m04 Chimanorganica

Chimie Anorganică
3. ASPECTE DIN CHIMIA UNOR ELEMENTE ŞI

COMPUŞI ANORGANICI
3.1 Hidrogenul
Caractere generale şi stare naturală
Hidrogenul este elementul cel mai răspândit din Univers, fiind componentul Hidrogenul a fost
principal al Soarelui şi stelelor. Pe Pământ se găseşte sub formă de compuşi descoperit de chimistul
anorganici (apă, acizi) sau organici (petrol, gaz metan, grăsimi etc.). Alături de englez Henry Cavendish,
carbon, oxigen şi azot este un component important al plantelor şi animalelor. în 1766, în urma tratării
Ca element chimic, hidrogenul ocupă primul loc în sistemul periodic deoarece are unor metale active cu
un singur electron în învelişul electronic. Acesta este un amestec de trei izotopi: acid sulfuric.
protiu (hidrogen uşor), deuteriu (hidrogen greu) şi tritiu (hidrogen supergreu).
Datorită configuraţiei electronice, 1s1, hidrogenul prezintă o stabilitate redusă şi
în condiţii normale, formează molecule diatomice, H2 (dihidrogen), în care cei
doi atomi sunt legaţi printr-o legătură covalentă nepolară.
Metode de obţinere
a) Reformarea metanului şi a hidrocarburilor uşoare este procesul prin care
metanul sau alte hidrocarburi uşoare reacţionează cu vapori de apă cu formarea
unui amestec de CO şi H2, reacţie care are loc în prezenţă de diferiţi catalizatori.
CH4 + H2O → CO + 3H2
Se poate obţine hidrogen şi din combustibili fosili, prin piroliză (descompunere
termică în absenţa aerului).
b) Arderea cărbunelui cu vapori de apă conduce la obţinerea gazului de apă,
amestec echimolecular de monoxid de carbon şi hidrogen. Pentru îndepărtarea
monoxidului de carbon, gazul de apă se tratează cu vapori de apă în prezenţa unui
catalizator de oxid feric.
C + H 2O CO + H2
(CO+H2) + H2O 450°C CO + 2 H
2 2
25 atm
c) Electroliza apei cu electrozi de grafit. Prin electroliza apei la care se adaugă

mici cantităţi de acid sau bază pentru creşterea conductibilităţii electrice, se
obţine hidrogen pur (99,9%), dar procedeul este energointensiv. De asemenea,
hidrogenul se obţine ca produs secundar la electroliza saramurii (vezi capitolul
3.2).
2H2O H3O+ + HO-

catod (-) H3O+ → 1/2H2 + H2O
anod (+) 2HO- → 1/2O2 + H2O Reacţia dintre metalele
d) Reacţia dintre metale active şi acizi. Pentru obţinerea hidrogenului nu se pot active şi acizi este o
folosi metale foarte active, deoarece reacţia devine violentă. metodă convenabilă de
obţinere a hidrogenului
M + 2HCl → MCl2 + H2↑ (M=Zn, Fe, Mg etc.) în laborator, însă
nerentabilă din punct de
2Al + 6HCl → 2AlCl3 + 3H2↑ vedere economic.
M + H2SO4 (diluat) → MSO4 + H2↑ (M=Zn, Fe, Mg etc.)
e−Chimie 63
Chimie Anorganică
e) Reacţia dintre metale active şi apă. Metalele alcaline datorită caracterului
puternic electropozitiv, reacţionează violent cu apa, reacţia fiind însoţită de
degajare de căldură. În cazul Ca sau Fe, reacţia poate fi controlată şi decurge
numai la încălzire.
M + H2O → MOH + 1/2H2↑ (M=Li, Na, K)
Ca + 2H2O → Ca(OH)2 + H2↑
3Fe + 4H2O → Fe3O4 + 4H2↑ (la 450 °C)
f) Reacţia dintre metale cu caracter amfoter (Al, Zn etc.) sau semimetale şi
hidroxizii alcalini. Această reacţie a fost folosită ca sursă mobilă de hidrogen în
cel de al II-lea război mondial.
Al + NaOH + 3H2O → Na[Al(OH)4] + 3/2H2↑
tetrahidroxoaluminatul de sodiu
Zn + 2NaOH + 2H2O → Na2[Zn(OH)4] + H2↑
tetrahidroxozincatul de sodiu
Si + 2NaOH + H2O → Na2SiO3 + 2H2↑
silicat de sodiu
Tot ca sursă mobilă de hidrogen se utilizează unele hidruri ionice, de exemplu
CaH2 sau MgH2 care, prin hidroliză, eliberează hidrogen.
CaH2 + 2H2O → Ca(OH)2 + H2 ↑
Proprietăţi fizice
Hidrogenul este un gaz incolor, inodor, insipid, foarte uşor (este cel mai uşor
element), foarte puţin solubil în apă, inflamabil. Acesta este singurul gaz bun
conducător de căldură şi datorită volumului specific mic poate trece cu uşurinţă
prin materiale poroase.
Proprietăţi chimice
În condiţii normale, hidrogenul este puţin reactiv, datorită energiei mari de
legătură dintre cei doi atomi componenţi ai moleculei. Totuşi, hidrogenul este
considerat moderat reactiv, acesta formează legături puternice cu multe elemente,
atât covalente (cu nemetale, semimetale), cât şi ionice (cu metalele puternic Utilizările hidrogenului:
electropozitive). Datorită configuraţiei electronice, hidrogenul poate ceda sau ♦ combustibil (pentru
accepta un electron, transformându-se în proton, H+, respectiv, în ion hidrură, H- rachete, în combinaţie
şi are valenţa 1. Hidrogenul poate reacţiona atât cu nemetalele cu formare de cu oxigenul sau pentru
hidruri covalente, cât şi cu metalele cu formare de hidruri ionice sau interstiţiale. alimentarea pilelor de
combustie)
H• → H + 1e–
+
♦ la sinteza de compuşi
anorganici (NH3, HCl,
H• + 1e- → H:
–
diferite hidruri
a) Reacţia cu nemetalele. La temperatura camerei, hidrogenul gazos nu metalice etc.)
reacţionează cu oxigenul şi clorul. Se aprinde în aer, creşterea temperaturii face ♦ agent de reducere
posibilă reacţia dintre hidrogen şi oxigen, reacţie care are loc cu degajare de pentru obţinerea
căldură. Flacăra rezultată la arderea hidrogenului în aer este aproape invizibilă. metalelor din oxizii
Hidrogenul reacţionează lent cu oxigenul între 180°÷300°C şi exploziv la corespunzători
temperaturi de 550°-800°C, în raport molar H2 : O2 de 2 : 1. ♦ în sudură (flacăra
oxihidrică atinge
T°C
1/2 O2 + H2 H 2O temperaturi foarte
ridicate)
Reacţia chimică dintre azot şi hidrogen cu formare de amoniac este reversibilă şi ♦ în chimia organică la
pentru obţinerea unui randament ridicat se utilizează un catalizator de fier poros sinteza diferiţilor
(vezi capitolul 3.5). compuşi
Fe ♦ în industria alimentară
N2 + 3 H 2 2 NH3 (la hidrogenarea
100-300 atm; 500°C grăsimilor) etc.
e−Chimie 64
Chimie Anorganică
Reacţia dintre hidrogen şi clor decurge printr-un mecanism radicalic, iar cu
ceilalţi halogeni (Br2, I2) este mult mai lentă şi are loc numai la temperaturi
ridicate.
La încălzire, hidrogenul reacţionează cu sulful cu formare de hidrogen sulfurat.
hν
Cl2 + H2 2 HCl
250°C H2S
S + H2
b) Reacţia cu metalele. Hidrogenul reacţionează cu metalele cu formare de
hidruri. Metalele active, din blocul s, cu excepţia Be, cu electronegativitate mai Figura 3.1 Reacţia dintre
mică de 1 formează hidruri predominant ionice, care conţin ionul hidrură, H- şi hidrogen şi clor cu
sunt compuşi solizi cu reţele tridimensionale. Majoritatea metalelor tranziţionale formare de HCl
a căror electronegativitate este cuprinsă între 1 şi 1,6, formează hidruri
Elemente ca Be, B, Zn, şi
interstiţiale (sau de inserţie), în care legăturile dintre metal şi hidrogen sunt între Cd formează hidruri
ionice şi covalente, atomii de hidrogen cu volum mic ocupând golurile din polimere.
reţelele metalelor.
350°C H H
2 Na + H2 2 NaH H H
Be Be Be
Ca + H2 400°C CaH2 H
H H H
c) Reacţia cu oxizii. Hidrogenul are caracter reducător şi poate reduce oxizii cu Figura 3.2. Structura
formare de metale; reacţiile de reducere decurg la temperaturi diferite în funcţie polimerică a (BeH2)n, cu
de natura oxizilor. De exemplu, reducerea NiO are loc la 300°C, a Ag2O la deficit de electroni la
temperatura camerei, iar a CuO la 200°C. atomii de beriliu.
CuO + H2 → Cu + H2O
3.2 Clorul
Clorul se găseşte în grupa 17 (VIIA), grupa halogenilor şi are configuraţia Clorul a fost pentru
electronică [10Ne]3s23p5. Acest element nu se găseşte liber în natură, ci numai în prima dată izolat în 1774
stare combinată atât în scoarţa terestră, cât şi în apele oceanelor şi mărilor, sub de chimistul suedez
formă de cloruri, NaCl, KCl, MgCl2 etc. Cel mai important compus al clorului C.W. Scheele.
este clorura de sodiu, care se găseşte atât sub formă de zăcământ (sare gemă), cât
şi dizolvată în apa oceanelor, mărilor şi a lacurilor sărate. Clorul este un amestec
de izotopi, cei mai importanţi fiind 17 35
Cl (abundenţă relativă 75,4%) şi
37
17 Cl (abundenţă relativă 24,3%). În condiţii normale, atomul de clor nu este
stabil, ci formează molecule diatomice (diclor, Cl2), între cei doi atomi ai
moleculei fiind o legătură covalentă nepolară, simplă, de tip σ cu un oarecare
grad de interacţie πpd. Între moleculele de clor se stabilesc legături
intermoleculare slabe, forţe van der Waals de dispersie.
Metode de obţinere
Industrial, clorul se obţine prin electroliza soluţiei apoase saturate de clorură de Procedeul modern de
sodiu. Reacţiile care au loc la electrozi sunt: electroliză prevede
+ separarea celor două
NaCl(aq) Na (aq) + Cl (aq) compartimente, anodic şi
2 H 2O H3O + + HO- catodic prin utilizarea
– unei membrane care
anod (+) 2Cl (aq) − 2e– → Cl2(g) permite numai migrarea
catod (–) 2H3O+ + 2e– → H2(g) + H2O ionilor de sodiu şi care
Reacţia totală este: împiedică astfel reacţia
secundară.
NaCl(aq) + H2O → NaOH(aq) + 1/2Cl2(g) + 1/2H2(g)
e−Chimie 65
Chimie Anorganică
Una dintre reacţiile secundare posibile este:
2NaOH + Cl2 → NaCl + NaClO + H2O
În laborator, clorul se poate obţine prin oxidarea clorului din HCl sau NaCl în
prezenţă de diferiţi agenţi oxidanţi ca permanganatul de potasiu (KMnO4),
cloratul de potasiu (KClO3) sau dioxidul de mangan (MnO2).
2KMnO4 + 16HCl → 5Cl2 + 2MnCl2 + 2KCl + 8H2O
KClO3 + 6HCl → 3Cl2 + KCl + 3H2O
4HCl + MnO2 → MnCl2 + 2H2O + Cl2
Clorul este un gaz de culoare galben verzui (figura 3.2), mai greu decât aerul,
toxic, cu miros înţepător specific, (a fost utilizat drept gaz de luptă în primul
război mondial), solubil parţial în apă. Clorul atacă plămânii şi provoacă edem
pulmonar, doza letală fiind 2,5 mg L-1 sau 0,085% (vol) clor în atmosferă.
Proprietăţi chimice Figura 3.2

Clorul este un gaz de
Clorul este un nemetal extrem de reactiv şi reacţionează aproape cu toate culoare galben verzui
elementele.
a) Reacţia cu metale. Clorul reacţionează cu metalele active cu formare de cloruri
care prezintă legături ionice; datorită caracterului oxidant puternic, clorul solicită
stări de oxidare superioare de la metalele cu care se combină. Sodiul se aprinde în
clor gazos şi arde cu o flacără luminoasă, iar pe pereţii vasului se depune clorura
de sodiu, o substanţă cristalină albă. Fierul reacţionează cu clorul la cald cu
formare de clorură de fier (III) (clorură ferică), iar cuprul formează clorură de
În stare solidă, AlCl3
cupru (II) (clorură cuprică) care colorează flacăra în verde. Aluminiu încălzit
prezintă legături ionice,
reacţionează violent cu clorul cu formare de clorură de aluminiu. dar în stare de vapori şi
2Fe + 3Cl2 → 2FeCl3 lichidă, determinările de
masă moleculară au
Cu + Cl2 → CuCl2 demonstrat o structura
dimeră, Al2Cl6, cu
2Al + 3Cl2 → 2AlCl3
legături de tip donor-
b) Reacţia cu nemetale. Clorul formează cu nemetalele compuşi binari covalenţi. acceptor şi geometrie
Reacţia clorului cu hidrogenul, care decurge prin mecanism radicalic, reprezintă tetraedrică a aluminiului
metoda industrială de obţinere a acidului clorhidric. Clorul reacţionează cu (figura 3.3).
fosforul şi poate forma două cloruri Cl
Cl Cl
P4 + 6Cl2 → 4PCl3 Al Al
Cl Cl Cl
P4 + 10Cl2 → 4PCl5 Figura 3.3. Structura
c) Reacţia clorului cu apa, care este o reacţie de disproporţionare, conduce la Al2Cl6
formarea apei de clor care conţine un amestec de clor dizolvat fizic, acid
clorhidric şi acid hipocloros. Proprietăţile oxidante, decolorante şi dezinfectante
ale apei de clor se bazează pe reacţia de descompunere a acidului hipocloros.
Cl2 + H2O HCl + HClO

acid hipocloros
HClO → HCl + 1/2O2
d) Reacţia cu oxizi. Clorul reacţionează cu oxizii numai la temperaturi ridicate,
iar cu cei extrem de stabili (Al2O3, SiO2, TiO2, B2O3 etc.) numai în prezenţa
carbonului care extrage oxigenul din oxidul stabil şi formează CO.
2MgO + 2Cl2 → 2MgCl2 + O2 (la 1000 °C)
SiO2 + 2C + 2Cl2 → SiCl4 + 2CO (la temperatură ridicată)
e−Chimie 66
Chimie Anorganică
e) Reacţia cu hidroxizi alcalini
2 NaOH + Cl2 NaClO + NaCl + H2O
hipoclorit de sodiu
Utilizările clorului:
6 NaOH + 3 Cl2 NaClO3 + 5 NaCl + 3 H2O ♦ la obţinerea titanului
♦ ca dezinfectant în
clorat de sodiu tratarea apelor
f) Reacţii de oxidare în soluţii apoase. Clorul în soluţie apoasă (apa de clor) se ♦ în industria chimică
utilizează ca agent oxidant. De exemplu, clorul reacţionează în soluţie apoasă cu anorganică
bromuri şi ioduri cu formare de cloruri şi brom, respectiv iod, reacţiile fiind ♦ la obţinerea unor
posibile datorită caracterului oxidant mai puternic al clorului faţă de brom sau iod săruri: hipocloriţi,
(caracterul oxidant scade în grupă de sus în jos ca şi electronegativitatea). percloraţi, halogenuri,
♦ în industria chimică
Cl2 + 2NaBr → 2NaCl + Br2 organică, la obţinerea
Cl2 + 2KI → 2KCl + I2 de derivaţi cloruraţi
etc.
Deoarece clorul are caracter oxidant puternic, metalele tranziţionale se pot oxida
la valenţa maximă (de exemplu Cr(III) la Cr(VI) sau Mn(II) la Mn(VII)).
Cr2(SO4)3 + 16NaOH + 3Cl2 → 2Na2CrO4+ 6NaCl + 3Na2SO4 + 8H2O
cromat de sodiu
2MnSO4 + 16KOH+ 5Cl2 → 2KMnO4 + 10KCl + 2 K2SO4 + 8H2O
3.3 Oxigenul
Oxigenul este un nemetal şi se găseşte în grupa a 16-a (VIA) alături de sulf,
STRAT
seleniu, telur şi poloniu. Elementele grupei 16 poartă numele de calcogeni (în E 2p4
greacă, chalkos înseamnă minereu), oxigenul şi sulful găsindu-se în aproape toate 2s 2 L
minereurile, ceea ce ar explica denumirea de calcogeni.
Configuraţia electronică a oxigenului este [2He]2s22p4 (figura 3.4). Acesta
1s 2
formează atât compuşi cu legături covalente cu nemetale, semimetale, sau metale, K
cât şi compuşi ionici cu elementele puternic electropozitive. Oxigenul are 6
electroni în stratul de valenţă şi pentru a atinge configuraţia stabilă de octet poate Figura 3.4
primi doi electroni formând ionul oxid, O . În majoritatea compuşilor, numărul
2- Distribuţia electronilor pe
nivele energetice în
de oxidare al oxigenului este −2, cu excepţia peroxizilor (peroxidul de hidrogen
atomul de oxigen
sau apa oxigenată, H2O2), în care numărul de oxidare este −1.
Oxigenul este cel mai răspândit element din natură şi apare în atmosferă în stare
liberă (~ 21% vol ), dizolvat în oceane şi ape de suprafaţă, dar şi sub formă de
compuşi, în special carbonaţi şi silicaţi. Oxigenul intră de asemenea în
compoziţia unui număr mare de compuşi organici: zaharide, grăsimi, proteine,
alcooli etc. Oxigenul, esenţial vieţii, se produce natural prin fotosinteză.
CO2 + H2O + hν clorofilã

