Chimie Anorganică - Nemetale

Conversie Chimie – Anul I

Conf. univ. dr. chim. Aurel TĂBĂCARU

E-mail: aurel.tabacaru@ugal.ro
 Programa
Capitolul 5. Chimia elementelor nemetalice
• Hidrogenul. Stare naturală, preparare, proprietăţi fizice, proprietăţi chimice, izotopi, hidruri.
• Grupa a 18-a a sistemului periodic. Caracterizare generală a grupei, starea naturală a gazelor
rare, preparare, proprietăţi fizice, proprietăţi chimice, întrebuinţări.
• Grupa a 17-a a sistemului periodic. Caracterizare generală a grupei, starea naturală a
halogenilor, preparare, proprietăţi fizice, proprietăţi chimice, întrebuinţări. Compuşii
halogenilor cu hidrogenul, oxigenul și metalele - obţinere, proprietăţi.
• Grupa a 16-a a sistemului periodic. Caracterizarea generală a grupei. Oxigenul - stare
naturală, preparare, proprietăţi fizice, proprietăţi chimice, întrebuinţări. Oxizi - clasificare,
structură, proprietăţi. Sulful și seleniul - stare naturală, extragere, proprietăţi fizice, proprietăţi
chimice, întrebuinţări. Compuşii sulfului și seleniului cu hidrogenul, oxigenul și metalele -
caracterizare, proprietăţi.
• Grupa a 15-a a sistemului periodic. Caracterizare generală a grupei. Azotul și fosforul -
stare naturală, obţinere, proprietăţi fizice, proprietăţi chimice, întrebuinţări. Compuşii azotului
și fosforului cu hidrogenul şi cu oxigenul - proprietăţi fizice, proprietăţi chimice, întrebuinţări.
• Grupa a 14-a a sistemului periodic. Caracterizare generală a grupei. Carbonul - stare
naturală, stări alotropice, proprietăţi fizice, proprietăţi chimice, întrebuinţări. Compuşii
carbonului cu hidrogenul, cu oxigenul şi alte elemente.
• Grupa a 13-a a sistemului periodic. Caracterizare generală a grupei. Borul - stare naturală,
stări alotropice, proprietăţi fizice, proprietăţi chimice, întrebuinţări. Compuşii borului cu
hidrogenul, cu oxigenul şi alte elemente.
 Bibliografie de studiu
1. C. D. Nenițescu, Chimie generală, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1972.

2. G. C. Constantinescu, M. Negoiu, C. Constantinescu, I.

Roșca, Chimie anorganică, Editura Tehnică, București, 1986.

3. I. Herinean, Chimie generală și anorganică, Editura

Universității din Galați, 1978.

4. A. Hîrtopianu, Chimie anorganică – Nemetale, Editura

Universității din Galați, 1999.

5. A. Tăbăcaru și S. Butan, Chimie generală – Note de seminar

și exerciții, Galați University Press, 2021.
 NEMETALE
• Nemetalele reprezintă grupul de elemente situate în colțul
din dreapta sus a Sistemului Periodic, în grupele 13-18.
 Caracteristici generale ale nemetalelor
• Se prezintă sub toate cele trei stări de agregare: gaze (H2, O2, N2,
Cl2 etc.), lichid (Br2) și solide (S, C, P, I2 etc.).
• La aspect sunt mate, nu reflectă razele luminoase.
• Marea majoritate sunt colorate.
• Nu conduc căldura și electricitatea. Excepție face grafitul, care
este un bun conducător electric.
• Densitatea nemetalelor variază în limite largi. Densitatea gazelor
se raportează la aer (densitate relativă), iar cea a lichidelor și
solidelor la apă.
• Temperatura de topire a nemetalelor variază în limite largi.
• Au solubilitate foarte diferită, atât în apă cât și în solvenți
organici.
• Unele nemetale prezintă fenomenul de alotropie (S, P, C etc.).
• Au tendința de a forma combinații covalente, în unele cazuri
polimerizate, iar unii compuși în stare lichefiată (NH3, HF, SO2 și
alții) au capacitatea de a se comporta ca solvenți neapoși.
 HIDROGENUL
❖ Simbolul: H
❖ Număr atomic: Z = 1
❖ Număr de masă: A = 1.000797

