Text Floricultura 1

UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚELE VIEȚII ”Regele Mihai I” din TIMIȘOARA
FACULTATEA DE INGINERIE ȘI TEHNOLOGII APLICATE
STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ
PROGRAMUL DE STUDII: HORTICULTURĂ I.F.R.
Prof.univ.dr. MARIA BĂLA

Asist. dr. CRISTINA ELENA TOȚA
Șef. lucr. dr. IOANA MIHAELA MĂLĂESCU
FLORICULTURĂ I
Suport autoinstruire pentru studenţii IFR
Editura Agroprint Timișoara

2022
1
Referenţi ştiinţifici:
Prof. dr. Maria Cantor

Prof. dr. Toma Florin
2
Cuprins
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1 4
DEFINIŢIA, OBIECTUL ŞI CONŢINUTUL FLORICULTURII
CARACTERIZAREA MORFOLOGICĂ A PLANTELOR DECORATIVE
(RĂDĂCINA, TULPINA, FRUNZA)
CARACTERIZAREA MORFOLOGICĂ A PLANTELOR DECORATIVE
(ORGANE DE REPRODUCERE)
CLASIFICAREA PLANTELOR FLORICOLE (CLASIFICAREA BOTANICĂ,
CLASIFICAREA DUPĂ DURATA CICLULUI BIOLOGIC )
CLASIFICAREA PLANTELOR FLORICOLE (CLASIFICAREA DUPĂ LOCUL
DE ORIGINE, CLASIFICAREA DUPĂ LOCUL DE CULTURĂ, CLASIFICAREA DUPĂ
ÎNSUŞIRILE DECORATIVE, CLASIFICAREA DUPĂ MODUL DE UTILIZARE )
CERINŢELE PLANTELOR DECORATIVE FAȚĂ DE FACTORII ECOLOGICI
(TEMPERATURA, LUMINA, )
CERINŢELE PLANTELOR DECORATIVE FAȚĂ DE FACTORII ECOLOGICI
(APA, AERUL, SOLUL, )
PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR FLORICOL (REPRODUCEREA
PRIN SEMINŢE, CARACTERISTICILE TEHNICE ŞI BIOLOGICE ALE SEMINŢELOR
DE FLORI)
PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR FLORICOL (TRATAMENTE
SPECIALE APLICATE PENTRU STIMULAREA GERMINAŢIEI SEMINŢELOR DE
FLORI, INFLUENŢA FACTORILOR DE MEDIU ASUPRA GERMINAŢIEI SEMINŢELOR
DE FLORI, SEMĂNATUL ÎN FLORICULTURĂ)
ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ A PLANTELOR FLORICOLE (ÎNMULŢIREA PRIN
DESPĂRŢIREA SAU DIVIZAREA TUFELOR, ÎNMULŢIREA PRIN DRAJONI,
ÎNMULŢIREA PRIN STOLONI, ÎNMULŢIREA PRIN MARCOTAJ, ÎNMULŢIREA PRIN
MUGURI ADVENTIVI, ÎNMULŢIREA PRIN ALTOIRE)
ÎNULŢIREA VEGETATIVĂ A PLANTELOR FLORICOLE (ÎNMULŢIREA PRIN
BUTAŞI, ÎNMULŢIREA PLANTELOR FLORICOLE PRIN ORGANE VEGETATIVE
MODIFICATE, ÎNMULŢIREA PRIN CULTURI DE CELULE ŞI ŢESUTURI VEGETALE)
ÎNFIINŢAREA ŞI ÎNTREŢINEREA CULTURILOR FLORICOLE ÎN CÂMP
LUCRĂRI DE ÎNFIINŢARE ŞI ÎNTREŢINERE A CULTURILOR FLORICOLE ÎN
SPAŢII PROTEJATE
FERTILIZAREA CULTURILOR FLORICOLE ÎN CÂMP ȘI ÎN SPAȚII
PROTEJATE
BIBLIOGRAFIE 87
3
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
DEFINIŢIA, OBIECTUL ŞI CONŢINUTUL FLORICULTURII
Cuvinte cheie: floricultură, specii, soiuri,
Rezumat: Floricultura este disciplina de bază a horticulturii care

studiază particularităţile morfologice şi biologice ale speciilor decorative ,
relaţiile cu factori de mediu, metodele de înmulţire , tehnologia de cultură în
spaţii protejate, în câmp şi modul de utilizare al speciilor floricole. Floricultura
se bazează pe cunoştinţele dobândite la botanică, fiziologie, ameliorarea
plantelor, genetica, pedologie,agrochimie,fitopatologie. Iar floricultura pune la
dispoziţie noţiunile necesare pentru arhitectura peisageră.
Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore
Floricultura este una dintre disciplinele de bază ale horticulturii, care

studiază particularităţile morfologice şi biologice ale speciilor decorative,
relaţiile lor faţă de factorii de mediu, metodele de înmulţire, tehnologiile de
cultură în spaţii protejate, în câmp şi modul de utilizare al speciilor floricole.
Obiectul de studiu îl constituie un număr foarte mare de plante,
predominant erbacee, dar şi lemnoase, ornamentale prin flori, frunze, fructe
şi port, folosite pentru decorul interioarelor sau al spaţiilor verzi.
Ca disciplină de studiu, floricultura cuprinde două părţi:
♦ Floricultura generală – prezintă morfologia şi ecologia plantelor
floricole, principii de clasificare, metodele de înmulţire, înfiinţarea şi
întreţinerea culturilor floricole, recoltarea, păstrarea şi valorificarea florilor.
♦ Floricultura specială – studiază genurile, speciile, soiurile, cu
particularităţile morfologice, cerinţele ecologice, posibilităţile de cultivare şi
modul lor de utilizare.
La baza floriculturii stau o serie de cunoştinţe dobândite la discipline din
domeniu cu caracter fundamental. Astfel, pentru descrierea şi recunoaşterea
plantelor floricole, ne bazăm pe cunoştinţele dobândite la botanică.
Cunoştinţele de ecologie şi fiziologie vegetală ajută la înţelegerea
relaţiilor dintre plante şi mediu, a biologiei înfloritului şi fructificării, a
proceselor de fotosinteză şi nutriţie.
Alegerea soiurilor, a modului de cultură, a lucrărilor de întreţinere, de
fertilizare a culturilor, de combatere a bolilor şi dăunătorilor se bazează pe
cunoştinţele dobândite la disciplinele de: pedologie, agrotehnică, agrochimie
şi protecţia plantelor.
Pentru diversificarea sortimentului floricol, producerea de seminţe şi
material săditor selecţionat sunt necesare cunoştinţe de biologie, genetică,
ameliorarea plantelor horticole, biotehnologii şi micropropagare.
Floricultura, la rândul ei, furnizează elemente şi noţiuni utilizate în arta
amenajării spaţiilor verzi de care se ocupă arhitectura peisageră şi noţiuni
utilizate în arta amenajării florilor de care se ocupă ikebana.
4
ISTORICUL FLORICULTURII
Începutul culturii florilor este greu de precizat; descoperirile

arheologice evidenţiau faptul că popoarele antice cunoşteau plantele floricole
şi le cultivau alături de cele alimentare.
Despre existenţa milenară a florilor stau mărturie şi reflecţiile
academicianului Emil Pop:
„Când a apărut omul la începutul cuaternarului, floarea mândră sau
modestă, supusă sau delicată, plină de miresme, cucerise toate locurile de
pe pământ unde vegetaţia era posibilă. Sentimentul frumosului, care mijea în
inima omului primitiv şi care s-a adâncit şi s-a rafinat mereu, a găsit în floarea
preexistentă unul din cele mai curate şi mai mişcătoare obiective ale sale.
Din pădure şi din câmp, floarea a coborât în cosiţe, la piept, la
fereastră, pe morminte, în grădinile primitive, în grădinile suspendate, în
serele din stabilimentele horticole, în comerţul mondial. Simbol al iubirii, al
prieteniei, al bucuriei ca şi al regretului, ea ne întovărăşeşte, odihnitoare şi
necesară, tot timpul vieţii” (citat D. Zaharia, 1994).
Încercarea de a stabili în timp şi spaţiu, când şi unde omul a cultivat
prima oară florile, conduce fără echivoc la o imposibilitate. Cert este că omul
le-a cultivat de milenii pe lângă casă, precum grâul şi viţa-de-vie,
înfrumuseţând viaţa popoarelor de-a lungul timpului. Florile din cele mai
vechi timpuri au constituit întruchiparea dragostei, a frumuseţii şi armoniei, au
fost simbolurile de năzuinţă spre mai bine şi mai frumos.
Poate cea mai veche dovadă este o medalie descoperită într-un
mormânt din Altai, datată de circa 7.000 de ani, şi care pe una din feţe avea
un trandafir în relief. Sunt binecunoscute grădinile suspendate ale
Semiramidei din Babilon, în care pe un hectar de terase erau cultivate pe
lângă plante legumicole şi flori (lalele, crini, trandafiri). Grădinile sacre,
lucrate de preoţii grădinari, existau în cetatea Ur, fosta capitală a statului
sumerian, încă din mileniul III î. Hr.
În Iudeea, lângă Ierusalim, era vestită „Valea trandafirilor lui Solomon”.
În Iran se cultivau în aşa-numitele „paradisuri” numeroase flori: zambile,
lalele, narcise, maci, mirt, liliac. Iranul era supranumit Ghiulistan - ţara
trandafirilor, iar capitala sa, Sussa - oraşul crinilor.
În China şi Japonia, din cele mai vechi timpuri se cultivau azalee,
crizanteme, bujori şi camelii. În Japonia s-a creat arta creşterii arborilor pitici
„Bonsai” şi arta aranjării florilor „Ikebana”, începând cu secolul VI.
În India erau cultivate trandafirul, lotusul, omagul, iar o lege din 1280 î.
Hr. prevedea pedeapsa pentru cei ce furau flori.
În Europa s-au cultivat flori din cele mai vechi timpuri. Grădinile din
Grecia Antică erau bogate în flori de bujor, omag, primula, trandafir, crin.
Grădina din Likadion a devenit o adevărată grădină botanică, unde a studiat
Teophrast (370 - 323 î. Hr.), care în tratatul său Cercetarea plantelor dedică
volumul VI studiului arbuştilor şi florilor.
La romani în aşa-numitele „viridarii” se cultivau crini, zambile, narcise,
trandafiri, garoafe. Cultura florilor a cunoscut o aşa dezvoltare încât Horaţiu
arata că „plantele de ornament”, trandafirii şi micsandrele au luat locul altor
plante mai folositoare (viţa-de-vie, măslinul).
5
Odată cu migraţia popoarelor şi a cruciadelor s-a realizat transferul de
plante dintr-o zonă în alta.
Expansiunea romană în Iberia, Dacia a contribuit la răspândirea de
numeroase specii printre care şi flori. Cucerirea Constantinopolului de către
turci şi expansiunea acestora în Europa au dus la răspândirea unor noi specii
şi soiuri de trandafiri, lalele provenite din Asia Mică, Caucaz, Persia.
Epoca marilor descoperiri geografice a contribuit la introducerea în
Europa a numeroase specii din toate colţurile lumii, printre care multe plante
decorative. Din America îşi au originea verbenele, cârciumăresele, cerceluşii,
petunia.
Este cunoscut faptul că sortimentul floricol din Europa s-a îmbogăţit
prin luarea în cultură a unui număr mare de specii din flora spontană. Un rol
deosebit în acest sens l-au avut grădinile particulare sau cele aparţinând
mănăstirilor, iar mai târziu (secolele XV-XVI) în cele botanice care se
înfiinţează pe lângă universităţile din Italia (Pisa - 1547), Anglia (Oxford -
1632 ), Franţa (Versailles - 1657 ), Suedia (Uppsala - 1643).
Sortimentul floricol cunoaşte o continuă diversificare ca rezultat al
activităţii de selecţie şi ameliorare a formelor existente sau introduse din flora
spontană, dar mai ales prin crearea de varietăţi şi soiuri noi care să
întrunească anumite calităţi dorite de om.
Rezultat al acestor acţiuni desfăşurate de-a lungul veacurilor, astăzi
sortimentul floricol cunoaşte sute de mii de soiuri de flori, care prin forma lor
variată, culoare şi parfum reuşesc să satisfacă cele mai exigente gusturi ale
iubitorilor de frumos.
Specializarea şi intensificarea producerii de material săditor floricol,
activităţi care s-au impus în ultimul timp în unele ţări cu vechi tradiţii floricole,
au dus la industrializarea floriculturii. Cunoscute în acest sens sunt: Olanda,
Belgia, Franţa, Anglia, Germania, Italia şi Israel, dar apar şi se impun pe
piaţa mondială tot mai multe ţări, atât din Europa cât şi din celelalte
continente.
CULTURA FLORILOR ÎN ŢARA NOASTRĂ
Deşi săraci în documente scrise, despre originea floriculturii în ţara

noastră vorbesc originea latină şi greacă a multor flori de la noi. De
asemenea, flora spontană autohtonă îmbogăţeşte sortimentul floricol de la
noi constituind totodată dovada vremii lor pe teritoriul ţării. Aşa sunt: cimbrul,
albăstreaua, roiniţa, bujorul, narcisele, lăcrimioarele etc., unele specii
întâlnindu-se şi astăzi în rezervaţiile naturale.
Câteva exemple despre aclimatizarea în ţara noastră a unor plante
floricole, citate de I. Mirea, în 1967, sunt: 1430 - se cultivau trandafirii de
dulceaţă, 1453 - apar la noi garofiţele aduse de pe ţărmul Mării Mediterane,
1545 - s-a cultivat crinul alb adus de la turci; 1559 - lalele; 1590 - zambilele;
1650 - micşunelele; 1714 - muşcata; 1806 - gura leului; 1824 - dalia; 1869 -
primula; 1925 - cactuşii.
Cele mai multe plante decorative s-au introdus în ultimele decenii:
Camelia, Gerbera, orhideele, palmierii, ferigile, Zantedeschia etc.
În paralel cu aceste acţiuni de îmbogăţire a sortimentului, trebuie
consemnat faptul că selecţia, ameliorarea şi crearea de soiuri cu adaptări
6
foarte bune la condiţiile de mediu din ţara noastră, au înregistrat rezultate
meritorii. Stau mărturie în acest sens soiurile amintite la subcapitolul 1.2.
Pentru a-l face cunoscut publicului iubitor de flori, dar şi specialiştilor,
sortimentul floricol existent în ţara noastră este expus periodic cu ocazia
expoziţiilor floricole. Merită a fi menţionate în acest sens expoziţiile de la
Piteşti – „Simfonia lalelelor”, Bucureşti – „Crizantema da aur”, iar la
Baia Mare – „Toamna floricolă băimăreană”.
Vizitând aceste expoziţii se constată cu bucurie introducerea în ultimul
timp în sortimentul floricol a unei serii de specii şi forme noi aparţinând
genurilor:
Poinsetia, Camelia, Gerbera, Cattleya, Cymbidium, Asplenium,
Spathiphyllum, Alstroemeria, Bromeliaceae etc.
S-a modificat în lista speciilor cultivate în câmp, multe din aceste
plante pot fi admirate în cadrul expoziţiei cu caracter permanent „Expo-Flora”
din parcul Herăstrău Bucureşti.
ÎNTREBĂRI REZOLVATE:
Care este definiţia Floriculturii?

Floricultura este una dintre disciplinele de bază ale horticulturii, care studiază
particularităţile morfologice şi biologice ale speciilor decorative, relaţiile lor faţă de
factorii de mediu, metodele de înmulţire, tehnologiile de cultură în spaţii protejate, în
câmp şi modul de utilizare al speciilor floricole.
Cu ce se ocupă fiecare parte a Floriculturii?

♦ Floricultura generală – prezintă morfologia şi ecologia plantelor floricole,
principii de clasificare, metodele de înmulţire, înfiinţarea şi întreţinerea culturilor
floricole, recoltarea, păstrarea şi valorificarea florilor.
♦ Floricultura specială – studiază genurile, speciile, soiurile, cu particularităţile
morfologice, cerinţele ecologice, posibilităţile de cultivare şi modul lor de utilizare.
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE:
Cum este împărţită Floricultura?

Care este importanţa Floriculturii?
Care este istoricul Floriculturii?
7
CARACTERIZAREA MORFOLOGICĂ A PLANTELOR

DECORATIVE
Cuvinte cheie: rădăcina, tulpina, frunza
Rezumat: Plantele floricole prezintă o serie de particularităţi legate de

morfologia rădăcini,tulpini și frunzei.
Din punct de vedere funcţional organele plantelor se împart în: organe
vegetative (rădăcina, tulpina, frunza) şi organe de reproducere (floarea,
fructul, sămânţa).
Rădăcina îndeplineşte două funcţii principale: de fixare a plantelor în
sol şi absorbţie a apei şi sărurilor minerale, dar are şi funcţii secundare:
depozitarea unor substanţe de rezervă, înmulţirea şi regenerarea plantelor.
Tulpina îndeplineşte funcţiile de susţinere a organelor de asimilaţie şi
reproducere precum şi de conducere a substanţelor nutritive. În cazuri
speciale contribuie la nutriţia plantei, înmagazinarea apei şi a materiilor de
rezervă.
Funcţiile principale ale frunzei sunt: fotosinteza, transpiraţia şi
respiraţia. Unele frunze (metamorfozate) s-au adaptat şi la alte funcţii: de
protecţie, absorbţie, înmagazinare de apă şi substanţe de rezervă etc.
ORGANE VEGETATIVE
Plantele decorative fac parte din eucariotele cormofite al căror corp

este alcătuit din trei organe vegetative: rădăcina, tulpina și frunza.
RĂDĂCINA - îndeplineşte două funcţii principale: de fixare a plantelor
în sol şi absorbţie a apei şi sărurilor minerale, dar are şi funcţii secundare:
depozitarea unor substanţe de rezervă, înmulţirea şi regenerarea plantelor.
În funcţie de originea, dezvoltarea, forma şi funcţiile lor se disting
următoarele tipuri de rădăcini: normale, adventive şi metamorfozate.
Rădăcinile normale – se dezvoltă din radicula embrionului şi
îndeplinesc cele două funcţii principale. După raportul de mărime dintre
rădăcina principală şi radicele se deosebesc trei tipuri: pivotante, fasciculate
şi rămuroase.
Dimensiunile rădăcinilor, modul de ramificare, adâncimea la care
pătrund diferă după specie şi după o serie de factori: tipul de sol,
aprovizionarea cu apă şi substanţe nutritive etc.
Rădăcinile adventive – sunt acele rădăcini care se formează pe
tulpini, ramuri sau frunze. Ele se pot forma pe tulpinile aeriene sau
subterane. La Orhidaceae embrionul nu posedă radicula şi ca urmare
rădăcinile se formează din tulpină. La Tradescantia, la ferigi, în condiţii
favorabile de umiditate, rădăcinile se formează de pe tulpinile aeriene, în
unele cazuri chiar pe ramuri, cum este cazul la Ficus religiosa. Pe tulpinile
aeriene, rădăcinile adventive se formează câte una la fiecare frunză, cum
8
este la Philodendron, sau mai multe la fiecare nod, la Tradescantia. Mediul în
care trăiesc unele tulpini subterane (rizomi, bulbi, tuberobulbi) favorizează de
asemenea formarea de rădăcini adventive.
Rădăcinile metamorfozate – şi-au modificat forma şi structura
conform noilor funcţii, ele putând proveni din rădăcini normale sau adventive.
La plantele floricole principalele tipuri de rădăcini metamorfozate sunt:
- rădăcinile contractile – au însuşirea de a se contracta, de a se
scurta uneori până la jumătatea lor şi servesc fie la adâncirea în sol sau la o
mai bună fixare a bulbilor şi rizomilor (Crocus sp., Iris sp., Cholchicum sp.,
Freesia sp., Lilium martagon), fie la o mai bună etalare a rozetei de frunze
bazale la suprafaţa solului.
- rădăcinile supraterane fixatoare sau rădăcinile de ancorare – sunt
rădăcini cu care unele plante (Hedera helix) se fixează de suportul pe care
cresc şi se înalţă continuu sau rădăcinile adventive se comportă ca nişte
cârcei, cum ar fi la Vanilla plabifolia, singura orhidee cu fructe comestibile.
- rădăcinile proptitoare – sunt rădăcini adventive care se formează
pe ramuri, de exemplu, la Ficus religiosa, Ficus bengalensis. Ajungând la sol
ele se îngroaşă şi se ramifică formând un sistem de susţinere foarte puternic.
- rădăcinile înmagazinatoare de apă – constituie o particularitate la
Orchidaceae, Araceae, Bromeliaceae, epifite din pădurile tropicale. Ele sunt
de forma unor fire subţiri, de culoare alburie, au stratul exterior modificat,
numit „velamen radicum” prin care absorb şi acumulează apa din atmosferă.
- rădăcinile asimilatoare. Se întâlnesc tot la unele orhidee tropicale
epifite, la care rădăcinile foliacee conţin cloroplaste şi îndeplinesc funcţia de
fotosinteză (Taeniophyllum zollingeri).
- rădăcinile cu pneumatofori – se întâlnesc la multe plante de apă
sau de locuri mlăştinoase, îndeosebi în regiunile tropicale, cum este la
Sonneratia alba. La noi se pot vedea astfel de rădăcini la chiparosul de baltă
(Taxodium distichum). De pe rădăcinile normale se dezvoltă rădăcini ce
cresc la suprafaţa solului (geotrpism vegetativ) numite pneumatofori. Aceştia
au rolul de a înmagazina şi conduce aerul la rădăcinile din sol, împiedicând
asfixierea acestora.
- rădăcinile simbionte. Între rădăcinile multor plante superioare şi
unele bacterii sau ciuperci, se stabilesc simbioze de care profită ambii
parteneri. Este cazul rădăcinilor la Leguminoase (Lupinus, Pisum sp.) la care
se formează nodozităţi determinate de bacteriile fixatoare de azot din genul
Rhizobium. O altă categorie sunt plantele micoriozice, caracteristice la
Orchidaceae şi Ericaceae, la care micoriza este obligatorie şi condiţionează
dezvoltarea plantelor. Ciuperca furnizează plantei apa, sărurile minerale şi
primeşte hidraţi de carbon.
Rădăcinile tuberizate. Funcţia lor principală este depozitarea unor
substanţe de rezervă (amidon, inulină) şi se întâlnesc la unele plante
bianuale sau perene din zona temperată. La Dahlia variabilis se tuberizează
radicelele în care se acumulează inulină. La unele specii de orhidee terestre
(Orchis sp.), tuberculii provin din mai multe rădăcini tuberizate concrescute
într-un tubercul digitat.
Rădăcinile cu muguri sau rădăcinile drajonate. Rădăcinile în
general nu au muguri, dar există şi excepţii la care lăstarii provin din mugurii
9
de pe rădăcină, aceştia numindu-se drajoni. Aceste specii (Aralia, Rosa,
Dicentra) se pot înmulţi cu uşurinţă pe această cale.
Plantele floricole lipsite de rădăcini – sunt o adaptare la mediu a
unor specii acvatice, care absorb apa prin întreaga suprafaţă: Ceratophyllum
sp., Salvinia, prin rizomi la unele orhidee şi prin tulpină la unele
Bromeliaceae (Tillandsia).
TULPINA - îndeplineşte funcţiile de susţinere a organelor de asimilaţie
şi reproducere precum şi de conducere a substanţelor nutritive. În cazuri
rezervă.
Caracteristic pentru tulpină este prezenţa la noduri a mugurilor,
organe ce dau naştere la noi creşteri.
După poziţia de pe tulpină, mugurii sunt: terminali şi axilari, iar după
organele la care dau naştere: vegetativi şi floriferi. Mugurii care pornesc în
vegetaţie numai în cazuri speciale se numesc dorminzi, iar cei care apar pe
alte organe decât tulpini (pe rădăcină – Aralia, pe frunză –Bryophillum,
Begonia) se numesc adventivi. Practic, pentru plantele ornamentale prin
tăierea unei tulpini sau ramuri, creşterea se opreşte, hrana se repartizează
ramurilor laterale sau mugurilor axilari, scopul urmărit fiind obţinerea de
plante cu aspect de tufă sau de o formă nedeterminată.
Ramificarea tulpinii interesează pentru aspectul general al plantelor
decorative. Acestea pot fi neramificate (Tulipa, palmieri) sau au diferite grade
de ramificare, cu ramuri principale care se termină cu flori (Muscari, Primula),
cu ramuri secundare care se termină cu flori (Veronica).
După mediul în care trăiesc, tulpinile se împart în: aeriene
(supraterane), subterane şi acvatice.
1. Tulpinile aeriene (supraterane) – sunt cele mai răspândite, la
plantele floricole, se întâlnesc aproape toate tipurile.
Aceste tulpini pot fi: nearticulate şi articulate.
1 a. Tulpinile nearticulate (care nu au noduri şi internoduri) sunt:
- caudexul – tulpină scurtă, cărnoasă, plurienală, care se termină
cu o axă floriferă articulată, exemplu: Agave, Sempervivum;
- stipul – tulpină de forma unei coloane, plurienală, care în vârf are
un mugure din care se dezvoltă un buchet de frunze, exemplu: palmieri, ferigi
arborescente, Cycas;
1 b. Tulpinile articulate, caracterizate prin noduri şi internoduri sunt:
- culmul sau paiul, caracteristic gramineelor decorative;
- calamusul, spre deosebire de primul este plin de măduvă
spongioasă şi noduri proeminente, exemplu la Cyperus;
- caulis – majoritatea tulpinilor verzi, puţin lignificate caracteristic
pentru plantele anuale sau bienale (Compositae, Labiatae, Umbelliferae);
- scapul – prezintă un singur internod lung, complet lipsit de frunze,
este de multe ori continuarea unei tulpini subterane, de exemplu: Tulipa,
Primula officinalis.
Tulpinile supraterane mai pot fi clasificate după:
- consistenţă: erbacee, cărnoase, lemnoase;
- formă: cilindrice, comprimate, prismatice;
- orientare: ortotrope sau plagiotrope.
10
Tulpinile ortotrope pot fi: drepte (la majoritatea plantelor) sau
urcătoare. Cele urcătoare pot fi: volubile (Convolvulus, Ipomoea) sau
agăţătoare, care se agaţă cu ajutorul unor organe specializate transformate
în cârcei (Vanilla, Hedera).
Tulpinile plagiotrope au stereomul puţin dezvoltat, care nu le permite
să stea drepte şi sunt culcate la pământ: Veronica, Trodescantia,
Ranunculus etc.
Tulpinile supraterane, prin adaptarea la condiţiile de mediu,
îndeplinesc funcţii noi, în timp ce funcţiile primare pot deveni secundare.
Aceste tulpini metamorfozate pot fi:
- asimilatoare – se întâlnesc la plantele suculente, la care sistemul
foliar este mai mult sau mai puţin redus, funcţia asimilatoare este îndeplinită
de tulpină. La aceste plante, ţesuturile parenchimatice sunt bogate în apă şi
substanţe mucilaginoase, în timp ce ţesuturile superficiale sunt bogate în
cloroplaste.
Frunzele sunt în general solziforme sau transformate în ţepi:
Cactaceae, Euphorbiaceae, Asclepiadaceae.
Un tip mai rar de tulpină asimilatoare – cladodiile – sunt ramuri sau
tulpini cu creştere nedeterminată, puternic turtite, care au preluat funcţia
asimilatoare a frunzei (Asparagus).
- tuberizate – se întâlnesc la unele specii unde depozitarea
substanţelor de rezervă se face în tulpină. La Orchidaceae (Cymbidium,
Dendrobium, Odontoglossum etc.) tuberizarea se produce asupra uneia sau
mai multor internoduri de la baza tulpinii.
În tulpina unor palmieri se adună cantităţi considerabile de substanţe
de rezervă.
La alte specii, mugurii se transformă în tuberule sau bulbile, care se
detaşează de planta mamă, cad pe pământ şi se înrădăcinează, exemplu:
Lilium, tigrinum.
- cu rol de apărare – sunt acele tulpini care au spini de diferite
forme şi mărimi, care au luat naştere prin modificarea unor ramuri scurte sau
frunze (Asparagus, Cleome, Rosa etc.).
2. Tulpini subterane – sunt caracteristice unor plante erbacee perene
şi sunt asemănătoare cu rădăcinile. Ele se întâlnesc la plantele decorative
„bulboase” şi sunt: rizomii, tuberculii, tuberobulbii şi bulbii.
2 a. Rizomii – sunt tulpini subterane formate din internoduri scurte
(microblaste) sau lungi (macroblaste). Spre deosebire de rădăcini, prezintă
muguri la axila unor frunze rudimentare (scvame) şi nu au niciodată piloriză. În
ei se depozitează substanţe de rezervă şi reprezintă singura parte vivace a
plantei. Pe rizomi se formează rădăcini adventive şi frunze rudimentare.
După direcţia de creştere rizomii pot fi: ortotropi (Primula sp.) sau
plagiotropi, iar aceştia pot fi drepţi (Anemone nemerosa), orizontali (Iris sp.)
sau oblici (Convallaria majalis)
2 b. Tuberculii – sunt microblaste groase, bogate în substanţe de
rezervă la care frunzele sunt reduse la solzi mai mult sau mai puţin evidenţi
La Cyclamen, tuberculul provine din tuberizarea hipocotilului subteran, dar
poate proveni şi din tuberizarea unei părţi dintr-o ramură subterană (stolon) a
vârfului sau a mugurilor axilari
11
2 c. Tuberobulbii – sunt tuberculi înveliţi în frunze uscate. Din aceste
organe iau naştere tulpini florifere, iar mai târziu un nou tuberobulb. Acesta
se poate forma la axila unei frunze (Colchichum sp.) sau la vârful
tuberobulbilor mamă (Crocus sp.)
La Gladiolus şi Freesia, la nivelul tuberobulbului se diferenţiază
rădăcini adventive contractile.
2 d. Bulbii – sunt microblaste cu frunze cărnoase în care se adună
substanţele nutritive de rezervă şi apa. La un bulb se deosebeşte axa
bulbului şi frunzele. Frunzele externe sunt uscate şi au rol de apărare, cele
interne sunt cărnoase şi conţin substanţe de rezervă. La bază bulbul prezintă
un disc de formă conică care este tulpina propriu-zisă, cu internodii scurte,
pe care sunt prinse frunzele cărnoase.
Tulpina floriferă se poate forma din mugurele terminal, iar cei axilari
formează bulbi de înlocuire (Tulipa gesnemeriana) sau tulpina floriferă se
dezvoltă dintr-un mugure axilar, iar mugurele terminal formează bulbul de
înlocuire (Narcissus sp., Galanthus nivalis). Numeroase specii decorative au
bulbi şi aparţin familiilor: Liliaceae, Iridaceae şi Amaryllidaceae.
După alcătuire bulbii sunt: tunicaţi şi scvamoşi.
Bulbii tunicaţi sunt caracterizaţi prin frunze mari care se acoperă unele
pe altele complet. Tunicile externe sunt uscate, membranoase, cele interne
groase, cu substanţe de rezervă (zaharuri). Axa bulbului se termină cu o
inflorescenţă, în timpul vegetaţiei frunzele cărnoase sunt epuizate, în timp ce
un mugure axilar se dezvoltă şi formează un bulb de înlocuire (Alyssum sp.,
Hyacinthus orientalis, Tulipa gesneriana, Muscari sp. etc.).
Bulbii scvamoşi sau solzoşi sunt alcătuiţi din frunze mai mici care se
acoperă unele pe altele ca nişte solzi, ele sunt cărnoase, cu substanţe de
rezervă. Se întâlnesc la Lilium candidum, Lilium martegon etc.
3. Tulpinile acvatice sunt întâlnite la plantele acvatice, majoritatea
perene, submerse, natante şi amfibice.
Particularitatea acestor specii este prezenţa în tulpini a unui ţesut
cortical străbătut de canale sau lacune aerifere.
FRUNZA. Funcţiile principale ale frunzei sunt: fotosinteza, transpiraţia
şi respiraţia. Unele frunze (metamorfozate) s-au adaptat şi la alte funcţii: de
protecţie, absorbţie, înmagazinare de apă şi substanţe de rezervă etc.
Sub raport ontogenetic şi funcţional, tipurile de frunze sunt:
- cotiledonale – primele frunze care iau naştere în viaţa plantei,
dar lipsesc la plantele parazite şi orhidee;
- catafile – sunt organe reduse, incomplet constituite. De obicei,
servesc ca organe de apărare, mai rar de depozitare, la muguri şi tulpini
subterane (bulbi, rizomi, stoloni etc.). Catafilele pot fi caduce la muguri şi
persistente la organele subterane;
- nomofile – frunze tipice sau normale, care îndeplinesc funcţiile
principale;
- hipsofile – sunt ultimele organe foliare formate pe tulpină şi
reprezintă mai ales organe de protecţie pentru floare şi inflorescenţă. În
această categorie intră bracteele, în axila cărora se formează flori sau
inflorescenţe, elementele involucrului şi involucelului (Umbeliferae,
Compositae), spata care înveleşte inflorescenţa unei specii (Araceae).
12
La o frunză deosebim: limbul sau lamina, peţiolul şi teaca frunzei.
Frunza este simplă când peţiolul poartă un limb care poate fi întreg sau cu
marginea mai mult sau mai puţin divizată. Frunza compusă are limbul divizat
în părţi distincte numite foliole. Pentru numeroase specii floricole, frunza
reprezintă un element decorativ important prin formă, mărime, consistenţă,
culoare etc. şi reprezintă o mare varietate.
Forma frunzei derivă din cele trei forme fundamentale: circulară,
eliptică şi ovală .
Foarte diferită poate fi forma bazei limbului (rotundă, sagitată, hastată,
reniformă, cuneată etc.) şi a vârfului limbului (acut, acuminat, rotund, obtuz,
emarginat, mucronat etc.)
Marginea limbului poate fi întreagă sau cu inciziuni mai mici (dinţată,
serată, crenată, sinuată) sau mai mari (penată, palmată).
Suprafaţa limbului poate fi: netedă, glaucă, lucitoare, glabră, păroasă,
scabră.
Consistenţa limbului poate fi: erbacee, pieloasă, membranoasă sau
cărnoasă.
Culoarea frunzelor poate fi: concoloră (cele două feţe de aceeaşi
culoare), discoloră (cele două feţe au culori diferite) sau frunzele pot fi
maculate, variegate, striate, zonate, cu una sau două culori sau pot prezenta
o policromie de culori (Codiaeum).
Dimensiunile frunzelor diferă de la o specie la alta, după nivelul la care
se inseră pe tulpină şi în funcţie de condiţiile de mediu. Dintre speciile
decorative, frunzele cele mai mari se întâlnesc la palmieri, Monstera, Colocasia
etc., cele mai mici la Tradescantia, Peperomia, Fittonia, Ceropegea etc.
Dispoziţia frunzelor pe tulpină poate fi: alternă (la fiecare nod o
frunză), verticilată (la fiecare nod trei sau mai multe frunze) sau opusă (la
acelaşi nod se inseră două frunze).
În general mărimea, forma şi poziţia frunzelor pe tulpină sunt însuşiri
constante, dar se întâlnesc şi excepţii, cum ar fi:
- anisofilia – existenţa frunzelor de mărimi şi forme diferite pe
diversele părţi ale unei ramuri, la acelaşi nivel;
- mozaic foliar – frunze de mărimi diferite intercalate unele între altele
şi dispuse în acelaşi plan, astfel încât nu se umbresc reciproc;
- heterofilia sau polimorfism foliar – frunze de forme diferite se
găsesc aşezate la nivele diferite.
Frunzele care s-au adaptat la alte funcţii decât cele principale
(fotosinteză, respiraţie, transpiraţie) se numesc metamorfozate.
În raport cu funcţia principală pe care o îndeplinesc se grupează în:
- frunze cu rol protector – sunt cele transformate total sau parţial în
spini, cum sunt la cactuşi, la Pelargonium spinossum. Tot cu rol protector
sunt bracteele florilor şi solzii mugurilor;
- frunze cu rol de agăţare – sunt transformate în cârcei, cu proprietatea
de a se înfăşura în jurul unui suport pentru a susţine planta (Lathynus,
Pisum, Clematis, Gloriosa superba).
- frunze cu rol nutritiv special – au rol în fotosinteză, depozitarea de
substanţe nutritive etc. şi pot fi:
 filodii – frunze cu limb redus, la care peţiolul îndeplineşte funcţia de
fotosinteză (Bryophyllum);
13
 rizofile – frunze transformate în organe de absorbţie, se întâlnesc
la plantele acvatice (Salvinia);
 frunze transformate în urne sau nişe – în care se acumulează
humus şi apa de transpiraţie (Platycerium grande);
 frunze cu rol de depozitare – frunzele se îngroaşă mult în urma
depozitării substanţelor nutritive (Aloe, Agave).
1. Care sunt funcțiile principale ale rădăcinii?