O2 + [CH2O] n
enzime
Oxigenul are trei izotopi, 16O, 17O şi 18O (99,76%, 0,04% şi 0,2% gr.) şi două
forme alotropice, O2 şi O3. Ozonul, O3, se găseşte în cantităţi mici în straturile Stratul de ozon protejează
superioare ale atmosferei. Acesta este un gaz de culoare bleu, toxic (la Pământul de radiaţiile
concentraţii mai mari de 100 ppm provoacă dureri de cap şi respiraţie dificilă), cu ultraviolete. Concentraţii
miros caracteristic foarte puternic (de usturoi), aşa cum arată şi denumirea mici de ozon se formează
acestuia (o zein înseamnă a avea miros), este instabil din punct de vedere în vecinătatea aparatelor
termodinamic şi se descompune cu eliberare de oxigen. Ozonul are o moleculă electrice.
unghiulară, iar cele două legături oxigen-oxigen sunt identice şi au valori
intermediare între legătura simplă şi cea dublă (figura 3.5). Ozonul se obţine prin
trecere lentă a oxigenului printr-un tub cu descărcări electrice, conversia în ozon
fiind de 10% sau prin acţiunea razelor ultraviolete asupra oxigenului.
e−Chimie 67
Chimie Anorganică
Figura 3.5. Structura moleculei de ozon
Oxigenul atomic sau oxigenul în stare născândă, [O], se notează între paranteze,
ceea ce înseamnă că acesta nu poate exista pentru mult timp în condiţii normale şi
este considerat uneori o formă alotropică a oxigenului.
Metode de obţinere
Industrial, oxigenul se obţine prin distilarea fracţionată a aerului lichid. Iniţial, Chimistul englez Joseph
aerul este purificat prin îndepărtarea particulelor solide, a dioxidului de carbon şi Priestley (1733÷1804) a
a apei, fiind ulterior comprimat pentru a se lichefia. Componentele aerului observat că HgO, pus
lichefiat, oxigen, azot şi gaze rare (menţinut la temperatura de 80 K), se separă într-o capsulă sub un
prin distilare fracţionată, pe baza diferenţei dintre punctele de fierbere, în clopot de sticlăîncălzit,
instalaţii speciale. Oxigenul gazos se păstrează şi se transportă în butelii sub eliberează un gaz, ce
presiune. În laborator, oxigenul se poate obţine prin descompunerea termică sau întreţine arderea, flacăra
catalitică a unor compuşi oxigenaţi care conţin mult oxigen (oxosăruri, peroxizi, unei lumânări fiind mai
oxizi). Oxizii metalelor nobile se descompun la temperaturi joase, sub 200 °C, cu strălucitoare decât în
prezenţa aerului. Priestley
formare de particule metalice şi oxigen, de exemplu, oxidul de argint se nu a putut explica pe baze
descompune la 180 °C. Denumirea oxigen vine din limba greacă, (“oxus” ştiinţifice observaţiile
înseamnă acid şi “gennae” a produce) şi înseamnă generator de acid deoarece experimentale. Antoaine
Lavoisier credea (greşit) că toţi acizii conţin oxigen. Laurent Lavoisier
t°C (1743÷1794) denumeşte
NaNO3 NaNO2 + 1/2O2
gazul descoperit de
KClO3
t°C
KCl + 3/2O2 Priestley oxigen şi
explică de ce acesta
t°C participă la arderi.
2KMnO4 K2MnO4 + MnO2 + O2
180°C
Ag2O 2Ag + 1/2 O2
MnO2
H 2O 2 H2O + 1/2 O2
Oxigenul este un gaz incolor, inodor, insipid, are solubilitate mică în apă la 0°C,
dizolvându-se într-un litru de apă numai 0,049 L oxigen. Temperatura de
Oxigenul este de două ori
lichefiere a oxigenului este de -182,96°C. Molecula de oxigen prezintă energie de
mai solubil în apă decât
disociere foarte ridicată, la 3000°C sunt disociate numai 0,085% molecule, ceea azotul, ceea ce explică
ce se explică prin existenţa unei legături puternice între atomii de oxigen din existenţa vieţii acvatice.
moleculă. Oxigenul este parţial solubil în metale topite (Cu, Ag, Ni, Pt), acesta
îndepărtându-se la solidificarea acestor topituri metalice.
Oxigenul are reactivitate chimică ridicată şi un caracter oxidant puternic datorită
electronegativităţii sale mari (a doua valoare din Sistemul Periodic, după fluor).
Oxigenul reacţionează direct cu toate elementele, cu excepţia gazelor nobile, Oxigenul reacţionează cu
halogenilor şi metalelor nobile (Au, Pt) şi formează în general oxizi (excepţie N2 numai în arc electric,
sau la temperaturi peste
unele metale alcaline care formează peroxizi sau superoxizi). Reacţiile chimice 1000°C cu formare de
ale oxigenului pot fi reacţii de combinare, arderi sau combustii care au loc cu monoxid de azot, de
viteze mari, fiind însoţite de degajare de căldură şi lumină. aceea arderea
a) Reacţia cu nemetalele. Hidrogenul arde în oxigen cu generarea unei cantităţi combustibililor la
mari de energie. Arderea fosforului alb are loc la temperatura camerei cu formare temperaturi ridicate
de P4O10 , iar a sulfului, la cald, cu formare de SO2. poluează aerul cu
monoxid de azot.
e−Chimie 68
Chimie Anorganică
P4 + 5O2 → P4O10
S + O2 → SO2
Carbonul arde în oxigen sau aer, şi în funcţie de cantitatea de oxigen furnizată şi
temperatură, formează monoxid sau dioxid de carbon, iar la temperaturi mai mari Toate arderile în oxigen
de 800°C are loc şi reacţia de reducere a CO2. sunt mai intense decât în
aer, deoarece azotul din
T<800°C aer preia o parte din
C + O2 CO2 + Q
căldura de ardere.
T>800°C
C + 1/2O2 CO + Q
T>800o C
CO2 + C 2CO
b) Reacţia cu metale. Metalele ard în oxigen la temperaturi diferite în funcţie de
reactivitatea acestora, iar natura oxizilor rezultaţi depinde de stabilitatea stărilor de
oxidare şi temperatură. De exemplu, suprafaţa aluminiului se acoperă cu un strat
protector de oxid de aluminiu, şi de aceea acesta nu este atacat în aer. Totuşi, sub
formă de pulbere sau fin divizat, aluminiul arde în oxigen cu flacără strălucitoare.
4Al + 3O2 → 2Al2O3
Metalele alcaline reacţionează diferit cu oxigenul, litiul fiind singurul care în exces de
oxigen formează oxid, Li2O. Sodiul, datorită reactivităţii sale ridicate, se aprinde în
aer, şi de aceea este păstrat în eter de petrol, acesta formează oxid numai în
prezenţa unei cantităţi limitate de oxigen, iar în exces de oxigen formează
peroxid de sodiu, Na2O2. Celelalte metale alcaline, potasiul, rubidiul şi cesiul
reacţionează cu oxigenul cu formare de superoxizi care conţin anionul superoxid,
O2–. Peroxizii şi superoxizii în reacţia cu apa sau dioxidul de carbon eliberează
oxigen şi formează hidroxizi, respectiv carbonaţi.
4Li(s) + O2(g) → 2Li2O(s)
2Na(s) + O2(g) → Na2O2(s) Na2O2 este utilizat la
decolorarea lemnului şi a
K(s) + O2(g) → KO2(s)
unor ţesături.
superoxidul de potasiu
Na2O2(s) + 2H2O → 2NaOH(aq) + H2O2(aq) Deoarece în reacţia cu
CO2 peroxizii şi
H2O2 → H2O + [O] oxigen activ superoxizii eliberează
oxigen, sunt folosiţi în
2Na2O2 + 2CO2 → 2Na2CO3(s) + O2(g) măştile de oxigen pentru
2KO2(s) + 2H2O(l) → 2KOH(aq) + O2(g) + H2O2(aq) pompieri, scafandri, în
aparatele pentru respiraţie
4KO2(s) + 2CO2(g) → 2K2CO3(s) + 3O2(g) utilizate în caz de
intoxicări chimice şi la
c) Reacţia cu compuşi cu caracter reducător. Oxigenul poate da reacţii de împrospătarea aerului în
oxidare a unor compuşi care decurg cu viteze mici de reacţie, la temperaturi incinte închise (navete
relativ joase, fiind denumite oxidări lente. spaţiale, submarine).
H2S + 1/2O2 → S + H2O
2FeS2 + 11/2O2 → Fe2O3 + 4SO2
d) Reacţii de oxidare catalitică. O altă categorie de reacţii de oxidare sunt cele
catalitice cu aplicaţii practice importante. De exemplu, oxidarea în prezenţa unui
catalizator de Pt-Rh a amoniacului cu formarea de monoxid de azot reprezintă
prima etapă în obţinerea industrială a acidului azotic.
T°C, Pt-Rh
2NH3 + 5/2O2 2NO + 3H2O
T°C, V2O5
SO2 + 1/2O2 SO3
e−Chimie 69
Chimie Anorganică
SO3 necesar la obţinerea H2SO4 nu se poate forma prin oxidarea directă a
sulfului, ci numai prin oxidarea catalitică a SO2.
Reactivitatea chimică a oxigenului este diferită faţă de cea a ozonului, acesta
fiind un agent oxidant mai puternic decât oxigenul, dă reacţii chimice cu mulţi Utilizările oxigenului:
compuşi cu care oxigenul nu reacţionează. Reactivitatea ozonului este reflectată ♦ în medicină, în măştile
prin următoarele reacţii chimice: de oxigen
♦ în metalurgie, la
2NO2(g) + O3(g) → N2O5(s) + O2(g) îndepărtarea controlată
a carbonului şi a altor
PbS + 4O3 → PbSO4 + 4O2 impurităţi din oţel
2Ag + O3 → Ag2O + O2 ♦ în sudura cu flacără
oxiacetilenică (se
obţine prin arderea
acetilenei în oxigen
pur)
♦ la prelucrarea sticlei
♦ la obţinerea a numeroşi
compuşi chimici.
3.4 Sulful
Sulful se găseşte în grupa a 16-a, grupa calcogenilor şi spre deosebire de oxigen,
formează preferenţial legături simple, σ. Sulful este solid la temperatura camerei,
de culoare galbenă şi se prezintă sub două forme alotropice: Sα rombic şi Sβ
monoclinic, care diferă prin aranjamentul moleculelor de S8 în reţea. Figura 3.6. Structura
95,6°C moleculei de sulf
Sα Sβ
molecule de S8
încãlzire rapidã
la 112,8°C
Sulf topit
446°C
rãcire
bruscã
S plastic S vapori
molecule
în timp
S8, S6, S4, S2
Sα
Figura 3.7. Transformările termice ale sulfului
Sulful rombic, Sα, forma stabilă la temperatura camerei, se prezintă sub formă de
cristale galbene şi conţine cicluri de opt atomi de sulf (figura 3.6). Această formă
este insolubilă în apă şi solubilă în CS2, iar la 95,6 °C trece în forma monoclinică,
de asemenea solubilă în CS2 (figura 3.7). Sulful plastic se obţine din sulf topit
prin turnare într-un amestec de apă şi gheaţă. Acesta conţine lanţuri elicoidale de
atomi de sulf, are proprietăţi elastomere, este insolubil în CS2 şi se transformă
lent în Sα. O altă formă a sulfului este cea coloidală sau amorfă care se obţine în
reacţii chimice care decurg în soluţii apoase şi se prezintă sub formă de precipitat
alb-gălbui.
Vaporii de sulf rezultaţi prin încălzirea sulfului peste temperatura de vaporizare
444,6 °C, conţin molecule de S8, S6, S4 şi S2 în rapoarte ce depind de temperatură.
Sulful se găseşte în scoarţa terestră, în stare nativă, în cantităţi relativ mari, mai
ales în zonele vulcanice, dar şi în stare combinată, sub formă de sulfuri şi sulfaţi
(pirită, FeS2, calcopirită, CuFeS2, galena, PbS, blendă, ZnS, gips, CaSO4.2H2O etc.).
e−Chimie 70
Chimie Anorganică
Metode de obţinere
Sulful se obţine la scară industrială din zăcămitele de sulf în care se pompează
vapori de apă supraîncălziţi, la o temperatură ce depăşeşte punctul de topire al
sulfului şi astfel acesta se topeşte. Apoi acesta este împins spre suprafaţă prin Utilizările sulfului:
♦ la fabricarea H2SO4
pompare cu aer comprimat şi se formează o spumă care conţine sulf, aer şi apă.
♦ la obţinerea CS2
Prin îndepărtarea apei din această spumă se obţine sulf de puritate 99,5%. utilizată la producerea
Proprietăţi chimice de mătase artificială
prin procedeul
Sulful este mai puţin reactiv decât oxigenul şi se combină cu multe metale şi vâscoză
nemetalele. ♦ la vulcanizarea
a) Reacţia cu nemetalele cauciucului
♦ la producerea prafului
S + 3F2 → SF6 de puşcă (S, C şi
S + nCl2 → S2Cl2 (sau SCl2 şi SCl4, în exces de clor şi la presiune ridicată) KNO3) şi a
chibriturilor (S, KClO3
2S + C → CS2 şi nisip)
♦ în industria
S + H2 → H2S fungicidelor
nS + P4 → P4Sn (n= 3-10) ♦ în industria celulozei şi
hârtiei.
b) Reacţia cu metalele decurge în general la cald, cu metale fin divizate cu
formare de sulfuri
nS + M → MSn (M= Fe, Zn, Cu, Bi sau Sb) Reacţia dintre Hg(l) şi
sulf se aplică pentru
Sulful se combină la temperatura camerei cu metalele alcaline, Hg, Cu şi Ag.
„neutralizarea” Hg(l),
Li(s) + S(s) → LiS(s) toxic.
Hg(l) + S(s) → HgS(s)