Hidrogenul are trei izotopi:

1 H protiu, simbol H , răspândire 99,95%

1
2 H deuteriu, simbol D, răspândire 0,015%
1
3 H tritiu, simbol T, radioactiv
1
 Scurt istoric

• T.B. Paracelsus – a preparat hidrogenul prin

acțiunea acizilor asupra ferului, numindu-l “aer
inflamabil”.
• J. Watt (1781) - prin combustie formează apa.
• A.L. Lavoisier l-a denumit hidrogen
formator de apă (idor = apa; gennao = a forma).
• Este primul element al sistemului periodic, cu cea mai simplă
configurație electronică: 1s1

• Ionizarea se poate realiza prin:

- cedare de electron
H – 1e- → H+ Eion = 13.53 eV (energie mare)
• Nici o specie chimică nu poate atrage complet electronul atomului
de hidrogen.
• H+ se formează prin descărcari electrice în tuburi vidate.
• În solutii apoase H+ se gaseste hidratat, sub forma ionului hidroniu,
H3O+:
H+ + H2O → H3O+ ΔH = - 1092,7 KJ/mol
Prezinta caracter reducator.

- acceptare de electron
H + 1e- → H- Ae = 0,716 eV (energie mare)
Prezinta caracter oxidant.
 Stare naturală
a) În formă liberă
❖ în gazele vulcanice - formate prin acțiunea vaporilor de apă asupra
rocilor la temperatură și presiune înaltă
❖ în gazele naturale și petroliere (SUA)
❖ în urma fermentațiilor la nivelul tubului digestiv a celulozei, a
glicerinei, zahărului din lapte (Bacillus subtilis)
❖ în gazele degajate de plante
❖ în atmosferă 0,01% (Claude – 1909)
❖ în cromosfera soarelui – flăcări gigantice de H
❖ în nebuloase - stelele albe - primul stadiu de evoluție a unui astru –
conțin H ce trece în He, iar stelele albastre - stele reci – conțin H2

b) în formă combinată
❖ regnul animal și vegetal
❖ în cantitate mică, la suprafața pământului 1%,
apa naturală – a 9-a parte din greutatea apei
❖ hidrocarburile naturale
 Metode de obținere
1. Metode de laborator
a) Descompunerea chimică a apei
Toate elementele care unindu-se cu aceeași cantitate de oxigen degajă
mai multă caldură decât hidrogenul, descompun apa cu degajare de
hidrogen.

- Metalele alcaline descompun apa la temperatura camerei:

2Na + 2 H2O → 2NaOH + H2 (hidrogenul se aprinde cu flacără
galbena - vapori de sodiu)
2K + 2 H2O → 2KOH + H2 (hidrogenul se aprinde cu flacără
violet - vapori de potasiu)
- Metalele alcalino-pământoase descompun apa la temperatura de 70 0C:
Ca + 2H2O → Ca(OH)2 + H2
Mg + 2H2O → Mg(OH)2 + H2
- Aluminiul nu reacționează cu apa datorită peliculei de Al2O3. Reacția
are loc dupa amalgamare cu Hg2(NO3)2:
Al + 3H2O → Al(OH)3 + 3/2H2
 Metode de obținere
1. Metode de laborator
a) Descompunerea chimica a apei

- Ferul descompune apa la temperaturi ridicate (900 0C):

