1.

DEFINIŢIE, IMPORTANŢĂ, ISTORIC, OBIECTIVE  

ŞI SITUAŢIA ACTUALĂ A CULTURII FLORILOR  

1.1. Definiţia şi legătura cu alte discipline 

Floricultura, una din disciplinele de bază ale horticulturii, se ocupă cu
particularităţile morfologice ale  speciilor decorative, cu cerinţele lor faţă de
factorii ecologici, metodele de înmulţire, tehnologia culturii în spaţii  protejate
sau câmp şi modul de utilizare.  
Obiectul de studiu îl constituie un număr foarte mare de plante, cele mai multe
ierboase, dar şi lemnoase,  decorative prin flori, frunze, fructe şi port, folosite
pentru înfrumuseţarea interioarelor sau spaţiilor verzi.  Numeroasele specii
decorative fac parte din peste 80 familii botanice din care în spaţii protejate se
cultivă peste  150 genuri, iar în câmp peste 200 genuri, la acestea se adaugă
numeroase specii şi un număr impresionant de soiuri.  Sigur nu toate aceste genuri
se întâlnesc în culturi comerciale, o bună parte din ele se întâlnesc în colecţiile
Grădinilor  Botanice, colecţiile de la facultăţile de Horticultură, sau la amatori. Dar
oricând unul din aceste genuri poate deveni  cultură comercială, chiar dacă a fost
sau nu la modă cândva, deoarece spre deosebire de celelalte ramuri ale 
horticulturii, horticultura ornamentală a evoluat către diversitatea de genuri şi
specii cultivate.  Floricultura cuprinde două părţi:  
- Floricultura generală - prezintă noţiuni referitoare la: morfologia plantelor
floricole, relaţiile lor cu factorii  ecologici, metodele de înmulţire, înfiinţarea şi
întreţinerea culturilor, recoltarea, păstrarea şi utilizarea florilor.  - Floricultura
specială tratează genurile, speciile, soiurile cu particularităţile lor morfobiologice,
cerinţele  ecologice, cultura şi modul de utilizare. Se împarte în culturi floricole în
câmp şi culturi floricole în spaţii protejate.  Studiul floriculturii se bazează pe
cunoştinţele dobândite la disciplinele fundamentale, noţiuni necesare  cunoaşterii
multiplelor aspecte legate de biologia şi tehnologia de cultură.  
Noţiunile de Botanică sunt necesare pentru descrierea, recunoaşterea sutelor
de specii şi miilor de soiuri care fac  obiectul disciplinei de Floricultură.
Cunoştinţele de Ecologie şi Fiziologie ajută la înţelegerea relaţiilor dintre plantele 
decorative şi mediu, a biologiei înfloritului şi fructificării, a proceselor de
fotosinteză şi nutriţie.  
Alegerea soiurilor, a modului de cultură, a lucrărilor de întreţinere se bazează
pe cunoştinţele dobândite la  disciplinele de: Pedologie, Agrotehnică, Agrochimie,
Protecţia plantelor.  
Genetica şi Ameliorarea plantelor şi-au adus şi îşi aduc o contribuţie
determinantă în crearea numeroaselor soiuri  de plante floricole care apar de la un
an la altul. De exemplu la nivelul anului 1999 producătorii ofereau peste 600
soiuri  de Petunia, 500 de Impatiens, 700 de Viola şi 300 de Pelargonium. În acest
sortiment pe lângă soiurile nou create, se  conservă sau se păstrează şi soiuri mai
vechi care pot fi folosite ca material iniţial în lucrările de ameliorare sau pot fi 
reutilizate în culturi comerciale. În "serii industriale", desigur numărul de soiuri
este mai redus, în special în privinţa  culorilor.  
Multe asemănări se constată cu Legumicultura cu care utilizează aceleaşi
construcţii pentru culturile protejate şi  prezintă asemănări multiple în privinţa
înmulţirii şi lucrărilor de îngrijire.  
Cunoştinţele cu privire la construcţia serelor şi răsadniţelor, mecanizarea
lucrărilor în câmp sau spaţii protejate şi  din ce în ce mai mult cunoştinţele legate
de automatizarea lucrărilor în sere, au contribuit la o dezvoltare spectaculoasă în
ultimele decenii a culturii florilor.  
Floricultura, la rândul ei, furnizează elementele utilizate în arta amenajării
parcurilor şi grădinilor, de care se  ocupă Arhitectura peisajeră.  
Floricultura a depăşit de mult aplicarea empirică a unor practici grădinăreşti,
este o ştiinţă independentă caracterizată prin diversitate, care se bazează pe
utilizarea unor tehnici şi tehnologii moderne, care aplicate conduc la  obţinerea de
venituri însemnate pentru ţările în care acest sector este dezvoltat.  

1.2. Importanţa floriculturii  

- Importanţa estetică a florilor  
"Arta, poezia, religia, cultura noastră e străbătută, mlădiată, modelată de flori.
Floarea este amestecată în viaţa  noastră de când ne naştem şi până intrăm în
pământ. Floarea ia parte la toate durerile şi bucuriile omului, la toate marile 
întâmplări şi împrejurări. Ele ne însoţesc pe drumul vieţii bucurându-ne,
răsplătindu-ne, consolându-ne. Sufletul omului a  fost subţiat, rafinat de cultul
florilor, de atingerea cu cele mai delicate şi mai frumoase creaturi ale lumii".  
Aceste cuvinte scrise de marele poet şi scriitor Vasile Voiculescu în volumul
Gânduri albe, sintetizează importanţa  florilor pentru nevoia permanentă de frumos
a oamenilor. Acelaşi autor arată că modestia, altruismul, jertfa de sine,  dăruirea
pentru alţii sunt cea mai înaltă pildă pe care ne-o închină florile.  
Florile considerate simbol al fericirii şi fecundităţii sunt răspândite în toate
climatele, de la Ecuator până în  apropierea Polului. Ele au fost iubite, ocrotite şi
apreciate din cele mai vechi timpuri. 

1 
Mitologia şi religia prezintă drumul omenirii început într-o grădină - grădina
Raiului - Eden. Semnificaţia cuvântului  Eden este repaus, relaxare şi simbolizează
idealul oamenilor de a trăi în armonie cu natura.  Florile însoţesc pe muritori în
toate împrejurările vieţii, de aceea ele sunt prezente în mitologia greacă şi romană, 
în cosmogeniile indiene, la chinezi şi japonezi şi la toate celelalte popoare ale
antichităţii.  
Au fost perioade în istorie în care cultura florilor stârnea pasiuni, care în zilele
noastre stârnesc uimire. De  exemplu în Olanda la sfârşitul secolului al XVII - lea
exemplarele rare de bulbi de lalele se vindeau la preţuri fabuloase.  Cu un singur
bulb din soiul Vice König se puteau cumpăra 36 saci de grâu sau 72 saci de orz,
sau 2 butoaie de vin sau  4 boi. În Anglia, în 1903 pentru un exemplar de
Odontoglossum crispum se cerea 2000 lire sterline.  
Florile au fost alese simbolul unor naţiuni: crizantema aurie, kiku, este
emblema curţii imperiale japoneze, laleaua  este simbolul Olandei, crinul a
reprezentat regalitatea în Franţa, orhideele se întâlnesc pe stemele multor ţări din 
America Latină, stema Moldovei avea pe lângă capul de bour un crin şi un
trandafir, din 1986 trandafirul a devenit  simbolul SUA etc.  
Templele Greciei antice erau decorate cu flori, regii învingători păşeau pe
covoare de flori, învingătorii jocurilor  olimpice din toate timpurile au fost
încununaţi cu flori, florile au însoţit oamenii de la naştere până la moarte. Romanii 
aveau două zeiţe: Ceres pentru cereale şi Flora pentru flori.  
Mai mult decât la alte popoare la români, florile se întâlnesc în balade,
legende, cântece populare. Cusăturile  populare de tot felul (ii, ştergare, covoare)
sunt ornamentate cu flori stilizate, cu o măestrie şi un bun gust de neegalat,  de
exemplu vestitele covoare olteneşti.  
Motivul floral se întâlneşte în arhitectură, pictură, poezie etc. Sunt celebre
tablourile inspirate de flori ale lui  Tonitza, Pătraşcu, Ţuculescu, Luchian
(Anemone, Crizanteme, Gălbenele etc) sau ale lui Van Gogh (Iris, Floarea 
soarelui) şi Poussin (Regatul zeiţei Flora).  
Florile se întâlnesc în poeziile lui Alecsandri, Eminescu, Topârceanu, Dimitrie
Anghel. Marele poet Ovidiu a scris  Floralia în cinstea zeiţei Flora, iar
Metamorfozele sunt la originea cunoscutului tablou al lui Poussin "Regatul zeiţei 
Flora". Florile au constituit şi subiectul unor romane celebre: "Laleaua neagră",
"Dama cu camelii".  
Cel mai bine a caracterizat importanţa florilor marele poet şi filozof german
Goethe care a scris: "Dacă pe acest  pământ ar fi atâtea flori câte pot cuprinde
ochiul unui copil, ne-ar fi teamă să mai purtăm atâtea războaie".  Ţara în care
utilizarea florilor a atins cele mai înalte culmi este Japonia unde aranjarea florilor
"Ikebana" este o  artă care se studiază în şcoli şi care alături de ceremonia ceaiului,
reprezintă un prilej de meditaţie, cufundarea în pace  şi linişte interioară. Ikebana
este concretizarea cultului pentru frumos prezent de-a lungul istoriei în universul
spiritual  japonez.  
 Arta aranjării florilor a căpătat în zilele noastre noi dimensiuni, în ultimele
decenii fiind răspândită în toată lumea,  reprezentând alături de consumul de flori,
un barometru sensibil al nivelului de civilizaţie.  

- Influenţa asupra microclimatului  

Florile alături de alte plante ornamentale, cultivate în spaţiile verzi, contribuie
la conservarea mediului ambiant, la  menţinerea echilibrului ecologic, ameninţat de
dezvoltarea necontrolată a industriei, de extinderea poluării. Adoptarea 
trandafirului ca simbol naţional floral al SUA este un simbol al preocupărilor
pentru ecologie, un îndemn pentru a ţine  cum spuneau vechii greci "măsura
lucrurilor ", echilibru între gândire şi acţiune, pentru om şi în interesul lui.  
Importanţa spaţiilor verzi rezultă din rolul pe care îl au plantele în
îmbunătăţirea condiţiilor climatice din centrele  populate, în combaterea poluării,
în diminuarea şi amortizarea zgomotelor. (Păun M., Palade, 1976)  Ameliorarea
mediului cu ajutorul plantelor, dar şi al florilor, se realizează pe căi multiple:  
- furnizează oxigenul necesar vieţii şi reprezintă principalul consumator al
dioxidului de carbon din atmosferă;  - contribuie la conservarea resurselor
de apă şi la combaterea eroziunii solului;  
- reprezintă un filtru eficient pentru reţinerea particulelor care poluează aerul
şi fixarea gazelor toxice prin procese  metabolice;  
- ameliorează microclimatul şi reprezintă bariere fonice care atenuează
zgomotele;  
- au efect reconfortant de necontestat asupra oamenilor.  
- Întrebuinţări diferite 
Importanţa culturii florilor rezultă şi din numeroasele întrebuinţări ale lor.
Muzica, surâsul şi frumosul florilor sunt  mijloace terapeutice recunoscute de
medicina naturistă.  
Culoarea florilor alături de coloristica mediului ambiant constituie un element
important în terapia cromatică sau  cromoterapia practicată în laboratoare de
specialitate (Mureşan P., 1988). 
Numeroase specii floricole sunt folosite ca plante medicinale pentru efectul
lor terapeutic, constant în  tratamentul multor boli: Digitalis, Calendula, Althaea,
Papaver, Aconitum, Iris, Tagetes, Bellis, Achillea etc.  Medicaţia în insuficienţa
cardiacă se bazează pe o substanţă de origine vegetală, digitalina, care se extrage
din  specii de Digitalis (purpurea, lanata, lutea etc.). 

2 
În scop medicinal se folosesc: frunze de Digitalis, Hedera, Convallaria; flori:
Bellis, Althaea, Calendula, Tagetes,  Lavandula; rizomi: Iris.  
 Din cele mai vechi timpuri chinezii şi perşii cunoşteau acţiunea insecticidă a
florilor de piretru (Pyrethrum),  pulberile insecticide pe bază de piretru se numeau
pulberi persane sau pulberi dalmaţiene. Sub această denumire se  înţeleg
concentrate cu acţiune insecticidă obţinute din florile unor plante perene de genul
Chrysanthemum (Pyrethrum).  Piretrul este un insecticid de contact şi ingestie, cu
acţiune rapidă, toxic al sistemului nervos al insectelor. Prin  producerea acestui tip
de insecticid se elimină problemele legate de poluare.  
Alte specii formează materia de bază în obţinerea de uleiuri şi esenţe folosite
în industria produselor  cosmetice: Rosa, Lilium, Lavandula, Syringa, Matthiola,
Cheiranthus, Rezeda etc.  
Unele specii decorative sunt folosite în ţările de origine şi nu numai, în
alimentaţia oamenilor: fructele de  Opuntia ficus indica, păstaia de Vanilla,
Echinocactus (prăjitura deşertului), fructele de: Phoenix (Curmal), Ananas 
(bromelie), Cocos (palmier), lăstari de crizanteme, rizomi de Colocazia (taro),
fructele de Monstera, prepararea de  băuturi: Agave (pulque - băutura naţională în
Mexic) etc.  
Cel mai costisitor condiment, şofranul (453g=2000$), se obţine din stigmatele
de Crocus, care se recoltează cu  mâna la câteva ore după ce planta a înflorit, zona
cea mai favorabilă de cultură este regiunea spaniolă La Mancha. Se  foloseşte sub
formă de condiment aromatizant, colorant, dar şi ca efect de stimulare a digestiei
(arabii, dar şi în Franţa,  Italia, Spania).  
- Sursă de venituri  
Cultura florilor constituie, nu în ultimul rând, o sursă importantă de venituri
datorită caracterului intensiv al culturii,  producţiilor mari obţinute, valorificării la
preţuri avantajoase şi posibilităţii obţinerii de culturi succesive.  

1.3. Istoricul floriculturii  

Începutul culturii florilor este greu de precizat, probabil odată cu perioada
culegerii şi folosirii plantelor spontane.  Descoperirile arheologice au scos la iveală
faptul că popoarele antice cunoşteau şi cultivau alături de plante alimentare  şi
plante floricole.  
Poate cea mai veche dovadă este o medalie descoperită într-un mormânt din
Altai, datată de circa 7000 ani şi  care pe una din feţe avea un trandafir în relief. În
renumitele piramide au fost descoperite gravuri în piatră, care  reprezentau
planurile unor grădini care conţineau şi specii de plante ornamentale. Alături de
pomii fructiferi creşteau:  papirus, trandafir, violete, crizanteme, lotuşi şi altele.
Sunt bine cunoscute grădinile suspendate ale Semiramidei din  Babilon, una din
cele 7 minuni ale lumii, în care pe un hectar de terase, cu înălţimea de 25 m la
centru, erau cultivate şi  flori: lalele, crini, trandafiri etc. Grădinile sacre lucrate de
preoţii grădinari existau în cetatea Ur, capitala statului  sumerian, încă din mileniul
III î.e.n.  
Istoricul grec Xenophon (427-355 î.e.n.) scria despre grădinile regilor persani
numite "paradisuri" care cuprindeau  atât plante ornamentale, cât şi plante cu fructe
comestibile. În Iran se cultivau în "paradisuri" numeroase flori: zambile,  lalele,
narcise, maci, mirt, liliac. Iranul era supranumit Ghiulistan- trandafir, iar capitala
sa Susa - oraşul crinilor.  
În Iudeea, lângă Ierusalim, grădinile lui Solomon, "Valea trandafirilor"
prezentau o mare varietate de specii  ornamentale şi specii fructifere: smochini,
măslini etc.  
În China şi Japonia din cele mai vechi timpuri (2600 ani, î.e.n.) se cultivau
azaleea, crizantemele, bujorul,  camelia. Confucius cu 500 ani î.e.n. numeşte
crizantema "floare de aur" În Japonia s-a creat arta creşterii arborilor pitici 
"bonsai" şi arta aranjării florilor "Ikebana" începând cu secolul VI, iar grădinile
japoneze îşi păstrează stilul specific şi  original până astăzi.  
În India erau cultivaţi trandafirul, lotusul, omagul, o lege din 1280 î.e.n.
prevedea pedeapsa pentru cei care furau  flori, iar mărturie a acelor vremuri
îndepărtate stau ruinele grădinilor din parcurile fabuloase ale Marelui Mogul de la 
Delhi.  
În secolul XV Cristofor Columb a descoperit "lumea nouă" - America de azi şi
a constatat că din Haiti până în  Mexic erau numeroase grădini. Vechii azteci
considerau aspirarea parfumului unui buchet de flori ca punct culminant al 
desfătării. Erau renumite "grădinile plutitoare" care se mai întâlnesc şi azi în
Mexic, de altfel cunoştinţele de botanică ale  indienilor maya depăşeau cu mult
cunoştinţele europenilor.  
În Europa s-au cultivat flori din cele mai vechi timpuri. Grădinile din Grecia
antică erau bogate în flori de: bujor,  omag, primule, trandafir, crin. Grădina din
Lykaion a devenit o adevărată grădină botanică unde a studiat Teofrast (370- 323
î.e.n.) care în tratatul său "Cercetarea plantelor" dedică vol.VI. studiului arbuştilor
şi florilor.  
La romani în aşa numitele "viridarii" se cultivau crini, zambile, narcise,
trandafiri, garoafe. Cultura florilor a luat o  aşa dezvoltare încât Horaţiu arăta că
"plantele de ornament, trandafirii şi mixandrele, au luat locul altor plante mai 
folositoare (viţa de vie, măslinul)".  
Interesul pentru cultura florilor s-a manifestat diferit în unele epoci şi la unele
popoare. S-a dezvoltat în  sclavagism, când munca migăloasă pentru cultura
florilor era efectuată de sclavi. În Evul Mediu, caracterizat prin  obscurantism şi
ignoranţă, ca urmare a nenumăratelor războaie şi a influenţei inchiziţiei, cultura
florilor se restrânge 
 3 
mult. Dar odată cu renaşterea şi în continuare, deci în secolele XIV, XVI, se
constată un reviriment în toate domeniile şi  desigur şi în cultura plantelor
ornamentale.  
În Italia se constată prima oară această schimbare, care a dus la apariţia unor
fastuoase grădini şi parcuri la  Roma, Florenţa, Genova: vilele Borghese, Boboli
sunt şi astăzi admirate de turişti.  
Din centrele urbane italiene, de artă şi cultură se răspândesc în toată lumea
cunoştinţe de tot felul, care chiar se  perfecţionează. În Franţa, de exemplu, un
grădinar şi arhitect de geniu, Le Nôtre, a realizat parcuri celebre şi astăzi: 
Versailles, Fontainebleau, Tuilleries etc.  
Epoca modernă se caracterizează printr-un avânt extraordinar al culturii şi
comerţului cu flori în toată lumea care  se materializează prin:  
- creşterea spectaculoasă a numărului de specii decorative cultivate;  
- crearea anual a mii de soiuri de plante decorative;  
- comerţul cu flori tăiate, seminţe, material săditor, a atins valori de
neimaginat în trecut;  
- extinderea modalităţilor de utilizare a plantelor decorative în ţările dezvoltate
din lume.  
Cultura plantelor ornamentale a fost influenţată de câteva momente din istoria
omenirii: migraţia popoarelor,  descoperirile geografice, utilizarea adăposturilor,
crearea colecţiilor de plante şi începutul lucrărilor de ameliorare.  Odată cu
migraţia popoarelor şi a cruciadelor s-a realizat transferul de plante, decorative şi
nu numai, dintr-o  zonă în alta. Expansiunea romană în Iberia, Dacia a contribuit la
răspândirea a numeroase specii prinre care şi flori.  Cuceririle arabe până în Spania
şi mai târziu cruciaţii au adus noi specii din Orientul apropiat şi din Balcani.
Cucerirea  Constantinopolului de către turci şi expansiunea acestora în Europa au
dus la răspândirea unor specii şi soiuri de  trandafiri, lalele, narcise etc, provenite
din Asia Mică, Caucaz, Persia.  
 Epoca marilor descoperiri geografice a contribuit la introducerea în Europa a
numeroase specii din toate  colţurile lumii, printre care multe plante decorative.
Din America îşi au originea verbenele, cârciumăresele, cerceluşul,  petunia etc.
care s-au adaptat perfect condiţiilor de climă şi sol din Europa. Colonizarea Asiei
şi Africii au dus la  introducerea în cultură a numeroase plante decorative provenite
din aceste părţi. După anul 1860 a fost cunoscută flora  din Australia, iar cea din
Noua Zeelandă după 1900.  
Un eveniment însemnat în istoria cultivării plantelor decorative l-a constituit
utilizarea adăposturilor, de diferite  tipuri, pentru protejarea şi forţarea unor plante
provenite din regiunile tropicale şi subtropicale. Cunoscute de romani,  care le
foloseau sub forma unor sere reci, serele apar în 1269 construite de călugărul
dominican Albert cel Mare. Dar  abia în 1599 apar primele sere în Leyda, în 1646
la Gand şi Amsterdam şi 1714 în Franţa, pentru ca începând cu secolul  al XIX-lea
ele să ia o mare răspândire.  
Aceasta este şi explicaţia cultivării în Europa, după anul 1800, a multor specii
din flora zonelor tropicale şi  subtropicale cum ar fi orhideele, gesneriaceele,
araceele, bromeliaceele.  
O mare importanţă în păstrarea şi apoi în răspândirea plantelor decorative au
avut-o colecţiile de plante, mai  întâi în grădini particulare sau la mânăstiri, după
aceea în cadrul grădinilor botanice: Pisa (1547), Oxford (1632),  Versailles (1657),
Upsala (1643) etc. înfiinţate pe lângă universităţi.  
Începutul lucrărilor de ameliorare este pierdut în negura timpurilor începutul
acestor activităţi poate fi localizată în Iran, Turcia pentru trandafiri şi lalele, în
China, Japonia pentru crizanteme, azalee. Un avânt deosebit s-a înregistrat în 
ameliorarea plantelor decorative cu începutul secolului al XVII când odată cu
introducerea în cultură de specii noi, s-au  făcut şi încrucişări sistematice intra şi
interspecifice. Odată cu secolele XIX şi XX o adevărată explozie se produce în 
crearea de soiuri ale plantelor ornamentale. De exemplu la Dahlia introdusă acum
200 de ani din America, în primele  decenii ale secolului nostru erau peste 3000
soiuri. În zilele noastre biotehnologiile crează posibilităţi de neimaginat în 
transformarea genotipurilor, în realizarea de genuri şi specii noi.  