c) Reacţia cu soluţii concentrate de NaOH
4S + 6NaOH → Na2S2O3 + 2Na2S + 3H2O
3S + 2H2O → 2H2S + SO2 (reacţie are loc la încălzire energică)
d) Reacţia cu oxiacizii are loc la cald
S + 6HNO3 conc. → H2SO4 + 6NO2 + 2H2O
e) Reacţii de adiţie
S + Na2SO3 → Na2S2O3
(n-2)S + Na2S → Na2Sn (n= 2-6)
3.5. Azotul
Azotul se găseşte în atmosferă, în proproţie de 78%. În condiţii normale, este un N2 a fost descoverit de
gaz incolor, inodor, cu punct de fierbere foarte scăzut, -195 °C şi se prezintă sub D. Rutherford în 1772.
formă de molecule diatomice, între atomii de azot fiind o legătură triplă ce Azotul formează compuşi
conferă moleculei de azot o stabilitate deosebită, fiind inertă din punct de vedere covalenţi în stări de
chimic, în ciuda electronegativităţii ridicate. Azotul se găseşte în grupa a 15-a oxidare diferite, +1, +2,
(VA) alături de fosfor, arsen, stibiu, bismut şi are configuraţia electronică +3,+4, +5, –3 şi –2.
[2He]2s22p3. Nitrurile ionice care
conţin ionul N3-
Metode de obţinere hidrolizează uşor.
Industrial, azotul se obţine prin distilarea fracţionată a aerului lichid (procedeul
Linde), azotul astfel separat conţine urme de gaze rare şi oxigen, care se pot
e−Chimie 71
Chimie Anorganică
îndepărta prin trecerea gazului peste cupru metalic încălzit la roşu.
În laborator, se obţine prin descompunerea azotitului de amoniu care se prepară in
situ din NaNO2 şi NH4Cl sau a azidei de bariu (N2 de puritate spectroscopică)
T°C
NH4NO2 N 2 + 2 H 2O
Utilizările azotului:
NaNO2 + NH4Cl NH4NO2 + NaCl ♦ gaz inert pentru
industria metalurgică
T°C
Ba(N3)2 Ba + 3 N2 şi sinteze chimice
♦ în sinteze anorganice
Proprietăţi chimice pentru obţinerea NH3,
HNO3 şi a
Singurul element cu care azotul reacţionează la temperatura camerei este litiul. La
îngrăşămintelor
temperaturi mai ridicate datorită disocierii unor molecule de azot, reactivitatea chimice
acestuia creşte. Nu dă reacţii cu clorul, hidroxizii, acizii sau agenţii oxidanţi. ♦ N2(l) este agent de
Li + N2 →Li3N răcire utilizat la
măcinarea la rece a
M(II) + N2 → M3N2 (M=Ca, Mg, Ba; reacţia are loc la 500°C) cauciucurilor, pentru
conservarea mâncării,
Se combină cu elemente din blocul p (B, Al, Si, Ge) cu formare de nitruri
a probelor biologice,
covalente. De exemplu, nitrura de bor are structură hexagonală asemănătoare condensarea unor
grafitului, fiind un compus dielectric, cu proprietăţi refractare care se utilizează ca gaze.
lubrefiant uscat pentru temperaturi înalte.
3xB + 3/2xN2 → (B3N3)x
3Si(s) + 2N2 → Si3N4(s) (reacţia are loc la 2000°C)
Principala utilizare a azotului este obţinerea amoniacului.
Amoniacul
Amoniacul se obţine industrial prin reacţia directă dintre azot şi hidrogen prin
procedeul Haber-Bosch. Ca sursă de hidrogen se utilizează metanul care în
..
reacţia cu vaporii de apă formează gazul de sinteză, amestec de CO şi H2. Acesta N
din urmă este îmbogăţit în hidrogen, prin tratare cu vapori de apă, la temperaturi H
ridicate. CO este reţinut într-o soluţie amoniacală de acetat de cupru, iar CO2 se H H
îndepărtează prin trecerea gazului printr-o soluţie de K2CO3.
Figura 3.8, Structura
Ni moleculei de NH3
CH4 + H2O (g) CO + 3H2
1000°C
CO + H2O CO2 + H2
CO2 + K2CO3 + H2O 2KHCO3
CO + [Cu(NH3)4](CH3COO)2 [Cu(NH3)3(CO)](CH3COO)2
-NH3
2NH3 Fe / Al2O3
N2 + 3H2
450 °C; 200 atm C ~ 15% NH3
În laborator, amoniacul se obţine prin reacţia dintre NH4Cl şi varul stins.

NH4Cl + Ca(OH)2 → CaCl2 + 2NH3 + 2H2O
Proprietăţi fizice şi chimice
Amoniacul este un gaz incolor, cu miros caracteristic, p.f. = –33.5 °C care se
absoarbe uşor în apă având o solubilitate foarte mare; la temperaturi joase,
formează 2 hidraţi stabili, NH3•H2O şi 2NH3•H2O. Amoniacul are caracter bazic
şi disociază în apă conform reacţiei:
NH3(aq) + H2O NH4+ + HO-
e−Chimie 72
Chimie Anorganică
Amoniacul are caracter reducător şi reacţionează cu diferiţi agenţi oxidanţi.
t°C
N2 + H2O
NH3 + O2 Pt, Rh, t°C NO + H2O

Săruri de amoniu
t°C NH4NO3
N2O + H2 - dizolvarea sa are loc cu
Bi2O3, MnO
absorbţie de căldură;
- se utilizează ca
2NH3 + 2CrO3 → N2 + Cr2O3 + 3H2O îngrăşământ pur sau
amestecat cu uree şi la
NH3 + 3H2O2 → HNO2 + 4H2O fabricarea explozibililor
Amoniacul este o bază Lewis, având o pereche de electroni neparticipantă (figura minieri
3.8), prin urmare dă reacţii de complexare cu cationii metalici şi formează aducţi NH4HCO3
cu acizi Lewis. – se utilizează în
industria alimentară
CuSO4 + 6NH3 + 2H2O → [Cu(NH3)4](OH)2 + (NH4)2SO4 (amoniac alimentar).
NH4Cl
AgCl + 3NH3 + H2O → [Ag(NH3)2](OH) + NH4Cl - la încălzire sublimează
cu descompunere.
BF3 + NH3 → F3B←NH3
- se utilizează la
aduct fabricarea pastelor
Sărurile de amoniu sunt solubile în apă, se descompun la temperatură joasă şi decapante pentru cablaje,
sunt similare cu sărurile de potasiu. în industria alimentară şi
300°C farmaceutică.
NH4Cl NH3 + HCl
NH4HCO3 → NH3 + CO2 + H2O
3.6 Carbonul
Carbonul se găseşte în natură atât în stare liberă, cât şi sub formă de compuşi.
Acesta se prezintă sub mai multe forme alotropice. Principalele forme cristaline
existente în natură sunt diamantul şi grafitul, iar forma amorfă, cărbunele. Sub
formă de compuşi, carbonul se găseşte în toate substanţele organice, în plante,
animale, petrol, gaze naturale, dar şi în compuşi anorganici, dioxid de carbon şi
carbonaţi (calcar, marmură, dolomit, magnezită etc.). Cărbunele amorf se găseşte
în cărbunii de pământ (cărbunii naturali) în proporţie de până la 99%. Carbonul,
atât în stare liberă, cât şi sub formă de compuşi este foarte important pentru
formarea şi întreţinerea vieţii, fiind un element esenţial a materiei vii.
Carbonul se găseşte grupa a 14-a (IVA) alături de siliciu, germaniu, staniu şi
plumb. Configuraţia sa electronică este [2He]2s22p2. În general, carbonul Figura 3.9. Diamantul şi
formează compuşi cu legături covalente, cu numărul de oxidare +4, cu excepţia structura sa cristalină
monoxidului de carbon, CO, în care carbonul are starea de oxidare +2.
Carbonul are doi izotopi naturali, stabili, 126 C (98.89%) şi 136 C (1.11%), şi un
radioizotop natural, instabil, 146 C . În 1961, IUPAC (Uniunea Internaţională de
Chimie Pură şi Aplicată) a adoptat a douăsprezecea parte din masa izotopului
6 C ca unitate atomică de masă. C are un timp de înjumătăţire de 5730 ani şi
12 14
este folosit pentru datarea materialelor pe bază de carbon.

Diamantul şi grafitul se găsesc în natură şi prezintă proprietăţi fizice şi chimice
diferite, datorită diferenţelor structurale. În diamant, atomii de carbon sunt
hibridizaţi sp3 (legătura C-C este legătură de tip σ de 1,54 Ǻ), reţeaua cristalină
fiind cubică cu feţe centrate (figura 3.9), iar în grafit, atomii de carbon sunt
hibridizaţi sp2, (legătura C=C este de 1,41 Ǻ; distanţa dintre planele hexagonale
de 3,55 Ǻ, între acestea stabilindu-se legături intermoleculare de tip van der Figura 3.10. Grafitul şi
Waals de dispersie) şi formează cristale hexagonale (figura 3.10). În tabelul 3.1 structura sa
e−Chimie 73
Chimie Anorganică
sunt prezentate proprietăţile fizice comparative ale diamantului şi grafitului.
O altă formă alotropică a carbonului este reprezentată de fulerene care sunt
clusteri ai carbonului (Cn, unde n este un număr par, C60, C70, etc.). Numele de
fulerene provine de la numele arhitectului R. Buckminster Fuller, creatorul
domului geodezic din Montreal. Fulerenele au fost descoperite de Harold Kroto,
Richard Smalley şi Robert Curl în 1985 şi, pentru această descoperire, ei au
primit premiul Nobel pentru chimie în 1996.
Fulerena C60 este un poliedru care conţine 12 cicluri de 5 atomi şi 20 de cicluri de
6 atomi (simetrie icosaedrică) aşa cum se poate observa în figura 3.11. Toţi
atomii de carbon sunt hibridizaţi sp2, feţele fulerenelor sunt “acoperite” cu Figura 3.11. Structura
electroni π, care nu sunt delocalizaţi ca în grafit, ci aparţin ciclurilor hexagonale fulerenei C60
de atomi de carbon. Fulerenele pure sunt colorate şi sunt solubile în hidrocarburi
aromatice (soluţiile sunt de culoare violet). Fulerenele sunt solide negre, opace,
cu duritate mică şi slab conducătoare de căldură şi electricitate.
Tabelul 3.1. Proprietăţile comparative ale diamantului şi grafitului
Proprietate fizică Diamant Grafit

Stare de agregare solid, cristalin solid, se prezintă sub formă de
cristale hexagonale
Densitate medie (3,5 g/cm3 ) mică (mult mai mică decât cea a
diamantului), 2,1 - 2,3 g/cm3.
Proprietăţi optice în stare pură este incolor şi transparent, cu cristale negre, opace, cu luciu
strălucire puternică metalic
Proprietăţi nu are miros şi gust nu are miros şi gust
organoleptice
Duritate este cea mai dură substanţă (10 pe scara Mohs) duritate mică (1 pe scara Mohs),
Din cauza durităţii ridicate, cristalele de lasă urme pe hârtie
diamant pot fi şlefuite numai cu pulbere de
diamant.
Solubilitate insolubil în toţi solvenţii insolubil în toţi solvenţii
Conductibilitate nu conduce curentul electric conduce bine curentul electric.
electrică şi termică prezintă cea mai mare conductibilitate termică
(de 5 ori mai mare decât cea a Cu)
Diamantul este extrem de nereactiv, în timp ce grafitul reacţionează uşor datorită Utilizările CO2:
structurii sale stratificate. În general, carbonul (cărbunele de lemn, forma cea mai CO2(s) este utilizat ca
reactivă) are reactivitate relativ mică şi reacţionează numai la temperaturi ridicate agent de răcire, fiind
atât cu nemetalele cu formare de compuşi cu legături covalente, cât şi cu metalele cunoscut sub denumirea
cu formare de carburi metalice. de zăpadă carbonică.
Carbonul are o tendinţă mare de a forma legături covalente, în special cu CO2(g) se foloseşte
hidrogenul şi cu el însuşi. Formarea legăturilor covalente este favorizată de pentru fabricarea
volumul atomic mic al carbonului, respectiv al hidrogenului şi de valorile băuturilor carbogazoase,
materiale plastice,
apropiate ale electronegativităţii acestora.
carbonaţi, în extinctoare.
a) Reacţia cu nemetalele şi compuşi ai acestora. Carbonul arde în aer cu formare CO2(l) în condiţii
de monoxid sau dioxid de carbon, în funcţie de cantitatea de oxigen. Cu supracritice este utilizat
hidrogenul, reacţionează la temperatură ridicată, în prezenţa catalizatorului de ca solvent “verde”, fiind
nichelul, cu formare de metan. Carbonul nu reacţionează direct cu clorul. nepoluant.
o
1,16 A
C O C O O C O
monoxid de carbon dioxid de carbon
e−Chimie 74
Chimie Anorganică
Dioxidul de carbon se poate pune în evidenţă prin proprietatea acestuia de a
reacţiona cu apa de var, Ca(OH)2, deoarece datorită formării carbonatului de
calciu, soluţia se tulbură.
Ni
C + 2H2 CH4 CO se combină cu
1100°C hemoglobina şi produce
carboxihemoglobina
CO2 + Ca(OH)2 → CaCO3↓+ H2O care împiedică
combinarea
Carbonul reacţionează cu vaporii de apă cu formarea gazului de apă. hemoglobinei cu
T°C oxigenul. CO provoacă
C + H2O (vap) CO + H2 moartea când jumătate
gaz de apã din hemoglobina din
sânge se transformă în
În urma reacţiei chimice dintre cocsul (C) incandescent şi dioxidul de carbon se
carboxihemoglobină.
formează monoxid de carbon, un gaz foarte toxic, incolor, fără miros şi gust.
C(s) + CO2 (g) 2 CO
900°C Utilizările carbonului:
C + 2S CS2 ♦ Grafitul artificial sau
electrografitul care se
b) Reacţia cu oxizii metalici. Carbonul are caracter reducător, fiind utilizat la obţine prin încălzirea
obţinerea unor metale din oxizii corespunzători, inclusiv a oţelului (industrial, cocsului pur la
reducerea oxidului de fier se face cu carbon). Reacţia unor oxizi cu carbonul 2000°C, în prezenţă de
poate conduce la formare de carburi. Si, se foloseşte la
T °C fabricarea aparaturii cu
2CuO + C 2Cu + CO2 rezistenţă chimică şi a
T°C straturilor protectoare
SiO2 + 3C SiC + 2CO pentru navete spaţiale.
T°C ♦ Diamantul prezintă
CaO + 3C CaC2 + CO cea mai mare
carbid conductibilitate
c) Reacţia cu oxiacizi. Caracterul reducător al carbonului este demonstrat şi de termică şi datorită
reacţiile chimice ale acestuia cu acizii cu caracter oxidant, ca acidul sulfuric şi acestei proprietăţi, ca
acidul azotic. şi a durităţii mari, este
2H2SO4 + C → CO2(g) + 2SO2(g) + 2H2O utilizat la fabricarea
uneltelor de tăiat.
3.7 Aluminiul
Aluminiul este metalul cel mai răspândit în litosferă, fiind al treilea element ca Denumirea de aluminiu
abundenţă după oxigen şi siliciu. Acesta se găseşte în grupa a 13-a (IIIA) alături provine de la alaun
de bor, galiu, indiu, taliu şi are configuraţia electronică [10Ne]3s23p1. Aluminiul (sulfat dublu de aluminiu
are un singur izotop şi se găseşte numai sub formă combinată, printre minereuri şi potasiu,
numărându-se: Al2O3 - corindon (incolor), rubin (Al2O3 cu impurităţi Cr2O3 şi KAl(SO4)2·12H2O, şi a
V2O5), safir (Al2O3 cu impurităţi Ti şi Fe), Na3[AlF6] – criolit, MgAl2O4 – spinel fost obţinut pentru prima
etc. Aluminiul se obţine industrial prin electroliză din alumină dizolvată în criolit dată de Humphry Davy.
topit, la care se adaugă CaF2, procedeu care decurge cu consum de energie ridicat,
iar alumina se obţine prin rafinarea bauxitei, amestec de Al(OH)3 şi AlO(OH).
Aluminiul este un metal alb argintiu, moale, uşor (cu densitatea de 2,7 g/cm3),
maleabil (poate fi tras în foi) şi ductil (poate fi tras în fire) şi are conductibilitate
termică şi electrică mare. Tabla de aluminiu încălzită în flacără nu se aprinde
datorită conductibilităţii termice ridicate care face imposibilă atingerea
temperaturii de aprindere.
e−Chimie 75
Chimie Anorganică
a) Reacţia cu nemetale. Reacţia de ardere a aluminiului în aer sau oxigen are loc
numai dacă acesta se găseşte sub formă de pulbere şi are loc cu degajare mare de Al2O3 se prezintă sub mai
multe forme polimorfe:
căldură. Aluminiul reacţionează la cald cu azotul, sulful şi clorul.
• α-Al2O3, corindonul,
4Al + 3O2 → 2Al2O3 formă bine cristalizată
care se obţine la
2Al + N2 → 2AlN temperaturi înalte
(1100 °C) şi se
Al + Cl2 → AlCl3
utilizează ca material
2Al + 3S → Al2S3 refractar.
• γ-Al2O3 se obţine prin
Sulfura de aluminiu nu poate fi obţinută în soluţie apoasă deoarece hidrolizează. deshidratarea
b) Reacţia cu apa. Aluminiul nu reacţionează cu apa, deoarece suprafaţa hidroxidului de
aluminiu la temperaturi
metalică se acoperă cu un strat protector de oxid de aluminiu. Poate să dea reacţie
de 500 °C şi are
cu apa cu formare de hidroxid de aluminiu, în prezenţa unor săruri de mercur, la proprietăţi adsorbante.
încălzire. Datorită insolubilităţii aluminiului în apă, acesta s-a utilizat la Ionii de aluminiu sunt
fabricarea vaselor de buctărie. toxici pentru organismul
uman deoarece acesta nu
Al(Hg2+) + 3H2O → Al(OH)3 + 3/2H2
îi poate elimina şi
c) Reacţia cu acizii. Aluminiul are caracter amfoter, prin urmare reacţionează atât cu provoacă o boală gravă,
acizii, cât şi cu bazele. Aluminiul reacţionează cu acizii diluaţi (HNO3 şi H2SO4) în Alzheimer.
mică măsură. Aluminiul se pasivează în HNO3 concentrat (nu reacţionează
datorită formării pe suprafaţă a unei pelicule protectoare de oxid).
Al + 3HCl → AlCl3 + 3/2H2↑ Utilizările aluminiului:
d) Reacţia cu hidroxizii. ♦ în industria metalurgică
la obţinerea de aliaje
2Al + 2NaOH + 10H2O → 2Na[Al(OH)4(H2O)2] + 3H2↑ uşoare şi rezistente
pentru navele aeriene
e) Reacţia cu oxizii. Aluminiul are caracter reducător fiind utilizat în şi maritime
aluminotermie (reducerea unor oxizi cu călduri de formare mari), pentru (duraluminiu: 95% Al,
obţinerea unor metale greu fuzibile. 4% Cu, 0,5% Mg,
0,5% Mn)
Cr2O3 + 2Al → 2Cr + Al2O3
♦ în industria alimentară,
3NiO + 2Al → 3Ni + Al2O3 pentru ambalarea
produselor
♦ la confecţionarea
vaselor de bucătărie
♦ la obţinerea unor
metale greu fuzibile.
3.8 Fierul