Fe + 4H2O → Fe3O4 + 4H2
Sub aceasta temperatura au loc reacțiile:
Fe + 2H2O → FeO + H2
3FeO + 2H2O → Fe3O4 + H2
- Dintre nemetale descompun apa B, Si, P și C:
P4 + 16H2O → 4H3PO4 + 10H2 (reacția are loc la 400-600 0C,
pe catalizator de Cu)
C + H2O → CO + H2 (formarea gazului de apă, reacția are loc la peste
500 0C)
Reactiile secundare sunt:
CO2 + C → 2CO
CO + H2O → CO2 + H2 (reacția are loc în prezență de Co, Ni, Fe, Mn)
 Metode de obținere
1. Metode de laborator
b) Acțiunea metalelor asupra acizilor
Multe metale reacționează cu acizii diluați rezultând săruri și eliberând hidrogen:
Zn + 2HCl → ZnCl2 + H2
Zn + H2SO4 → ZnSO4 + H2

c) Actiunea metalelor asupra hidroxizilor alcalini

Metale precum Be, Zn, Al, Ga, Sn și Pb reacționează la cald cu soluție de NaOH,
eliberând hidrogen:
Zn + 2NaOH + 2H2O → Na2[Zn(OH)4] + H2
Al + NaOH + 3H2O → Na[Al(OH)4] + 3/2H2

d) Descompunerea hidrurilor metalice

Hidrurile metalelor alcaline și alcalino-pământoase reacționează cu apa la rece
(cele de Na și K reacționează cu incandescență). Hidrolitul, CaH2 furnizează 1m3
hidrogen/kg:
CaH2 + H2O → Ca(OH)2 + H2
 Metode de obținere
2. Metode industriale
a) electroliza apei = descompunerea apei cu ajutorul curentului
electric.
• Apa pură nu este un foarte bun conducător electric, dă un curent foarte slab
de hidrogen la catod și de oxigen la anod. Pentru cresterea conductibilitatii, apa
fie se acidulează (10%) cu H2SO4 sau H3PO4 când se folosesc electrozi de Pt,
fie se alcalinizează (30%) cu NaOH când se folosesc electrozi de Fe – procedeu
mai frecvent folosit.
• Spațiul catodic se separă de cel anodic prin diafragmă de azbest, pentru
împiedicarea difuziei gazelor.
• Disocierile care au loc sunt:

NaOH → Na+ + HO-; HOH → H+ + HO-

La anod (A, +): 2HO- - 2e- → 2HO; 2HO → H2O + 1/2O2
La catod (K, ‒): 2H+ + 2e-→ 2H 2H → H2
• La conducerea curentului electric participă și ionii Na+ care
cu ionii HO- refac permanent hidroxidul de sodiu.
 Metode de obținere
2. Metode industriale
b) Reducerea apei cu carbune
• Vaporii de apă se trec peste cărbune înroșit, la temperatură de 1050 0C, când se
formează “gazul de apă”:
C + H2O CO + H2 ΔH = 34 KJ/mol
La temperaturi mai joase are loc reacția:
2CO C +CO2 ΔH = - 40,8 KJ/mol

• Prin activarea vaporilor de apă, în prezența unui catalizator (Fe2O3 activat cu Cr2O3
sau NiO) la 350 0C aproape tot oxidul de carbon format trece în dioxid de carbon,
conform reacției:
H2O + CO H2 + CO2 ΔH = -10,1 KJ/mol
Dioxidul de carbon se elimină trecându-l prin soluție de NaOH, conform reacției:
2NaOH + CO2 → Na2CO3 + H2O