Rădăcina îndeplineşte două funcţii principale: de fixare a plantelor în
sol şi absorbţie a apei şi sărurilor minerale.
2. Care sunt funcțiile tulpinii?
Tulpina îndeplineşte funcţiile de susţinere a organelor de asimilaţie şi
reproducere precum şi de conducere a substanţelor nutritive. În cazuri
rezervă.
1. Ce funcții îndeplinesc rădăcinile metamorfozate?
2. Care sunt tulpinile nearticulate?
3. Care sunt tulpinile articulate?
4. Dați exemple de tulpini subterane?
5. Care sunt funcțiile frunzei?
6. Care sunt tipurile de frunza sub raport ontogenetic şi funcţional?
14
CARACTERIZAREA MORFOLOGICĂ A PLANTELOR

DECORATIVE
Cuvinte cheie: floarea, fructul și sămânţa
Rezumat: Plantele floricole prezintă o serie de particularităţi legate de

morfologia florii, fructului și sămânței.
Din punct de vedere funcţional organele plantelor se împart în: organe
vegetative (rădăcina, tulpina, frunza) şi organe de reproducere (floarea,
fructul, sămânţa).
Floarea reprezintă cea mai avansată specializare a organelor de
reproducere şi din punct de vedere al floriculturii, elementul decorativ
principal.
Fructul reprezintă ovarul florii crescut după fecundare.
Sămânţa se dezvoltă din ovulul fecundat şi este formată din:
tegument, embrion şi albumen sau endosperm secundar.
ORGANE DE REPRODUCERE
FLOAREA. Reprezintă cea mai avansată specializare a organelor

de reproducere şi din punct de vedere al floriculturii, elementul decorativ
principal.
O floare este solitară în cazul în care o tulpină sau o ramură se
termină cu o singură floare (Tulipa, Anemone nemorosa, Galanthus etc.) sau
este situată câte una la subsuoara frunzelor de pe tulpina floriferă, când se
numeşte axilară (Vinca minor, Viola etc.).
Majoritatea plantelor au florile grupate în inflorescenţe, care de obicei,
sunt caracteristice pentru unele familii: umbela pentru Umbelliferae, racem
pentru Cruciferae, calatidiu (antodiu) pentru Compositae, cima dichazială
pentru Caryophyllaceae, spadice pentru Araceae etc.
Inflorescenţele se împart după tipul de ramificaţie al axului în:
inflorescenţe simple şi inflorescenţe compuse.
A. Inflorescenţele simple pot fi: monopodiale şi simpodiale.
Inflorescenţele monopodiale – au axa principală cu creştere indefinită
şi mai dezvoltată decât axele secundare. Fac parte următoarele tipuri: spic,
racem, corimb, umbelă, spadice, capitul, calatidiu .
► Spicul, caracterizat prin axul principal lung, florile sunt dispuse în
axila bracteelor direct pe ax, sesile sau scurt pedicelate (Althaea, Canna,
Verbena etc.);
►Racemul, inflorescenţa formată din pedicele lungi, care poartă
pedicele florifere, cam de aceeaşi lungime inserate altern (Hyacinthus,
Convallaria, Digitalis, Salvia. Polyanthus, Muscari etc.);
15
► Corimbul, asemănător racemului, dar pedicelii florali, inseraţi la
diferite nivele, sunt din ce în ce mai scurţi spre vârful inflorescenţei (Phlox,
Hydrangea etc.);
► Umbela este formată dintr-un ax principal scurt, pedicelii florali au
toţi aceeaşi lungime şi pornesc din acelaşi loc (Primula, Pelaugorium etc.);
► Spadix (spadice) are axa principală îngroşată şi cărnoasă pe care
sunt aşezate florile sesile. De obicei această inflorescenţă este însoţită de o
bractee mare numită spată care înveleşte inflorescenţa (Anthurium,
Monstera, Spathyphillum, Zantedeschia etc.);
► Capitulul, caracterizat prin axul principal scurt şi globulos purtând
numeroase flori sesile sau foarte scurt pedicelate (Scabiosa, Gomphrena
etc.);
► Calatidiu (antodiu) este un capitul turtit, cu axa ca un disc plat
însoţit de numeroase bractee care formează involucrul (Centaurea,
Callistephurs, Gaillardia, Gerbera, Chrysanthemum, Dahlia etc.).
Inflorescenţe simpodiale. Axa principală îşi încetează creşterea şi
poartă de obicei o floare. Axele secundare îşi continuă creşterea depăşind
axa principală. Ordinea succesiunii înfloririi este din centru la periferie. Fac
parte următoarele tipuri: monochaziu, dichaziu şi pleiochaziu .
► Monochoziu sau cima unipară are o ramificare unilaterală, fiecare
pedicel apare ca o prelungire a pedicelului anterior. Are următoarele variante:
- cima helicoidală (Hemerocalis, Gladiolus etc.);
- cima scorpioidă (Myosotis);
- cima în evantai (Iris).
►Dichaziu sau cimă bipară, axul principal se termină cu o floare, la
primul nod sub floare pornesc două ramuri opuse secundare care se termină
cu o floare (Dianthus, Gypsophilla etc.);
►Pleiochaziu sau cimă multipară, formată dintr-un număr mai mare
decât trei, dispuse în verticil (Euphorbia, Sedum etc.).
B. Inflorescenţe compuse. Se deosebesc de inflorescenţele simple
prin gradul mai mare de ramificare, sistemul lor de ramificare se repetă.
Inflorescenţele compuse pot fi:
- din mai multe inflorescenţe simple de acelaşi tip, exemplu: spic
compus (graminee decorative), capitul compus (Astaraceae), racem compus
(Syringa), umbelă compusă (Primula malacoides) etc.
- din tipuri diferite de inflorescenţe: corimb cu calatidii (Achillea,
Ageratum, Senecio cruentus etc.)
Floarea este formată din pedicel, axa florală (receptacul), periant
(caliciu şi corolă), androceu şi gineceu.
Periantul este format din caliciu şi corolă. Caliciul este primul înveliş al
florii format din frunze modificate, în general verzi, numite sepale. Corola, al
doilea înveliş al florii, este format din frunze modificate, în general colorate,
numite petale.
Învelişul floral nediferenţiat în caliciu şi corolă se numeşte perigon, iar
componentele lui se numesc tepale. Se întâlneşte la orhidee, Lilium,
Narcissus, Tulipa etc. Elementele perigonului pot fi libere (Lilium sp.),
concrescute (Muscari sp., Convallaria, Polyanthes) sau unele libere, altele
parţial concrescute (orhidee).
După simetrie, florile pot fi:
16
- actinomorfe (Primulaceae, Geraniaceae etc.);
- zigomorfe (Labiatae, Scrophulariaceae, Tropaeolaceae, Violaceae
etc.)
Învelişul exterior al florii este caliciul, format din sepale care pot fi
complet libere – caliciu dialisepal (Rannunculus sp.), concrescute – caliciu
gamosepal (Dianthus sp., Primula sp.). Caliciul poate fi caduc (Papaver) sau
persistent (Physalis, Salvia etc.).
Corola este formată din petale care pot fi libere (dialipetală) sau
concrescute (gamopetală).
Corola gamopetală poate fi: zigomorfă sau actinomorfă, care poate avea
diferite forme: tubulară (Nicotiana), infundibuliformă (Convolvulus), campanulată
(Campanula), hipocrateriformă (Syringa etc.)
O petală are forma lanceolată, lineară, bilobată, tetralobată etc., sau
petalele pot fi transformate în cornete nectarifere (Aconitum sp., Helleborus
sp.) sau pinteni nectariferi (Viola sp.).
Structura unei petale – este formată din epidermă, care pe faţa
superioară are celule de formă conică, formând papilele, care dau aspectul
catifelat al petalelor. Între cele două epiderme este un mezofil de natură
parenchimatică, străbătut de nervuri care sunt vase conducătoare.
La unele specii floricole, se constată metamorfoza unor organe florale
interne. De exemplu, la Canna indica staminele sunt transformate în organe
petaloide (staminodii). Acest proces s-a produs accidental sau provocat şi la
alte specii: Hyacinthus, Paeonia, Anemone, Rannunculus, Rosa etc., când
staminele s-au transformat în petale şi s-au obţinut astfel flori involte.
Durata înfloririi – este un caracter genetic, depinde de specie şi soi.
Sunt plante cu durată mică de înflorire (Crocus, Tulipa) sau cu durată mare
de înflorire (Chrysanthemum, Pelargonium, Salvia etc.).
Durata unei flori variază de la o specie la alta astfel la Hibiscus
trionum durează circa 3 ore, la Portulaca grandiflora circa 10 ore, la
Hemerocallis fulva 24 ore, la Papaver somniferum 2 zile, la Lilium candidum
6 zile, la orhidee 15 - 20 zile etc.
Culoarea şi parfumul florilor
Culoarea diferită a petalelor de flori este datorată pigmenţilor
răspândiţi în stare liberă sau combinată sub formă de glicozizi,
heteroproteide sau grupări active ale unor substanţe organice. Din punct de
vedere decorativ culoarea reprezintă însuşirea cea mai importantă a florilor şi
constituie un indice preţios în aprecierea calităţii, în modul de utilizare a
florilor, în aranjamente de apartament sau în compoziţii florale exterioare.
Parfumul, un alt element important în aprecierea florilor, este dat de
substanţele volatile (uleiuri esenţiale) produse de celulele epidermale ale
elementelor florale. Printre acestea sunt: papilele secretoare, osmoforele şi
perii secretori.
Papilele secretoare, celulele epidermale conice sau bombate, dau
aspectul catifelat al petalelor şi secretă un ulei volatil, mirositor care
difuzează prin peretele celular şi se răspândeşte în atmosferă. Se întâlneşte
la Rosa, Dianthus, Convallaria, Viola.
Osmoforele sunt în formă de apendici, cili sau lacinii. Sunt formate din
celule epidermale şi câteva straturi de celule subepidermale. Uleiurile volatile
17
secretate de osmofore au o durată scurtă, se evaporă imediat. Întâlnim astfel
de uleiuri la plante floricole din fam. Araceae, Orchidaceae.
FRUCTUL ŞI SĂMÂNŢA. Fructul reprezintă ovarul florii crescut după
fecundare. Principalele tipuri de fructe întâlnite la plantele floricole sunt:
păstaia (Lathyrus odoratus), silcva (Cheiranthus cheri, Mathiola incana),
silicula (Alyssum maritimum), folicula (Paeonia sp., Delphinium sp.), capsula
(Papaver sp., Viola sp.), baca (Asparagus sp.), nucula (Trapaeolum sp.),
achena (Tagetes sp.), peseudoachena (Ageratum mexicanum).
Sămânţa se dezvoltă din ovulul fecundat şi este formată din:
tegument, embrion şi albumen sau endosperm secundar.
Tegumentul protejează embrionul de condiţiile nefavorabile ale
mediului extern. La exterior, sămânţa prezintă hilul (locul de prindere al
seminţei de folicul) şi micropilul (locul prin care străbate radicele în timpul
germinaţiei).
La speciile floricole din familiile: Compositae, Cruciferae,
Leguminoase, tegumentul se îmbibă uşor cu apă şi sămânţa încolţeşte
repede. La seminţele altor specii (Canna, palmieri), tegumentul fiind compact
nu permite pătrunderea apei şi încolţirea este greoaie.
Embrionul este format din hipocotil, unul sau două cotiledoane şi
epicotil, care reprezintă primordiile viitoarei plante.
Albumenul sau endospermul secundar este partea seminţei care ia
naştere din sacul embrionar şi constituie un ţesut de rezervă ce va hrăni
embrionul.
O excepţie în acest sens o prezintă sămânţa de orhidee care nu are
endosperm secundar.
Seminţele pot avea forme variate în funcţie de specie (sferică,
ovoidală, conică, lenticulară, muchiată, reniformă etc.) şi mărimi foarte
diferite de la foarte mici, cu diametrul sub 1,5 mm (Lobelia erinus, Begonia
semiperflorens, Calceolaria hybrida, orhidee etc.) la seminţe foarte mari, cu
diametrul peste 3,0 mm (Mirabilis jalopa, Trapaeolum majus, Ipomoea
caerulea, unii palmieri etc.).
1. Definiți inflorescențele monopodiale?
Inflorescenţele monopodiale au axa principală cu creştere indefinită şi
mai dezvoltată decât axele secundare.
2. Enumerați inflorescențele monopoidale.
Inflorescențele monopodiale sunt: spic, racem, corimb, umbelă,
spadice, capitul, calatidiu.
1. Care sunt organele de reproducere ?
2. Care sunt principalele tipuri de fructe întâlnite la plantele
floricole?
3. Din ce este formată sămânţa la plantele floricole?
18
CLASIFICAREA PLANTELOR FLORICOLE
Cuvinte cheie: cllasificare botanica, durata ciclului biologic
Rezumat: Se prezintă clasificarea plantelor floricole din punct de

vedere botanic și după durata ciclului biologic.
Numărul foarte mare de genuri, specii şi soiuri, care fac obiectul
disciplinei de floricultură, impune gruparea lor după anumite caracteristici
comune.
Astfel, clasificarea plantelor floricole se poate face după sistematica
botanică, după origine, după locul de cultură, după ciclul biologic sau
însuşirile decorative şi modul de utilizare al acestora.
Numele ştiinţific al unei plante se compune din două cuvinte, conform
nomenclaturii binare introdusă de Linné în 1753, din care primul cuvânt este
numele genului, al doilea numele speciei, urmate de numele prescurtat al
autorului, de exemplu: Campanula medium L., Dianthus barbatus L. Numele
autorului, în cazul de faţă L., provine de la Linné, dar putem întâlni şi alte
prescurtări: D.C. (De Candolle), Lam. (Lamarck), Desf. (Desfontaines), Ehr.
(Ehrart), Engl. (Engler), Hoffm. (Hoffman) etc.
Plantele anuale – germinează, se dezvoltă, înfloresc, produc seminţe
şi dispar într-un an, mai precis într-un sezon, din primăvară în toamnă. Astfel
de plante sunt: Delphinium ojacis, Papaver somniferum, Centaurea cyanus,
Dianthus chinensis etc.
Plantele bienale – sunt plante care îşi desfăşoară ciclul de vegetaţie
pe parcursul a doi ani şi înfloresc o singură dată. Formează în primul an o
rozetă de frunze, iar în al doilea an înfloresc şi după producerea seminţelor
pier. Exemple: Althea rosea, Campanula medium, Dianthus barbatus,
Digitalis purpurea.
Plantele perene trăiesc mai mulţi ani pe acelaşi loc, înfloresc şi
fructifică anual. În această categorie intră plante perene erbacee, cum sunt:
Alyssum saxatile, Anemone nemorosa, Aster, Chysanthumum morifolium,
Cypsophila paniculata etc.
CLASIFICAREA BOTANICĂ
Denumirea ştiinţifică a plantelor spontane şi cultivate este

reglementată prin Codul Internaţional de Nomenclatură Botanică (I.C.B.N)
din 1961. Denumirea varietăţilor agricole şi horticole este reglementată prin
Codul Internaţional de Nomenclatură al plantelor cultivate (I.C.N.C.P.).
Numele ştiinţific al unei plante se compune din două cuvinte, conform
nomenclaturii binare introdusă de Linné în 1753, din care primul cuvânt este
numele genului, al doilea numele speciei, urmate de numele prescurtat al
autorului, de exemplu: Campanula medium L., Dianthus barbatus L. Numele
autorului, în cazul de faţă L., provine de la Linné, dar putem întâlni şi alte
19
prescurtări: D.C. (De Candolle), Lam. (Lamarck), Desf. (Desfontaines), Ehr.
(Ehrart), Engl. (Engler), Hoffm. (Hoffman) etc.
Numele genului este substantiv, are origini diverse, provine de obicei
de la un nume propriu (Hosta – de la Host, botanist şi medic din Austria),
poate indica o particularitate a genului (Gypsophilla – de la „gypsos”= gips şi
„phyllos” = iubitor) sau se referă la forma florii (Canna = ţeavă) sau la o
anumită formă a frunzelor (Gladiolus de la „gladus” = sabie) etc.
Numele speciei este un adjectiv care indică o calitate (L. candidum,
V. tricolor, P. odoratissimum) şi provine de la un nume propriu (T. gesneriona
– de la botanistul Gesner) sau indică ţara de origine (A. mexicanum, C.
japonica, C. australis, C. indicum etc.).
În nomenclatura botanică se completează, în unele cazuri, numele
genului şi speciei cu varietatea, de exemplu Digitalis purpurea L. var. alba.
Numeroase plante cultivate sunt hibrizi obţinuţi din încrucişarea a două
sau mai multe specii sau chiar genuri, care se indică prin semnul „x” între
numele genului şi speciei. Exemple: Gerbera x hybrida Bol L. (G. jamesorii x G.
viridifolia), Fuchsia x hybrida Hort. (rezultate din hibridarea speciei F. globosa
cu alte specii), Viola x witrockiana (V. lutea x V. altaica) etc.
În practica agricolă sau horticolă, după I.C.N.C.P., s-a introdus termenul
de cultivar (cv.), care desemnează un ansamblu de plante cultivate ce se disting
printr-un caracter (morfologic, fiziologic, citologic etc.) semnificativ şi a căror
înmulţire generativă sau vegetativă menţine caracterul semnificativ.
Numele cultivarului sau al soiului este fie într-o limbă de circulaţie
internaţională sau în latină, se scrie cu literă mare, după denumirea speciei,
cu menţiunea cv. sau se pune în ghilimele, exemplu: Convallaria mojalis L
cv. Rosea sau Convallaria mojalis L. „Rosea”; Tagetes erecta L. cv. Howai
sau Tagetes erecta L. „Howai” etc.
După sistematica botanică, din cele trei unităţi mari ale regnului vegetal,
pentru floricultură prezintă interes Archaegoniatae şi Spermatophytae. Din
Archaegoniatae prezintă interes filumul Briophyta şi filumul Pteridophyta, filumul
Briophyta sau muşchii, având câteva genuri folosite în decor.
Filumul Pteridophyta are reprezentanţi din mai multe familii botanice:
Lycopodiaceae, Sellaginellaceae, Polypodiaceae.
Cele mai multe specii fac parte din familia Polypodiaceae, cu genurile:
Adiantum, Asplenium, Nephrolepsis, Platycerium, Polypodium, Pteris,
Pellaea.
Majoritatea plantelor fac parte din Spermatophitae cu filumul
Gymnospermae şi Angiospermae. Numeroase specii şi soiuri sunt descrise
în cadrul „Floriculturii speciale”.
Din filumul Gimnospermae se folosesc ca plante decorative reprezentanţi
din familia Cycadaceae (Cycas revoluta) şi Pinaceae (Aramaria excelsa).
Filumul Angiospermae, cu cele două clase: Mono- şi Dicotiledonate,
cuprinde cea mai mare parte a plantelor decorative, care se cultivă în câmp
sau spaţii protejate.
CLASIFICAREA DUPĂ DURATA CICLULUI BIOLOGIC
După durata ciclului biologic, plantele decorative se împart în: anuale,

bienale şi perene.
20
Plantele anuale – germinează, se dezvoltă, înfloresc, produc seminţe
şi dispar într-un an, mai precis într-un sezon, din primăvară în toamnă. Astfel
de plante sunt: Delphinium ojacis, Papaver somniferum, Centaurea cyanus,
Dianthus chinensis etc.
Tot în această categorie, intră şi specii perene în zonele de origine,
care la noi se comportă ca plante anuale, cum sunt: Nicotiana affinis, Petunia
hybrida, Salvia splendens, Verbena hybrida etc.
Pot fi considerate ca anuale, după tehnologia de cultură, şi unele
plante perene care se înmulţesc prin butaşi (Chrisanthemum) sau plante
bulboase ca Freesia, Gladiolus, Polyanthes.
Plantele bienale – sunt plante care îşi desfăşoară ciclul de vegetaţie
pe parcursul a doi ani şi înfloresc o singură dată. Formează în primul an o
rozetă de frunze, iar în al doilea an înfloresc şi după producerea seminţelor
pier. Exemple: Althea rosea, Campanula medium, Dianthus barbatus,
Digitalis purpurea. În această categorie sunt grupate şi o serie de plante care
au parţial caractere de plante bianuale, dar a căror tehnologie de cultură le
introduce în această categorie: Bellis perenis, Myosotis alpestris, Viola
witrokiana.
Plantele perene – trăiesc mai mulţi ani pe acelaşi loc, înfloresc şi
fructifică anual. În această categorie intră plante perene erbacee, cum sunt:
Alyssum saxatile, Anemone nemorosa, Aster, Chysanthumum morifolium,
Cypsophila paniculata etc. care se refac anual din mugurii de pe colet. O altă
grupă de plante perene are organe subterane cu rezerve nutritive (bulbi,
rizomi etc.) din care în ciclul următor se reface partea aeriană, de exemplu:
Convallaria, Crocus, Iris, Lilium, Tulipa etc.
Tot în această grupă intră şi bulboasele semirustice, precum: Dahlia,
Canna, Gladiolus şi Polyanthes, la care organele subterane se scot toamna
pentru a fi păstrate în depozite, urmând a fi plantate în câmp primăvara în
aprilie-mai.
1. Ce reprezinta numele geniului?
Numele genului este substantiv, are origini diverse, provine de obicei
de la un nume propriu (Hosta – de la Host, botanist şi medic din Austria),
poate indica o particularitate a genului (Gypsophilla – de la „gypsos”= gips şi
„phyllos” = iubitor) sau se referă la forma florii (Canna = ţeavă) sau la o
anumită formă a frunzelor (Gladiolus de la „gladus” = sabie) etc
1. Ce reprezintă numele speciei?
2. Definiți plantele anuale,
3. Definiți plantele bienale.
4. Definiți plantele perene.
21
CLASIFICAREA PLANTELOR FLORICOLE
Cuvinte cheie: origine, însuşiri decorative, mod de utilizare
Rezumat: Se prezintă clasificarea plantelor floricole după origine,

locul de cultură,după însuşirile decorative şi modul lor de utilizare.
După locul de origine, plantele floricole pot fi grupate în: plante
tropicale, plante subtropicale şi plante din regiuni temperate.
Plantele floricole se pot cultiva în câmp sau în spaţii adăpostite.
În funcţie de organele decorative plantele floricole se grupează în:
plante decorative prin flori, plante decorative prin frunze și plante decorative
prin fructe.
Speciile floricole se pot cultiva pentru: flori tăiate, decorul
apartamentelor, decorul balcoanelor, jardinierelor, teraselor și pentru decorul
spaţiilor verzi.
CLASIFICAREA DUPĂ LOCUL DE ORIGINE
Numărul foarte mare de genuri, specii şi soiuri care fac obiectul

disciplinei de floricultură, provin din specii spontane luate în cultură de-a lungul
timpului. Unele plante, introduse mai recent, îşi păstrează caracterele speciilor
iniţiale, majoritatea sunt însă rezultatul activităţii de ameliorare desfăşurată de
amatori sau profesionişti, ori au apărut în cultură pe cale naturală, sub
influenţa unor condiţii de mediu (Doina Anton, Floricultură generală, 2003).
B. Plante originare din zonele tropicale. Zonele tropicale se
caracterizează prin climat umed şi cald, cu condiţii variabile de climă şi sol,
reprezentând sursa a circa 70% din plantele decorative de apartament.
Principalele regiuni de vegetaţie sunt:
1. Pădurile permanent umede, cu temperatură medie de 25 - 30°C şi
precipitaţii de 4.000 - 5.000 mm, au mai multe centre de origine printre care:
- pădurile tropicale din America Centrală de unde provin: Achimenes,
Anthurium scherzerianum, Fuchsia fulgeris, Phylocactus, Ripsalis, Begonia,
orhidee, palmier etc.;
- pădurile umede din sudul Indiei de unde provin: Ficus elastica,
Musa paradisiaca, Phaenix roebelinii, Colocasia, Sansevieria etc.;
- pădurile din sud-estul Africii, unde îşi au originea specii de palmieri,
ferigi, Dracaena;
- din partea nordică a Australiei provin: Ficus australis, Platycerium
alcicorne, Cordyline stricta;
- din partea estică a Americii de Sud (Brazilia) provin specii de
orhidee, Begonia rex, Begonia metalica, Cobaea, Clivia, Cocos weddeliana,
Tradescantia;
22
- din nordul şi nord-estul Americii de sud îşi au originea: Peperomia,
Sanchezia, Philodendron etc.
2. Regiunile periodic uscate au o vegetaţie întreruptă de o perioadă de
repaus care coincide cu lipsa de precipitaţii. Centre de origine mai importante:
- din sudul Africii provin: Asparagus plumosus, Aloe, Dimorphoteca,
Gazania, Pelargonium, Stapelia;
- din estul Africii: Impatiens sultanii, Saintpaulia, Streprocarpus etc.;
- din zonele calde şi umede ale Australiei provin: Ammobium,
Helichrysum etc.
3. Zona de stepă cuprinde ţinuturi cu o oarecare umiditate, urmată de
secetă, perioadă în care plantele rezistă prin bulbi, rizomi, tuberculi etc., sau
ţinuturi aproape lipsite de umiditate de unde provin cactuşii şi plantele
suculente.
C. Plantele originare din zonele subtropicale au în cultură
reprezentaţi ale căror caracteristici sunt între cele ale plantelor originare din
zonele tropicale şi temperate. Centre de origine mai importante sunt:
- zona subtropicală nordică (sudul Europei, nordul Africii) unde îşi au
originea: Alyssum, Anemone coronaria, Campanula, Cyclamen etc.;
- din partea orientală (Turcia, Iran) îşi au originea: Tulipa,
Hyacinthus, Rosa etc.;
- din zona subtropicală australă (sud-vestul Australiei) provin:
Mimosa dalbata, Cycas, Araucaria etc.;
- din sudul Africii provin speciile: Amaryllis, Gerbera, Freesia,
Agapanthus, Gladiolus, Clivia, Zantedeschia, Strelitzia etc.
D. Plante originare din zonele temperate, unde perioada de
vegetaţie este cuprinsă între 4 şi 7 luni. Este o zonă bogată în specii
decorative şi în funcţie de amplasare se împarte în:
1. Zona cu climat temperat continental, caracterizată prin
precipitaţii reduse, oscilaţii mari de temperatură, perioadă de vegetaţie
scurtă. Centre de origine sunt:
- nordul Chinei şi Japoniei, de unde provin: Astilbe, Chrysanthemum,
Callistephus, Lilium, Paeonia etc.;
- Siberia, de unde provin: Campanula, Papaver, Paeonia, Myosotis.
2. Zona cu climat temperat maritim, caracterizată prin oscilaţii mai
mici de temperatură, umiditate ridicată. Dintre centrele de origine menţionăm:
- California, unde îşi au originea: Clarkia, Eschscholtia, Godetia.
CLASIFICAREA DUPĂ LOCUL DE CULTURĂ
Plantele floricole se pot cultiva în câmp sau în spaţii adăpostite.