1.4. Caracteristicile şi obiectivele producţiei floricole  

 Ramură intensivă a Horticulturii, Floricultura se caracterizează prin:  
- diversitatea produselor, formate din sute de genuri, specii şi mii de soiuri;  
- diversitatea modalităţilor de cultură, a condiţiilor de sol, temperatură, lumină
şi hrană necesare pentru dezvoltarea  florilor.  
- originea diferită, sistem radicular diferit, număr foarte mare de boli şi
dăunători;  
- caracterul intensiv al culturilor atât cele din seră cât şi cele din spaţii
neadăpostite, de unde şi cultivarea intensă a  terenului;  
- culturi industriale mari, mijlocii şi mici, dar şi cultivarea în
grădini familiale sau apartamente;  - tehnicitate înaltă, muncitori
specializaţi, personal cu studii superioare;  
- utilizări foarte diferite, flori tăiate sau decorul apartamentelor,
balcoanelor, teraselor, spaţiilor verzi diverse;  Obiectivele în cultura
florilor  
a) Specializarea pe tip de cultură şi produs este determinată de
caracteristicile producţiei floricole. 
 4 
b) Diversificarea sortimentului, introducerea de soiuri şi specii noi, rezistente
la boli şi dăunători fiind singura  ramură a horticulturii care a evoluat spre
diversitate. Se pot da numeroase exemple de specii şi soiuri noi: Tamaya  (begonia
cu tulpină) Impatiens de Noua Guinee; s-au introdus specii noi pentru vase
suspendate: Bacopa, Bidens etc.;  s-au creat soiuri noi de plante pendente
Antirrhinum; s-au creat soiuri rezistente la boli: de Zinnia la Oidium.  
Sunt numai câteva exemple de diversificare a sortimentului din ultimii ani,
dar în fiecare an se introduc în cultură noi specii şi soiuri pentru cele mai diverse
utilizări.  
c) Eşalonarea producţiei prin cultivarea de specii şi soiuri în condiţii diferite
cu:  
- locul de cultură: în câmp sau în spaţii protejate  
- număr mare de genuri cu perioadă de vegetaţie diferită;  
- în cadrul unei specii: cultivarea de soiuri timpurii, semitimpurii,
târzii;  
- modul de cultură: culturi obişnuite, culturi forţate (Tulipa, Azaleea,
Hydrangea), dirijate(Poinsettia,  Chrysanthemum), continui (Dianthus,
Cyclamen).  
 d) Obţinerea de soiuri noi este un obiectiv permanent al celor care se ocupă
de cultura florilor.  Metodele tradiţionale de ameliorare, hibridarea, mutageneza
indusă au rol preponderent în crearea de soiuri. Prin  mutageneză s-au obţinut peste
100 soiuri (până în 1980) la flori tăiate, peste 90 soiuri la plantele la ghiveci şi 47
la  plante cu bulbi. Sortimentele cultivate se schimbă la câţiva ani, astfel de
exemplu sortimentul de garoafe se reînnoieşte  la 4-5 ani. Se crează soiuri noi la
specii mai puţin cultivate, de exemplu la Nemesia soiul "Sundrops" a primit
medalie de  aur în anul 1999 - Fleuroselect, soiul înfloreşte până în octombrie, nu
se degarniseşte, are port compact. S-au creat  soiuri noi la specii mult cultivate, de
exemplu soiuri pendente la Antirrhinum etc.  
e) Perfecţionarea şi promovarea tehnologiilor moderne de cultură 
S-au extins în producţie tehnologii moderne de cultură: culturi dirijate, forţate,
continui, în afara solului.  Biotehnologiile oferă noi posibilităţi de ameliorare a
speciilor ornamentale şi au o dezvoltare importantă în  următoarele domenii:
microînmulţire, regenerarea clonelor fără virusuri, conservarea in vitro prin
crioconservare,  embriogeneza somatică - seminţe artificiale, transformarea
genotipurilor.  
Microînmulţirea este o accelerare a înmulţirii vegetative şi permite garantarea
stării sanitare a plantelor. În  Olanda în 1988 se înmulţeau astfel:  
- plante la ghiveci: Nephrolepis, Saintpaulia, Ficus, Anthurium
scherzerianum;  
 - flori tăiate: Gerbera, Anthurium andreanum, Rosa, Alstroemeria;  
- plante cu bulbi: Lilium, Nerine, Hippeastrum, Narcissus.  
Regenerarea prin culturi de meristeme datorită numărului mare de boli şi
dăunători. În 1987 se înregistrau trei  viruşi la lalele, patru la crizanteme, doi la
dalia, şase la garoafe, cel mai frecvent piticirea. Această regenerare a clonelor  fără
viruşi s-a realizat în 1952 la Dahlia, 1957 la Dianthus, 1965 la Freesia, 1968 la
Pelargonium, 1970 la Gladiolus.  Plantele libere de viroze nu sunt imune şi pot să
se recontamineze când se introduc culturi normale, de aceea o altă 
posibilitate este:  
Conservarea in vitro prin crioconservare (-1960C) a plantelor mamă, tehnică
pusă la punct la garoafe în 1976.  Embriogeneza somatică. După 1990 s-au
realizat embrioni somatici la Anthurium, Freesia, Lisianthus, Rosa etc.  Când
tehnica va fi pusă la punct se va deschide calea de multiplicare vegetativă prin
seminţe artificiale.  Biotehnologiile transformării genotipurilor: haploidia,
protoplaşti, cultura de embrioni, mutageneza in vitro,  transformări genetice (ex.
modificarea culorii la Petunia, 1987).  
f) Obţinerea de producţii de flori, de seminţe şi material săditor care să
răspundă exigenţelor la patru nivele:  producătorilor de material săditor,
producătorilor de flori, vânzătorilor en gros şi en detail şi consumatorilor, care
fiecare  au cerinţe diferite.  
Producătorii de material săditor - potenţial mare de multiplicare;  
Producătorii de flori - potenţial bun de creştere, producţie bună de flori de
calitate, pe o perioadă cât mai lungă de  timp;  
Vânzătorii en gros şi en detail - flori care să evolueze lent la frig şi în timpul
păstrării şi să se deschidă normal  (pentru flori tăiate), păstrare bună pentru
material săditor, evoluţie şi păstrare bună a plantelor cultivate la ghiveci; 
Consumatorii - valoare decorativă, menţinerea valorii estetice, produsul să fie la
modă.  
Fleuroselect este o asociaţie care grupează cercetători şi comercianţi de
seminţe de flori creată în 1970, care  uneşte producători de seminţe din toată
Europa, Japonia, S.U.A., India etc. Principalul obiectiv, stimularea creaţiei şi 
ameliorării de noi soiuri de flori. Din 1989 un certificat de calitate care asigură
protecţia soiului.  
g) Producţia de flori cu consum minim de energie şi preţ de cost redus, în
acest scop se cultivă soiuri  adaptate la nivele termice reduse, se aplică tratamente
termice la materialul săditor, se utilizează soiuri timpurii, se  cultivă în zonele cele
mai favorabile.  
h) Distribuţie modernă, publicitate şi educarea consumatorilor, transport şi
ambalare corespunzătoare,  orientarea gustului consumatorului şi chiar
convingerea lui. 
 5 
1.5 Situaţia actuală a culturii florilor  
Situaţia actuală a culturii florilor în Europa (prelucrat după Vidalie, 1992,
1998, 2002)  
Se remarcă o creştere spectaculoasă a culturilor floricole în spaţii protejate în
principalele ţări producătoare din  Uniunea Europeană. În funcţie de ţară producţia
principală este de flori tăiate (70% pentru Olanda) sau de plante în  ghivece (75%
din producţie pentru Danemarca).  
a) Principalele ţări cultivatoare de flori din Europa  
Producătorul de flori nr. 1 în Europa este Olanda care exportă 60 % din
producţia sa şi este primul producător  mondial de bulbi (pentru 1996 cifra de
afaceri 20 miliarde F.F.). Creştere spectaculoasă a suprafeţei ocupate cu sere  5400
ha, 2300 ha în câmp şi 16500 ha cu "bulbi" (tabelul 1).  
Principalele culturi: flori tăiate - Rosa ocupă în Olanda 800 ha,
Chrysanthemum - 600 ha, Gerbera - 250 ha;  plante la ghiveci - Kalanchoe (56
milioane plante), Chrysanthemum (34 mil.), Rosa la ghiveci (20 mil.), Saintpaulia
(27  mil.), Begonia (18 mil.) etc.  
Dacă gama plantelor a evoluat puţin se remarcă progresia remarcabilă
înregistrată în Olanda de Phalaenopsis care în 1996 nu figurează între primele zece
plante (valoric) pentru ca în anul 2000 să fie pe primul loc (valoric). (tab. 2) 
Producătorul nr. 2, Germania cu o valoare a producţiei de 9 miliarde F.F.
Creşterea rapidă a suprafeţei de sere  de la 650 ha în 1950 la 2500 ha în 1989 şi la
3000 ha în 1996, din care 40% este destinată "florilor tăiate" şi 4000 ha în  câmp +
300 ha cu bulbi (pentru a acoperi necesarul mai importă 25 % din necesar din
Olanda, Italia, Franţa).  Principalele culturi: flori tăiate - 230 ha Rosa, 400 ha
Chrysanthemum; plante la ghiveci - Erica (30 mil.),  Poinsettia (26,6 mil.),
Cyclamen (24 mil.), Chrysanthemum (18,3 mil.), Azalee (15 mil.), Begonia (14,4
mil.), Saintpaulia (10,8 mil.) etc.  
Producătorul nr. 3, Italia - 4500 ha sere şi adăposturi şi 4000 ha în câmp, 500
ha bulbi, aceeaşi creştere rapidă a  suprafeţei cultivate în seră, la 176 ha în 1950 la
4500 ha în 1996, valoarea producţiei - 8 miliarde.  Principalele culturi: flori tăiate -
Dianthus 1000 ha, Rosa 460 ha, Gerbera 120 ha; plante la ghiveci - Impatiens (18 
milioane), Cyclamen (18 mil.), Poinsettia (17 mil.), Chrysanthemum, Begonia,
Primula (16 mil. fiecare) etc.  Producătorul nr. 4, Franţa - 2200 ha sere faţă de
700 ha în 1964 şi 1000 ha în 1972, 50% din suprafaţa pentru  "flori tăiate". Culturi
în câmp 3000 ha şi bulbi - 600 ha.  
Franţa care în anul 1990 era pe locul trei în Europa a înregistrat o creştere mai
mică a producţiei de flori în  comparaţie cu alte ţări europene. De exemplu din
primul producător mondial de Hydrangea a ajuns pe locul doi după Germania.  
 Principalele culturi: flori tăiate - 450 ha Rosa, 260 ha Dianthus, 100 ha
Chrysanthemum; plante la ghiveci -  Begonia, Chrysanthemum (câte 10 milioane
fiecare), Primula (8mil.), Impatiens de Noua Guinee (7 mil.), Hydrangea (4,4 
mil.), Poinsettia (4 mil.), Hibiscus (3 mil.), Kalanchoe (5 mil.).  
b) Principalele culturi pentru flori tăiate sunt:  
Rosa: În Europa: 1000 ha în Italia, 920 ha în Olanda, 540 ha în Franţa, 200 ha
în Germania. Alte ţări mari  producătoare: Columbia (1000 ha), Israel (220 ha),
Maroc (150 ha), Kenia (175 ha), Zimbabwe (200 ha).  Culturi fără sol: 400 ha în
Olanda, 60 ha în Franţa.  
Chrysanthemum: În Europa: 700 ha Olanda, 200 ha Germania, 200 ha Marea
Britanie, 150 ha Franţa şi peste  1000 ha în Columbia.  
Gerbera: 200 ha Olanda, 200 ha Italia, 60 ha Franţa, 50 ha în Germania şi 45
ha în Israel.  
Culturi fără sol: 100 ha în Olanda, 40 ha în Franţa.  
Antirrhinum: 100 ha în Franţa.  
Dianthus: Spania 500 ha, Israel 300 ha, Italia 220 ha, Olanda 190 ha,
Franţa 160 ha, Maroc 80 ha. Dintre  producătorii mondiali cei mai importanţi
sunt Columbia cu 1000 ha şi Japonia 1000 ha.  
Gypsophilla: 270 ha Israel şi 90 ha Olanda  
Strelitzia: 30 ha Olanda, 20 ha Franţa  
Alstroemeria: 120 ha Olanda, câte 20 ha Germania, Italia, Franţa.  
Orhidee (Cymbidium): 200 ha Olanda, 10 ha Franţa.  
Cultura florilor în România  
În România producţia totală de flori la nivelul anului 1989 era de 153 milioane
flori, după 1990 suprafeţele  cultivate cu flori de seră s-au micşorat în principal
datorită costurilor energetice şi concurenţei florilor de import din  Olanda, Israel,
Turcia cu preţuri de achiziţie mult mai mici.  
Dinamica suprafeţelor şi producţiei de flori în ţara noastră după 1990 în
sectorul de stat şi privat este prezentată în tabelul 3 (date după Comisia Naţională
de Statistică, citat din Ţepordei Rodica 2001).  
Sortimentul de flori cultivate în câmp pentru flori tăiate are ca reprezentanţi
principali: Dianthus chabaud,  Callistephus, Gladiolus, Polyanthes, Lilium,
Chrysanthemum, Dahlia, Gypsophilla.  
Sortimentul de flori cultivate în seră pentru flori tăiate cuprinde soiuri din
speciile: Dianthus, Freesia, Strelitzia,  Zantedeschia, Gerbera. 

6 
Numărul aproximativ de soiuri cultivate din principalele specii floricole
cultivate în câmp şi seră sunt destul de  reduse în ţara noastră. Pe primul loc se
situează crizantemele şi trandafirul cu circa 300 soiuri fiecare, urmate de  lalelele
cu 200 soiuri ( tabelul 1).  
Tabelul 1  
Numărul de soiuri cultivate în România la principalele culturi floricole  
Specia  Numărul de soiuri (aproximativ) 
Alstroemeria aurantiaca  21 
Chrysanthemum hortorum  300 
Cyclamen persicum  20 
Freesia hybrida  50 
Dianthus caryophyllus  120 
Gerbera hybrida  50 
Gladiolus hybridus  40 
Hydrangea sp.  50
Tulipa gesneriana  200
Pelargonium sp.  50 
Iris sp.  60 
Rosa sp.  300 

Sortimentul floricol din cultură este prezentat anual în câteva expoziţii

floricole: Simfonia lalelelor - Piteşti;  Crizantema de aur - Bucureşti; Toamna
floricolă Băimăreană - Baia Mare; "Floralia Napocensia" - Cluj Napoca; 
"Expoflora" - Craiova, Iaşi şi desigur expoziţia permanentă Expoflora din parcul
Herăstrău Bucureşti.  

1.6. Orientări şi tendinţe în cultura florilor pe plan mondial  

- Floricultura se practică în zone favorabile, departe de oraşe (care s-au
extins foarte mult) şi care a devenit  posibilă datorită progreselor din transport şi
păstrare, apariţiei soiurilor rezistente.  
 - Specializarea pentru producerea de: seminţe, răsad, butaşi sau a unei
singure culturi: Hydrangea,  Pelargonium etc. 
- Obţinerea florilor la cel mai scăzut cost de preţ în urma cunoaşterii
perfecte a condiţiilor de cultură şi a  aplicării în cultură a acestora.  
- Păstrarea unui nivel ridicat în munca de ameliorare, anual se crează mii de
soiuri de flori în lume.  - Evoluţia meseriilor determinată de specializare
(producere de răsad, butaşi), a aplicării tehnologiilor noi:  (aclimatizator de plante
produse in vitro), a valorificării superioare a florilor (stilist floral).  
- Producerea de plante pentru epoci bine precizate: Anul Nou, 1 martie şi
producerea de plante mici -  miniplante.  
- Tendinţa de a vinde compoziţii florale, sau tot ce trebuie pentru realizarea
acestora, aranjamente florale de  interior (Ikebana), compoziţii florale pentru
terase, jardiniere, balcoane, suspensii florale, acoperişuri înflorite, compoziţii 
florale pentru grădini particulare, grădini sălbatice, alpine, ziduri înflorite, plante
perene, bazine de apă. 

7 
2. CLASIFICAREA PLANTELOR FLORICOLE 

Numărul foarte mare de genuri, specii şi soiuri, care fac obiectul disciplinei
de floricultură,  impune gruparea lor după anumite caracteristici comune. Această
clasificare a plantelor decorative  se poate face după sistematica botanică, după
origine, după locul şi tipul de cultură, după ciclul  biologic sau după însuşirile
decorative, modul de utilizare şi modul de înmulţire. 