AVANTAJ – din produse ieftine – cărbune și apă – se obține gazul de apă care
conține el insuși H2 și poate fi folosit în sinteze sau poate fi separat în componenți.
 Metode de obținere
2. Metode industriale
c ) reducerea apei cu fer
Ferul descompune apa la temperaturi ridicate (900 0C):
Fe + 4H2O → Fe3O4 + 4H2 ΔH = -38,4 KJ/g
Sub această temperatură au loc reacțiile:
Fe3O4 + 4CO → 3Fe + 4 CO2 ΔH = -3 kcal/g
Fe3O4 + 4H2 → 3Fe + 4H2O ΔH = 38,4 kcal/g

d) cracarea hidrocarburilor naturale sau artificiale

Reacția are loc la 1000 0C și poate fi condusă în fază omogenă sau eterogenă (în
prezență de Fe sau Pt):
CH4 C + 2H2 ΔH = -17,87 kcal/g
Arderea unei părți din metan duce la formarea de CO2 și H2O.
Conversia metanului cu apa favorizează formarea hidrogenului:
CH4 + 2H2O CO2 + 4H2
Reacția are loc și la temperatura arcului electric, 3000 0C și poate rezulta:
2CH4 C2H2 + 3H2
 Metode de obținere
3. Producerea biologică a hidrogenului

• este o metodă de descompunere fotobiologică a apei

cu ajutorul algelor verzi.
• este condusă într-un fotobioreactor închis bazat pe
producerea hidrogenului ca și combustibil solar de
către algele verzi.
• algele produc hidrogen doar în anumite condiții.
• s-a descoperit că dacă algele Chlamydomonas
reinhardtii sunt private de sulf trec de la producerea de
oxigen, ca în fotosinteza normală, la producerea de
hidrogen.
• enzima responsabilă pentru acest proces este
hidrogenaza.
 Proprietăți fizice
• la temperatură obișnuită este gaz incolor, inodor, insipid.
• are punctul de fierbere de –253 °C.
• raza covalentă a moleculei diatomice este 0,74∙10-8 cm.
• molecula este diatomică, formată printr-o legatură de tip σs-
s.
• este cel mai ușor dintre toate gazele, de 14,5 ori mai ușor
decât aerul, difuzează prin orificii mici în alte gaze și se
încălzește.
• densitatea în raport cu aerul este d = 0,06948 g/cm3.
• când presiunea tinde la zero, devine un gaz perfect.
• este foarte puțin solubil în apă, coeficientul de absorbție
medie este 0,02 până la 20 0C. Este mai solubil în alcool,
cloroform, benzen, nitrobenzen.
 Proprietăți chimice
• fiind primul element al sistemului periodic, are o poziție
specială în rândul elementelor;

• este electropozitiv sau electronegativ, stabilind legături

covalente sau mai mult sau mai puțin ionice;

• formează legături puternice cu următoarele elemente:

a) halogenii
b) oxigenul, sulful, seleniul, telurul
c) azotul, fosforul
d) carbonul
e) metalele
a) Reacția cu halogenii are loc în funcție de reactivitatea acestora, astfel:
• Cu fluorul gazos reacția are loc la rece, în absența luminii:
H2 + F2 → 2HF ΔH = -64,0 ±1 kcal

• Cu clorul reacția se petrece, fie la temperatura de 400 0C fie la temperatura

ambiantă, dar în prezența luminii, prin mecanism radicalic înlănțuit:
H2 +Cl2 → 2HCl hυ
Reacția de inițiere: Cl2 → 2Cl∙
Reacții de propagare: H2 + Cl∙ → HCl + H∙
H∙ + Cl2 → HCl + Cl∙
Reacții de întrerupere: H∙ + H∙ → H2
Cl∙ + Cl∙ → Cl2
H∙ + Cl∙ → HCl

• Cu bromul reacționează la încălzire și iluminare puternică:

H2 + Br2 → 2HBr

• Cu iodul reacționează la temperatură mai mare de 200 0C, în prezența

azbestului platinat:
H2 + I2 → 2HI
b) Reactia cu oxigenul are ca produs de reacție apa în stare de vapori. Reacția
se produce la flacără sau scânteie electrică:
2H2 + O2 → 2H2O ΔH = -58 kcal/mol
Viteza de reacție crește cu temperatura, iar vaporii de apă, datorită căldurii se
descompun exploziv. Amestecul de H2 si O2 este supranumit “gaz detonant”.