PLANTE FLORICOLE CULTIVATE ÎN CÂMP. Se cultivă plantele
anuale (Ageratum, Alyssum, Callistephus, Nigella, Nicotiana, Salvia,
Verbera, Zinnia, Tagetes etc.), bienale (Althaea rosea, Campanula
medium, Digitalis purpurea, Bellis perenis, Dianthus barbarus, Myosotis
alpestris etc.) sau specii perene originare din zona temperată, cum sunt:
Aster, Chysanthumum, Hosta, Lilium, Narcissus, Paeonia etc. sau perene
(Canna, Dahlia, Polyanthus) la care organele subterane se scot din pământ
toamna şi se plantează primăvara.
23
PLANTE FLORICOLE CULTIVATE ÎN SPAŢII ADĂPOSTITE
Se cultivă plantele provenite din regiunile tropicale sau subtropicale
pretenţioase la căldură, care în condiţiile de la noi nu pot vegeta în câmp.
În spaţii protejate se pot cultiva:
- la sol pentru flori tăiate: Alstroemeria, Anthurium, Freesia, Gerbera,
Lisianthus, Zantedeschia, Strelitzia etc.;
- în vase decorative prin flori sau frunze: Abutilon, Aphelandra,
Begonia, Cyclamen, Saintpaulia, Ficus, Monstera, Codiaeum, Dracaena etc.
În sere se pot cultiva şi specii anuale în vederea forţării şi obţinerii de
flori iarna, cum sunt genurile: Antirrhinum, Mathiola, Lathyrus etc., sau unele
specii bulboase: Tulipa, Narcissus, Nyaciuthus, Convallaria, care se pretează
la culturi forţate, sau chiar specii originare din zonele temperate, care cresc
obişnuit în câmp: Azolea, Chrysanthumum, Hydrandea, Rosa etc.
CLASIFICAREA DUPĂ ÎNSUŞIRILE DECORATIVE
În funcţie de organele decorative plantele floricole se grupează în:

PLANTE DECORATIVE PRIN FLORI. Acestei grupe îi aparţin
majoritatea speciilor floricole. Dintre plantele cultivate în câmp amintim cele
trei mari grupe:
- anuale: Ageratum mexicanum, Alyssum maritimum, Dianthus
chinensis, Begonia semperflorens, Lobelia erinus, Gazania splendens etc.;
- bienale: Althaea rosea, Bellis perenis, Cheiranthus cheiri,
Campanula medium, Digitalis purpurea, Dianthus barbatus etc.;
- perene-erbacee: Anemone nemorosa, Aster alpinus, Dianthus
deltoides, Chrysanthemun leucanthemum, Rudbeckia, Dicentra spectabilis
etc.
- bulboase rustice: Narcissus, Crocus, Convallaria, Tulipa, Lilium
etc.;
- bulboase semirustice: Canna, Dahlia, Polyanthes.
Dintre speciile cultivate în spaţii protejate menţionăm: Alstromeria,
Anthurium, Freesia, Gerbera, Lisianthus, Zantedeschia, Strelitzia etc., iar
pentru cele cultivate în ghivece decorative prin flori putem exemplifica:
Abutilon, Aphelandra, Calceolaria, Camelia, Clivia, Primula, Hybiscus etc.
PLANTE DECORATIVE PRIN FRUNZE. Efectul ornamental al
acestor plante este dat de mărimea, forma, poziţia şi, în multe cazuri, de
coloritul frunzelor. Dintre plantele cultivate în câmp, decorative prin frunze,
amintim: Alternanthera, Coleus, Echeveria, Gnaphalium, Iresine, Santolina,
Sempervivum, Senecio etc., iar dintre plantele cultivate în seră: Aucuba,
Aspidistra, Begoniile decorative prin frunze (Begonia rex, Begonia dregei,
Begonia cleopatra, Begonia coraline etc.), Codiaeum, Ficus, Monstera,
Dracaena, Cordyline, Dieffenbachia, palmierii, ferigile etc.
PLANTE DECORATIVE PRIN FRUCTE. Aparţin acestei grupe un
număr mai redus de specii: Asparagus sprengeri, decorează prin bacele de
culoare roşie, Asparagus plumosus, prin bace de culoare violet. La Clivia
miniata, fructele au mărimea unor cireşe şi sunt de culoare portocalie.
Lunaria biennis decorează prin silicve mătăsoase, iar Solanum capsicastrum
prin bace etc.
24
CLASIFICAREA DUPĂ MODUL DE UTILIZARE
Speciile floricole se pot cultiva pentru:

FLORI TĂIATE – cele care sunt exemplificate ca plante cultivate în
solul serei iar dintre cele care se cultivă în câmp putem exemplifica: Dianthus,
Gladiolus, Dahlia, Tulipa, Chrysanthemum, Polyanthes etc.
DECORUL APARTAMENTELOR – ca plante cultivate în ghivece
(containere), amintim exemplele de la 2.5.1, 2.5.2 şi 2.5.3.
DECORUL BALCOANELOR, JARDINIERELOR, TERASELOR:
Pelagonium, Petunia, Dianthus, Begonia semperflorens, Ipomoea,
Tradescantia, Cobaea, Thunbergia, Tropaeolum, Verbena etc.
PENTRU DECORUL SPAŢIILOR VERZI, folosite în:
- ronduri, rabate, borduri, platbande: Ageratum, Salvia, Lobelia,
Gazania, Zinnia, Tagetes, Myosotis, Viola, Bellis, Aster, Phlox etc.;
- exemplare izolate sau grupuri pe peluze: Althaea, Hydrangea,
Helianthus, Hosta, Gypsophilla, Digitalis, Rudbekia etc.;
- mozaicuri sau arabescuri: Iresine, Alternanthera, Cineraria maritima,
Gnaphalium, Echeveria, Coleus etc.;
- alpinării (stâncării): Alyssum, Portulaca, Primula, Aster alpinus,
Dianthus alpinus etc.;
- decorarea zidurilor, pergolelor: Ipomoea, Cobaea, Dalichos,
Lathyrus, Cucurbita etc.;
- decorarea bazinelor, marginea apelor: Acorus, Iris pseuclocorus,
Calla palustris, Sagittaria, Nymphaea etc.
1. Cum se clasifică plantele floricole după locul de origine?
2. Prin ce se caracterizează zonele tropicale?
Zonele tropicale se caracterizează prin climat umed şi cald, cu condiţii
variabile de climă şi sol, reprezentând sursa a circa 70% din plantele
decorative de apartament.
1. Cum se clasifică plantele floricole după locul de cultură?
2. Cum se clasifică plantele floricole după însuşirile decorative?
3. Cum se clasifică plantele floricole după modul de folosire?
25
CERINŢELE PLANTELOR DECORATIVE FAȚĂ DE FACTORII

ECOLOGICI
Cuvinte cheie: temperature, lumina
Rezumat: Plantele floricole îşi au originea în zone climatice diferite,

de aceea, pentru reuşita culturii acestor plante este necesar să se creeze
condiţii de mediu cât mai apropiate cu cerinţele lor biologice (din zona de
origine).
Factorii de mediu acţionează complex şi în corelaţie unii cu alţii;
absenţa, reducerea sau excesul unuia sau a mai multora influențează funcţiile
biologice, cu repercusiuni asupra cantităţii şi calităţii florilor.
Principalii factori ecologici sunt: temperatura, lumina, apa, aerul şi
substratul de cultură.
TEMPERATURA
Temperatura este un factor important atât pentru desfăşurarea

principalelor procese fiziologice (fotosinteză, transpiraţie, respiraţie, absorbţia
apei şi a substanţelor minerale), cât şi pentru parcurgerea diferitelor etape
ale procesului de creştere şi dezvoltare (germinare, creştere vegetativă,
înflorire, fructificare).
Cerinţele plantelor floricole faţă de temperatură diferă în funcţie de:
specie, loc de origine, diferenţa zi-noapte, diferenţa sezonieră, fenofază.
a. Specia, locul de origine grupează plantele floricole astfel:
- plante cu cerinţe mari faţă de temperatură, originare din zonele
tropicale şi subtropicale (orhidee, ferigi, bromelii, Gloriosa, Anthurium etc.);
- plante cu cerinţe medii, majoritatea plantelor din climatul temperat
(Callistephus, Convallaria, Rhododendron, Hortensia, Hemerocalis etc.);
- plante cu cerinţe mici, care provin din zonele alpine.
b. Variaţia diurnă. Diferenţa de temperatură dintre zi şi noapte este
necesară deoarece, în timpul zilei datorită luminii, funcţiile plantei sunt mai
active, deci nevoia de temperatură mai mare. Această diferenţă trebuie
asigurată în mod special în spaţiile protejate, la culturile în câmp diferenţa se
realizează în mod natural. În general, pentru plantele cu origine tropicală,
diferenţa între zi şi noapte trebuie să fie de 3 - 6°C, pentru cele din regiuni
temperate de 5 - 7°C, pentru speciile originare din zone de deşert de 10°C şi
chiar mai mult. Unele specii de cactuşi pentru a înflori au nevoie de diferenţe
de temperatură între zi şi noapte de 15 - 30°C (Doina Anton, Floricultură
generală, Ed. Universitaria, Craiova, 2003).
c. Variaţia sezonieră. Diferenţierea temperaturii trebuie făcută şi
după anotimp. Iarna datorită luminozităţii reduse şi nevoia de căldură este
26
mai mică, de aceea plantele tropicale de seră sau apartament pot ierna la 16
- 18°C, cele subtropicale la 8 - 10°C, iar ferigile la 20 - 22°C.
Variaţia sezonieră are mare importanţă în diferenţierea mugurilor
floriferi şi evoluţia lor ulterioară până la înflorire. În condiţii uniforme de
temperatură, unele specii rămân în stadiu vegetativ (Exemplu: plantele
floricole bianuale).
d. Temperatura solului – are o mare importanţă pentru reuşita unor
culturi. Astfel pentru Anthurium, Codiaeum, Gerbera, Gloriosa, temperatura
solului trebuie să fie de 20-22°C, pentru Fuchsia 19°C, pentru Primula
obconica 18°C, iar pentru Primula malacoides 15°C.
e. Fenofaza. Cerinţele plantelor floricole faţă de temperatură diferă şi
în funcţie de fenofază. Între anumite limite creşterea celulelor şi a plantelor
variază în mod esenţial cu temperatura. În acţiunea temperaturii asupra
creşterii putem deosebi un minim, un maxim şi un optim, diferit de la o specie
la alta şi de la o fenofază la alta. De exemplu, pentru germinarea seminţelor
de Cyclamen, temperatura optimă este de 20°C, la care germinaţia se
produce în 21 zile, la 10°C germinează în 53 zile, iar la 35°C, germinarea nu
mai are loc.
Plantele floricole, pentru desfăşurarea normală a unui ciclu biologic,
au nevoie de o sumă globală de temperatură anuală, care în funcţie de
specie poate fi cuprinsă între 1.000 şi 4.000°C, repartizată în sume de grade
de temperatură pentru fiecare fenofază.
Pentru multe specii decorative, înflorirea depinde într-o mare măsură
de variaţiile de temperatură.
Unele plante necesită temperaturi scăzute la începutul perioadei de
dezvoltare sau când ating un minim trofic, stadiu de iniţiere a capacităţii de
înflorire. Această perioadă în care temperaturile scăzute au rol determinant
se numeşte vernalizare.
În funcţie de cerinţele plantelor faţă de temperatura scăzută, se disting
următoarele grupe de plante:
- cu vernalizare strict necesară, specii a căror inducţie florală şi
înflorire necesită temperaturi scăzute, exemplu: Campanula medium,
Dianthus barbatus, Digitalis purpurea etc.;
- fără vernalizare absolut necesară, specii la care dezvoltarea este
mai rapidă în urma expunerii la temperaturi scăzute, dar care îşi pot realiza,
mai lent inducţia florală în lipsa temperaturilor scăzute, exemplu: Mathiola
incana.
Temperatura prezintă importanţă în cultura plantelor decorative şi
printr-un nivel relativ constant. Variaţiile de temperatură mari în plus sau
minus faţă de cerinţele unei anumite specii determină efecte nedorite:
încetarea creşterii, îngălbenirea şi căderea frunzelor, avortarea florilor,
depreciază coloritul florilor etc.
Mijloace de corectare a temperaturii. Pentru micşorarea efectului
temperaturilor scăzute se poate interveni prin protejarea cu folie de
polietilenă, fumigaţie, aspersiune, protejarea cu frunze, paie etc.
Micşorarea efectului temperaturilor prea ridicate se face prin instalarea
diferitelor sisteme de umbrire, pulverizarea apei pe plante, pe sol, aerisirea
etc.
27
LUMINA
Dintre factorii fizici lumina, prin intensitate, lungime de undă şi durată

are alături de temperatură o influenţă determinantă în creşterea şi
dezvoltarea plantelor, în lipsa ei se produce fenomenul de etiolare.
După felul de adaptare la intensitatea luminii deosebim:
- plante heliofile, sau plante de lumină, care se dezvoltă foarte bine
la lumina solară directă: Petunia, Verbena, Salvia, Phlox, Gladiolus,
Pelargonium, Palmierii etc.;
- plante sciafile, răspândite prin locuri umbrite şi semiumbrite formând
o categorie mai redusă de plante decorative: în câmp putem exemplifica:
Anemone, Convallaria, Hosta; în spaţii protejate: Begonia, Marantha, ferigi etc.
Măsurarea intensităţii luminii arată că în plin soare, vara, sunt 150.000
lucşi, iarna 50.000 - 70.000 lucşi, dar adesea iarna în Europa Centrală datorită
nebulozităţii se înregistrează numai 5.000 - 7.000 lucşi. În sere şi apartamente
această intensitate este şi mai diminuată, frecvent întâlnindu-se 1.500 lucşi.
Necesarul de intensitate al luminii pentru plantele decorative exprimat
în lucşi este cuprins între 40.000 şi 50.000 pentru Cyclamen, palmieri,
Kalanchoe etc. şi 10.000 - 11.000 pentru Fittonia, Saintpaulia etc.
Cerinţele faţă de intensitatea luminii depind de faza de creştere şi
dezvoltare a plantelor. În perioada de repaus, majoritatea plantelor au nevoie
de o reducere substanţială a intensităţii luminii, însoţită şi de reducerea
celorlalţi factori (temperatură, apă).
Plantele în plină vegetaţie, în faza de răsad sau de înflorire, solicită
lumină intensă, dar la plantele repicate, la transvazare, la plantarea răsadului
sau a butaşilor înrădăcinaţi este necesară o reducere a intensităţii luminii.
Lipsa de lumină suficientă la plantele iubitoare de lumină stagnează
vegetaţia şi înflorirea, iar excesul de lumină la plantele iubitoare de umbră
duce la clorozarea frunzelor (Begonia, Saintpaulia).
Durata luminii intervine în procesul de înflorire şi reproducere a
plantelor floricole.
Reacţia plantelor faţă de durata relativă a zilelor şi nopţilor se numeşte
fotoperiodism. În lumea vegetală sunt în dependenţă de fotoperiodism
numeroase procese fiziologice complexe, cum sunt: repausul mugurilor,
căderea frunzelor, numărul şi mărimea celulelor, anteza, formarea bulbilor şi
tuberculilor.
După cum formarea florilor depinde sau nu de fotoperioade se
deosebesc:
- plante de zi lungă – durata de iluminare, de care au nevoie
acestea, este de 14 ore şi chiar mai mult.
- plante de zi scurtă – au nevoie de o durată de iluminare de cel mult
12 ore;
- plante floricole indiferente – au nevoie de o perioadă de iluminare
zilnică, după care înfloresc indiferent de durata de iluminare. La această
grupă aparţin majoritatea plantelor anuale, bianuale, perene şi unele specii
cultivate în sere (Dianthus, Rosa, Cyclamen etc.).
Durata de iluminare poate fi reglată uşor în spaţii protejate, fie
suplinind lipsa cu lumină artificială, fie reducând-o prin acoperirea plantelor.
Suplimentarea luminii artificiale a dat rezultate bune la înrădăcinarea
28
butaşilor de Fuchsia, Begonia, Chrysanthemum, a mărit numărul şi calitatea
florilor la Primula, Chrysanthemum, Senecio etc.
Lumina acţionează asupra plantelor în mod diferit şi în funcţie de
lungimea de undă care se exprimă în nanometri (nm = 10-9 m).
Gustav Schoser (citat de V. Sonea, 1971) arată că lumina, în funcţie
de lungimea de undă, are următoarele influenţe asupra plantelor:
- sub 300 nm – distrugerea acizilor nucleici;
- 350 - 400 nm – favorizează fotoperiodismele;
- 400 - 450 nm – reducerea fotoclorofiliană, sinteza clorofilei,
împiedică etiolarea;
- 500 - 600 nm – reducerea fotosintezei şi fotomorfozei;
- 600 - 700 nm – sinteza clorofilei, fotosinteza, germinaţia
seminţelor, creşterea vegetativă prin mărirea celulelor (întinderea şi
divizarea), fotoperiodism;
- 700 - 800 nm – suspendă germinaţia, are loc creşterea vegetativă,
sinteza antocianului, fotoperiodismul;
- peste 800 nm – nu mai există acţiune formativă asupra plantelor
superioare.
Pentru dezvoltarea plantelor din energia radiantă a soarelui, importanţă
are domeniul radiaţiilor luminoase, unele dintre ele cu efecte fiziologice distincte.
Din energia radiantă primită de plantă 0,66% este folosită pentru fotosinteză,
48% pentru transpiraţie, 31% traversată prin frunze şi 19% reflectată în
atmosferă. Acţiunea radiaţiilor este diferită cu etapa din dezvoltarea plantelor,
în funcţie de care se recomandă reducerea sau intensificarea radiaţiilor.
1. Etapa de sămânţă
- Starea de repaus (dormans) - păstrarea la întuneric.
- Ieşirea din dormans - germinarea la lumină sau întuneric în funcţie
de foto sensibilitatea speciilor.
- Tratarea cu radiaţii pentru poliploidie.
2. Etapa de plantulă
- Lumină din spectrul care împiedică etiolarea răsadurilor (400 -
500 mm).
- Aplicarea iluminatului artificial.
- Modelarea fluxului radiaţiilor prin umbrire etc.
- Butaşii puşi la înrădăcinat iniţial cu reducerea luminii apoi lumină sau
iluminat artificial.
3. Etapa adultă preflorală
- Lumină directă sau difuză în funcţie de specie, prin aplicarea
iluminatului artificial sau umbrire.
- Evitarea fenomenului de fotosaturaţie prin corelarea cu ceilalţi factori.
- Evitarea fenomenului de compensaţie prin dirijarea temperaturii în
funcţie de luminozitate sau întuneric.
4. Etapa de înflorire
- Aplicarea fotoperiodismului în reproducere în funcţie de cerinţele
speciilor faţă de durata zi-lumină, pentru diferenţierea organelor florale.
- Asigurarea cu radiaţii ce favorizează formarea pigmenţilor care dau
coloritul specific florilor.
- Reducerea fluxului radiaţiilor pentru a evita distrugerea pigmenţilor
formaţi în petale şi decolorarea lor.
29
- Lumină suficientă pentru maturarea seminţelor şi intrarea în
dormans.
- Iradierea în faza de boboc, pentru poliploidie.
Procedeele practice de corectare a luminii naturale sunt:

- Pentru culturile în câmp: alegerea expoziţiei favorabile, de preferat
sudică, cu orientarea rândurilor N-S; efectuarea semănăturilor în perioadele
favorabile creşterii şi dezvoltării fiecărei specii ca lungime a zilei; umbrire (cu
tocuri de răsadniţe, folie de polietilenă etc.); amplasarea culturilor în locuri
umbrite sau însorite în funcţie de cerinţele speciilor;
- Pentru culturile în seră: orientarea serelor pe direcţia E-V; folosirea la
construcţia serelor a scheletelor de susţinere cu profil redus, vopsite în alb;
umbrirea serelor prin diferite sisteme (jaluzele, sticlă specială, stropirea cu
humă etc.).
În seră, utilizarea iluminatului artificial se foloseşte pentru
intensivizarea procesului de sinteză în anotimpul de iarnă pentru butaşi,
răsaduri, plante tinere; efecte fotoperiodice (mărirea duratei de iluminare în
zilele scurte pentru înflorirea plantelor de zi lungă); forţarea înfloririi; culturi
speciale cu lumină artificială.
1. Cum grupăm plantele floricole cu nevoi scăzute față de
temperatura?
În funcţie de cerinţele plantelor faţă de temperatura scăzută, se disting
următoarele grupe de plante:
- cu vernalizare strict necesară, specii a căror inducţie florală şi
înflorire necesită temperaturi scăzute, exemplu: Campanula medium,
Dianthus barbatus, Digitalis purpurea etc.;
- fără vernalizare absolut necesară, specii la care dezvoltarea este
mai rapidă în urma expunerii la temperaturi scăzute, dar care îşi pot realiza,
mai lent inducţia florală în lipsa temperaturilor scăzute, exemplu: Mathiola
incana.
INTREBĂRI:
1. Care sunt cerinţele plantelor floricole faţă de factorul
temperatură?
2. Care sunt cerinţele plantelor floricole faţă de factorul lumină?
30
CERINŢELE PLANTELOR DECORATIVE FAȚĂ DE FACTORII

ECOLOGICI
Cuvinte cheie: apa, aerul, substratul
Rezumat: Legat de cerinţele plantelor floricole faţă de factorii

ecologici sunt prezentate detaliat cerinţele acestora faţă de: apă aer și
substratul de cultură.
Cantitatea de apă necesară plantelor floricole este determinată de
factori ai mediului înconjurător (temperatura, intensitatea luminii, umiditatea
aerului, tipul de sol etc.) sau factori care depind de plante (originea, specia,
faza de creştere şi dezvoltare, starea sănătăţii plantelor, modul de cultură).
Aerul este sursa de oxigen necesar respiraţiei şi de dioxid de carbon
necesar asimilaţiei clorofiliene
Originea plantelor decorative, în diferite zone geografice, impune
asigurarea unui anumit substrat de cultură, care corelat cu parametrii optimi
pentru ceilalţi factori determină reuşita unei culturi.
Pentru speciile originare din zonele temperate sau subtropicale, care
se cultivă în câmp, noţiunea de substrat se identifică cu cea de sol.
APA
Apa este un important factor în viaţa plantelor, atât pentru absorbţia

din sol şi transportul substanţelor nutritive, cât şi pentru o serie de reacţii
chimice complexe legate de metabolism.
Plantele verzi expuse la lumină pentru fiecare gram de substanţă
uscată produs consumă 3 - 4 dl apă. Pentru o bună desfăşurare a ciclului
biologic atât în sol cât şi în atmosferă, trebuie să fie un conţinut optim de apă,
conţinut care variază în funcţie de cerinţele fiecărei specii.
Capacitatea de reţinere totală este cantitatea de apă reţinută în sol şi
utilizabilă în parte de plante. Această capacitate variază după tipul de sol: 20%
pentru un sol nisipos şi 1.100% pentru turbă. Într-un sol saturat cu apă excesul
de apă se scurge, atras de forţa de gravitaţie, aşa-numita, apă de gravitaţie nu
este reţinută cu nici o forţă de sol şi volumul său corespunde macroporozităţii. În
acest stadiu un sol nisipos nu conţine mai mult de 8% apă din greutate şi turba
400%. Apa care rămâne în sol este apa de capilaritate asimilabilă, volumul său
este cel al microporozităţii şi serveşte la alimentarea cu apă a plantelor. Când
plantele prezintă simptome de ofilire, înseamnă că această apă este epuizată şi
plantele trebuie udate înaintea acestui stadiu, care este punctul de ofilire
temporară. Acest moment corespunde unei cantităţi de 2% apă în nisip şi puţin
peste 100% în turbă (Dupperex A., 1962, citat de Doina Anton, 2003).
Cantitatea de apă necesară plantelor floricole este determinată de
factori ai mediului înconjurător (temperatura, intensitatea luminii, umiditatea
31
aerului, tipul de sol etc.) sau factori care depind de plante (originea, specia,
faza de creştere şi dezvoltare, starea sănătăţii plantelor, modul de cultură).
FACTORI INDEPENDENŢI DE PLANTĂ
a). Temperatura mediului. La temperaturi ridicate, consumul de apă
este mai mare prin intensificarea tuturor proceselor fiziologice şi în special
transpiraţia. Ca urmare, udatul se face diferenţiat iarna faţă de vară, în serele
calde faţă de cele reci.
b). Intensitatea luminii. Creşterea acesteia determină accelerarea
tuturor proceselor fiziologice şi deci a consumului de apă şi invers.
c). Umiditatea atmosferică. Corelată cu temperatura şi lumina
trebuie să fie în echilibru cu cea din sol şi plantă. O atmosferă cu umiditate
prea mare duce la atacul unor ciuperci, prea scăzută provoacă ofilirea
plantelor, atacul acarienilor.
Umiditatea atmosferică trebuie corelată cu cerinţele plantelor care, în
funcţie de origine, au pretenţii deosebite: majoritatea plantelor de apartament
pretind 75% U.R. (palmieri, aracee, unele ferigi), plantele epifite (orhidee,
bromelii) au nevoie de 85% U.R., cactuşii şi plantele suculente 50 - 55% U.R.
d). Tipul de sol. În solurile uşoare, permeabile udarea se face mai
des, în cele grele udarea se face mai rar şi cu cantităţi mai mici.
FACTORI DEPENDENŢI DE PLANTĂ
a). Specia şi originea. Speciile care provin din zone cu umiditate
mare în sol şi atmosferă (Anthurium, Colocasia, Monsteria, Zantedeschia etc.)
solicită cantităţi mari de apă. Aceste plante au frunzele mari, cu limbul neted,
lucios, coriaceu. Speciile din zonele periodic secetoase sunt adaptate, prin
organe subterane (bulbi, rizomi etc.), la cantităţi diferite de apă, în funcţie de
faza de creştere şi dezvoltare. Iar speciile din zonele secetoase au pretenţii
foarte mici la cantitatea de apă, ele prezentând adaptări specifice: frunze mici,
puţine, cărnoase, pubescente sau chiar dispariţia frunzelor (cactuşi).
b). Faza de creştere şi dezvoltare. Pentru germinare, apa necesară
îmbibării seminţelor variază de la 25 la 120%. În faza de răsad şi tinere
plante, necesarul de apă este mare pentru creşterea vegetativă, alungirea
pedunculilor florali. În timpul înfloririi propriu-zise cerinţele sunt mai reduse.
Pentru formarea şi creşterea seminţelor, sunt necesare cantităţi optime de
apă, pentru ca la maturarea seminţelor apa să fie necesară în cantităţi
reduse.
În perioada de repaus, plantele au nevoie de foarte puţină apă, atât
cât părţile subterane să nu-şi piardă turgescenţa (Begonia tuberhybrida,
Cyclamen persicum, Dahlia, Gloxinia), să nu-şi piardă frunzele (Gerbera,
Zantedeschia). Cerinţele pentru apă în întreg ciclul de dezvoltare sunt în
funcţie de mărimea totală a plantelor şi cantitatea de substanţă acumulată în
organele aeriene şi subterane.
c). Starea sănătăţii plantelor şi modul de cultură. Umiditatea
excesivă poate agrava evoluţia unor boli.
Plantele cultivate în ghivece necesită mai multă apă atât în privinţa
cantităţii cât şi a frecvenţei, decât plantele cultivate în câmp, unde apa poate
fi suplinită de apa care urcă prin capilaritate din straturile inferioare ale
solului.
Administrarea raţională a apei în culturile floricole impune respectarea
următoarelor reguli:
32
- Cantitatea de apă. Excesul şi deficitul de apă sunt la fel de
dăunătoare. Excesul duce la eliminarea oxigenului din sol, acidifierea solului,
putrezirea rădăcinilor şi altor organe subterane, favorizează apariţia de boli.
Deficitul de apă duce la ofilirea şi chiar moartea plantelor.
- Frecvenţa. Se aplică în funcţie de specie, stadiul de dezvoltare,
modul de cultură, anotimp, evoluţia condiţiilor de mediu etc.
- Calitatea apei de udat. Exprimată prin conţinutul în săruri şi
temperatură, este un element important.
Conţinutul în săruri trebuie să fie cât mai redus. Se recomandă chiar
numai apa de ploaie pentru unele culturi (Azalee, Camelia, orhidee) sau apa
potabilă din bazine de acumulare, râuri.
Diferenţele dintre temperatura apei de udat şi temperatura aerului sau
solului pot avea influenţe negative asupra plantelor. Apa rece poate întârzia
creşterea, determină putrezirea rădăcinilor sau căderea florilor. Foarte sensibile
la apa rece sunt: Camelia, Gerbera, Gloxinia, Saintpaulia etc. Folosirea apei
prea calde este de asemenea dăunătoare, în special dacă se foloseşte în
perioade reci, provoacă o creştere rapidă a plantelor în detrimentul înfloritului.
- Perioada de udare în cadrul unei zile, pentru culturile de seră se
recomandă udatul dimineaţa, pentru cele din câmp, dimineaţa şi seara.
- Modul de administrare se face în funcţie de locul de cultură, specie,
faza de vegetaţie etc. şi se execută cu stropitoarea, furtunul, prin infiltraţie,
prin picurare.
Ridicarea umidităţii atmosferice se poate realiza prin pulverizarea apei
pe plante, udarea pereţilor, potecilor; umbrirea sau prin procedee mai
moderne: cooling system (aspirarea aerului din seră şi trecerea lui printr-o
instalaţie cu un material lax care reţine apa şi prin care aerul aspirat din
exterior îşi măreşte umiditatea) şi fog system (ceaţa artificială folosită la
înrădăcinarea butaşilor şi în unele sere de producţie).
Apa constituie şi un substrat de cultură aplicat în unele tehnologii
moderne de cultivare a plantelor decorative cum este cultura pe film de apă,
cel mai cunoscut fiind „NFT” (Nutrient Film Tehnique).
AERUL
Aerul este sursa de oxigen necesar respiraţiei şi de dioxid de carbon