1. Clasificarea botanică 
 Nomenclatura plantelor vasculare porneşte din 1753, data publicării primei
ediţii din "Species  plantarum" de Linné.  
Denumirea ştiinţifică a plantelor spontane şi cultivate este reglementată prin
Codul  Internaţional de Nomenclatură Botanică (ICBM) din 1961. Denumirea
varietăţilor agricole şi  horticole este reglementată prin “Codul Internaţional de
Nomenclatură al Plantelor Cultivate”  (ICNCP). 
Numele ştiinţific al unei plante se compune din două cuvinte, nomenclatura
binară introdusă  de Linné, din care primul cuvânt este numele genului, al doilea
numele speciei, urmate de numele  (în general prescurtat) al autorului, exemplu:
Lilium candidum L. sau Iris germanica L. Numele  autorului, în cazul de faţă L.,
provine de la Linné. 
Numele genului, un substantiv, are origini diverse, provine de obicei de la un
nume propriu  (Hosta – de la Host botanist şi medic din Austria) sau indică o
particularitate a genului (Gypsophila de la "gypsos" - gips şi "phyllos" - iubitor)
sau se referă la forma florii (Canna - ţeavă) şi frunzelor  (Gladiolus de la "gladus"-
sabie), la durata înfloririi (Ageratum - de la "a geras") etc. 
Numele speciei este un adjectiv care indică o calitate (B. semperflorens, C.
officinalis L.  candidum, V. tricolor etc), provine de la un nume propriu (T.
gesneriana de la botanistul Gesner)  sau indică ţara de origine (A. mexicanum, C.
japonica) etc.  
În nomenclatura botanică se completează, în unele cazuri, numele genului şi
speciei cu  varietatea, exemplu: Digitalis purpurea L. var. alba. În cazul
Hyacinthus orientalis L. var. albus  (Jord.)Back. (romanus Hort.), specia a fost
descrisă de Linné, iar varietatea descrisă de Jordan ca  specie proprie, a fost
încadrată de Backer în rândul varietăţilor. În practică această varietate se  întâlneşte
sub denumirea de Hyacinthus romanus, ca şi cum ar fi vorba de o specie propriu-
zisă, de  fapt este însă o varietate de Hyacinthus cu flori albe, mai mirositoare. 
Numeroase plante cultivate sunt hibrizi, obţinuţi din încrucişarea a două sau
mai multe specii  sau chiar genuri. 
În cazul în care între numele genului şi speciei apare semnul x, de exemplu
Chrysanthemum x  hortorum, acesta indică faptul că este vorba de hibrizi, iar
denumirea de hortorum arată că nu se  cunoaşte exact originea hibrizilor sau
Crocosomia x crocosomiifolia (Lem.ex Morren) N.E.Br. este un  hibrid între
Crocosomia aurea (Poppe ex Hook) Planch. şi Crocosomia pottsii (Baker)
N.E.Br. 
Majoritatea hibrizilor horticoli au mai puţin de 200 ani. 
Aceeaşi specie este descrisă uneori sub două nume diferite, în această situaţie
se reţine cel  mai vechi nume, chiar dacă cel nou este mai cunoscut: 
 Ipomoea purpurea = Pharbitis hispida; Helichrysum petiolare =Gnaphalium
lanatum sau  Osteospermum =Dimorphoteca. 
În practica agricolă sau horticolă după ICNP s-a introdus termenul de cultivar
(cv.) care  desemnează un ansamblu de plante cultivate care se disting printr-un
caracter (morfologic,  fiziologic, citologic etc.) semnificativ şi a căror înmulţire
generativă sau vegetativă menţine  caracterul semnificativ. Numele cultivarului sau
soiului este fie într-o limbă de circulaţie 
internaţională sau în latină, se scrie cu literă mare după denumirea speciei cu
menţiunea cv. sau se  pune între ghilimele, exemplu: Verbena hybrida "Quartz
Burgundy", Anemone coronaria L. “The  Bird” , Tagetes erecta L. "Hawai" sau
cv. Hawai. 
La rândul lor soiurile care la unele specii sunt în număr impresionant se
grupează după  anumite criterii cum ar fi: forma florilor (dalii-flori decorative, tip
cactus, pompon etc); culoare (alb,  roşu, roz etc); timpurietate (lalele - foarte
timpurii, timpurii, târzii) etc. 
Interes pentru floricultură dintre speciile cultivate, la Sistematica plantelor
prezintă  următoarele filumuri (încrengături): Bryophyta (muşchii) Pteridophyta
(ferigile) şi Spermatophyta  (plantele cu seminţe).  
Din Bryophyta cei mai utilizaţi în floricultură sunt muşchii de turbă
(Sphagnum) şi unele specii  terestre din genurile Polytrichum, Bryum etc 
Filumul Pteridophyta are reprezentanţi din mai multe familii botanice,
cultivaţi ca plante  decorative pentru frunze sau pentru punerea în valoare a florilor
tăiate: Lycopodiaceae,  Sellaginellaceae, Polypodiaceae. Cele mai multe specii fac
parte din familia Polypodiaceae, cu  genurile: Adiantum, Asplenium, Blechnum,
Nephrolepis, Platycerium, Polypodium, Pteris, Pellaea 
etc. 
Majoritatea plantelor decorative fac parte din filumul Spermatophyta cu
subfilumurile  Gimnospermae şi Angiospermae. 
Din Gimnospermae se folosesc ca plante decorative reprezentaţi din familia
Cycadaceae  (Cycas revoluta) şi Araucariaceae (Araucaria excelsa) iar dintre
Angiospermae familii din cele două  clase, Monocotiledonatae (familiile Palmae,
Araceae, Bromeliaceae, Liliaceae etc.) şi  Dicotyledonatae (Compositae,
Cactaceae, Begoniaceae, Gesneriaceae etc.). Acestea cuprind cea  mai mare parte
a plantelor decorative, care se cultivă în câmp sau în spaţii protejate. 
Numeroasele specii şi soiuri sunt descrise în cadrul Floriculturii speciale. 

2. Clasificarea după locul de origine 

Numărul foarte mare de genuri, specii şi soiuri care fac obiectul disciplinei de
floricultură,  provin din specii spontane luate în cultură de-a lungul timpului. Unele
plante, introduse mai recent  îşi păstrează caracterele speciilor iniţiale, majoritatea
sunt însă rezultatul activităţii de ameliorare,  desfăşurată de amatori sau
profesionişti, ori au apărut în cultură pe cale naturală, sub influenţa  unor condiţii
de mediu. 
După locul de origine plantele floricole pot fi grupate în: plante tropicale,
plante subtropicale  şi plante din regiunile temperate.  
A. Plante originare din zonele tropicale. Zonele tropicale se caracterizează
prin climat umed  şi cald, cu condiţii variabile de climă şi sol şi reprezintă sursa a
70% din plantele decorative de apartament. 
Principalele regiuni de vegetaţie sunt: 
a) pădurile permanent umede, cu temperatură medie de 25-30oC, precipitaţii
4000-5000 mm.  Au mai multe centre de origine printre care:  
- pădurile tropicale din America Centrală de unde provin: Achimenes,
Anthurium  scherzerianum, Fuchsia fulgens, Phylocactus, Rhipsallis, Begonia,
orhidee, palmieri etc; - pădurile umede din sudul Indiei de unde provin: Ficus
elastica, Musa , Phoenix roebelinii,  Colocasia, Sansevieria etc.; 
- pădurile din sud-estul Africii, unde îşi au originea specii de palmieri, ferigi,
Dracaena; - din partea nordică a Australiei provin Ficus australis, Platycerium
alcicorne, Cordyline stricta; - din partea estică a Americii de Sud (Brazilia) provin
specii de orhidee, Begonia rex şi B.  metalica, Cobaea, Clivia, Cocos weddeliana,
Tradescantia;

Șef.lucrări.dr. Mandă Manuela 2 

- din nordul şi nord-estul Americii de Sud îşi au originea: Peperomia,
Sanchezia, Philodendron etc. 
b) regiuni periodic uscate, au o vegetaţie întreruptă de o perioadă de repaus
care coincide cu  lipsa de precipitaţii. Centre de origine mai importante: 
- din sudul Africii, provin: Asparagus plumosus, Aloe, Dimorphoteca,
Gazania, Pelargonium,  Stapelia; 
- din estul Africii: Begonia socotrana, Impatiens sultanii, Streptocarpus,
Saintpaulia etc; - din zonele calde şi uscate ale Australiei provin Ammobium,
Helichrysum etc. c) zona de stepă şi pustiuri cuprinde ţinuturi cu o oarecare
umiditate, urmată de secetă,  
perioadă în care plantele rezistă prin bulbi, rizomi, tuberculi, etc., sau ţinuturi
aproape lipsite de  umiditate de unde provin cactuşii şi plantele suculente. 
B. Plantele originare din zonele subtropicale, au în cultură mulţi
reprezentanţi, ale căror  caracteristici sunt între cele ale plantelor originare din
zonele tropicale şi temperate. Centre de  origine mai importante sunt: 
 - din zona subtropicală nordică (sudul Europei, nordul Africii) îşi au originea:
Allysum,  Anemone coronaria, Campanula, Cyclamen etc; 
- din partea orientală (Turcia, Iran) îşi au originea Tulipa, Hyacinthus, Rosa,
Narcissus; - din zona subtropicală australă (sud-vestul Australiei) provin Mimosa
dealbata, Cycas,  Araucaria etc; 
- din sudul Africii provin speciile: Amaryllis, Gerbera, Freesia, Agapanthus,
Gladiolus, Clivia,  Zantedeschia, Strelitzia etc. 
C. Plante originare din zonele temperate, în care perioada de vegetaţie este
cuprinsă între 4- 7 luni. 
Este o zonă bogată în specii decorative, în funcţie de amplasare se împart în:
a) zona cu climat temperat continental, caracterizată prin precipitaţii reduse,
oscilaţii mari de  temperatură, perioadă de vegetaţie scurtă. Centre de origine sunt: 
- nordul Chinei şi Japoniei, de unde provin Astilbe, Chrysanthemum,
Callistephus, Lilium,  Paeonia etc; 
- Siberia, de unde provin Campanula, Papaver, Paeonia, Myosotis. 
b) zona cu climat temperat maritim, caracterizată prin oscilaţii mai mici de
temperatură,  umiditate ridicată. Dintre centrele de origine menţionăm California,
de unde îşi au originea specii  cum sunt: Clarkia, Eschscholtzia, Godetia. 

3. Clasificarea după durata ciclului biologic 

Acest criteriu de clasificare se referă la ciclul ontogenetic al plantelor, adică
durata de viață a  acestora, care reprezinta intervalul de timp necesar pentru
parcurgerea succesivă a tuturor fazelor  de vegetație, de la semanat până la
obţinerea de noi seminţe. Această clasificare este foarte  importantă, deoarece ne
ofera posibilitatea să cunoaştem durata vieţii lor, în vederea stabilirii  unor verigi
tehnologice specifice de cultivare. 
După durata ciclului biologic speciile floricole se grupează în: anuale, bienale
şi perene. a. Plantele anuale germinează, se dezvoltă, înfloresc, produc seminţe şi
dispar înr-un an, mai  precis într-un sezon, din primăvară în toamnă (4 luni până la
10 luni). 
Se deosebesc:  
- plante anuale tipice cum sunt: Callistephus chinensis, Delphinium ajacis,
Eschscholtzia californica,  Gypsophilla elegans, Papaver somniferum, Dianthus
chinensis etc, care prezintă aceleaşi  caracteristici ale ciclului biologic şi în zonele
de origine; acestea înfloresc spre sfarsitul primăverii şi  în prima parte a verii. 

Șef.lucrări.dr. Mandă Manuela 3 

 - plante cultivate ca anuale (netipice) cum sunt: Antirrhinum majus, Begonia
semperflorens, Dianthus  caryophyllus 'Chabaud', Nicotiana affinis, Petunia
hybrida, Salvia splendens, Tagetes patula, Tagetes  erecta etc, care în condiţiile
ţării noastre se comportă ca plante anuale dar sunt perene în zonele lor  de origine;
acestea înfloresc, toată vara până toamna târziu. 
In aceasta ultima categorie poate fi inclusa si grupa plantelor de mozaic, din
care fac parte: Alternanthera, Coleus, Cineraria, Gnaphalium, Iresine, Pyrethrum
etc. Acestea decorează prin  frunze, suportă tunsul şi se utilizeaza pentru decorul
spatiilor verzi in borduri, mozaicuri,  arabescuri.  
O altă categorie de plante anuale originare din ţinuturile calde, caracterizate
prin tulpini  înalte, flexibile, agăţătoare sau volubile (Ipomea,, Lathyrus etc) se
folosesc pentru decorarea  pergolelor, zidurilor, balcoanelor etc. 
Plantele anuale se înmulţesc în principal prin seminţe, iar infiinţarea culturilor
se face fie prin  semanat direct în camp, în perioada aprilie-mai, sau cel mai
adesea, prin producere de rasaduri în  spaţii încălzite. Prin semănat eşalonat sau
prin producerea de răsad perioada de înflorire plantelor  anuale se poate extinde. 
Plantele de mozaic cum sunt: Cineraria, Coleus, Begonia, Alternanthera şi
unele specii anuale  ca: Ageratum, Begonia, Verbena, Petunia se pot înmulţi şi
vegetativ, prin butaşi.  b. Plantele bienale sunt plante al căror ciclu vegetativ
complet, cuprinde doi ani succesivi,  ciclu care durează 8-12 luni. Ca şi plantele
anuale ele înfloresc şi fructifică o singură dată, dar  germinează şi se dezvoltă
parţial, până la faza de rozetă sau plantulă în primul an, înfloresc, produc  seminţe
şi mor în al doilea an. 
Dezvoltarea lor vegetativă se produce la temperaturi ridicate, în primul an,
inducţia florală se  produce la temperaturi scăzute, toamna şi iarna, iar inflorirea
are loc la temperaturi relativ ridicate. Plante bienale tipice sunt puţine:
Campanula medium, Cheiranthus cheiri, Digitalis purpurea,  Lunaria annua.
Alături de acestea sunt cultivate ca bienale unele plante perene ca: Althaea rosea, 
Bellis perenis, Myosotis alpestris, Viola wittrockiana sau unele specii anuale ca
Silene pendula.  Plantele floricole bienale se seamăna primăvara sau vara, în
pepiniere sau spații protejate si  se repica în august; înfiinţarea culturilor la plantele
bienale se face prin plantare de răsaduri în  toamna aceluiaşi an sau in primăvara
următoare. Inflorirea se produce în al doilea an, primăvara  sau vara.  
Deşi puţine la număr, au o deosebită importanta pentru decorul de primăvară
al spaţiilor  verzi, cand sortimentul de plante decorative este destul de restrans. 
c. Plantele perene (vivace) trăiesc mai mulţi ani in acelaşi loc, înfloresc şi
fructifică in fiecare  an. Anual trec printr-o perioada de repaus, determinată fie de
temperaturile scazute din timpul  iernii, fie de căldurile excesive din timpul verii.
Aceasta perioadă de repaus influenţează si chiar  condiţionează înflorirea. 
 În funcţie de organele vegetative, care le asigură perpetuarea de la un an la
altul (muguri,  rizomi, bulbi etc), plantele perene se împart în două grupe: plante
perene hemicriptofite (erbacee)  şi plante perene geofite (bulboase). 
Plantele perene hemicriptofite (erbacee) cum sunt: Aster, Chrysanthemum,
Gypsophila  paniculata, Gaillardia, Primula, Phlox, Lupinus etc, sunt rustice,
rezistă peste iarnă în câmp şi se  refac anual din mugurii de pe radacini sau de la
nivelul coletului.  
Acestea au perioada de repaus iarna, întreruperea vegetaţiei fiind cauzată de
frig şi excesul  de umezeală. Se înmulţesc prin butaşi, divizarea tufelor, drajoni,
marcotaj, altoire sau seminţe, iar culturile se înfiinţează primăvara sau toamna. 
Perioada de înflorire difera, în funcţie de specie: începe primăvara timpuriu în
martie-mai  pentru Primula, Alyssum, Aubrieta, se continuă în iunie-iulie la
Chrysanthemum leucanthemum,  Dicentra, Paeonia, iunie-septembrie la:
Gaillardia, Rudbeckia, Campanula, iar unele specii ca Aster  (A. novi belgii, A.
novae anglie), Chrysanthemum, înfloresc toamna tarziu în septembrie-octombrie. 
Șef.lucrări.dr. Mandă Manuela 4 
Plantele perene geofite (bulboase) prezintă în sol organe subterane
modificate care servesc  la înmulţirea vegetativă a acestora, având şi rolul de
stocare a substanţelor de rezervă necesare  creşterii şi înfloririi plantelor. În funcție
de structura morfologică, organele subterane tulpot fi: bulbi,  tuberobulbi,
tuberculi, rizomi şi rădăcini metamorfozate. La aceste specii părţile hypogee
perene  emit tulpini aeriene, erbacee, anuale. 
După rezistenţa la temperaturile scăzute din timpul iernii plantele perene
geofite cultivate în  câmp se împart în: 
- rustice - ale caror organe subterane (bulbi - Tulipa, Narcissus, Hyacinthus;
tuberobulbi – Crocus; rizomi – Iris; Convallaria etc), sunt rezistente la frig;
speciile perene geofite rustice parcurg  perioada de repaus vara, cauzată de
temperaturi ridicate şi secetă, iar plantarea formaţiunilor subterane îngroşate
(înfiinţarea culturii) se efectuează toamna. 
- semirustice - ale caror organe subterane (tuberobulbi – Gladiolus; rizomi –
Canna; rădăcini  tuberizate – Dahlia; rizomobulbi - Polyanthes) nu rezista peste
iarna; parcurg perioada de repaus  iarna, cauzata de temperaturile scazute şi
excesul de umiditate.  
Ciclul tehnologic la aceste specii presupune scoaterea organelor subterane din
teren în  fiecare toamnă, depozitarea peste iarna în spaţii închise (depozite,
magazii, sere reci) şi replantarea  în câmp primăvara. 
Plantele perene geofite rustice înfloresc primăvara devreme (Crocus, Tulipa,
Narcissus,  Hyacinthus), iar cele semirustice înfloresc vara (Polyanthes,
Gladiolus) chiar până toamna târziu  (Dahlia, Canna). 
 4. Clasificarea după locul de cultură pl 
Plantele decorative pot fi cultivate în câmp sau spaţii adăpostite. 
A. Specii cultivate în câmp  
Majoritatea sunt specii din zone temperate (anuale, bienale, perene)
şi subtropicale: • Anuale: Ageratum, Antirrhinum, Petunia, Salvia,
Tagetes etc; 
• Bienale: Viola, Bellis, Dianthus barbatus, Myosotis etc; 
• perene hemicriptofite, originare din zona temperată, cum sunt: Aster,
Chrysanthemum,  Hosta, Lilium, Narcissus, Paeonia etc; 
• perene geofite rustice, ale căror organe subterane rezistă iarna în teren
deschis: Allium,  Convallaria, Crocus, Hyacinthus, Iris, Lilium, Muscari,
Narcissus, Tulipa; 
• perene geofite semirustice, originare din zonele subtropicale (Canna, Dahlia,
Gladiolus) ale  caror organele subterane se scot din teren toamna şi se replantează
primăvara. • alte specii perene originare din zonele tropicale sau subtropicale cum
sunt: Hippeastrum,  Fuchsia, Nerium, Pelargonium, ferigi, cactee rustice, citrice
etc, care se pot scoate vara în spaţii  neadăpostite. 
În cadrul plantelor floricole cultivate in câmp, pot fi incluse şi unele grupe de
plante cu  destinaţie precisă cum sunt:  
- plantele cultivate pentru inflorescenţele persistente (anuale,
bienale, perene);  - plante de mozaic; 
- plante pentru suspensii florale; 
- plante grimpante (volubile şi agăţătoare) utilizate pentru pergole, ziduri,
garduri, chioşcuri  (anuale şi perene);  
- plante pentru stâncării (naturale sau artificiale);  
- plante pentru locuri cu apă care pot fi: plante acvatice emergente, natante,
flotante,  subemergente, amfibii;  
- plante gazonante (de obicei perene).