Fierul este un metal tranziţional ce aparţine seriei 3d şi se găseşte în grupa a 8-a Fierul este un
(VIII B) a Sistemului Periodic. Configuraţia sa electronică este [18Ar]3d64s2. microelement esenţial
Fierul este unul dintre elementele cele mai răspândite în scoarţa terestră, al tuturor organismelor vii,
patrulea ca abundenţă după oxigen, siliciu şi aluminiu, reprezentând aproximativ fiind un component a
5% din aceasta; se găseşte numai sub formă de combinaţii: Fe2O3 – hematit, hemoglobinei care este
Fe3O4 – magnetit, FeO(OH) - limonit, FeS2 – pirită, FeCO3 – siderit etc. implicată în metabolismul
celular, în transportul
Metode de obţinere oxigenului la celule.
Industrial, fierul se obţine din oxizii de fier, hematit şi magnetit prin reducere cu
carbon la temperaturi ridicate, 2000 °C, în furnal. Minereul care conţine fier,
carbon sub formă de cocs şi carbonat de calciu (care se utilizează pentru
îndepărtarea impurităţilor de dioxid de siliciu) se introduce în partea superioră a
e−Chimie 76
Chimie Anorganică
furnalului, pe la partea inferioară a acestuia se suflă aer cald încălzit la 1000 °C,
iar zgura şi fonta ajung în partea inferioară a furnalului (figura 3.12). Fonta
conţine 2,5-5% carbon, în principal sub formă de carbură de fier, Fe3C
(cementită). Zgura rezultă ca produs secundar şi conţine diferiţi silicaţi, în
Oţelurile au un conţinut
principal, silicat de calciu. mai mic de carbon decât
fonta, 0,4−1,5%, iar la
Proprietăţi fizice fabricarea acestora se
Fierul este cenuşiu, prezintă luciu metalic, cristalizează în reţea cubică, are adaugă diferite metale
care au rolul de a
duritate de 4,5−5,5 pe scara Mohs şi densitate medie, fiind un metal greu. Fierul
îmbunătăţi proprietăţile
este greu fuzibil, cu punct de topire ridicat (1455°C) şi are conductibilitate acestora.
electrică şi termică mult mai mică decât cuprul sau argintul. În stare pură este
casant şi de aceea se utilizează sub formă de fontă sau oţeluri, iar în stare de
pulbere este piroforic.
Figura 3.12 Furnalul pentru obţinerea fontei

Fierul formează compuşi în diferite stări de oxidare, cele mai stabile fiind +2 şi
+3; cea mai ridicată stare de oxidare este +6, dar se întâlneşte foarte rar (de
exemplu feratul de potasiu, K2FeO4). În stare pură este destul de reactiv, iar în aer
umed se oxidează rapid cu formare de oxid feric hidratat, rugina.
a) Reacţia cu nemetale. Fierul reacţionează cu oxigenul (aerul) uscat cu formare
de Fe3O4; reacţia are loc la temperatură ridicată şi decurge cu degajare de lumină.
De asemenea reacţionează cu sulful şi halogenii şi nu reacţionează direct cu
azotul.
3Fe + 2O2 → Fe3O4
Fe + S → FeS
Fe + 2S → FeS2
2Fe + 3X2 → 2FeX3 (X= F, Cl, Br)
b) Reacţia cu acizi. Fierul se dizolvă numai în acizii diluaţi, la rece, cu formare
e−Chimie 77
Chimie Anorganică
de săruri de Fe(II). La încălzire sau în prezenţa oxigenului, atunci când acidul are
proprietăţi oxidante se formează sărurile trivalente.
Fe + H2SO4 (diluat) → FeSO4 + H2↑
Fierul se pasivează în
Fe + 2HCl → FeCl2 + H2↑ H2SO4 şi HNO3 concentrat
c) Reacţia cu hidroxizi alcalini. Fierul este atacat de soluţii concentrate de la temperatura camerei.
hidroxizi alcalini, la cald sau de topituri de NaOH, în absenţa aerului. Acidul sulfuric concentrat
pasiveză fierul şi astfel
Fe + 4NaOH + 2H2O → Na4[Fe(OH)6] + H2↑ acesta se poate transporta
in cisterne de oţel.
d) Caracterul redox. Fierul ca orice metal are caracter reducător, acesta poate să
reacţioneze cu sărurile unor metale aflate după el în seria de activitate, cu formare
de metal şi o sare de fier (proces denumit cementare). În general, sărurile de fier
divalente se oxidează
Fe + CuSO4 → Cu + FeSO4
uşor, mai stabilă fiind sare
Compuşi ai fierului. Fierul formează săruri divalente şi trivalente şi prin Mohr,
dizolvarea acestora în apă rezultă aquacomplecşi cu structură octaedrică: (NH4)2Fe(SO4)2·6H2O şi
[Fe(OH2)6]2+, [Fe(OH2)6]3+. care se poate utiliza la
prepararea soluţiilor
Fe2+(aq) + 2NaOH(aq) → Fe(OH)2(s) + 2Na+(aq) etalon de Fe(II).
Fe(OH)2 are proprietăţi uşor amfotere, dizolvându-se în soluţii concentrate,
fierbinţi de NaOH cu formare de Na4[Fe(OH)6].
Ionii Fe(II) şi Fe(III) reacţionează cu soluţii de amoniac când se formează Utilizările fierului:
hidroxizii respectivi (nu dau amine complexe). Fonta şi oţelurile au o
importanţă economică
Fe2+(aq) + 2NH3(aq) + 2H2O(l) → Fe(OH)2(s) + 2NH4+(aq) deosebită fiind utilizate în
Fe3+(aq) + 3NH3 (aq) + 3H2O(l) → Fe(OH)3(s) + 3NH4+(aq) industria constructoare de
maşini, metalurgie, în
FeO se poate obţine prin descompunerea în atmosferă inertă a FeC2O4 şi este de construcţii etc.
obicei un compus nestoichiometric. FeCl3 se utilizează în multe sinteze, este
higroscopică şi este solubilă în solvenţi organici polari, de exemplu, eteri.
3.9. Cuprul

Cuprul este un metal destul de răspândit în scoarţa terestră, sub formă de Cuprul şi aliajele acestuia
carbonaţi, sulfaţi, sulfuri, oxizi, dar şi în stare nativă, totuşi, ritmul utilizării au fost utilizate, încă din
acestuia nu este în concordanţă cu rezervele existente. Dintre minereurile cele antichitate. Denumirea de
mai răspândite se pot aminti: CuFeS2 - calcopirita, Cu2O - cuprit, cupru provine de la
CuCO3·Cu(OH)2 – malachit (verde), 2CuCO3·Cu(OH)2 – azurit (albastru). numele insulei Cipru,
Minereurile de sulfuri de cupru, Cu2S-calcozina şi CuS-covelina, sunt cele mai bogată în zăcăminte de
abundente şi importante. cupru, iar după ce aceasta
a fost cucerită de romani,
Cuprul se găseşte în perioada a 4-a, în prima serie de metale tranziţionale, 3d, în
cuprul a fost denumit
gurpa a 11-a (IB), alături de argint şi aur şi are configuraţia electronică cyprium, cyprum şi apoi
[18Ar]3d104s1. Cuprul are 29 izotopi, dar numai doi dintre aceştia sunt stabili şi cuprum.
naturali, 63Cu şi 65Cu, ceilalţi fiind radioactivi. Acesta se găseşte aproape în toate
organismele animale şi plante. Cuprul are două valenţe stabile, +1 şi +2.
Cuprul se găseşte în
Metode de obţinere alimente, compuşii
Minereurile de sulfuri prin prăjire oxidantă sunt transformate în oxid cupric, care, insolubili nu sunt toxici,
este redus apoi cu cărbune sau monoxid de carbon. se elimină din organism,
în schimb cei solubili
CuO + C → Cu + CO devin toxici în doze mari
(10 g CuSO4 este doza
CuO + CO → Cu + CO2 mortală pentru om).
e−Chimie 78
Chimie Anorganică
Cuprul este de culoare roşiatică, relativ dens (8,95 g/cm3) şi relativ greu fuzibil
(p.t.=1083°C), este maleabil, ductil şi are conductibilitate termică şi electrică
Analog ionilor de fier din
mare, ceea ce îl recomandă pentru fabricarea de conductori electrici (fire şi
hemoglobină, cuprul din
cabluri). În stare pură, cuprul are rezistenţă mecanică şi duritate mici şi este hemocianină funcţionează
plastic. drept catalizator în
Proprietăţile cuprului pot fi îmbunătăţite prin aliere cu Zn, Ni, Sn, Al, Be, cele procesele redox al
mai importante aliaje fiind alama (Cu, Zn), bronzul (Cu, Sn), constantan (Cu, Ni celulelor. Lipsa ionilor
– prezintă conductibilitate electrică mică), alpaca (Cu, Ni, Zn). Cu2+ în organism produce
anemie, aceştia având rol
Proprietăţi chimice în reţinerea fierului în
corpul uman.
a) Reacţia cu nemetale. Cuprul are reactivitate chimică redusă, având potenţialul
stadard de reducere pozitiv, fiind după hidrogen în seria de activitate. Cuprul se
oxidează în aer, la temperaturi ridicate, cu formare de oxid cupros roşu, Cu2O şi
apoi oxid cupric negru, CuO. În aer umed, la temperatura camerei, cuprul se
oxidează extrem de greu, deoarece se acoperă pe suprafaţă cu un strat de Cu2O,
care împiedică oxidarea. În aer umed, în prezenţă de dioxid de carbon, cuprul se
acoperă cu un strat verde de carbonat bazic conform reacţiei chimice:
2Cu + O2 + CO2 + H2O → Cu(OH)2·CuCO3 Sărurile de cupru au
acţiune toxică asupra
Cuprul nu reacţonează cu hidrogenul, azotul şi carbonul. Cuprul are afinitate algelor şi ciupercilor, de
foarte mare faţă de sulf şi seleniu, prin urmare reacţionează cu acestea. aceea viţa-de-vie se
stropeşte cu un amestec de
Cu + S (soluţie în CS2) → CuS sulfat de cupru şi lapte de
Reacţionează cu halogenii la rece, cu viteză mică, iar la cald cu viteză mare cu var (zeamă bordeleză) şi
formare de halogenuri divalente. de asemenea, lemnul se
impregnează cu soluţie de
Cu + X2 → CuX2 (X=Cl, Br, I) sulfat de cupru (II) pentru
a-l proteja de ciuperci.
b) Reacţia cu acizi. Cuprul reacţionează numai cu acizii cu caracter oxidant, iar
în ceilalţi acizi se dizolvă numai în prezenţă de oxigen sau apă oxigenată,
deoarece se găseşte după hidrogen în seria de activitate.
3Cu + 8HNO3(diluat) → 3Cu(NO3)2 + 2NO + 4H2O
Cu + 4HNO3(concentrat) → Cu(NO3)2 + 2NO2 + 2H2O
Acidul sulfuric concentrat atacă greu cuprul la temperatura camerei, dar la
încălzire, la 60°C, reacţia are loc cu formare de sulfat de cupru. La 100°C se
produce o reacţie secundară, în afară de sulfat de cupru se formează sulfură de
cupru.
Cu + 2H2SO4 → CuSO4 + SO2 + 2H2O
Utilizările cuprului:
5Cu + 4H2SO4 → 3CuSO4 + Cu2S + 4H2O Cuprul este foarte
întrebuinţat în practică:
Cuprul reacţionează cu acidul clorhidric numai în prezenţa unui agent oxidant, de ♦ în electrotehnică, la
exemplu oxigenul. confecţionare de
Cu + 2HCl + 1/2O2 → CuCl2 + H2O cabluri electrice
♦ la fabricarea de
c) Reacţia cu amoniacul. Cuprul reacţionează cu amoniacul lent, în prezenţa conducte
oxigenului, cu formarea ionului tetraammin Cu(II). ♦ în producţia de tablă
etc.
2Cu + 8NH3 + O2 + 2H2O → 2[Cu(NH3)4](OH)2
d) Reacţia cu cianuri alcaline. Cuprul reacţionează cu cianurile alcaline ca şi
celelalte metale (Ag, Au) din grupa a 11-a.
Cu + 2KCN + H2O → K[Cu(CN)2] + KOH + 1/2H2
e−Chimie 79
Chimie Anorganică
3.10 Compuşi anorganici

