichid cefalo-rahidian 73,9 mN/m
Saliva 70 mN/m
Urina 58,372,6 N/m
Din cauza faptului că tensiunea superficială manifestă diverse efecte există mai multe
metode de măsurare a coeficientului de tensiune superficială. Aceasta se poate determina prin
metode dinamice (la suprafaţa de lichid care se formează) şi prin metode statice (suprafeţe
formate deja). La lichidele pure tensiunea superficială statică este egală cu cea dinamică. La
dizolvarea unei substanţe tensioactive de obicei tensiunea superficială statică este uşor mai
mică decât cea dinamică, deoarece imediat după formarea suprafeţei de lichid începe să se
adsoarbă substanţa tensioactivă.
18
Metoda stalagmometrică
Este o metoda dinamică prin care se măsoară tensiunea superficială a picăturilor care se
formează şi se desprind la capătul unui stalagmometru (picurător). Picăturile formate la un
orificiu capilar se desprind atunci când forţa de tensiune superficială orientată în sus este cel
puţin egală cu greutatea picăturii care se formează.
Masa unei picături de determină statistic, împărţind masa de lichid dintr-un volum cotat la
numărul de picături ce se formează din acesta. Trebuie cunoscută densitatea lichidului dar şi
raza conturului de picurare.
Raza capilarului se precizează în funcție de acul de seringă folosit, r (jumătatea
diametrului capilar). Apoi se lasă să curgă acelaşi volum de lichid prin tub şi se numără
picăturile rezultate. Mărimile referitoare la apă sunt indicate prin apostrof ’. Se poate raporta
tensiunea superficială a lichidului la apă, astfel:
Se determină așadar tensiunile superficiale pentru 3 lichide a căror densitate se măsoară

în prealabil.
Lichid Nr. det. V cm3  Nr. picături Media picăturilor Densitate (g/cm3) (mN/m)
1
Apă 2 n': ’: ’:
3
1
2 n: : :
3
1
2 n:  :
3
1
2 n:  :
3
r=…
19
Metoda de măsurare a presiunii maxime într-o bulă de aer

Metoda presupune formarea în lichid de mici bule de aer. Se foloseşte formula Laplace,
pentru a corela presiunea din interiorul membranei (cavităţii sferice) şi tensiunea de întindere
a acesteia.
P P
H
- ΔP
-
- -
- -
- - Pară de
Ps 
-
- -- - cauciuc
M
Cu o pară de cauciuc se formează bule de aer la capătul unui tub capilar. Pentru ca
presiunea aerului, măsurată pe manometru, să fie egală cu presiunea superficială trebuie ca
tubul să înţepe superficial nivelul de lichid. Crescând presiunea, bula de aer se va desprinde
de la capătul tubului atunci când presiunea aerului va învinge la limită presiunea superficială.
Mai mult, presiunea pe manometru va fi maximă când raza bulei va fi minimă, adică egală cu
raza capilarului.
Ps = 2 / r =  g h
Aici  reprezintă densitatea lichidului manometric!
Se poate raporta relaţia anterioară pentru lichidul necunoscut respectiv lichidul reper
(apă). Şi aici mărimile referitoare la apă sunt indicate prin apostrof ’.
 = ’ · h / h’
Se determină astfel tensiunile superficiale pentru 3 lichide necunoscute. Acum raza
tubului capilar, r, se consideră egală cu minimul razei bulei de aer ce oferă presiunea
manometrică maximă.
Lichid h  (mN/m)
Apă h’: ’:
r=…
20
Metoda de măsurare a forţei superficiale
Cu ajutorul unui dinamometru se poate măsoară influenţa forţelor superficiale din lichidul
de măsurat asupra unui inel cu raza r.
T = G + Fs sau greutatea aparentă a inelului, G = 2R

(T – tensiunea din fir, G – greutatea inelului, Fs – forţele superficiale ce acţionează asupra
inelului).
Dacă se cântăreşte un pahar cu lichid cu o balanţă analitică, greutatea aparentă minimă a
paharului, indicată de balanţă, va fi greutatea paharului minus forţa superficială exercitată
asupra inelului:
Gapaernt = G - Fs sau G = 2R sau g m = 2R
Raportând tensiunea superficială a unui lichid necunoscut faţă de apă,
 = ’ m/m’.
Se măsoară şi raza inelului, cufundat în lichid, R.
Lichid m  (mN/m)
Apă m’: ’:
R=…
21
Variația tensiunii superficiale în funcție de concentrația de surfactant
c

Măsurarea presiunii arteriale
Tensiometrul digital este un dispozitiv complet automat, care funcționează conform

principiului de măsurare oscilometric, înregistrând automat presiunea din manșon, în funcție
de microfonul poziționat pe pliu care simte sonor pulsul arterial, atât ca intensitate sonoră cât
și ca ritmicitate. Este conceput pentru a măsura cu precizie presiunea arterială (atât sistolică,
cât și diastolică) și pulsul.
22
Tensiometrul are manșon ajustabil, potrivit pentru o circumferință medie a brațului, de

22-32 cm (există și mai mari), și odată umplut cu aer de compresorul propriu poate obtura
complet circulația arterială.
Poate semnala bătăi neregulate ale inimii (aritmie), care pot influenta rezultatele
maturatorii. Algoritmul bătăilor neregulate determina automat daca rezultatele măsurătorii
pot fi utilizate (sunt valide) sau daca măsurătoarea trebuie repetată.
Pentru a efectua o măsurătoare, trebuie ca subiectul să fie relaxat, așezat confortabil, într-
o încăpere cu o temperatura ambiantă confortabilă. Nu se recomanda să se facă efort, să se
consume alcool sau băuturi care conțin cofeina, sa sefumeze în prealabil, sa se facă
măsurători în condiții de stres – examen, emoții, etc., sau sa se servească masa cu 30 de
minute înainte de efectuarea măsurătorii.
Cercăturile recente indică faptul ca următoarele valori pot fi utilizate ca ghid pentru
hipertensiune arteriala pentru măsurătorile uzuale: - presiune arterială sistolica peste 135
mmHg respectiv - presiune arteriala diastolica peste 85 mmHg.
Nr Ps (mmHg) Pd (mmHg) Puls (min-1)

1 
2
3
4
Pe baza legii Laplace, presiunea arterială rezultată coroborată cu raza arterială, poate
conduce la tensiunea din peretele arterial!
23
Densimetria
Densimetrul, Picnometrul şi Dispozitivul Haré
Densimetria cuprinde metode şi procedee de determinare a greutăţii specifice a diferitelor

corpuri. Dintre metodele densimetrice amintim:
a) Metode bazate pe aplicarea principiului lui Arhimede
b) Metode bazate pe folosirea balanţei
c) Metoda vaselor comunicante
a) În metodele bazate pe aplicarea principiului lui Arhimede1 se urmăreşte determinarea

calitativă a densităţii. Se introduce corpul în apă, observându-se condiţiile de echilibru ale
plutirii. Evident, această metodă se poate aplica doar corpurilor insolubile în apă. În cazul în
care corpul se scufundă, densitatea lui relativă este mai mare decât 1, în cazul în care corpul
pluteşte, atunci densitatea sa relativă este mai mică decât 1.
De exemplu în medicina legală o astfel de operaţie este folosită pentru a se stabili dacă un
copil a fost născut mort sau dacă a fost asfixiat după naştere, adică se stabileşte dacă acel
copil a respirat sau nu. Dacă respiraţia nu s-a instalat înaintea morţii, plămânul formează un
ţesut compact, mai greu decât apa, aşa că, introdus într-un vas cu apă, va cădea la fund ; în
cazul în care copilul a respirat, prezenţa aerului în veziculele pulmonare face ca plămânul să
fie mai uşor decât apa şi să plutească.
Metoda picăturilor este folosită pentru determinări cantitative ale densităţii unor corpuri
lichide nemiscibili cu lichidul etalon, mai ales în cazurile în care dispunem de cantităţi mici
de substanţă pentru operaţiunile respective.
Pentru aplicarea acestei metode este nevoie de un set de soluţii etalon de densităţi diferite,
dar foarte apropiate între ele, cunoscute cu precizie. Se introduce o picătură din lichidul de
cercetat într-o cantitate mică din una din soluţiile etalon. Dacă picătura cade la fundul
vasului, densitatea lichidului este mai mare decât cea a etalonului. Se ia următoarea soluţie
etalon şi se repetă procedura. În momentul în care picătura din lichidul de studiat pluteşte în
interiorul soluţiei etalon, densităţile celor două lichide sunt egale.
Această metodă serveşte la determinarea densităţii sângelui, cu o precizie suficientă.

Densitatea sângelui are o valoare constantă în cazuri normale, datorită mecanismelor
fiziologice reglatoare, ea putând varia puţin din cauza ingerării alimentelor, mai ales a celor
lichide. Valorile normale ale densităţii sângelui sunt cuprinse între 1,057 g/cm3 şi 1,066
g/cm3, admiţându-se ca densitate medie la bărbaţi valoarea de 1,061 g/cm3, iar la femei de
1,058 g/cm3.
Metoda se poate aplica şi materialelor aflate în stare solidă, nedizolvabile.
Areometrele sau densimetrele sunt aparate confecţionate din sticlă care pot pluti, formate
dintr-un cilindru cu diametrul de 2-3 cm, partea superioară având forma unei tije de o
anumită lungime şi diametru 0,3-0,6 cm. În partea inferioară aparatul are un rezervor de
formă sferică sau ovoidală, în care se află o substanţă grea, cum ar fi plumb sau mercur. Din
cauza acestei greutăţi, centrul de greutate al plutitorului este mult coborât faţă de centrul de
presiune, iar rezultatul constă în menţinerea areometrului în poziţie verticală în lichid.
1
Orice corp cufundat într-un fluid este împins de jos în sus cu o forţă egală cu greutatea volumului de fluid
dezlocuit de acesta.
24
La introducerea areometrului într-un lichid, acesta se scufundă cu rezervorul cilindric

mare şi cu o parte din tubul subţire. Cu cât lichidul are densitate mai mare, cu atât areometrul
se scufundă mai puţin.
Areometrul destinat măsurării densităţilor mai mari decât ale apei este astfel construit
încât introdus în apă distilată se scufundă aproape în întregime, pe tija sa citindu-se valoarea
1, iar introdus în lichide mai dense decât apa, scufundându-se mai puţin, indică densităţi mai
mari. Areometrele gradate astfel încât să indice densitatea relativă se numesc densimetre.
Exemple : lactodensimetrul sau lactometrul indică densitatea în jurul valorii de 1,030 g/cm3
care reprezintă densitatea pentru laptele normal; urodensimetrul folosit în laboratoarele de
analize medicale pentru determinarea densităţii urinei – are gradaţiile cuprinse între 1,001
g/cm3 şi 1,040 g/cm3, acestea fiind extremităţile intervalului la care poate să ajungă densitatea
urinei în cazuri patologice. În mod normal, densitatea urinei este situată în jurul valorii 1,018
g/cm3 (densitatea urinei, de-a lungul unei zile, variază între 1,015 g/cm3 şi 1,025 g/cm3). În
diabet, densitatea creşte (până la 1,030 g/cm3 şi chiar mai mult) din cauza procentului mare
de glucoză din urină. În albuminurie, densitatea este scăzută, dacă are loc în acelaşi timp o
poliurie.
b) Metode bazate pe folosirea balanţei
Aceste metode presupun cântărirea (se foloseşte balanţa analitică) a unui vas cu volum
calibrat1 atât gol cât şi plin cu lichidul a cărui densitate dorim să o determinăm. Un astfel de
vas de formă specială se numeşte picnometru. Prin împărţirea masei lichidului la volumul
picnometrului se obţine valoarea densităţii, l = (m1 – m0)/V. Am notat cu m0 masa
picnometrului gol şi cu m1 cea a picnometrului plin cu lichid.
Tot prin această metodă se poate determina masa unui corp solid nemiscibil, dacă se
cântărește (m) iar volumul acestuia se determina pe baza lichidului dezlocuit de corp din
picnometru Vs = (m + m1 - m2)/l . Am considerat m1 – masa picnometru plin cu lichid, m2 –
plin cu lichid si cu corp.
1
la o temperatură bine precizată, de obicei 20°C
25
c) Metoda vaselor comunicante – se aplică în cazul în care avem două lichide nemiscibile
cu densităţi diferite.
Considerăm că avem două lichide nemiscibile cu densităţi diferite, de exemplu benzină şi
apă pe care le introducem într-un tub manometric (în formă de U).
Egalând presiunile hidrostatice la nivelul meniscului (ρapă g hapă = ρbenzen g hbenzen) şi

considerând densitatea apei aproape de unitate, la temperatura camerei, rezultă că
În cazul în care lichidele sunt miscibile, se poate folosi dispozitivul Haré, absolut pe
acelaşi principiu. Cu ajutorul unui piston (seringă) se videază două tuburi interconectate şi
astfel, prin aspirare din 2 pahare Berzelius cele două lichide vor forma respectiv două coloane
de înălţimi diferite. Presiunea de aspirare este aceeaşi şi este egalată de cele două presiuni
hidrostatice.
OBS.: Înălțimea coloanei se consideră de la suprafața liberă a lichidului, considerată la
aproximativ aceeași presiune atmosferica!
ρ1 g h1 = ρ2 g h2 sau ρ1 = ρ2 h2 / h1
Dacă lichidul reper (2) este apa, se poate determina densitatea relativă a lichidului
necunoscut.
Mod de lucru
Se determină densitatea a 3-5 lichide prin cele 3 metode amintite anterior şi apoi, cu
ajutorul picnometrului, densitatea unor metale.
Se poate urmări variaţia densităţii apei cu ajutorul densimetrului, sau corelarea densitate –
concentrație volumică, pentru o soluție.
26
Material t (°C)  
ρ (g/cm³)
c

(dilatarea sticlei s = 30 · 10-6 grd-1)
27
Vâscozimetrie
Reologie capilară: Vâscozimetrele Ostwald şi Ubbelöhde
O metodă de măsură a vâscozităţii în cazul lichidelor newtoniene utilizează vâscozimetrul

cu extrudere capilară. Acesta conţine un tub de sticlă în formă de U, cu un capilar în una din
laturi, prin care lichidul curge - lent - datorită presiunii hidrostatice a lichidului. Timpul de
curgere este raportat la timpul unui lichid reper (de regulă, apa distilată).
Procedeul de curgerea a unui lichid newtonian printr-un capilar e descrisă de ecuaţia lui
Poisseuille. Se impun următoarele condiţii:
- tubul capilar trebuie să fie suficient de lung astfel încât efectele terminale să poată fi
neglijate
- condiţii izoterme
- viteza lângă peretele capilarului să poată fi considerată nulă
- curgerea trebuie să fie staţionară
- curgerea să aibă caracter laminar (curgere în straturi)
- să nu se exercite influenţe externe (modificări de presiune)
L
v
P1 R P2
r
ΔP = P1 – P2
Consideram un lichid de volum V ce curge prin capilar, în timpul t. Curgerea se face în

straturi cilindrice, concentrice, prin capilarul de rază R, fiind satisfăcute condiţiile de mai sus.
Dacă P este diferenţa de presiune care provoacă curgerea şi L lungimea capilarului, conform
relaţiei Poiseuille, P = Q · Rc , sau1
=kt
[]S.I. = 1 kg m-1 s-1= 1 N m-2s = 1Pa·s = 1 Poiseuille
[]C.G.S. = 1P (Poise)
(1 Poise = 0,1 Poiseuille)
Am notat cu  coeficientul de vâscozitate dinamică al lichidului.