Șef.lucrări.dr. Mandă Manuela 5 

Speciile floricole cultivate în câmp au utilizări multiple: pentru diferite
amenajări din spaţiile  verzi, pentru decorul teraselor, balcoanelor, flori tăiate.  
B. Specii cultivate în spaţii adăpostite 
Se cultivă plante originare din regiunile tropicale sau subtropicale,
pretenţioase la căldură,  care în condiţiile țării noastre nu pot vegeta în câmp: 
• la solul serei specii care se valorifică ca flori tăiate (Gerbera, Strelitzia,
Zantedeschia etc.);  • plante la ghivece, care decorează prin flori sau frunze
(Fuchsia, Saintpaulia, Ficus,  Dracaena etc.) 
 În funcţie de cerințele faţă de temperatură ale speciilor
cultivate, deosebim: - specii cultivate în sere calde (orhidee,
ferigi, palmieri etc.); 
- specii cultivate în sere semicalde(Dianthus, Freesia,
Zantedeschia, Cyclamen); - specii cultivate în sere reci (Senecio,
Primula etc). 
În sere se pot cultiva şi specii anuale în vederea forţării şi obţinerii de flori
iarna, cum sunt  de exemplu: Antirrhinum, Matthiola, Lathyrus etc. Se practică şi
forţarea unor specii de “bulboase”:  Tulipa, Narcissus, Convallaria etc. sau a unor
specii originare din zonele temperate, care se cultivă  în mod obişnuit în câmp:
Hydrangea, Chrysanthemum, Rosa etc. 
De asemenea în seră se pot cultiva, în prima perioadă, unele specii anuale
pentru a avansa  înfloritul şi a asigura decorul spaţiilor verzi chiar la începutul
verii: Petunia, Salvia, Verbena,  Tagetes, Phlox etc. 

5. Clasificarea după însuşirile decorative 

Pentru clasificarea plantelor floricole dupa insuşirile decorative se iau in
considerare atat organele decorative (flori, frunze, fructe) cat si portul plantei
(erect, pendent, grimpant). A. După organele decorative se împart în: 
a. Plante decorative prin flori 
Plante decorative prin flori cultivate în câmp:  
- anuale: Cosmos, Callistephus, Antirrhinum, Tagetes, Zinnia etc; 
- bienale: Bellis, Myosotis, Digitalis, Dianthus barbatus, Viola etc; 
- perene hemicriptofite: Chrysanthemum, Coreopsis, Gaillardia, Geum,
Lupinus, Phlox,  Primula, Rudbeckia etc; 
- perene geofite: Allium, Crocus,Convallaria, Dahlia, Gladiolus, Iris,
Muscari, Narcissus, Tulipa,  etc. 
Plante decorative prin flori cultivate în spaţii protejate: 
- la solul serei pentru flori tăiate: Anthurium, Dianthus, Freesia, Gerbera,
Strelitzia, Eustoma,  Spathiphyllum etc.  
- la ghivece şi decorează prin flori: Azalea, Calceolaria, Cyclamen, Primula,
Saintpaulia,  Streptocarpus, Sinningia etc. 
b. Plantele decorative prin frunze sunt numeroase, iar efectul ornamental
este dat de  mărimea, forma, poziţia şi la unele specii, de coloritul frunzelor. 
Dintre plantele cultivate în câmp decorează prin frunze: Hosta, plantele de
mozaic:  Alternanthera, Iresine, Coleus, Cineraria maritima etc.  
În spaţii protejate se cultiva în recipiente plante decorative prin frunze ca:
Aucuba, Ficus,  Monstera, Dracaena, Codiaeum, Cordyline, Dieffenbachia,
Maranta, Hypoestes, palmieri etc) sau la  solul serei, pentru valorificare ca frunze
tăiate (Aspidistra, ferigi etc). 
c. Plante decorative prin fructe sunt mai puține la număr: Lunaria biennis
(decoreaza prin  silicve albe-sidefii), Solanum capsicastrum (bace), Asparagus
sprengeri (bacele roşii), A. plumosus (bace de culoare violetă), Clivia (fructe de
culoare portocalie), Nertera, Ardisia etc. 

Șef.lucrări.dr. Mandă Manuela 6 

B. După modul de creştere şi ramificare al tulpinilor se grupează în: plante
cu port erect,  plante cu tulpini târâtoare, plante cu tulpini agăţătoare. 
Plante cu port erect acestea pot fi unitulpinale sau ramificate. Dintre
speciile unitulpinale  amintim Gladiolus, Polyanthes, sau dintre plantele de seră,
palmierii. Ramificarea poate fi sub  forma unor tufe globuloase, cilindrice sau
piramidale (Camellia – arbust piramidal).  Plante cu tulpini târâtoare sau
pendente. 
Tulpinile târâtoare se întind la suprafaţa solului şi se întâlnesc la unele
specii cum sunt:  Alyssum, Portulaca, Verbena.  
Tot în această categorie intră şi aşa numitele plante gazonante care se
înmulţesc în mod  natural prin marcotaj şi formează un covor cum sunt: Aubrieta,
Cerastium, Dianthus etc. Tulpinile  pendente se întâlnesc la specii cultivate în vase
suspendate, în spaţii adăpostite cum sunt:  Tradescantia, Clorophytum, Columnea,
Pothos, Pelargonium etc. În ultima vreme s-au creat soiuri  pendente, special
pentru vase suspendate la unele specii cum sunt: Petunia "Surfinia", Antirrhinum, 
Lobelia, Verbena. 
Plante cu tulpini agăţătoare sau urcătoare care cu ajutorul cârceilor,
rădăcinilor adventive  sau prin fenomenul de mutaţiune rotatorie se prind cu
uşurinţă de suporţi: Dolichos, Ipomoea,  Philodendron, Lathyrus, Cobaea,
Gloriosa (în seră - cu tulpini agăţătoare) etc. 

6. Clasificarea după modul de utilizare  

Plantele decorative au utilizări multiple, una din ultimele clasificări le
împarte în:  Plante pentru decorul spatiilor interioare (apartamente, holuri,
instituţii, firme etc.) se  utilizează ca flori tăiate sau ca plante cultivate în
recipiente, decorative prin flori, fructe şi frunze: a) Plante cultivate pentru flori şi
frunze tăiate, destinate confecţionării de buchete,  aranjamente florale, precum și
lucrări de legătorie (coşuri cu flori,ghirlande, etc.).   - flori taiate: Freesia,
Gerbera, Dianthus, Rosa, Gladiolus, Dahlia, Tulipa, Chrysanthemum, 
Polyanthes; 
  - frunze taiate: Aspidistra, palmieri, ferigi. 
b) Plante cultivate în ghivece (containere) 
 - decorative prin flori: Azaleea, Begonia,Cyclamen, Primula, Calceolaria,
Hippeastrum,  Agapanthus; 
 - decorative prin frunze: Aucuba, Sanchezia, Codiaeum, ferigi, palmieri; 
 - decorative prin fructe: Nertera, Ardisia, Clivia, Asparagus. 

Plante pentru decorul spatiilor exterioare sunt dispuse în parcuri, grădini,

amenajări  urbane şi gradini familiale. Sunt plante cu caractere estetice şi biologice
foarte diferite: anuale,  bienale și perene hemicriptofite şi geofite.  
a) în sol: se utilizeaza pentru realizarea unor compoziţii florale prin combinarea
diferitelor  elemente de decor: ronduri, borduri, mozaicuri, platbande, grupuri
de plante, în gradini  alpine, stâncării, ziduri înflorite, etc 
- ronduri, rabate, borduri, platbande: Ageratum, Salvia, Tagetes, Dianthus,
Myosotis, Viola,  Bellis, Aster, Phlox; 
- exemplare izolate sau grupuri pe peluze: Gypsophilla, Althaea, Hydrangea,
Helianthus,  Zinnia, Digitalis; 
- mozaicuri sau arabescuri: Alternanthera, Cineraria maritima, Gnaphalium,
Echeveria, Coleus; - alpinării (stâncării): Cerastium, Allysum, Primula,
Portulaca etc; 
- decorarea zidurilor, pergolelor: Ipomoea, Cobaea, Lathyrus, Humulus; 
- decorarea bazinelor, lacurilor: Iris pseudocorus, Calla palustris,
Sagittaria, Nymphaea. b) în afara solului: vase decorative, suspensii
florale;

Șef.lucrări.dr. Mandă Manuela 7 

Pentru suprafetele pavate, betonate sau asfaltate, unde nu se poate realiza un
spaţiu verde  în sol, atît vasele decorative, cât si suspensiile florale se pot folosi cu
succes în realizarea unei zone  verzi.  
În vase decorative se poate realiza: 
- un decor de primăvară, utilizând specii bienale și perene geofite rustice  
- un decor de vara cu plante anuale, dintr-o singură specie Petunia,
Pelargonium, Tagetes  etc., sau combinaţii de 2-3 specii plasându-se în centru
speciile cu creştere erectă şi pe margini  speciile pendente.  
Suspensiile florale reprezintă un mod de a îmbunătăţi aspectul căilor de
circulaţie, a faţadei  clădirilor sau de a sublinia zonele centrale ale oraşelor (pieţe
sau instituţii).  
 În ultimii ani gama plantelor decorative folosite în suspensiile florale s-a
îmbogăţit cu  numeroase genuri, specii şi soiuri care se remarcă prin forma,
culoarea florilor şi frunzelor, portul  mai mult sau mai puţin pendent. 
Specii decorative prin flori: Pelargonium peltatum, Pelargonium x
hederefolium  (Pelargonium "Lierre"), Petunia grandiflora tipurile "cascadă",
petuniile pendente grupa "Surfinia" cu tulpini lungi, suple şi înflorire continuă,
soiul "Million Bells" o petunie cu flori mici; alte specii  mult utilizate sunt: Lobelia
pendentă, Verbena pendentă cu soiurile "Tapiens" şi "Temari", Begonia 
tuberhybrida pendentă etc. 
Succesul de care s-au bucurat suspensiile florale au determinat amelioratorii
să se ocupe de  obţinerea de soiuri pendente şi la alte specii: Antirrhinum, Fuchsia
pendentă, Bacopa, etc. Specii decorative prin frunze sunt şi ele din ce în ce mai
folosite fie singure fie în asociaţie cu  cele cu flori: Helichrysum petiolare, Mentha
suaveolens, Plectranthus celeoides etc. Plante de balcoane şi terase care
constituie o categorie intermediară, în care sunt folosite  atât plante de exterior cât
şi de interior. 
Cu ajutorul plantelor decorative aceste spaţii, care reprezintă o prelungire a
spaţiului de  locuit, se pot transforma în grădini veritabile care poate avea
personalitate, armonie şi unitate. Se pot folosi plante foarte diverse, cultivate în
câmp (Cobaea, Dianthus, Begonia  semperflorens, Ipomea, Pelargonium,
Verbena, Thunbergia, etc), sau în spaţii protejate (Cordyline,  Dracaena, Aucuba,
Tradescantia palmierii: Phoenix, Chamaerops, Washingtonia). Ele pot fi plante 
cu creștere erectă, pendentă sau grimpantă, plante erbacee (anuale, bienale,
perene), legume,  ierburi aromate, arbuşti sau chiar pomi fructiferI

Din punct de vedere funcţional organele plantelor se împart în: organe

vegetative (rădăcina, tulpina, frunza) şi  organe de reproducere (floarea, fructul,
sămânţa). 
3.1.Organe vegetative Plantele decorative fac parte din eucariotele
cormofite al căror corp este alcătuit din trei  organe vegetative: rădăcina, tulpina,
frunza. 
3.1.1.Rădăcina. Îndeplineşte două funcţii principale de fixare a plantelor în
sol şi absorbţie a apei şi sărurilor  minerale, dar are şi alte funcţii secundare:
depozitare de substanţe de rezervă, regenerare, înmulţire. După origine şi funcţii
rădăcinile sunt: normale, adventive şi metamorfozate. 
A. Rădăcinile normale se dezvoltă din radicula embrionului şi îndeplinesc
cele două funcţii principale. După  raportul de mărime dintre rădăcina principală şi
radicele se deosebesc trei tipuri: pivotante, fasciculate, şi rămuroase.  Dimensiunile
rădăcinilor, modul de ramificare, adâncimea la care pătrund diferă cu specia şi cu o
serie de factori: tipul de  sol, aprovizionarea cu apă şi substanţe nutritive etc. 
B. Rădăcinile adventive se formează pe tulpini, ramuri sau frunze. Ele se
pot forma pe tulpinile aeriene sau  subterane. La Orchidaceae embrionul nu posedă
radicula şi ca urmare rădăcinile se formează din tulpină. La Tradescantia,  la ferigi,
în condiţiile favorabile de umiditate rădăcinile se formează de pe tulpinile aeriene,
în unele cazuri chiar pe ramuri  cum este cazul la Ficus religiosa. Pe tulpinile
aeriene rădăcinile adventive se formează câte una la fiecare frunză, cum este  la
Philodendron sau mai multe la fiecare nod la Tradescantia. Mediul în care trăiesc
unele tulpini subterane (rizomi, bulbi,  tuberobulbi) favorizează de asemenea
formarea de rădăcini adventive. 
C. Rădăcinile metamorfozate şi-au modificat forma şi structura conform
noilor funcţii, ele se pot metamorfoza din  rădăcinile normale embrionare sau
adventive. Principalele forme de rădăcini metamorfozate sunt:  - Rădăcini
contractile, au însuşirea de a se contracta, de a se scurta, uneori până la jumătatea
lor şi servesc fie  la adâncirea în sol sau la o mai bună fixare a bulbilor şi rizomilor
(Crocus, Iris sp., Colchicum sp., Scilla bifolia, Freesia,  Lilium martagon) fie la o
mai bună etalare a rozetei de frunze bazale, la suprafaţa solului. 
- Rădăcini subterane fixatoare sau rădăcini de ancorare. Sunt rădăcini
adventive cu care unele plante (Hedera  helix etc.) se fixează de suportul pe care se
ridică continuu. La Vanilla planifolia, singura orhidee cu fructe comestibile, 
rădăcinile adventive supraterane se comportă ca nişte cârcei, la o altă orhidee
Phalaenopsis schillleriana, rădăcinile au  forma unor benzi care concresc cu
scoarţa arborilor suport. 
-Rădăcinile proptitoare sunt rădăcini adventive care se formează pe
ramurile de Ficus religiosa, Ficus  bengalensis. Ajungând la sol ele se îngroaşă şi
ramifică, formând un sistem de susţinere foarte puternic. - Rădăcinile
înmagazinatoare de apă, constituie o particularitate la Orhidaceae, Araceae,
Bromeliaceae, epifite  din pădurile tropicale. Ele absorb şi acumulează apa din
vaporii de apă din atmosferă prin intermediul unui ţesut de  consistenţă spongioasă,
numit "velamen radicum"; 
- Rădăcinile asimilatoare, sunt o adaptare rară întâlnită la unele orhidee din
Jawa, la care rădăcinile foliacee  conţin cloroplaste şi îndeplinesc funcţia de
fotosinteză. Ele nu au stomate, schimburile de gaze se fac la nivelul unor 
1 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
pneumatopode de tip special, lenticele caracteristice care asigură schimbul de
gaze. Ele se întâlnesc şi la unele plante acvatice şi îndeplinesc atât funcţia de
fixare şi absorbţie, cât şi pe cea de similaţie. 
- Rădăcinile cu pneumatofori, se întâlnesc la plante din regiuni
mlăştinoase, la care de pe rădăcini se ridică nişte  radicele cu geotropism negativ –
pneumatofori. Aceştia au rolul de a înmagazina şi conduce aerul la rădăcinile din
sol,  împiedicând asfixia acestora. 
- Rădăcinile simbionte. Între rădăcinile multor plante superioare şi unele
bacterii sau ciuperci, se stabilesc  simbioze de care profită ambii parteneri. Este
cazul rădăcinilor la Leguminosae (Lupinus, Pisum sp.) la care se formează 
nodozităţi determinate de bacteriile fixatoare de azot din genul Rhizobium. O altă
categorie sunt plantele micorizice,  caracteristice la Orhidaceae, Ericaceae, la care
micorioza este obligatorie şi condiţionează dezvoltarea plantelor, la acestea 
deoarece lipsesc perişorii absorbanţi. Ciuperca furnizează plantei apa, sărurile
naturale şi primeşte hidraţi de carbon. 
- Rădăcinile tuberizate. Funcţia lor principală este depozitarea unor
substanţe de rezervă (amidon, inulină, etc) şi  se întâlnesc la unele plante bienale
sau perene din zona temperată. La Dahlia variabilis se tuberizează rădăcinile
adventive  în care se depozitează inulină. La unele specii de orhidee terestre
(Orchis sp.) tuberculii provin din mai multe rădăcini  tuberizate concrescute într-un
tubercul digitat. 
- Rădăcinile cu muguri sau rădăcinile drajonante. Rădăcinile în general nu
au muguri, sunt şi excepţii, la care  lăstarii proveniţi din mugurii de pe rădăcini se
numesc drajoni. Aceste specii (Aralia, Rosa, Dicentra) se pot înmulţi cu  uşurinţă
pe această cale. 
Plantele lipsite de rădăcini, sunt o adaptare la mediu a unor specii acvatice,
care absorb apa prin întreaga  suprafaţă: Ceratophyllum sp., Salvinia. La unele
orhidee absorbţia este realizată prin rizomi, iar la Tillandsia, o  bromeliaceae
tropicală, apa este absorbită prin tulpină. 
3.1.2. Tulpina îndeplineşte funcţiile de susţinere a organelor de asimilaţie
şi reproducere şi de conducere a  materiilor nutritive în sens ascendent şi
descendent. În cazuri speciale contribuie la nutriţia plantei, înmagazinarea apei şi
a  materiilor de rezervă. 
Pe tulpină, locul puţin umflat, unde se prinde frunza se numeşte nod, iar
porţiunea de tulpină dintre două noduri,  internod. 
Tulpina se termină cu un ansamblu, de vârf vegetativ, primordii foliare, şi
frunzuliţe protectoare (catafile), denumit  mugure terminal. Pe tulpină se găsesc
frunze complet dezvoltate şi muguri laterali care pot fi: axilari şi adventivi.
Mugurii axilari se află la subsoara frunzelor şi prin dezvoltare dau naştere la
ramuri. În afară de muguri axilari,  mai sunt şi muguri adventivi care se dezvoltă
independent de frunze, în locuri nedeterminate. Mugurii adventivi se pot forma  şi
pe rădăcini, cum am văzut la Aralia, dar şi pe frunze cum este cazul la Begonia, la
unele ferigi sau plante suculente - Bryophyllum. 
Practic pentru plantele ornamentale, mugurii prezintă mare importanţă,
deoarece prin tăierea unei tulpini sau  ramuri cu muguri creşterea se opreşte, hrana
se repartizează ramurilor laterale sau mugurilor axilari, scopul urmărit este 
obţinerea de plante cu aspect de tufă sau cu o formă determinată, grăbirea înfloririi.
Ramificarea tulpinii interesează pentru  aspectul general al plantelor decorative.
Acestea pot fi neramificate (Tulipa, palmieri) sau cu diferite grade de ramificare,
cu  ramuri principale care se termină cu flori (Muscari, Primula), cu ramuri
secundare care se termină cu flori (Veronica) etc.  Această succesiune
caracterizează înfăţişarea sau habitusul plantelor. 
Tulpinile după mediul în care trăiesc se împart în: aeriene (supraterane),
subterane şi acvatice.
2 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
A. Tulpinile aeriene (supraterane) sunt cele mai răspândite, la plantele
decorative se întâlnesc aproape toate  tipurile. Tulpinile aeriene pot fi normale şi
metamorfozate.  
a. Tulpini aeriene normale, pot fi: nearticulate şi articulate. 
Tulpinile nearticulate (care nu au noduri şi internoduri) sunt: 
- caudexul – tulpină scurtă, cărnoasă, nearticulată, plurienală se termină cu o axă
floriferă articulată, exemplu: Agave,  Sempervivum; 
- stipul – tulpină de forma unei coloane, plurienală care în vârf are un mugure din
care se dezvoltă un buchet de frunze,  exemplu: palmieri, ferigi arborescente,
Cycas. 
Tulpinile articulate, caracterizate prin internoduri şi noduri sunt: 
- culmul sau paiul, caracteristic gramineelor decorative; 
- calamusul spre deosebire de primul este plin de măduvă spongioasă şi noduri
proeminente, exemplu: Cyperus; - caulis - majoritatea tulpinilor verzi, puţin
lignificate, caracteristic pentru plantele anuale sau bisanuale (Compositae, 
Labiatae, Umbelliferae). 
- scapul – prezintă un singur internod lung, complet lipsit de frunze, este de
multe ori continuarea unei tulpini subterane  de exemplu: Tulipa, Primula
officinalis etc. 
 Tulpinile supraterane mai pot fi clasificate după: 
• după consistenţă: ierboase, cărnoase, lemnoase; 
• după formă: cilindrice, comprimate, prismatice etc; 
• după orientare pot fi: ortotrope sau plagiotrope. 
Tulpinile ortotrope pot fi: drepte (la majoritatea plantelor) sau urcătoare.
Cele urcătoare pot fi volubile  (Convolvulus, Ipomoea) sau agăţătoare, care se
agaţă cu ajutorul unor organe specializate transformate în cârcei Vanilla, ventuze la
Hedera etc. 
Tulpinile plagiotrope, au stereomul puţin dezvoltat, care nu le permite să
stea drepte şi sunt culcate la pământ:  Veronica, Tradescantia, Ranunculus etc. 
b. Tulpinile aeriene metamorfozate prin adaptarea la condiţiilor de mediu,
îndeplinesc funcţiuni noi, în timp ce  funcţiile primare pot deveni secundare. Pot fi
asimilatoare, cu funcţie de depozitare, agăţătoare, care se agaţă de diferite 
suporturi (ziduri, garduri), la alte plante chiar cu ajutorul unor organe specializate
(cârcei, ventuze).  - Tulpinile aeriene asimilatoare. Se întâlnesc la plantele
suculente la care sistemul foliar este mai mult sau mai puţin redus,  funcţia
asimilatoare este îndeplinită de tulpină. La aceste plante ţesuturile parenchimatice
sunt bogate în apă şi substanţe  mucilaginoase, în timp ce ţesuturile superficiale
sunt bogate în cloroplaste. Frunzele sunt în general solziforme sau  transformate în
ţepi: Cactaceae, Euphorbiaceae, Asclepiadaceae etc.  
Un tip mai rar de tulpină asimilatoare cladodiile sunt ramuri sau tulpini cu
creştere nedeterminată, puternic turtite,  care au preluat funcţia asimilatoare a
frunzei, exemplu: Asparagus. Filocladiile sunt ramuri foliiforme, asimilatoare, cu 
creştere determinată (Ruscus aculeatus). 
- Tulpini aeriene tuberizate, la unele specii depozitarea substanţelor de
rezervă se face în tulpină. La  Orchidaceae (Coelogyne, Cymbidium, Dendrobium,
Odontoglossum etc.) tuberizarea se produce asupra unuia sau mai  multor
internoduri de la baza tulpinii. În tulpina unor palmieri se adună cantităţi
considerabile de substanţe de rezervă.