3.10.1 Apa
Apa este o substanţă indispensabilă vieţii, necesară în orice ramură a economiei. ..
În natură, este cea mai răspândită substanţă compusă şi există în toate cele trei ..
forme de agregare. Apele mărilor şi oceanelor ocupă 70% din scoarţa Pământului O
şi în atmosferă există vapori de apă în cantităţi variabile, în funcţie de
temperatură şi presiune. Apa mărilor şi oceanelor conţine circa 35 g/L săruri, H 105o H
dintre care 27 g NaCl, restul fiind halogenuri şi sulfaţi de Ca2+, Mg2+ şi K+. Figura 3.13
Molecula de apă are formă unghiulară, atomul de oxigen fiind hibridizat sp3; între Molecula de apă
cele două legături O–H, unghiul este de 105°, mai mic decât cel dintre legăturile
C–H din metan, în care carbonul este hibridizat sp3, datorită prezenţei perechilor
de electroni neparticipante (figura 3.13). Moleculele de apă în stare lichidă şi
solidă sunt asociate prin legături de hidrogen puternice. Reţeaua cristalină a gheţii
corespunde unei aranjări tetraedrice a moleculelor de apă, tetraedrele fiind
asamblate într-o reţea hexagonală. În cristalele de gheaţă, fiecare atom de
hidrogen se găseşte la o distanţă de 1,01 Å faţă de atomul de oxigen de care este
legat prin legătură covalentă şi la 1,74 Å faţă de un atom de oxigen dintr-o altă
moleculă, prin legături de hidrogen (figura 3.14). Moleculele de apă asociate prin
legături de hidrogen se găsesc la distanţe mai mari decât cele neasociate.
Structura apei lichide este similară cu cea a gheţii, dar diferă prin faptul că există Figura 3.14 Structura
o anumită ordonare pe distanţe scurte, care se distruge şi se reface continuu. cristalului de gheaţă. În
figură apar doar atomii de
Proprietăţi fizice oxigen
Apa are proprietăţi fizice care prezintă anomalii cauzate de prezenţa legăturilor
de hidrogen, ca de exemplu: punctele de fierbere şi topire sunt foarte ridicate în
comparaţie cu valorile celorlalte hidruri ale elementelor din perioada a doua. În
condiţii normale de temperatură şi presiune este lichidă, căldura de vaporizare şi
capacitatea calorică sunt anormal de mari comparativ cu cele ale altor hidruri
covalente.
Densitatea apei creşte de la 0 °C (0,9998 g/cm3) la 4 °C (1 g/cm3) şi apoi scade,
(la 20 °C, 0,9982 g/cm3). La încălzirea gheţii se produc două fenomene
concomitente, cu acţiune contrară: apropierea moleculelor de apă determinată de
ruperea unor legături de hidrogen, conduce la creşterea densităţii şi dilatarea apei
lichide care are ca efect micşorarea densităţii. În intervalul de temperatură
0÷4 °C, primul fenomen este preponderent, iar la temperaturi mai mari de 4°C,
cel de al doilea fenomen este mai important.
Moleculele de apă sunt stabile termic până la 1000°C datorită energiei mari a
legăturii O–H (E = 460 kJ/mol).
a) Reacţia cu metale. Apa reacţionează cu unele metale active, reacţia fiind cu
atât mai energică cu cât caracterul electropozitiv al metalului este mai pronunţat.
K + H2O → KOH + 1/2H2↑
Mg + 2H2O → Mg(OH)2 + H2↑ (reacţia are loc la încălzire)
3Fe + 4H2O (vapori) → Fe3O4 + 4H2↑
b) Reacţii cu nemetale (au loc la cald)
2H2O + 3S → 2H2S + SO2
12H2O +2P4 → 3H3PO4 + 5PH3
H2O + C → CO + H2
e−Chimie 80
Chimie Anorganică
c) Reacţii cu oxizii
SO2 + H2O H2SO3
CaO + H2O → Ca(OH)2
2ClO2 + H2O → HClO3 + HClO2
d) Reacţii de hidroliză. Sărurile hidrolizează în apă, pH-ul soluţiei rezultate fiind Sărurile ionice, total
dependent de tăria acidului şi a bazei de la care provine sarea respectivă. Sărurile ionizate în soluţie apoasă
nemetalelor formează prin hidroliză în general acizi, iar sărurile metalelor care nu hidrolizează.
sunt compuşi ionici formează hidroxizi.
Halogenuri
PCl3 + 3H2O → H3PO3 + 3HCl
BCl3 + 3H2O → B(OH)3 + 3HCl
Sulfuri
Al2S3 + 6H2O → 2Al(OH)3 + 3H2S
Na2S + 2H2O → H2S + 2NaOH
Carburi
Al4C3 + 12H2O → 4Al(OH)3 + 3CH4
CaC2 + 2H2O → Ca(OH)2 + C2H2
carbid acetilenă
Hidruri
B2H6 + 6H2O → 2B(OH)3 + 6H2
diboran acid boric
SiH4 + 4H2O → H4SiO4 + 4H2
3.10.2 Oxizi
Oxizii sunt compuşi ai elementelor cu oxigenul în starea de oxidare –2. De exempu, cromul
Diversitatea proprietăţilor oxizilor este determinată de tipul de legătură element- formează următorii oxizi :
oxigen, care poate fi ionică, ionic-covalentă sau covalentă. Proprietăţile acido- CrO – bazic, Cr2O3 –
bazice ale oxizilor se corelează cu electronegativitatea elementului. Elementele amfoter, CrO3 – acid, iar
cu electronegativitate mică (metalele) formează oxizi ionici cu caracter bazic, iar manganul prezintă oxizii:
elementele cu electronegativitate mare (nemetalele şi semimetale) formează oxizi MnO şi Mn2O3 – bazici,
covalenţi cu caracter acid sau amfoter. Metalele din blocul p în stări de oxidare MnO2 – amfoter, Mn2O7 –
maximă formează oxizi ionocovalenţi cu caracter amfoter, care au, în general, acid.
structuri stratificate, iar în stări de oxidare minimă, oxizi bazici.
Metale tranziţionale formează mai mulţi oxizi, iar caracterul acido-bazic al
acestora variază în funcţie de starea de oxidare: în stări de oxidare joase (+1 şi
+2) formează oxizi ionici cu caracter bazic, în stări de oxidare intermediare (+3,
+4, +5), oxizi cu caracter amfoter, cu legături ionice cu un grad de covalenţă
ridicat sau covalenţi şi în stări de oxidare înalte, oxizi cu proprietăţi acide şi
legături covalente.
Oxizii ionici, deşi presupun un consum energetic mare pentru formarea ionului
oxid (aproximativ 1000 kJ/mol) şi pentru ionizarea metalului, sunt stabili,
datorită energiei de reţea foarte mari, care depăşeşte valoarea energiei necesare
formării oxidului. Dacă energia de reţea este insuficientă pentru a produce o
ionizare completă, se obţin oxizi cu legături ionice, dar cu un grad de covalenţă
ridicat. Oxizii ionici au caracter bazic sau amfoter, iar dacă sunt solubili în apă
formează soluţii apoase bazice, iar oxizii ionici insolubili reacţionează cu acizii.
CaO(s) + 2HCl(aq) → CaCl2(aq) + H2O
Oxizii covalenţi cu caracter acid, dacă sunt solubili în apă formează soluţii de
oxoacizi.
e−Chimie 81
Chimie Anorganică
2NO2 + H2O → HNO3 + HNO2
P4O10 + 6H2O → 4H3PO4
Oxizii covalenţi, insolubili, reacţionează cu bazele în soluţie sau topitură şi
formează săruri.
SiO2 + 2NaOH → Na2SiO3 + H2O
Oxizii amfoteri reacţionează atât cu bazele, cât şi cu acizii (pot prezenta legături
covalente sau ionice cu un grad de covalenţă ridicat).
Reacţia cu acizi
ZnO + 2HCl → ZnCl2 + H2O
Reacţia cu baze
ZnO + 2NaOH + H2O → Na2[Zn(OH)4]
Sb2O5 + 2NaOH + 5H2O → 2Na[Sb(OH)6]
Oxizi neutri sau indiferenţi sunt oxizi care nu reacţionează cu apa, acizi sau baze,
de exemplu CO, NO, N2O. O altă clasă de oxizi sunt cei micşti. Astfel de oxizi
formează elementele care au două stări de oxidare: magnetita, Fe3O4 (FeO•Fe2O3,
figura 3.15 a), minium de plumb, Pb3O4 (PbO2•2PbO). Oxizii micşti pot avea
reţele cristaline diferite ca de exemplu, spinelică (denumirea provine de la
mineralul spinel, MgAl2O4), perovskitică (care derivă de la mineralul perovskit,
CaTiO3, cu formula generală An+Bm+O3, unde sarcina cationilor, n + m = 6, figura
3.15 b) etc.
(a) (b)
Figura 3.15 Structura cristalină a unor oxizi micşti: (a) structura de spinel invers a
magnetitei şi (b) structura de perovskit a CaTiO3 (sferele cele mai mari sunt ionii
Ca(II), iar sferele cele mai mici sunt ionii Ti(IV)
Metode de obţinere
Oxizii se obţin printr-o diversitate mare de procedee chimice: oxidarea directă a
elementelor (arderea în aer sau oxigen), prăjirea sulfurilor, descompunerea
termică a unor oxosăruri (azotaţi, carbonaţi etc.)
2FeS2 + 11/2O2 → Fe2O3 + 4SO2
S + O2 → SO2
T°C
Ba(NO3)2 BaO + 2NO + 3/2O2
T°C
Na2O2 Na2O + 1/2O2
T°C
CaCO3 CaO + CO2
T°C
CaSO4 CaO + SO2 + 1/2O2
e−Chimie 82
Chimie Anorganică
Unul dintre oxizii cu aplicaţii practice este dioxidul de siliciu, care mai este
denumit şi silice, fiind un compus foarte răspândit în natură. SiO2 prezintă mai
multe forme polimorfe: cuarţul, tridinitul şi cristobalitul (forme cristaline) care se
transformă greu una în cealaltă. SiO2 conţine tetraedre SiO4, iar deosebirea dintre
formele cristaline este dată de modul în care sunt legate tetraedrele SiO4. La fabricarea sticlei se
Trecerea dintr-o formă în alta necesită energii mari, deoarece presupune ruperea foloseşte nisip (SiO2),
şi refacerea unor legături Si-O care au energie de legătură mare. carbonat sau sulfat de
Cuarţul este inert din punct de vedere chimic, în condiţii obişnuite. Acesta este sodiu care are rolul de a
atacat doar de HF şi de F2, în prezenţa urmelor de apă. reduce temperatura de
topire şi calcar.
SiO2 + 2F2 → SiF4 + O2 Tipuri de sticle:
SiO2 + 4HF → SiF4 + 2H2O Na2O·CaO·6SiO2 – sticla
comună, K2O·CaO·6SiO2
SiF4 + 2HF → H2[SiF6] – sticla Pyrex cu rezistenţă
acid hexafluorosilicic termică bună, utilizată la
fabricarea sticlăriei de
Reacţia cuarţului cu acidul fluorhidric are aplicaţii practice la gravarea sticlei. În laborator, K2O·PbO·6SiO2
afară de formele cristaline, SiO2 se găseşte în natură şi sub formă amorfă. Există – sticlă întrebuinţată la
o varietate de silice amorfă, silicagelul, care se formează prin acidularea Na2SiO3 fabricarea cristalului, iar
(sticla solubilă). sticla de tip Jena conţine şi
oxizi de bor şi aluminiu.
Utilizări. Oxizii au numeroase aplicaţii practice, ca de exemplu: CaO (var Fibrele optice sunt fibre
nestins) este o materie primă de bază în construcţii, SiO2, B2O3, Al2O3 se de sticlă cu transparenţă
mare, dioxidul de siliciu
utilizează la obţinerea unor sticle, TiO2, Pb3O4 sunt pigmenţi, SO2 este folosit la
care se foloseşte la
obţinerea acidului sulfuric, CO2, la prepararea sucurilor carbogazoase etc. obţinerea acestora trebuie
Silicagelul se utilizează ca agent deshidratant, adsorbant selectiv (în să aibă puritate foarte
cromatografie), suport pentru catalizatori, în industria alimentară, deoarece nu mare.
este toxic. Sticla de cuarţ care se obţine prin răcirea cuarţului topit, fiind foarte
rezistentă termic şi la acizi, transparentă la lumina ultravioletă, se uilizează la
fabricarea de reactoare chimice, lentile, prisme etc. Un vas de cuarţ încălzit la
incandescenţă poate fi răcit cu apă, fără să se spargă. Nisipul de cuarţ este tot
dioxid de siliciu şi se utilizează la fabricarea mortarului, cimentului şi sticlei.
Sticla este un material pe bază de dioxid de siliciu (~70%), oxid de sodiu (~16%)
şi diferite substanţe stabilizatoare (~10%), amorf, care la temperatura camerei
este rigid, cu formă proprie, duritate mare, iar la temperaturi ridicate formează un
lichid cu viscozitate mare (sticlă topită).
Dioxidul de sulf
Dioxidul de sulf este un gaz incolor, dens, cu miros specific, toxic, foarte solubil :
în apă (un volum de apă dizolvă 80 volume de gaz) şi prezintă un moment de
dipol mare, 1,61 D. SO2 este utilizat ca solvent neapos. S
a) Caracter acido-bazic
SO2 + NaOH → NaHSO3 O O
Figura 3.15. Structura SO2
NaHSO3 + NaOH → Na2SO3 + H2O
b) Caracter reducător – reacţionează cu agenţi oxidanţi (S4+ → S6+) Legăturile S−O sunt
echivalente, molecula
SO2 + Cl2 + 2H2O → H2SO4 + 2HCl fiind stabilizată prin
SO2 + 2HNO3 → H2SO4 + 2NO2 existenţa unei legături πpd
extinsă, tricentrică.
5SO2 + 2KMnO4 + 2H2O → 2KHSO4 + 2MnSO4 + H2SO4
2KIO3 + 5SO2 + 4H2O → 2KHSO4 + I2 + 3H2SO4
SO2 + H2O2 → H2SO4
c) Caracter oxidant slab – reacţionează cu agenţi reducători puternici (S4+ →S0)
SO2 + 2H2S → 3S + 2H2O
e−Chimie 83
Chimie Anorganică
SO2 + 2C → S + 2CO
d) Reacţii de metateză sau dublu schimb
SO2 + PCl5 → POCl3 + SOCl2
clorură de tionil
SO2 poate funcţiona atât ca bază Lewis, prin perechile de electroni neparticipante
ai atomilor de sulf şi oxigen, cât şi ca acid Lewis, datorită orbitalilor vacanţi ai
sulfului.
3.10.3. Acidul clorhidric