Aceasta deoarece, în cazul unui lichid care curge numai sub acţiunea propriei sale
greutăţi, diferenţa de presiune este:
P =  g h
1
Rc – rezistenţa la curgere, hidraulică
28
unde h reprezintă diferenţa de nivel între care are loc curgerea,  - densitatea lichidului, şi g
acceleraţia gravitaţională. Şi dacă se menţine aceeaşi diferenţă medie de nivel în timpul
curgerii ( h ~ constant), se poate scrie relaţia:
=kt
Constanta k reprezintă constanta de calibrare a vâscozimetrului, ce depinde strict de
caracteristicile dimensionale ale acestuia: grosime capilară, lungime, volume de curgere, etc.
(vezi tabelul de mai jos).
Tip k Interval de vâscozitate Diametrul Volumul (cm3)

3
capilar cP/(g/cm s) relativă capilarului (mm)
0 0,001 0,3...1 0,24 1
0C 0,003 0,6...3 0,36 2
0B 0,005 1...5 0,46 3
1 0,01 2...10 0,58 4
1C 0,03 6...30 0,78 4
2 0,05 10...50 0,88 4
1B 0,1 20...100 1,03 4
2C 0,3 60...300 1,36 4
2B 0,5 100...500 1,55 4
3 1 200...1000 1,83 4
3C 3 600...3000 2,43 4
3B 5 1000...5000 2,75 4
4 10 2000...10000 3,27 4
4C 30 6000...30000 4,32 4
4B 50 10000...50000 5,20 5
5 100 20000...100000 6,25 5
Scopul lucrării:
Având la dispoziţie un vâscozimetrul calibrat de tip Ubbelöhde, vom urmări să realizăm
calibrarea şi pentru vâscozimetrul necalibrat Ostwald. Ne propunem să măsurăm vâscozitatea
lichidelor cu vâscozitate mică, sau comparabilă cu cea a apei.
Vâscozitatea lichidelor din organismului uman este importantă pentru existenţa acestuia.
Vâscozităţile relative in raport cu apa ale principalelor lichide biologice sunt:
Sânge 3,94,6
Ser sanguin 1,212,14
Lichid cefalo-rahidian 1,014
Urina 11,14
Vâscozităţile relative ale acestor lichide variază cu vârsta. De exemplu vâscozitatea

sângelui uman variază astfel:
0-10 ani 3,9
35-50 ani 4,9
50-80 ani 4,6
Există stări patologice provocate de creşterea vâscozităţii sângelui, determinată de

creşterea proteinelor serice, aşa cum se întâlneşte în sindromul hipervâscozităţii. Vâscozitatea
sângelui este mărită şi în alte boli de sânge precum policitemia. In anemii vâscozitatea este
redusă. Vâscozitatea sângelui este determinată de hematocrit, proteinemie, temperatură.
29
De aceea vrem să vedem comportarea vâscozităţii într-o soluţie şi dependenţa acesteia de

concentraţie.
Aparatura necesară:
Vâscozimetrele Ubbelöhde şi Ostwald sunt vâscozimetre cu extrudere capilară.
Vâscozimetrul Ubbelöhde este mai precis, dar timpul de curgere este mai mare. Cea de-a
treia ramură suplimentară a acestuia asigură o curgere în fir continuu până la acelaşi nivel
inferior al ramurii calibrate ce are contact cu atmosfera. La vâscozimetrul Ostwald curgerea
se face în coloană, dintr-o ramură în cealaltă a vâscozimetrului. În cazul experimentului,
timpul de curgere este mult mai mic.
Vâscozimetrul Ubbelhöde Vâscozimetrul Ostwald
30
Ele pot determina vâscozitatea lichidelor prin măsurarea timpului de curgere al unui
volum de lichid sub acţiunea propriei greutăţi, dintr-o parte în alta a tubului vâscozimetric.
Pentru acoperirea unui mare domeniu de vâscozitate se folosesc tuburi capilare de diverse
calibre. În tabelul 1 sunt prezentate tipurile de vâscozimetre utilizate în practică şi
caracteristicile lor:
Modul de lucru
Se calibrează vâscozimetrele cu ajutorul unui lichid reper (apă distilată) si se calculează
constanta acestora
Se determină vâscozitatea mai multe lichide apoase şi se completează tabelul de mai jos.
Ubbelhöde:
Lichidul tU (sec)  kU  (cP) 
Temperatura:
Ostwald:
Lichidul tO (sec)  kO  (cP)
Se trasează apoi variaţia vâscozităţii unei soluţii apoase în funcţie de concentraţia acesteia
(curba de etalonare vâscozitate – concentraţie) (f(c)).
c(%)
31
Trasarea reogramei. Vâscozimetrul Rheotest
Pentru a descrie rezistenţa fluidelor la curgere se foloseşte mărimea fizică numită

vâscozitate. Fluidele opun rezistenţă la mişcarea obiectelor imersate în fluid, dar şi la
mişcarea straturilor de fluid, care au viteze diferite între ele. Pentru un lichid aflat în curgere
laminară într-un tub de curent, forţa de frecare vâscoasă este definită drept forţa de frecare
internă dintre straturile moleculare ale lichidului, care alunecă unele pe suprafaţa celorlalte şi
se exprimă prin formula Newton:
F/S =  · dv/dr
sau  =  · G.
unde S este aria laterală a straturilor în contact. Termenul forţă de frecare raportat la aria
acestuia () se numeşte tensiune de forfecare, termenul dv/dr este numit viteza de forfecare a
straturilor iar η – coeficientul de proporţionalitate, este coeficientul de vâscozitate
caracteristic fiecărui lichid.
G G G
0 0
 0  
Reograma newtonienă, pseudoplastică şi respectiv de dilataţie
Dacă lichidele newtoniene au aceeaşi vâscozitate, indiferent de viteza de curgere, la
lichidele pseudoplastice – cum este cazul sângelui – vâscozitatea lichidului scade cu creşterea
tensiunii şi vitezei de forfecare (panta reogramei, deci fluiditatea în acest caz creste). La
lichidele dilatante situaţia este inversă – vâscozitatea creşte cu creşterea tensiunii de forfecare
(este cazul substanţelor polimerice, bentonitei etc.).
Unele geluri au proprietatea de a se lichefia atunci când sunt agitate, proprietate numită
tixotropie (de exemplu ketchup-ul). Vâscozitatea fluidelor tixotrope scade până la o valoare
constantă atunci când sunt agitate (au o reogramă ascendent pseudoplastică – şi descendentă
de dilataţie). Alte substanţe au proprietatea de a deveni mai vâscoase pe măsură ce sunt
agitate – adică sunt reopectice. Este cazul cleiurilor. Vâscozitatea acestora creşte până la o
valoare maximă atunci când sunt agitate (au o reogramă ascendentă de dilataţie şi
descendentă pseudoplastică.
Experimental se constată că vâscozitatea variază cu temperatura. Pentru lichidele simple
vâscozitatea scade cu creşterea temperaturii (pentru că forţele intermoleculare sunt mai slabe
când temperatura este mai mare din cauza mişcării de agitaţie termică). Vâscozitatea este în
mod normal independentă de presiune, dar vâscozitatea lichidelor la presiuni extreme creşte
(apa devine un gel la presiuni foarte mari).
Reograma se poate trasa folosind vâscozimetrul Rheotest. Instrumentul are un sistem de
doi cilindri coaxiali: cel exterior conţine lichidul, cel interior, care se introduce în lichid, se
roteşte cu viteză constantă.
Cei doi cilindrii coaxiali au raze foarte apropriate, care permit un spaţiu foarte mic între
pereţii cilindrici. Mişcarea lichidului este antrenată de rotirea cilindrului interior, cu viteză
constantă. Datorită spaţiilor mici vom asimila curgerea cu una în straturi, putând aplica, la
limită, formula vâscozităţii Newton:
 =  / G.
Viteza de rotaţie a cilindrului va fi proporţională cu viteza de forfecare a straturilor de

lichid iar forţa de rezistenţă va fi înregistrată pe axul cilindrului rotitor cu ajutorul unui resort
32
de torsiune (asemănător mecanismelor ceasurilor mecanice) și va fi proporţională cu

tensiunea de forfecare. Pe scala gradată se citeşte practic unghiul de torsiune al resortului
elastic, .
τ = 0,327 · α (deciPoise/RotaţiiPeMinut)
unde  esteunghiul de torsiune. Constanta 0,327 depinde de elasticitatea resortului ales dar
și de mărimea cilindrilor. De menţionat că resortul II este de 10 ori mai puternic decât I, adică
are o constantă de torsiune de 3,27 (butonul 4).
Viteza de forfecare depinde de treapta de rotaţie a cilindrului (fanta 3), măsurată în
rotaţii pe minut (RPM), conform tabelului:
Treapta de viteză G (pe a) (RPM) Vit. de rot. (RPM) G (pe b) Vit. de rot.
1 3,00 0,6 1,50 0,3
2 5,40 1,0 2,70 0,5
3 9,00 1,6 4,50 0,8
4 16,20 3,0 8,10 1,5
5 27,00 5,0 13,50 2,5
6 48,60 9,0 24,30 4,5
7 81,00 15,0 40,50 7,5
8 145,80 27,0 72,90 13,5
9 243,00 45,0 121,50 22,5
10 437,40 82,0 218,70 41,0
11 729,00 136,0 364,50 68,0
12 1312,00 245,0 656,00 122,5
Mod de lucru
Se trasează reograma unui lichid, conform tabelului de mai jos:
Treapta Rotaţia (RPM) (grd) Gc (RPM) (dP/RPM) Vâscozitatea (dP)
2a
5a
7a
9a
11 a
9a
7a
5a
2a
33
Notă: Pentru a calcula cu exactitate vâscozitatea, se calculează vâscozitatea relativă faţă

de apă, la aceeaşi temperatură.
Se poate studia variaţia vâscozităţii în funcţie de temperatură, folosind sistemul de
termostatare:
Nr. det. t (°C) (grd) Vâscozitatea ()
1
2
3
4
5
6
7
8
34
Legea Stokes. Căderea unui corp într-un lichid vâscos
Legea lui Stokes

Când o particulă se deplasează într-un lichid vâscos, între masa de lichid în repaus şi
pelicula de lichid antrenată în mişcare de către particulă se exercită forţe de frecare interne a
căror valoare depinde de viteză. Rezistenţa opusă de lichid la înaintare reprezintă rezultanta
forţelor de frecare. Această forţă de frecare are o valoare variabilă, ea fiind direct
proporţională cu viteza.
La un moment dat, forţa ajunge să egaleze forţa motrice (în cădere, greutatea) şi din
acest moment, corpul se mişcă având viteză constantă. În cazul unei particule sferice de rază
r, la viteze mici v, legea lui Stokes dă expresia forţei rezistente:
Fs = 6 π η r v
La echilibru, cunoscând viteza limită se poate determina, de exemplu, valoarea
coeficientului de vâscozitate.
Forţa motrice poate fi greutatea, explicând astfel sedimentarea, forţa centrifugă,
aplicată la centrifugare sau ultra-centrifugare, forţa electrică – aplicată la electroforeză sau
ionoforeză etc. Particulele de diferite tipuri pot difuza într-un anumit lichid funcţie de
vâscozitatea acestuia, iar acest lucru este folosit în practică prin introducerea medicamentelor
în solvenţi sau dispersanţi vâscoşi, încetinind astfel viteza lor de difuzie. Este şi cazul
componentelor din sânge.
Dacă forţa motrice este greutatea, aceasta va fi echilibrată de forţa arhimedică de
cufundare şi forţa Stokes – datorată vâscozităţii, ca forţe de rezistenţă.
G - FA - R = 0
35
 = k (b - ) 
unde b – densitatea bilei folosite,  - densitatea lichidului de imersie iar k - constanta de
calibrare ce depinde de dimensiunea bilei folosite, distanţa dintre reperele de măsurare
(spațiul parcurs pentru măsurarea vitezei) dar şi de înclinarea tubului faţă de verticală.
Raportându-ne la un lichid reper (apă – cu parametrii evidențiați prin apostrof), putem
scrie:
 = ’ (b - )  / [(b - ’) ’]
Lichid t (sec) (g/cm3)  (cP)

Apă (notaţie ’) 20 0.998 1
( b = ……)
36
Calorimetrie
Calorimetrul. Căldura specific a unui corp solid
Transferul de energie sub formă de căldură este lent şi de aceea trebuie aşteptat un timp
(uneori mare) pentru a se atinge echilibrul termic. Viteza cu care are loc transferul de căldură
depinde de proprietăţile de conductivitate termică ale celor două sisteme şi, bineînţeles, ale
învelişului care le separă. Un înveliş care nu permite transferul de căldură prin el (izolator
termic perfect) se numeşte înveliş adiabatic iar transformarea în care nu se schimbă căldură
cu exteriorul se numeşte transformare adiabatică.
Pentru a putea folosi ecuaţia de conservare din calorimetrie (ecuaţia calorimetrică),
căldura primită de sistemul mai rece este egală cu cea cedată de sistemul mai cald,
Qp = |Qced|,
este nevoie de un înveliş adiabatic, anume de un calorimetru.
Acesta este un vas metalic cu pereţi dubli, nichelat, pentru a împiedica astfel propagarea
căldurii prin radiaţie. Va conţine un termometru ce va indica temperatura din interior dar şi
un agitator.
Metalele sunt bune conducătoare de căldură. Vidul este un izolator termic perfect.
Desigur vid perfect nu există dar, cu cât vidul este mai înaintat, cu atât transferul de căldură
este mai lent. Acest lucru este utilizat în practică la construcţia termosurilor şi a geamurilor
de tip termopan. Aerul, unele materiale plastice, azbestul lemnul etc. au conductibilităţi
termice mici deci bune calităţi de izolator termic. Pentru a preveni iarna pierderile de căldură
spre exterior, corpul uman trebuie izolat termic iar acest lucru este mai eficient dacă purtăm
mai multe haine subţiri. Acestea creează între ele straturi de aer cu bune calităţi de izolator
termic.
Căldura schimbată de un sistem într-un proces în care are loc variaţia temperaturii poate
fi scrisă sub forma
Q = m c ∆t
unde c este o constantă de material (depinde de substanţa din care este alcătuit sistemul)
numită căldură specifică (unitatea de măsură în S.I. este J/(kg·grd) dar şi de proces.
La temperaturi situate în jurul temperaturii camerei, căldurile specifice pentru lichide şi
solide se pot considera că nu depind de temperatură.
Din relaţia anterioară rezultă că modificarea temperaturii unui sistem atunci când schimbă
o anumită cantitate de căldură cu exteriorul este mai mică dacă sistemul are o masă mai mare
şi dacă materialul din care este alcătuit sistemul are o căldură specifică mare.
37
Temperatura este o măsură a energiei cinetice medii de agitaţie termică. Ea nu poate fi

măsurată direct şi va fi măsurată, indirect, prin măsurarea unui parametru ce depinde de ea.
Uzual, în termometrele cu lichid (mercur sau alcool), se măsoară lungimea coloanei de lichid
care este proporţională cu temperatura. Pentru aceasta rezervorul termometrului trebuie pus în
contact cu sistemul a cărei temperatură vrem să o determinăm. Trebuie să aşteptăm un timp
pentru a se realiza echilibrul termic. Cum masa lichidului din rezervorul termometrului este
mică temperatura de echilibru va fi cea a corpului iar lungimea coloanei de lichid va fi
proporţională cu aceasta. Există însă şi dispozitive care permit măsurarea, practic, instantanee
a temperaturii. Astfel de dispozitive, cum ar fi termocuplul, termistorul etc. folosesc
modificarea unui parametru electric (tensiunea, rezistenţa) în funcţie de temperatură. Pentru
măsurarea corectă a temperaturii trebuie asigurat un contact ferm între senzorul de
temperatură şi corpul a cărei temperatură o determinăm precum şi asigurarea timpului de
contact necesar atingerii echilibrului termic.
Pe acest principiu, de cedare de căldură, funcționează compresele cu apă rece, care preiau
căldură de la corpul supraîncălzit, răcindu-l local.
Capacitatea calorică a calorimetrului:

Pentru a evalua modul în care calorimetrul absoarbe sau cedează căldură, trebuie
calculată capacitatea calorică a acestuia. Aceasta se evaluează pe întreg ansamblul
calorimetric,
C=mc
Iar unitatea de măsură este J/grd.
Pentru aceasta se introduc succesiv în calorimetru două mase de apă cu temperaturi
diferite şi se notează temperatura după stabilirea echilibrului termic dintre acestea şi
calorimetru. Agitatorul se foloseşte pentru grăbirea atingerii echilibrului. Din bilanţul caloric,
va rezulta valoarea capacităţii calorice:
Se consideră cunoscută căldura specifică a apei.
ma’ (g) t’ (°C) ma” t” t0 ca (J/(g·grd)) C (J/·grd)

4,18
Căldurii specifice a unui corp solid:

Vrem sa determinăm căldura specifică a unui corp solid din cupru, de masă m cunoscută,
folosind metoda amestecurilor (schimbul de căldură se realizează prin intermediul
amestecului de apă din calorimetru).
Corpul solid, ajuns la temperatura de t = 100°C se introduce în apa din calorimetru şi se
aşteaptă atingerea echilibrului.
Deoarece calorimetrul nu este un înveliş adiabatic perfect, se practică înregistrarea
temperaturii incintei calorimetrice în timp.
  III IV
 (min) 0 1 2 3 4 5 5,5 6 6,5 7 7,5 8 8,5 9 10 11 12
t (°C)
De exemplu, dacă variaţia în timp are forma din figura de mai jos, la început calorimetrul
se răcește ușor sub influența mediului ambiant – între stările I și II, apoi se încălzește
38
semnificativ datorită introducerii corpului solid fierbinte – între stările II și III, pentru ca într-
un final să scadă ușor după încetarea încălzirii, de asemenea sub influenta mediului exterior –
între stările III și IV.
t(°C)
t3 III
t IV
4
I
t1
II
t2
 (min)
 1 2 3 4
De aceea, temperatura maximă a variaţiei, t2, trebuie ajustată cu o valoare t, datorită
influenței mediului exterior. Dacă t este pozitiv înseamnă că per ansamblu mediul exterior
influențează negativ procesul termodinamic între stările (II III). De aceea trebuie adăugat
un surplus de temperatură la temperatura stării III datorită disipării căldurii spre exterior. Este
cazul surprins în diagrama de mai sus, dată ca exemplu.
Dacă t este negativ – mediul exterior influențează pozitiv, deci din temperatura finală
trebuie eliminat „surplusul“ de temperatură datorat mediului exterior.
t se numește corecție de temperatură. Aceasta se calculează mediind rata de variație a
temperaturii din calorimetru înainte (t1 – t2)/(2 - 1) și respectiv după procesul de încălzire
propriu-zisă (t4 – t3)/(4 - 3), și integrând această medie pe perioada de încălzire datorată
corpului solid (3 - 2), adică între stările II și III:
şi căldura specifică a corpului se calculează cu formula:
ma (g)
m (g) t (°C) c (J/(g·grd)) t c (J/(g·grd))
(= ma' + ma") a
100 4,18
39
Variaţia temperaturii în funcţie de timp

t (°C)
τ (min)
Fig.3
40
Căldura latentă de cristalizare
Aceeaşi substanţă chimică poate prezenta structuri cristaline diferite, proprietate

denumită polimorfism - în cazul substanţelor compuse, şi alotropie - în cazul substanţelor
simple, a elementelor chimice.
Aproape 36% din substanţele medicamentoase organice ce apar în farmacopeea
europeană prezintă fenomenul de polimorfism.
Cristalizarea solidelor este rezultatul direct al micşorării vitezei de agitaţie termică,
putând spune că ordinea sistemului în cazul solidificării creşte. Trecerea lichid - solid
cristalin este o trecere dintr-o stare lipsită de simetrie (ordine) într-o stare în care simetria
există, deci cu grad mare de ordonare. Din această cauză, această trecere are loc în salt, la o
temperatură bine determinată, numită temperatură de cristalizare (Tc).
Deoarece într-o transformare lichid - solid entropia (o măsură a dezordinii sistemului) se
micşorează, saltul este însoţit de degajare de energie sub formă de căldură latentă de
cristalizare.
În general, dacă sistemul schimbă căldură în cursul unei transformări de fază (topire /
solidificare, vaporizare / condensare, sublimare / desublimare) care au loc la temperatură
constantă cantitatea de căldură schimbată poate fi scrisă
Q=mλ
unde λ reprezintă căldura latentă specifică1 a transformării respective, fiind o constantă de
material. (Se măsoară în J/kg.) În S.I. unitatea de măsură pentru cantitatea de căldură este J
(Joulul) dar în practică se foloseşte şi o unitate tolerată, caloria2, de aceea  se mai exprimă şi
în calorii/gram.
Apa, spre exemplu, are atât căldură specifică mare cât şi călduri latente specifice mari şi
de aceea este nevoie de cantităţi mari de căldură atât pentru încălzirea ei cât şi pentru
schimbarea stării ei de agregare. Acest lucru este folosit pentru sistemele de termostatare –
menţinerea constantă a temperaturii (de exemplu la compresele cu apă). Căldurile latente
specifice au, în general, valori foarte mari astfel încât la transformări de fază (de ex.
vaporizări) se schimbă cantităţi mari de căldură. Dacă vrem să scădem local temperatura
putem folosi comprese cu spirt. Prin vaporizarea spirtului (care este rapidă) se absoarbe o
cantitate mare de căldură ceea ce duce la o scădere locală a temperaturii.
În general, la topire corpurile îşi măresc volumul (lichidul are densitate mai mică decât
solidul înainte de topire). O excepţie foarte importantă este apa. Această anomalie la topirea
apei face ca gheaţa să plutească pe suprafaţa apei. Ea este importantă pentru existenţa vieţii
deoarece permite vara topirea gheţii dar este şi motivul pentru care sticlele se sparg atunci
când apa din ele îngheaţă.
Scopul lucrării
În lucrare vom determina temperatura de cristalizare a acidului salicilic (precursor al
aspirinei) şi vom estima căldura latentă de cristalizare a acestei substanţe.
Pentru aceasta vom înregistra cu termocuplul temperatura de răcire (t) a unei probe de
masă cunoscută aflată într-o eprubetă de sticlă, în funcţie de timp (), dacă temperatura
acesteia este mai mare decât a mediului ambiant:
1
Căldura necesară unităţii de masă (1 kg) pentru a suferi transformarea de fază se numeşte căldură latentă
specifică (λ).
2
Caloria reprezintă căldura necesară unui gram de apă pentru a-i varia temperatura cu un grad Celsius, de la
14,5 la 15,5°C (1 cal = 4,18 J)
41
Pentru un grafic asemănător cu cel din figură, distingem 3 zone: I – proba lichidă, II –
palierul de cristalizare, III – proba solidă.
Temperatura de cristalizare corespunde temperaturii palierului.
Pentru calculul căldurii latente de cristalizare, ipoteza de lucru este că rata de schimb de
căldură către exterior, mediată pe zonele I şi III de pe grafic, este egală cu cea de pe palier
(zona II).
unde mp estre masa probei iar me – masa eprubetei.
t1(°C) 1 (sec.) t2 2 t3 3 t4 4 tc t5 5 t6 6
mp (g) c1(cal/°C·g) c2 me ce  (cal/g)  (J/g)  (J/kg)

0,4 0,3 0,5
42
t (°C) Variaţia temperaturii în funcţie de timp
τ (min)
43
Fenomene electrice
Legile electrolizei. Sarcina electrică elementară

Introducere
Curentul continuu de joasă tensiune, generat de baterii, acumulatori sau redresori de
curent alternativ, se pot aplica soluţiilor prin intermediul a doi electrozi, numiţi anod şi catod
care formează o celulă de conducţie..
La trecerea curentului electric printr-o soluţie are loc scindarea ionilor de semn contrar ai
acesteia şi migrarea lor spre cei doi electrozi - fenomen datorat electrolizei.
Considerăm o celulă de conducţie introdusă într-o soluţie apoasă, între electrozii căreia
vom aplica o deferenţă de potenţial cu ajutorul unui generator de tensiune continuă. Are loc
disociere electrolitică, urmată de migrarea ionilor la cei doi electrozi: anionii (-) la anod iar
cationii (+) la catod.
K (-) A (+)
Ia naştere un curent electric cu sensul indicat de deplasarea purtătorilor pozitivi.

La disocierea apei
H2O → H+ + OH–
Protonul se poate lega de H2O sau poate trece de la o moleculă la alta (are o mare
mobilitate):
H+ + H2O → H3O+ (hidroniu)
pH –ul
Gradul de disociere al apei pure la 25°C:
[H+] = [OH–] = 10-7moli/l

Logaritmul inversului concentraţiei ionilor de Hidrogen se numeşte pH:
pH = - log [H+]
La pH = 7 mediul este neutru, acid – ph < 7, respectiv bazic la pH > 7. În organism
valoarea medie a pH-ului uşor bazică (pH  7,4). O substanţă tampon păstrează pH-ul
constant, chiar la adăugarea unor cantităţi mari de acizi sau baze. O astfel de substanţă
tampon este sângele cu seroproteinele, având un rol activ.
Utilizând electrozi inatacabili, insolubili, de platina, nichel sau cărbune, se pot face
aplicaţii ale electrolizei biologice sau medicale.
Electroliza biologică se poate face prin aplicaţie monopolară, când se folosesc efectele
electrolitice produse la un singur electrod, numit electrod activ, sau prin aplicaţie bipolară,
ambii electrozi fiind activi. Electroliza medicală se face monopolar sau bipolar, curentul
circulând prin ţesuturi nu numai de-a lungul liniei drepte ce uneşte electrozii, ci şi prin
regiuni aflate în afara acestei linii, dispersându-se sub formă de curenţi din ce în ce mai slabi.
Curenţii se numesc electrotonici: anelectrotonici (micşorează excitabilitatea ţesuturilor) în
vecinătatea anodului, catelectrotonici (măresc excitabilitatea ţesuturilor), în vecinătatea
catodului.
La intensităţi mari ale curentului electric continuu, pot apărea escare negative cenuşii în
zona de contact a tegumentului cu catodul şi escare pozitive brune la anod, în urma
electrolizei ce are loc în ţesuturi care sunt mici electrolizori (celule de electroliză) în care se
produce electroliza soluţiilor biologice. Efectele sunt folosite pentru distrugerea pe cale
44
galvanocaustică a unor tumori. Se folosesc drept electrod negativ ace de aur, de platină sau de
oţel, intensitatea curentului ajungând până la 15 – 20 mA, durata de aplicaţie variind între 30
– 120 s.
Folosind electrodul activ drept anod, se pot trata hemoragiile uterine care sunt oprite de
acţiunea hemostatică a reacţiei secundare produsă la polul pozitiv. În afara fenomenelor care
apar la electrozi în timpul electrolizei biologice, curentul electric aplicat un timp îndelungat
poate să provoace şi electroliza interstiţială manifestată prin leziuni vizibile la microscop.
Tot în cadrul electrolizei medicale, se pot folosi electrozi solubili care sunt atacaţi de
substanţele depuse la electrozi, substanţele noi obţinute având proprietăţi terapeutice speciale.
Folosind un anod de fier, ionul clor eliberat sub formă de atom la anod, formează clorura
ferică ce are acţiune coagulantă. O altă aplicaţie a electrolizei medicale cu electrozi solubili
constă în tratarea anevrismelor cu anozi solubili de fier care provoacă formarea unui cheag ce
umple complet sacul anevrismal.
Curentul continuu de mică intensitate se foloseşte în cadrul ionoterapiei pentru
introducerea în organism, prin piele şi prin mucoase, a unor ioni medicamentoşi (iod, salicilat
etc.), fenomen numit ionoforeză. Astfel introduşi, ionii se elimină mai lent decât în cazul
injecţiilor subcutanate, prelungind timpul de exercitare a efectelor lor terapeutice. Pentru
introducerea ionilor metalici, se îmbibă cu soluţia medicamentoasă un electrod activ care se
leagă la polul pozitiv al generatorului de curent continuu. Intensitatea curentului va fi de 20 –
100 mA, durata aplicaţiei fiind de 30 până la 60 de minute. Deoarece ionii medicamentoşi
introduşi prin piele acţionează local, ionoterapia electrică se foloseşte cu precădere în
afecţiunile dermatologice. Ionoterapia electrică poate fi folosită şi în cazul tratamentului
reumatismului articular subacut, prin introducerea prin ionoforeză a ionului salicilat, precum
şi pentru ameliorarea artritelor cronice prin ionoterapia cu iod şi calciu. În stomatologie,
ionoforeza cu novocaină produce o bună anestezie locală.
Curentul continuu se foloseşte şi la defibrilarea cardiacă, metodă utilizată în cazul
stopului cardiac.
Legile electrolizei
Substanţă acumulată la electrod (m) este proporţională cu sarcina ce străbate circuitul, Q.
Putem scrie:
m=K·Q=K I t
unde constanta de proporţionalitate K se numeşte echivalent electrochimic şi face legătura
dintre masa şi sarcina transportată de ionul respectiv.
Expresia anterioară reprezintă prima lege a electrolizei, enunţată de Faraday în anul
1833. Evaluarea sarcinii se face cu ajutorul curentului electric ce trece prin circuit, I = Q / t.
Prezentăm mai jos câteva substanţe şi echivalentul lor electrochimic:
Substanţa Masa atomică (u.a.m) Valenţa K (g/C)
Hidrogen 1,008 1 0,00001046
Argint 107,880 1 0,00111909
Oxigen 16,000 2 0,00008299
Cupru 63,570 2 0,00032972
Aur 197,200 3 0,00068188
Echivalentul electrochimic depinde tipul ionului adică de masa atomica a acestuia (A),
respectiv de valenţă (n). Constanta de proporţionalitate, o constantă fundamentală, reprezintă
numărul lui Faraday (F), Astfel, ce-a de-a doua lege a electrolizei este:
1 A
K  .
F n
45
Sarcina electrică elementară

Considerând că în urma electrolizei apei se disociază m =1 g (= A grame) de hidrogen
ionic1 (n = 1). Sarcina ionului de hidrogen (elementară) va fi
e = Q / N A = F / NA
Valoarea constantei lui Faraday este F = 96 400 C şi semnifică sarcina transportată de un
mol de ion monovalent.
Acceptând că un mol conţine NA = 6,023 · 1023 atomi/mol, sarcina elementară va avea
valoarea e = 1,6 · 10-19 C.
Particula elementară care poartă această sarcină se numeşte electron, şi are sarcină negativă,
-19
1e- 1,6·10 C.
Scopul lucrării:
Lucrarea îşi propune verificarea legilor lui Faraday prun electroliza apei. Estimând masa
de hidrogen sau oxigen degajată, se poate determina echivalentul electrochimic respectiv. Se
poate apoi calcula numărul lui Faraday. Astfel, putem face un calcul estimativ pentru sarcina
electrică elementară, cunoscând valenţa cationului (1) sau a anionului (2).
Dispozitivul experimental:
Montajul cuprinde o sursă de tensiune continuă care va alimenta o celulă de conducţie
introdusă într-un pahar cu apă. Este important ca circuitul să conţină un ampermetru pentru a
putea pune în evidenţă intensitatea curentului electric din circuitul astfel format.
P
Sursa cc O
V~
Mod de lucru
Se cântăreşte iniţial recipientul ce conţine apa, şi din timp în timp după ce este iniţiată
electroliza. Se urmăreşte indicaţia ampermetrului. Se va trasa dependenţa masei de hidrogen
degajate, mH (adică 2/18 din masa de apă care se pierde din recipient) în funcţie sarcina ce
trece prin circuit până în acel moment.
Din panta dreptei se vor determina constanta K (1') şi apoi constanta lui Faraday F (2),
cunoscând masa atomică a hidrogenului (A = 1) şi valenţa acestuia (n = 1). Cu relaţia (7) se
va estima sarcina elementară e. Rezultatele se consemnează în tabelul
Rezultatele se consemnează în tabelul 2.
1
masa electronului este foarte mică (me = 9,109534 ·10-34g), astfel că, se poate neglija în raport cu masa
atomică. De aceea, s-a considerat masa ionică aproximativ aceeaşi cu masa atomică.
46
Tab.2
Nr.det. t (s) A (u.a.) n I (A) mH20 (g) mH Q K (g/C) F (C) e (C)
1
2 1 1
3
4
5
6
mH
47
Electrocardiograma
Reprezintă înregistrarea grafică a activităţii electrice a muşchiului cardiac. În timpul