3 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
La alte specii mugurii axilari se transformă în tuberule sau bulbile, care se
detaşează de planta mamă, cad pe  pământ şi se înrădăcinează, exemplu: Lilium
tigrinum. 
- Tulpini cu ramificaţii transformate în spini, cu rol de apărare la
Asparagus, Cleome, Rosa. 
 B. Tulpini subterane. Sunt caracteristice unor plante ierboase perene, sunt
asemănătoare cu rădăcinile. Ele se  întâlnesc la plantele decorative “bulboase” şi
sunt: rizomii, tuberculii, tuberobulbii şi bulbii.  
Rizomii sunt tulpini subterane geofite, cărnoase, în care se depozitează
substanţe de rezervă şi sunt formate din  internoduri scurte (microblaste) sau lungi
(macroblaste). De la nivelul nodurilor se diferenţiază rădăcini adventive şi muguri 
laterali (axilari) la subsuoara unor frunze rudimentare numite scvame (solzi). Din
muguri se dezvoltă tulpini supraterane  care poartă frunze şi flori.  
Tulpinile florifere se formează din mugurii axilari, iar rizomul creşte în
lungime prin mugurele terminal (Convalaria  majalis) sau se formează din
mugurele terminal (Iris sp.) şi ca urmare în fiecare an vârful rizomului iese la
suprafaţa solului,  iar creşterea în lungime se realizează prin ramificaţiile provenite
din mugurii axilari. 
După direcţia de creştere rizomii pot fi: ortotropi (Primula sp.) sau
plagiotropi, aceştia pot fi drepţi (Anemone  nemorosa), orizontali (Iris sp.) sau
oblici (Convalaria majalis). 
Stolonii subterani sunt ramificaţii ale rizomilor cu internoduri lungi şi
noduri puţin umflate, în dreptul nodurilor se  formează rădăcini adventive. Ei
servesc la înmulţirea şi îndepărtarea plantelor noi de planta mamă (Convallaria
majalis). Tuberculii. Sunt microblaste groase, bogate în substanţe de rezervă, la
care frunzele sunt reduse la solzi mai  mult sau mai puţin evidenţi. La Cyclamen
tuberculul provine din tuberizarea hipocotilului subteran, dar poate proveni şi din 
tuberizarea unei părţi dintr-o ramură subterană (stolon), a vîrfului sau mugurilor
axilari. 
Tuberobulbul este un tubercul învelit în frunze uscate (fig.3.3). Din aceste
organe iau naştere tulpini florifere, iar  mai târziu un nou tuberobulb. Acesta se
poate forma la subsuoara unei frunze (Colchichum sp.) sau la vârful
tuberobulbului  mamă (Crocus sp., Corydalis). La Gladiolus şi Freesia la nivelul
tuberobulbului se diferenţiază rădăcini adventive  contractile. 
Bulbii sunt microblaste cu frunze cărnoase în care se adună materiile
nutritive de rezervă şi apă. Este alcătuit din  disc (tulpina subterană puternic
metamorfozată) pe care sunt inserate frunzele, mugurii şi rădăcinile adventive.
Unul din  muguri, cel central se numeşte terminal, ceilalţi sunt axilari (de
înlocuire). În secţiune longitudinală se observă axa sau  inima bulbului şi frunzele
interne cărnoase, frunzele externe sunt uscate şi au rol de apărare. Tulpina floriferă
se poate  forma din mugurele terminal, iar cei axilari formează bulbi de înlocuire
(Tulipa gesneriana) sau tulpina floriferă se dezvoltă  dintr-un mugure axilar, iar
mugurele terminal formează bulbul de înlocuire (Narcissus sp., Galanthus
nivalis). 
 Numeroase specii decorative au bulbi şi apariţia familiilor: Liliaceae,
Iridaceae şi Amaryllidaceae. După alcătuire  bulbii sunt: tunicaţi şi scvamoşi. 
Bulbii tunicaţi sunt caracterizaţi prin frunze mari care se acoperă unele pe
altele complet. Tunicile externe sunt  uscate, membranoase (catafile), cele interne
groase, cu substanţe de rezervă (zaharuri). Axa bulbului se termină cu o 
inflorescenţă, în timpul vegetaţiei frunzele cărnoase sunt epuizate, în timp ce un
mugure axilar se dezvoltă şi formează un  bulb de înlocuire (Allium sp.,
Hyacinthus orientalis, Tulipa gesneriana, Scilla bifolia, Muscari sp. etc.). 
Bulbii scvamoşi sau solzoşi sunt alcătuiţi din frunze mai mici, care se
acoperă incomplet unele pe altele ca nişte  solzi, ele sunt cărnoase, cu substanţe de
rezervă. Se întâlnesc la Lilium candidum, Lilium martagon etc.

4 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 

C. Tulpinile
acvatice sunt întâlnite la plantele acvatice şi pot fi submerse, natante şi amfibice.
Majoritatea sunt  perene, particularitatea acestor specii este prezenţa în tulpini a
unui ţesut cortical străbătut de canale sau lacune  aerifere.(Nymphea, Nuphar) 
Tulpini reduse se întâlnesc la plantele parazite la care toate organele
vegetative sunt mai mult sau mai puţin  reduse. Astfel de tulpini reduse se întâlnesc
la cea mai mare floare cunoscută Rafflesia arnoldii din Sumatra. 3.1.3. Frunza.
Funcţiile principale ale frunzei sunt: fotosinteza, transpiraţia şi respiraţia, unele
frunze  (metamorfozate) s-au adaptat şi la alte funcţii: protecţie, absorbţie,
înmagazinare de apă şi substanţe de rezervă etc. Sub raport ontogenetic şi
funcţional tipurile de frunze sunt: 
a) cotiledonale - primele frunze care iau naştere în viaţa plantei, lipsesc la
plantele parazite, la Orhidee; b) catafile - de obicei servesc ca organe de apărare,
mai rar de depozitare, la muguri şi tulpini subterane (rizomi,  bulbi, stoloni etc.).
Catafilele pot fi caduce la muguri şi persistente la organele subterane. 
c) nomofile - frunze tipice sau normale, care îndeplinesc funcţiile
principale, ele prezintă elementul decorativ  principal la plantele de mozaic şi
plantele de apartament decorative prin frunze. 
d) hipsofile - sunt ultimele organe foliare formate pe tulpină şi reprezintă
mai ales organe de protecţie pentru  floare şi inflorescenţă. În această categorie
intră bracteele în axila cărora se formează flori sau inflorescenţe, elementele
involucrului şi involucelului (Umbeliferae, Compositae), spata care înveleşte
inflorescenţa unor specii (Araceae), bracteea care însoţeşte floarea (Galanthus
nivalis, Leucojum sp., Iris sp. etc). 
Pentru unele specii decorative bracteele reprezintă un element decorativ
important, de exemplu la unele genuri  din fam. Acanthaceae, bracteele sunt
colorate (galben la Pachystachys, maron roşcat la Jacobinia, galben portocaliu la 
Beloperone) şi rămân decorative şi după căderea florilor care au de obicei altă
culoare (alb, roz). Tot bractee sunt frunzele  colorate în roşu, galben, alb care
protejează inflorescenţa (ciaţiu) la Euphorbia pulcherrima şi care constituie
elementul  decorativ principal. 
Spata este o bractee mai mare care protejează inflorescenţa şi poate fi
elementul decorativ principal prin formă,  mărime şi mai ales culoare, poate fi albă
(Zantedeschia, Spatiphyllum), roşie, galbenă, roz, chiar verde (Anthurium).

5 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
A. Frunze normale. La o frunză deosebim: limbul sau lamina, peţiolul sau
codiţa şi baza frunzei. Frunza este  simplă când peţiolul poartă un limb care poate
fi întreg sau cu marginea mai slab sau mai întreg divizată. Frunza este  compusă
când limbul este divizat în părţi distincte numite foliole, inserate pe o axă comună
numită rahis şi pot fi  penatisectate (Phoenix) sau palmatisectate (Washingtonia). 
Frunza reprezintă un element decorativ important prin formă, mărime,
consistenţă, culoare, etc., şi reprezintă o  mare diversitate. Forma frunzei, foarte
variată, derivă din trei forme fundamentale: circulară, eliptică şi ovală. Foarte
diferite  pot fi forma bazei limbului (rotundă, sagitată, hastată, reniformă,
asimetrică etc) şi a vârfului limbului (acut, acuminat,  rotund, obtuz, mucronat
etc.) 
Marginea limbului poate fi întreagă sau cu inciziuni mici (dinţată, serată,
crenată, sinuată) sau mari (penată şi  palmată). 
Suprafaţa limbului poate fi: netedă, glaucă, lucitoare, glabră, păroasă,
scabră (aspră). 
Consistenţa limbului poate fi: ierbacee, pieloasă, membranoasă sau
cărnoasă. 
Culoarea frunzelor poate fi: concoloră (cele două feţe de aceeaşi culoare),
discoloră (cele două feţe au culori  diferite), sau frunzele pot fi maculate, variegate,
striate, zonate, cu una sau două culori sau chiar o policromie de culori 
(Codiaeum). 
La unele specii decorative prin frunze se întâlnesc şi diferite nuanţe de
verde, roşu, galben, argintiu, în special la  plantele de mozaic sau decorative prin
frunze. După culoarea limbului toate frunzele de altă culoare decât cea verde sunt 
colorate. Frunzele de culoare verde pot avea diferite nuanţe de verde (glauce,
olivacee, etc), cele colorate în roşu pot avea  nuanţe purpurii, rubescente, etc., cele
colorate în galben pot fi de nuanţe: flave, aurii, lutescente etc. 
Peţiolul sau codiţa susţine şi leagă limbul de tulpină, poate avea diferite
forme: cilindric, comprimat, dilatat etc.  De obicei este prins la baza limbului, mai
rar prins pe faţa inferioară a lui, aproape la mijloc în cazul în care frunza este
peltată (Tropaeolum). 
Dimensiunile frunzelor diferă de la o specie la alta, după nivelul la care se
inseră pe tulpină în funcţie de condiţiile  de mediu, lumina fiind factorul principal
care condiţionează dimensiunea frunzelor. Dintre specii frunzele cele mai mari se 
întâlnesc la palmieri, Monstera, Colocasia, cele mai mici la Tradescantia,
Peperomia etc. 
Dispoziţia frunzelor pe tulpină, care este şi un element decorativ poate fi:
alternă (la fiecare nod o frunză),  verticilată (la fiecare nod trei sau mai multe
frunze) sau opusă, Hydrangea (la acelaşi nod se inseră două frunze). În general
poziţia frunzelor pe tulpină este o însuşire constantă, dar se întâlnesc şi variaţii
privind mărimea, forma  şi dispoziţia frunzelor. Cele mai importante sunt: 
- anisofilia – existenţa frunzelor de mărimi şi forme diferite pe diversele
părţi ale unei ramuri, la acelaşi nivel; - mozaic foliar - frunze de mărimi diferite
intercalate şi dispuse în acelaşi plan, asfel încât nu se umbresc  reciproc; 
- heterofilia sau polimorfism foliar – frunze de forme diferite se găsesc
aşezate la nivele diferite. B. Frunze metamorfozate. Frunzele care s-au adaptat la
alte funcţii decât cele principale (fotosinteza, respiraţia,  transpiraţia) se numesc
metamorfozate. În raport cu funcţia principală care o îndeplinesc se grupează în: a)
Frunzele cu rol protector. Sunt cele transformate total sau parţial în spini, cum se
întâlnesc la cactuşi

6 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
b) Frunzele cu rol de agăţare. Sunt transformate în cârcei, cu proprietatea
de a se înfăşura în jurul unui suport  pentru a susţine planta. Transformarea totală
sau parţială a frunzelor în cârcei se întâlneşte la: Lathyrus, Pisum, Clematis, 
Gloriosa superba. 
c) Frunzele cu rol nutritiv special. Au rol în fotosinteză, depozitarea de
substanţe nutritive etc. 
- filodii - frunze cu limb redus, la care peţiolul îndeplineşte funcţia de
fotosinteză (Bryophyllum, Acacia); - rizofile - frunze transformate în organe de
absorbţie, se întâlnesc la plantele acvatice (Salvinia); - frunze transformate în urne
sau nişe - în care se acumulează humus şi apa de transpiraţie (Platycerium 
grande); 
- frunze cu rol de depozitare - frunzele se îngroaşă mult în urma
depozitării substanţelor nutritive: Aloe, Agave. - frunzele plantelor
carnivore sunt adaptate pentru prins şi digerat insecte (Drosera sp.). 

3.2 Organe de reproducere 

3.2.1 Floarea. Reprezintă cea mai avansată specializare a organelor de
reproducere şi din punct de vedere al  floriculturii elementul decorativ principal. 
O floare este solitară în cazul în care o tulpină sau o ramură se termină cu o
singură floare (Tulipa, Anemone,  Galanthus etc.) sau este situată câte una la
subsuoara frunzelor de pe o tulpină floriferă, când se numeşte axilară (Vinca 
minor, Viola etc.). 
Majoritatea plantelor, au florile grupate în inflorescenţe, care de obicei,
sunt caracteristice pentru unele familii:  umbela pentru Umbeliferae, racemul
pentru Cruciferae, calatidiu (antodiu) pentru Compositae, cima dichazială pentru 
Caryophyllaceae, spadice pentru Araceae etc. 
Inflorescenţele se împart după tipul de ramificaţie al axului în:
inflorescenţe simple şi inflorescenţe compuse. A. Inflorescenţele
simple pot fi: monopodiale şi simpodiale. 
 Inflorescenţele monopodiale. Au axa principală cu creştere indefinită şi
mai dezvoltată decât axele secundare.  Fac parte următoarele tipuri: spic, racem,
corimb, umbelă, spadice, capitul, calatidiu. 
a. Spicul, caracterizat prin axul principal lung, florile sunt dispuse în axila
bracteelor direct pe ax, sesile sau scurt  pedicelate, exemplu Verbena, Althaea,
Canna etc. 
b. Racemul, inflorescenţa formată din pedicele lungi, care poartă pedicele
florifere, cam de aceeaşi lungime inserate altern, exemplu: Hyacinthus,
Convallaria, Digitalis, Salvia, Polyanthes, Muscari etc. 
c. Corimbul asemănător racemului, dar pedicelii florali inseraţi la diferite
nivele, sunt din ce în ce mai scurţi spre  vârful inflorescenţei, exemplu: Phlox,
Hydrangea etc. 
d. Umbela este formată dintr-un ax principal scurt, pedicelii florali au toţi
aceeaşi lungime şi pornesc din acelaşi  loc, exemplu: Primula, Pelargonium. 
e. Spadix (spadice) are axa principală îngroşată şi cărnoasă pe care sunt
aşezate florile sesile. De obicei  această inflorescenţă este însoţită de o bractee
mare numită spată care înveleşte inflorescenţa, exemplu: Monstera,  Zantedeschia,
Anthurium. 
f. Capitulul, caracterizat prin axul principal scurt şi globulos purtând
numeroase flori sesile sau foarte scurt  pedicelate, exemplu: Scabiosa, Gomphrena
etc.