Acidul clorhidric, HCl, se găseşte în natură, în stare liberă, în cantităţi mici în
emanaţiile vulcanice sau în ape care provin din regiuni vulcanice şi într-o
concentraţie mică, 0,3% în organismul uman, în sucul gastric.
Metode de obţinere
Industrial, acidul clorhidric se obţine prin sinteză directă, iar în laborator, prin
reacţia dintre NaCl şi H2SO4 concentrat (metoda Glauber), aceasta decurgând în
două etape.
Cl2(g) + H2(g) → 2HCl
- la temperatura camerei
NaCl + H2SO4→ NaHSO4 + HCl
- la încălzire la aproximativ 500°C
2NaCl + H2SO4 →Na2SO4 + 2HCl
De asemenea, acidul clorhidric se obţine ca produs secundar, în reacţia de
hidroliză a unor cloruri covalente sau la clorurarea unor hidrocarburi.
PCl3 +3H2O → H3PO3 + 3HCl
BCl3 +3H2O → H3BO3+ 3HCl
SiCl4 +4H2O → H4SiO4 + 4HCl
CH4 + Cl2 → CCl4 + 4HCl
Acidul clorhidric este un gaz, cu miros înţepător, toxic, solubil în apă, foarte
Utilizările HCl:
coroziv, fiind un acid puternic. Acidul clorhidric concentrat disponibil comercial
♦ la obţinerea diferitelor
este o soluţie apoasă, incoloră, cu concentraţia de 37%, iar acidul clorhidric cloruri anorganice
tehnic este un amestec 1:1 în volume care conţine drept impuritate ionul [FeCl4]- ♦ la fabricarea diferitelor
care explică culoarea galbenă a acestuia. La dizolvarea acidului clorhidric în apă, substanţe organice
acesta ionizează complet deoarece este un acid tare. Acidul clorhidric concentrat ♦ la obţinerea de solvenţi
(fumans) este volatil; atât vaporii, cât şi soluţiile apoase concentrate au acţiune cloruraţi
corozivă asupra ţesuturilor umane (căi respiratorii, ochi, piele etc.). Prin ♦ în industria pielăriei
amestecarea acidului clorhidric cu agenţi oxidanţi comuni (hipoclorit de sodiu) ♦ la purificarea
rezultă clor gazos, care la rândul său, este toxic. Prezenţa acidului clorhidric, cărbunelui activ etc.
respectiv a ionului clorură se identifică cu o soluţie aposă de azotat de argint prin
formarea unui precipitat alb de clorură de argint.
HCl + AgNO3 → AgCl↓ + HNO3
e−Chimie 84
Chimie Anorganică
Acidul clorhidric conţine în moleculă o legătură covalentă polară, iar moleculele
de HCl sunt asociate prin legături intermoleculare slabe, van der Waals de tip
dipol-dipol. Acidul clorhidric este un acid Brønsted tare, monobazic.
a) Reacţia cu metale. Acidul clorhidric este un acid tare şi reacţionează cu toate
metalele active care se găsesc înaintea hidrogenului în seria de activitate.
Metalele situate după hidrogen în seria de activitate (Cu, Pb, Pt, Au, Ta)
reacţionează numai în prezenţa unui agent oxidant, printr-un proces redox.
M + 2HCl → MCl2 + H2 (M= Zn, Fe, Mg, Co, Ni, etc.)
Al + 3HCl → AlCl3 + 3/2H2
b) Reacţia cu substanţe cu caracter bazic sau amfoter. HCl fiind un acid
reacţionează cu baze, oxizi bazici şi amfoteri, săruri provenite de la acizi mai
slabi. Acidul clorhidric gazos reacţionează cu amoniacul gazos şi formează
clorură de amoniu, ţipirig (fum alb).
NH3 + HCl → NH4Cl
Al(OH)3 +3HCl → AlCl3 + 3H2O
MgO + 2HCl → MgCl2 + H2O
CaCO3 + 2HCl → CaCl2 + CO2 + H2O
Na2S + 2HCl → 2NaCl + H2S
c) Reacţia cu agenţi oxidanţi. HCl este un puternic agent reducător, clorul fiind în
starea de oxidare minimă, -1 şi reacţionează cu agenţi oxidanţi.
8HCl + KMnO4 → 5/2Cl2 + MnCl2 + KCl + 4H2O
4HCl + PbO2 → Cl2 + PbCl2 + 2H2O
KClO3 + 6HCl → 3Cl2 + KCl + 3H2O
d) Reacţii de complexare. Unele metale pot forma clorocomplecşi. Astfel unele
clorurile insolubile în apă (de exemplu, PbCl2) pot fi solubilizate în acid
clorhidric concentrat, la cald, prin complexare.
FeCl3(aq) + HCl → H[FeCl4](aq)
ZnCl2(aq) + 2HCl → H2[ZnCl4](aq)
PbCl2(s) + 2HCl → H2[PbCl4] (aq)
3.10.4. Acidul sulfuric

Acidul sulfuric este un acid tare, diprotic, cu structură tetraedrică şi care HO O HO O
formează asociaţii moleculare prin legături de hidrogen (figura 3.16). H2SO4 HO
S S
O HO O
ionizează în trepte.
Metode de obţinere Figura 3.16 Structura
Acidul sulfuric se obţine prin procedeul de contact (Phillips, 1831) care decurge H2SO4
în trei etape:
Prăjirea oxidativă a sulfurilor cu formare de SO2
ZnS+ 3/2O2 → ZnO + SO2
FeS2 + 11/2O2 → Fe2O3 + 4SO2
Conversia SO2 la SO3 care are loc prin trecerea unui amestec de SO2 şi aer peste
un catalizator de V2O5 depus pe silice, la aproximativ 430°C (se ating conversii
e−Chimie 85
Chimie Anorganică
de 99%), după care gazele care conţin SO3 sunt răcite.
Absorbţia SO3 se realizează în H2SO4 98% cu formare de acid sulfuric fumans
sau oleum; prin diluarea cu apă a acidului sulfuric fumans se poate obţine acid
sulfuric de diferite concentraţii.
Fierul este pasiv faţă de
Proprietăţi fizice H2SO4 concentrat, dar se
dizolvă în H2SO4 diluat.
Acidul sulfuric este un lichid vâscos, incolor, inodor, cu punct de fierbere ridicat Plumbul rezistă la H2SO4
(p.f. =338 °C) şi se dizolvă în apă în orice proporţie, cu degajare mare de căldură. diluat datorită formării
unui strat de PbSO4
insolubil, dar este atacat
Acidul sulfuric are caracter oxidant puternic, dar mai slab decât HNO3. de H2SO4 cu o
a) Reacţia cu nemetale şi compuşi ai acestora concentraţie mai mare de
80%.
C + 2H2SO4 → CO2 + 2SO2 + 2H2O
H2SO4 concentrat are
S + 2H2SO4 → 3SO2 + 2H2O afinitate mare faţă de apă,
2P + 5H2SO4 → 2H3PO4 + 5SO2 + 2H2O pe această proprietate se
bazează utilizarea acestuia
2As + 3H2SO4 → 2H3AsO3 + 3SO2 ca agent de uscare.
2HBr +H2SO4 → Br2 + SO2 + 2H2O
8HI +H2SO4 → 4I2 + H2S + 4H2O
b) Reacţia cu metale şi compuşi ai acestora
Acidul sulfuric diluat reacţionează doar cu metalele aflate în stânga hidrogenului
în seria electrochimică de activitate şi reacţia are loc cu degajare de hidrogen.
Zn + H2SO4 → ZnSO4 + H2↑
Acidul sulfuric concentrat reacţionează atât cu metalele din dreapta, cât şi cu cele
din stânga hidrogenului în seria de activitate, numai prin reacţii redox.
Cu + 2H2SO4 → CuSO4 + SO2 + 2H2O
Zn +2H2SO4 → ZnSO4 + SO2 + 2H2O
c) Reacţia cu oxizi, hidroxizi sau săruri
CuO + H2SO4 → CuSO4 + H2O
2KNO3 + H2SO4 → K2SO4 + 2HNO3
2KCl + H2SO4 → K2SO4 + 2HCl Utilizările H2SO4:
H2SO4 este un acid mai puţin volatil şi prin urmare scoate din sărurile lor chiar ♦ în industria minieră
acizi mai tari, dar volatili. ♦ în petrochimie,
♦ la fabricarea bateriilor,
Ba(ClO4)2 + H2SO4 → BaSO4↓ + 2HClO4 ♦ la obţinerea
d) Reacţii de deshidratare. Afinitatea mare pentru apă a acidului sulfuric îngrăşămintelor
♦ în industria fină
determină deshidratarea unor compuşi.
organică
H2SO4 ♦ la obţinerea diferiţilor
C6H12O6 6C + 6 H2O compuşi anorganici
glucozã etc.
H2SO4
HCOOH CO + H2O
3.10.5. Acidul azotic

Acidul azotic se obţine prin procedeul Ostwald care decurge în trei etape:
oxidarea catalitică a amoniacului cu formare de monoxid de azot, oxidarea
monoxidului de azot la dioxid de azot şi adsorbţia NO2 în apă şi recircularea
e−Chimie 86
Chimie Anorganică
monoxidului de azot care se formează ca produs secundar în reacţia dioxidului de
azot cu apa. Astfel se obţine HNO3 cu concentraţia de 62%. Prin distilare la
presiune scăzută în prezenţă de H2SO4 concentrat se formează HNO3 fumans cu
concentraţia de 98%. Reacţiile chimice care au loc sunt:
Pt-Rh, 850°C
4NH3(g) + 5O2(g) 4NO(g) + 6H2O(g)
2NO(g) +O2(g) → 2NO2(g)
2NO2 + H2O → HNO3 + HNO2
Acidul azotos se descompune la cald conform reacţiei:
3HNO2 → HNO3 + 2NO + H2O
Acidul azotic este un lichid incolor, puternic coroziv, miscibil cu apa în orice
proporţie, formează azeotrop cu apa la 120°C şi acesta conţine 69,2% HNO3.
Aciul azotic are caracter oxidant puternic şi este un acid tare; în soluţie apoasă
ionizează total.
a) Reacţia cu nemetale. În reacţia acidului azotic concentrat cu sulf, fosfor,
carbon, iod etc. se formează oxizi sau oxoacizi în stări înalte de oxidare.
4HNO3 +3S → 3SO2+ 4NO + 2H2O
5HNO3 + 3P + 2H2O → 3H3PO4 + 5NO
5HNO3 + 3As + 2H2O → 3H3AsO4 + 5NO
4HNO3 + 3C → 3CO2 + 4NO + 2H2O
5HNO3 + 3/2I2 → 3HIO3 + 5NO + H2O
b) Reacţia cu metale. În general, metalele reacţionează cu HNO3, cu excepţia Au,
Pt, Ir, Rh, Ti, Ta, Nb, care rezistă la HNO3 în orice concentraţie. Fe, Co, Ni, Cr
şi Al se pasivează în HNO3 concentrat datorită formării unui strat de oxid pe
suprafaţă, insolubil în HNO3. La temperatură înaltă aceste metale reacţionează cu
HNO3 concentrat sau cu HNO3 diluat, cu excepţia aluminiului.
4HNO3 + Fe → Fe(NO3)3 + NO +2H2O
8HNO3 + 3Ni → Ni(NO3)2 + 2NO + 4H2O
Produşii de reacţie depind de concentraţia acidului şi de potenţialul standard de
reducere al metalului. În general se formează NO când acidul este diluat şi NO2
când concentraţia acestuia este mare.
9HNO3 + 8K → NH3 + 8KNO3 + 3H2O
10HNO3 + 4Zn → NH4NO3 + 4Zn(NO3)2 + 3H2O
8HNO3 + 3Zn → 3Zn(NO3)2 + 2NO + 4H2O
Foarte rar, în prezenţă de HNO3 diluat, la rece, în reacţia cu anumite metale se
formează hidrogen, iar stibiul formează oxizi metalici hidrataţi.
Apa regală este un
Mg + 2HNO3 diluat → Mg(NO3)2 + H2 amestec de HNO3
.
6Sb+10HNO3 +(3x-5)H2O → 3Sb2O5 xH2O + 10NO concentrat şi HCl
sau H[Sb(OH)6] concentrat în raport
volumic de 1:3 şi are un
HNO3 reacţionează cu metalele situate după hidrogen în seria de activitate (Cu,
caracter oxidant mai
Bi, Hg, Ag) datorită caracterului său oxidant. puternic decât acidul
3Cu + 8HNO3 → 3Cu(NO3)2 + 2NO + 4H2O azotic.
e−Chimie 87
Chimie Anorganică
Ag + 2HNO3 → AgNO3 + NO2 + H2O
c) Reacţia cu compuşi cu caracter reducător
3FeCl2 + HNO3 +3HCl → 3FeCl3 + NO + 2H2O Utilizările acidului azotic:
3H2S +2HNO3 → 2NO +3S + 4H2O ♦ 75% din HNO3 se
foloseşte la fabricarea
d) Datorită caracterului acid, HNO3 reacţionează cu hidroxizii, oxizii bazici şi de îngrăşăminte
sărurile unor acizi slabi. chimice
♦ 25% la producerea
CuO + 2HNO3 → Cu(NO3)2 + H2O explozibililor (azotat
CaCO3 + 2HNO3 → Ca(NO3)2 + CO2 + H2O de amoniu, trotil,
trinitroglicerină),
Apa regală are un caracter oxidant mai puternic decât acidul azotic datorită ♦ la obţinerea
formării clorului atomic, conform reacţiilor chimice: nitroderivaţilor
aromatici şi alifatici
HNO3 + 3HCl → NOCl + 2Cl + 2H2O etc.
NOCl → NO + Cl
Unele metalele nobile, Pd, Pt, Au se dizolvă în apă regală, iar altele (Rh, Ir, Ta,
W, Nb) rezistă chiar şi la apă regală.
Au + HNO3 + 4HCl → H[AuCl4] + NO + 2H2O
3Pt + 4HNO3 + 18HCl → 3H2[PtCl6] + 4NO + 8H2O
3.10.6. Hidroxizi ai metalelor din blocul s