Aplicație practică - suflătorul oxihidric

Este construit din două tuburi efilate concentrice, prin cel interior se
trimite O2 iar prin cel exterior se trimite H2.
Temperatura flăcării este 2700 0C dacă se folosește O2 și 2000 0C dacă se
folosește aer în locul oxigenului.
Utilizare: tăierea sau sudarea metalelor greu fuzibile.

• Având caracter reducător, extrage oxigenul și din combinații:

CuO + H2 → Cu + H2O

• Reacția cu sulful și seleniul are loc la 250 0C, iar cu telurul la 400 0C:
H2 + S → H2S
H2 + Se → H2Se
H2 + Te → H2Te
c) Reacția cu azotul are loc la temperatura de 300-600 0C și presiune de
1000 atm, în prezență de catalizatori:
3H2 + N2 2NH3

d) Reacția cu carbonul are loc la temperatura de 1200 0C când se formează

metanul, iar la temperatura arcului electric se formeaza acetilena:
2H2 + C → CH4
H2 + 2C → C2H2
e) Cu metalele formează hidruri metalice ionice.

Combinațiile binare ale hidrogenului cu diferite elemente se

numesc hidruri, care pot fi:
- hidruri ionice (cu metale puternic electropozitive);
- hidruri moleculare (cu elementele din grupele 13-17);
- hidruri interstițiale (cu metale tranziționale)
1. Hidrurile ionice sunt combinații cu metalele puternic electropozitive, cum ar
fi metalele alcaline, alcalino-pământoase și lantanidele.
Hidrurile ionice sunt combinații foarte reactive din punct de vedere chimic,
datorită afinității relativ mici a hidrogenului pentru electron.
Unele hidrurile ionice se aprind spontan în aer, foarte probabil datorită
hidrolizei determinate de vaporii de apă prezenți în atmosferă.
KH + H2O → KOH + H2
Hidrurile de magneziu și beriliu prezintă un anumit caracter covalent. Ambele
sunt solide, nevolatile, insolubile în solvenți organici.

2. Hidruri moleculare formează elementele din grupele 13-17. Metalele din

aceste grupe, cu exceptia taliului, formează hidruri asemănătoare hidrurilor
nemetalelor. Reacția directă are loc uneori cu degajare de caldura (F2, Cl2, O2), iar
alteori cu absorbție de căldură (N2, S, P). La solubizare dau soluții acide.

3. Hidruri interstițiale formează metalele tranziționale. Sunt solide cu caracter

metalic, conductibilitate termică și electrică, compoziție variată și
nestoechiometrică. Hidrogenul, având volum mic pătrunde în interstițiile rețelei
cristaline a metalului. Aceasta poate duce la rearanjarea atomilor metalici într-un
alt tip de rețea. Utilizare: tehnologia semiconductorilor, metalurgia pulberilor,
tehnica nucleară – moderatori de neutroni.
 Utilizările hidrogenului
• gaz de umplere pentru baloane
• sursă de energie:
- sudură cu arc de hidrogen
- combustibil pentru rachete
- combustibil pentru avioane cu reacție
- combustibil pentru motoare cu ardere internă
- combustibil în pile de combustie pentru mijloace de
transport, aparate portabile și centrale pentru clădiri
- combustibil în centrale nucleare de fuziune
• materie primă în procesul de reducere a minereurilor
• materie primă în procesul de fabricare a amoniacului
• materie primă în procesul de hidrogenare a cărbunelui,
grăsimilor, materialelor sintetice
• agent de răcire
• criogenie
• gaz pentru scufundare la mare adâncime
Grupa a 18-a a sistemului periodic
al elementelor (grupa gazelor rare)
 Caracterizare generală
Configurația electronică
K L M N O P
Z Elementul
s s p s p d s p d f s p d f s p