7 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
g. Calatidiul (antodiu) este un capitul turtit, cu axa ca un disc plat, însoţit
de numeroase bractee care formează  involucrul, exemplu: Centaurea,
Callistephus, Gaillardia, Gerbera, Chrysanthemum, Dahlia etc. - Înfloresc de la
bază la vârf: spic, racem, corimb, spadix 
- Înfloresc de la exterior la interior: calatidiu 
- Înfloresc de la interior la exterior: umbela 
Inflorescenţe simpodiale. Axa principală îşi încetează creşterea şi poartă
de obicei o floare. Axele secundare  îşi continuă creşterea depăşind axa principală.
Ordinea succesiunii înfloririi este din centru la periferie. Fac parte  următoarele
tipuri a. Monochaziu sau cima unipară, are o ramificare unilaterală, fiecare pedicel
apare ca o prelungire a  pedicelului anterior. Are următoarele variante:  
- cima helicoidală se întâlneşte la Hemerocallis, Gladiolus etc; 
- cima scorpioidă se întâlneşte la Myosotis; 
 - cima în evantai (ripidiu) se întâlneşte la Iris. 
b. Dichaziu sau cima bipară, axul principal se termină cu o floare, la
primul nod sub floare pornesc două ramuri  opuse secundare care se termină cu o
floare, exemplu: Dianthus, Gypsophilla etc. 
c. Pleiochaziul (cima multipară), formată dintr-un număr mai mare decât
trei, dispuse în verticil, exemplu:  Euphorbia, Sedum. 
B. Inflorescenţe compuse. Se deosebesc de inflorescenţele simple prin
gradul mai mare de ramificare, sistemul  lor de ramificare se repetă. Inflorescenţele
compuse pot fi: 
- din mai multe inflorescenţe simple de acelaşi tip, exemplu: spic compus
(graminee decorative), capitul compus  (Asteraceae), racem compus (Syringa),
umbelă compusă, etc. 
- din tipuri diferite de inflorescenţe: corimb cu calatidii (Achillea,
Ageratum, Senecio cruentus). 
Floarea este formată din: pedicel, axa florală (receptacul), periant (caliciu
şi corolă), androceu şi gineceu. Periantul este format din caliciu şi corolă. Caliciul
este primul înveliş al florii format din frunze modificate în  general verzi, numite
sepale. Corola, al doilea înveliş al florii este format din frunze modificate în
general colorate, numite  petale. 
Învelişul floral nediferenţiat în caliciu şi corolă se numeşte perigon, iar
componentele lui tepale. Se întâlneşte la:  Tulipa, Lilium, Narcissus, orhidee etc.
(fig. 3.8). Elementele perigonului pot fi libere (Lilium sp.), concrescute (Muscari
sp.,  Polyanthes, Convallaria) sau unele libere, altele parţial concrescute
(orhidee). 
Învelişul exterior al florii este caliciul, format din sepale care pot fi complet
libere, caliciu dialisepal (Ranunculus  sp.), concrescute, caliciu gamosepal
(Dianthus sp., Primula sp.). Caliciul poate fi caduc (Papaver) sau persistent
(Physalis,  Salvia). 
Corola este formată din petale, care pot fi libere (dialipetală) sau
concrescute (gamopetală). 
Corola gamopetală poate fi zigomorfă sau actinomorfă care poate avea
diferite forme, tubuloasă (Nicotiana),  infundibuliformă (Convolvulus),
campanulată (Campanula), etc. O petală are forma lanceolată, lineară, bilobată,
tetralobată  etc., sau petalele pot fi transformate în cornete nectarifere (Aconitum
sp., Helleborus sp.) sau pinteni nectariferi (Viola sp.) 
Structura unei petale. Este formată din epidermă, care pe faţa superioară
are celulele de formă conică formând  papilele care dau aspectul catifelat al
petalelor. Între cele două epiderme este un mezofil de natură parenchimatică, 
străbătut de nervuri care sunt vase conducătoare. După un anumit timp de la
deschiderea caliciului, corola începe să-şi 
8 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
desfacă petalele. Deschiderea şi închiderea corolei sunt datorate creşterii de pe faţa
internă şi de pe faţa externă a  petalelor. 
La unele specii floricole se constată metamorfoza unor organe florale
interne la forma foliacee. De exemplu la  Canna indica staminele sunt transformate
în organe petaloide (staminodii). Acest proces s-a produs accidental sau  provocat
şi la alte specii: Hyacinthus, Paeonia, Anemone, Ranunculus, Rosa etc., când
staminele s-au transformat în petale  şi s-au obţinut astfel flori involte. 
La Chrysanthemum calatidiul este format din două tipuri de flori: cele de la
periferie ligulate şi zigomorfe, pe când  cele din mijloc sunt tubulare şi
actinomorfe. În urma lucrărilor de ameliorare s-au obţinut soiuri numai cu flori
ligulate de cele  mai diferite forme, culori, mărimi sau numai cu flori tubulare. În
funcţie de forma şi mărimea inflorescenţei soiurile de  crizanteme se împart în:
turner, spider, tip anemonă, tip margaretă, pompon. 
La florile involte sau bătute nu toate petalele provin din transformarea
staminelor, o parte din ele îşi au originea în  primordii suplimentare formate pe
receptacul, independent de primordiile staminelor. Aşa se explică cum la o garoafă 
involtă sunt mai mult de 15 petale (5 petale normale plus 10 organe petaloide
provenite din transformarea celor 10  stamine). 
La orhidee floarea este alcătuită din trei tepale externe colorate şi inegale
ca mărime şi trei tepale interne, din  care două laterale identice ca mărime şi
culoare şi una inferioară numită labelum, diferită ca formă şi culoare. Data
înfloririi depinde de specie şi de condiţiile ecologice locale, care pot influenţa
destul de mult data înfloririi  unei specii sau soi. În funcţie de specie înfloresc
primăvara devreme bulboasele rustice, plantele bienale, vara înfloresc  bulboasele
semirustice şi anualele. Plantele perene erbacee înfloresc unele primăvara timpuriu
(Primula, Aubrieta), altele  primăvara târziu (Paeonia), vara (Campanula,
Delphinium) sau toamna (Aster novii-belgii, Chrysanthemum). Înflorirea poate 
avea loc o singură dată în viaţa plantei şi anume în primul an la plantele anuale, în
al doilea an la plantele bienale sau după  mai mulţi ani la Agave. La plantele perene
cultivate în câmp şi spaţii protejate înflorirea are loc anual, de mai multe ori în 
viaţa plantei. 
Durata înfloririi este un caracter genetic, depinde de specie şi soi. Sunt
plante cu durată mică de înflorire  Crocus, Tulipa, cactuşi sau cu durată mare de
înflorire Chrysanthemum, Pelargonium, Salvia etc. Durata înfloririi, pe lângă
specie, mai depinde şi de condiţiile climatice ale zonei şi ale anului. Durata
înfloririi, deci  perioada de decor este diferită de la o grupă de plante la alta. De
exemplu pentru zona oraşului Craiova durata înfloririi  (media anilor 1997-2001)
este de 10-18 zile la Tulipa, 12-15 zile pentru Narcissus, 15-20 zile pentru
Hyacinthus. (Nicu  Carmen, Anton Doina, 2001). 
La un sortiment de 12 specii floricole anuale pentru aceeaşi zonă durata de
înflorire este cuprinsă între 32 zile  pentru Clarkia şi 80 zile pentru Cosmos (media
anilor 1997-2000) (Anton Doina, Nicu Carmen, 2001). Ora deschiderii unei flori
în cursul unei zile este diferită de la o specie la alta. În funcţie de ora deschiderii
florilor  s-au alcătuit aşa numitele ceasornice ale zeiţei Flora, formate dintr-o serie
de 24 plante alese după ora de deschidere a  corolelor. De exemplu la Ipomoea
florile se deschid în zorii zilei, la Tulipa la ora 9-10, la Datura 19-20, la Nicotiana
20-21,  la Cereus hycticalis 21-22. 
Durata unei flori variază de la o specie la alta, astfel la Hibiscus trionum
durează circa 3 ore, la Portulaca grandiflora circa 10 ore, la Hemerocallis fulva 24
ore, la Papaver somniferum 2 zile, la Lilium candidum 6 zile, la orhidee 15- 20
zile, etc.
9 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
3.2.2. Fructul şi sămânţa 
Fructul se formează în urma fecundării, la speciile floricole se întâlnesc
majoritatea tipurilor de fructe: păstaie  (Lathyrus odoratus), silicvă (Cheiranthus
cheiri), siliculă (Alyssum maritimum), foliculă (Delphinium ajacis), bacă
(Asparagus  sp.), drupă (Phoenix dactylifera), capsulă cărnoasă (Impatiens
balsamina), capsulă denticulată (Dianthus sp.), capsulă  valvicidă (Phlox sp.),
capsulă poricidă (Papaver sp.), capsulă operculată (Portulaca grandiflora),
polifoliculă (Aquilegia  vulgaris), tetraachenă (Salvia splendens), pseudoachenă
(Ageratum mexicanum). 
La unele specii fructul poate fi un element decorativ: bace roşii la
Asparagus sprengeri şi violete la Asparagus  plumosus, galbene la Clivia miniata;
peretele despărţitor al silicvei la Lunaria bienis care are o culoare alb satinată;
fructele  la Nertera, Ardisia, Capsicum, Solanum, Ficus diversifolia, Physalis. La
unele specii fructul este indehiscent şi se foloseşte  ca atare, drept sămânţă. 
Sămânţa provine din transformarea ovulului după fecundare. Ea este
compusă din: 
- Tegument al cărui rol principal este protecţia. El poate fi responsabil de
inhibarea germinării, ceea ce permite  seminţelor ca în condiţii favorabile să se
păstreze mult timp. 
 - Embrionul, rezultatul creşterii zigotului după fecundare. El cuprinde
radicula, tulpiniţa şi gemula. - Substanţe de rezervă, majoritatea seminţelor posedă
rezerve importante, cu excepţia seminţelor de orhidee  care nu au substanţe de
rezervă. Natura substanţelor de rezervă este variabilă, dar întotdeauna conţin
glucide, lipide sau  protide, în funcţie de proporţia fiecărui element sunt seminţe
bogate în protide (Leguminosae), lipide (Helianthus), glucide  (Gramineae). 

3.3 Culoarea şi parfumul  

Culoarea diferită a petalelor de flori este datorată pigmenţilor răspândiţi în
stare liberă sau combinată sub formă  de glicozizi, heteroproteide sau grupări
active ale unor substanţe organice. Din punct de vedere decorativ culoarea 
reprezintă însuşirea cea mai importantă a florilor şi constituie un indice preţios în
aprecierea calităţii, în modul de utilizare al  florilor în aranjamente de apartament
sau în compoziţii florale exterioare. 
Culoarea florilor este deci determinată de prezenţa şi acumularea
pigmenţilor în celulele plantelor: pigmenţii  clorofilieni în cloroplaste, pigmenţii
carotenoizi în cromoplaste, iar antocianii, flavonele, calcone, aurone, etc., în
vacuole.  Pigmenţii după structura chimică se clasifică în: 
- pigmenşi carotenoidici, în care intră carotine şi xantofile, care dau
culorile: galben, portocaliu sau roşu; - pigmenţi porfirinici din care fac
parte clorofilele, care dau culoarea verde şi se găsesc în cantităţi mici în
flori. - pigmenţi chinonici, majoritatea coenzimelor unor enzime care
participă la procesele de oxidoreducere; - pigmenţi flavonoidici, din
care fac parte pigmenţii flavonici şi antocianici. 
Culoarea caracteristică a diferitelor specii de flori se realizează prin
combinarea mai multor pigmenţi.  Acţiunea simultană a diferiţilor reprezentanţi ai
grupelor de pigmenţi oferă o mare variabilitate de culori. Factorii  care intervin în
culoarea florilor sunt: natura chimică a pigmentului, condiţiile de mediu din celule
(pH), prezenţa taninului, a  metalelor, patrimoniul genetic al plantelor. Variaţia
culorii florilor este determinată nu numai de numărul mare de pigmenţi  care se
găsesc în petale ci şi de copigmentare, formarea de chelaţi şi de modificarea pH-
ului.

10 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
 Copigmentarea constă în combinarea antocianilor cu un glucozid flavonic
sau tanin hidrolizabil. De exemplu la  florile de Primula, culoarea acestor flori
controlată genetic este maro şi se datorează prezenţei malvidin-3-glucozidului. În 
copigmentare cu flavonele culoarea devine mov. 
Chelarea antocianilor - alt mod de modificare a culorilor prin formarea de
complexe organo minerale (la  Centaurea florile sunt roşii şi conţin cianidin-3,5-
diglucozid care prin chelarea cu ioni de fier, magneziu sau potasiu  determină
apariţia culorii albastre. 
Modificarea pH-ului determină de asemenea modificarea culorii. Culoarea
pigmenţilor antocianici (pelargonidina,  cianidina, delfinidina) variază în funcţie de
pH-ul mediului, variaţii reversibile întrucât antocianele sunt amfotere dând săruri 
de culoare roşie în mediu acid, albastre în mediu alcalin şi violet în mediu neutru. 
Culorile florilor au efecte favorabile asupra psihicul uman, pentru plantele
cu polenizare entomofilă constituie un  mijloc de atracţie al insectelor, au şi o
funcţie de termoreglare prin însuşirea de a absorbi sau reflecta anumite radiaţii din 
spectrul solar.  
Aprecierea culorii florilor se face după atlase şi coduri: Ridgway (1912),
Séguy (1936), Horticular Color Chart  (1942), care se folosesc de către specialişti,
de amelioratori, în special la prezentarea de noi soiuri, dar şi la concursuri şi 
expoziţii floricole. 
De mare importanţă pentru plantele decorative este prezenţa himerelor şi
vărgărilor. Vărgarea se manifestă cel  mai frecvent sub forma unor dungi, pete sau
linii sau prin diferenţe de culori apărute între marginile frunzelor sau petalelor şi 
mijlocul lor. 
Tipurile de vărgări pot avea origine celulară sau necelulară. Cu câteva
excepţii vărgările de origine celulară se  găsesc în mozaicurile genetice (indivizi
cu celule de diferite genotipuri). Fiecare strat colorat, linie sau pată este rezultată 
dintr-o diviziune celulară succesivă din celula originară în care survine schimbarea
culorii, iar mărimea şi forma petelor sunt  corelate cu durata şi viteza diviziunii
celulare. Cauzele vărgărilor sunt: 
• exprimarea genetică diferenţiată, este cea mai întâlnită şi înseamnă
exprimarea genelor numai în porţiuni specifice  ale unui organ sau în straturi
celulare specifice. De exemplu petalele pot produce pigmenţi care nu sunt produşi
de frunze  (Viola witrockiana) sau celulele situate spre centrul frunzei produc un
pigment care nu este prezent spre marginea frunzei  (cercurile de culoare roşu
închis la Pelargonium zonale); 
• "băşicuţele" frunzelor - la unele specii vărgarea se manifestă prin dungi sau
pete argintii pe frunze. Acestea sunt  cauzate de o dezvoltare neobişnuită, în
anumite zone celulele separate de celulele de sub ele se dezvoltă ca o "băşicuţă". 
Este un tip de vărgare necelulară care se întâlneşte la Pilea cadieri, Zebrina
pendula, Begonia maculata; 
• Viruşi - unii viruşi determină apariţia unor vărgări decorative la frunze sau la
flori, fenotipuri uşor de menţinut prin  înmulţire vegetativă. Virusul mozaicului
Abutilon determină pete de culoare galben strălucitor şi crem gălbui delimitate de 
nervurile frunzelor la A. pictum "Thompsonii". La unii hibrizi de Tulipa florile au
dungi de altă culoare mai înguste sau mai  late determinate de prezenţa viruşilor. 
• mozaic genetic, sunt celule de diferite genotipuri care coexistă într-un singur
organism. Plantele pot deveni mozaic  genetic datorită unor mutaţii spontane sau
induse sau acţiunii unor elemente genetice transpozabile. Himerele sunt tipuri
particulare de mozaic genetic în care celulele distincte sub aspect genetic sunt
prezente în  meristemul apical al mugurelui. Verificarea conceptului de plantă
himerală rezultă din încercările de explicare a cauzelor 

11 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
apariţiei marginilor albe la frunzele de muşcată. Dispoziţia celulelor diferenţiate
genetic în meristemul apical defineşte trei  tipuri de himere: 
- himera sectorială, o parte din ţesutul genetic unic este prezent în toate
straturile celulare apicale; - himera mericlinală când o fracţiune, din unul sau mai
multe straturi celulare ale meristemului apical al  mugurelui, este genetic distinctă
faţă de restul stratului; 
- himerele periclinale sunt himerele în care întregul strat de celule este
genetic distinct de altul. Ele sunt cele mai  stabile forme, deoarece straturile apicale
rămân independente şi mugurii axilari posedă aceeaşi organizare apicală ca 
mugurele terminal din care sunt generaţi. De aceea himerele periclinale pot fi
înmulţite prin altoire, butaşi de tulpină, butaşi  de frunze sau diviziune. 
Originea himerelor: 
- schimbări genetice în genomul nuclear sau cloroplastic. Mutaţiile cele
mai frecvente sunt mutaţiile pigmenţilor,  care se realizează spontan în cursul
sintezei clorofiliene sau morfologiei plastidelor. Fenotipul plantei va fi un mozaic
de  pete verzi şi albe sau galbene de diferite mărimi; 
- elemente genetice transportabile, la unele specii (Petunia, Ipomoea), în
anumite condiţii, o serie de elemente  genetice pot fi transportate dintr-o poziţie a
cromozomului în altă poziţie rezultând un mozaic genetic ( flori neregulat  pătate); 
- himere induse prin altoire, mugurii cu fenotip unic care apar ocazional
prin altoire sunt himere de altoire cu  apexuri mugurale compuse din celule
provenite atât de la altoi cât şi de la portaltoi. Aceste himere sunt catalogate ca
plante  ornamentale şi un semn "+" plasat înaintea genului indică faptul că planta
nu este un hibrid adevărat. De exemplu: himera  interspecifică + Camellia "Daisy
Eagleson" este o himeră obţinută prin altoire între două specii. 
Denumirea plantelor vărgate şi himerale indică de obicei localizarea
dungilor sau petelor de altă culoare. De  exemplu cultivarurile desemnate "Albo
Marginata" descriu frunze mărginite cu alb, "Aureo Maculata" frunze centrate cu 
galben, "Variegata" denotă vărgări fără a se indica locul lor. 
Parfumul, un alt element important în aprecierea florilor este dat de
substanţele volatile (uleiuri esenţiale)  produse de celulele epidermale ale
elementelor florale. Printre acestea sunt: papilele secretoare, osmoforele şi perii 
secretori. Papilele secretoare, celule epidermice conice sau bombate, dau aspectul
catifelat al petalelor şi secretă un ulei  volatil, mirositor care difuzează prin peretele
celular şi se răspândeşte în atmosferă. Se întâlnesc la Rosa, Dianthus, 
Convallaria, Viola, Reseda, Lavandula, Matthiola etc. 
Osmoforele sunt în formă de apendici, cili sau lacinii. Sunt formate din
celule epidermale şi câteva straturi de  celule subepidermale. Uleiurile volatile
secretate de osmofore au o durată scurtă, se evaporă imediat. Se întâlnesc la 
Araceae, Orchidaceae. 
Perii secretori sau perii glandulari sunt formaţiuni epidermale alcătuite
dintr-o bază unicelulară, un pedicel scurt  unicelular care poartă partea secretoare,
formată dintr-o celulă sau mai multe. Se întâlnesc la: Mentha, Lavandula etc.
Uleiurile esenţiale extrase prin diferite metode constituie o materie de bază
esenţială în industria parfumurilor,  dar o materie scumpă. Astfel pentru 1 kg de
esenţă de trandafir, echivalentul a patru tone de petale. 
CLASIFICAREA PLANTELOR FLORICOLE DUPĂ DURATA CICLULUI
BIOLOGIC 

După durata ciclului biologic, plantele decorative se împart în specii

floricole: anuale, bienale şi  perene. 
1. SPECII FLORICOLE ANUALE 
În această grupă intră acele specii care îşi desfăşoară durata de viaţă pe
parcursul unui singur an (de  la 4 până la 8-10 luni). Aceste plante germinează, se
dezvoltă, înfloresc, produc seminţe şi dispar la sfârşitul  perioadei de vegetaţie care
este în acelaşi an calendaristic cu perioada când au germinat. Astfel de plante 
sunt: Callistephus chinensis, Gypsophilla elegans, Dianthus chinensis, Centaurea
cyanus, Papaver rhoes, P.  somniferum și sunt considerate plante anuale tipice. 
În categoria plantelor anuale intră şi unele specii floricole care în zonele de
origine se comportă ca  bienale sau perene, dar din cauza condiţiilor de mediu (în
principal temperatura), la noi în ţară, se comportă  ca anuale, fiind considerate
anuale netipice: Antirrhinum majus, Ageratum mexicanum, Begonia
semperflorens,  Cosmos bipinatus, Calendula officinalis, Nicotiana affinis,
Petunia hybrida, Salvia splendens, Verbena hybrida 
etc. Aceste plante, pot să-şi reia primăvara ciclul vegetativ, dacă sunt protejate de
temperaturile scăzute din  perioada de iarnă. 
În această ultimă categorie pot fi incluse și plantele de mozaic, din care fac
parte: Alternanthera,  Coleus, Cineraria, Gnaphalium, Iresine, Pyrethrum etc.
Acestea decorează prin frunze, suportă tunsul şi se utilizeaza pentru decorul
spatiilor verzi în borduri, mozaicuri, arabescuri. 
Cultura. Plantele anuale se înmulţesc prin seminţe şi mai rar prin metode
vegetative (plantele de  mozaic și anualele netipice). Unele plante anuale se pot
semăna direct în câmp, la loc definitiv, începând cu  luna aprilie-mai. În scopul
devansării înfloririi, semănatul plantelor anuale se efectuează în spaţii încălzite, 
respectiv sere, răsadniţe calde, solarii, în vederea obinerii de răsaduri, care vor fi
folosite la infiinţarea  culturii. Pentru producerea de răsaduri se seamănă începând
cu lunile decembrie-ianuarie şi se sfârşeşte în  lunile martie–aprilie, în funcție de
specie, de data când se doreşte vânzarea sau plantarea afară, de spaţiul şi  sursa de
încălzire existentă. 
Utilizare. Speciile anuale decorează prin flori/inflorescențe sau frunze
(plantele de mozaic) și asigură  decorul de vară al spaţiilor verzi, fiind excelente
pentru ronduri, borduri, (Begonia semperflorens, Coleus  blumei, Gazania
splendens, Tagetes patula etc), platbande, grupuri izolate. Câteva specii anuale
prezintă  tulpini pendule, flexibile, agăţătoare fiind utilizate la decorarea
jardinierelor, stâlpilor, teraselor, gardurilor,  chioşcurilor şi alte tipuri de amenajări
ale faţadelor clădirilor (Cobaea scadens, Ipomoea sp., Lobelia erinus, 
Tropaeolum majus etc). 
Unele specii anuale se cultivă pentru a fi comercializate ca florile tăiate
proaspete (Antirrhinum  majus, Calendula officinalis, Callistephus chinensis,
Centaurea moschata, Matthiola incana, Zinnia elegans  etc). La acestea se adaugă
și plantele floricole nemuritoare (imortele) ale căror flori îşi păstrează calităţile 
decorative şi după uscarea lor sunt utilizate în aranjamentele de iarnă (Ammobium
alatum, Helichrysum  bractetum, Limonium). 