necesar asimilaţiei clorofiliene.
a). Prezenţa aerului în sol este indispensabilă vieţii rădăcinilor şi
dezvoltării în ansamblu a plantelor şi este determinată de porozitatea
substratului, adică de spaţiile existente între fragmentele de sol, nisip, materii
organice. Într-un sol bogat în substanţe organice, concentraţia în CO2 poate
ajunge la 10% faţă de 0,033% în atmosferă. Deci, este extrem de important să
existe spaţii suficiente prin care să circule aerul, altfel există pericolul asfixierii
rădăcinilor sau în cazul unui udat abundent sau apă stagnantă se poate
produce chiar putrezirea rădăcinilor. Ficusul la care frunzele se înnegresc şi
cad, frunzele îngălbenite la Philodendron sunt rezultatul unei aeraţii
necorespunzătoare a solului. De fapt, cele mai frumoase specii tropicale de
flori au sistemul radicular foarte sensibil la apa stagnantă şi la o aeraţie
necorespunzătoare a solului.
33
În sol sau în substratul de cultură, aerul trebuie să ocupe 31 - 34% din
volumul acestuia pentru a asigura o bună dezvoltare a rădăcinilor, a activităţii
microorganismelor. De aceea, se recomandă în solurile grele, compacte
adăugarea de nisip, mraniţă sau turbă pentru îmbunătăţirea structurii solului,
iar în cazul culturilor la ghivece respectarea proporţiei în care diferitele
componente sunt recomandate pentru fiecare specie în parte. Alături de
aceste lucrări ca: afânarea permanentă a solului sau substratului, curăţirea
ghivecelor de muşchi şi licheni, contribuie la asigurarea unei oxigenări
corespunzătoare la nivelul sistemului radicular.
b). Prezenţa aerului pentru organele aeriene ale plantelor
decorative este necesară pentru buna desfăşurare a celor două procese
fiziologice: respiraţia şi asimilarea clorofiliană.
Toate organele plantelor respiră, cu o intensitate diferită în funcţie de
vârstă şi specie. Plantele tropicale au o intensitate a respiraţiei mai mare
decât cele din regiunile secetoase din cauza suprafeţei mari şi a numărului
mare de stomate. De altfel, respiraţia creşte cu temperatura, sub 10°C este
nesemnificativă, se intensifică treptat, este foarte intensă la 35°C, pentru ca
la temperaturi de 50°C să înceteze. Respiraţia este un fenomen care se
desfăşoară ziua şi noaptea, de aceea este necesară asigurarea unui spaţiu
aerat, cu un conţinut convenabil de O2, lipsit de vapori sau gaze toxice.
Un component al aerului, dioxidul de carbon, este necesar asimilaţiei
clorofiliene, de concentraţia lui în atmosferă, de intensitatea luminii şi de
temperatură, depinde viteza cu care este asimilat în cadrul fotosintezei.
Carbonul, care constituie aproximativ jumătate din greutatea
substanţei uscate a unei plante, provine din CO2 în atmosferic. Creşterea
concentraţiei de CO2 în atmosfera serelor este favorabilă multor plante
decorative (trandafiri, garoafe, crizanteme etc.), contribuie la grăbirea
înfloririi, accentuează culoarea florilor, măreşte producţia de flori. Această
creştere este foarte activă până la nivelul 0,3 - 0,5%, nu se recomandă să
depăşească 1% pentru ca la o concentraţie de 5% plantele să fie distruse.
SOLUL (SUBSTRATUL)
Originea plantelor decorative, în diferite zone geografice, impune

asigurarea unui anumit substrat de cultură, care corelat cu parametrii optimi
pentru ceilalţi factori determină reuşita unei culturi.
Pentru speciile originare din zonele temperate sau subtropicale, care
se cultivă în câmp, noţiunea de substrat se identifică cu cea de sol.
În câmp se cultivă specii decorative, care, după preferinţa faţă de tipul
de sol, se pot cultiva în:
- soluri grele: Althea, Chrysanthemum, Dianthus etc., în general
specii cu sistem radicular puternic;
- soluri mijlocii: Callistephus, Zinnia, Tagetes etc., majoritatea
plantelor floricole au această preferinţă;
- soluri uşoare: Gladiolus, Polyanthes, Papaver etc., în general specii
cu sistem radicular superficial sau speciile cu bulbi;
- soluri bogate în calciu: Aster, Coleus, Alternanthera;
- soluri acide: Azalea, Erica;
- soluri bogate în fier şi aluminiu: Hydrangea.
34
Solul sau substratul de cultură trebuie să îndeplinească o serie de
condiţii:
- să posede o constituţie pentru a putea susţine plantele;
- să aibă o structură lacunară, nealterabilă în timp, care să păstreze un
anumit raport între fazele solidă, lichidă şi gazoasă. În privinţa raportului dintre
cele trei faze, după Tepe (citat de Doina Anton, 2003) un substrat trebuie să
fie format din 25% faza solidă, 42% faza lichidă şi 33% faza gazoasă;
- să aibă capacitate mare de schimb cationic, pentru a furniza
toate substanţele nutritive necesare;
- să posede capacitate mare de izolare care să limiteze
dezechilibrul termic;
- să nu conţină seminţe de buruieni, paraziţi animali sau vegetali.
Conţinutul în elemente nutritive al substratului depinde de
componentele substratului şi se poate modifica prin adăugarea de
îngrăşăminte minerale sau organice.
REACŢIA SUBSTRATULUI
Reacţia substratului sau pH-ul – reprezintă concentraţia în ioni de H+ în
stare liberă din soluţia solului. Substraturile folosite în floricultură au pH-ul cuprins
între 3,5 şi 8,5. Majoritatea plantelor decorative cresc şi se dezvoltă bine în
soluri neutre, dar sunt şi specii care preferă soluri acide (Anthurium, Azalea,
Erica) sau soluri alcaline (Hydrangea, cactuşii) (tabelul 4.3).
Corectarea reacţiei alcaline dintr-un substrat, deci coborârea valorii
pH-ului, se face prin adăugarea de turbă înaltă acidă în proporţie de 1/3, ½
sau chiar 2/3, sau cu floare de sulf 45 - 60 g/m2.
Acidifierea substratului se poate produce prin administrarea de
îngrăşăminte minerale, datorită apei folosită la irigare. Ridicarea pH-ului
pentru obţinerea reacţiei neutre sau slab alcaline se face prin administrarea
de calciu, dolomit, cretă.
Carbonatul de calciu se administrează în doză de 1 - 3 kg/m3, pentru
culturile de seră se poate adăuga cretă 1 - 3 kg/m3 sau 150 - 200 g/m2.
COMPONENTE UTILIZATE ÎN PREGĂTIREA SUBSTRATULUI
În funcţie de provenienţa şi modul de obţinere, componentele care
intră în alcătuirea substraturilor pot fi:
- naturale: pământul de ţelină, de răsadniţă, de grădină, compostul,
mraniţa, pământul de frunze, turba, pământul de ericaceae, de ferigi, scoarţa
de copac, rumeguş de lemn, muşchi, cărbune vegetal, hortipain;
- naturale de origine minerală care pot fi:
• netratate: nisip, pietriş, pouzzolane;
• tratate prin căldură: argila expandată, pelitul, vermiculitul,
laine de roche (vată minerală);
- componente sintetice: sunt materiale plastice expandate:
polistiren, poliuretan, Agrofoam.
Componente naturale ale substraturilor
Pământul de ţelină. Se obţine prin recoltarea de pe terenurile
înţelenite de brazde (30 - 40 cm/25 - 30 cm/10 - 15 cm) în perioada de
vegetaţie (mai-septembrie). Brazdele se aşează cu partea înierbată în jos, în
platforme, alternând sau nu straturi de gunoi de grajd nedescompus.
Platformele se udă periodic cu apă sau dejecţii lichide şi se lopătează
la câteva luni pentru omogenizare. Se foloseşte după 1 - 2 ani.
35
Este un pământ bogat în substanţe nutritive, are culoare brun cenuşie,
structură granulară, pH 6,5 - 8,0, masa volumetrică 1,2 - 1,5/1.200 -1.500
kg/m3), humus 2 - 3,5%.
Pământul de răsadniţă. Provine din gunoiul de grajd folosit la
încălzirea răsadniţelor calde din stratul de pământ în care au crescut
răsadurile şi nisip. Aşezat în platforme, se udă moderat, se lopătează, poate
fi folosit după doi ani, în prealabil fiind dezinfectat.
Este bogat în substanţe nutritive, are culoare brună, pH neutru sau
uşor alcalin, masa volumetrică 0,8 - 1, conţinut în humus de 5 - 7%.
Pământul de grădină. Se poate obţine din stratul arabil al grădinilor la
care an de an s-au folosit îngrăşăminte, în special organice. Masa
volumetrică 0,8 - 1,2, pH-ul 6,5 - 7,0, humus 2,5 - 4%.
Compostul. Se prepară din resturile menajere, vegetale etc. pe cale
industrială în oraşele mari sau în platforme în gospodăriile individuale.
Se foloseşte după cernere (pentru resturile nedescompuse) şi
dezinfectare. Masa volumetrică 0,5 - 0,8, pH-ul 5,5 - 7,0, humus 3 - 5%; este
bine structurat, are culoare închisă.
Mraniţa. Se obţine prin fermentarea gunoiului provenit de la fermele
de animale, aşezat în platforme, stropit din când în când cu apă sau dejecţii
lichide pentru a asigura o umiditate de 70% şi lopătat periodic.
Este un pământ uşor, de culoare brun negricioasă, bogat în substanţe
nutritive, cu o bună capacitate de reţinere a apei, pH uşor alcalin, masa
volumetrică 0,8, pH 6,5 - 7,5, humus 6 - 8%.
Pământul de frunze. Rezultă din descompunerea mai mult sau mai
puţin avansată a frunzelor de foioase sau răşinoase. Frunzele de stejar şi
castan, având un conţinut ridicat în substanţe tanoide, se folosesc numai în
amestec cu cele de foioase (tei, fag, arţar etc.). Descompunerea se
realizează în platforme, în primul an substratul de frunze are reacţie acidă, în
anul doi neutră, în al treilea alcalină. Pământul de frunze are un conţinut
redus în elemente minerale, de aceea la aşezarea în platforme se
recomandă alternarea de gunoi de grajd.
Este un pământ uşor, de culoare brun negricioasă, permeabil pentru
apă şi aer, pH 4,5 - 6,5, masa volumetrică 0,2 - 0,6, humus 1 - 1,5%.
Turba. Unul dintre cele mai folosite componente care intră în
compoziţia substraturilor folosite în floricultură. Folosită singură sau în
amestec, îmbunătăţeşte însuşirile fizico-chimice, textura şi substratul.
După locul de formare şi compoziţie pot fi:
- turbe joase sau negre (eutrofe) formate pe terenurile mlăştinoase,
bogate în substanţe nutritive. Rezultă dintr-o descompunere avansată a unor
specii de plante ca: Typha, Carex, Equisetum, Phragmites etc. Are aciditate
redusă sau neutră, compactă, cu porozitate redusă.
În ţara noastră se formează turbă neagră în zona Carei, judeţele
Suceava, Harghita, Mureş.
- turbe înalte sau blonde (oligotrofe) formate pe terenuri silicoase, cu
un regim de precipitaţii mai bogat, temperaturi mai scăzute. Are un grad mai
redus de descompunere, conţinut mai sărac în elemente fertilizante, aciditate
ridicată. Speciile care participă la formarea acestei turbe sunt: Sphagnum,
Polytrichum, Vaccinum etc. Zonele unde se formează astfel de turbării sunt
Călăţele, judeţul Cluj, Vatra Dornei, Poiana Stampei, Covasna, Tuşnad.
36
Înainte de folosirea turbei se execută o serie de operaţii
pregătitoare: destrămarea, triturarea, calcarizarea şi fertilizarea.
Destrămarea şi triturarea se fac pentru obţinerea de particule de 1-2
cm, calcarizarea constă în adăugarea de CaCO3 sau alte combinaţii pentru
corectarea pH-ului în funcţie de necesităţi.
Fertilizarea se impune în special la turbele înalte, înainte de folosirea
lor. Se recomandă în general raportul N:P:K de 1:1:1,5, iar pentru speciile
decorative prin frunze 3:1:2.
Pământul de ericaceae. Se formează în mod natural în zonele unde
cresc specii din familia Ericaceae, în urma descompunerii naturale a
resturilor vegetale. Se foloseşte în cultura plantelor acidofile.
Este uşor, permeabil, brun, pH = 3 - 4,5, masa volumetrică 0,3 -0,4,
humus 0,5 - 1,5%.
Pământul de ferigi. Rezultă din descompunerea frunzelor, rizomilor,
rădăcinilor unor specii de ferigi. Se foloseşte în substraturile destinate
orhideelor, bromeliilor, ferigilor etc.
Este uşor, cu aspect fibros, culoare neagră, pH acid.
Scoarţa de copaci – subprodus din industria lemnului, se foloseşte
după compostare. Are masa volumetrică 0,2 - 0,3, pH-ul de 6,0 - 6,9.
Rumeguşul – rezultă din prelucrarea lemnului, se compostează timp de
un an, calitatea lui depinde de esenţa de la care provine, pH-ul este sub 6.
Muşchiul vegetal (Sphagnum). Se foloseşte proaspăt sau uscat, în
cultura speciilor epifite, în cultura bromeliilor, a orhideelor, datorită gradului
mare de permeabilitate şi afânare, capacităţii de absorbţie a apei. Se mai
foloseşte la marcotajul aerian, înrădăcinarea butaşilor de Azalea. Masa
volumetrică 0,2 - 0,3, pH-ul de 5,0 - 5,6.
Cărbunele de lemn. Se foloseşte sub formă de bucăţi sau pudră,
având o mare capacitate de reţinere a apei pe care o eliberează treptat. Se
poate folosi sub formă de pudră pentru proprietăţile antiseptice în pudrarea
secţiunii butaşilor sau sub formă de granule mai mari, introducându-se în apa
folosită la înrădăcinarea butaşilor.
Hortipain. Este un substrat nou, 100% natural, format din fibre de
lemn sterilizate la fabricare şi aglomerate fără aditiv chimic. Este uşor de
reciclat sau eliminat după folosire. Contribuie la protecţia mediului fiind un
produs ecologic.
Componente naturale de origine minerală
Netratate:
Nisipul. Participă în proporţii diferite în aproape toate amestecurile de
pământ, cărora le măreşte gradul de afânare şi permeabilitate. Nisipul este
considerat un substrat inert, totuşi nu este lipsit complet de elemente
chimice. Sunt de preferat nisipurile grosiere, cu particule de 1,5 - 2 mm
diametru. Masa volumetrică este 1,7 - 1,8.
Pietrişul. Se foloseşte pietriş care are mai puţin de 10% calcar, cu
particule de 5 - 15 mm diametru, are masa volumetrică 1,5 - 1,8. Este un
mediu bine aerat, durabil, inert chimic, uşor de dezinfectat dar are capacitate
mică de reţinere a apei. Este utilizat la drenaj pentru unele specii foarte
sensibile cum este Anthurium, Ficus, Philodendron etc.
Pouzzolane. Este o rocă vulcanică cu o granulometrie între 3 şi 15
mm diametru, masa volumetrică 0,7 - 1,0. Este unul din materialele cele mai
37
ieftine dacă se foloseşte aproape de resursele de aprovizionare. Este bine
aerat, cu stabilitate şi durabilitate mare, uşor de dezinfectat, are însă
capacitate mică de reţinere a apei. Se utilizează în cultura fără sol.
Tratate – prin căldură:
Vermiculitul. Se obţine prin încălzirea la 1.000°C a rocilor de biotită.
Produsul are o structură poroasă şi este alcătuit din glomerule cu diametrul de
0,75 - 8 mm. Se foloseşte în amestecuri pentru cultura orhideelor şi
bromeliilor. Are capacitate mare de absorbţie şi reţinere a apei, pH variabil,
este insolubil, reţine o mare cantitate de aer, masa volumetrică 0,06 - 0,3.
Perlitul. Se obţine prin tratarea la 1.800°C a rocilor vulcanice,
temperatură la care acestea se descompun în particule de 3 - 8 mm
diametru. Se recomandă în amestecurile de pământ în locul nisipului sau
pentru înrădăcinarea butaşilor. Nu conţine elemente nutritive, are culoarea
alb-gri, capacitatea de reţinere a apei de 3 - 4 ori greutatea sa, pH neutru,
masa volumetrică 0,04 - 0,06.
Vata minerală (laine de roche). Este suportul ideal pentru cultura fără
sol a speciilor floricole şi legumicole. Uşor, suplu, rezistent, are structură
poroasă care permite repartizarea omogenă a rădăcinilor. Reînnoit în fiecare an,
asigură condiţii sanitare şi hidrice optime. Se fabrică industrial plecând de la un
amestec de roci vulcanice supuse la temperaturi de peste 1.500°C sau plecând
de la deşeurile furnalelor înalte. Are o greutate de 40 - 80 kg/m3, pH de 7
până la 9,5, capacitate de reţinere a apei, exprimată în volume de 70 - 80%.
Prin folosirea de blocuri, de dimensiunea 100 x 15 x 67,5 cm,
determină economie de mână de lucru şi timp. Se foloseşte şi sub formă de
cuburi cu dimensiuni: 10 x 10 x 6,5 cm sau 7 x 7 x 6,5 cm. Se întâlneşte sub
diferite denumiri: Cultilène, Grodan, Coprogo.
Componente sintetice
Hydromullul. Rezultă în procesul de sinteză al ureei prin
polimerizare. Are structură spongioasă şi capacitate mare de reţinere a apei.
Styromullul. Preparat din mase plastice expandate, are forma unor
fulgi de 4 - 12 mm. Are mare capacitate de reţinere a apei şi se recomandă
pentru permeabilizarea amestecurilor la Orhidee, Anthurium, Bromeliaceae.
Agrofoam. Un substrat nou de cultură, obţinut din diferite tipuri de
poliuretan. Are mare capacitate de reţinere a apei, posibilitatea de
dezinfecţie rapidă, are o structură stabilă în timp şi valoare ecologică întrucât
nu se pierde la manipularea între culturi.
1. Ce este pH-ul?
Reacţia substratului sau pH-ul reprezintă concentraţia în ioni de H+ în stare
liberă din soluţia solului
2. Ce este mrenita?
Mraniţa se obţine prin fermentarea gunoiului provenit de la fermele de
animale, aşezat în platforme, stropit din când în când cu apă sau dejecţii
lichide pentru a asigura o umiditate de 70% şi lopătat periodic.Este un
pământ uşor, de culoare brun negricioasă, bogat în substanţe nutritive, cu o
bună capacitate de reţinere a apei, pH uşor alcalin, masa volumetrică 0,8, pH
6,5 - 7,5, humus 6 - 8%.
38
1. Care sunt cerinţele plantelor floricole faţă de factorul apă?

2. Care sunt cerinţele plantelor floricole faţă de factorul aer?
3. Care sunt cerinţele plantelor floricole faţă de substrat?
39
PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR FLORICOL
Cuvinte cheie: seminţe, semănat
Rezumat: Plantele decorative se pot reproduce pe cale sexuată (prin

seminţe) sau pe cale vegetativă (prin despărţirea tufelor, drajoni, stoloni,
organe vegetative modificate etc.).
O parte din plantele floricole cum ar fi cele anuale,bienale,o parte din
perene,precum si o parte din cele cultivate în spaţiile protejate decorative
prin flori se înmulţesc prn seminţe. În prezentul capitol sunt prezentate
avantajele,dezavantajele,caracteristicile tehnice şi biologice ale seminţelor de
flori.Tratamente care se aplică pentru stimularea germinatiei seminţelor de
flori precum şi epoci,norme şi metode de semănat.
REPRODUCEREA PRIN SEMINŢE
Este modul curent de multiplicare a speciilor anuale, bianuale, parţial

cele perene şi unele dintre cele cultivate în seră (Asparagus, Cyclamen,
Calceolaria, Cineraria, Primula etc.).
Reproducerea prin seminţe a plantelor decorative prezintă o serie de
avantaje. În primul rând de la o singură plantă se obţin de obicei un număr
foarte mare de seminţe, deci un coeficient ridicat de înmulţire. De exemplu,
de la o plantă de Petunia se obţin 1 - 2 g seminţe, iar un gram conţine 9.500
seminţe; la Calceolaria, planta decorativă prin flori, cultivată în seră, 1 g
conţine 30.000 seminţe, Begonia, 1 g, conţine 52.000 seminţe etc.
Alte avantaje sunt: spaţiul mic necesar pentru depozitare, îngrijiri
minime în timpul depozitării, posibilitatea de transmitere a bolilor
criptogamice este mai redusă, păstrarea facultăţii germinative timp de mai
mulţi ani, majoritatea speciilor îşi păstrează facultatea germinativă 2 - 3 ani,
dar sunt şi specii care pot fi păstrate 10 - 15 ani.
Hibridarea sau fecundarea încrucişată permite obţinerea de hibrizi,
care reunesc caracterele celor doi părinţi şi le transmit prin ereditate. La
plantele autogame, cu o homozigoţie ridicată, se pot obţine rezultate
imediate în generaţia F1. La plantele alogame, încrucişarea unor linii pure
degenerate are ca rezultat obţinerea unor hibrizi F 1, ale căror însuşiri se
deosebesc şi depăşesc formele parentale (heterozis). Cum seminţele
heterozis nu-şi păstrează caracterele decât 1 - 2 ani, apoi degenerează,
unităţile specializate în producerea seminţelor de flori livrează seminţe
heterozis anual.
CARACTERISTICILE TEHNICE ŞI BIOLOGICE ALE SEMINŢELOR
DE FLORI
Indiferent de modul de înfiinţare a culturilor floricole, prin semănat
direct sau prin răsad, seminţele de flori trebuie să prezinte anumite însuşiri
fizice şi biologice.
40
O primă apreciere a seminţelor de flori se face după aspectul lor
exterior, prin evaluarea unor caractere, cum sunt: forma, mărimea, culoarea
şi aspectul tegumentului, luciul, mirosul, gustul care permit să verificăm
autenticitatea speciilor şi dau unele informaţii privind calitatea seminţelor.
În floricultura practică prin termenul de sămânţă se înţelege atât
seminţele propriu-zise cât şi fructele indehiscente, caracteristice multor specii
care provin din familiile: Labiatae (nucula), Compositae (achena),
Nyctoginaceae (cariopsa), Cruciferae (silicva) etc.
Calitatea seminţelor de flori se determină în laboratoare specializate
pe baza unor indici fiziologici şi tehnologici. Indicii fiziologici sunt: viabilitatea,
facultatea germinativă şi energia germinativă, iar cei tehnologici:
autenticitatea, puritatea, starea sanitară, greutatea, umiditatea, valoarea
culturală.
După modul de producere şi generaţia pe care o reprezintă în
procesul de înmulţire, seminţele certificate în câmp se împart în următoarele
categorii biologice: sămânţa Amelioratorului (S.A.), sămânţa de Prebază
(PB), sămânţa de Bază (B), sămânţa Certificată (C), sămânţa Standard (ST).
Autenticitatea soiului şi puritatea biologică
Prin determinarea autenticităţii se stabileşte dacă seminţele din probă
aparţin genului, speciei sau soiului declarat sau presupus de expeditor. Prin
determinarea purităţii biologice se stabileşte proporţia de seminţe aparţinând
soiului declarat sau presupus de expeditor şi eventual prezenţa seminţelor
din alte soiuri, considerate ca impurităţi biologice în proba analizată.
Determinarea autenticităţii şi purităţii biologice are caracter orientativ şi nu
poate substitui determinările făcute prin certificare, cu ocazia controalelor
culturilor semincere sau în parcelele de post control.
La stabilirea autenticităţii seminţelor de flori se folosesc o serie de
aspecte morfologice, cum ar fi: forma şi arhitectura suprafeţei specifice
fiecărei specii şi soi; mărimea seminţelor – însuşire dependentă de factorii
genetici şi tehnologici (momentul recoltării, poziţia seminţelor în inflorescenţă,
conţinut în apă etc.); culoarea şi luciul – însuşiri variabile în funcţie de
specie şi soi, condiţiile de păstrare, vechime etc.; mirosul şi gustul care,
deşi sunt specifice, se pot schimba în funcţie de vechimea seminţelor şi
condiţiile de păstrare.
Puritatea fizică - reprezintă procentul de seminţe dintr-o probă şi
trebuie să fie cât mai aproape de 100, mai ales la seminţele mici. Puritatea
fizică se exprimă în procente din greutate. Pentru determinarea purităţii fizice
se separă proba de analizat în următoarele patru componente, cărora li se
stabileşte conţinutul procentual din greutatea totală a probei: sămânţă pură,
seminţe ale altor plante de cultură, seminţe de buruieni şi materii inerte.
Corpurile străine, în special resturile organice, pot influenţa negativ
germinarea seminţelor, din cauza fermentării lor în timpul germinării.
Orice cantitate de material vegetal introdus de peste graniţă este
însoţit de un certificat fitosanitar care garantează lipsa patogenilor,
dăunătorilor şi buruienilor înscrise în lista de carantină sau a bolilor,
dăunătorilor şi buruienilor pe care ţara importatoare nu le acceptă.
Facultatea germinativă - reprezintă numărul de seminţe, exprimat în
procente, capabil să producă germeni normali în perioada şi condiţiile optime
de germinare stabilite pentru fiecare specie în parte.
41
Germinaţia seminţelor este determinată de un complex de factori:
mediul extern, structura seminţelor, stadiul lor de dezvoltare, prezenţa în
seminţe a diferitelor substanţe şi în primul rând a enzimelor, condiţiile de
păstrare a seminţelor etc.
Pentru seminţele de flori, valorile medii ale facultăţii germinative sunt
cuprinse între 60 şi 80%, această proporţie scade în raport cu vechimea
seminţelor, pentru ca după un anumit număr de ani să dispară.
Durata facultăţii germinative - este foarte diferită la speciile floricole.
Unele specii au durată scurtă de 1 - 3 - 6 luni, cum sunt: Asparagus,
Gerbera, Primula, Clivia etc. Seminţele acestor specii se seamănă la scurt
timp după maturarea lor, în limitele în care au cel mai ridicat procent de
germinare.
La alte specii durata capacităţii germinative este de:
- 1 an - Ageratum, Viola;
- 2 - 3 ani - Bellis, Petunia, Begonia;
- 3 - 4 ani - Antirrhinum, Lathyrus, Zinnia;
- 5 ani - Cheiranthus;
- 12 ani - Datura;
- 15 - 20 ani - Canna.
Durata capacităţii de germinaţie este legată de permeabilitatea
tegumentului seminal, conţinutul în apă al seminţelor şi de natura chimică a
substanţelor de rezervă, înmagazinate în seminţe. În general, seminţele la
care substanţele de rezervă sunt amidonoase îşi păstrează capacitatea de
germinaţie timp mai îndelungat decât cele oleaginoase sau albuminoase.
Energia germinativă - reprezintă viteza cu care germinează
seminţele şi se exprimă în procente de seminţe pure germinate după o
anumită perioadă de timp, cuprinsă în funcţie de specie între 1/3 şi până 1/2
din durata stabilită pentru determinarea facultăţii germinative. Ea exprimă
gradul de vigurozitate şi vitalitate a seminţelor.
Masa a 1.000 boabe (MMB) - reprezintă masa a 1.000 de seminţe şi
reflectă condiţiile în care au fost produse, tehnologia aplicată la cultura
seminceră, poziţia seminţelor în inflorescenţă sau fructe, momentul recoltării,
gradul de maturitate, condiţiile de păstrare. Strâns legat de această
caracteristică este numărul de seminţe la un gram, greutatea hectolitrică sau
litrică.
Valoarea culturală sau sămânţa utilă - se calculează pe baza
facultăţii germinative şi purităţii seminţelor după relaţia:
Valoarea culturală = (PxG)
100
în care: P este puritatea (procente din greutate);
G – facultatea germinativă.
În practică, valoarea culturală se foloseşte la stabilirea normei reale de
sămânţă recomandată la unitatea de suprafaţă, după relaţia:
Q = (N x C1 )C2
în care:
Q este norma reală de sămânţă (kg);
N – norma de sămânţă recomandată (kg);
C1 – valoarea culturală a seminţei de calitatea I sau a II-a;
42
C2 – valoarea culturală reală a seminţei folosite la semănat.
Starea fitosanitară - se referă la gradul de contaminare cu boli, cât şi

la prezenţa dăunătorilor. Determinarea acesteia se face prin examinare
macroscopică, microscopică şi biologică.
Umiditatea seminţelor - are în general valori mici, 6 - 12%,
influenţând greutatea lor şi este unul din factorii de care depinde durata şi
calitatea păstrării facultăţii germinative.
1. Ce se stabilește prin determinarea autenticității semințelor?
Prin determinarea autenticităţii se stabileşte dacă seminţele din probă
aparţin genului, speciei sau soiului declarat sau presupus de expeditor.
2. Ce reprezintă energia germinativă?
Energia germinativă reprezintă viteza cu care germinează seminţele şi
se exprimă în procente de seminţe pure germinate după o anumită perioadă
de timp, cuprinsă în funcţie de specie între 1/3 şi până 1/2 din durata stabilită
pentru determinarea facultăţii germinative. Ea exprimă gradul de vigurozitate
şi vitalitate a seminţelor.
1. Care sunt avantajele înmulțirii prin semințe?