unui ciclu cardiac, fibrele musculare ce compun cele două atrii şi cei doi ventriculi sunt
activate într-o manieră specifică, ordonată, ce are ca rezultat funcţionarea normală a inimii.
În fiecare moment, activităţile electrice ale tuturor acestor fibre se compun vectorial şi dau ca
rezultantă vectorul cardiac, ce caracterizează activitatea miocardului din momentul respectiv.
Înregistrarea electrocardiografică a acestui vector rezultant este foarte importantă din punct
de vedere medical, deoarece poate da informaţii despre:
- orientarea anatomică a cordului,
- dimensiunea relativă a atriilor şi a ventriculilor,
- tulburări de conducere şi de ritm cardiac,
- prezenţa şi localizarea ischemiei miocardului,
- efecte datorate concentraţiei modificate a electroliţilor,
- influenţa anumitor medicamente.
Activitatea electrică a cordului poate fi înregistrată, ca orice semnal electric, cu
ajutorul electrozilor. Aceşti electrozi se plasează pe suprafaţa corpului şi înregistrează la
nivelul tegumentelor variaţiile câmpului electric creat de miocard. Prin urma re,
electrocardiograma va reprezenta înregistrarea proiecţiei vectorului rezultant pe anumite
drepte de referinţă (axe de derivaţie), determinate de poziţia electrozilor respectivi.
Odată cu construirea primului electrocardiograf, în 1903, Einthoven a stabilit primul
sistem de derivaţii. El a realizat cel mai simplu circuit închis, un triunghi echilateral
(triunghiul lui Einthoven), plasând electrozii pe umărul drept, pe umărul stâng şi în regiunea
pubiană. În acest circuit închis se poate considera că centrul electric cardiac se află în centrul
triunghiului şi că cei trei electrozi sunt plasaţi la distanţă egală de cord. Acest sistem de
electrozi înregistrează proiecţia în plan frontal a vectorului câmp electric iar diferenţa de
potenţial dintre doi electrozi reprezintă proiecţia acestui vector pe linia ce uneşte cei doi
electrozi. Astfel au fost introduse cele trei derivaţii standard, care delimitează triunghiul lui
Einthoven: D1, D2 şi D3. Ele sunt numite derivaţii bipolare deoarece fiecare utilizează câte
doi electrozi cu pondere egală, aflaţi la distanţă egală de cord. Convenţional, D 1
înregistrează diferenţa de potenţial B-A, D2 înregistrează diferenţa de potenţial C-A şi D3
înregistrează diferenţa de potenţial C-B . Cum suma diferenţelor de potenţial între punctele
A, B şi C trebuie să fie egală cu zero (conform legii a doua a lui Kirchoff), rezultă că:
D1 + D 3 = D2
relaţie cunoscută sub numele de legea lui Einthoven.
a) Poziţia electrozilor ce formează triunghiul lui Einthoven b) Definirea celor trei derivaţii
standard şi a polarităţii lor.
48
Electrocardiograma scalară reprezintă înregistrarea în timp a diferenţei de potenţial

dintre doi electrozi. Ea este caracterizată de segmente, deflexii şi intervale. Atunci când cei
doi electrozi au acelaşi potenţial, pe electrocardiogramă va apare un segment (o linie
izoelectrică). Când depolarizarea cardiacă se deplasează către electrodul pozitiv, pe
electrocardiogramă se va înregistra o deflexie în sus (o undă pozitivă), iar când vectorul
depolarizare este orientat către electrodul negativ, pe electrocardiogramă se va înregistra o
deflexie în jos (o undă negativă). Intervalele reprezintă durata acestor deflexii şi
segmente.
Activarea miocardului este realizată de stimulul produs de nodul sinusal. Acesta este
situat la joncţiunea dintre atriul drept şi vena cavă superioară şi este constituit din celule
diferite de cele ale miocardului, dotate cu cel mai înalt automatism. Aceste celule se
depolarizează spontan periodic (aproximativ 70/minut) si generează potenţiale de acţiune,
după care se repolarizează la valorile iniţiale. Potenţialele astfel generate se propagă în
masa atriului drept prin fasciculele internodale James, producând depolarizarea şi contracţia
acestuia. Totodată, stimulul avansează către atriul stâng prin fasciculul interatrial Bachman.
Datorită vitezei mari cu care este transmisă excitaţia electrică (0,8-1 m/s), cele două atrii
sunt activate aproape simultan.
Depolarizării atriale îi corespunde pe electrocardiogramă unda P. Ea este, în mod
normal, monofazică, având o formă rotunjită, o durată de 0,08-0,11s şi o amplitudine de 0,1-
0,25mV. Schimbări ale acestor parametri pot semnala stări patologice. O undă P bifidă
(despărţită în două), cu o durată mai mare, se întâlneşte în cazul hipertrofiei atriale stângi iar
o undă P ascuţită, cu o amplitudine crescută dar cu o durată normală, se întâlneşte în cazul
hipertrofiei atriale drepte.
Intervalul PQ, delimitat de începutul undei P şi începutul undei Q, reprezintă
depolarizarea artrială. Durata sa este în mod normal de 0,12-0,20s.
Complexul QRS reprezintă procesul de activare ventriculară. Acesta este alcătuit dintr-o
succesiune de trei unde de formă triunghiulară, cu pante abrupte şi unghiuri ascuţite: unda Q
(negativă), unda R (pozitivă) şi unda S (negativă). Complexul QRS are tipic o durată de
0,06-0,10s.
Segmentul ST reprezintă o combinaţie de potenţiale finale de depolarizare şi iniţiale de
repolarizare ventriculară, determinând o linie izoelectrică. Durata normală a intervalului ST
este de aproximativ 0,15s.
Aspectul electrocardiogramei normale
Procesul de repolarizare ventriculară se desfăşoară lent, comparativ cu cel de

depolarizare. Sensul de orientare al vectorului electric corespunzător repolarizării
ventriculare este acelaşi ca în cazul depolarizării ventriculare (de la endocard spre epicard).
Din această cauză, unda T care este înregistrată pe electrocardiogramă în timpul
repolarizării ventriculare este o deflexie pozitivă. Ea are o formă rotunjită şi o durată de
0,15-0,30s. În anumite stări patologice apare supradenivelarea segmentului ST şi o undă T
negativă (infarctul miocardic).
49
Analiza vectorială a electrocardiogramei: datorită faptului că activitatea electrică a

cordului este o mărime vectorială, simpla înregistrare electrocardiografică a diferenţelor de
potenţial dintre electrozi nu este suficientă pentru determinarea acestui vector. Pe fiecare din
cele trei derivaţii ce constituie triunghiul lui Einthoven se va obţine o electrocardiogramă:
Electrocardiograma medicală
Aceste electrocardiograme vor reprezenta proiecţiile vectorului cardiac pe cele trei
derivaţii şi vor fi, evident, diferite între ele. Determinarea vectorului cardiac, atât ca modul
dar mai ales ca direcţie (axa electrică), este extrem de importantă. Pentru obţinerea unor
informaţii cât mai precise despre funcţionarea cordului, în practică se mai utilizează şi alte
derivaţii, cum ar fi derivaţiile unipolare ale membrelor, derivaţiile unipolare ale planului
orizontal (precordiale) etc.
Înregistrarea electrocardiogramei se va face cu ajutorul unei interfeţe conectate la
computer. Această interfaţă permite achiziţionarea de către computer a semnalelor electrice
provenite de la electrozi şi afişarea electrocardiogramei pe cele trei derivaţii standard. În loc
de modul de conectare al electrozilor descris de Einthoven, pentru comoditate, în practică se
preferă plasarea electrozilor pe membre (braţul drept, braţul stâng şi piciorul stâng). De
asemenea, se poate utiliza şi un alt electrod, legat la pământ (plasat pe piciorul drept), pentru
eliminarea curenţilor paraziţi, proveniţi de la surse de tensiune exterioare organismului.
Realizarea montajului
50
Se verifică conectarea interfeţei la computer şi se porneşte computerul.

Se prepară soluţie 1% KCl pentru îmbunătăţirea contactului electrod / piele.
Se montează electrozii ca în figură, electrozii trebuind să realizeze un contact bun
cu partea ventrală a braţelor şi partea dorsală a gambelor:
- conectorul roşu la braţul drept,
- conectorul galben la braţul stâng,
- conectorul verde la gamba stângă
Parametri: Amplificare 100; times / measuring mode ”EKG”.
Procesul de măsurare durează circa 5 secunde.
Amplitudine (QRS group) - 1  2 mV.
CONTINUE, START MEASUREMENT
Parametrii de reglaj Rezultatul dependenţei
Aspectul electrocardiogramei măsurate
51
Se observă undele şi segmentele principale ale electrocardiogramei. Se măsoară

duratele acestora precum şi duratele intervalelor PQ, QS şi ST.
Se măsoară amplitudinile undelor P, R şi T şi se notează dependenţa acestor
amplitudini de derivaţia pe care au fost înregistrate.
P PQ QS ST T Pulsul (min-1)
52
Electro-calorimetrul / legea Joule-Lentz. Calcularea rezistenței electrice
Acesta este un vas metalic cu pereţi dubli – tip termos, pentru a putea împiedica
propagarea și disiparea căldurii prin radiaţie, spre exterior – dacă interiorul lui este mai cald.
Va conţine un termometru ce va indica temperatura din interior dar şi un agitator.
Partea electrică este formată dintr-un rezistor electric termoemisiv, aflat în interior,
conectat la o sursă de tensiune constantă.
T G Sursă El.
O
P
C V
R
Electro-calorimetrul (Schemă de funcționare)
Atunci când este închis, aproximează un înveliș adiabatic. Pentru ecuaţia calorimetrică,
căldura va fi cedată de rezistorul parcurs de curent electric, și va fi preluată de mediatorul
termic – lichid – din interiorul acestuia.
Qp = |Qced|,
În ipoteza ca rezistorul intern este cufundat într-o masa m de apă, aceasta și corpul
calorimetric vor primi căldura degajată de rezistor, când este parcurs de curentul electric de
intensitate I.
Qp = m c ∆t = C ∆t
unde c este căldura specifică a corpului și este o constantă de material (depinde de substanţa
din care este alcătuit sistemul) dar şi de proces. Aceasta se raportează la unitatea de masă a
sistemului, dacă putem vorbi de o omogenitate a acestuia. Unitatea ei de măsură în Sistemul
Internațional este J/(kg·grd). În schimb C = c ∆t, este capacitatea calorică, ce se referă la
corpul în ansamblu și are ca unitate de măsură J/grd, în SI. De exemplu, uzual se folosește
căldura specifică a apei (capă = 4.18J/(kg·grd) 1) respectiv capacitatea calorică a calorimetrului
– din motivele enunțate mai sus.
Cedează căldură rezistorul termoemisiv, conform legii Joule-Lentz:
|Qced| = R I2 ,
ce reprezintă, căldură degajată la trecerea unui curent I printr-o rezistenţă a cărei valoare este
R, într-un interval de timp .
1
Merită menționat că această valoare depinde și de temperatură, adică trebuie specificată, pe lângă valoarea
constantei și temperatura medie la care a fost determinată cH2O = 4,176J/(kg·grd) la 20°C. La temperaturi situate
în jurul temperaturii camerei (±5°C), căldurile specifice pentru lichide şi solide se pot considera că nu depind de
temperatură.
53
La sterilizare se folosesc etuve sau autoclave, ce funcționează pe același principiu,

electro-calorimetric. Etuvele sau autoclavele sunt dispozitive în care se pot obţine şi menţine
temperaturi relativ mari. Etuvele permit obţinerea de temperaturi mari şi distrugerea
germenilor în general în condiţii uscate.
Autoclavele sunt incinte ermetic închise, permit sterilizarea umedă la temperaturi şi
presiuni mari (la presiunea de 1atm. apa ar fierbe şi s-ar evapora la 100°C). Diverşii germeni
(bacterii, toxine etc.) pot fi distruşi la temperaturi mari fie prin blocarea unor procese vitale
din microorganisme, fie prin descompunerea efectivă a unor molecule complexe. Distrugerea
acestora este însă un proces statistic şi de aceea temperatura trebuie menţinută un timp minim
pentru ca probabilitatea de distrugere să fie cât mai apropiată de 1 (deci rata de supravieţuire
a germenilor să fie practic zero).
În lucrare, dorim să determinăm valoarea rezistenței electrice (ataşată calorimetrului) pe
baza legea lui Joule - Lenz. Se va folosii legea conservării energiei, cuprinsă în ecuaţia
calorimetrică (primește căldură apa și calorimetrul și cedează rezistorul):
m ca ∆t + C ∆t = R I2 
unde m este masa de lichid din calorimetru, ca - căldura specifică a lichidului (apa), C -
capacitatea calorică a calorimetrului cu accesorii1 şi t variaţia de temperatură suferită de
lichid în intervalul de timp .
Principial, procesul termodinamic se va desfăşura în timp conform graficului temperatură
– timp, din figura de mai jos. Dacă iniţial apa se afla la temperatura constantă t2, încălzită pe
durata 3 - 2 va atinge temperatura t3. Concret, rezistența se calculează cu formula:
R = [(m ca + C) (t3 – t2)] / [I2 (3 - 2)]

Capacitatea calorică a calorimetrului:
Pentru a evalua modul în care electro-calorimetrul absoarbe sau cedează căldură, trebuie
calculată capacitatea calorică a acestuia. Se va evalua pe întreg ansamblul electro-
calorimetric (vas plus accesorii – termometru, agitator, termorezistență), pe baza ecuației
calorice (Qp = |Qced|).
Pentru aceasta se vor introduce succesiv în electro-calorimetru două cantități de apă cu
temperaturi diferite şi se va nota temperatura după stabilirea echilibrului termic dintre acestea
şi calorimetru, după un timp suficient. Agitatorul se foloseşte pentru grăbirea atingerii
echilibrului. Din bilanţul caloric, va rezulta valoarea capacităţii calorice:
Se cunoaște căldura specifică a apei.
m’ (g) t’ (°C) m” t” t0 ca (J/(g·grd)) C (J/·grd)

4,18
Deoarece electro-calorimetrul nu este un înveliș adiabatic perfect (schimbă totuși o

cantitate, i-adevărat mică, de căldură cu exteriorul), temperatura va fi influențată de mediul
exterior. De aceea, vom înregistra temperatura incintei electro-calorimetrice, înaintea, în
timpul, și după încetarea încălzirii.
1
Vezi lucrarea Calorimetrul. Căldura specifică.
54
I II III IV
 (min) 0 1 2 3 3,5 4 4,5 5 5,5 6 6,5 7 7,5 8 9 10 11
t (°C)
I (A) =
De exemplu, dacă variaţia în timp are forma din figura de mai jos, la început calorimetrul
se încălzește ușor sub influența mediului ambiant – între stările I și II, apoi se încălzește
semnificativ datorită pornirii circuitului electric – între stările II și III, pentru ca în final să
scadă ușor după încetarea încălzirii, de asemenea sub influenta mediului exterior – între
stările III și IV.
t(°C)
III
t4 IV
t3
t2 II
t1
I
τ1 τ2 τ3 τ4 τ (sec)
De aceea, temperatura maximă a variaţiei trebuie ajustată cu o valoare t, datorită
influenței mediului exterior. Dacă t este pozitiv înseamnă că per ansamblu mediul exterior
este mai rece decât interiorul calorimetric în procesul de încălzire electrică (II III) și trebuie
adăugat un `surplus` de temperatură, iar dacă este negativ – mediul exterior este mai cald
decât interiorul, t trebuind să fie negativ, deci după încălzire trebuie eliminat surplusul de
încălzire datorat mediului exterior. t se numește corecție de temperatură. Aceasta se
calculează mediind rata de variație a temperaturii interioare înainte: (t1 – t2)/(2 - 1) și după
procesul de încălzire electrică: (t4 – t3)/(4 - 3), și integrand această medie pe procesul de
încălzire propriu zisă (3 - 2), adică:
Formula de calcul a rezistenței devine:
R = [(m ca + C) (t3+t – t2)] / [I2 (3 - 2)]

Este bine ca pe parcursul experimentului, să se verifice intensitatea curentului indicat de
ampermetru, iar în cazul unor modificări se va utiliza în calcule media intensității curentului
intre stările II și III. Aceasta, deoarece rezistența electrică depinde de temperatură
(aproximativ liniar, pe interval mici).
În această formulă timpul  trebuie înlocuit în secunde, în SI, pentru a rezulta valoarea
corectă a rezistenței, în Ohmi !
55
m(g)
ca (J/(g·grd)) C(J/grd) I(A) t(°C) R ()
(= m' + m")
4,176
R teoretic(Ohm-metru):
t (°C) Variaţia temperaturii în funcţie de timp
τ (sec)
Punctele de interes (I, II, III și IV se identifică de pe grafic, împreună cu valorile de

temperatură, timp și respectiv intensitate a curentului corespunzătoare (stările II și III).
OBSERVAŢIE
Pentru verificarea metodei, se va măsura cu un Ohm-metru valoare rezistorului R al
calorimetrului. Pentru un rezultat experimental corect, R(R măsurat ± R Ohm-metru)
56
Optică
Refractometrul
Refracţia reprezintă fenomenul de trecerea a unei unde (lumina) dintr-un mediu într-altul.
De exemplu trecerea luminii din aer (mediul 1) în apă (mediul 2) – vezi figura.
Mediul 1
i i’
Unda
Unda reflectată
incidentă n1
n 1 < n2
n2
r
Unda
refractată
Mediul 2
Indicele de refracţie reprezintă raportul dintre viteza undei în vid şi viteza undei în
mediul respectiv: n = c / v.
Mediul este mai refringent dacă are indicele de refracţie mai mare.
Legea Fresnel (legea refracţiei):

n1 · sin i = n2 · sin r
Indicele de refracţie depinde de lungimea de undă a radiaţiei, fenomen numit dispersie.