2. SPECII FLORICOLE BIENALE 

Sunt plante al căror ciclu biologic complet, cuprinde doi ani succesivi și
durează 8-12 luni. În primul  an plantele cresc până la faza de rozetă, iernând în
acest stadiu de dezvoltare, iar în anul al doilea are loc  înflorirea şi fructificarea
după care plantele dispar sau continuă să vegeteze slab. Se cunosc: 
 - plante bienale tipice, care au aceeaşi durată a ciclului biologic şi în zonele
de origine: Campanula  medium, Cheiranthus cheiri, Digitalis purpurea, Lunaria
biennis; 
- plante cultivate ca bienale (netipice) – sunt perene în regiunile din care
provin: Althaea rosea,  Bellis perennis, Myosotis alpestris, Viola tricolor dar la noi
se comporta ca bienale.  Dezvoltarea lor vegetativă se produce la temperaturi
ridicate, în primul an, inducţia florală se  produce la temperaturi scăzute, toamna şi
iarna, iar inflorirea are loc la temperaturi relativ ridicate.  Parcurgerea unei
perioade de frig în faza de rozetă sau plantulă este vitală pentru ca plantele să
înflorească  frumos şi abundent în anul următor, în caz contrar înflorirea este
sporadică şi de slabă calitate.  Cultura. Înmulţirea se face în general prin seminţe.
Semănatul are loc vara (iunie-iulie), în răsadniţe  reci, în spaţii protejate sau direct
în teren, pe brazde amenajate special. 

Șef.lucrări.dr. Mandă Manuela 

Plantarea la loc definitiv se face toamna, în septembrie-octombrie, astfel
încât plantele să se  înrădăcineze bine până la venirea frigurilor. Lucrarea poate fi
executată şi primăvara devreme, de îndată ce  condiţiile de mediu sunt favorabile
(martie). În general, ele iernează bine sub protecţia zăpezii din timpul  iernii. Este
foarte important ca plantele tinere ale speciilor bienale să beneficieze de
temperaturile scăzute  din timpul iernii. Supunerea lor la acest termoperiodism
sezonier (diferenţe de temperatură) constituie o  condiţie esenţială pentru iniţierea
şi formarea mugurilor florali în primăvara care urmează.  
Utilizare. Plantele bienale sunt utilizate pentru decorul de primăvară al
spaţiilor verzi, în rondouri,  rabate, platbande, grupuri sau ca flori tăiate.
Perioadele de maximă înflorire sunt: martie-aprilie  (Cheiranthus cheiri); martie-
iunie (Bellis, Myosotis, Viola); mai-iunie (Dianthus barbatus, Campanula, 
Digitalis) şi iunie-septembrie (Althaea).  

3. SPECII FLORICOLE PERENE (vivace) 

Sunt acele plante care trăiesc mai mulţi ani, înfloresc şi fructifică în fiecare
an. Anual trec printr-o  perioadă de repaus, determinată fie de temperaturile
scăzute din perioada de iarnă, fie de căldurile excesive  din timpul verii. Această
perioadă de repaus influenţează înflorirea. 
Plantele perene se împart în două categorii, în funcţie de organele vegetative
care la asigură  perpetuarea de la un an la altul (muguri, rizomi, tuberobulbi etc). 
a) specii perene hemicriptofite (erbacee)- cuprind plantele perene erbacee
care se refac din mugurii  de pe colet sau rădăcină (Aster, Delphinium, Aquilegia,
Chrysanthemum, Coreopsis, Gaillardia, Hosta,  Hydrangea, Paeonia etc). 
 Cultura. Se înmulţesc în principal vegetativ, prin despărţirea plantelor sau
prin butaşi de tulpină şi  rădăcină, dar se pot înmulţi şi prin seminţe. 
Semănatul se face în răsadniţe reci sau în pepiniere din luna aprilie până în
iunie. Despărţirea  plantelor se execută în perioada de repaus şi după al patrulea an
de cultură. Cele mai bune rezultate se obţin  dacă butășirea sau divizarea plantelor
se face înainte de pornirea în vegetaţie (martie-aprilie) sau toamna  (octombrie);
plantele noi obţinute sunt crescute cel puţin un an în pepiniere şi numai după aceea
se folosesc  la plantările definitive. 
Înfiinţarea culturilor de flori perene hemicriptofite se face toamna şi
primăvara devreme. Excepţie  face bujorul la care momentul optim de plantare
corespunde cu partea a doua a verii. În timpul iernii,  plantele mai sensibile la
temperaturile scăzute se protejează cu resturi vegetale. 
b) specii perene geofite (bulboase) - sunt plante care prezintă în pământ
organe subterane (rizomi,  bulbi, tuberculi, tuberobulbi, rădăcini tuberizate) care le
asigură perenitatea. Dintre acestea, unele rezistă  peste iarnă în câmp, fiind
considerate geofite rustice (Tulipa, Narcisus, Hyacinthus, Iris, Lilium,
Convallaria etc), iar înființarea culturii se face toamna. Alte geofite (Gladiolus,
Canna, Dahlia), nu rezistă la temperaturi  scăzute și, ca urmare, organele subterane
se recoltează toamna și se păstrează în depozite cu temperaturi  pozitive, urmând a
fi plantate în câmp primăvara (aprilie-mai). Acestea sunt considerate geofite
semirustice.

Șef.lucrări.dr. Mandă Manuela 

2. CLASIFICAREA DUPĂ LOCUL DE CULTURĂ 
 Plantele decorative se cultivă în câmp sau spaţii protejate. Din acest punct
de vedere speciile  decorative se clasifică în:  

1. Specii cultivate în camp (majoritatea provin din climat temperat): 

- plante anuale (Ageratum, Antirrhinum, Begonia semperflorens, Petunia,
Salvia, Tagetes, Gazania, Celosia, Verbena, Callistephus chinensis, Centaurea
moschata, Matthiola incana, Ipomoea, Lobelia erinus,  Tropaeolum) unde pot fi
incluse și plantele de mozaic (Alternanthera, Coleus, Cineraria, Gnaphalium,
Iresine,  Pyrethrum) 
- plante bienale (Viola, Bellis, Dianthus barbatus, Myosotis, Campanula
medium, Cheiranthus cheiri,  Digitalis purpurea, Lunaria annua, Silene etc) 
- plante perene: - hemicriptofite: Aster, Delphinium, Aquilegia,
Chrysanthemum, Coreopsis,  Gaillardia, Hosta, Hydrangea, Paeonia etc.  
 - geofite: - rustice (Tulipa, Narcissus, Iris, Muscari, Hyacinthus,
Convallaria etc);  - semirustice (Canna, Dahlia, Gladiolus). 
Vara se scot în spaţii exterioare şi unele specii subtropicale cultivate în seră,
precum: Hypeastrum,  Fuchsia, Nerium, citricele, Agave, palmieri etc. 

2. Specii cultivate în spaţii protejate. Deoarece provin din regiunile

tropicale sau subtropicale, au cerințe ridicate față de căldură și în condiţiile țării
noastre nu pot vegeta în câmp. Aceasta grupă cuprinde: - specii care se valorifică
ca flori tăiate și se cultivă la solul serei (Alstroemeria, Anthurium, Gerbera, 
Dianthus, Eustoma, Strelitzia, Zantedeschia, Rosa etc)  
- specii care se comercializează ca plante la ghivece, care decorează prin: 
• flori (Anthurium, Azalea, Camellia, Cyclamen, Calceolaria, Fuchsia,
Sinningia, Saintpaulia,  Spathiphyllum, orhidee, bromelii etc)  
• frunze și habitus (Ficus, Dracaena, Colocasia, Philodendron
Dieffenbachia, Codiaeum,  Cordyline, Aspidistra, Asparagus, Aucuba,
Monstera, Begonia, Pothos, Sansevieria,  Syngonium,Tradescantia,
ferigi, palmieri etc) 
• fructe (Asparagus, Ardisia, Nertera, Solanum, Capsicum etc).

RECUNOAŞTEREA ORGANELOR SUBTERANE 

În floricultură sub denumirea de plante perene geofite sau "plante

bulboase" sunt cuprinse  speciile floricole care prezintă în sol organe vegetative
metamorfozate: tulpini subterane (bulbi,  tuberobulbi, rizomi, tuberculi) si
rădăcini tuberizate. Acestea sunt adaptate atat pentru depozitarea  substanţelor
de rezervă, cit şi pentru înmulţirea vegetativă a multor specii floricole ce apartin
acestei  grupe. 
Deşi geofitele sunt considerate plante perene, totuşi, provenienţa lor din
zone climatice diferite le  influenţează modul de adaptare la condiţiile de climat
temperat din ţara noastră, astfel încât, unele dintre  ele, caracterizate prin
rezistenţă mare, pot ierna în câmp (geofite rustice), în timp ce altele,
dimpotrivă,  necesită protecţie pe timpul iernii (geofite semirustice) sau se
cultivă numai ca plante pentru interioare. 

Tulpinile subterane: 
Bulbii sunt tulpini subterane metamorfozate de formă conică, sferică sau
turtită, care la bază au un  disc (tulpina propriu zisă) alcătuit din noduri foarte
apropiate. Pe partea inferioară a discului se dezvoltă  rădăcini adventive, iar pe
partea superioară frunze - cărnoase în interiorul bulbului sau membranoase la 
exterior şi unu sau mai mulţi muguri, din care se formează tulpinile aeriene.  
După modul în care sunt dispuse frunzele, bulbii pot fi tunicați
(Hyacinthus orientalis, Narcissus  sp., Tulipa gesneriana), la care frunzele se
acoperă total şi solzoşi, la care frunzele se acoperă parţial unele  pe altele.  

 Bulbi
tunicați Bulbi solzosi 
După modul cum îşi consumă substanţele de rezervă într-un sezon de
vegetaţie, bulbii tunicaţi pot  fi anuali (Tulipa, Polyanthes, Iris hollandica) sau
pereni (Narcissus, Hyacinthus). Din fiecare bulb plantat se  formează unul sau
mai mulţi bulbi floriferi (bulbi de înlocuire) şi numeroşi bulbili, floriferi, după 2-
4 ani. 
 Sectiune prin bulbul de Tulipa 

Bulbii solzoşi sunt pereni şi se întâlnesc la specii de Lilium (Lilium

candidum, Lilium regale). La baza  frunzelor cărnoase se găsesc muguri din care
se formează bulbi sau bulbili.
1 
Lucrari practice Floricultura | | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 

Tuberculii sunt tulpini subterane scurte şi groase (microblaste) care

provin din îngroşarea vârfului  unui stolon subteran, de aceea, în secţiune,
tuberculul apare ca o masă compactă de substanţe de rezervă.  Pe suprafaţa
tuberculilor, la axila unor frunze reduse, se găsesc muguri din care pornesc
lăstari. La  înmulţire se folosesc tuberculii ca atare, sau se fragmentează în
porţiuni care să conțină cel puţin un  mugure. 
Un număr mic de plante floricole se înmulţesc prin tuberculi: Begonia,
Caladium, Cyclamen,  Anemone, Sinningia, iar tuberculi propriu zişi se întâlnesc
rar la plantele floricole, spre exemplu la Gloriosa,  specie cultivată în seră pentru
flori tăiate. Aceasta are în sol tuberculi de formă cilindrică, cu lungimea de  10-
15 cm. După înflorire tuberculul vechi dispare şi rămân în sol doi tuberculi noi
cu câte un mugure în vârf,  care vor da naştere la noi plante. Plantarea se face în
februarie-martie, cu atenţie pentru a nu rupe  mugurele din vârf, fără de care
tuberculul nu are nici o valoare. 
La Cyclamen, tuberculul este format din axa hipocotilă care se
tuberizează, dar acest tip de  înmulţire este mai puţin folosit, deoarece culturile
comerciale se obţin din seminţe. 

 Tubercul de Cyclamen Tubercul de Begonia tuberhybrida Tubercul de Caladium 

La Begonia pe lângă axa hipocotilă se tuberizează şi partea superioară a
rădăcinii. Pentru înmulţire  se secţionează tuberculul în două sau mai multe
porţiuni, astfel ca fiecare porţiune să aibă mai mulţi  muguri vizibili. În caz că
aceştia nu sunt vizibili se recomandă preforţarea plantelor şi apoi secţionarea în
porţiuni, în vederea înmulţirii. 
Tuberobulbii sunt tulpini metamorfozate cu caractere intermediare între
tuberculi (partea centrală tuberizată, prezenţa mugurilor la suprafaţă) şi bulbi (2-
3 frunze uscate la exterior, cu rol de protecţie). Forma şi mărimea acestora diferă
cu specia şi se reînoiesc în fiecare an cu tuberobulbii noi, rezultaţi din 
îngroşarea progresivă a bazei tulpinilor aeriene. Din mugurii de pe tuberobulbi
se dezvoltă, în perioada de  vegetaţie frunzele, tijele florifere şi tuberobulbii de
înlocuire. Astfel, la sfârşitul sezonului de vegetaţie, în  sol se vor găsi resturi ale
tuberobulbului mamă consumat, tuberobulbii floriferi noi (prinşi deasupra celui 
vechi consumat) şi tuberobulbi cu dimensiuni reduse (tuberobulbili), care devin
floriferi după 1-3 ani. 
Specii la care se întâlnesc tuberobulbi sunt: Gladiolus hybridum, Crocus
vernus, Freesia x hybrida,  Montbretia. 
 2 
Lucrari practice Floricultura | | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
Rizomii sunt microblaste (tulpini scurte, cu noduri apropiate), lipsite de
clorofilă, care cresc în sol în  poziţie orizontală, mai rar verticală. La nivelul
nodurilor prezintă rădăcini adventive, frunze transformate în  solzi şi muguri
situaţi la axila solzilor. 
Specii floricole cu rizomi: Iris germanica, Zantedeschia aethiopica,
Canna indica, Convallaria  majalis. 
   

Rizomi de: Iris germanica, Canna indica, Convallaria

majalis. 

Rădăcinile tuberizate sunt rădăcini metamorfozate, în parenchimul

cărora se acumulează  substanţe de rezervă, devenind cărnoase şi voluminoase.
Nu sunt purtătoare de muguri şi, de aceea, nu pot  fi utilizate la înmulţire decât
însoţite de porţiuni de colet (Dahlia) sau rizom (Alstroemeria), purtătoare de 
muguri, care asigură formarea părţii aeriene. 
Se întâlnesc la specii floricole precum: Dahlia, Asparagus, Ranunculus,
Alstroemeria. 
   

Rădăcinil tuberizate la Dahlia variabilis Rizom cu rădăcinil tuberizate la

Alstroemeria

3 
Lucrari practice Floricultura | | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
 Specii bulboase (geofite)
Nr.  Gen, specie Familia  Locul Plantar ÎInflorir Organul  
crt (denumire   de  e  e  subteran
. ştiinţifică)  cultur
ă 
1.  Iris germanica Iridaceae  câmp  octombi iunie  rizom
(stânjenel)  e 
2.  Convallaria Liliaceae  câmp  sept. – apr. - rizom
majalis   oct.  mai 
(mărgăritar) 
3.  Zantedeschia Araceae  seră  aug. – dec. -  rizom
aetiopica   oct. martie 
(cala) 
4.  Canna indica Cannaceae  câmp  mai  iulie  rizom
(cana) 
5.  Alstroeme Amaryllidace seră, Iulie –  febr.- rizom cu 
ria ae  câmp  august martie rădăcin
aurantiac august i  
a (crin tuberizate
peruan) 
6.  Polyanthes Amaryllidace câmp  mai  august  rizomobul
tuberosa   ae  b
(tuberoze) 
7.  Tulipa Liliaceae  câmp, sept. – apr. – bulb
gesneriana seră  oct.  mai 
(lalea) 
8.  Hyacinthus Liliaceae  câmp, octombi mart. –  bulb
orientalis   seră  e  aprilie 
(zambila) 
9.  Narcissus Amaryllidace câmp, sept. – apr. – bulb
poeticus ae  seră  oct.  mai 
(narcisa) 
10.  Narcissus Amaryllidace câmp  sept. – mart. – bulb
pseudonarciss ae  oct.  apr. 
us 
11.  Muscari Liliaceae  câmp  sept. – apr. – bulb
armeniacum   oct.  mai 
(muscari) 
12.  Hippeastrum Amaryllidace seră  sept. bulb
hybridum   ae  –
(amarilis, crin nov.
de cameră)  nov.
–
ian. 
13.  Crocus vernus Iridaceae  câmp  sept. – mart. – tuberobulb
(brânduşa)  nov.  apr. 
14.  Lilium regale Liliaceae  câmp  sept. – iunie  bulb solzos
(crin regal)  oct. 
15.  Lilium Liliaceae  câmp  sept. – iunie  bulb solzos
candidum  oct. 
16.  Gladiolus Iridaceae  câmp, aprilie  iunie – tuberobulb
hybridus seră  oct. 
(gladiola) 
17.  Freesia Iridaceae  seră  aug. – ian. –   tuberobulb
hybrida oct. martie 
(fresia) 
18.  Crocosomia Iridaceae  câmp  oct. – iun. - tuberobulb
crocosomifoli nov.  iulie 
a 
19.  Cyclamen Primulaceae  seră  seminţe  tubercul
persicum  
(ciclamen) 
20.  Sinningia Gesneriaceae  seră  seminţe  tubercul
hybrida
 (gloxinia) 
21.  Begonia Begoniaceae  câmp, februari tubercul
tuberhybrida  seră  e 
22.  Gloriosa Liliaceae  seră  febr. – mai - tubercul
rotschildiana  apr.  iunie 
23.  Asparagus Liliaceae  seră  tot anul  rădăcini  
sprengerii  desp. tuberizate
tufe
24.  Dahlia Compositae  câmp  mai  sept. – rădăcini  
variabilis  aug. tuberizate
25.  Agapanthus Liliaceae  seră  mart. – mai – rădăcini  
umbellatus  apr.  iunie cărnoase
26.  Aspidistra Liliaceae  seră  mart. – mai – rizomi
elatior  apr.  iunie 
27.  Sansevieria Liliaceae  seră  mart. – rizomi
trifasciata  apr. 