Hidroxizii metalelor alcaline, MOH şi alcalino-pământoase, M(OH)2, sunt
compuşi ionici, cristalini, cu caracter puternic bazic, tăria acestora creşte în grupă
de sus în jos. De exemplu, Be(OH)2 are caracter amfoter, Mg(OH)2 este o bază
slabă, iar ceilalţi hidroxizi ai metalelor alcalino-pământoase au caracter puternic
bazic.
Metode de obţinere
Hidroxizii metalelor alcaline şi alcalino-pământoase se pot obţine prin reacţia
metalelor respective cu apa, care are loc cu degajare de hidrogen, prin reacţii de
dublu schimb (metateză), sau prin reacţii de hidroliză a unor compuşi (hidruri,
peroxizi, carburi, oxizi) etc. De exemplu, hidroxidul de calciu pur se obţine din
azotat de calciu prin precipitare cu hidroxid de potasiu pur (lipsit de CO2 pentru a
nu se forma carbonat de calciu).
a) Reacţii de dublu schimb
K2SO4 + Ba(OH)2 → BaSO4↓ + 2KOH
Ca(NO3)2 + 2KOH → Ca(OH)2 + 2KNO3
b) Reacţia de hidroliză a unor compuşi anorganici
CaH2 + 2H2O → Ca(OH)2 + 2H2↑
Na2O2 + 2H2O → 2NaOH + H2O2
CaC2 + 2H2O → Ca(OH)2 + C2H2
carbid acetilenă
Ba3N2 + 6H2O → 3Ba(OH)2 + 2NH3
c) Reacţia de hidroliză a oxizilor cu caracter bazic
CaO + H2O → Ca(OH)2 (procedeul de stingere a varului)
e−Chimie 88
Chimie Anorganică
O metodă industrială de obţinere a hidroxidului de sodiu, numit şi sodă caustică
este procedeul caustificării care are la bază următoarea reacţie chimică:
Na2CO3 + Ca(OH)2 → 2NaOH + CaCO3 Solubilitatea în apă şi
căldura de formare din
oxizii corespunzători şi
Proprietăţi fizice apă a hidroxizilor
metalelor alcalino-
Hidroxizii alcalini sunt compuşi cristalini, albi, solubili în apă, spre deosebire de pământoase creşte în
hidroxizii metalelor alcalino-pământoase care au o solubilitate mică în apă, sunt grupă de sus în jos,
higroscopici şi au puncte de topire mici (se topesc fără descompunere, cu Ba(OH)2 fiind cel mai
excepţia LiOH). solubil.
T°C
2 LiOH Li2O + H2O
T°C
M(OH)2 MO + H2O
Hidroxizii alcalini reacţionează cu nemetalele, metalele şi semimetalele cu
caracter amfoter. Hidroxizii metalelor alcaline, cât şi ai celor alcalino-
pământoase au proprietăţi bazice, deci pot reacţiona cu oxizii cu caracter acid şi
amfoter, cu acizii şi sărurile unor baze mai slabe.
a) Reacţia cu nemetalele
2NaOH + 2F2 → F2O + 2NaF + H2O
difluorură de oxigen
- la rece 2NaOH + Cl2 → NaClO + NaCl + H2O
- la cald 6NaOH + 2Cl2 → NaClO3 + 5NaCl + 3H2O
6NaOH + 4S → Na2S2O3 + 2Na2S + 3H2O
3NaOH + P4 + 3H2O → PH3 + 3NaH2PO2
fosfan (fosfină) hipofosfit de sodiu
b) Reacţia cu metalele şi semimetalele cu caracter amfoter
2NaOH + 2Al + 6H2O → 2Na[Al(OH)4] + 3H2
2NaOH + Si + H2O → Na2SiO3 + 2H2
silicat de sodiu
c) Reacţia cu oxizi cu caracter acid sau amfoter
Ba(OH)2 + CO2 → BaCO3 + H2O
2NaOH + SiO2 → Na2SiO3 + H2O
d) Reacţia cu hidroxizi amfoteri
2NaOH + Ti(OH)4 → Na2[Ti(OH)6]
2NaOH + Zn(OH)2 → Na2[Zn(OH)4]
e) Reacţia cu săruri
2NH4Cl + Ca(OH)2 → CaCl2 + 2NH3 + 2H2O
Ca(OH)2 se numeşte var
FeCl3 + 3NaOH → Fe(OH)3 + 3NaCl stins deoarece se obţine
prin reacţia de hidroliză a
f) Reacţia de neutralizare, reacţia cu acizii varului nestins, CaO. La
Ca(OH)2 + H2SO4→ CaSO4 + 2H2O stingerea varului se obţine
laptele de var care
reprezintă o suspensie fină
de Ca(OH)2.
e−Chimie 89
Chimie Anorganică
Utilizările hidroxizilor
Hidroxidul de sodiu se utilizează la fabricarea mătăsii artificiale, la obţinerea
săpunului, rafinarea petrolului şi a uleiurilor, în sinteza chimică fină atât
organică, cât şi anorganică.
Hidroxidul de potasiu se foloseşte la fabricarea săpunului lichid.
Hidroxidul de calciu este un compus larg utilizat în practică. Ca(OH)2 se
foloseşte în construcţii, la fabricarea mortarului, în industria zahărului (acesta
este solubil în soluţii de zahăr, cu formare de zaharat de calciu, pe care se
bazează întrebuinţarea Ca(OH)2 la extragerea zahărului din melasă), la
caustificarea sodei, obţinerea industrială a amoniacului, în tăbăcărie şi ca
neutralizant în multe procedee, fiind cea mai ieftină bază.
3.10.7. Săruri
Cristalohidraţii sunt săruri care cristalizează din soluţii apoase cu un anumit
număr de molecule de apă, numită apă de cristalizare. Printre cristalohidraţii cei
mai cunoscuţi sunt: M(I)M(III)(SO4)2•12H2O–alauni, unde M(I) este un metal
alcalin sau NH4+ şi M(III)=Al, Fe, Cr, CaSO4•2H2O–gips, CuSO4•5H2O,
FeSO4•7H2O etc. Cele mai multe săruri formează cristalohidraţi, doar câteva
cristalizează ca săruri anhidre (KClO3, KMnO4 NaCl etc.). Cristalohidraţii sunt
compuşi stabili numai în stare solidă; prin eliminarea apei de cristalizare reţeaua
cristalină se distruge, cea a substanţelor anhidre fiind diferită.
Substanţele care pierd apă de cristalizare în atmosferă, în condiţii normale de
temperatură şi presiune se numesc eflorescente (Na2CO3•10H2O), cele care
adsorb apă din atmosferă se numesc higroscopice (LiCl, NaNO3, etc.).
Substanţele ale căror cristalohidraţi continuă să adsoarbă apă până la
transformarea acestora în soluţii concentrate, se numesc delicvescente (CaCl2,
Mn(NO3)2•4H2O etc.).
A) Halogenuri
La fel ca şi oxizii, ca urmare a naturii diferite a legăturilor chimice, halogenurile
au proprietăţi chimice şi fizice foarte diverse şi se pot clasifica în:
• ionice, halogenurile metalelor din blocul s (excepţie halogenurile beriliului
care sunt covalente, cu structură polimerică) şi a metalelor tranziţionale cu
electronegativitatea Pauling, χ < 1,8, în stări de oxidare inferioare;
• covalente, halogenurile nemetalelor cu χ > 3,2 şi a metalelor tranziţionale în
stări superioare de oxidare;
• complexe – care rezultă prin adiţia de ioni halogenură la halogenurile ionice.
Dintre halogeni, fluorul formează halogenuri covalente, stabile atât cu
nemetalele, cât şi cu metalele tranziţionale în stările maxime de oxidare ale
elementelor (SF6, ReF7,, OsF8).
Stabilitatea termică a halogenurilor este în strânsă corelaţie cu natura legăturii.
Astfel, halogenurile ionice sunt mai stabile termic decât cele covalente.
Stabilitatea halogenurilor unui anumit cation scade de la fluorură la iodură, ca o
consecinţă a energiei de reţea, interacţiunea dintre un anumit cation şi ionul
halogenură scade pe măsura creşterii dimensiunii anionului.
Halogenurile, în special cele covalente, se pot obţine prin sinteză directă din
elemente, în condiţii de reacţie foarte diverse. Ca metode de obţinere se mai pot
enumera:
- oxidarea halogenurilor inferioare
EX3 + X2 → EX5 E = P, As, Sb
e−Chimie 90
Chimie Anorganică
- reducerea halogenurilor superioare prin încălzire sau cu elementul respectiv
3SbCl5 + 2Sb → 5SbCl3
PbCl4 → PbCl2 + Cl2
- disproporţionarea halogenurilor inferioare
2GeX2 → GeX4 + Ge
Halogenurile ionice sunt substanţe solide, cristaline, cu puncte de topire ridicate,
solubile în apă şi în solvenţi polari, în timp ce halogenurile covalente pot fi gaze,
lichide sau solide, cu stabilitate termică mai mică, puncte de topire şi fierbere în
general joase, care pot fi solubile în solvenţi polari sau nepolari. În apă
hidrolizează cu formare de oxoacizi sau oxohalogenuri.
TiCl4 + 2H2O → TiO2 + 4HCl
SiCl4 + 4H2O → H4SiO4 + 4HCl
PCl3 + 3H2O → H3PO3 + 3HCl
BiCl3 + H2O → BiOCl + 2HCl (hidroliză parţială)
clorură de bismutil
Stabilitatea termică a halogenurilor covalente depinde de diferenţa de
electronegativitate dintre element şi halogen. În figura 3.17 se arată variaţia
stabilităţii termice corelată cu proprietăţile oxidante sau reducătoare a fluorurilor
elementelor din grupele 16 şi 6.
SF6 SF4 CrF6

stabilitatea caracterul stabilitatea caracterul stabilitatea MoF caracterul
SeF6 oxidant SeF4 reducãtor 6 oxidant
TeF6 TeF4 WF6
Figura 3.17 Variaţia stabilităţii şi a caracterului redox a fluorurilor elementelor din grupele 16 şi 6
Utilizări ale unor

Cl Cl Cl halogenuri:
Be Be Be ♦ NaCl (sarea gemă) se
Cl Cl Cl foloseşte la obţinerea
n clorului, în industria
Figura 3.18 Structura polimerică a clorurii de beriliu alimentară, ca material
degivrant.
Datorită caracterului mai puternic electronegativ al fluorului (cel mai puternic din ♦ KCl se utilizează ca
Sistemul Periodic), fluorurile sunt mai ionice decât celelalte halogenuri. Prin îngrăşământ cu clor, în
urmare, în general, fluorurile sunt solubile în apă, cu excepţia CaF2 care prezintă industria petrolieră şi
o reţea cristalină ionică cu energie de reţea foarte mare. alimentară.
AgF este solubilă în apă, spre deosebire de celelalte halogenuri ale argintului; ♦ CaCl2 anhidră se
foloseşte ca agent
aceasta s-ar putea explica prin faptul că AgF este compus ionic, ionul fluorură
deshidratant, pentru
având polarizabilitatea cea mai mică dintre ionii halogenură. Tot datorită creşterea durităţii apei
volumului mic al ionului fluorură, există un număr mare de fluoruri complexe, în piscine, ca sursă de
stabile, solubile în apă (Na2SiF6, NaBF4, K2MgF4, Na2[MiVF6] unde MIV = Sn, Ti, ioni de calciu în
Zr). acvarii, în industria
alimentară.
B) Sulfaţii
În general, sulfaţii metalici sunt solubili în apă şi cristalizează sub formă de
cristalohidraţi (de exemplu, FeSO4·7H2O, MgSO4·7H2O etc.). Se pot obţine din
metale, oxizi, hidroxizi sau săruri ale unor acizi mai slabi sau mai volatili.
e−Chimie 91
Chimie Anorganică
M + H2SO4
MO + H2SO4
MSO4 Utilizări ale sulfaţilor:
M(OH)2 + H2SO4 ♦ Na2SO4 are aplicaţii în
industria textilă, la
M(NO3)2 + H2SO4 rafinarea sticlelor
(îndepărtare bulelor de
Stabilitate termică. Sulfaţii au stabilitate termică mai bună decât azotaţii aer).
♦ FeSO4·7H2O se
corespunzători
utilizează în procesul
500-700o C de epurare a apelor, la
Fe2(SO4)3 Fe2O3 + 3 SO2 + 3/2 O2 floculare şi
îndepărtarea fosfaţilor
2 FeSO4 700 oC Fe2O3 + SO2 + SO3 din apele reziduale,
pentru prevenirea
o eutrofizării acestora,
BaSO4 1500 C BaO + SO2 + 1/2 O2 pentru întreţinerea
gazonului etc.
Sulfaţii acizi ai metalelor alcaline formează la încălzire pirosulfaţi. ♦ MgSO4·7H2O (sarea
Epsom) este un foarte
2NaHSO4 → Na2S2O7 + H2O bun îngrăsământ
Na2S2O7 → Na2SO4 + SO3 pentru plante şi se
utilizează în farmacie
ca laxativ.
C) Azotaţii
Azotaţii sunt săruri solubile în apă şi mulţi cristalizează sub formă de
cristalohidraţi. La fel ca şi sulfaţii, azotaţii se pot obţine prin reacţia acidului
azotic cu metale, oxizi, hidroxizi sau săruri ale unor acizi mai slabi. Stabilitatea
termică a azotaţilor depinde de cationul metalic şi de potenţialul de reducere al
metalului.
NaNO3 → NaNO2 + 1/2O2
2Mg(NO3)2 → 2MgO + 4NO2 + O2
Azotaţii metalelor nobile se descompun la temperaturi joase cu formarea
metalului corespunzător.
2AgNO3 → 2Ag + 2NO2 + O2
Azotatul de amoniu încălzit lent la 170°C, se descompune în protoxid de azot şi
vapori de apă. La temperatură mai înaltă, reacţia decurge diferit, devine violentă,
se produce o deflagraţie cu flacără galbenă şi se formează azot, monoxid de azot
şi vapori de apă.
NH4NO3 → N2O + 2H2O
D) Carbonaţii
Se cunosc mai multe tipuri de carbonaţi neutri, hidrogenocarbonaţi (bicarbonaţi)
şi bazici. Carbonaţii neutri sunt compuşi insolubili în apă, cu excepţia celor de
sodiu, potasiu şi amoniu. Carbonaţii metalelor divalente sunt în general anhidri,
stabili, insolubili în apă şi cristalizează în sistem trigonal sau rombic, în funcţie
de raza cationului. Carbonaţii, cu excepţia celor ai metalelor alcaline se obţin prin
reacţia dintre carbonaţii metalelor alcaline şi diferite săruri ale metalelor
respective (în soluţie apoasă).
Na2CO3 (aq) + CuSO4(aq) → CuCO3↓ + Na2SO4(aq)
e−Chimie 92
Chimie Anorganică
Carbonaţii metalelor alcaline se obţin prin reacţia de neutralizare a dioxidului de
carbon cu hidroxizi alcalini.
CO2 + KOH → KHCO3
2KHCO3 → K2CO3 + CO2 + H2O (la cald)
La precipitarea soluţiilor apoase ale sărurilor metalelor trivalente, Al, Fe, Cr şi
tetravalente, Ti, Zr cu carbonat de sodiu nu se formează carbonaţii metalelor
respective, ci precipită hidroxizii corespunzători.
Sărurile metalelor care formează hidroxizi mai puţin bazici, de exemplu Mg, Zn,
Cu, Ni formează prin precipitare cu carbonaţi solubili, carbonaţi bazici.
4MgCl2 + 4Na2CO3 + H2O → 3MgCO3·Mg(OH)2 + 8NaCl + CO2
carbonat bazic de Mg sau magnezia
Soda calcinată se poate
Unul dintre carbonaţii cu utilizări practice importante este carbonatul de sodiu, fabrica prin procedeul
Na2CO3, soda calcinată care poate exista atât ca sare anhidră, cât şi sub formă amoniacal (Solvay),
de cristalohidrat, Na2CO3·10H2O care se obţine prin procedeul Solvay. Pentru introdus în 1860, singurul
obţinerea dioxidului de carbon se utilizează piatră de var, CaCO3. Varul nestins, aplicat şi în prezent.
CaO, se tratează cu apă şi apoi este utilizat la obţinerea NH3 necesar în proces.
Cel mai răspândit
CO2 care rezultă din descompunerea NaHCO3 format, se recirculă, singurul deşeu
carbonat în natură este
care rezultă în procedeul Solvay fiind clorura de calciu. Reacţiile chimice care au CaCO3 care se găseşte în
loc sunt: forme amorfe (piatră de
var sau calcar), sub formă
NaCl(aq) + NH3 + CO2 + H2O → NaHCO3 + NH4Cl
microcristalină (marmură)
~ 200°C şi cristalină (calcit şi
2NaHCO3 Na2CO3 + CO2 + H2O aragonit).
T°C
CaCO3 CaO + CO2
CaO + H2O → Ca(OH)2
2NH4Cl + Ca(OH)2 → CaCl2 + 2NH3 + 2H2O
O proprietate importantă a carbonaţilor este stabilitatea termică, deoarece aceştia Utilizările carbonaţilor:
sunt utilizaţi la obţinerea oxizilor corespunzători. Carbonaţii metalelor alcaline se ♦ În general, carbonaţii
topesc fără descompunere (Na2CO3 la 853°C, iar K2CO3 la 894°C) cu excepţia se utilizează ca materii
Li2CO3 care se descompune la temperaturi ridicate conform reacţiei: prime pentru obţinerea
1270°C oxizilor şi la fabricarea
Li2CO3 Li2O + CO2 de materiale ceramice
şi sticle.
Ceilalţi carbonaţi cu excepţia celor ai metalelor alcaline se descompun cu ♦ CaCO3, piatra de var
formare de oxid metalic şi dioxid de carbon la diferite temperaturi. Dacă volumul se foloseşte la
cationului este mic, atunci între metal şi ionul carbonat nu se realizează un obţinerea varului.
contact foarte bun şi stabilitatea termică a carbonatului metalic este mai mică. ♦ Na2CO3 se
Ilustrarea acestei proprietăţi se poate face prin compararea temperaturii de întrebuinţează la
descompunere termică a carbonaţilor metalelor alcalino-pământoase care creşte fabricarea
în grupă de sus în jos. detergenţilor,
NaHCO3 (bicarbonat)
350°C şi NH4HCO3 (amoniac
MgCO3 MgO + CO2
alimentar) sunt utilizaţi
870°C în industria alimentară.
CaCO3 CaO + CO2
1200°C Dizolvarea carbonatului
BaCO3 BaO + CO2
de calciu din munţii
În prezenţa apei, dioxidul de carbon reacţionează cu carbonaţii cu formare de calcaroşi de către CO2, în
hidrogenocarbonaţi (carbonaţi acizi) conform reacţiei chimice: prezenţa apei, a condus
la formarea stalactitelor
CaCO3 + CO2 + H2O → Ca(HCO3)2 şi stalagmitelor din
Disocierea termică a hidrogenocarbonaţilor are loc la temperaturi mai joase decât peşteri.
a carbonaţilor neutri corespunzători.
e−Chimie 93
Chimie Anorganică
Problemă rezolvată
Să se completeze următoarele reacţii chimice:
BaO + SO3 →
SO3 + PCl3 →
Fe + SO3 →
T > 400°C
SO3
Să se precizeze ce tip de reacţie chimică are loc şi rolul SO3 în aceste reacţii
chimice.
Rezolvare
BaO + SO3 → BaSO4 (reacţie dintre un oxid bazic şi un oxid acid)
SO3 + PCl3 →SO2 + POCl3 (reacţie redox; SO3 este agent oxidant)
8Fe + 3SO3 → 3Fe2O3 + Fe2S3 (reacţie redox care are loc la cald; SO3 are rol de
agent oxidant)
T > 400°C
SO3 SO2 + 1/2O2
(reacţie de descompunere termică; reflectă stabilitatea termică a SO3).
Test de autoevaluare nr. 3.1