2 Heliu (He) 2

10 Neon (Ne) 2 2 6

18 Argon (Ar) 2 2 6 2 6
1
36 Kripton (Kr) 2 2 6 2 6 2 6
0
1 1
54 Xenon (Xe) 2 2 6 2 6 2 6 - 2 6
0 0
1 1 1 1
86 Radon (Rn) 2 2 6 2 6 2 6 2 6 - 2 6
0 0 4 0
- gazele rare formează o familie omogenă caracterizată printr-o mare inerție chimică
datorată configurației electronice a stratul exterior - 8e- octet, excepție He cu 2e- dublet.
- formula generala ns2np6, n = 2 – 7.
- reprezintă grupa zero având valența zero sau grupa a 18-a.
 Scurt istoric
• H. Cavendish (1785) a supus descărcărilor electrice un amestec de aer și
oxigen în contact cu o soluție de hidroxid alcalin într-un tub de sticlă, pe o cuvă
de mercur.
Azotul se combină cu oxigenul formând oxid de azot, care în mediul alcalin trece
în dioxid de azot care formează azotiți și azotați. Eliminând excesul de oxigen cu
polisulfura de potasiu rezultă un reziduu egal cu 1/120 din volumul de aer inițial.
Acesta nu era altul decât argonul. Descoperirea a rămas nevalorificată aproape
un secol.

• J.W. Rayleigh (1892) a măsurat densitatea azotului atmosferic, constatând o

diferență în plus de 0,1% față de azotul din combinații.
Un litru de azot atmosferic cântărește 1,2572 g, iar un litru de azot obținut din
combinatii cântărește 1,2511 g. Diferența s-a interpretat pe baza existenței în
aerul atmosferic a unui gaz mai greu decât acesta.

• Ramsay (1894) a anunțat existența în aer a unui gaz nou, în proportie de 1% pe

care l-a denumit argon (a = fără; ergon = enegie) datorita inerției sale chimice,
“triumful celei de 3-a zecimale”.
 Scurt istoric
• J. Janssen (1868) a evidențiat în protuberanțele solare o nouă linie galbena (D3)
în vecinătatea liniilor D1 și D2.
• G. Rayet (1869) a presupus că această nouă linie aparține unui nou element
pentru care Frankland și Lockyer au propus numele de heliu (elios = soare).

• Ramsay și Rayleigh (1895) l-au descoperit și într-un minereu uranifer, și anume

cleveitul (UO2).

• Ramsay (1898) a presupus că gazele care prezentau inerție chimică mare,

proprietăți spectrale proprii, sunt monoatomice, au mase atomice între 4 și 40,
constituie o nouă familie a sistemului periodic, așezată între halogeni și metalele
alcaline – numindu-le grupa elementelor zero valente.

• Ramsay și Travers (1898) au separat prin evaporare lentă a aerului lichid două
gaze mai grele decât argonul, kriptonul (kriptos = ascuns) și xenonul (xenos =
străin).

Se consideră gaze rare, inerte, nobile, monoatomice, elementele:

He, Ne, Ar, Kr, Xe, Rn.
Starea naturală

Toate gazele rare, cu excepția Rn (radioactiv), se găsesc în natură.

Gazul % volum % grame

Ar 0,932 1,285
Ne 1,5·10-3 1·10-4
He 5·10-4 7·10-5
Kr 1·10-4 3·10-4
Xe 1·10-5 4·10-5
 Metode de obținere
❖ În Europa - distilare
fracționată a aerului lichid
pentru Ne, Ar, Kr, Xe
❖ În S.U.A. – separare
industrială din gazele
naturale (cca. 1% He)
pentru He
❖ purificarea de N2, O2, CO2, CO
- prin absorbție pe substanțe
chimic active
❖ descărcări electrice în vapori
de metale alcaline
❖ arc electric deasupra unei
soluții de hidroxid de potasiu
❖ He la scară industrială se
obține din minerale ce conțin
He, cum ar fi: cleveitul (UO2),
thorianitul (ThO2) sau
monazitul prin atacare cu acizi.
Heliul

Simbol: He Z=2 A=4 Masa atomică = 4,0026

S-a identificat prin spectrul său de emisie.