Astfel, lumina albă incidentă într-o prismă, de exemplu, se refractă diferenţiat, în funcţie de
radiaţia monocromatică ce o alcătuieşte. Aceasta deoarece componentele monocromatice ale
undei vor avea viteze diferite în mediul străbătut.
roşu ~ 610-780 nm
oranj ~ 590-650 nm
galben ~ 575-590 nm
verde ~ 510-560 nm
albastru ~ 485-500 nm
indigo ~ 452-470 nm
violet
~ 380-424 nm
Dacă unda trece dintr-un mediu mai refringent într-unul mai puţin refringent unghiul de
refracţie este mai mare decât cel de incidenţă. Astfel că unghiul limită de incidenţă, după care
nu mai este posibilă refracţia este o caracteristică a interfeţei dintre două medii: sin l = n2/n1.
Aparatură
Refractometrul Abbé, folosit în experiment, determină indicele de refracţie al unui mediu
lichid, omogen, citind unghiul limită dintre mediul lichid şi unul reper (prisma de sticlă în
care se introduce proba).
57
El măsoară indicele de refracţie pentru radiaţia monocromatică a galbenului dubletului

sodiului, nd (d = 5893Å, aproximativ la mijlocul spectrului vizibil).
Reglajul şi citirea: n = 1,237

Pentru dozarea soluţiilor se foloseşte refracţia moleculară (RM). Acest descriptor
molecular corelează proprietăţile macroscopice ale materialului (densitate , masă atomică
M) cu cele optice macroscopice (indice de refracţie nd) cu proprietăţile microscopice optice,
anume cu refracţia atomică a constituenţilor atomici:
(valori practice, în urma măsurării indicelui de refracţie – exprimare CGS)
RM = k (nr atomi de tip k) Rak

( R moleculă =  R atom )
(valori teoretice, pentru substanţe pure)
De exemplu la apă, RH20 = 2 RH– + 1 R –O– .

Prezentăm în tabel câteva valori uzuale:
Atomul RA Substanţa  (g/cm3) M (u.a.m.)
C  2,418 CH3- COOH 1,049 60,03
C= 3,284 CH3- COO - CH3 0,792 58,05
– C  3,617 C6H6 0,879 78,05
H– 1,10 C6H5- CH3 0,87 92,13
Cl-(C) 5,967 C2H5- OH 0,789 46,05
O=(C) 2,211 CHCl3 1,48 119,38
(C)-O-(C) 1,643 CH3-OH 0,792 32,05
(C)-O-(H) 1,525 H2O 1 18
58
Astfel gradul de puritate se poate exprima astfel:
P% = [RM (practice)/ RM (teoretic)] · 100

Mai mult, dacă se folosesc soluţii de concentraţii procentual volumice cunoscute,
refracţia molară teoretică medie se poate estima cu formula:
RM (soluţie) = [RM (dizolvat) · c% + RM(solvent) (100 – c%) ] / 100
iar masa molara medie, M (soluţie) = [M (dizolvat) · c% + M(solvent) (100 – c%) ] / 100.
Experiment
Indicele de refracţie al unei soluţii creşte cu concentraţia substanţelor dizolvate.
De exemplu, variaţia indicelui de refracţie al serului uman reflectă variaţia conţinutului în
proteine, sărurile găsindu-se în concentraţie aproximativ constantă.
În experiment se măsoară indicele de refracţie a 3-5 soluţii apoase de sare (NaCl) şi se
determină de pe grafic, prin interpolare – cu ajutorul calculatorului – valoarea unei
concentraţii intermediare, necunoscute.
Rezultate
Nr. Substanţa (concentraţia nd RM (teoretic) RM (practic)
59
Polarimetrul
Unda luminoasă constă în oscilaţia a 2 câmpuri, electric şi magnetic. În studiul

fenomenelor optice este importantă componenta electrică E , de aceea componenta magnetică
este neglijată.
Y
E E
v
B v
0
Z B
Dacă perturbaţia are loc pe o direcţie perpendiculară pe direcţia de deplasare, unda se

numeşte undă transversală (un exemplu sunt radiaţiile electromagnetice din care face parte
şi radiaţia luminoasă – vezi figura).
Lumina emisă de sursele comune (soare, flacără, bec etc.) este compusă din radiaţii cu
diverse direcţii de orientare ale câmpului electric oscilant, chiar dacă sunt perpendiculare pe
direcţia de deplasare. Aceasta se numeşte lumină nepolarizată.
Lumina polarizată (total sau liniar) filtrează cu ajutorul unui polarizor (mai rar prin
reflexie la unghi Brewster sau refracţie) din unda nepolarizată doar acele componente care au
aceeaşi direcţie de oscilaţie ale câmpului electric. Astfel oscilaţia în timp şi spaţiu are loc
acum într-un singur plan, numit plan de polarizare.
Fenomenul de polarizare rotatorie constă în rotirea planului de polarizare al luminii

atunci când fascicolul de lumină polarizată liniar străbate anumite substanţe, numite substanţe
optic active. Acestea sunt în general medii cu molecule chirale preponderent cu simetrie de
dreapta (rotesc planul dextrogir) sau de stânga (levogir).
60
Vectorul E al undei, la trecerea prin acea substanţă, descrie o traiectorie elicoidală,

unghiul de rotaţie fiind proporţional cu distanţa străbătută.
Legea Biot descrie cantitativ unghiul de rotaţie al planului de polarizare în acest caz:
 = k · l · c,
adică este proporţional cu lungimea străbătută şi concentraţia (densitatea) mediului. Factorul
de proporţionalitate (k) se numeşte puterea rotatorie mediului optic activ.
Aparatură
Polarimetrul este instrumentul care permite măsurarea unghiului cu care o substanţă optic
activă roteşte planul luminii polarizate; este format dintr-un sistem de polarizare a luminii
61
numit polarizor şi un sistem de analiză a planului de polarizare al luminii numit analizor,

între care se plasează tubul cu soluţia de studiat.
Pentru a creşte gradul de precizie a citirii unghiului de rotaţie al planul de polarizare de
către substanţa optic activă, se introduce ca element de contrast, o zona centrală diferită ca
intensitate luminoasă, prin introducerea unei lame semiundă. Aceasta va roti planul radiaţiei
polarizate. Lumina care iese din lamă va avea un unghi de înclinare a planului de polarizare
faţă de direcţia la ieşirea din polarizor, formându-se 2 zone de intensităţi diferite. Prin
etalonarea şi compararea celor 2 zone se poate citi unghiul de rotaţie cu o precizie de 5 sutimi
de grad.
Citirea unghiului se va face pe vernier, atunci când reglajul analizorului formează o

imagine pe ocular asemănătoare cu discul central (uniform întunecat) din figura de mai sus.
Valoarea se va specifica cu cel puțin o zecimală, ajutându-ne de sistemul optic de amplificare
a imaginii de tip lentilă convergentă (lupă), ca în exemplele de mai jos:
Experiment
Clinic, polarimetrele sunt folosite pentru determinarea concentraţiilor de glucoză şi de
albumină din urină precum şi pentru constatarea şi dozarea glucozei din lichidul
cefalorahidian.
În experiment se citeşte unghiul de rotaţie al planului de polarizare în cazul glucozei, la
concentraţii diferite şi lungimi diferite ale tubului de umplere.
Se determină puterea rotatorie pentru glucoză în două cazuri – trasându-se dependenta in
funcţie de concentraţie (dacă lungimea tubului rămâne constantă) respectiv funcţie de
lungimea tubului, dacă păstram constantă concentraţia. Se foloseşte calculatorul, pentru
determinarea grafică. Ca menţiune, tubul de umplere nu trebuie sa conţină bule mari de aer,
ce ar modifica lungimea acestuia.
62
Rezultate
Nr. Substanţa l c  k
63
Microscopul optic
Microscopul reprezintă un sistem optic, ce realizează imagini mărite, virtuale şi

răsturnate ale obiectelor mici. Este alcătuit din două grupuri de lentile, ocularul şi obiectivul.
f2 Ocular.
f1 Obiectiv 
A
F'1 F2 A' F"
2
| | | |
B F
1 A" u" u'
B'
B"
Performanţele microscopului se compară prin caracteristicile acestuia:

Grosismentul sau mărirea unghiulară (factor de mărire) reprezintă raportul dintre tangenta
unghiului sub care se vede un obiect prin instrumentul optic ( A”B”) şi tangenta unghiului
sub care se vede un obiect când este privit cu ochiul liber aşezat la distanţa optimă de vedere
clară  = 25 cm (în PP - Punctum Proximum pentru ochiul normal). Grosismentul
microscopului este egal cu produsul dintre grosismentul ocularului şi cel al obiectivului.
Datorită caracteristicilor de construcţie şi a faptului că ochiul stă lipit de ocular (  f2 +
), grosismentul poate fi aproximat ca raportul dintre mărimea imaginii obiectului formată în
microscop şi mărimea obiectul propriu zis, aflat în PP faţă de ochi, adică:
G  A”B”/AB
Relaţia dintre grosisment şi puterea microscopului este:
P 
G 
4 4 f1 f 2
unde  este distanța dintre focarul imagine al lentilei obiectiv şi focarul obiect al lentilei
ocular, iar f1 şi f2 reprezintă distanţele focale ale obiectivului respectiv ocularului.
Cea mai mică distanţă dintre două puncte (puncte care pot fi observate separat prin
microscop) o vom nota d şi poate fi calculată cu ajutorul relaţiei:
1.22
d
2n sin u
unde  este lungimea de undă a luminii folosite, n - indicele de refracţie al mediului ce separă
obiectul de obiectiv şi 2u deschiderea obiectivului (unghiul dintre razele extreme care intră în
obiectiv). Ca exemplu, dacă vom considera n = 1 (aer), sin u = 1 (u = 90°) şi  = 550nm
(verde gălbui - mijlocul spectrului vizibil) vom obţine o minimă distanţă detectabilă d 
3·10-7m = 3·10-4mm = 0.3m.
Aparatură
Pentru a efectua măsurători cantitative cu microscopul se folosesc:
Micrometrul ocular este ocular care conţine o lamelă de sticlă pe care sunt trasate 100 de
diviziuni. Această scală micrometrică se aşează în ocular chiar în planul imaginii date de
obiectiv, motiv pentru care el se vede întotdeauna clar în microscop. În dreptul diviziunilor
lui se pot aduce cu ajutorul măsuţei mobile obiectele ce urmează a fi măsurate.
64
Micrometrul obiectiv este o lamă de sticlă pe care sunt trasate pe o lungime de 1mm, 100 de
diviziuni. Acest micrometru este folosit pentru calibrarea microscopului. El se aşează în locul
preparatului, urmând să se facă suprapunerea scalei micrometrului ocular cu scala
micrometrului obiectiv, pentru determinarea dimensiunii unei gradaţii a micrometrului ocular
(vezi exemplul din figură).
Micrometrul de deplasare verticală – ataşat butonului de reglaj fin al focalizării

(microvizei). Este folosit la măsurători în adâncime pentru proba vizualizată.
Micrometrele de orizontalitate, de pe platina microscopului, folosit la măsurători
dimensionale orizontale, în planul probei. Proba poate fi deplasată pe două direcţii
perpendiculare, deplasarea fiind măsurată pe două scale ataşate acestora.
Camera clară care este un dispozitiv ce se poate adapta ocularului microscopului şi permite
suprapunerea în ochiul observatorului a imaginii unui obiect văzut direct în mărime naturală
peste imaginea obiectului văzut prin microscop.
Camera de numărare sau hematocitometrul care este un dispozitiv auxiliar microscopului
cu ajutorul căruia se poate determina numărul de celule dintr-un volum oarecare.
Ultimele două sunt înlocuite de o cameră video montată în locul unui ocular, capabilă să
transpună imaginea virtuală direct pe monitorul calculatorului.
Indicele de refracţie al sticlei:

Dacă privim o lamelă prin microscop, cu fete plan paralele, şi de grosime cunoscută, care
are trasat un punct A1 pe faţa inferioară, acesta, privit prin lamelă, va forma imaginea în A2,
datorită refracţiei.
65
i2
n0=1
D I
n
A2
l
d i1
A1
rezultă că: n  l / (l - d)
Din geometrie, folosind legea refracţiei,Fig.3
Acest fenomen este asemănător deplasării imaginii unui pește privit din exteriorul apei.
Experiment / Rezultate
a) Se determina grosismentul microscopului, comparându-se diviziunile care se suprapun de
pe micrometrul obiectiv pe diviziunile unei rigle milimetrice poziţionate în Punctum
Proximum (25 de centimetri faţă de ochi).
Obiectiv X (diviz. de pe riglă, mm) Y (Diviz. de pe Micrometrul Obiectiv, 1/100 mm) G
G = 100 · X / Y
b) Se etalonează micrometrul ocular, pentru măsurători de lungime cu microscopul

Obiectiv Q (diviz. de pe Microm. Obiectiv, 1/100 mm) P (Div. de pe Microm. Ocular) A (mm)
A reprezintă dimensiunea unei diviziuni de pe micrometrul ocular:
A = Q/(100 · P)
66
c) Se măsoară dimensiuni mici pe microscop: diametre celulare, cristale etc.

Obiectiv Diviz. de pe Microm. Ocular (N) D (Diametrul, mm)
D=N·A
d) Se determină indicele de refracţie pentru o lamelă de sticlă cu feţe plan-paralele.

P3
l-d
P2
d P1
l A2 L2
d
A1 L1
- Se priveşte prin microscop punctul A1 de pe o lamă, se înregistrează poziţia pe micrometrul

de deplasare verticală ataşat microvizei (P1).
- Se interpune lamela L2 al cărui indice îl determinăm. Imaginea punctului A1 se va deplasa,
înregistrând P2 – noua poziţie de pe micrometrul microvizei.
- Pentru a determina grosimea lamelei interpuse, se priveşte prin microscop punctual D,
marcat pe faţa superioară a lamelei, prins în poziţia P3 a micrometrului microvizei.
Obiectiv P1 P2 P3
Indicele de refracţie se va calcula cu formula: n = (P3 - P1)/(P3 - P2)
67
Studiul lentilelor (defecte de vedere şi corectarea lor)
Se doreşte identificarea tipurilor de lentile precum şi determinarea convergenţei unor

lentile, a dimensiunilor unor obiecte şi simularea corecţiei unor defecte de vedere.
Lentilele sunt medii optice transparente cuprinse între două suprafeţe curbe (suprafeţele
plane sunt suprafeţe curbe de raza infinită). Prin refracţii pe cele două suprafeţe lumina îşi
schimbă direcţia de propagare devenind astfel posibil să obţinem imagini ale obiectelor
luminoase. Imaginea unui punct luminos al obiectului se obţine la intersecţia a cel puţin două
raze luminoase, trecute prin lentilă şi provenite de la acesta. Pentru ca imaginile să fie clare
trebuie ca fiecărui punct al obiectului să-i corespundă un singur punct al imaginii
(stigmatism). Imaginile care nu îndeplinesc această condiţie sunt astigmate.
Imaginile pot fi drepte sau răsturnate, reale sau virtuale, mai mari sau mai mici decât
obiectul, de aceeaşi formă cu acesta sau deformate. Caracteristicile imaginilor depind de tipul
lentilei dar şi de poziţia obiectului faţă de aceasta.
Formarea imaginilor este afectată de o multitudine de fenomene clasificate drept aberaţii
optice.
Clasificarea lentilelor
Atunci când se face o clasificare, în primul rând, trebuie ales criteriul ( criteriile) de
interes în acea clasificare. Pentru lentile am putea, de exemplu, utiliza criteriile:
1. FORMA din care provin acestea. Din acest punct de vedere lentilele de interes pot fi
sferice, cilindrice sau prismatice.
2. FORMA particulară a fiecărei suprafeţe (numai pentru lentilele sferice si cilindrice)
Astfel putem avea lentile biconvexe, biconcave, plan convexe, plan concave sau concav
convexe (meniscuri).
3. COMPORTĂRII lentilei faţă de un fascicul paralel de lumină incident pe lentilă (din nou
doar pentru lentile sferice sau cilindrice deoarece in lentilele prismatice un fascicul incident
paralel iese tot paralel). După trecerea prin lentilă fasciculul poate fi „strâns” sau
„împrăştiat”. Avem de a face cu lentile convergente respectiv divergente.
Desigur o caracterizare completă a unei lentile se face ţinând seama simultan cel puţin de
aceste trei criterii. De exemplu putem vorbi de o lentila sferică, biconvexă, convergentă.
Formulele fundamentale ale lentilelor sferice subţiri