2. Ce este puritatea fizică?
3. Ce reprezintă facultatea germinativă?
4. Ce reprezintă masa a 1000 de boabe?
5. Cum se calculază valoarea culturală sau sămânța utilă?
43
PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR FLORICOL
Cuvinte cheie: seminţe, tratamente, semănat
Rezumat: O parte din plantele floricole cum ar fi cele

anuale,bianuale,o parte din perene,precum si o parte din cele cultivate în
spaţiile protejate decorative prin flori se înmulţesc prn seminţe.
În practică se aplică o serie de tratamente pentru a grăbi germinarea,
pentru a grăbi ieşirea seminţelor din starea de repaus sau pentru a evita
transmiterea unor agenţi patogeni. Aceste tratamente pot fi: stratificarea,
vernalizarea, umectarea, tratarea hidrotermică, tratamente mecanice,
tratamente cu substanţe chimice, tratarea fitosanitară, tratarea cu hormoni,
Razele Roentgen, radiaţiile gamma, radiaţiile electromagnetice, ultrasunetele
şi izotopii radioactivi.
TRATAMENTE SPECIALE APLICATE PENTRU STIMULAREA

GERMINAŢIEI SEMINŢELOR DE FLORI
În practică se aplică o serie de tratamente pentru a grăbi germinarea,

pentru a grăbi ieşirea seminţelor din starea de repaus sau pentru a evita
transmiterea unor agenţi patogeni. Aceste tratamente pot fi:
Stratificarea - se aplică la seminţele cu tegumentul dur, care
germinează după 1 - 2 ani (Dicentra, Gentiana). Seminţele se amestecă cu
nisip în proporţie de 1:3, se aşează în ghivece, lădiţe şi se păstrează la o
temperatură cuprinsă între 1 şi 10°C, umiditate 30 - 40% timp de 50 - 90 de
zile. Păstrarea se realizează în pivniţe, în răsadniţe reci sau în şanţuri la 20 -
25 cm adâncime.
Vernalizarea - este un alt procedeu de stimulare a germinaţiei, constă
în umectarea seminţelor şi păstrarea la temperatura optimă de germinaţie
(10 - 25°C în funcţie de specie) până crapă tegumentul. În această fază,
seminţele se trec la temperaturi joase de 2 - 5°C, timp de 10 - 14 zile, după
care se însămânţează şi se menţin la temperatura normală de germinare. În
unele cazuri, seminţele pentru germinat se pun în contact cu stratul umed şi se
ţin la o temperatură de 5 - 10°C, timp de 1 - 7 zile, apoi se trec la temperatura
optimă de germinat. Prin această metodă se măreşte procentul de seminţe
germinate şi se obţine înflorirea cu 20 - 30 zile mai devreme la specii ca:
Dianthus, Celosia, Cheiranthus, Calendula etc.
Umectarea seminţelor. Se aplică la seminţele care germinează greu
şi neuniform (Cyclamen, Lathyrus, Asparagus, Freesia etc.). Înainte de
semănat, seminţele se ţin 24 - 48 ore la temperatura de 25 - 30°C, în apă
curată şi schimbată des. În momentul când tegumentul crapă se seamănă în
substrat umed la temperatura recomandată pentru specia respectivă.
Tratarea hidrotermică. Se aplică la seminţele cu tegumentul foarte dur
(Canna, palmieri, Althaea) şi constă în introducerea timp de 2 - 3 minute în
44
apă clocotită, apoi 2 - 3 minute în apă rece. Operaţia repetându-se de mai
multe ori.
Tratamente mecanice. Se aplică seminţelor cu tegumentul dur
(Canna, Palmieri etc.) pentru degradarea tegumentului ce permite
pătrunderea apei şi aerului. Degradarea tegumentului se face prin frecarea
seminţelor cu nisip, hârtie abrazivă sau prin pilire. Scarificarea sau înţeparea
seminţei în partea opusă embrionului se aplică la Convolvulus, Althaea,
Ipomoea, Lupinus etc.
Tratamente cu substanţe chimice. La seminţele speciilor cu
tegumentul dur se pot utiliza soluţii de acid clorhidric sau sulfuric 2 - 3% sau
azotat de potasiu 0,2%.
Tratarea fitosanitară a seminţelor de flori se poate executa pe cale
umedă sau uscată.
Pe cale umedă se foloseşte apă caldă sau soluţii cu diferite substanţe
chimice. Ambalate în săculeţi, seminţele se ţin 4 ore în apă la temperatura de
25 - 30°C, apoi 10 minute la 45 - 50°C şi câteva secunde la 52°C, după care
se trec în apă rece.
Ca substanţe chimice se pot folosi preparate mercurice în soluţii 0,1 -
0,25%, permanganat de potasiu 1 - 1,5%, sulfat de cupru 0,3 - 0,5%,
formalină 40% în soluţie 0,3%. Tratamentul durează 5 - 15 minute, apoi
seminţele se spală cu apă şi se pun la zvântat.
Pe cale uscată – se realizează prin prăfuirea seminţelor cu Captan,
Zineb, Thiuran, Germisan în cantitate de 2 - 4 g la 1 kg sămânţă.
Tratarea cu hormoni. Se bazează pe acţiunea stimulatoare a acidului
indolil acetic, a giberelinei, care influenţează favorabil energia germinativă.
Razele Roentgen, radiaţiile gamma, radiaţiile electromagnetice,
ultrasunetele şi izotopii radioactivi în doze mici pot fi folosiţi la stimularea
germinaţiei.
INFLUENŢA FACTORILOR DE MEDIU ASUPRA GERMINAŢIEI

SEMINŢELOR DE FLORI
Germinaţia seminţelor de flori este determinată de acţiunea factorilor
de mediu (apă, temperatură, lumină, oxigen etc.).
Apa este solventul cel mai important al diferitelor substanţe din celulă
şi este necesară desfăşurării diferitelor procese biochimice, hidrolitice. În
prezenţa ei, biocoloizii protoplasmei se hidratează şi trec în stare activă, de
asemenea o parte din enzime devin active.
Absorbţia apei de către sămânţă se face prin imbibiţie şi este urmată
de creşterea greutăţii şi volumului seminţei. Ea se face diferit pe suprafaţa
tegumentului şi de către diferitele părţi ale seminţelor. Seminţele în condiţii
de păstrare conţin 6 - 12% apă, iar pentru declanşarea germinaţiei trebuie să
absoarbă 45 - 100% din greutatea lor.
Temperatura. Pentru declanşarea germinaţiei este necesară o
anumită temperatură care influenţează intensitatea proceselor metabolice.
Plantele originare din zonele nordice au nevoie de o temperatură de
germinaţie mai scăzută decât cele din regiunile sudice.
Pentru declanşarea germinaţiei este necesar ca mediul ambiant şi
substratul germinativ să aibă o anumită temperatură optimă la care
germinarea decurge cel mai rapid. Sub această temperatură sau peste,
45
germinarea se realizează într-un număr mare de zile, chiar dublu sau nu
germinează.
Seminţele speciilor care îşi au originea în zonele reci (Delphinium,
Hosta, Viola, Bellis etc.) pentru o germinaţie corespunzătoare trebuie ţinute
câteva zile la o temperatură de până la +40C, apoi trecute la temperatura
optimă.
În general, plantele floricole au nevoie pentru germinare de
temperaturi cuprinse între 15 şi 250C, iar timpul de germinare să fie cuprins
între 5 şi 21 zile.
Lumina. Germinaţia unor seminţe este influenţată de lumină. Aceste
seminţe sunt fotosensibile. Seminţele cu repaus fotolabil germinează la lumină
şi deci prezintă o fotosensibilitate pozitivă (Bellis, Digitalis, Petunia etc.). La
alte seminţe de flori lumina inhibă germinaţia lor, deci ele prezintă o
fotosensibilitate negativă (Delphinium, Freesia etc.). Un număr mic de specii
au seminţe care germinează indiferent de condiţiile de lumină, seminţe lipsite
de fotosensibilitate (Campanula, Callistephus, Tagetes etc.) (tabelul 5.4).
Oxigenul joacă un rol important în germinaţia seminţelor, nevoia de
oxigen creşte pe măsura intensităţii metabolismului specific germinaţiei.
Oxigenul necesar variază cu natura substanţelor de rezervă pe care le conţin
seminţele. Seminţele oleaginoase consumă mai mult oxigen, datorită
procesului de transformare a lipidelor în amidon, decât seminţele în care
predomină hidraţii de carbon ca substanţă de rezervă.
Substratul de germinare influenţează în mare măsură desfăşurarea
procesului de germinaţie şi de creştere a viitoarelor plantule. Substratul în
care se însămânţează trebuie să fie dezinfectat prin mijloace fizice sau
chimice. Pentru seminţele mici şi foarte mici se recomandă un substrat uşor
cu permeabilitate mare pentru apă şi aer. Pentru seminţele mijlocii şi mari,
substratul trebuie să fie mai greu şi mai fertil.
SEMĂNATUL ÎN FLORICULTURĂ
La majoritatea speciilor floricole înmulţite pe cale sexuată se produc
răsaduri obţinute prin semănatul în seră, răsadniţe sau în câmp, pe straturi.
Puţine specii floricole rezistente la temperaturi scăzute se seamănă direct în
câmp.
Epocile de semănat se stabilesc în funcţie de specie, condiţiile
climatice şi perioada de valorificare a florilor.
- Epoca I: decembrie-februarie. Se seamănă în sere sau răsadniţe
calde, specii floricole cu perioadă lungă de vegetaţie de 100 - 180 zile,
pretenţioase la temperatură. În această perioadă se seamănă atât speciile
destinate decorului în spaţiile verzi sau pentru flori tăiate: Begonia
semperflorens, Canna indica, Lobelia erinus, Dianthus chabaud, cât şi specii
cultivate în sere, ce decorează prin flori sau frunze: Primula, Sinningia,
Streptocarpus, Asparagus, palmieri etc.
- Epoca a II-a: martie-aprilie. Se seamănă în vederea obţinerii
răsadului, în sere, răsadniţe, plante floricole cu perioadă de vegetaţie de 70 -
100 zile, destinate spaţiilor verzi sau pentru flori tăiate: Antirrhinum,
Callistephus, Dianthus, Mathiola, Petunia, Nicotiana, Phlox, Verbena etc. În
câmp se pot semăna direct speciile care nu suportă transplantul şi sunt mai
puţin pretenţioase la temperatură: Delphinium, Escholtzia, Iberis, Papaver,
Nigella.
46
- Epoca a III-a: mai-iunie. Se seamănă în câmp plante floricole anuale
cu o perioadă de vegetaţie de 40 - 70 zile: Dimorphoteca, Centaurea,
Clarkia, Godetia, Tropaeolum etc. Se seamănă în răsadniţe reci sau pe strat
în câmp, speciile bianuale cu o perioadă mai lungă de vegetaţie: Bellis
perenis, Campanula medium. Digitalis purpurea, Dianthus barbatus sau
unele specii perene.
- Epoca a IV-a: iulie-august-septembrie. Se seamănă în răsadniţe reci
sau pe strat în câmp, specii bianuale: Viola, Myosotis, Bellis, Dianthus
barbatus. În seră se seamănă speciile care decorează prin flori cultivate la
ghivece: Primula malacoides, Cyclamen persicum, Calceolaria hybrida,
Senecio cruenthus sau specii anuale pentru cultura forţată: Antirrinum,
Mathiola.
- Epoca a V-a: octombrie-noiembrie. Se seamănă direct în câmp
specii rezistente la ger, anuale (Calendula) sau perene (Phlox paniculata,
Delphinium grandiflorum etc.). În seră se seamănă: Cyclamen, Asparagus
sau specii anuale pentru cultura forţată: Lathyrus, Antirrhinum. Seminţele
speciilor care îşi pierd repede facultatea germinativă se seamănă imediat
după recoltare: Clivia, Gerbera etc.
Aceste perioade sunt orientative în multe cazuri, pentru a avea plante
înflorite eşalonat, iar semănatul se efectuează repetat la intervale de 20 - 30
zile.
Norme de semănat. Cantitatea de sămânţă necesară pentru unitatea
de suprafaţă (m2) sau pentru obţinerea a 1.000 de plante depinde în principal
de valoarea culturală a seminţelor.
Pentru seminţele foarte mici şi mici, cu diametrul sub 1,5 mm (Begonia,
Lobelia, Gloxinia, Antirrhinum etc.) sunt necesare 3 - 5 g /m2 sau 1/8 - 1/2 g
pentru 1.000 plante. Pentru seminţele mijlocii cu dimensiuni între 1,5 şi 3 mm
(Callistephus, Dianthus, Gazania, Mathiola, Phlox) sunt necesare 15 - 20 g/m2
sau în jur de 5 g pentru obţinerea a 1.000 plante. Pentru seminţele mari
(Tagetes, Zinnia) sunt necesare 30 - 40 g/m2 sau 10 - 20 g pentru obţinerea a
1.000 plante. În cazul în care semănatul se face direct în câmp, cantitatea de
sămânţă necesară pentru unitatea de suprafaţă se măreşte cu 25 - 30%.
Metode de semănat. Seminţele de flori se seamănă în funcţie de
mărimea lor prin împrăştiere, în rânduri sau în cuburi.
a). Semănatul prin împrăştiere se practică pentru seminţele foarte mici
şi mici: Begonia semperflorens, Petunia hybrida, Lobelia erinus, Primula
obconica şi malacoides etc. De exemplu, se seamănă în lădiţe, ghivece, dar
se pot semăna şi pe straturi în câmp, când vrem să obţinem răsad pentru
ronduri şi borduri plante, cum sunt: Bellis, Viola, Callistephus etc.
Pentru o repartizare uniformă a seminţelor foarte mici şi mici se
recomandă ca acestea să se amestece în proporţie de 1/5 - 1/8 cu nisip,
cenuşă sau praf de cretă. Semănate prin împrăştiere cu mâna, dintr-un
carton îndoit sau dintr-o sticlă, seminţele nu se acoperă cu pământ, ci se
tasează uşor pentru a adera cu pământul.
Pentru semănatul seminţelor a fost pus la punct un aparat de semănat
„Conic system” care permite semănatul unei singure seminţe într-o alveolă,
chiar dacă seminţele sunt mici, cum este cazul la Petunia, Viola, Dianthus etc.
b). Semănatul în rânduri se foloseşte la seminţele de mărime mijlocie şi
se poate face în seră, răsadniţe sau câmp. În cazul semănatului în seră,
47
rândurile perpendiculare pe lungimea lădiţelor se marchează la distanţe de 1 -
2 cm pentru seminţele mici (Petunia, Antirrhinum), 2,0 - 2,5 cm pentru
seminţele mijlocii (Phlox, Dianthus) sau 3 - 4 cm pentru seminţele mari
(Tagetes, Zinnia). Distanţa pe rând şi adâncimea sunt stabilite în funcţie de
mărimea seminţei. După semănat se acoperă cu pământ şi se tasează uşor.
În câmp, semănatul se realizează fie pentru producerea de răsad şi în
acest caz distanţele între rânduri sunt asemănătoare cu cele de mai sus, fie
la loc definitiv, şi în acest caz distanţele între rânduri sunt în funcţie de
dimensiunile plantelor mature (Mirabilis, Impatiens).
c). Semănatul în cuiburi se practică la seminţele mari (Tropaeolum,
Lupinus, Ipomoea etc.). Semănatul se poate face la ghivece pentru speciile
care nu suportă transplantatul (Lathyrus, Papaver) sau pentru unele plante
de apartament (palmieri, Asparagus). Semănatul în cuiburi se poate efectua
şi în câmp, la loc definitiv, când se distribuie în fiecare cuib câte 2 - 4
seminţe.
Datorită suprafeţelor relativ mici, semănatul seminţelor de flori se face
manual, în cazul culturilor pe suprafeţe mari sau destinate producerii de
seminţe, lucrarea se poate executa cu maşini universale de semănat, în
agregat cu tractorul de 45 CP, caz în care dispunerea rândurilor se face
astfel încât să existe posibilitatea de mecanizare a lucrărilor de întreţinere.
1. Care sunt tratamentele speciale aplicate pentru stimularea
germinaţiei seminţelor de flori?
Aceste tratamente pot fi: stratificarea, vernalizarea, umectarea,
tratarea hidrotermică, tratamente mecanice, tratamente cu substanţe
chimice, tratarea fitosanitară, tratarea cu hormoni, Razele Roentgen,
radiaţiile gamma, radiaţiile electromagnetice, ultrasunetele şi izotopii
radioactivi.
1. Ce este vernalizarea?
2. Cum se realizează tratarea hidrotermică?
3. Care sunt epocile de semănat în floricultură?
4. Care sunt metodele de semănat?
48
ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ A PLANTELOR FLORICOLE
Cuvinte cheie: despărţirea tufei, stoloni, drajonu, marcotaj, altoire
Rezumat: Înmulţirea vegetativă este metoda cea mai frecvent utilizată

la plantele cultivate în spaţiile protejate şi la o parte din perene erbacee care
se cultivă în câmp.
Înmulţirea vegetativă a plantelor floricole se poate realiza prin:
despărţirea sau divizarea tufelor, drajoni, stoloni, marcotaj, butaşi,muguri
adventivi, altoire, organe vegetative modificate (bulbi, tuberobulbi, rădăcini
tuberizate, tuberculi, rizomi), culturi de celule şi ţesuturi vegetale.
Înmulţirea vegetativă se bazează pe însuşirea unor părţi sau fragmente de

plantă de a reface întreaga plantă. Puse în condiţii optime de înrădăcinare,
acestea formează rădăcini şi reproduc caracterele ereditare ale plantei mamă.
Un prim avantaj al înmulţirii vegetative este obţinerea unor plante
identice cu plantele mamă atât din punct de vedere genotipic cât şi fenotipic.
Un alt avantaj este obţinerea de plante mature într-un timp mai scurt
comparativ cu înmulţirea prin seminţe.
Posibilitatea înmulţirii unor plante decorative originare din zonele
tropicale şi subtropicale care, în condiţiile de la noi, nu formează seminţe sau
acestea nu ajung la maturitate (Ficus, Dracaena, Ferigi, Philodendron,
Monstera etc.).
Dezavantajele acestui tip de înmulţire sunt coeficientul mic de
înmulţire, posibilitatea mare de transmitere a bolilor criptogamice, a virozelor
şi degenerarea în timp, în cazul înmulţirii exclusiv pe cale vegetativă.
Acest ultim dezavantaj se poate înlătura prin înmulţirea periodică prin
seminţe, urmată de un proces de selecţie, iar materialul selecţionat înmulţit
pe cale vegetativă.
În cazul înmulţirii vegetative se acordă o atenţie deosebită plantelor
mamă de la care se vor recolta părţile sau fragmentele folosite la înmulţirea
vegetativă. Plantele mamă folosite trebuie să fie tipice soiului sau speciei,
sănătoase şi obţinute în condiţii de agrotehnică superioară.
Metodele utilizate la înmulţirea vegetativă a plantelor floricole sunt:
- prin despărţirea sau divizarea tufelor;
- prin drajoni;
- prin stoloni;
- prin marcotaj;
- prin butaşi;
- prin muguri adventivi;
- prin altoire;
- prin organe vegetative modificate (bulbi, tuberobulbi, rădăcini
tuberizate, tuberculi, rizomi);
- prin culturi de celule şi ţesuturi vegetale.
49
De remarcat este faptul că la aceeaşi specie se pot folosi mai multe
metode de înmulţire. De exemplu: Gerbera se poate înmulţi prin seminţe,
despărţirea tufei, butaşi sau prin meristeme; Freesia se poate înmulţi prin
seminţe, tuberobulbi sau meristeme; la orhidee prin seminţe, prin despărţirea
pseudubulbilor, despărţirea tufelor (orhidee terestre) sau prin meristeme etc.
ÎNMULŢIREA PRIN DESPĂRŢIREA SAU DIVIZAREA TUFELOR
Înmulţirea prin despărţirea tufei se întâlneşte la speciile perene la care

lăstarii se formează din muguri aflaţi în zona coletului. Aceste specii cresc
sub formă de tufă a căror parte aeriană este alcătuită din lăstari
(Chrysanthemum, Delphinium, Aster sp, Rudbeckia) sau frunze (Gerbera,
Peperomia, Saintpaulia). Metoda se aplică la aproape toate speciile perene
cultivate în câmp şi se poate realiza toamna la sfârşitul perioadei de
vegetaţie sau primăvara înainte de pornirea în vegetaţie.
Toamna, despărţirea tufelor se face la speciile care înfloresc
primăvara sau vara şi îşi continuă vegetaţia şi după înflorire, cum sunt:
Chrysantemum, Dianthus, Rudbeckia, Papaver etc.
Primăvara devreme se înmulţesc prin despărţirea tufei speciile care
înfloresc vara şi toamna: Aster, Phlox, Dianthus etc. Speciile cu înflorire
timpurie (Primula, Aquilegia, Paeonia) se vor diviza după trecerea florilor, când
au deja formaţi mugurii pentru anul următor, în lunile iunie, august.
Operaţia se realizează prin fragmentarea cu o cazma sau o unealtă
tăioasă a plantei mamă în porţiuni, care trebuie să posede mai mulţi muguri,
lăstari şi rădăcini.
Divizarea tufelor se poate executa anual la plantele floricole cu
creştere intensă (Aster, Chrysanthemum), la 2 - 3 ani (Delphinium) şi la 5 - 6
ani la cele cu creştere lentă sau sensibile la separare (Paeonia).
Metoda se aplică şi la plantele cultivate în ghivece, cum sunt:
Asparagus, Aspidistra, Sansevieria, Saxifraga. În acest caz, plantele se scot
din recipienţi, se fragmentează şi se plantează în ghivece de mărime
corespunzătoare.
Fig: 1. Înmulțirea prin divizarea tufei la Asplenium nidus

(Realizat de: Loredana Maria Țenchiu)
50
În cazul unor culturi în solul serei, precum Gerbera, epoca optimă de
divizare este în lunile august-septembrie. Se separă prin tăiere porţiunile
periferice ale plantei mamă, care se scot şi se plantează separat sau se lasă
pe loc până la cicatrizare şi înrădăcinare, după care se scot şi se plantează
la loc definitiv.
La Anthurium, despărţirea tufelor se face în perioada de repaus
(august-septembrie), plantarea fragmentelor rezultate din despărţirea tufei se
face imediat, cu coletul la 2 - 3 cm deasupra solului.
La Strelitzia, despărţirea tufelor se face când plantele au 10 - 15
lăstari, fragmentele rezultate la despărţire se plantează la aceeaşi adâncime
într-un sol bine pregătit.
ÎNMULŢIREA PRIN DRAJONI

Înmulţirea prin drajoni se aplică, în cazul plantelor floricole, care au
proprietatea de a forma lăstari (drajoni) din mugurii adventivi aflaţi pe
rădăcini. Drajonii se separă de planta mamă, iar în cazul când nu au rădăcini
bine formate, se trec pe substraturi adecvate în seră, răsadniţe sau pepinieră
pentru înrădăcinare, urmând a fi apoi plantaţi la loc definitiv.
Prin această metodă se pot înmulţi specii perene cultivate în câmp,
cum sunt: Acanthus, Dicentra, Hydrangea, Rosa, Chrysanthemum sau în
seră: Aralia, Cordyline.
Dacă numărul drajonilor apăruţi este mare, aceştia ajung să dăuneze
plantei mamă, iar dacă nu sunt folosiţi pentru obţinerea de plante noi, trebuie
înlăturaţi pe măsura apariţiei acestora.
În multe cazuri, înmulţirea prin drajoni (plantula se dezvoltă din
mugurii adventivi de pe rădăcinile plantelor mamă) se confundă cu uşurinţă
cu înmulţirea prin despărţire (plantulele apar din mugurii din jurul coletului).
De altfel, unele plante care se înmulţesc prin separarea lor în mai mulţi
indivizi pot avea în acelaşi timp şi drajoni, având şi a doua posibilitate de
înmulţire: Aster, Aloe, Agave, Billbergia, Phoenix, Sansevieria, Yucca etc.
Fig: 2. Înmulțirea prin drajoni (Realizat de: Loredana Maria Țenchiu)
51
ÎNMULŢIREA PRIN STOLONI
Înmulţirea prin stoloni se aplică la speciile care emit de pe tulpini
ramificaţii subţiri, flexibile (stoloni), cu internoduri lungi, pe care, din loc în loc
sau la vârful lor, se formează plantule sub formă de rozetă.
Înmulţirea constă în separarea rozetelor când au 4 - 5 frunze şi plantarea
în ghivece. În cazul când rozetele nu au rădăcini, se plantează într-un
substrat pentru înrădăcinare, urmează apoi plantarea la loc definitiv.
Acest tip de înmulţire este întâlnit la specii perene cultivate în câmp,
cum sunt: Viola odorata, Hypericum etc. sau la plante decorative prin frunze,
cultivate în spaţii adăpostite, cum sunt: Clorophytum Saxifraga,
Nephrolepsis. La Viola şi Nephrolepsis, apariţia noilor plantule are loc numai
în dreptul nodurilor care ating pământul.
Fig: 3
Înmulțirea prin stoloni la
Chlorophytum
(Realizat de: Loredana Maria
Țenchiu)
ÎNMULŢIREA PRIN MARCOTAJ

Marcota este un lăstar tânăr al unei plante, care în contact cu pământul
produce rădăcini, fără a fi despărţit de planta mamă. După înrădăcinare, se
secţionează de planta mamă şi se obţin plantule de sine stătătoare, cu aceleaşi
calităţi ca planta mamă. Acest tip de înmulţire se poate folosi la plante
perene cultivate în câmp: Phlox, Gypsophilla, Lavandula etc., dar şi la plante
cultivate în spaţii adăpostite: Ficus, Philodendron, Hoya, Passiflora etc.
Marcotajul poare fi terestru sau aerian, iar cel terestru poate fi simplu,
şerpuit sau chinezesc.
Marcotajul simplu se aplică la specii floricole anuale sau perene, cum
sunt: Dianthus plumarius, Phlox subulata, Cobaea scandens etc. La aceste
specii, prin îndoirea tulpinilor şi lăstarilor şi acoperirea lor cu pământ, se vor
obţine prin înrădăcinare mai multe marcote.
O altă metodă constă în muşuroirea plantelor la bază pe o înălţime de
20 - 30 cm. După câteva săptămâni sau luni, lăstarii înrădăcinează, se
detaşează de planta mamă şi se plantează la locul definitiv. Acest tip de
înmulţire se aplică la specii, precum: Hydrangea, Anthurium, Rosa etc.
Marcotajul şerpuitor se practică la speciile care au tulpini lungi şi flexibile
care se pot ondula de mai multe ori. Porţiunile care vin în contact cu pământul
se incizează şi se tratează cu stimulatori rizogeni, apoi se acoperă cu pământ,
se fixează cu cârlige de lemn sau metal, vârful se poate tutora. După
52
înrădăcinare, se separă fiecare porţiune şi se plantează în ghivece. Se foloseşte
la înmulţirea unor specii ca: Philodendron scandens, Hoya carnosa etc.
Fig: 4. Înmulțirea prin marcotaj terestru șerpuit

Marcotajul aerian se aplică la specii cu ramuri groase şi rigide care nu

se pot curba la nivelul solului, cum sunt: Dracaena, Fatsia japonica, Ficus
elastica Nerium oleander etc. Acest tip de înmulţire se aplică în cazul unor
exemplare degarnisite la bază, îmbătrânite sau în cazul unor exemplare
valoroase.
Fig: 5 Înmulțirea prin marcotaj aerian (Realizat de: Loredana Maria Țenchiu)
Metoda constă în efectuarea în zona aleasă, sub ultimele frunze, a

unor incizii circulare sau în formă de fantă, pe lungimea de câţiva centimetri,
53
peste care se poate aplica un manşon de muşchi sau turbă umezite peste
care se aplică o folie de material plastic de culoare închisă, care se leagă
strâns sus şi jos. Înrădăcinarea marcotelor aeriene se poate stimula prin
reducerea udării plantelor mamă. În majoritatea cazurilor, înrădăcinarea se
realizează în 3 - 4 săptămâni, după care tulpina se retează de sub manşon şi
se plantează ca o plantă individuală.
Apariţia rădăcinilor în zona aplicării manşonului se atribuie prezenţei
auxinelor în concentraţie diferită. Concentraţia este mai mare în părţile care
nu sunt expuse la lumină, ele, migrând spre aceste porţiuni, determină
permeabilizarea membranelor celulare şi emiterea rădăcinilor adventive.
ÎNMULŢIREA PRIN MUGURI ADVENTIVI

Prin muguri adventivi se înmulţesc plantele care au însuşirea de a
forma muguri adventivi pe nervura mediană a frunzei (ferigile), pe pedunculul
inflorescenţei (Bryophyllum proliferum), pe marginea limbului (Bryophyllum
daigremontianum). Aceşti muguri se desprind de pe planta mamă şi, puşi în
contact cu substratul de înrădăcinare, formează rădăcini şi dau naştere la o
nouă plantă.
Fig.6 Înmulțirea vegetativă prin muguri adventivi la Bryophyllum (foto original)
ÎNMULŢIREA PRIN ALTOIRE

Înmulţirea prin altoire se practică mai puţin la plantele floricole. Se
foloseşte la speciile semiarbustive, care se înmulţesc mai greu prin altă
metodă (Azaleea, Camelia, Clematis, Paeonia arborescens, Rosa), sau în
scopul obţinerii unor combinaţii ornamentale deosebite (cactuşi).
Prin altoire se pun în contact altoiul (un butaş, un mugure) cu
portaltoiul (o plantă care are rădăcini).
Ca metode de altoire se practică :
- în despicătură (Azaleea, Clematis, Fuchsia, Pelargonium);
- în triangulaţie (Paeonia, Dahlia);
54
- prin alipire (cactuşi);
- în ochi dormind (Rosa, Syringa);
- în ochi crescând (Citrus limon).
Fig:7. Altoirea în despicătură

(sursa:
https://agrobiznes.ro/articole/cand-si-
prin-ce-metode-se-altoieste-vita-de-vie)
Fig: 8. Altoirea în triangulație

(sursa:
https://www.glissandogardencenter.ro/2019/03/08/altoir
ea-arborilor-si-arbustilor-ornamentali/)
Epoca de altoire depinde de specie, la azalee, în iulie, la bujorul

lemnos, în august, la cactuşi, în iulie-august, la citrice, în special, primăvara,
la trandafiri în seră, în ianuarie.
La plantele floricole pot fi folosite pentru altoire atât părţile aeriene
(tulpini, lăstari, muguri), cât şi cele subterane (rădăcini, tuberculi, etc.).
Altoirea pe tuberobulbi se poate aplica la gladiole la care se scot mugurii cu o
porţiune mică din pulpa tuberobulbului şi se transplantează pe alt tuberobulb
la care s-au suprimat toţi ceilalţi muguri.
La Dahlia se practică înmulţirea prin altoire la soiurile valoroase. Drept
portaltoi se folosesc rădăcini tuberizate de mărime mijlocie sau tulpini
aeriene, iar, ca altoi, lăstari recoltaţi de la plante mamă puse la forţat.
Altoirea se face în triangulaţie sau în despicătură.
55
Plantele altoite se plantează în ghivece sau pe parapet, în sera
înmulţitor unde are loc calusarea şi emiterea rădăcinilor.
Altoirea cactuşilor se practică pentru obţinerea unor forme cu trunchi
înalt şi în acest scop se poate altoi Zygocactus truncatus sau Epyphyllum pe
Peireskia sau specii de Mamillaria, Echinocactus pe portaltoi de Cereus.
Perioada indicată pentru altoirea cactuşilor este iulie-august, când
temperatura se menţine constantă la cca 18 - 200C. După realizarea
secţiunilor şi alipirea suprafeţelor de contact, altoiul se fixează prin fibre
elastice. Plantele altoite se introduc sub un clopot de sticlă unde se ţin timp
de 8 - 15 zile, umbrite, ferite de curenţii de aer, asigurându-se o temperatură
de 18 - 200C. Când plantele pornesc în creştere se desfac legăturile, se
îndepărtează clopotul de sticlă şi se trec în condiţii obişnuite de cultură.
Altoirea se practică şi la speciile care se înrădăcinează greu: Camelia,
Rhododendron, pentru a avea plante mai bine înrădăcinate sau cu sistem
radicular viguros, rezistent.
Fig: 9. Altoirea în ochi dormind (oculație)