Se găsește în:
- cromosfera soarelui și în stelele cele mai calde, sub formă ionizată
- în unii meteoriți
- în gazele naturale din pământ, unde conținutul nu este constant căci
se poate forma din elementele radioactive
- în apele termale, apele mărilor, oceanelor, râurilor, ape de ploaie
- în gazele vulcanice

Cantitatea cedată anual atmosferei provine din

dezintegrările radioactive.
Neonul

Simbol: Ne Z = 10 A = 20 Masa atomică = 20,183

Se găsește în:
- stele, într-o proporție mai mică decât heliul
- aerul atmosferic, în proporție de 1,8x10-3 % vol.
- apele mărilor, oceanelor, râurilor, apa de ploaie, unele ape termale
- unele gaze petroliere – in cantitate mica
- gazele vulcanice
- alături de heliu, dar în cantitate mult mai mică, cu excepția
mineralelor radioactive.
Argonul

Simbol: Ar Z = 18 A = 40 Masa atomică = 39,948

Se găsește în:
- aer, este cel mai abundent gaz rar din aer
- dizolvat în ape, în apa de mare
- gazele ce însoțesc izvoarele minerale (de 3x în plus sau în
minus față de aer)
- unele gaze petroliere nord-americane
- minerale și roci
- sângele unor animale, în lapte, în organele unor pești care
trăiesc pe fundul mărilor
Kriptonul
Simbol: Kr Z = 36 A = 84 Masa atomică = 83,80

Se găsește în:
- aer
- gazele izvoarelor minerale
- mineralul iodargirit
- Kr și Xe s-au pus în evidență în produșii de fisiune ai uraniului

Xenonul
Simbol: Xe Z = 54 A = 129 Masa atomică = 131,3

Se găsește în:
- aerul atmosferic
- gazele izvoarelor termale
- gaze petroliere nord-americane
- produșii de fisiune ai uraniului
Radonul

Simbol: Rn Z = 86 A = 222 Masa atomică = 222

Se găsește în:

- degajări ale substanțelor radioactive existente în sol

- unele gaze naturale (SUA)
- cantități mici în apele râurilor și oceanelor
- unele izvoare termale din Japonia
- în fumerolele vulcanice
 Proprietăți fizice
Proprietatea He Ne Ar Kr Xe
Densitate 0.138 0.683 1.387 2.841 4.448
(față de aer)
p.f. 0C -268.78 -245.83 -185.75 -153 -107

p.t. 0C -272.1 -248.49 -189.15 -156.5 -111.4

Cp/Cv 1.66 1.64 1.68 1.69 1.67

Solubilitate 0.0096 0.022 0.057 0.11 0.24

(la 0oC)
Potențial de 24.47 21.47 15.68 13.94 12.06
ionizare
Temp 5.3 44.5 150.8 210.7 289.2
critică (K)
Pres. critică, 2.3 27.8 48 54.3 58.2
atm
Linii 5876 5873 6932 5871 4671
spectrale, Å
 Proprietăți fizice
- în condiții normale sunt gaze incolore, inodore, insipide.
- punctele de topire și punctele de fierbere cresc de la He la Rn, fiind
cu atât mai joase cu cât masa atomica este mai mică; He are p.t. și p.f.
cel mai scăzut, foarte aproape de zero absolut (1926).
- presiunea critică și densitățile cresc de la He la Rn.
- molecula gazelor rare este monoatomică și se poate deduce din
raportul Cp/Cv sau prin determinarea ordinului de legatură că are
valoarea zero.

Proprietăți chimice
Reactivitatea gazelor rare crește odata cu cresterea nr. atomic, Z.

Nu s-au putut obține combinații stabile pentru He, Ne, Ar.