Pentru lentilele sferice în aproximaţie Gauss (fascicule înguste, puţin înclinate faţă de
axul optic principal al lentilei şi învecinate acestuia) sunt valabile următoarele formule:
1 1 1 1 1
   C  (n  1)(  )
x 2 x1 f R1 R2
x1, x2 = distanţele obiect-lentilă respectiv lentilă-imagine
R1, R2 = razele de curbură ale suprafeţelor lentilei în ordinea în care le întâlneşte lumina
y 2 x2
 
y1 x1
y1, y2 = dimensiunea obiectului respectiv a imaginii.
Aceste formule sunt valabile cu convenţiile de semne: segmentele orizontale se măsoară
faţă de centrul lentilei cele măsurate în sensul propagării luminii sunt pozitive cele măsurate
în sens contrar sunt negative; segmentele verticale de deasupra axei sunt pozitive cele de sub
axă sunt negative.
68
Lentile convergente
Obiect la -  Obiect în –2f
Obiect între –2f şi –f Obiect în – f Obiect între –f şi vârf
Formarea imaginilor in lentile convergente
Lentile divergente indiferent de poziţia obiectului
Formarea imaginilor în lentile divergente

Defecte de vedere
- miopie. Corectarea miopiei se face cu ajutorul lentilelor sferice divergente. Prin
adăugarea acestor lentile convergenţa sistemului format (cristalin-lentilă) va fi mai mică iar
imaginea se va îndepărta putându-se forma din nou pe retina.
- hipermetropie. Acest defect se poate corecta prin adăugarea în faţa ochiului a unei
lentile sferice convergente. Rezultatul va fi un sistem optic mai convergent, apropierea
imaginii şi deci posibilitatea formării ei pe retină
- astigmatism, acun rezultatul este că imaginea va fi deformată perpendicular pe axa de
cilindricitate şi cu atât mai mult cu cât ne îndepărtăm de aceasta. Corectarea astigmatismului
se face prin purtarea unei lentile cilindrice de semn contrar şi cu axa de cilindricitate exact pe
axa de cilindricitate a ochiului.
Descrierea aparaturii
Avem nevoie de un banc optic şi de o trusă de lentile. Filamentul becului de pe bancul
optic va fi obiectul luminos. Pe suportul de lentilă vom pune o lentilă adecvată ţinând seama
de faptul că imaginea trebuie prinsă pe ecran (este reală) iar distanţa maximă dintre obiect şi
ecran este de 120cm.
69
T- transformator pentru alimentarea becului

O- obiect (filamentul becului
L- lentilă
E- ecran pe care se va forma imaginea
Mod de lucru
Determinarea convergenţei unei lentile
1. sursa şi ecranul se plasează la extremitatea bancului optic iar pe suportul lentilei se pune o
lentilă sferică convergentă cu convergenţa mai mare de 5δ.
2. prin deplasarea suportului cu lentila între obiect şi ecran vom găsi două poziţii ale lentilei
pentru care se formează imagini clare ale sursei (filamentului) pe ecran. Se poate verifica,
prin măsurarea distanţelor pe bancul optic, că cele două poziţii sunt simetrice (x 1 in modul
devine x2’ iar x2 este numeric egal cu x1’). Pentru poziţia lentilei mai apropiată de obiect
imaginea pe ecran este mărită
1. se măsoară x1, x2, şi y2
2. din formulele lentilelor se calculează f, C şi y1
Simularea miopiei (hipermetropiei)
1. Se îndepărtează (apropie) lentila de obiect cu câţiva centimetrii faţă de poziţia în care
imaginea se forma pe ecran
2. Măsurând x1 şi x2 se determină din prima formulă a lentilelor convergenţa (Cs) necesară
pentru ca imaginea să se formeze din nou pe ecran
3. Din relaţia Cs= Co+CL unde Co este convergenţa ochiului (a lentilei deja existente pe
suport) se calculează CL convergenţa lentilei de corecţie
4. Se verifică prin adăugarea lentilei cu convergenţa calculată
Corectarea astigmatismului
1. În poziţia în care imaginea se formează pe ecran se adaugă pe suportul lentilei o lentilă
cilindrică
2. Se verifică deformarea imaginii perpendicular pe axa de cilindricitate
3. Se adaugă pe suportul lentilei încă o lentilă cilindrică cu convergenţa egală dar de semn
contrar cu a celei precedente
4. Se verifică faptul că imaginea redevine corectă doar dacă axele celor două lentile cilindrice
coincid.
70
Interacţia radieţiei LASER cu substanţa
Radiaţia LASER (Light Amplification by Stimulated Emission of Radiation - amplificare

a luminii prin stimularea emisiei radiaţiei). Un laser este un dispozitiv complex alcătuit dintr-
un mediu activ (solid - cristale dielectrice, semiconductori; lichid - soluţii lichide de
coloranţi; sau gazos) şi o cavitate optică rezonantă.
Schema de principiu:
Mediul activ primeşte energie din exterior prin pompare care poate fi optică sau electrică.
În urma pompării, atomii din mediul activ sunt excitaţi, adică electronii acestora sunt trecuţi
pe nivele de energie superioară, în număr mult mai mare decât are un mediu aflat în echilibru
termic, fenomen numit inversie de populaţie.
Dacă mediul activat prin pompaj este străbătut de un fascicul de lumină, acesta din urmă
va fi amplificat prin dezexcitarea stimulată a atomilor – proces prin care un foton care
interacţionează cu un atom excitat determină emisia unui alt foton identic (aceeaşi energie,
aceeaşi direcţie, aceeaşi stare de polarizare). Astfel, generând prin emisie spontană un foton
este posibil să se obţină un fascicul cu un număr foarte mare de fotoni identici cu fotonul
iniţial. Rezonatorul optic este format de obicei din două oglinzi concave aflate la capetele
mediului activ şi are drept scop selectarea fotonilor generaţi pe axa optica a cavităţii şi
recircularea acestora prin mediul activ de cât mai multe ori.
Inversia de populaţie în cazul pompajului optic
În funcţie de tipul mediului activ şi de modul de realizare a pompajului, laserul poate

emite radiaţii în mod continuu sau în impulsuri. Printre laserii cu cristale dielectrice se
numără laserul YAG (sau laserul cu granat de yttrium şi aluminiu dopat cu neodim) care
emite raze infraroşii având lungimea de undă 1,06 m şi laserul cu rubin (oxid de aluminiu
impurificat cu ioni de crom) care emite radiaţii vizibile (roşii) cu lungimea de undă de 0,69
m. Printre laserii cu amestec gazos, mai cunoscuţi sunt laserul cu heliu-neon care emite
71
radiaţii infraroşii cu lungimi de undă de 3,39 m şi 1,15 m precum şi lumină roşie cu

lungimea de undă de 0,63 m (în laserul cu heliu-neon, atomii de neon sunt centrii activi care
se excită prin ciocniri cu atomii de heliu şi cu electronii liberi ce apar în cursul pompajului
realizat prin descărcări electrice chiar în amestecul gazos) şi laserul cu amestec de bioxid de
carbon şi azot care emite radiaţii infraroşii cu lungimi de undă de 9,6 şi 10,6 m (în acest
laser, centrii activi sunt moleculele de CO2).
Raza laser are un înalt grad de monocromatism şi o foarte mică divergenţă în propagare
ceea ce favorizează concentrarea unei mari puteri pe unitatea de suprafaţă, direcționalitate şi
coerenţă. Aceste proprietăţi sunt determinate de faptul că fotonii generaţi în avalanşă sunt
identici cu fotonul iniţial.
Terapia LASER
LASER-ul a permis dezvoltarea rapidă a terapiei bazată pe iradierea cu raze laser a
organismului. Utilizarea terapeutică a laserului constă în chirurgia cu radiaţii laser şi în
biostimularea cu radiaţii laser.
Un laser cu CO2 cu o putere de câţiva waţi şi care emite în regim continuu poate fi folosit
pentru realizarea unui bisturiu cu laser; radiaţia emisă, condusă printr-un ghid optic (un
fascicul de fibre optice) fiind focalizată pe ţesutul ce urmează a fi tăiat, ţesut pe care îl
încălzeşte rapid şi extrem de localizat până la vaporizare. Chirurgia cu laser este foarte
precisă, nu solicită efort mecanic şi nu este însoţită de sângerări importante, deoarece pereţii
plăgii se coagulează termic iar vasele mai mici se închid. Laserele medicale sunt folosite în
oftalmologie de peste 20 de ani pentru corectarea defectelor de vedere (de exemplu, în
cataracta secundară, în unele forme de glaucom, în retinopatia diabetică şi unele afecţiuni ale
fundului de ochi). Prima intervenţie pe ochi uman s-a realizat în 1988 în Germania (PRK -
keratectomie fotoreactivă). De atunci, este perfecţionată încontinuu, pentru corecţia miopiei,
hipermetropiei şi astigmatismului. Tehnica LASIK (laser assisted in situ keratomileusis) este
mai eficace în viciile de refracţie severe. Această tehnică este complet nedureroasă şi are un
efect spectaculos, după câteva ore de la operaţie, pacientul fiind complet refăcut.
În esenţă, în timpul unei intervenţii, raza laser, ghidată de computer, şlefuieşte corneea,
modelând curbura acesteia, în funcţie de tipul şi gradul viciului de refracţie. Cu o precizie
extraordinară, laser-ul înlătură straturi ultrasubţiri de ţesut. În cazul miopiei, de exemplu,
laser-ul scurtează axul ochiului, aplatizând corneea. Pentru astigmatism, se îndepărtează o
suprafaţă eliptică dintr-un anumit meridian. Terapia laser se foloseşte în dezlipirile de retină,
deoarece fasciculul laser poate străbate mediile transparente ale ochiului fără a fi absorbit de
acestea, întreaga lui energie fiind cedată retinei, care se lipeşte de sclerotică prin
fotocoagulare. Laserul este utilizat şi în tratamentul glaucomului, permiţând refacerea
sistemului de drenaj al lichidului intraocular şi scăzând, astfel, presiunea intraoculară. În
multe cazuri, laserul este utilizat în endoscopie, atât pentru iluminare cât şi pentru eventuale
micro-intervenţii chirurgicale. Un exemplu este utilizarea laserului în chirurgia cardiacă: prin
perforări punctiforme ale peretelui ventricular este stimulată geneza unor noi vase şi, în final,
o mai bună vascularizare a miocardului. Radiaţia laser are capacitatea de a stimula unele
procese biologice, de a grăbi vindecarea rănilor şi a fracturilor, de a produce efecte
terapeutice prin lasero-punctură (echivalent al acupuncturii) etc.
72
Principiul lucrării
Radiaţia LASER străbate o probă a cărei temperatură este monitorizată.
Din conservarea energiei, incidente, transmise şi absorbite sub formă de căldură se obţin
informaţii despre randamentul procesului de încălzire.
I0 = Ia + Ir + Id + I
Am considerat I0 - intensitatea fascicolului incident, Ia - intensitatea fascicolului absorbit,
Ir - intensitatea fasciculului reflectat, Id - intensitatea fascicolului împrăştiat şi I - intensitatea
fascicolului transmis.
Date experimentale
Se doreşte încălzirea unei probe lichide aflată într-o cuvă de sticlă, ale căror călduri
specifice se cunosc (de exemplu capă = 4.176 J/(g·grd) şi c sticlă = 0.5 · capă)
Se măsoară puterea fasciculului laser la incidenţa în probă şi la transmisia prin aceasta cu
ajutorul unui Wattmetru.
Wattmetru laser
73
E=P·
(Energia = puterea · timpul)
Se măsoară temperatura şi timpul încălzirii probei (se reprezintă grafic) şi se face bilanţul
energetic al procesului.
Randamentul procesului va fi
 = Q / (E – E0) = (m1 c1 t + m2 c2t) / [(P0 – P) · ]
P0 P  m1 m2 c1 c2 t
t v

74
Spectrofotometrie
Trasarea spectrelor în vizibil
Spectrofotometria de absorbţie este o metodă care permite analiza calitativă şi cantitativă

a unor soluţii şi medii transparente. Fiecare tip de moleculă are un spectru de absorbţie
specific. Absorbţia luminii se face conform legii Bouguer – Lambert – Beer:
Spectrele de absorbţie în vizibil şi ultraviolet corespund excitării electronice, iar cele din
IR rotaţiei şi vibraţiei moleculare. Analiza calitativă care poate fi efectuată se referă la
identificarea substanţelor dintr-un amestec, determinarea entropiei şi a capacităţii calorice,
determinarea tipului legăturilor chimice. Analiza cantitativă permite evaluarea cantitativă a
concentraţiei substanţelor sau determinarea purităţii unei substanţe. Acest principiu stă la
baza determinării rapide a analizelor medicale, construcției pulsometrelor, oximetrelor etc.
Spectrele de absorbţie ale soluţiilor pot fi influenţate de natura solventului, valoarea pH-ului
(dacă în soluţie se află două substanţe ce se pot transforma una în alta, curbele de extincţie
pentru diferite pH-uri se intersectează în punctul izobestic; modificarea pH-ului se observă
prin virarea culorii), concentraţia soluţiei (apariţia a două puncte izobestice, datorită
concentraţiilor mari la care pot să apară asociaţii moleculare, cele două puncte izobestice
corespunzând monomerului şi dimerului, respectiv), temperatură (agitaţia termică inhibă
formarea dimerilor, aşadar creşterea temperaturii are efect invers decât cel al creşterii
concentraţiei), iradierea substanţei etc.
La trecerea radiaţiei electromagnetice printr-un mediu absorbant, o parte din lumina
incidentă este reflectată, o parte este absorbită, alta este împrăştiată şi o alta transmisă.
Am considerat I0 - intensitatea fascicolului incident, Ia - intensitatea fascicolului absorbit,

Ir - intensitatea fasciculului reflectat, Id - intensitatea fascicolului împrăştiat şi I - intensitatea
fascicolului transmis.
În cele ce urmează, vom neglija pierderile prin reflexie pe cele două suprafeţe ce
delimitează mediul absorbant dar şi pe cele prin împrăştiere, cu alte cuvinte, considerăm că
nu avem fascicul reflectat şi împrăştiat, astfel că putem scrie:
I0 = Ia + I
Astfel, transmisia este
absorbţia,
75
,
şi conform legii de conservare anterioară,
A% + T% =100
Variaţia intensităţii luminoase printr-un astfel de mediu este descrisă de legea Bouguer -
Lambert - Beer, valabilă pentru orice undă ce străbate un mediu adică: intensitatea
fasciculului luminos care străbate un mediu absorbant scade exponenţial cu densitatea
(concentraţia) mediului respectiv precum şi cu grosimea stratului străbătut. Matematic,
această lege se exprimă prin relaţia:
Mărimea ·c·l se numeşte absorbanţă (ABS), extincţie (notată E) sau densitate optică (D),
unde  este absorbtivitatea mediului (sau coeficientul de extincţie), care depinde de
lungimea de undă a radiaţiei utilizate, c este concentraţia soluţiei, iar l lungimea stratului de
substanţă traversat.
Pentru concentraţia este exprimată în grame per litru (g/l),  reprezintă coeficientul de
extincţie specifică (absorbtivitatea specifică) pentru lungimea de undă . Când exprimarea
concentraţiei este în moli pe litru, reprezintă coeficientul de extincţie molară (absorbtivitatea
molară).
ABS = E = ·c·l
sau
ABS = E = lg (100/T%)
Un spectru trasat în vizibil se traduce prin trasarea transmisiei sau absorbanţei unei soluţii
date în funcţie de lungimea de undă:
76
Curba de etalonare
Conform legii Bouguer - Lambert - Beer, pentru acelaşi tip de soluţie, la grosimi egale
ale stratului de străbătut şi la aceeași lungime de undă caracteristică:
Astfel, dacă se determină extincţiile (absorbanța) a două soluţii de acelaşi tip, una având
concentraţia cunoscută, concentraţia necunoscută se determină cu relaţia:
Deoarece relaţia este valabilă în general la concentraţii mici, pentru a verifica riguros
corectitudinea măsurătorii, se preferă trasarea curbei de etalonare pentru o soluţie de acelaşi
tip, dar cu valori diverse ale concentraţiei acesteia. Cunoscând concentraţiile la un număr de n
soluţii (c1...cn), numite şi etaloane, şi măsurând ABS-urile corespunzătoare, se trasează
graficul ABS = f(c).
ABS
ABSx
c x% c%
Determinarea concentraţiei necunoscute se poate face astfel de pe grafic, cunoscând
extincţia pentru soluţia respectivă.
Precizăm că determinările de concentraţie se efectuează la o lungime de undă ë fixată,
pentru că å (coeficientul de extincţie) depinde de lungimea de undă utilizată. În plus, pentru o
cât mai mare precizie, această lungime de undă trebuie fixată corespunzător unui maxim de
absorbţie (minim de transmisie) pentru substanţa dizolvată.
Descrierea spectrofotometrului
Spectrofotometrul prezintă un monocromator cu reglaj manual ce permite fixarea
lungimii de undă și un sistem de 5 fante ce reglează energia radiației ce cade pe detector, care
se modifică de asemenea manual, pe anumite domenii spectrale (energia radiaţiei
electromagnetice depinde de lungimea de undă). Fotodetectorul este o fotodiodă ce
transformă semnalul luminos în tensiune electrică, afișată pe ecran sub formă de transmisie.
P 1
F
S
C.F.
Sursă C
L Monocromator I
M
Fotodetector
Schema de principiu a aparatului
Elementele constituente sunt: sursa de lumină monocromatică (S), sistemul de lentile (L)
care are rolul de a colima un fascicul paralel și îngust și prisma (P) - componenta de bază a
77
monocromatorului. Cu ajutorul prismei se obţine lumină monocromatică într-un domeniu de