1. Calculaţi volumul de amoniac gazos, măsurat în condiţii normale, necesar
pentru a obţine 212 kg carbonat de sodiu anhidru (prin procedeul amoniacal)
dacă randamentul fiecărei etape este de 80%.
2. Hidroxidul de sodiu se obţine industrial din carbonat de sodiu prin metoda

caustificării. Precizaţi cu ce compus se tratează carbonatul de sodiu şi scrieţi
ecuaţia reacţiei chimice.
3. Ce volum de dioxid de carbon măsurat la 2 atm şi 27°C, se obţine prin

descompunerea termică a:
a) 1000 g hidrogenocarbonat de sodiu pur
b) 1000 g carbonat de calciu de puritate 60%.
4. Determinaţi volumul (în L) de clor măsurat la 27°C şi 1,2 atm care se obţine
în reacţia dintre 585 g NaCl cu dioxid de mangan în mediu de acid sulfuric.
5. Calculaţi masa de hidroxid de aluminiu care se poate obţine în reacţia dintre:

a) 13,35 g clorură de aluminiu şi 100 g soluţie NaOH 10%
b) 13,35 g clorură de aluminiu şi 100 mL soluţie NaOH 3,5 M
Pentru fiecare dintre reacţii, precizaţi compusul aflat în exces.
6. Să se rezolve următoarea schemă de reacţii:

H2SO4 KClO3 P4 H 2O
NaCl A C E F
-B -D (C în exces) -A
7. 10 g aliaj Cu-Zn se tratează cu acid clorhidric concentrat şi se obţin 2,24 L

H2 (c.n.). Determinaţi conţinutul procentual de zinc al aliajului şi volumul de
HCl de concentraţie 36,5% (ρ=1,18 g/cm3) consumat.
e−Chimie 94
Chimie Anorganică
8. Completaţi şi egalaţi următoarele ecuaţii ale reacţiilor chimice:
Fe + HCl →
Fe2O3 + HCl →
Fe + Cl2 →
Cu + HCl + H2O2 →
Cu + Cl2 →
încãlzire
HClO
9. Să se rezolve următoarea schemă de reacţii:

D+E
Cl2 + H2O
A CO
B+C
O2
CuS
HCl
F G+H
H2
I+H
10. Un amestec gazos de SO2 şi CO2 se absoarbe în 250 mL soluţie NaOH 2M

cu formare de săruri acide (reacţia este stoichiometrică). Să se determine
compoziţia procentuală (%vol) a amestecului gazos dacă la absorbţia
acestuia în soluţia de hidroxid de sodiu se formează 0,1 moli hidrogenosulfit
de sodiu.
11. Indicaţi comportarea la încălzire în aer a următorilor compuşi chimici:

KNO3, K2CO3, Li2CO3, Cu3(CO3)2(OH)2, Ca(HCO3)2, AgNO3, Cu(NO3)2,
NH4NO3 şi FeSO4.
12. Explicaţi prin scrierea ecuaţiilor reacţiilor chimice corespunzătoare,

caracterul amfoter al compuşilor: ZnO, Cr(OH)3 , Be(OH)2.
13. Se supune electrolizei o soluţie saturată de NaCl într-o celulă cu diafragmă.

Gazul rezultat la anod este trecut printr-un vas ce conţine 200 mL soluţie 1M
de KI (reacţia este totală). Să se scrie ecauţiile reacţiilor chimice care au loc
la electrozi şi să se calculeze volumul de gaz (în condiţii normale) rezultat la
anod.
14. Se consideră următoarele reacţii chimice:

HCl HCl exces
Pb(NO3)2 A B
Să se determine:
a) volumul soluţiei de HCl 4M necesar pentru precipitarea totală a
plumbului conţinut în 250 mL soluţie Pb(NO3)2 de concentraţie 2M
b) volumul de acid clorhidric de concentraţie 36,5% (ρ=1,18 g/cm3)
necesar dizolvării complete a compusului A.
15. 10 g amestec Fe şi Cu se tratează la temperatura camerei cu HNO3

concentrat. Să se determine compoziţia procentuală masică a aliajului dacă se
consumă 20 mL HNO3 63% (ρ=1,42 g/cm3).
e−Chimie 95
Chimie Anorganică
Răspunsuri la testul de autoevaluare nr. 3.1
1. NaCl + NH3 + CO2 + H2O → NaHCO3 + NH4Cl

~ 200°C
2NaHCO3 Na2CO3 + CO2 + H2O
212 kg Na2CO3 ⇒ 2 kmol Na2CO3
100
⋅ 2kmol = 2,5 kmol NaHCO3
80
100
ntNH 3 = 2 ,5 kmol ⇒ n pNH 3 = ⋅ 2 ,5 kmol = 3,125 kmol
80
V=3,125 ·103 mol· 22,4 L/mol = 140 m3 NH3(g)
2. Ca(OH)2
Na2CO3 + Ca(OH)2 → 2NaOH + CaCO3
3. a) 2 · 84 g NaHCO3 ................. 1 mol CO2

1000 g NaHCO3 .................. x mol CO2
x = 5,95 mol CO2 c.n.
5,95 ⋅ 0,082 ⋅ 300
pV = nRT ⇒ V = = 73,2 L CO2
2
b) CaCO3 → CaO + CO2
100 g CaCO3 pur …………………….. 1 mol CO2
1000 · 60/100 g CaCO3 pur ………….. y mol CO2
y = 6 mol CO2
6 ⋅ 0,082 ⋅ 300
pV = nRT ⇒ V = = 73,8 L CO2
2
4. 2NaCl + MnO2 + 2H2SO4 → Cl2 + MnSO4 + 2H2O + Na2SO4

10 mol NaCl ⇒ 5 mol Cl2
5 ⋅ 0,082 ⋅ 300
V= = 102 ,5 L Cl 2
1,2
5. a) 13,35 g AlCl3 ⇒ 0,1 mol AlCl3 şi

10 g NaOH ⇒ 0,25 mol NaOH
AlCl3 + 3NaOH → Al(OH)3 + 3NaCl (NaOH în cantităţi stoichiometrice)
AlCl3 + 4NaOH → Na[Al(OH)4] + 3NaCl (NaOH în exces)
0,1 mol AlCl3 reacţionează cu 0,3 mol NaOH, deci în exces este AlCl3, prin
urmare, în reacţie se formează Al(OH)3
3 mol NaOH ............. 1 mol Al(OH)3
0,25 mol NaOH ……. x
x = 0,083 mol Al(OH)3 ⇒ 6,5 g Al(OH)3
b) 0,35 mol NaOH ⇒ exces de NaOH
0,1 mol AlCl3 ….. 0,3 mol NaOH …… 0,1 mol Al(OH)3
⇒ 0,05 mol NaOH în exces
Al(OH)3 + NaOH → Na[Al(OH)4]
0,05 mol NaOH în exces dizolvă 0,05 mol Al(OH)3 ⇒ 0,05 mol Al(OH)3
nereacţionaţi
m = 0,05 · 78 = 3,9 g Al(OH)3 (nedizolvat)
6. A=HCl; B=Na2SO4; C=Cl2; D=KCl; E=PCl5; F=H3PO4
e−Chimie 96
Chimie Anorganică
7. Zn + 2HCl → ZnCl2 + H2
2,24 L H2 ⇒ 0,1 mol H2 ⇒ 0,1 mol Zn ⇒ m=6,5 g Zn
10 g aliaj …… 6,5 g Zn
100 g aliaj …… x = 65% Zn
0,1 mol Zn ……………. 0,2 mol HCl
0,2 ⋅ 36,5
36,5 = ⋅ 100 ⇒ V = 16,95 mL HCl
V ⋅1,18
8. Fe + 2HCl → FeCl2 + H2
Fe2O3 + 6HCl → 2FeCl3 + 3H2O
Fe + 3/2Cl2 → FeCl3
Cu + 2HCl + H2O2 → CuCl2 + 2H2O
Cu + Cl2 → CuCl2
încãlzire HClO3 + HCl
3 HClO
încãlzire
HClO HCl + 1/2 O2
9. A=SO2; B=S; C=CO2; D=H2SO4; E=HCl; F=CuO; G=CuCl2; H=H2O; I=Cu
10.
1 mol 1 mol
SO2 + NaOH → NaHSO3
x mol 0,1 mol
x=0,1 mol SO2 care reacţionează cu 0,1 mol NaOH
CO2 + NaOH → NaHCO3
n
2= NaOH ⇒ n NaOH = 0,5 mol NaOH
0,25 L
0,5 - 0,1= 0,4 mol NaOH care neutralizează CO2 ⇒ 0,4 mol CO2 în amestec
⇒ compoziţia amestecului este 20% SO2 şi 80% CO2
11. KNO3 → KNO2 + 1/2O2

K2CO3 se topeşte la încălzire
1270°C
Li2CO3 Li2O + CO2
T°C
Cu3(CO3)2(OH)2 3CuO + 2CO2 + H2O
T°C
Ca(HCO3)2 CaCO3 + CO2 + H2O
2AgNO3 → 2Ag + 2NO2 + O2
2Cu(NO3)2 → 2CuO + 4NO2 + O2
NH4NO3 → N2O + 2H2O
2 FeSO4 700 oC Fe2O3 + SO2 + SO3
12. ZnO + 2HCl → ZnCl2 + H2O

ZnO + 2NaOH + H2O → Na2[Zn(OH)4]
2Cr(OH)3 + 3H2SO4 → Cr2(SO4)3 + 6H2O
Cr(OH)3 + KOH → K[Cr(OH)4] sau Cr(OH)3 + 3KOH → K3[Cr(OH)6]
nBe(OH)2 + 2nHCl → (BeCl2)n + 2nH2O
Be(OH)2 + 2NaOH → Na2[Be(OH)4]
e−Chimie 97
Chimie Anorganică
13.
+
NaCl(aq) Na (aq) + Cl (aq)
-
2 H 2O H3O + + OH
-
anod (+) 2Cl (aq) - 2e-→ Cl2(g)
catod (-) 2H3O+ + 2e- → H2(g) + 2H2O
Cl2 + 2KI → I2 + 2KCl
n = 0,2 mol KI ⇒ n=0,1 mol Cl2 ⇒ V=2,24 L Cl2(g)
14.
a) A=PbCl2; B=H2[PbCl4]
0,5 mol 1 mol 0,5 mol
Pb(NO3)2 + 2HCl → PbCl2 + 2HNO3
n
CM = HCl ⇒ VHCl = 0,25L soluţie 4M
VHCl
b)
0,5 mol 1 mol
PbCl2 + 2HCl conc. → H2[PbCl4]
m 1 ⋅ 36,5
c%= d ⋅ 100 ⇒ 36,5 = ⇒ V=84,74 cm3 HCl conc.
ms V ⋅ 1,18
15.
Fe se pasivează în HNO3 concentrat (la temperatura camerei).
Cu + 4HNO3 → Cu(NO3)2 + 2NO2 + 2H2O
m 63 ⋅ n HNO3
c%= d ⋅ 100 ⇒ 63 = ⋅ 100 ⇒ n = 0,284 mol HNO3
ms 20 mL ⋅ 1,42 g/mL
1 mol Cu ……………. 4 mol HNO3
x mol Cu …………… 0,284 mol HNO3
x=0,071 mol Cu
m = 0,071 · 63,5 = 4,508 g Cu
10 g aliaj …….. 4,508 g Cu
100 g aliaj ……. % Cu
Compoziţia amestecului este 45,08% Cu şi 54,92 % Fe.
e−Chimie 98

m04 Chimanorganica

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

m04 Chimanorganica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Chimie Anorganică

3. ASPECTE DIN CHIMIA UNOR ELEMENTE ŞI

c) Electroliza apei cu electrozi de grafit. Prin electroliza apei la care se adaugă

2H2O H3O+ + HO-

Proprietăţi chimice Figura 3.2

Cl2 + H2O HCl + HClO

CO2 + H2O + hν clorofilã

Figura 3.5. Structura moleculei de ozon

Hg(l) + S(s) → HgS(s)

CO2 + K2CO3 + H2O 2KHCO3

În laborator, amoniacul se obţine prin reacţia dintre NH4Cl şi varul stins.

NH3 + O2 Pt, Rh, t°C NO + H2O

este folosit pentru datarea materialelor pe bază de carbon.

Proprietate fizică Diamant Grafit

Caractere generale şi stare naturală

Figura 3.12 Furnalul pentru obţinerea fontei

Caractere generale şi stare naturală

3.10 Compuşi anorganici

3.10.3. Acidul clorhidric

3.10.4. Acidul sulfuric

3.10.5. Acidul azotic

3.10.6. Hidroxizi ai metalelor din blocul s

SF6 SF4 CrF6

Utilizări ale unor

Test de autoevaluare nr. 3.1

2. Hidroxidul de sodiu se obţine industrial din carbonat de sodiu prin metoda

3. Ce volum de dioxid de carbon măsurat la 2 atm şi 27°C, se obţine prin

5. Calculaţi masa de hidroxid de aluminiu care se poate obţine în reacţia dintre:

6. Să se rezolve următoarea schemă de reacţii:

7. 10 g aliaj Cu-Zn se tratează cu acid clorhidric concentrat şi se obţin 2,24 L

9. Să se rezolve următoarea schemă de reacţii:

10. Un amestec gazos de SO2 şi CO2 se absoarbe în 250 mL soluţie NaOH 2M

11. Indicaţi comportarea la încălzire în aer a următorilor compuşi chimici:

12. Explicaţi prin scrierea ecuaţiilor reacţiilor chimice corespunzătoare,

13. Se supune electrolizei o soluţie saturată de NaCl într-o celulă cu diafragmă.

14. Se consideră următoarele reacţii chimice:

15. 10 g amestec Fe şi Cu se tratează la temperatura camerei cu HNO3

1. NaCl + NH3 + CO2 + H2O → NaHCO3 + NH4Cl

3. a) 2 · 84 g NaHCO3 ................. 1 mol CO2

4. 2NaCl + MnO2 + 2H2SO4 → Cl2 + MnSO4 + 2H2O + Na2SO4

5. a) 13,35 g AlCl3 ⇒ 0,1 mol AlCl3 şi

6. A=HCl; B=Na2SO4; C=Cl2; D=KCl; E=PCl5; F=H3PO4

9. A=SO2; B=S; C=CO2; D=H2SO4; E=HCl; F=CuO; G=CuCl2; H=H2O; I=Cu

11. KNO3 → KNO2 + 1/2O2

12. ZnO + 2HCl → ZnCl2 + H2O

S-ar putea să vă placă și