Mai târziu au fost puși în evidență unii compuși moleculari ai Ar, Kr,
Xe cu apa: Ar·5H2O; Ar·6H2O; Kr·5H2O; Xe·nH2O; Xe·6H2O
 Halogenuri ale gazelor rare
Kr are două fluoruri:
- KrF2 difluorura de kripton
S-a preparat prin iradierea unui amestec de Kr și F2 în exces ușor,
la temperatura de –150 0C, cu ajutorul unui fascicul de e-. Reacția
s-a realizat în vas de Ni.
Este o substanță cristalină, incoloră, sublimează în vid la –40 0C
fără descompunere.

- KrF4 tetrafluorura de kripton

S-a preparat supunând descărcărilor electronice un amestec de Kr
și F2 în raport de 1:2 la temperaturi între –189,16 și –267,16 0C si
presiune între 7 și 12 mmHg.
 Xe formeaza trei fluoruri:
- XeF2 difluorura de xenon
XeF2 se prepară prin iradierea unui amestec de Xe și F2 cu lumină
UV, într-un vas de nichel cu fereastră de safir sintetic. Difluorura
obținută este impurificata cu o mică cantitate de tetrafluorura.
- XeF4 tetrafluorura de xenon
- XeF6 hexafluorura de xenon

Toate fluorurile xenonului sunt reduse de H2:

XeF4 + 2H2 → Xe + 4HF

Au proprietăți oxidante – pun în libertate I2 din soluții de KI:

XeF4 + 4KI → Xe + 2I2 + 4KF
XeF4 + 4Hg → Xe + 2Hg2F2

RnF2 difluorura de radon este solidă, nevolatilă, deosebindu-se prin

aceasta de compușii analogi ai Kr și Xe.
 Intrebuințările gazelor rare
Heliul
- fiind neinflamabil (nu arde și nu difuzează prin învelișul balonului) s-a folosit
în locul hidrogenului la umplerea baloanelor în meteorologie sau scopuri
militare.
- în amestec cu oxigenul se folosește în terapia bolnavilor de plămâni.
- termometrul cu He – principalul instrument pentru măsurarea temperaturilor
joase.
- He lichid cu p.f. = –268,944, obținerea celei mai joase temperaturi – studii de
conductibilitate electrică, cercetări magnetice, biologice și chimice.
- reclame luminoase în tuburi de descărcare cu tensiune inaltă - lumina de
culoare roz.
- Amestecul He, Ne, Ar – lămpi redresoare de curent, lămpi indicatoare de
tensiune, lămpi cu filament de tantal.
- gaz purtător în cromatografie de gaz-lichid.
-în amestec cu O2 (15-21%) ca gaz de respirat în scufundările marine.
- Amestecul de He+Ne – lasere cu gaz.
Neonul – tuburi pentru reclame luminoase – lumina este de culoare
rosie-oranj. La amestecare cu alte gaze inerte permite schimbarea
culorii. În tuburile cu neon iau naștere radiații UV care în reacție cu
substanțele depuse pe pereții tubului dau lumină apropiată de cea a
zilei.

Argonul – dupa 1925 a substituit azotul din becurile cu filament de

W incandescent.
- lămpile incandescente ale minerilor
- in amestec cu mercurul produce la incandescență descărcări
luminoase de culoare albastru-verzui
- în metalurgie – sudură cu arc în atmosfera inerta
- la studiul razelor gamma și a radiațiilor cosmice – contoarele
Geiger-Muller
- crearea de atmosfere inerte pentru reacții chimice
Kriptonul
- tuburi luminoase pentru reclame – lumina albastră pală
- amestecul Kr + Xe lămpi cu incandescență economice
- în roentgeno-diagnosticare, fiind mai puțin transparent

Xenonul
-umplerea camerelor de ionizare
- absoarbe puternic particulele cu viteză mare

Radonul
- ca și radiul, în curie-terapie
- acțiunea apelor termale se atribuie cantităților mici de radon
- asociat cu Be servește ca sursă de neutroni