Fig.10. Înmulţirea cactuşilor prin altoire

(sursa: https://fondeco.ru/ro/razmnozhenie-kaktusov-cherenkami-i-privivkoi-podvoi/
56
1. Care sunt metodele de înmulţire vegetative aplicate plantelor

floricole?
Înmulţirea vegetativă a plantelor floricole se poate realiza prin:
despărţirea sau divizarea tufelor, drajoni, stoloni, marcotaj, butaşi,muguri
adventivi, altoire, organe vegetative modificate (bulbi, tuberobulbi, rădăcini
tuberizate, tuberculi, rizomi), culturi de celule şi ţesuturi vegetale.
2. Ce însușiri trebuie să îndeplinească plantelle floricole pentru a
realiza înmulțirea vegetativă cu ajutorul mugurillor adventivi?
Prin muguri adventivi se înmulţesc plantele care au însuşirea de a
forma muguri adventivi pe nervura mediană a frunzei (ferigile), pe pedunculul
inflorescenţei (Bryophyllum proliferum), pe marginea limbului (Bryophyllum
daigremontianum). Aceşti muguri se desprind de pe planta mamă şi, puşi în
contact cu substratul de înrădăcinare, formează rădăcini şi dau naştere la o
nouă plantă.
1. Cum se realizează înmulţirea prin despărţirea sau divizarea

tufelor?
2. Cum se realizeazînmulţirea prin marcotaj?
3. Cum se realizează înmulţirea prin altoire?
57
ÎNULŢIREA VEGETATIVĂ A PLANTELOR FLORICOLE
Cuvinte cheie: butaşi, organe vegetative modificate
Rezumat: Înmulţirea vegetativă este metoda cea mai frecvent utilizată

la plantele cultivate în spaţiile protejate şi la o parte din perene erbacee care
se cultivă în câmp.
Butaşii sunt părţi sau fragmente de plante, separate de planta mamă,
fasonate şi apoi puse la înrădăcinat. Înmulţirea prin butaşi se bazează pe
fenomenul polarităţii, prin care porţiunile din plante reacţionează diferit la cei
doi poli. La polul morfologic apical, va continua creşterea sistemului caulinar,
iar la cel bazal va continua creşterea sistemului radicular.
Numeroase plante floricole cultivate în câmp pentru flori tăiate, pentru
decorul spaţiilor verzi (Gladiolus, Narcissus, Tulipa etc.), plante de
apartament, cultivate la ghivece (Hippeastrum, Amaryllis etc.) sau plante
cultivate la solul serei pentru flori tăiate (Freesia, Zantedeschia etc.) se
înmulţesc pe cale vegetativă prin tulpini subterane modificate: bulbi,
tuberobulbi, tuberculi şi rizomi.
ÎNMULŢIREA PRIN BUTAŞI

fasonate şi apoi puse la înrădăcinat. Înmulţirea prin butaşi se bazează pe
fenomenul polarităţii, prin care porţiunile din plante reacţionează diferit la cei
doi poli. La polul morfologic apical, va continua creşterea sistemului caulinar,
iar la cel bazal va continua creşterea sistemului radicular.
Organele folosite pentru obţinerea de butaşi, în funcţie de specie, pot
fi lăstari, tulpini, frunze, muguri, rădăcini care puse în condiţii optime
înrădăcinează, dând naştere unei noi plante asemănătoare cu planta mamă
Plantele mamă de la care recoltăm butaşii trebuie cultivate în condiţii
optime de nutriţie, cu respectarea raportului între N:P:K, starea de nutriţie a
plantelor având un rol important asupra înrădăcinării butaşilor. Iniţierea
înrădăcinării butaşilor mai depinde de structura anatomică şi prezenţa
enzimelor, de vârsta stadială a plantelor mamă şi de cea ontogenetică a
butaşilor etc.
Plantele mamă alese pentru recoltarea butaşilor trebuie să fie tipice
speciei, soiului şi perfect sănătoase. La venirea iernii, plantele mamă, bine
înrădăcinate, se introduc în seră şi se păstrează la temperatura cerută de
fiecare specie, cât mai aproape de lumină, udându-se moderat.
Plantele mamă, care peste iarnă au o perioadă de repaus, se forţează
pentru a intra în vegetaţie. În acest scop, cu 4 - 5 săptămâni înainte de
recoltarea butaşilor, li se asigură căldură, umiditate şi mult aer, condiţii care
determină emiterea unui număr mare de lăstari viguroşi.
58
Plantele care sunt aproape de înflorire sau care au înflorit de curând
dispun de mai puţine substanţe de rezervă şi nu se recomandă pentru
recoltarea butaşilor.
Recoltarea butaşilor se face în orele de după amiază, când în plante
se acumulează mai multe substanţe nutritive. Se vor folosi pentru butaşi
numai lăstari drepţi, viguroşi, sănătoşi, cu un anumit grad de coacere, de
obicei de o vârstă medie.
După starea fazială a organului de la care se recoltează, butaşii pot fi
lemnificaţi, semilemnificaţi sau erbacei.
După natura organului sau a părţii separate din planta mamă, butaşii
sunt de lăstari, de tulpină, de frunză, de rădăcină sau de muguri.
Fig:11. Înmulțirea prin butași de frunze și porțiuni de frunze la Sansevieria zebrine

(Realizate de: Loredana Maria Țenchiu)
Fig: 12. Înmulțirea prin butași de frunze la Saintpaulia ionantha

59
Butaşii de lăstari se fac din vârfurile vegetative ale plantelor mamă.
Lungimea, lor în funcţie de lungimea internodurilor, este de 5 - 12 cm şi
cuprind 1 - 4 noduri. După recoltare, se fasonează cu un briceag bine
ascuţit, prin tăieturi transversale la 1 - 2 mm sub nodul bazal şi se elimină
frunzele pe o porţiune de 2 - 3 cm de la bază. La plantele cu frunze pieloase
(Ficus, Codiaeum), frunzele se rulează sub formă de cornet şi se leagă
pentru a diminua transpiraţia.
Fig: 13. Înmulțirea prin butași de lăstari la Pilea peperomioides

Fig: 14. Înmulțirea prin butași de lăstari la Pelargonium peltatum

În acelaşi scop, la alte specii (Hydrangea, Chrysanthemum) se reduce

suprafaţa prin tăierea vârfului frunzelor cu 1/3. La plantele suculente sau cu o
înrădăcinare rapidă se înlătură numai frunzele de la baza butaşului. La speciile
60
cu latex (Euphorbia, Ficus, Codiaeum), după fasonare, butaşii se introduc în
apă timp de 30 de minute. La speciile suculente (Echeveria, Crassula, cactuşi
etc.), butaşii se ţin câteva ore după recoltare, pentru a se reduce din
cantitatea de apă conţinută şi numai după aceea se pun la înrădăcinat.
După fasonare, butaşii se tratează cu stimulatori şi se plantează
imediat pe parapete, în sere înmulţitor, în răsadniţe calde sau reci, în funcţie
de specie.
Se înmulţesc prin butaşi de lăstari: speciile floricole cultivate la solul
serei (Dianthus, Chrysanthemum), speciile cultivate la ghivece, decorative
prin flori (Fuchsia, Pelargonium, Columnea etc.) sau prin frunze (Ficus,
Euphorbia, Codiaeum, Aucuba etc.), plantele suculente (Crassula), cactuşi
(Cereus, Phillocactus etc.), plantele floricole cultivate în câmp ca anuale, ca
plante de mozaic, ca plante perene (Hortensia, Penstemon etc.).
Fig: 15. Înmulțirea prin butași de lăstari la Laurus nobilis

Fig: 16. Înmulțirea prin butași de lăstari la Lavandula angustifolia

61
Butaşii de tulpină au o utilizare mai redusă. Aceşti butaşi se practică la
speciile floricole din genurile: Monstera, Colocasia, Ficus, Dracaena,
Dieffenbachia, Philodendron etc. Butaşii reprezintă fragmente din tulpina
principală, care conţin 1 - 3 muguri, însoţiţi sau nu de frunze.
Fragmentarea tulpinilor se face cu un briceag bine ascuţit, în porţiuni
de 5 - 10 cm. Aceste porţiuni se plantează în substratul de înrădăcinare,
acoperindu-se cu un strat de 1 - 2 cm, respectând polaritatea.
Butaşii de frunze sau fragmente de frunze. Frunzele unor specii
floricole sunt capabile să emită cu uşurinţă rădăcini adventive, atunci când
sunt detaşate de planta mamă şi sunt puse în condiţii optime de
înrădăcinare. Astfel de specii sunt: Saintpaulia jonantha, Streptocarpus
hybridus, Sinningia hybrida, Peperomia sp., Echeveria sp., Sansevieria sp.,
Begonia rex, ricinifolia etc.
În cazul înmulţirii prin astfel de butaşi, frunzele se detaşează cu
peţiolul întreg sau parţial şi se plantează în poziţie verticală sau uşor oblică,
astfel încât limbul să nu atingă solul pentru că putrezeşte.
La plantele floricole care se înmulţesc prin porţiuni de frunze, cum
este Begonia rex, frunzele se fragmentează în porţiuni care să cuprindă o
porţiune de nervură bine dezvoltată. Plantarea acestor butaşi se face vertical,
respectând polaritatea nervurii.
O altă metodă care se aplică la Begonia constă în crestarea frunzelor
transversal, sub punctele de ramificare a nervurilor principale, după care se
aşează cu faţa inferioară pe substratul umed. În felul acesta, pe partea
inferioară se formează rădăcini, iar pe partea superioară, în dreptul inciziilor
făcute, apar plantule.
La Sansevieria, frunzele se fragmentează în bucăţi de 5 - 6 cm
lungime, care se plantează respectând polaritatea, la adâncimea de 2 - 3 cm.
Butaşii de rădăcini se folosesc la speciile care au proprietatea de a
forma muguri pe rădăcini (Anemone japonica, Dicentra spectabilis, Aralia,
Clematis, Paeonia etc.). Rădăcinile acestor plante se secţionează în butaşi de
8 - 10 cm, ce se aşază orizontal sau oblic, cu respectarea polarităţii.
Plantarea butaşilor în vederea înrădăcinării. Imediat după recoltare şi
fasonare, butaşii se plantează într-un substrat uşor, permeabil pentru aer şi
apă. În culturile comerciale se utilizează, ca substrat pentru înrădăcinare,
turba şi perlitul, separate sau în amestec în diferite proporţii. Turba reţine
multă apă iar perlitul asigură porozitate şi afânare. Se mai poate folosi pentru
înrădăcinare pământul de cultură (Pelargonium), nisipul (cactacee) sau chiar
apa (Ficus, Nerium). Pentru unele specii se poate folosi şi muşchiul
Sphagnum cu care se îmbracă baza butaşului.
Butaşii speciilor pretenţioase la temperatură şi umiditate se plantează
în sera înmulţitor, pe parapete, în ghivece sau în lădiţe. În răsadniţe calde şi
temperate se plantează butaşii speciilor mai puţin pretenţioase, care se
înmulţesc primăvara şi vara şi au nevoie de o bună aerisire.
La speciile care au procentul de înrădăcinare mic se folosesc diferite
metode de stimulare, cum sunt: incizii inelare, etiolarea plantelor mamă
înainte de recoltarea butaşilor, suplimentarea luminii, tratarea butaşilor cu
substanţe stimulatoare.
Rezultate mai bune s-au obţinut la folosirea luminii artificiale şi
tratarea butaşilor cu substanţe stimulatoare.
62
Folosirea luminii artificiale se recomandă în lunile de iarnă, prin
prelungirea zilelor cu câteva ore, timp de câteva zile, după plantarea butaşilor.
Tratamentul cu substanţe stimulatoare influenţează pozitiv rizogeneza
şi determină creşterea procentului de butaşi înrădăcinaţi. Ca substanţe
stimulatoare se folosesc: acidul beta indolil-acetic (A. I. A), acidul beta indolil-
butiric (I. B. A.), acidul alfa naftil-acetic (A. N. A), acidul 2, 4 diclor fenoxi-
acetic (2, 4-D), vitamina B1 etc.
Efectul substanţelor stimulatoare se manifestă mai întâi prin alungirea
celulelor, apoi diviziunea lor. În concentraţii adecvate, ele stimulează mai
întâi diferenţierea ţesuturilor în rudimente de rădăcini, apoi creşterea
acestora (Doina Anton, 1992 ).
Aceste substanţe se pot administra sub formă de soluţie, pudră sau
pastă, în concentraţii diferite. Astfel, substanţele din grupa indol se pot
administra 1 - 1, 5 mg / l apă, pe o durată de 8 - 12 ore, pentru grupa fenoxi
1 - 1,5 mg / l apă timp de 3 - 15 ore.
Acţiunea stimulativă în procesul de înrădăcinare al unor butaşi îl au şi
unele substanţe retardante de tip B 9 (acid dimetil amino succinic) sau B 995
(Alar) (Zaharia D., 1985).
Îngrijirea butaşilor pe timpul înrădăcinării. Butaşii au nevoie de mai
multă căldură şi lumină decât plantele mamă. Umiditatea păstrează
turgescenţa ţesuturilor, împiedică ofilirea butaşilor şi favorizează astfel
dezvoltarea rădăcinilor.
Temperatura substratului trebuie să fie cu 4 - 50C mai mare, iar a
aerului cu 2 - 30C faţă de temperatura optimă pentru planta mamă. Noaptea,
temperatura trebuie să fie cu 5 - 60C mai scăzută decât în timpul zilei şi cu 3
- 40C mai redusă în zilele cu nebulozitate. După declanşarea rizogenezei,
temperatura, atât ziua cât şi noaptea, se reduce cu câteva grade pentru a
favoriza dezvoltarea părţilor aeriene.
Majoritatea butaşilor trebuie să fie umbriţi de razele directe ale soarelui şi
trebuie asigurată umiditatea în sol şi atmosferă până apar rădăcinile.
Zilnic se face aerisirea butaşilor, până la apariţia rădăcinilor mai rar,
apoi din ce în ce mai des, pentru reglarea umidităţii şi aportul de oxigen.
Butaşii bine înrădăcinaţi, la care vârfurile au pornit în creştere, pot fi
folosiţi la înfiinţarea culturilor sau valorificaţi ca atare.
ÎNMULŢIREA PLANTELOR FLORICOLE PRIN ORGANE

VEGETATIVE MODIFICATE
Numeroase plante floricole cultivate în câmp pentru flori tăiate, pentru

decorul spaţiilor verzi (Gladiolus, Narcissus, Tulipa etc.), plante de
apartament, cultivate la ghivece (Hippeastrum, Amaryllis etc.) sau plante
cultivate la solul serei pentru flori tăiate (Freesia, Zantedeschia etc.) se
înmulţesc pe cale vegetativă prin tulpini subterane modificate: bulbi,
tuberobulbi, tuberculi şi rizomi.
Înmulţirea prin bulbi
Înmulţirea, la plantele cu bulbi, se face prin separarea bulbililor,
secţionarea lor sau prin separarea bulbililor formaţi în jurul discului bulbului
matur.
63
Plantele floricole cu bulbi care înfloresc primăvara sunt: Tulipa,
Hyacinthus, Narcissus. La acestea organele subterane se găsesc în repaus
relativ în cursul verii, recoltarea bulbilor se face începând cu luna iunie, când
60 - 70% din frunze s-au uscat. După recoltare, bulbii se ţin 7 - 8 zile pentru
zvântare, în straturi de 5 - 6 cm grosime, pe stelaje sub şoproane sau în
magazii bine ventilate, apoi se curăţă de pământ şi de resturile vegetale.
Bulbii se aleg pe categorii de mărime care se apreciază după diametru,
circumferinţă sau uneori după greutate.
Bulbii care nu au mărime corespunzătoare, precum şi bulbilii se
plantează în culturi de înmulţire pentru a creşte şi deveni floriferi. În culturi de
înmulţire plantele nu sunt lăsate să înflorească, tijele florale fiind îndepărtate
imediat după apariţie.
Modul cum sunt păstraţi bulbii în perioada repausului are o mare
importanţă în diferenţierea apexului vegetativ în primordii florale, proces care
decurge în mod diferit în funcţie de specie. Rolul cel mai mare îi revine, în
această perioadă, factorului temperatură. În acest sens, bulbii de lalele se
păstrează la 17 - 200C până la sfârşitul lunii august, când temperatura scade
la 90C şi se menţine la această valoare până la plantare.
Bulbii de zambile, după deplantare, se depozitează timp de 8
săptămâni la o temperatură de 250C. În continuare, până la plantare,
temperatura se menţine la 180C.
În momentul recoltării, majoritatea bulbilor conţin toate părţile florale
complet diferenţiate. În acest caz, depozitarea se face în încăperi bine
aerisite, cu umiditate relativă de 70 - 80% şi la temperatură de 90C.
Tulipa. Bulbii de lalele se plantează toamna în luna octombrie, când
primordiile florale sunt diferenţiate, odată cu venirea primăverii, organele
florale se dezvoltă, pentru ca în martie-mai (în funcţie de soi) să apară tijele
cu boboci florali, însoţite de frunze. Creşterea acestora se face pe baza
rezervelor nutritive ale bulbului matern, care dispare prin resorbţie. În paralel
cu dispariţia vechiului bulb se dezvoltă un nou bulb, numit bulb de înlocuire,
care până în luna iulie ajunge la dimensiunile bulbului matern plantat toamna.
Alături de bulbul de înlocuire se formează şi 2 - 6 bulbili care nu sunt apţi
pentru înflorire decât după 1 - 2 ani de cultură.
Hyacinthus. Zambilele se deosebesc de lalele prin faptul că bulbul lor
este multianual.
În timpul înfloririi, alături de tija florală, la baza ei pe discul tulpinii se
află un bulb de refacere care a luat naştere încă din toamna anului trecut.
După înflorire, în timpul perioadei de vegetaţie bulbul de refacere creşte, iar
în cursul lunilor iulie-august în mugurele de refacere de la baza tijei florale,
începe diferenţierea primordiilor florale, apoi organogeneza tuturor
elementelor florale din inflorescenţă care se încheie în luna noiembrie.
Concomitent cu diferenţierea organelor florale de la baza lor se formează un
mugure bulb, care peste un an va diferenţia în acelaşi mod organele florale.
În perioada de vegetaţie de după înflorire la subsuoara unor tunici apar
1 - 3 bulbili, care rămân ataşaţi un an, dacă sunt formaţi la baza tunicilor din
anul precedent, sau doi ani dacă tunicile s-au format în anul în curs.
Deci în cursul unui an la zambile au loc înflorirea elementelor
diferenţiate în anul precedent, creşterea mugurelui central, care până toamna
64
îşi va diferenţia elementele florale pentru anul următor şi apariţia unui
embrion care va evolua şi va înflori peste doi ani.
Narcissus. Narcisele ca şi zambilele au bulbi pereni, fără resorbţia
bulbului matern. Pe discul bulbului matern se formează primăvara tija
floriferă-central, iar spre exterior se formează câţiva bulbi în diferite stadii de
dezvoltare.
Lilium. Crinul are un bulb multianual solzos. La un bulb matur în
secţiune se observă restul tijei florale din anul în curs şi lângă ea mugurele
de înlocuire pentru anul viitor, înconjurat de solzi imbricaţi.
Hippeastrum. Plantă decorativă prin flori, cultivată în seră, are un bulb
multianual mare din centrul căruia iarna se dezvoltă tija florală, iar spre
periferie se formează câte un mugure din care se vor forma bulbii.
Diferenţierea organelor florale are loc în perioada de repaus, iulie-august.
Bulb de Fritillaria Bulb de Naecissus
Bulbi Tulipa Bulbi Allium
Fig:17. Organe subterane specializate (foto: original)
65
Înmulţirea prin tuberobulbi
Tuberobulbii sunt tulpini subterane, formate dintr-un ţesut
parenchimatic, bogat în substanţe nutritive, prevăzut la exterior cu noduri
aparente de care rămân prinse frunzele uscate în număr de 2 - 3 şi care au
rol protector.
La nivelul fiecărui nod există muguri axilari, cei superiori, fiind cei mai
dezvoltaţi, devin floriferi, iar cei bazali rămân dorminzi.
Tuberobulbii se întâlnesc la specii floricole, cum sunt: Gladiolus,
Freesia, Crocus, Colchicum, Montbretia etc.
Tuberobulbul de gladiole la partea superioară are o cicatrice situată
central, urma fostei tije florifere, iar lateral, la mică distanţă, este un mugure
aplatizat, de formă triunghiulară, din care primăvara apar frunzele şi tija
florală. La baza bulbului se observă stoloni de 0, 2 - 2 cm lungime, de care
sunt prinşi tuberobulbii în număr de 4 - 20 ; 0, 5 - 1 - 1, 5 cm diametru.
Durata unui tuberobulb de gladiole este de un an (asemănător lalelelor). În
paralel cu dezvoltarea tijei florifere se formează şi se înlocuieşte bulbul
matern.
La gladiole, diferenţierea florală începe la circa patru săptămâni da la
plantare, odată cu apariţia celei de-a 4 - 5-a frunze.
Tuberobulbilii pot deveni floriferi după 2 - 4 ani de cultură în pepinieră,
când ating mărimea necesară.
În timpul perioadei de repaus, tuberobulbii se păstrează în încăperi
bine aerisite şi cu temperatură specifică. Tuberobulbii de gladiole se
păstrează la temperatura de 4 - 60C, în timp ce pentru tuberobulbii de
Freesia este necesară o temperatură de 30 - 310C.
Fig.18 Tuberobulbi Gladiolus (original)
Înmulţirea prin tuberculi

Tuberculii sunt tulpini subterane formate prin tuberizare, la care
lipsesc tunicile sau solzii de protecţie. Pe tuberculi sunt muguri principali din
care se formează organele aeriene, tija florală şi mugurii axilari din care se
formează tuberculii de înlocuire, cel matern resorbindu-se.
Plante floricole care formează tuberculi sunt: Caladium, Cyclamen,
Gloriosa, Sinningia.
La Cyclamen, tuberculul apare prin tuberizarea axei hipocotilului.
66
La aceste specii, înmulţirea vegetativă se face prin secţionarea
longitudinală a tuberculilor în două sau mai multe porţiuni care trebuie să
conţină mai mulţi muguri. Suprafeţele rezultate prin secţionare se pudrează
cu cărbune activ. Metoda se aplică mai rar, întrucât majoritatea plantelor
floricole cu tuberculi se pot înmulţi şi prin seminţe.
La Gloriosa, din tuberculul mamă se dezvoltă tulpinile florifere. După
înflorire, în sol rămân doi tuberculi noi, în vârful lor este câte un mugure care
va da naştere unei noi plante.
Înmulţirea prin rădăcini tuberizate
Rădăcinile tuberizate conţin substanţe de rezervă ce asigură
viabilitatea mugurilor de pe porţiunea de tulpină aparţinătoare acestor
rădăcini.
Pentru înmulţirea acestor plante se folosesc ansamblul „tulpină-rădăcini
tuberizate” şi nicidecum doar rădăcinile tuberizate care nu au muguri.
Se întâlnesc rădăcini tuberizate la plante floricole cu tulpini normale
(Dahlia, Asparagus) sau metamorfozate (Alstroemeria).
La înmulţirea acestor plante se secţionează porţiuni de tulpină cu 2 - 3
muguri, la care să aparţină şi rădăcini tuberizate. Deoarece la unele plante
mugurii de pe tulpini nu sunt evidenţiaţi, se impune preforţarea plantelor şi în
momentul pornirii în vegetaţie a mugurilor se face secţionarea, având în felul
acesta garanţia că tulpina prezintă muguri viabili, care vor asigura obţinerea
de plante noi.
Lucrarea de fracţionare a rădăcinilor şi tulpinilor se execută la sfârşitul
perioadei de repaus biologic.
Înmulţirea prin rizomi
Rizomii sunt tulpini subterane metamorfozate în care predomină
substanţele de rezervă ce conferă plantelor posibilitatea perenităţii în
perioada în care factorii de mediu nu sunt asiguraţi în limitele necesare
proceselor metabolice. Rizomii prezintă noduri şi internoduri. În dreptul
nodurilor se găsesc mugurii care dau naştere părţilor aeriene (frunze, tulpini
florale, flori) şi subterane (rădăcini).
Plantele floricole care au rizomi se pot înmulţi prin fracţionarea
acestora în segmente care conţin cel puţin un nod cu muguri din care se
formează partea aeriană.
Se înmulţesc prin rizomi unele plante floricole cultivate în sere
(Zantedeschia, Alstroemeria, Aspidistra, Sansevieria), în câmp (Canna, Iris,
Convallaria).
Înmulţirea plantelor floricole prin secţionarea rizomilor se face în
perioada de repaus a rizomilor sau în tot timpul anului la plantele fără repaus
biologic (Aspidistra, Sansevieria).
Înmulţirea prin culturi de celule şi ţesuturi vegetale
Tehnica culturilor „in vitro” permite cultivarea pe medii nutritive
favorabile şi în condiţii aseptice a tuturor tipurilor de explante vegetale:
ţesuturi, embrioni, celule, protoplaşti, detaşate din plante cormofite, variate
ca dimensiuni şi vârstă (Thorpe, 1981, citat de D. Anton, 1992). Cu ajutorul
acestor tehnici se pot obţine plante noi, pornind de la o singură celulă.
Mediile de cultură se compun din macroelemente, microelemente,
vitamine, hormoni (în doze fiziologic active), care conţin sau nu un agent
67
gelifiant. Mediul de cultură are rolul de a suplini nutrienţii şi hormonii pe care
ţesuturile, în mod natural, îi au la dispoziţie în organismul plantei mamă.
Fig. 19. Înmulțirea vegetativă prin culturi de celule și țesuturi vegetale (foto original)
Scopul urmărit prin culturi de celule şi ţesuturi vegetale poate să
urmărească una din următoarele direcţii:
- Multiplicarea clonală rapidă a unor exemplare vegetale valoroase. În
această activitate pot fi folosite explante de tip variat: meristeme,
componente florale, fragmente de inflorescenţă sau alte fragmente de organe
cu capacitate regenerativă ridicată;
- Obţinerea de material săditor devirozat ce se face prin cultură de
meristeme apicale, de 0, 1 - 0, 3, fie prin folosirea de mini- sau macrobutaşi
confecţionaţi din plantulele devirozate, neoformate „in vitro”, provenite din
cultură de meristeme;
- Obţinerea de material juvenil ce nu poate fi obţinut prin metodele
clasice de înmulţire vegetativă;
- Obţinerea de plante haploide prin cultivarea pe medii aseptice a
componentelor florale sexuate, respectiv a anterelor sau a polenului
(androgeneză);
- Conservarea germoplasmei în bănci de gene;
- Producerea de calus, ca atare sau pentru iniţierea unei culturi de
celule ori a celor de protoplaşti;
- Culturi de celule, în vederea selecţionării de linii celulare rezistente
la anumiţi factori stresanţi, multiplicarea clonală rapidă, fiecare celulă fiind o
virtuală plantă, copie fidelă a exemplarului de la care s-a plecat;
- Culturi de protoplaşti, în scopul producerii de hibrizi somatici.
Pentru producerea de material săditor floricol, mai adesea se folosesc,
ca explante, meristemele apicale.
Meristemele sunt ţesuturi de tip formativ, cu celule tinere care îşi
menţin capacitatea de a prolifera, de a se divide şi forma mereu noi celule.
Ele sunt localizate în vârful tulpinilor şi rădăcinilor, fiind meristeme apicale de
tip primar.
Pentru obţinerea de material săditor floricol se folosesc meristeme
caulinare.
În floricultură, primele culturi de meristeme „in vitro” s-au efectuat la
garoafe. Rezultatele obţinute au fost deosebit de favorabile, ceea ce a
determinat extinderea încercărilor şi la alte specii.
68
Astăzi, metoda de multiplicare prin culturi de meristeme s-a extins şi
se aplică la Gerbera, Chrysantemum, Pelargonium, Orchidee, Begonia,
Dieffenbachia etc.
În multiplicarea materialului vegetal „in vitro” se parcurg mai multe
etape:
- asepsia mediului de cultură, a instrumentelor folosite şi a materialului
vegetal de la care se vor exciza explantele;
- multiplicarea materialului prin realizarea de subculturi obţinute prin
fragmentarea calusului format din explante;
- aclimatizarea plantelor obţinute „in vitro” cu condiţiile vieţii autotrofe.
Cea de-a treia etapă - aclimatizarea plantelor - prezintă cel mai înalt
grad de dificultate pentru reuşita multiplicării. Dificultatea constă în aceea că
plantulele rezultate „in vitro” prezintă o serie de particularităţi, de care trebuie
să se ţină seama la aclimatizarea lor, şi anume:
- au rădăcini puţin funcţionale, lipsindu-le perişorii absorbanţi;
- frunzuliţele nu au cuticulă, care ar împiedica şocul determinat de
modificarea factorilor de mediu (transpiraţie, curenţi de aer);
- sunt adaptate la o umiditate constantă de 100%;
- nu au rezistenţă pentru nici un agent patogen, fiind repede infectate
şi distruse.
Pentru diminuarea pierderilor în perioada aclimatizării se recomandă
un climat cu menţinerea umidităţii la valori de 90%, temperatura de 150C
noaptea şi 200C ziua şi o luminozitate da cca 8 - 10 ori mai slabă decât cea
naturală, pentru a diminua evapo-transpiraţia şi deshidratarea plantulelor
(Vastra G., 1991, citat de Zaharia D., 1994).
Asemenea condiţii pot fi asigurate numai în sere dotate cu instalaţii
automatizate pentru toţi factorii de mediu (fitotronul).
După aclimatizare, plantele sunt supuse testului de stabilizare a
gradului de devirozare. În acest sens se pot folosi plante test (Chenopodium)
sau alte metode mai rapide. Pentru înfiinţarea de plantaţii mamă se folosesc
doar acele plante care sunt libere de viroze şi sunt bine aclimatizate.
1. Ce sunt butașii?
fasonate şi apoi puse la înrădăcinat.
2. Dupa starea fazială a organului de la care se recoltază butașii
pot fi?
După starea fazială a organului de la care se recoltează, butaşii pot fi
lemnificaţi, semilemnificaţi sau erbacei.
1. Cum se realizează înmulţirea plantelor floricole prin butaşi?
2. Cum se realizează înmulţirea plantelor floricole prin organe
vegetative modificate?
3. Cum se realizează înmulţirea plantelor floricole prin culturi de
celule şi ţesuturi vegetale?
69
ÎNFIINŢAREA ŞI ÎNTREŢINEREA CULTURILOR FLORICOLE ÎN

CÂMP
Cuvinte cheie: clturi floricole, câmp, înființare, întreţinere
Rezumat: Culturile floricole se înfiinţează în câmp (specii anuale,

bianuale, perene) sau în spaţii protejate (culturi la sol sau în ghivece).
Pentru reuşita unor culturi există o serie de lucrări care sunt necesare
de executat cum ar fi: fertilizarea de bază, aratul, mărunţirea, modelarea şi
marcarea terenului, semănatul plantelor, prăşit,combaterea bolilor şi
dăunătorilor etc.
Lucrările care se aplică culturilor floricole în câmp, seră sau răsadniţă
sunt, în general, asemănătoare prezentând unele particularităţi determinate de
specificul locului de cultură. În vederea obţinerii unor producţii calitativ şi
cantitativ superioare este necesară practicarea unor tehnologii diferenţiate
corelate cu însuşirile agrobiologice ale diverselor specii şi soiuri de plante
floricole. În cele ce urmează vor fi prezentate lucrările generale aplicate în
procesul de înfiinţare şi întreţinere a culturilor floricole în câmp, seră și
răsadniţă.
LUCRĂRI DE ÎNFIINŢARE ŞI ÎNTREŢINERE