300  800 nm , adică aproximativ domeniul vizibil. D1 şi D2 sunt diafragme ce asigură
paralelismul razelor din fasciculul de lumină.
Cu C am notat cuva în care se aşează soluţia de cercetat. F reprezintă fantele/filtrele de
radiaţie, care limitează energia radiației ce cade pe detector. O alegere greșită a acestora duce
la blocarea ecranului (Err!). C.F. este celula fotoelectrică ce va transforma intensitatea
fasciculului luminos într-un semnal electric. Am mai notat prin I instrumentul de măsurare al
semnalului luminos ce cade pe detector. Valoarea acestuia este preluată de afișaj și
transformată în unităţi spectrofotometrice (Absorbanță – ABS sau Transmisie – T%).
Modul de lucru
Iniţial se trasează spectrul unei soluţii.

Pentru fiecare măsurătoare se verifică lungimea de undă şi detectorul – să fie în domeniul
spectral. Se reglează punctul de 0 (în transmisie) sau 100 (în absorbanţă) iar cuva trebuie pusă
cu transparenţa în fascicul
Nr.det.  (%) ABS

1 350
2 400
3 450
4 500
5 550
6 600
7 650
8 700
9 750
10 800
11 850
T%
 (nm)
Se prepară prin diluţii succesive, un număr de cinci soluţii de concentraţii cunoscute.
Se trasează curba de etalonare a soluţiei şi se poate determina concentraţia unei soluţii de
acelaşi tip, presupuse necunoscute.
78
Soluţia c%  caracteristică (nm) % ABS

1
2
3
4
5
6
ABS
c%
79
Ultrasunete
Clasificarea undelor sonore
Se poate face în funcţie de frecvenţă astfel:
1. infrasunete unde cu frecvenţa mai mică de 16 Hz;
2. sunete (percepute de urechea umană) cu frecvenţe între 16 şi 20.000 Hz;
3. ultrasunete cu frecvenţe mai mari de 20.000 Hz.
Ultrasunetele sunt produse de către unele animale cum ar fi liliecii sau delfinii şi
utilizate fie pentru orientare fie pentru comunicare. În practică ultrasunetele au numeroase
utilizări cum ar fi evidenţierea unor defecte în materiale (defectoscopia ultrasonică),
cartografierea fundului mărilor sau detectarea unor obiecte în imersie (sonarul), sablarea
(curăţirea) pieselor şi altele.
În medicină ultrasunetele sunt utilizate în scop de diagnostic (ecografie, ecografie
Doppler) sau tratament prin încălzirea unor ţesuturi, masaje în profunzime sau distrugerea
calculilor.
Pentru producerea ultrasunetelor se utilizează cel mai des efectul piezoelectric invers dar
poate fi folosit şi fenomenul magnetostrictiv. Efectul piezoelectric apare în cazul unor cristale
cum ar fi cuarţul şi constă în dilatarea sau contracţia cristalului sub acţiunea unei tensiuni
electrice. Dacă unui astfel de cristal îi aplicăm o tensiune alternativă cristalul se va dilata sau
contracta cu aceeaşi frecvenţă ca şi a tensiunii generând unde mecanice în mediul
înconjurător. Dacă frecvenţa tensiunii depăşeşte 20 kHz se vor genera ultrasunete. Acelaşi
cristal poate fi utilizat şi pentru detecţia ultrasunetelor prin efectul piezoelectric direct
(generarea de tensiuni electrice în urma contracţiilor şi dilatărilor produse de ultrasunete).
Efectul magnetostrictiv este asemănător cu cel piezoelectric doar că dilatările şi contracţiile
cristalelor se produc sub acţiunea unui câmp magnetic alternativ.
Fenomene ce apar la propagarea undelor sonore

Viteza cu care se propaga undele sonore este diferită în diferite medii depinzând de
proprietăţi cum ar fi elasticitatea şi densitatea mediului dar şi de temperatură. De exemplu
vitezele sunt de circa 340 m/s în aer, 1500 m/s în apa de mare şi 5000 m/s în oţel. În aer viteza
creşte uşor cu creşterea temperaturii. Pe măsura propagării undelor într-un mediu ele sunt
progresiv absorbite.
Absorbţia depinde atât de natura şi proprietăţile mediului cât şi de frecvenţa undelor şi
energia undei scade exponenţial cu distanţa parcursă de undă în mediu. Astfel sunetele sunt
relativ puţin absorbite de aer dar puternic absorbite în apă în timp ce ultrasunetele sunt mai
puternic absorbite în aer decât în apă. Există materiale, cum ar fi vata de sticlă, care absorb
foarte puternic undele sonore şi care sunt folosite pentru izolări fonice sau pentru
împiedicarea apariţiei reflexiilor de exemplu în sălile de concert.
Densitatea de energie a undelor scade pe măsura propagării lor atât datorită absorbţiei
cât şi datorită „împrăştierii“. Este de remarcat că ultrasunetele, având lungimi de undă mai
mici permit o focalizare mai bună (o împrăştiere mai mică).
Energia absorbită este disipată sub formă de căldură. Deci, în acelaşi mediu,
ultrasunetele vor disipa cu atât mai multă căldură cu cât frecvenţa lor este mai mare.
Deoarece ultrasunetele sunt folosite în medicină, atât în explorări funcţionale, cât şi în
terapie, trebuie să se ţină seama de acest efect important.
Reflexia undelor reprezintă schimbarea direcţiei de propagare a undelor la întâlnirea
suprafeţei de separaţie dintre două medii cu întoarcerea undei în mediul din care a venit. Dacă
sunetul reflectat este perceput distinct de sunetul direct fenomenul se numeşte ecou (fenomen
folosit în ecografie) iar dacă sunetul reflectat pare să prelungească sunetul direct fenomenul
se numeşte reverberaţie. Pentru percepţia distinctă a sunetului reflectat trebuie ca între emisia
sunetului şi recepţia sunetului reflectat să treacă cel puţin 0,1 s. Dat fiind faptul că viteza
sunetului în aer este de circa 340 m/s ecoul sonor nu va apare decât dacă obstacolul pe care
are loc reflexia se găseşte la o distanţă de minim 17 m de sursa care emite sunetul. În practică
80
reflexia poate fi folosită pentru măsurarea distanţelor (senzori de parcare cu ultrasunete) iar în
medicină pentru obţinerea imaginilor organelor interne în ecografie.
Efectul Doppler: acest efect apare atunci când sursa de unde se deplasează faţă de
observator sau observatorul faţă de sursă. Efectul apare şi în cazul reflexiei undelor pe un
obiect în mişcare. Efectul Doppler se manifestă prin modificarea frecvenţei undei conform
relaţiei:
 = 0 (1  v/c)
unde  reprezintă frecvenţa undei percepute (respectiv reflectate) 0 este frecvenţa undei
emise de sursă, v este viteza de deplasare a sursei, observatorului sau obiectului pe care are
loc reflexia iar c reprezintă viteza undei. Semnul „+“ reflectă situaţia în care sursa se
deplasează spre observator iar semnul „-“ cea în care sursa se îndepărtează (respectiv
apropierea sau îndepărtarea obiectului pe care are loc reflexia) )1. Pentru a putea fi pus bine în
evidenţă, trebuie ca viteza de deplasare să fie comparabilă ca ordin de mărime cu viteza
sunetului în mediul respectiv.
Datorita efectului Doppler, frecventa sunetului provenit de la sursa sonora care se

apropie pare mai mare decât frecventa reala, iar frecventa sunetului provenit de la sursa care
se îndepărtează pare mai mică decât frecvenţa reală. Fenomenul este folosit în determinarea
vitezei de deplasare a autovehiculelor (radar) iar în medicină în ecografia Doppler.
Difracția undelor sonore constă în ocolirea obstacolelor atunci când dimensiunea
acestora este comparabilă cu lungimea de undă a undei sonore. Ultrasunetele având lungimi
de undă mai mici decât sunetele nu vor putea ocoli decât obstacole de dimensiuni mici în
timp ce sunetele au lungimi de undă mari ocolind astfel obstacole de dimensiuni mari (ele nu
vor fi reflectate decât de obiecte de dimensiuni foarte mari). Difracţia face posibilă
recepţionarea undelor chiar şi atunci când între sursa sunetelor şi receptor se găsesc
obstacole.
Interferenta reprezintă fenomenul de suprapunere şi compunere a undelor. În urma
interferenţei se obţine o undă mai complexă sau, în cazul în care undele au aceeaşi frecvenţă,
o undă cu amplitudinea cuprinsă între suma şi diferenţa amplitudinilor celor două unde. În
acest ultim caz, dacă undele au aceeaşi amplitudine, acestea se pot anihila reciproc
(amplitudinea undei rezultante este 0) sau se pot întări reciproc (poate rezulta o undă cu o
amplitudine egală cu dublul amplitudinii fiecăreia din undele care interferă). Un caz
particular îl reprezintă interferenţa dintre unda incidentă şi unda reflectată caz în care unda
1
La frecvenţă mică sunetele sunt considerate grave – având acum lungime de undă mare; iar la frecvenţă mare,
se consideră mai ascuţite, cu lungime de undă mică.
81
rezultată se numeşte undă staţionară. De exemplu, în cutia de rezonanţă a instrumentelor

muzicale sunetele sunt întărite prin formarea undelor staţionare.
Rezonanţa reprezintă fenomenul de transfer al energiei între doi oscilatori care au
aceeaşi frecvenţă de oscilaţie. Absorbţia undelor poate fi explicată printr-un fenomen de
rezonanţă prin care energia undei este preluată de particulele din mediul străbătut.
Cavitaţia este un fenomen ce poate apare la propagarea ultrasunetelor în lichide şi
constă în apariţia în lichide, sub acţiunea ultrasunetelor, a unor bule de gaz în interiorul
acestora putându-se produce ionizări. Acest fenomen se explică prin dilatările şi
comprimările succesive rapide ce au loc în interiorul lichidului ceea ce duce la apariţia
bulelor de gaz, iar în interiorul bulelor ultrasunetele formează unde staţionare ce duc la
cumularea de energie şi apariţia ionizărilor (deşi ultrasunetele nu au energie suficientă pentru
a produce ionizări directe).
Măsurarea vitezei ultrasunetelor în aer (principiul sonarului)
Dispozitiv experimental: emiţător, detector, panou de ecou/reflexie, interfaţa calculator.

Schema geometrică a determinării vitezei undei sonore: T = Transmiţător, R = Receptor, Sc =
Panou de reflexive
Fereastra de reglaj (frecvenţa pulsurilor emise şi a intervalului tensiunii de detecţie)
82
Fereastra de analiză – măsurarea timpului pulsul emis – detectat
Nr. l = 2x l t t c c R SD
1.
2.
3.
4.
5.
6.
(R – corelaţia liniara experimental – teoretic; SD – abaterea pătratică)
Graficul dependenţei lungime ( l = 2x) - timp (t). Panta dreptei reprezintă viteza: l = c · t
83
Măsurarea absorbţiei ultrasunetelor în aer
Dispozitiv experimental: emiţător, detector, aparat de măsură
Scăderea presiunii exercitată de unda sonoră depinde exponenţial de distanţă:
p(x) = p(0) e–·x

p(0) – presiunea iniţială (lângă emiţător), p(x) – presiunea exercitată la distanţa x, şi  -
coeficientul de absorbţie al mediului (aer). Acesta din urmă depinde de frecvenţă,
temperatură, gradele de libertate ale moleculelor mediului şi de umiditatea acestuia.
Dependenţa tensiune (detector) – distanţă. Panta dreptei (porţiunea liniară a dependenţei)

reprezintă coeficientul de absorbţie al aerului în valoare absolută, , în condiţiile de laborator
Intensitatea undei depinde de pătratul presiunii acesteia, I ~ p2. Astfel, intensitatea undei
are expresia:
I(x) = I(0) e–2·x
Unda sonoră este considerată sferică pe distanţe mici (x < 0.7m) şi are caracteristicile
undei plane pentru distante mai mari.
84
Detectorul este un traductor presiune – tensiune electrică, astfel
U(x) = U(0) e–·x
 = 40 kHz; T = 20°C şi 50% (umiditate relativă1)

Tabel:
Nr. x x U U ln U   R SD
1.
2.
3.
4.
5.
6.
(R – corelaţia liniara experimental – teoretic; SD – abaterea pătratică)
Graficul dependenţei ln U – distanţă (x). Panta dreptei (porţiunea liniară a dependenţei)

reprezintă coeficientul de absorbţie al aerului în valoare absolută, , în condiţiile de laborator
1
Umiditatea relativă a aerului arată cantitatea de umezeală conţinută în aer raportată la cantitatea maxima ce
poate fi conţinută în teorie (ex, la o temperatură de 21°C, un m3 de aer poate conţine 20 de grame de vapori de
apă. Dacă la aceeași temperatură ar conţine practic 6g/m3, umiditatea este 6/20 · 100  30%)
85
Teste de evaluare finală

Test 1
1. Densimetrul - principiul de utilizare. Cum este marcata densitatea pe tija densimetrului
(unde sunt poziţionate valoarea maximă / minimă)? De ce?
2. Capacitatea calorica a calorimetrului C = Q/ΔT. Semnificaţie. Unitate de măsură.
3. Cât este masa unei picături de alcool dacă se scurg 50 de picături din 3 ml printr-un
stalagmometru, iar densitatea alcoolului este de aproximativ 800 kg/m3?
4. Căldura latentă de cristalizare a acidului salicilic este de aproximativ 20cal/g. Transformaţi
aceasta valoare în Jouli/kg.
5. Vâscozitatea a 2 lichide (apă şi alcool sanitar) se măsoară prin curgere cu vâscozimetrul
Ostwald capilar, după formula η = k·t·ρ. Precizaţi vâscozitatea alcoolului sanitar, dacă
timpul lui de curgere este de 2 ori mai mare decât al apei. (Se cunosc densitatea apei şi a
alcoolului sanitar ~ 0,9 g/cm3).
6. Cat hidrogen se degajă în urma hidrolizei unui gram de apă?
7. Indicele de refracţie - definiţie; unitate de măsură.
8. Citirea cu polarimetrul: Specificaţi semnificaţia mediului dextrogir. Citiţi indicaţia din
figură:
9. Microscopul - definiţie. Cum se determină factorul de mărire (grosismentul)? Ce

instrumentar, pe lângă microscop, necesită?
10. Trasaţi spectrul din următorul tabel: - specificaţi semnificaţia mărimilor. Stabiliţi de pe
grafic lungimea caracteristică a substanţei analizate cu spectrofotometrul.
λ (nm) 400 450 500 550 600 650 700
Abs 0,12 0,25 0,37 0,23 0,21 0,20 0,20
86
Test 2
1. Picnometrul. Cum se măsoară densitatea unei probe solide mici (sârmuliţă metalică)?
Descrieţi şi stabiliţi formula.
2. Căldura specifică a corpului, c = Q/(m ΔT). Semnificaţie. Unitate de măsură.
3. Presiunea maximă într-o bulă de aer este indicată de un manometru - tub U deschis - ce are
diferenţa dintre coloanele ce conţin apă de 3 cm. Cat este presiunea aerului în interiorul bulei
fată de cea atmosferică ? – specificaţi unitatea de măsură în care lucraţi.
4. Viteza ultrasunetelor este de aproximativ 340 m/s în aer. Cât este timpul de la emisie unui
semnal sonor la recepţia acestuia - în milisecunde, dacă spaţiul parcurs de sunet este de
aproximativ 2 m?
5. Specificaţi, pentru vâscozimetrul cu extrudere capilară, cât este timpul de scurgere al apei
dacă  = k · t · . (Se cunosc apă = 1cP, k = 0.01 cP/(g · cm3) şi   1 g/cm3).
6. Trasaţi grafic masa de hidrogen degajată la catod în experimentul Faraday (legile
electrolizei) în funcţie de sarcina Q ce strabate circuitul, conform tabelului. Ce semnificaţie
are panta dreptei, dacă legea este m = k I t = k Q ?
Q (Coulomb) m (g)
0 0
600 0.1
1200 0.2
16000 0.3
7. Cât este viteza luminii în apă dacă indicele de refracţie al acesteia este de 1,335 ? (În vid c
= 3·108 m/s).
8. Citirea cu polarimetrul: Specificaţi semnificaţia mediului levogir. Citiţi indicaţia din
figură:
9. Semnificaţia mărimilor l şi c în legea Lambert-Beer: ABS = 0 l c.