A CULTURILOR FLORICOLE ÎN CÂMP
Plantele floricole în câmp preferă terenuri plane, cu textură luto-nisipoasă

sau nisipo-argiloasă, cu expoziţie sudică, ferite de vânturile puternice.
Pregătirea acestor terenuri în vederea înfiinţării culturilor începe cu
desfiinţarea culturilor precedente, strângerea resturilor vegetale rezultate,
transportul acestora şi compostarea lor în locuri stabilite.
În cazul când terenul rămâne denivelat, se aplică o nivelare de
întreţinere care pe suprafeţe mari se execută mecanizat iar pe suprafeţe
mici, manual, cu sapa.
Fertilizarea de bază este o lucrare obligatorie şi se execută înainte de
mobilizarea solului, prin administrarea de îngrăşăminte organice
semidescompuse sau total descompuse, în cantitate de 30 - 60 t / ha. Tot
acum se administrează şi îngrăşămintele greu solubile cu fosfor, precum şi
cele complexe.
Aratul se face cu scopul afânării solului şi se execută la adâncimea
de 25 - 30 cm. Pe suprafeţe mari se execută mecanizat cu P-3-30 tractat de
U-650, iar pe suprafeţe mici, manual, cu cazmaua. Dacă terenul care se
pregăteşte este ocupat cu o plantă perenă, adâncimea la care se
mobilizează solul este de 40 - 60 cm.
Lucrările prezentate se execută până toamna, înainte de venirea
îngheţurilor.
70
Mărunţirea se face cu GD-3, 2 sau combinatorul, tractate de U-650,
pe suprafeţe mari sau cu freza, pe suprafeţe mici. În lipsa utilajelor, pe
suprafeţe mici, mărunţitul se poate face cu sapa şi grebla.
Lucrarea de mărunţit este necesară pentru a menţine în sol apa
acumulată peste iarnă, dar şi pentru a crea condiţii optime de fixare bună a
rădăcinilor tinerelor plante.
Modelarea şi marcarea terenului. Modelarea se face în mod obişnuit
în straturi sau brazde, în funcţie de condiţiile de climă şi sol ale regiunii.
Marcarea se face cu ajutorul sforilor sau sârmelor fixate la capetele
parcelelor, pe care se stabilesc distanţele de plantare în funcţie de specie.
Înfiinţarea culturilor în câmp se poate face prin semănat sau plantat.
Semănatul se execută în funcţie de epoca de semănat cerută de
specie şi după metodele amintite la capitolul 5.
Plantatul. În câmp se plantează răsadurile plantelor floricole, bulbii,
rizomii, tuberobulbii, rădăcinile tuberizate, fragmente de plante rezultate din
despărţire şi care se folosesc la înmulţirea florilor perene.
Momentul optim de executare a acestei operaţii depinde de specie, şi
anume:
- martie-aprilie – plantele floricole bienale şi perene;
-aprilie-mai – plante anuale puţin pretenţioase la căldură, tuberobulbii
de gladiole, tuberoze;
- mai – plante anuale pretenţioase la căldură (Petunia, Begonia);
- sfârşitul lui mai - începutul lui iunie – plantele de mozaic;
- toamna – plantele bienale, bulbii speciilor rustice, plantele perene
care înfloresc primăvara.
Suprafaţa de nutriţie, care se asigură pentru fiecare plantă, depinde
de specie şi de scopul culturii. În general, se recomandă ca la 1 m 2 să se
realizeze următoarele densităţi: 30 - 40 plante anuale, 150 - 200 plante
pentru mozaic, iar pentru plantele perene o plantă cu creştere viguroasă,
3 - 4 cu creştere mijlocie sau 4 - 10 plante cu vigoare slabă.
Indiferent de perioada de plantare, se respectă următoarele reguli:
- în zilele însorite se plantează dimineaţa sau după masa;
- plantele se udă bine înainte de a fi scoase pentru plantare şi imediat
după plantare;
- se evită ruperea rădăcinilor;
- la plantare, solul se strânge uşor în jurul rădăcinilor.
Plantatul se execută manual şi în mai mică măsură se foloseşte
plantarea mecanică, folosind agregate din legumicultură.
Verificarea şi completarea golurilor. Se execută la câteva zile de la
plantat, prin înlocuirea exemplarelor care nu s-au înrădăcinat, cu un răsad de
aceeaşi vârstă, din rezerva păstrată în acest scop.
Prăşitul constă în spargerea crustei şi mobilizarea stratului superficial
al solului pentru a uşura accesul aerului la rădăcinile plantelor şi pentru a
distruge buruienile. Lucrarea se execută cu sapa între plante pe rând şi cu
motocultorul între rânduri. Se repetă ori de câte ori este nevoie.
Combaterea buruienilor se face odată cu lucrarea de prăşit, dar se
poate realiza şi prin mulcire sau aplicarea de metode chimice.
Mulcitul este operaţia prin care se acoperă tot terenul dintre plante cu
mraniţă, frunze, turbă în strat de 2 - 3 cm sau folie de polietilenă neagră.
71
Lucrarea se execută după praşilă şi are rolul de a proteja pământul contra
uscării, împiedicând tasarea acestuia, iar mulcirea cu materiale organice
constituie şi o fertilizare suplimentară.
Buruienile pot fi combătute chimic, prin aplicarea erbicidelor fie înainte
de înfiinţarea culturilor, fie după. Cu un spectru mai larg de utilizare în acest
sens este Treflanul (1 - 5 l / ha), care se aplică înainte de înfiinţarea culturii şi
se introduce în sol la adâncimea de 3 - 7 cm.
Udatul se execută ori de câte ori este nevoie prin sistemele obişnuite
(furtun, stropitoare, irigare).
Udatul se face dimineaţa, iar vara, în zilele călduroase, după masa,
spre seară sau chiar noaptea.
Frecvenţa udărilor şi cantitatea de apă administrată depind de textura
solului, vârsta plantelor, fenofaza şi condiţiile climatice.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face prin aplicarea de
tratamente specifice agenţilor patogeni care au provocat apariţia bolii, cât şi
ale rezistenţei plantei la substanţele folosite.
Unele dintre boli pot fi prevenite prin dezinfecţia materialului biologic
folosit la înfiinţarea culturilor floricole sau prin tratamente preventive repetate,
aplicate plantelor în perioadele cu condiţii optime de apariţie a bolii.
În cazul apariţiei de boli şi dăunători se aplică tratamente curative
folosind produse specifice combaterii acestor boli şi dăunători.
Fertilizarea fazială. Prin fertilizările faziale se administrează
îngrăşăminte organice sub forma mustului de bălegar diluat 1:3 - 5 volume
apă, sau de păsări 1:15 - 20 volume apă.
Dintre îngrăşămintele chimice care se aplică în perioada de vegetaţie,
cele uşor solubile sunt cele mai folosite. Ele se pot administra prin
împrăştiere pe sol, fiind încorporate odată cu apa de udat sau după udat.
Protejarea plantelor contra brumelor devine uneori necesară
primăvara târziu şi toamna devreme. Se protejează, după caz, fiecare plantă
separat, prin acoperirea cu hârtie, frunze, rogojini, resturi textile sau se
execută o protejare în grup a plantelor cu ajutorul foliei de polietilenă sau alte
materiale asemănătoare.
Căderea brumelor este împiedicată şi de existenţa unor perdele de fum
sau de curenţi de aer în mişcare, iar efectul negativ al îngheţurilor este
diminuat de stropirea plantelor cu apă (aspersiune) după răsăritul soarelui.
Dintre lucrările cu caracter special se execută de câmp următoarele:
- Răritul plantelor se execută doar în culturile înfiinţate prin semănat
direct. Se face în două sau trei etape: primul rărit, când plantele sunt foarte
mici şi urmăreşte lăsarea plantelor în buchete la distanţe aproximativ egale
cu distanţe recomandate pentru cultura plantelor; al doilea rărit elimină
plantele slab dezvoltate din fiecare buchet, lăsând planta mai bine
dezvoltată. În caz de nevoie se revine şi a treia oară pentru a corecta
anumite distanţe prea mici dintre plante prin eliminarea unora dintre ele.
- Tutorarea - palisarea. Tutorarea se aplică plantelor care nu se pot
susţine singure, pentru menţinerea sau obţinerea tijelor drepte
(Chrysantemum, Dahlia) sau pentru susţinerea plantelor volubile. Se
folosesc tije din lemn, metalice, chiar grilaje de diferite forme. În cazul
plantelor decorative prin habitus este important ca tutorii să nu se observe, ci
numai să pună în valoare plantele.
72
- Tăierile. În floricultură, prin acest termen se înţelege operaţia de
scurtare a ramurilor şi se aplică unor specii floricole erbacee sau
semiarbustive. Se execută în vederea dirijării creşterii plantelor, pentru
menţinerea la o anumită formă şi înălţime sau pentru dirijarea înfloritului.
Momentul aplicării ţine cont de specificul plantei, apariţia florilor şi
posibilitatea de refacere a plantelor.
Lucrările de tăiere includ: tunsul, ciupitul, copilitul, bobocitul.
Tunsul este o lucrare specifică plantelor de mozaic (Coleus, Iresine) şi
bordură (Santolina, Cineraria maritima), prin care se uniformizează înălţimea.
Lucrarea se realizează cu foarfeca de tăiat gard viu şi are caracter radical,
aplicându-se tuturor lăstarilor, care se scurtează la aceeaşi înălţime. Se
execută la începutul perioadei de vegetaţie, dar şi după aceea, la intervale ce
depind de ritmul de creştere a plantelor şi înălţimea la care se menţin
plantele.
Ciupitul constă în îndepărtarea vârfului de creştere a tulpinii sau
lăstarilor tineri şi se face cu scopul de a înlătura dominanţa apicală şi de a
dirija vegetaţia spre mugurii axilari de la baza frunzelor situate imediat sub
locul ciupit, stimulând în felul acesta ramificarea şi obţinerea de plante cu
tufa compactă (Gnaphalium, Chrysanthemum).
Lucrarea se execută deasupra a 3 - 6 frunze, înainte de plantare la loc
definitiv sau după, se repetă în perioada de vegetaţie, la unele specii de 2 - 3
ori. Momentul când se face ultima dată această operaţie este în funcţie de
specie, astfel încât planta să aibă timp să-şi formeze noi lăstari şi după caz,
boboci floriferi, flori şi seminţe.
Copilitul constă în înlăturarea lăstarilor care apar la subsuoara
frunzelor, când au consistenţa ierbacee şi se rup uşor cu mâna. Se aplică la
plantele la care se urmăreşte obţinerea unei singure tulpini (Chrysantemum,
Dahlia, Dianthus).
Bobocitul se aplică speciilor care formează la vârful tulpinii sau
ramificaţiilor mai multe flori şi care, lăsate, ar fi de dimensiuni mici. În faza de
boboc abia format, se înlătură butonul floral central pentru a lăsa 3 - 5 butoni
laterali (crizanteme, garoafe) sau se rezervă butonul central (bujor,
crizanteme cu inflorescenţe involte, garoafe Chabaud, dalia) pentru obţinerea
unei flori mari şi se elimină cei laterali. Lucrarea se execută cu foarte mare
atenţie, diferenţiat pe specii. Momentul aplicării este atunci când bobocii au
câţiva milimetri diametru şi sunt bine evidenţiaţi.
1. În ce constă copilitul?
Copilitul constă în înlăturarea lăstarilor care apar la subsuoara
frunzelor, când au consistenţa ierbacee şi se rup uşor cu mâna. Se aplică la
plantele la care se urmăreşte obţinerea unei singure tulpini (Chrysantemum,
Dahlia, Dianthus).
2. Cum şi cu ce se realizează fertilizarea de bază?
Fertilizarea de bază este o lucrare obligatorie şi se execută înainte de
mobilizarea solului, prin administrarea de îngrăşăminte organice
semidescompuse sau total descompuse, în cantitate de 30 - 60 t / ha. Tot
73
acum se administrează şi îngrăşămintele greu solubile cu fosfor, precum şi
cele complexe.
1. Ce lucrări de întreţinere se execută în camp?

2. Cum se face irigarea?
3. Care sunt lucrările speciale care se execută în câmp?
4. Care sunt bolile şi dăunătorii plantelor floricole din câmp şi
combaterea acestora?
74

A CULTURILOR FLORICOLE ÎN SPAŢII PROTEJATE
Cuvinte cheie: culturi protejate, înfinţare, întreţinerea
Rezumat Culturile floricole în spaţiile protejate se înfiinţează la sol şi

în vase de vegetaţie.
Pentru culturile la sol în spaţii protejate se eliberează terenul de
cultura premergătoare şi se pregăteşte de o nouă cultură printr-o arătură
adâncă, fertilizare de bază, modelarea terenului şi înfiinţarea culturii propuse.
ÎNFIINŢAREA ŞI ÎNTREŢINEREA CULTURILOR FLORICOLE LA

SOLUL SEREI
La înfiinţarea culturilor floricole în spaţii protejate la sol, se ţine seama

de unele particularităţi determinate de specificul culturilor şi condiţiile
deosebite oferite de sere, solarii sau răsadniţe.
În vederea pregătirii terenului, se desfiinţează cultura precedentă, se
strâng în grămezi resturile vegetale care au rezultat prin desfiinţarea culturii,
se încarcă în remorci şi se transportă în locuri special amenajate pentru a fi
compostate sau arse.
Fertilizarea de bază se face în două etape. În prima etapă se
administrează gunoi de grajd bine descompus, în cantitate de 90 - 120 t / ha.
Gunoiul se distribuie uniform pe suprafaţa ce urmează a se mobiliza. Etapa a
doua are loc după dezinfecţia solului, când se administrează îngrăşămintele
chimice. Cantitatea administrată depinde de rezultatul analizelor de laborator.
Mobilizarea solului se face la adâncimea de 20 - 30 cm, urmărindu-
se ca solul de la suprafaţă să ajungă în adâncime şi invers. Lucrarea se
execută mecanizat cu sapa rotativă, cu pluguri speciale sau manual cu
cazmaua.
Dezinfecţia solului este o lucrare obligatorie în cultura plantelor
floricole din spaţiile protejate şi se execută în general după mobilizarea
solului. Se poate face chimic, prin stropirea cu ajutorul instalaţiilor şi udarea
solului cu soluţii de Basamit. Rezultatele cele mai bune se obţin însă prin
dezinfecţia termică, folosind vapori de apă la 1200C.
Mărunţirea şi marcarea. Mărunţirea solului se face cu freza (F-1,4)
sau cu motofreza folosită pentru lucrările din sere şi solarii. Odată cu
mărunţirea se introduc în sol pe adâncimea de 12 - 15 cm şi îngrăşămintele
chimice şi turba (100 - 120 t / ha) administrate după dezinfecţie.
Marcarea în sere şi solarii se practică în funcţie de specificul culturii.
Se foloseşte sârmă galvanizată de 1, 5 - 2, 0 mm grosime, care se întinde
în lungul rândurilor, fixându-se la capetele straturilor.
75
În spaţiile protejate, înfiinţarea culturilor se face numai prin plantare,
folosind fie răsad produs în acest sens sau alt material săditor, cum ar fi :
butaşi, bulbi, tuberobulbi etc.
Plantarea se face manual, folosind lingura de plantat sau plantatorul.
Adâncimea de plantare este în funcţie de specificul culturii, când se folosesc
bulbi, tuberobulbi, tuberculi, şi este aceeaşi cu adâncimea de înrădăcinare
când se folosesc butaşii înrădăcinaţi sau egală cu bolul de pământ de pe
rădăcinile răsadurilor.
Plantarea se face în rânduri, respectând distanţele dintre rânduri şi
plante pe rând, caracteristice fiecărei culturi.
La plantare, se tasează bine solul în jurul materialului plantat şi se
udă, evitându-se aspersiunea pentru a nu culca plantele pe sol.
Dintre lucrările cu caracter general care se aplică în timpul vegetaţiei,
amintim:
- completarea golurilor. Se execută la fel ca la culturile din câmp.
- afânarea solului urmăreşte aerisirea solului, evitarea tasării şi
eventual distrugerea buruienilor. Se execută manual cu ajutorul uneltelor tip
Wolf. Se aplică 2 - 3 lucrări (crizanteme, garoafe) după plantare şi 3 - 4 pe
an la culturile de lungă durată (Strelitzia, Anthurium, Gerbera etc.).
- se udă ori de câte ori este nevoie, în funcţie de cerinţele plantei,
fenofază, anotimp, temperatură, textură. Apa se administrează fie prin
aspersiune, picurare, cu furtunul la sol sau pe brazde.
Se respectă recomandările privind calitatea apei de udat şi momentul
aplicării.
- fertilizarea fazială. În spaţiile protejate se aplică prin soluţii nutritive în
concentraţii şi raport NPK specifice plantei aflate în cultură.
Cantitatea şi concentraţia se stabilesc în funcţie de deficitul
elementelor din sol, deficit menţionat de analizele de laborator. În momentul
administrării soluţiilor, solul este moderat umed şi în nici un caz uscat.
- combaterea bolilor şi dăunătorilor. În spaţiile protejate, condiţiile
prielnice apariţiei multor boli şi dăunători obligă la executarea permanentă a
lucrărilor de combatere.
Pentru diminuarea atacului se respectă măsurile preventive, iar în caz
de apariţie a atacului se aplică tratamentul specific agentului patogen,
dăunătorului şi plantei atacate.
Dintre lucrările de îngrijire, cu caracter special, care se aplică mai
frecvent în cultura florilor de seră sunt:
- susţinerea plantelor. Datorită rezistenţei slabe a ţesuturilor mecanice,
unele plante floricole nu-şi menţin în poziţie verticală tulpinile. În asemenea
situaţii se realizează un sistem de susţinere adecvat speciei.
Pentru culturile de seră – garoafe, crizanteme, freesii – sistemul de
susţinere este de genul spalierului format din sârmă zincată de 1 - 2 mm
diametru. Sârmele se întind în lungul rândurilor, ţesute pe orizontală cu aţă
rezistentă la umiditate şi temperatură. Distanţa dintre sârme şi dintre aţe va
fi astfel aleasă încât să se realizeze dreptunghiuri cu dimensiunile cuprinse
între 10 şi 15 / 15 şi 20 cm.
Dependent de înălţimea plantelor din cultură, se execută un spalier cu
două etaje pentru freesia sau unul cu 4 - 5 etaje pentru garoafe şi
76
crizanteme. Distanţa dintre etaje este de 12 - 17 cm pentru primele două
nivele şi 17 - 20 pentru următoarele.
Pentru realizarea de producţii mari şi de calitate superioară asupra
plantelor se execută lucrări ca ciupitul, copilitul, bobocitul. Modul de
executare şi efectul acestor lucrări sunt identice cu cele de la speciile
floricole din câmp. şi sunt obligatorii a se realiza în cultura de garoafe şi
crizanteme. De reţinut că ciupitul se execută manual, deasupra unui nod, la
10 - 14 cm de la sol şi se aplică la toate plantele odată. Lucrarea stimulează
apariţia de lăstari, dar un rol foarte important îl joacă, în uniformizarea
culturii, lăstarii care apar, au aceeaşi vârstă şi parcurg fenofazele în acelaşi
ritm.
Aspecte particulare prezintă bobocitul, care poate să însemne şi
îndepărtarea bobocului principal la apariţia acestuia şi lăsarea pe tijă a
următorilor 3 - 5 boboci (garoafele Elegance şi crizantemele cu inflorescenţe
de tip margaretă), care vor ajunge în faza de înflorire, simultan.
Lucrări cu caracter special în cultura plantelor de seră se consideră şi
cele de dirijare a factorilor de mediu, lumină, temperatură, aer etc.
Lumina. Menţinerea acestui factor în limite optime fiecărei specii este
greu de realizat. Totuşi există unele posibilităţi de dirijare a luminii atât sub
aspectul duratei, cât şi al intensităţii.
Pentru îmbunătăţirea regimului de lumină în perioadele cu
nebulozitate accentuată (noiembrie-februarie) se vor menţine geamurile
curate, iar plantele se vor plasa în poziţii corespunzătoare sub aspectul
distanţei faţă de geam şi al unghiului de incidenţă a luminii.
Pentru speciile decorative prin flori, cu pretenţii mai mari faţă de
lumină decât cantitatea existentă în mod natural, se va suplimenta prin
iluminare artificială, folosind tuburi de neon sau becuri fluorescente.
În vederea reducerii intensităţii luminoase dispunem de posibilităţi mult
mai mari prin:
- cretizarea geamurilor (stropirea), folosind o emulsie de humă, argilă
etc. Stropirea se face pe partea interioară a geamurilor, într-o zi senină, când
sticla este încălzită. Plantele cu flori se protejează cu folie de polietilenă, iar
cele fără flori se spală cu jet de apă puternic pentru a nu rămâne pătate.
Dacă stropirea se face în exterior, ploile spală geamurile şi umbrirea
va trebui repetată.
- utilizarea de jaluzele din şipci de lemn sau plastic, montate în
exterior sau interior, comandate manual sau mecanic;
- utilizarea de plase din material textil sau plastic, montate în interiorul
serei, acţionate manual sau mecanic.
Temperatura. Din punct de vedere teoretic, temperatura poate fi
dirijată în orice anotimp, în limitele dorite, limite corelate cu cerinţele plantelor
şi nivelul celorlalţi factori (lumina, umiditatea etc.).
Dirijarea temperaturii în perioadele reci se realizează prin
suplimentarea căldurii de la sursele termice (centrale termice, ape reziduale
încălzite, ape termale etc.), iar vara prin realizarea de curenţi de aer,
umbrirea serelor sau folosirea de ventilatoare şi instalaţii frigorifice.
Aerisirea. În spaţiile protejate se impune o vehiculare periodică a
aerului, pentru înlocuirea celui viciat cu altul proaspăt, atât de necesar în
procesul de respiraţie a plantelor.
77
Lucrarea se realizează prin acţionarea ferestrelor montate în acoperiş
sau în pereţii laterali.
Nevoia mai mare de aerisire se înregistrează în perioadele calde,
când geamurile se menţin deschise tot timpul. În perioadele reci, aerisirea se
face cu grijă pentru a nu răci prea tare interiorul serei.
Indiferent de durată şi de momentul aerisirii, se va avea în vedere să
nu se creeze curenţi de aer care sunt dăunători plantelor decorative.
Se evită, de asemenea, mai ales în perioadele reci, deschiderea
geamurilor în apropierea cărora sunt plante sensibile la oscilaţiile de
temperatură însoţite de curenţi de aer.
În serele bine echipate, toţi factorii de vegetaţie sunt dirijaţi automat
prin programarea cerinţelor fiecărei specii, în funcţie de fenofază, anotimp,
moment diurn.

A CULTURILOR FLORICOLE ÎN SPAŢII PROTEJATE, ÎN VASE
DECORATIVE
Lucrările care vizează înfiinţarea culturilor floricole în ghivece se referă

la pregătirea amestecurilor de pământ, pregătirea vaselor, plantarea,
schimbarea ghivecelor, lucrări agrotehnice etc.
În capitolul privind substratul de cultură, s-a vorbit despre
componentele amestecurilor de pământ folosite ca substrat de cultură.
Amestecurile obţinute din unul sau mai multe componente se dezinfectează,
fie chimic, fie termic, înainte de a fi folosite la înfiinţarea culturii.
Fertilizarea de bază se realizează în momentul formării amestecului,
prin participarea mraniţei, pământului de răsadniţă, a turbei etc. în anumite
părţi în comparaţie cu celelalte componente.
Dacă la analiza de laborator elementele de bază (NPK) sunt sub
valoarea optimă, se modifică conţinutul prin adăugarea de îngrăşăminte
chimice simple sau complexe. Cantitatea de îngrăşământ ce urmează a se
administra amestecului de pământ se stabileşte prin calcul şi nu se
aproximează.
La pregătirea amestecurilor, precum şi la omogenizarea acestora se
respectă recomandările de la capitolul cu privire la substratul de cultură.
Pregătirea vaselor constă în spălarea şi dezinfecţia celor care au fost
folosite. Dezinfecţia se poate face cu soluţie de CuSO 4 1%, formalină 40%
sau termic etc.
Ghivecele noi, din pământ ars, se introduc în apă cu cel puţin 12 ore
înainte de folosire.
Plantarea constituie lucrarea de înfiinţare a culturii şi constă în
pregătirea pentru plantare a vasului şi plantarea propriu-zisă a materialului.
Pregătirea ghiveciului constă în asigurarea drenajului, acoperind cu un
ciob orificiul, peste care se aşterne un strat de nisip grosier sau pietriş în
grosime de 1, 0 - 1, 5 cm.
În vederea plantării se completează ghiveciul cu pământ în volum
potrivit, astfel încât planta să fie cu coletul sau suprafaţa balotului de pământ
la nivelul ghiveciului. În jurul rădăcinilor se completează cu pământ care se
tasează.
78
Dacă rădăcinile plantei sunt nude, se fasonează şi înainte de plantare
se mocirlesc.
Materialul de plantare poate fi: răsad, produs pentru acest scop, butaşi
înrădăcinaţi sau alt material biologic folosit pentru înmulţirea plantelor şi
înfiinţarea culturilor (bulbi, tuberobulbi, rizomi, drajoni, stoloni, rădăcini
tuberizate).
O importanţă deosebită în reuşita culturilor la ghivece o are mărimea
acestora care se stabileşte în funcţie de volumul sistemului radicular şi ritmul de
creştere al plantei. Vasul de cultură (ghiveciul) nu trebuie să fie cu mult mai
mare decât volumul sistemului radicular, depăşirea fiind de 1, 5 - 2, 0 cm.
Pentru întreţinerea plantelor se aplică o serie de lucrări. Unele dintre
aceste lucrări sunt identice cu cele aplicate plantelor la sol, dar diferă
frecvenţa şi modul de aplicare, având în vedere volumul limitat determinat de
ghiveci.
Udatul se face cu furtunul, cu stropitoarea, prin aspersiune, picurare
şi imersie.
În privinţa calităţii apei, apa de ploaie, îmbogăţită cu CO2 la trecerea
prin atmosferă, este cea mai bună, de aceea este necesară asigurarea
condiţiilor pentru captarea şi păstrarea ei în bazine. De fapt, numai acest tip de
apă este indicat pentru unele plante sensibile, cum sunt Camelia, Azaleea.
Apa folosită la udatul plantelor din seră şi apartament trebuie să aibă
temperatura atmosferei înconjurătoare, de aceea există recipiente de
încălzire a apei sau bazine de udat, prin care trec ţevi de încălzire.
Cantitatea de apă necesară udatului variază în funcţie de specificul
culturii şi faza de dezvoltare, de calitatea solului, temperatura şi gradul de
higroscopicitate al aerului.
Udatul se face în primele ore ale dimineţii sau după masă, o dată sau
chiar de două-trei ori pe zi (Zantedeschia, Chrysanthemum).
Pulverizarea plantelor este operaţia de stropire a părţilor aeriene,
mai ales a frunzelor, pentru menţinerea umidităţii atmosferice, în scopul
evitării pierderilor de apă prin transpiraţie. Se recomandă să se efectueze şi
pe partea inferioară a frunzelor, unde se găsesc stomatele, prin care
pierderile de apă sunt cele mai mari. Pulverizarea se face dimineaţa şi către
prânz, perioadă în care stomatele se deschid, iar temperatura creşte la
maximum.
Nu se execută pulverizarea plantelor seara, căci există riscul să nu se
evapore apa şi aceasta favorizează apariţia bolilor. De asemenea nu se
recomandă pulverizarea florilor, care se pot deprecia din cauza stagnării apei
pe petale, când temperatura este scăzută sau când se foloseşte o apă cu
conţinut ridicat în săruri.
Pulverizarea apei oferă şi posibilitatea evitării atacului unor insecte,
care se instalează pe partea inferioară a frunzelor şi preferă un mediu uscat
(Trips, Tetranichus).
Apa folosită trebuie să fie curată, cu un grad redus de duritate şi cu
temperatura apropiată de temperatura atmosferei din jurul plantelor. Lucrarea
se execută cu ajutorul unor stropitori cu sită fină pentru culturile la ghivece
sau cu aspersoare fine pentru culturile la sol.
79
Fertilizarea fazială este de asemenea raportată la cultura în volum
limitat al substratului, ceea ce favorizează degradarea mai rapidă a
echilibrului nutritiv decât în cazul culturilor la sol.
Corecţia nutriţiei în cazul acesta se face prin aplicarea cu frecvenţă
regulată a îngrăşămintelor organice şi minerale în forme asimilabile de către
plante. Administrarea acestora se face odată cu apa de udat, respectând
metodologia de la capitolul privind fertilizarea speciilor floricole.
Rezultate bune se obţin prin fertilizarea extraradiculară folosind Foliar
Spray, Foliar Feed sau îngrăşămintele lichide de tip F obţinute în ţara
noastră.
Afânarea solului este lucrarea care se face mai rar în cultura
plantelor la ghiveci. Această lucrare nu este necesară la plantele cu ciclu de
vegetaţie scurt (7 - 12 luni), dar este obligatorie pentru plantele ce vegetează
mai mulţi ani în acelaşi vas. Lucrarea se execută cu ajutorul unor
plantatoare şi se face pe o adâncime de 7 - 10 cm, urmărind afânarea şi
mărunţirea solului de la suprafaţa ghiveciului.
După executarea lucrării, în cazul când o parte din pământul de la
suprafaţa ghiveciului s-a pierdut, se va completa cu amestec proaspăt, după
care se udă.
O lucrare importantă în cultura plantelor la ghivece este schimbarea
periodică a acestora.
Motivele care impun schimbarea vasului de cultură sunt multiple:
- creşterea volumului sistemului radicular, ghiveciul devenind
necorespunzător;
- acidifierea şi înrăutăţirea structurii solului ca urmare a frecventelor
udări, ceea ce determină condiţii necorespunzătoare de cultură;
- epuizarea prin consum sau spălări cu apa de udat a elementelor
nutritive din ghiveci, planta fiind supusă carenţelor;
- drenaj necorespunzător cu stagnarea apei, rădăcinile fiind în pericol
de asfixiere.
Schimbarea ghiveciului în practica floricolă este cunoscută sub
denumirea de transvazare şi transplantare.
Transvazarea este lucrarea prin care planta, aflată în activitate
fiziologică, este schimbată dintr-un ghiveci mai mic în altul mai mare,
urmărind menţinerea intactă a sistemului radicular şi al bolului de pământ.
Lucrarea se execută atunci când rădăcinile au cuprins în întregime
pământul din ghiveci, vârfurile au culoarea albă-gălbuie şi au ajuns la
marginea ghiveciului.
Dacă momentul executării lucrării este depăşit, rădăcinile se
aglomerează la marginea bolului de pământ, formând o ţesătură deasă, sau
culoarea lor devine maronie, şi multe dintre ele mor.
Schimbarea se face într-un ghiveci cu diametrul mai mare cu 2 - 4 cm
decât precedentul. Pregătirea acestuia se face identic ca cel de la plantare.
După aşezarea plantei în ghiveci, se completează cu amestec de
pământ golul rămas până la peretele vasului. Pentru tasarea amestecului de
pământ se foloseşte un plantator sau un alt obiect asemănător. Ghivecele se
aşează la locul de cultură, după care se udă cu apă a cărei temperatură să
fie apropiată de cea a mediului ambiant.
80
Transvazarea se execută o dată până la trei ori la plantele ce îşi
desăvârşesc ciclul biologic într-o perioadă de 6 - 14 luni, cum sunt: Primula,
Cineraria, Cyclamen, Calceolaria etc.
Plantele cultivate în ghivece (recipiente), care au şi caracter de
perenitate cu ritmuri de creştere lente (Dieffenbachia, Cordyline, Dracaena,
Fitonia etc.), se transvazează o dată în primul an şi de două ori în următorii
trei ani.
Transplantarea este lucrarea prin care se îmbunătăţesc condiţiile de
mediu ale plantei fără a exista obligativitatea schimbării ghiveciului
(recipientului). Acest ultim aspect nu exclude însă posibilitatea utilizării altui
ghiveci, acesta având aceeaşi mărime ca şi precedentul, mai mare sau chiar
mai mică.
Lucrarea se aplică în general plantelor perene care rămân în aceleaşi
vase mai mulţi ani. Momentul executării lucrării este determinat de stagnarea
din creştere o perioadă mai lungă de timp, iar aspectul plantelor lasă de dorit
(frunzele rămân mici, îngălbenesc şi cad). În acest caz, plantele se scot din
vase şi se stabileşte cauza care a determinat modificarea aspectului plantei.
De cele mai multe ori se constată inactivitatea rădăcinilor datorită compactării
exagerate a pământului, blocarea orificiului de scurgere a apei cu stagnarea
acesteia sau atacul diferiţilor agenţi patogeni.
Cu ajutorul unui plantator se îndepărtează, parţial sau total, pământul
de pe rădăcinile plantei, se curăţă sistemul radicular prin îndepărtarea părţilor
îmbătrânite şi bolnave, dacă este cazul se spală rădăcinile cu jet de apă şi se
tratează cu soluţii dezinfectante şi stimulatoare pentru activarea sistemului
radicular.
Recipientul unde va fi trecută planta se alege în funcţie de mărimea
sistemului radicular rămas. Pregătirea vasului şi lucrarea propriu-zisă se
execută, ca şi plantarea, la ghiveci. După aşezarea plantei la locul definitiv,
se udă abundent acordându-i-se îngrijirile specifice.
Rărirea ghivecelor. Odată trecute la ghivece prin plantare, transvazare
sau transplantare, plantele cresc mărindu-şi volumul părţilor aeriene. În felul
acesta, în funcţie de ritmul de creştere, plantele ajung să se deranjeze
reciproc, deşi condiţiile de mediu la nivelul rădăcinilor sunt corespunzătoare.
În asemenea condiţii, se recomandă mărirea distanţelor dintre plante,
asigurându-se condiţii mai bune de lumină şi aerisire.
Pentru speciile cu creştere rapidă (Primula, Cineraria, Cyclamen) se cer
a fi executate 2 - 3 răriri pe timpul cât plantele rămân în acelaşi ghiveci, în timp
ce pentru cele lent crescătoare se execută doar 1 - 2 răriri.
Menţinerea frunzelor curate. Plantele decorative prin frunze
(Cordyline, Dracaena, Dieffenbachia, Ficus) trebuie să aibă tot timpul
frunzişul curat şi sănătos.
Pentru realizarea acestui aspect periodic, plantele se spală cu apă
curată. În condiţiile de cultură unde nu se poate aplica spălarea, se
recomandă ştergerea frunzelor cu cârpe umede. Odată cu această lucrare se
îndepărtează şi frunzele îmbătrânite, bolnave, rupte. Executată la timp,
lucrarea asigură condiţii optime de desfăşurare a proceselor de transpiraţie,
respiraţie şi asimilaţie, asigurând în acelaşi timp şi un aspect estetic
deosebit.
81
Palisarea plantelor cultivate în ghivece se execută în cazul când
plantele dezvoltă tulpini volubile (Passiphlora, Philodendron, Hoya). Se
practică spalieri în formă de cercuri sau scări, confecţionaţi din elemente
estetice (materiale plastice, cherestea). Fixarea tulpinilor se face prin legare
sau împletire în jurul suportului.
Dirijarea factorilor de mediu (lumină, temperatură, aer) urmăreşte
crearea de condiţii optime desfăşurării proceselor fiziologice în vederea unei
creşteri şi dezvoltări normale a plantelor. Aceşti factori vor fi corelaţi în funcţie
de interdependenţa existentă între ei şi cerinţele plantei, ei fiind studiaţi la
fiecare specie în parte în cadrul floriculturii speciale.
ÎNTREBĂRI REZOLVATE
1. Cum se realizaează plantarea la solul serei?
Plantarea se realizează manual, folosind lingura de plantat sau
plantatorul. Adâncimea de plantare este în funcţie de specificul culturii, când
se folosesc bulbi, tuberobulbi, tuberculi, şi este aceeaşi cu adâncimea de
înrădăcinare când se folosesc butaşii înrădăcinaţi sau egală cu bolul de
pământ de pe rădăcinile răsadurilor.
Plantarea se face în rânduri, respectând distanţele dintre rânduri şi
plante pe rând, caracteristice fiecărei culturi.
La plantare, se tasează bine solul în jurul materialului plantat şi se
udă, evitându-se aspersiunea pentru a nu culca plantele pe sol.
INTREBĂRI:
1. Cum se face pregătirea terenului pentru înfiinţarea culturilor din

spaţiile protejate?
2. Cum se realizează întreţinerea solului, combaterea bolilor şi
dăunătorilor?
3. Cum se realizează înfiinţarea culturilor în vase?
4. Care sunt lucrările de întreţinere ale culturilor în vase?
82
FERTILIZAREA CULTURILOR FLORICOLE ÎN CÂMP ȘI SPAȚII

PROTEJATE
Cuvinte cheie: culturi floricole, fertilizare, câmp, sere
Rezumat Cantităţile de îngrăşăminte ce urmează a se aplica solurilor,

unde se înfiinţează culturi floricole, se furnizează pe baza datelor de laborator
care stabilesc nivelul de substanţe nutritive existente în sol la acel moment.
Având în vedere că la înfiinţarea culturii este bine ca solul să fie bine
aprovizionat cu elemente nutritive necesare creşterii şi dezvoltării plantelor
se administrează acele îngrăşăminte care conţin elementele lipsă sau în
cantităţi prea mici faţă de cerinţele plantelor care urmează a se cultiva.
Culturile floricole, prin caracterul lor intensiv, au un conţinut ridicat în
substanţe nutritive, astfel că fertilizările urmăresc satisfacerea necesarului de
substanţe nutritive pentru plante, cât şi menţinerea unui raport optim între
elemente, ceea ce favorizează absorbţia acestor elemente de către plante.
Acest lucru se realizează prin fertilizarea de bază şi fertilizarea din timpul
perioadei de vegetaţie (fazială).
FERTILIZAREA CULTURILOR FLORICOLE ÎN CÂMP
Fertilizarea de bază sau îngrăşarea de bază este operaţia ce se

execută în majoritatea cazurilor toamna, simultan cu lucrările de pregătire a
solului în vederea însămânţărilor sau a plantărilor.
Lucrarea constă în administrarea unei cantităţi de gunoi de grajd de 40
- 48 t / ha, calculată la o umiditate de 55 - 65%. Această cantitate se poate
reduce cu o treime până la jumătate în cazul în care se administrează şi
îngrăşăminte chimice. Dintre îngrăşămintele chimice se administrează cele cu
fosfor şi potasiu care sunt mai puţin solubile şi mai puţin levigate.
Administrarea îngrăşămintelor cu fosfor la plantele floricole anuale se
face în doze anuale de 40 - 60 kg / ha s.a., iar la cele perene 60 - 80 kg/ha
s.a.
Potasiul se recomandă în doze de 120 - 140 kg /ha pentru speciile
anuale, iar pentru cele perene 150 - 200 kg/ha.
Îngrăşămintele cu azot se administrează în cantităţi de 80 - 150 kg/ha
în funcţie de cerinţele plantelor. Fiind uşor levigabile, 1/4 din doză se
administrează toamna, la speciile însămânţate sau plantate toamna, cca 1/2
primăvara şi 1/4 în timpul perioadei de vegetaţie. La culturile înfiinţate
primăvara, azotul se administrează 1/3 la înfiinţare şi 2/3 în perioada de
creştere intensivă.
Administrarea îngrăşămintelor chimice se face prin împrăştiere şi
încorporare în sol odată cu mobilizarea acestuia.
Pentru plantele floricole din grupa bulboaselor, dacă nu se dispune de
bălegar bine descompus, este de preferat ca acesta să fie încorporat la
83
plante premergătoare din asolament, deoarece în solurile cu bălegar
proaspăt, bulbii unor specii putrezesc.
Fertilizarea fazială. Aplicarea îngrăşămintelor în cursul vegetaţiei se
realizează după ce în prealabil a fost bine umectat, iar după administrare se
face o nouă udare. Fertilizarea se execută în mai multe etape, în funcţie de
cerinţele fiecărei fenofaze şi de cerinţele speciei.
Administrarea îngrăşămintelor se poate face în stare lichidă sau
solidă. Îngrăşămintele solide se administrează prin împrăştiere pe toată
suprafaţa sau pe rigole deschise în apropierea rândurilor. De exemplu, la 1 m
liniar se administrează 10 g azotat de amoniu, 7 g superfosfat şi 3 g sare
potasică.
Îngrăşămintele se pot aplica şi sub formă de soluţie. În acest caz,
concentraţia este de 2 - 5 0/00, în cantitate de 2 - 3 l la metru liniar. În cazul
aplicării îngrăşămintelor în apa de irigat, concentraţia este mai mică 0, 5 -
10/00, numărul de fertilizări fiind mai mare. Dacă îngrăşămintele cu fosfor şi
potasiu s-au aplicat în totalitate la fertilizarea de bază, atunci fazial se aplică
numai îngrăşăminte cu azot.
De mare efect în cultura plantelor floricole sunt fertilizările
extraradiculare. Se recomandă aplicarea lor în faza de 5 - 6 frunze, la
intervale de 10 - 15 zile a unor soluţii cu concentraţia de 2-2, 5 0/00 pentru
macroelemente şi de 0, 5 0/00 pentru microelemente.
Cantitatea de soluţie administrată depinde de mărimea plantelor şi
numărul acestora. Se are în vedere realizarea unei pulverizări fine,
acoperirea în totalitate a frunzelor cu soluţie fără însă a curge soluţia de pe
frunze. Sunt necesare în felul acesta 250 - 1.000 l soluţie la un hectar de
cultură.
Întrucât cantităţile şi concentraţiile folosite la fertilizările faziale depind
de specia cultivată, de stadiul de dezvoltare al plantelor, de factorii climatici şi
de gradul de aprovizionare momentană cu elemente nutritive, formulele
recomandate de diverşi cercetători au doar un caracter orientativ.
FERTILIZAREA CULTURILOR FLORICOLE ÎN SPAŢII PROTEJATE
În spaţiile protejate (sere, răsadniţe, apartamente), plantele floricole se

cultivă direct în sol (garoafe, crizanteme, Freesia, Gerbera), în substraturi pe
mese (Asparagus, Gerbera), în diferite vase de cultură (Cyclamen, Primula,
Cineraria).
Mai recent au luat amploare culturile în substrat de turbă, rumeguş,
pământuri universale, sistemele hidro- şi aeroponice, toate acestea
determinând o diversificare a fertilizărilor de bază, cât şi cele din timpul
perioadei de vegetaţie.
Fertilizarea de bază a substratului se aplică în momentul când se face
pregătirea acestuia şi se are în vedere conţinutul în elemente nutritive stabilit
prin analizele de laborator.
Pentru plantele care se cultivă la sol în spaţii protejate, calculul
elementelor nutritive se stabileşte pentru volumul de pământ rezultat din
înmulţirea suprafeţei cu adâncimea la care ajung majoritatea rădăcinilor.
Datorită caracterului deosebit de intensiv al culturilor floricole din
spaţiile protejate, valoarea substanţelor este mult mai mare decât în câmp,
84
ajungând la 8 - 12%. Pentru a asigura aceste valori se administrează între
150 t / ha gunoi de grajd bine descompus şi 100 - 120 t / ha turbă, care
influenţează textura dar mai ales capacitatea de reţinere a apei.
Pentru completarea deficitului de macroelemente se folosesc
îngrăşăminte chimice simple. Acestea se administrează prin împrăştiere
după dezinfecţia solului urmând a fi introduse în stratul de 10 - 15 cm de la
suprafaţă prin lucrarea făcută cu freza.
În cazul în care se face fertilizarea fără să se ţină cont de analizele de
laborator, atunci se aplică la hectarul de seră între 600 şi 800 kg superfosfat,
250 - 300 kg sulfat de potasiu şi 150 kg sulfat de magneziu.
Fertilizarea de bază a substratului pentru cultura plantelor floricole
cultivate în diverse vase se face în momentul pregătirii acestor amestecuri.
Pentru operativitate în executarea de amestecuri cât mai apropiate de
cerinţele plantelor, se fac analizele componentelor care le folosim, ştiind că
valoarea lor oscilează în limite foarte mari (tabelul 1).
Tabelul 1
Compoziţia chimică (mg / 100 g substrat) a unor substraturi folosite
în cultura plantelor floricole (Sonea V., 1971)
Substratul pH P2O5 K2O
min. max. min. max. min. max.
Turbă 3, 3 6, 4 3, 5 23 5 37
Compost 6, 3 7, 5 15 105 10 220
Mraniţă 6, 4 8, 0 22 120 8 200
Pământ de frunze 3, 4 7, 3 1, 5 100 14 159
Pământ de ericaceae 3, 1 5, 0 8 40 21 42
Proporţia de participare a componentelor la formarea amestecului de

pământ va avea în vedere în primul rând realizarea însuşirilor fizice (masa
volumetrică, capacitatea de câmp, permeabilitatea). Amestecul se
omogenizează şi se păstrează 10 - 14 zile în locuri ferite de precipitaţii şi
îngheţuri.
Când substratul se consideră bine omogenizat se recoltează probe şi
se fac determinările pentru elementele nutritive esenţiale. Valorile obţinute se
compară cu cerinţele plantelor ce urmează a se cultiva în acest amestec,
făcându-se corecţiile necesare prin adăugare de îngrăşăminte simple sau
complexe.
Fertilizarea fazială a plantelor floricole cultivate în spaţii protejate se
face cu îngrăşăminte chimice administrate prin împrăştiere şi introduse în sol
prin lucrarea de afânare sau prin apa de udat. Cel mai frecvent însă,
administrarea îngrăşămintelor se face sub forma soluţiilor nutritive. Tot sub
formă lichidă se administrează îngrăşămintele organice (mustul de bălegar
diluat în 2 - 5 părţi apă sau maceratul de păsări diluat în 10 - 15 părţi apă).
Cantităţile administrate depind de specie, faza de creştere şi
dezvoltare şi de valoarea factorilor climatici.
Pentru fertilizarea fazială cu soluţii nutritive se are în vedere rezistenţa
plantei faţă de concentraţia soluţiei, precum şi raportul elementelor nutritive
care sunt diferite de la specie la specie (tabelul 2).
La prepararea soluţiilor se folosesc îngrăşăminte chimice simple, când
avem posibilitatea să formăm soluţii în concentraţia şi raportul optim pentru
plantă, sau îngrăşăminte complexe când se poate respecta doar concentraţia
85
soluţiei, nu şi raportul dintre elemente, acesta fiind specific îngrăşământului
folosit.
O atenţie deosebită se acordă la fertilizarea fazială a plantelor floricole
cultivate în recipiente, datorită faptului că volumul substratului nutritiv este
limitat şi are loc o continuă sărăcire a elementelor nutritive datorită udărilor
repetate. La aceste culturi, dozele de îngrăşăminte se calculează la volumul
de pământ care trebuie fertilizat.
Frecvenţa fertilizărilor faziale depinde de temperatură şi lumină, de
tipul substratului, de anotimp, de tipul de cultură, faza de vegetaţie şi de
starea de sănătate a plantelor.
Tabelul 4.12
Concentraţia şi raportul NPK optim ale soluţiilor fertilizante
pentru unele specii floricole
Specia Concentraţia Raportul elementelor de
g /l bază
N P2O5 K2O
Adiantum tenerum 0, 5 2, 2 1, 0 3, 0
Aechmea fasciata 1-3 1, 0 1, 6 3, 0
Anthurium andreanum 1-1, 5 2, 0 1, 0 2, 0
Anthurium scherzerianum 0, 5-1 6, 0 1, 0 2, 0
Asparagus plumosus 1, 0 3, 0 1, 0 2, 0
Asparagus sprengeri 5, 0 2, 0 1, 0 3, 0
Begonia Lorraine 2-3 2, 0 0, 8 1, 5
Chrysanthemum cultorum 3-6 1, 0 0, 8 1, 4
Cissus antartica 3, 0 2, 0 0, 8 1, 5
Cyclamen persicum 3, 0 2, 5 0, 8 1, 5
Dianthus sursa Sim 3-5 1, 0 0, 8 1, 5
Euphorbia pulcherima 3-5 1, 0 1, 6 1, 5
Freesia hybrida 2-3 1, 0 0, 8 2, 1
Hydrangea macrophylla 2-3 2, 0 1, 0 2, 0
Lathyrus odoratus 2, 0 1, 0 0, 8 3, 0
Monstera deliciosa 3-5 3, 0 0, 8 1, 5
Pelargonium zonale 5, 0 1, 0 3, 0 5, 0
Trandafirul 2-3 1, 0 0, 8 1, 5
Sinningia speciosa 3, 0 1, 0 0, 8 1, 0
ÎNTREBĂRI REZOLVATE
1. Ce urmărim prin fertilizarea culturilor floricole?
Culturile floricole, prin caracterul lor intensiv, au un conţinut ridicat în
substanţe nutritive, astfel că fertilizările urmăresc satisfacerea necesarului de
substanţe nutritive pentru plante, cât şi menţinerea unui raport optim între
elemente, ceea ce favorizează absorbţia acestor elemente de către plante.
INTREBĂRI:
1. Cum se realizează fertilizarea de baza a culturilor floricole la
solul serei?
2. Cum se realizează fertilizarea de baza a culturilor floricole în
vase?
3. Când și cum se realizează fertilizarea fazială a culturilor
floricole înființate în spații protejate?
86
BIBLIOGRAFIE
1. Atanasiu, L. şi colab., Temperatura şi înflorirea plantelor, Ed. Ceres,

Bucureşti, 1985.
2. Anton Doina, Floricultură generală, Curs, Reprografia Univ. din
Craiova, 1992.
3. Anton Doina, Floricultură specială, Curs, Reprografia Univ. din
Craiova, 1992.
4. Anton Doina, Floricultură, Lucrări practice, Reprografia Univ. din
Craiova, 1992.
5. Anton Doina, Floricultură generală, Ed. Universitaria, Craiova, 2003.
6. Anton Doina, Micu Carmen, Manuela Mandă, Floricultură specială
vol. 2 Ed. Universitaria, Craiova, 2007.
7. Băla Maria, Jianu Olimpia, Posibilităţi curente de înmulţire la specia
Gerbera hybrida, Lucrare ştiinţifică U.S.A.M.V.B. Timişoara, 1996.
8. Băla Maria, Jianu Olimpia, Studiu privind tehnologia de producere a
materialului săditor la Begonia semperfloreus Link et Otto, Horticultura
Clujeană XX, Cluj-Napoca, 19-20 iun. 1997.
9. Băla Maria şi colab., Cercetări comparative ale unei colecţii de
narcise în condiţiile din zona oraşului Timişoara, Zilele Academice Timişene,
1997.
10. Băla Maria şi colab., Tehnologia de cultură a unui sortiment de
Cyclamen cultivat la Ferma nr. 6 a S.D. Timişoara, Zilele Academice
Timişene, 1997.
11. Băla Maria, Floricultură generală, Curs, Ed. Mirton, Timişoara,
1998.
12. Băla Maria, Iordănescu Olimpia, Influenţa îngrăşămintelor şi a
temperaturii de păstrare asupra cantităţi şi calităţii materialului de plantare la
Polyanthes tuberosa L., Lucrare ştiinţifică, Fac. de Agricultură, Timişoara,
1998.
13. Băla Maria, Iordănescu Olimpia, Efectul tratamentelor termice şi al
regimului de nutriţie asupra cantităţii şi calităţii florilor la Polyanthes tuberosa
L., Cercetări ştiinţifice, Seria a III-a, Timişoara, 1999.
14. Băla Maria, Iordănescu Olimpia, Cercetări privind tehnologia de
cultură a unui sortiment de crizanteme – Chrysanthemum indicum L. în
cadrul Fermei nr. 6 Timişoara, Simpozion Ştiinţific Anual, Iaşi, 2000.
cultură a freesiei prin tuberobulbi, Simpozion Horticultura Clujeană, Cluj-
Napoca, 2000.
cultură a freesiei prin tuberobulbi utilizate în decorul spaţiilor verzi, Ed.
Eurobit, Timişoara, 2004.
17. Bălţăreţu, A., Florile parfum şi culoare, Ed. Albatros, Bucureşti,
1980.
18. Bobîrnac, B. şi colab., Cactuşii, Ed. Scrisul Românesc, Craiova,
1984.
19. Bossard, R., Cultures florales, Ed. I. I. Hailliere Paris, citat de
Anton Doina, 1992.
87
20. Brun, R., Noutăţi în domeniul construcţiei serelor, Documentare
curentă nr. 2, 1984.
21. Burzo, I., amăriuţei alexandrina, Aspecte privind menţinerea
calităţii florilor tăiate de gladiole, în apă şi în soluţie conservantă, Revista de
Horticultură, Bucureşti, 1989.
22. Cantor Maria, Floricultură generală, Ed. Todesco, Cluj Napoca,
2009.
23. Cantor Maria, Ioana Pop, Floricultură – Baza de date, Ed.
Todesco, Cluj-Napoca, 2008.
24. Cantor Maria, Ioana Pop, Floricultură specială – Baza de date, Ed.
Academic Press, Cluj-Napoca, 2005.
25. Cantor Maria, Zamaria, D., Gerbera, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca,
2000.
26. Cantor Maria, Floricultură generală şi specială, Ed. Risoprint, Cluj-
Napoca.
27. Copăcescu Sorin Victor, Monografie – cactuşi, Ed. Ceres,
Bucureşti, 2001.
28. Davidescu, D. şi colab., Agrochimie, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1981.
29. Della Beffa Maria Teresa, Plante de apartament, Ed. All,
Bucureşti, 1999.
30. Drăghia lucia, Floricultură, Ed. Repnografia U.S.A.M.V., Iaşi, 2001.
31. Doru Gabriela, Călătorie în lumea florilor, Ed. Enciclopedică,
Bucureşti, 1969.
32. Heity Halina, Balkon und kübelphlanyen, Grafe und Unyer Grubh,
München, 1991.
33. Ioan, V., Cultura plantelor de apartament, Imprimeria de Vest,
Oradea, 1998.
34. Ionescu, A., Ecologia, ştiinţa ecosistemelor, Bacău, 1988.
35. Iordănescu Olimpia, Băla Maria, Studiu comparativ privind
înmulţirea generală şi vegetativă la un sortiment de cactuşi, Cercetări
ştiinţifice, Seria a III-a, Timişoara, 1999.
36. Iordănescu Olimpia, Băla Maria, Influenţa stimulatorilor de
înrădăcinare asupra butaşilor de crizantemă – Chrysanthemum indicum L.,
Cercetări Ştiinţifice, Seria a IV-a, Timişoara, 2000.
37. Kiselev, E. G., Floricultură, Ed. Agro-Silvică, Bucureşti, 1956.
38. Krüger Ursula, Plante decorative de interior, Ed. Aquila, 1993.
39. Manoliu, A. şi colab., Bolile şi dăunătorii plantelor ornamentale,
Ed. Ceres, Bucureşti, 1993.
40. Miliţiu Amelia, Sadofski, E., Plante de apartament şi decoraţiuni
florale, Ed. Agro-Silvică, Bucureşti, 1965.
41. Miliţiu AmAlia, Ailincăi Natalia, Floricultură, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1969.
42. Mureşan, P., Culoarea în viaţa noastră, Ed. Ceres, Bucureşti,
1988.
43. NIGEL COLBORN, Plant solutions for every garden, Ed. Timber
Press, U.S.A, 2006.
44. Opriş, T., Botanica descriptivă, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1965.
88
45. Pavel Afrodita, Contribuţii la tehnologia culturii pentru bulbi a
tuberozelor, Revista de Horticultură, Bucureşti, 1972.
46. Pavel Afrodita, Influenţa tratamentelor cu Cycocel şi a tăierilor
asupra principalelor însuşiri decorative la Poinsettia, Analele Univ. din
Craiova, 1973.
47. Popa A. şi colab., Floricultură şi dendrologie, Ed. Agro-Silvică
Bucureşti, 1959.
48. Popescu, Gh., Fitopatologie, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1993.
49. Periere Anita, Fleurs et jardins, hachette Livre, 1995.
50. Preda, M., Floricultură, Ed. Ceres, Bucureşti, 1976.
51. Sonea, V., Floricultură generală, Curs Lito, Craiova, 1971.
52. Sonea, V. şi colab., Floricultură, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1979.
53. Sonea V. şi colab., Mică Enciclopedie de Horticultură. Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
54. Şelaru Elena, Cultura florilor de grădină, Ed. Ceres, Bucureşti,
2008.
55. Şelaru Elena, Culturi de seră pentru flori tăiate, Ed. Ceres,
Bucureşti, 1995.
56. Şelaru Elena, Plante de apartament, Ed. Ceres, Bucureşti, 1995.
57. Şelaru Elena, Plante de apartament, Ed. Ceres, Bucureşti, 1998.
58. Şelaru Elena, Culturi pentru flori tăiate, Ed. Ceres, Bucureşti,
2002.
59. Todor, I., Botanica, vol. I, Morfologie, Bucureşti, 1958.
60.TOMA FLORIN, Floricultură şi artă floral, vol. 1. Floricultură
generală, Ed. Indel Multimedia, Bucureşti, 2009.
61.TOMA FLORIN, Floricultură şi artă floral, vol. 2. Specii utilizate
pentru producerea florilor tăiate, , Ed. Indel Multimedia, Bucureşti, 2009.
62. TOMA FLORIN, Floricultură şi artă floral, vol. 3. Specii utilizate ca
plante în ghivece pentru decorul interioarelor, Ed. Indel Multimedia,
Bucureşti, 2009.
63. TOMA FLORIN, Floricultură şi artă floral, vol. 4. Specii utilizate
pentru decorul parcurilor şi grădinilor, Ed. Indel Multimedia, Bucureşti, 2009.
64. Vermulen N., Enclicopedia of Hause Plants, Reba productions,
Lisse, 1995.
65. WILLERY DICLIER, Le quide creatif du jardin, Ed. Ulmer, Paris,
2009.
66. Zaharia, D., Curs Floricultură, tipo Agronomia Cluj-Napoca, 1994.
67. AIPH (International Association of Horticultural Producers)/Union
Fleurs (International Floricultural Trade Association
68. https://agrobiznes.ro/articole/cand-si-prin-ce-metode-se-altoieste-
vita-de-vie
69. https://fondeco.ru/ro/razmnozhenie-kaktusov-cherenkami-i-
privivkoi-podvoi/
70. https://www.glissandogardencenter.ro/2019/03/08/altoirea-
arborilor-si-arbustilor-ornamentali/
89

Text Floricultura 1

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Text Floricultura 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚELE VIEȚII ”Regele Mihai I” din TIMIȘOARA

FACULTATEA DE INGINERIE ȘI TEHNOLOGII APLICATE

STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ

PROGRAMUL DE STUDII: HORTICULTURĂ I.F.R.

Prof.univ.dr. MARIA BĂLA

Editura Agroprint Timișoara

Prof. dr. Maria Cantor

DEFINIŢIA, OBIECTUL ŞI CONŢINUTUL FLORICULTURII

Cuvinte cheie: floricultură, specii, soiuri,

Rezumat: Floricultura este disciplina de bază a horticulturii care

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Floricultura este una dintre disciplinele de bază ale horticulturii, care

Începutul culturii florilor este greu de precizat; descoperirile

CULTURA FLORILOR ÎN ŢARA NOASTRĂ

Deşi săraci în documente scrise, despre originea floriculturii în ţara

Care este definiţia Floriculturii?

Cu ce se ocupă fiecare parte a Floriculturii?

Cum este împărţită Floricultura?

CARACTERIZAREA MORFOLOGICĂ A PLANTELOR

Cuvinte cheie: rădăcina, tulpina, frunza

Rezumat: Plantele floricole prezintă o serie de particularităţi legate de

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Plantele decorative fac parte din eucariotele cormofite al căror corp

1. Care sunt funcțiile principale ale rădăcinii?

CARACTERIZAREA MORFOLOGICĂ A PLANTELOR

Cuvinte cheie: floarea, fructul și sămânţa

Rezumat: Plantele floricole prezintă o serie de particularităţi legate de

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

FLOAREA. Reprezintă cea mai avansată specializare a organelor

CLASIFICAREA PLANTELOR FLORICOLE

Cuvinte cheie: cllasificare botanica, durata ciclului biologic

Rezumat: Se prezintă clasificarea plantelor floricole din punct de

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Denumirea ştiinţifică a plantelor spontane şi cultivate este

CLASIFICAREA DUPĂ DURATA CICLULUI BIOLOGIC

După durata ciclului biologic, plantele decorative se împart în: anuale,

CLASIFICAREA PLANTELOR FLORICOLE

Cuvinte cheie: origine, însuşiri decorative, mod de utilizare

Rezumat: Se prezintă clasificarea plantelor floricole după origine,

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

CLASIFICAREA DUPĂ LOCUL DE ORIGINE

Numărul foarte mare de genuri, specii şi soiuri care fac obiectul

CLASIFICAREA DUPĂ LOCUL DE CULTURĂ

Plantele floricole se pot cultiva în câmp sau în spaţii adăpostite.

CLASIFICAREA DUPĂ ÎNSUŞIRILE DECORATIVE

În funcţie de organele decorative plantele floricole se grupează în:

Speciile floricole se pot cultiva pentru:

CERINŢELE PLANTELOR DECORATIVE FAȚĂ DE FACTORII

Cuvinte cheie: temperature, lumina

Rezumat: Plantele floricole îşi au originea în zone climatice diferite,

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Temperatura este un factor important atât pentru desfăşurarea

Dintre factorii fizici lumina, prin intensitate, lungime de undă şi durată

Procedeele practice de corectare a luminii naturale sunt:

CERINŢELE PLANTELOR DECORATIVE FAȚĂ DE FACTORII

Cuvinte cheie: apa, aerul, substratul

Rezumat: Legat de cerinţele plantelor floricole faţă de factorii

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Apa este un important factor în viaţa plantelor, atât pentru absorbţia

Aerul este sursa de oxigen necesar respiraţiei şi de dioxid de carbon

Originea plantelor decorative, în diferite zone geografice, impune

1. Care sunt cerinţele plantelor floricole faţă de factorul apă?

PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR FLORICOL

Cuvinte cheie: seminţe, semănat