10. După etalonarea micrometrului ocular se obţine A = 0,0015 mm. Transformaţi această
valoare în m. Cât este diametrul celular văzut prin microscop dacă el corespunde la 8
diviziuni pe micrometrul ocular ?
87
Test 3
1. De ce la măsurarea densităţii cu densimetrul sau picnometrul trebuie specificată
temperatura de lucru? Ce influenţează aceasta?
2. Capacitatea calorică a unui calorimetru este echivalentul capacităţii calorice a 50 g de apă.
Să se calculeze capacitatea calorică respectivă dacă se cunosc căldura specifică a apei, 4,18
J/(g·grd) şi relaţiile de legătură Q = C · t = m · c · t).
3. Aplicaţi legea Laplace, p = 2 / r, pentru a afla raza bulei de aer, dacă manometrul - tub
U deschis - indică o denivelare de 2 centimetri, coloanele fiind pline cu apă (se dă apă = 72,8
mN/m şi apă).
4. Temperatura de cristalizare şi căldura latentă de cristalizare - semnificaţia mărimilor şi
unităţile de măsură.
5. Tabelul următor conţine datele reologice ale unul fluid, măsurate cu un vâscozimetrul
Rheotest.
Vit. de forfecare: G (s-1) Tens. de forfecare: τ (daP/s) η (daP)
2,1 3
3,05 4,5
3,9 6
5 7,4
6 9,1
Calculaţi vâscozitatea. Trasaţi reograma G = f (τ).
6. Daca sarcina ionului monovalent este de 1,6·10-19C, calculaţi cat va fi sarcina transportată
de unui mol de ioni monovalenţi (nr. Faraday).
7. Cat este refracţia atomică a hidrogenului dacă a oxigenului în molecula de apă este de 1,5
iar a apei este 3,7 (R moleculă =  R atom).
8. Citirea cu polarimetrul: Specificaţi semnificaţia mediului optic activ. Ce implică, din punct
de vedere structural, un astfel de mediu? Citiţi indicaţia din figură:
9. Ce spaţiu parcurge o unda sonoră în 5 ms dacă viteza se consideră 340 m/s?

10. Cum se modifică absorbanţa în legea Lambert-Beer (ABS = ε0 l c) dacă grosimea probei
creşte de 2 ori şi concentraţia scade de 4 ori?
88
Test 4
1. Precizaţi densitatea alcoolului butilic faţă de cea a apei, daca pe un tub U manometric, faţă
de interfaţa de separaţie dintre cele 2 lichide nemiscibile, o coloană de lichid are 15
centimetri şi cealaltă 12 de centimetri.
2. Calorimetrie. De ce se fierbe corpul solid în apă? Cine primeşte şi cine cedează căldură în
experiment, la introducerea corpului solid în calorimetru?
3. Tensiunea superficială – semnificaţie şi unitate de măsură. În metoda picăturilor de ce se
numără picăturile?
4. Realizaţi graficul temperaturii în funcţie de timp, conform datelor de mai jos, pentru o
substanţă cristalină. Stabiliţi de pe grafic temperatura de cristalizare.
t(°C) 120 116 111 110 109 101 93
τ(min.) 0 1,5 3 4,5 6 7,5 9
5. Transformaţi vâscozitatea de 10 cP în daP şi apoi în Poiseuille.
6. Explicaţi disocierea electrolitică a apei (tipul de ioni rezultaţi, migraţia acestora la
electrozi).
7. Calculaţi refracţia molară pentru apă dacă se cunoaşte indicele de refracţie al acesteia
(1,333) dar şi densitatea şi masa molară a acesteia:
n2 1 M
RM  2 
n 2 
8. Citirea cu polarimetrul: Ce semnificaţie au mărimile α, c şi l din legea Biot: α = k c l. Citiţi
indicaţia din figură:
9. Ce se înţelege prin micrometru ocular sau micrometru obiectiv? Cum se etalonează

micrometrul ocular?
10. Transmisia unei probe specrtofotometrice este de 10%. Cât este absorbanţa ABS? (ABS =
lg (100 / T%) ).
89
Test 5
1. Ce volum conţine un picnometru dacă gol are masa de 12g, plin cu alcool 25g, iar
densitatea alcoolului este de 800kg/m3?
2. Calorimetrul. Ce reprezintă? La ce se foloseşte?
3. Tensiunea superficială. Metoda bulelor. Ce se măsoară pe manometru? De ce?
4. Daca formula căldurii latente este λ = Q/m, cât este unitatea de măsură a acesteia în
sistemul internaţional ?
5. Dacă în experiment η = τ/G, precizaţi denumirea celor 3 mărimi implicate în relaţie.
6. Legile electrolizei m = k I t. În ce se măsoară constanta electrolitică k ?
7. Reprezentaţi grafic indicele de refracţie al mixturii apa / glucoza, conform tabelului.
Precizaţi de pe grafic cât este concentraţia dacă se măsoară un indice de refracţie de 1,359?
c (%) 5 20 30 40 60
n 1.336 1.342 1.349 1.353 1.362
8. Calculaţi puterea rotatorie a substanţei conform figurii, dacă lungimea tubului polarimetric
este de 200 mm iar concentraţia 20%. Se cunoaşte Legea Biot: α = k c l.
9. Cât este o diviziune pe micrometrul ocular (A) dacă 100 diviziuni de pe micrometrul
ocular corespund la 30 de pe micrometrul obiectiv? (Amintim ca micrometrul obiectiv
reprezintă 1 mm divizat în 100 de diviziuni.)
10. Absorbanţa ABS a unei probe spectrofotometrice este egală cu 1. Cât este Transmisia?
(ABS = lg (100 / T%) ).
90
Test 6
1. Un manometru conţine două lichide nemiscibile dintre care unul este apa şi celălalt
alcoolul butilic. Calculaţi densitatea alcoolului dacă înălţimea celor 2 coloane fată de
suprafaţa de separaţie este 6 respectiv 8 centimetri.
2. La polarimetru, cum se modifică – conform legii Biot  = k l c unghiul citit pentru aceeaşi
substanţă dextrogiră (glucoza) daca lungimea tubului polarimetric scade la jumătate şi
concentraţia creşte de 4 ori?
3. Cât parcurge un semnal sonor (ultrasunet) în aer în 2 ms dacă viteza sunetului se consideră
de 340 m/s?
4. .Ce volum conţine un picnometru dacă plin cu alcool cântăreşte 25g, (densitatea alcoolului
este de 0,8g/cm3) şi plin cu apă (densitatea apei 1g/cm3) cântăreşte 30 de grame?
5. Cat este grosismentul unui microscop dacă ocularul măreşte de 10 ori şi obiectivul de 20
de ori?
6. Specificaţi, pentru vâscozimetrul cu extrudere capilară, cât este constanta vâscozimetrică şi
unitatea de măsură dacă densitatea alcoolului este 0.8 g/cm3 şi timpul de scurgere al apei este
de 80 de secunde. Se cunosc  = 1,8 cP şi relaţia de legătură  = k·t·.
7. Citirea indicelui de refracţie cu refractometrul Abbé – precizaţi valoarea din figură:
8. La lungimea de undă caracteristică unei substanţe, absorbanţa este proporţională cu

concentraţia, conform tabelului:
ABS 0,21 0,41 0,53 0,71 0,83 0,92
c% 10 30 40 60 70 90
Reprezentaţi grafic.
9. Conform graficului anterior (Legea Lambert – Beer: Abs =  c l ) cât este concentraţia
substanţei dacă pentru aceasta se măsoară în aceleaşi condiţii absorbanţa de 0,36?
10. Precizaţi unghiul indicat de polarimetru, conform reglajului din figură:
α=?
0 10 20 30 40 50 60
0 10
91
Bibliografie
1. Radu Ţiţeica, Ioviţiu Popescu, Fizică generală, Vol. I, II, III, Editura Tehnică, Bucureşti
1971;
2. A. Popovici, T. Bella, P. Iosif, G. Suciu, Reologia produselor farmaceutice, Editura
Medicală - București, 1985;
3. A. Hristev, Probleme de termodinamică, fizică moleculară şi căldură, Bucureşti, 1988;
4. G. Steinbrecher, E. Ţugulea, M. Stanciu, Caiet de lucrări practice - Fizica atomului şi
moleculei, Universitatea din Craiova - Facultatea de Ştiinţe, Catedra de Fizică, Reprografia
Universităţii din Craiova, 1990;
5. Florea Uliu şi colectivul, Lucrări practice de fizică, Universitatea din Craiova - Facultatea
de Ştiinţe, Catedra de Fizică, Reprografia Universităţii din Craiova, 1991;
6. Constantin Corega, Mihai Marinciuc, Dan Andreica, Brînduşa Kervochian, Probleme şi
lucrări practice de fizică, Editura Studium - Cluj-Napoca, 1995;
7. Enciclopedia Universală Britannică Vol. 1-16, Editura Litera, 2010;
www.dexonline.ro;
8. Corneliu Georgescu, Doina Drăgănescu, Petru Crăciun, Caiet de lucrări practice de fizică
farmaceutică, UMF – „Carol Davila“ - Facultatea de Farmacie, Editura Tehnoplast Company
- Bucureşti, 1996;
9. J. Neamţu, P.G. Anoaica, Fizică – Lucrări practice de laborator, Editura Medicală
Universitară, Craiova, 2003;
10. P.G.Anoaica, S. Buzatu, E. Osiac, ,,Biofizică şi fizică medicală“, Editura Medicală
Universitară, Craiova, 2013
11. D. Ionescu, J. Vinersan, Biofizica Medicala – Curs, Editura Univ. „Carol Davila“,
Bucuresti, 2008
12. D. Ionescu, J. Vinersan şi colectivul, Biofizică – Lucrări practice, Editura Univ. „Carol
Davila“, Bucuresti, 2005.
92

LaboratorBiofizica PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LaboratorBiofizica PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea de Medicină şi Farmacie din Craiova

P.G. Anoaica S. Buzatu A. Costache E. Osiac

Editura Medicală Universitară

Motto: Măsură pentru măsură

Lucrarea este destinată studenţilor Universităţii de Medicină şi Farmacie din Craiova şi

organizat în următoarele părţi: Măsurători fizice şi Calculul erorilor, Reologie cu completări

de Densimetrie şi Termometrie, Fenomene superficiale, Calorimetrie, Electricitate şi

Electroliţi, Optică, Spectrofotometrie şi Ultrasunete.

curs, referitoare la secţiunile menţionate. Se urmăreşte clarificarea, înţelegerea, aprofundarea

şi fixarea cunoştinţelor teoretice, precum şi deprinderea „lucrului în laborator“ individual şi

Se porneşte de la prezentarea unui anumit fenomen fizic şi se continuă cu rezolvarea

prezentate exerciţii test, de verificare a cunoştinţelor şi a deprinderilor acumulate.

Lucrările şi exerciţiile din această lucrare au menirea să ofere studenţilor o modalitate de

lucrărilor şi chestionarelor de examinare.

Fişă de instructaj pentru prevenirea accidentelor

În laboratorul de biofizică se execută o serie de lucrări de laborator folosindu-se instalaţii

Student / Grupa: Semnătura:

Mărimi fizice şi unităţi de măsură

<F> = M <v>/t = M L t-2,

Mărime Simbol Unitate de măsură CGS Unitate de măsură SI

Ca relație de legătură e bine să amintim de ex. că 1Erg = 1 g cm2 s-2 = 10-7Newton

Mărimea Fizică = Valoarea · Unitatea de Măsură.

Dacă schimbăm unitatea de măsură, se schimbă automat valoarea măsurată:

Prelucrarea şi prezentarea datelor experimentale. Elemente de calculul erorilor

unde f(x) se numeşte funcţie de distribuţie a probabilităţilor sau densitate de probabilitate.

Funcţia de distribuţie a erorilor accidentale este distribuţia normală a lui Gauss

Subliniem faptul că teoria erorilor accidentale, fiind bazată pe calculul probabilităţilor, dă

Valoarea scalei de masură

Prelucrarea şi prezentarea rezultatelor măsurătorilor. Tabele şi grafice

V =V0 · (1+γ · t),

1/ = γ/ρ0 · t + 1/ρ0,

unde 0 - densitatea maximă a apei, la 4.2°C

Calcularea parametrilor dependenţei y = A · eB·x

Determinarea coeficientului de tensiune superficială

Fenomene de suprafaţă (superficiale) sunt utilizate atunci când ne referim la interfaţa

sau în cazul membranei sferice, Ps = 2 / R .

Se determină așadar tensiunile superficiale pentru 3 lichide a căror densitate se măsoară

Metoda de măsurare a presiunii maxime într-o bulă de aer

Metoda de măsurare a forţei superficiale

T = G + Fs sau greutatea aparentă a inelului, G = 2R

Raportând tensiunea superficială a unui lichid necunoscut faţă de apă,

Variația tensiunii superficiale în funcție de concentrația de surfactant

Măsurarea presiunii arteriale

Tensiometrul digital este un dispozitiv complet automat, care funcționează conform

Tensiometrul are manșon ajustabil, potrivit pentru o circumferință medie a brațului, de

Nr Ps (mmHg) Pd (mmHg) Puls (min-1)

Densimetria cuprinde metode şi procedee de determinare a greutăţii specifice a diferitelor

a) În metodele bazate pe aplicarea principiului lui Arhimede1 se urmăreşte determinarea

Această metodă serveşte la determinarea densităţii sângelui, cu o precizie suficientă.

La introducerea areometrului într-un lichid, acesta se scufundă cu rezervorul cilindric

Egalând presiunile hidrostatice la nivelul meniscului (ρapă g hapă = ρbenzen g hbenzen) şi

Reologie capilară: Vâscozimetrele Ostwald şi Ubbelöhde

O metodă de măsură a vâscozităţii în cazul lichidelor newtoniene utilizează vâscozimetrul

Consideram un lichid de volum V ce curge prin capilar, în timpul t. Curgerea se face în

Am notat cu  coeficientul de vâscozitate dinamică al lichidului.

Tip k Interval de vâscozitate Diametrul Volumul (cm3)

Vâscozităţile relative ale acestor lichide variază cu vârsta. De exemplu vâscozitatea

Există stări patologice provocate de creşterea vâscozităţii sângelui, determinată de

De aceea vrem să vedem comportarea vâscozităţii într-o soluţie şi dependenţa acesteia de

Vâscozimetrul Ubbelhöde Vâscozimetrul Ostwald

Trasarea reogramei. Vâscozimetrul Rheotest

Pentru a descrie rezistenţa fluidelor la curgere se foloseşte mărimea fizică numită

Viteza de rotaţie a cilindrului va fi proporţională cu viteza de forfecare a straturilor de