RELAŢIILE PLANTELOR DECORATIVE CU FACTORII

ECOLOGICI 

Plantele decorative îşi au originea în zone climatice diferite, de aceea pentru

reuşita culturii lor este necesar să se  creeze condiţii de mediu cît mai
corespunzătoare cerinţelor lor biologice. Ca şi în celelalte ramuri ale horticulturii,
reuşita în  acest domeniu înseamnă tehnologie plus ecologie, adică aplicarea
măsurilor agrotehnice, după principiul unităţii plantei cu  mediul şi înterecţiunii
plantă-mediu.  
Prezentarea factorilor abiotici (temperatura, lumina, apa, aerul), tratată în
scop didactic separat, ar putea conduce  la ideea greşită că fiecare factor acţionează
de sine stătător. În realitate, factorii mediului acţionează în complex şi în  corelaţie
unii cu alţii, absenţa, reducerea sau excesul unuia sau a mai multora conduc la
dezechilibrarea funcţiilor biologice,  cu repercursiuni asupra cantităţii şi calităţii
producţiei de flori. Spre exemplu, temperatura ridicată combinată cu umiditatea 
scăzută sau umiditatea crescută au efecte foarte diferite, ele pot schimba atît
limitele de toleranţă, cît şi optimul termic sau  hidric la numeroase specii. 
Cunoscînd modul şi intensitatea de manifestare a factorilor ecologici dar şi
necesităţile plantelor floricole faţă de  aceşti factori în diferite faze de creştere şi
dezvoltare, se poate interveni cu metode agrotehnice pentru menţinerea unui 
echilibru, cît mai favorabil, între cele două sisteme mediu-plantă. Dirijarea
factorilor de mediu este cu atât mai importantă în  cultura în spaţii protejate a
speciilor cu origini şi pretenţii foarte diverse. 
Principalii factori ecologici sunt: temperatura, lumina, apa, aerul şi solul
(substratul). 

1. TEMPERATURA 

Temperatura este un factor important atît pentru desfăşurarea principalelor

procese fiziologice (transpiraţie,  respiraţie, fotosinteză, absorbţia apei şi
substanţelor minerale), cît şi pentru parcurgerea diferitelor etape ale procesului de 
creştere şi dezvoltare (germinare, înflorire, creştere vegetativă, fructificare, etc). 
În funcţie de cerinţele faţă de temperatură, plantele floricole se cultivă în
câmp sau spaţii protejate, iar cele din  urmă se grupează în plante de seră caldă,
temperată şi rece. 
Exigenţele termice ale plantelor s-au format în centrele lor de origine şi ele
diferă în funcţie de specie, fenofază,  succesiunea zilelor şi a nopţilor, succesiunea
anotimpurilor, lucrările agrotehnice aplicate, nivelul celorlalţi factori de mediu. 

1.1 Exigenţele termice ale plantelor floricole în funcţie de specie 

Fiecare specie si chiar fiecare soi prezinta exigente termice diferite.
Cresterea si dezvoltarea plantelor decorative  se poate desfasura in limite foarte
largi, de la 0° C la 40° C. Cactusii si plantele suculente, plantele cu flori
nemuritoare (flori  de pai), unele ierburi decorative pot suporta temperaturi pana la
30 - 40° C, in timp ce Crocus, Galanthus si alte plante alpine cresc si infloresc
chiar la temperaturi sub 2 - 3° C. 
1 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
Condiţiile existente în zonele de origine, în care temperatura are rol
determinant, au imprimat plantelor anumite  cerinţe faţă de căldură. În aceste sens
se deosebesc:  
 • plante cu cerinţe mari faţă de temperatură, originare din zonele ecuatoriale
tropicale şi subtropicale care  necesită pentru optim de dezvoltare temperaturi mai
mari de 20-24 0C şi suportă greu variaţiile de temperatura (unele specii  de orhidee,
ferigi şi palmieri), dar și unele specii care se adaptează la temperaturi de 15-25 0C
(Anthurium, Codiaeum,  Ficus, Monstera etc);  
• plante cu cerinţe medii, în care sunt grupate plantele din climatul temperat
care se cultivă în câmp: anuale  (Antirrhinum, Callistephus, Salvia, Tagetes etc);
bienale (Viola, Bellis, Myosotis etc); perene hemicriptofite (Aster, 
Chrysanthemum, Hosta, Paeonia etc); perene geofite rustice (Allium, Convallaria,
Iris, Narcissus, Tulipa); 
• plante cu cerinţe mici, care provin din zonele alpine; acestea rămân peste
iarnă în câmp şi suportă cu uşurinţă  gerurile, mai ales daca sunt acoperite cu un
strat de zăpadă: Arabis, Crocus, Dianthus alpinus, Galanthus, Phlox subulata 
etc.  
Majoritatea plantelor pot fi tolerante faţă de variaţiile de temperatură situate
în afara limitelor speciei, dacă acestea  sunt mici şi de scurtă durată. Menţinerea
plantelor într-un regim termic necorespunzător timp îndelungat are însă efecte 
negative asupra creşterii şi dezvoltării, cu consecinţe directe asupra producţiei.  
De exemplu, temperaturile prea ridicate, determină întârzierea inducţiei
florale, avortarea florilor, reducerea  perioadei de înflorire, coloraţia slabă a
florilor, reducerea lungimii şi grosimii tijelor sau tulpinilor florale, în timp ce
temperaturile scăzute au ca efect căderea florilor şi a bobocilor florali, întârzierea
înfloririi, deformarea florilor, crăparea  caliciului florilor la garoafe, îngălbenirea şi
căderea frunzelor, putrezirea sistemului radicular.  
Temperatura mai prezintă importanţă în cultura plantelor decorative şi printr-
un nivel relativ constant. Variaţiile de  temperatură mari, în plus sau minus faţă de
cerinţele unei anumite specii, determină efecte nedorite; încetarea creşterii, 
îngălbenirea şi căderea frunzelor, avortarea florilor, depreciază coloritul florilor,
etc. 
Temperatura solului are o mare importanţă pentru reuşita unor culturi.
Astfel, pentru Anthurium, Codiaeum temperatura solului trebuie sa fie de 22 0C,
pentru Fuchsia 190C, pentru Primula obconica 180C, iar pentru Primula 
malacoides 150C, Gerbera 200C.  
Speciile floricole solicită, în marea lor majoritate, temperaturi cu 2–3 ºC mai
ridicate în substrat decât în atmosferă,  acestea având rolul de a contribui la o mai
bună absorbţie a apei şi a sărurilor minerale de către sistemul radicular al  plantei.  

1.2 Exigenţele termice ale plantelor floricole pe fenofaze ale creşterii şi

dezvoltării 
 Fiecare specie floricolă solicită în decursul unui ciclu biologic anual anumite
praguri termice, diferite în funcţie de  fenofază. Succesiunea acestor praguri
termice face ca necesarul de căldură al unei specii pe parcursul ciclului biologic 
anual să apară ca o curbă mai mult sau mai puţin sinuoasă, căldura fiind factorul
determinant în declanşarea şi  desfăşurarea fenofazelor.  
• Germinaţia seminţelor se desfăşoară în condiţii optime la diferite praguri
de temperatură în funcţie de specie:  25 ºC la Begonia, 16–18 ºC la garoafa
Chabaud, 4–5 ºC la plantele alpine. Aceste praguri termice sunt influenţate şi de 
temperatura din spaţiul de depozitare a seminţelor, corelaţia fiind directă. 

2 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
Temperatura din timpul perioadei de păstrare a seminţelor influenţează şi
vitalitatea acestora. De exemplu,  seminţele de Lilium depozitate la 6 ºC îşi
păstrează vitalitatea 10 ani în timp ce o temperatură de 20 ºC în timpul depozitării 
are ca efect reducerea vitalităţii seminţelor la numai 2 ani. Există specii precum
Delphinium şi Primula care solicită  temperaturi oscilante în timpul germinaţiei
pentru ca aceasta să se desfăşoare în condiţii optime.  
• Înrădăcinarea butaşilor se realizează la nivel optim într-un anumit interval
de temperaturi, variabil în funcţie  de specie, pragul termic minim fiind de 10–12
ºC. Câteva exemple de praguri termice optime pentru înrădăcinarea butaşilor: 
Fuchsia 15–16 ºC, Chrysanthemum şi Hortensia 18–20 ºC, Croton şi Ficus 25–28
ºC.  
Aceste praguri termice trebuie să fie cu 2–3 ºC mai mari la nivelul
substratului de înrădăcinare pe durata procesului  de rizogeneză.  
• Inducţia florală şi creşterea florilor sunt procese care solicită, praguri
termice diferite, în funcţie de specie.  Astfel, la lalele, narcise, zambile inducţia
florală are loc la temperaturi de 20–23 ºC în timp ce pentru creşterea  florilor
primăvara sunt necesare temperaturi de numai 12–13 ºC. La aceste specii, florile
iniţiate în condiţii de temperaturi  ridicate trebuie să treacă printr-o perioadă de
temperaturi scăzute (4–5 °C) pentru a fi capabile să-şi desăvârşească  înflorirea la
parametri optimi (lucru care în câmp se realizează iarna, în mod natural).  
La Calceolaria inducţia florală are loc după ce planta dispune timp de 4–5
săptămâni de temperaturi de 15 ºC în  timp ce la Poinsettia temperaturile nocturne
mai mici de 13 ºC au caracter restrictiv asupra inducţiei florale.  La Hortensia
inducţia florală se realizează la temperaturi de 16–18 ºC, creşterea florilor şi
înflorirea fiind  condiţionată de trecerea plantei cu mugurii florali abia formaţi prin
temperaturi mici, de 2–9 ºC, timp de 4–6 săptămâni.  Înflorirea abundentă la
plantele bienale este condiţionată, de asemenea, de trecerea plantelor aflate în faza
de  rozetă cu 3–4 frunze printr-o perioadă de frig, lucru care se realizează iarna în
câmp.  
• Colorarea florilor şi intensitatea culorilor este influenţată de temperatură;
culorile vii se realizează în condiţii  de temperaturi moderate sau chiar scăzute în
timp ce temperaturile ridicate din timpul înfloririi au ca efect scăderea  intensităţii
culorii. Temperaturile din timpul înfloririi pot, de asemenea, să influenţeze
predominanţa uneia sau alteia dintre  culori la soiurile cu flori bicolore.  
Astfel, la daliile cu flori colorate în roşu cu galben, vara când temperaturile
sunt ridicate, predomină culoarea roşie  iar toamna, când temperaturile scad,
predomină galbenul. La fel la petuniile cu flori colorate în albastru cu alb, vara 
predomină albastrul iar toamna albul.  
Momentul critic, din punct de vedere termic, în colorarea florilor este cu 2–3
săptămâni înainte de înflorire, când  mugurele floral are 2–3 mm.  
• Deschiderea florilor este condiţionată de atingerea unui anumit prag
termic, sub acesta florile rămân în faza  de boboc; exemplul cel mai cunoscut este
cel al florilor de lalele care, pe timpul nopţii şi dimineaţa, când temperatura este 
mai mică, rămân închise în timp ce ziua, când temperatura este ridicată, se deschid
la diametrul maxim (menţionăm că şi  lumina are un efect similar în deschiderea
florilor).  
• Păstrarea şi conservarea florilor tăiate se realizează cel mai bine în
condiţii de temperaturi scăzute, căldura  reducând durata de viaţă a florilor în vază;
stocarea florilor tăiate în depozite frigorifice, înainte de livrarea pe piaţă, se 
realizează la temperaturi apropiate de 0 ºC.  
• Repausul plantelor floricole se desfăşoară la temperaturi diferite în funcţie
de specie şi de perioada în care  acesta este amplasat în cursul anului calendaristic. 
3 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
Speciile cu repaus vara – lalele, narcise, zambile, solicită temperaturi
ridicate în timpul repausului (20–23 ºC),  regimul termic ridicat împreună cu seceta
fiind practic, factorii determinanţi ai intrării în repaus la speciile respective. 
Speciile cu repaus iarna – hemicriptophytele şi geophyte precum cana, dalia,
gladiola, montbretia, Begonia  tuberhybrida au nevoie în timpul repausului de
temperaturi scăzute (4–8 ºC), frigul şi umezelala fiind la aceste specii factorii 
determinanţi ai intrării în repaus; excepţie de la această regulă face, după unii
autori, tuberoza la care asigurarea unor  temperaturi mai ridicate (20–22 ºC) în
timpul perioadei de repaus contribuie la sporirea procentului de înflorire a plantelor
în  câmp. 
 Suma anuală de temperaturi pe care plantele floricole o solicită pentru
desfăşurarea normală a ciclului biologic  variază între 1000 şi 4000 ºC, în funcţie
de specie, ea fiind repartizată diferenţiat pe etapele creşterii şi dezvoltării. 

1.3 Exigenţele termice ale plantelor floricole în funcţie de

succesiunea zilelor şi a nopţilor şi a  anotimpurilor
(termoperiodismul) 
În anumite zone ale globului se înregistrează diferenţe mari de temperatură
între zi şi noapte, pe de o parte şi între  anotimpuri, pe de altă parte. Reacţia
plantelor la aceste diferenţe de temperatură poartă numele de termoperiodism,
diurn  în cazul succesiunii zilelor şi a nopţilor şi sezonier, în cazul succesiunii
anotimpurilor.  
Este evident că speciile originare din aceste zone manifestă în ciclul lor
biologic, în anumite fenofaze,  termoperiodism diurn sau sezonier iar asigurarea
diferenţelor de temperatură între zi şi noapte sau între anotimpuri  constituie, la
aceste specii, o verigă tehnologică obligatorie.  
• Termoperiodismul diurn se întâlneşte în zonele de origine şi trebuie
asigurat şi în mod special în spaţiile  protejate; la culturile în cîmp, diferenţa se
realizează în mod natural. În general, pentru plantele cu origine tropicală,  diferenţa
între zi şi noapte trebuie să fie de 3-60C, pentru cele din regiuni temperate de 5-
70C, pentru speciile originare din  zone de deşert de 100C şi chiar mai mult. Pentru
cactuşi, Pelargonium grandiflorum si multe orhidee termoperiodismul are  rol în
stimularea înfloririi (unele specii de cactuşi pentru a înflori au nevoie de diferenţă
de temperatură între zi şi noapte de  15-300C). Pentru Dahlia, Ranunculus acesta
este necesar pentru îngroşarea rădăcinilor tuberizate (se realizează mai bine  în
zonele montane şi de deal, unde diferenţele de temperatură între zi şi noapte sunt
mai mari). 
Diferenţa de temperatură dintre zi şi noapte este necesară, deoarece în timpul
zilei, datorită luminii, funcţiile plantei  sunt mai active, deci nevoia de temperatură
mai mare. În general, este bine să se asigure pentru toate speciile floricole 
temperaturi mai mici noaptea decât ziua, acestea având rolul de a contribui la o mai
bună utilizare şi conservare a  asimilatelor sintetizate ziua, prin procesul de
fotosinteză.  
• Termoperiodismul sezonier se întâlneşte la majoritatea speciilor bienale si
perene, alternanţa de temperaturi  între perioada de vegetaţie şi cea de repaus fiind
obligatorie. Variaţia sezonieră a temperaturii este strâns legată de  înflorire. În
condiţii uniforme de temperatură formarea florilor este adesea imposibilă, speciile
rămân în stadiu vegetativ. De  exemplu, în cazul plantelor bisanuale, care în primul
an formează o rozetă de frunze, dacă toamna sunt introduse în seră  ele rămân în
stadiu vegetativ. 
Fiecare specie perenă solicită în ciclul ei biologic o anumită succesiune de
temperaturi, diferite în funcţie de  fenofază. De exemplu, plantele floricole geofite
cu înflorire primăvara în câmp (lalele, narcise, zambile) solicită următoarea 
schemă de temperaturi pe parcursul ciclului biologic anual:  
- în timpul repausului, vara, temperaturi ridicate, 20–23 ºC; 
4 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
- pentru înrădăcinarea bulbilor, toamna, temperaturi scăzute, de 4–8 ºC;  
- pentru creşterea vegetativă intensă şi înflorire, primăvara, temperaturi
moderate, 10–18 ºC, în funcţie de fenofază. Deci, aceste specii solicită în ciclul lor
biologic termoperiodism sezonier conform succesiunii de temperaturi cald– rece–
cald.  
Plantele floricole perene cu înflorire vara–toamna au repausul iarna şi
solicită succesiunea de temperaturi rece– cald, respectiv temperaturi scăzute iarna,
în timpul repausului şi temperaturi ridicate sau moderate, în funcţie de specie şi
fenofază, în timpul vegetaţiei.  
Aceste observaţii privitoare la succesiunea temperaturilor pe parcursul
ciclului biologic constituie fundamentul  tratamentelor termice aplicate bulbilor sau
cormilor şi al practicării culturilor forţate.  
Reacţia plantelor la termoperiodism este corelată şi cu reacţia la
fotoperiodism, plantele de zi scurtă pierzând  efectul fotoinductiv în condiţiile unor
temperaturi nocturne mai mici de 13 ºC sau diurne mai mari de 30 ºC. Reacţia la 
termoperiodism în corelaţie cu fotoperioada poate fi diferită uneori chiar în cadrul
aceleiaşi specii, în funcţie de soi, aşa cum  se întâmplă cu soiurile de crizantemă.
Astfel, Şelaru (1995) grupează soiurile de crizantemă în funcţie de reacţia la 
termoperiodism în: soiuri termopozitive (înflorirea este inhibată la temperaturi
nocturne mai mici de 15,5 ºC, acestea fiind  soiuri timpurii), soiuri termonegative
(înflorirea este inhibată la temperaturi nocturne mai mari de 15,5 ºC, acestea fiind
soiuri  târzii) şi soiuri termoneutre.  
Temperatura la care se produce înflorirea poate fi influenţată şi de durata
zilei. De exemplu, Rudbeckia bicolor şi  Zygocactus truncatus înfloresc, în condiţii
de zi scurtă numai la 25–30 ºC, în timp ce în condiţii de zi lungă înflorirea este 
posibilă de la18–20 ºC. 
Iarna, luminozitatea este mai redusă, nevoia de căldură de asemenea, de
aceea plantele tropicale de seră sau  apartament pot ierna la 16-180C, cele
subtropicale la 8-100C iar ferigile la 20-220C. 
 1.4 Posibilităţi de reglare a temperaturii în spaţii protejate şi în câmp 
Excesul de caldura se poate inlatura prin: 
● Folosirea rationala a terenului – alegerea terenului cu expozitie
nordica, cu apa freatica mai la suprafata, etc. ● Alegerea sortimentului si
amplasarea speciilor in functie de cerintele fata de temperatura; 
● Stabilirea momentului optim pentru infiintarea culturilor in functie de zona
ecologica si de cerintele speciilor fata  de caldura. 
● Aplicarea măsurilor tehnice: aerisirea, instalarea diferitelor sisteme de
umbrire, udarea intervalelor si a peretilor,  irigarea prin aspersiune pentru racirea
plantelor, mulcirea solului cu produse reflectorizante, racirea aerului cu instalatii 
speciale. 
Deficitul de caldura se inlatura prin: 
● Alegerea si folosirea rationala a terenului – cultivarea plantelor floricole pe
terenuri adapostite cu expozitie  sudica;  
● Utilizarea de specii si soiuri cu rezistenta ridicata la temperaturi scazute; 
● Stabilirea momentului optim pentru infiintarea culturilor; infiintarea
culturilor in camp dupa trecerea pericolului  brumelor si ingheturilor si respectarea
adancimii de semanat in functie de epoca; 
● Aplicarea măsurilor tehnice: 
5 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
- mulcirea solului cu folie de polietilena transparentă;  
- protejarea culturii cu folie de polietilena (crizanteme), frunze, paie etc; 
- fertilizarea cu ingrasaminte organice;  
- modelarea terenului pentru incalzirea si evacuarea apei in exces;  
- fumigaţia, aspersiunea (1litru apă la transformarea în gheaţă degajă 80
kcal);  
- dublarea peretilor cu folie de polietilenă, combaterea brumelor si
ingheturilor prin perdele de fum; - evitarea racirii aerului prin irigare
excesiva sau cu apa rece si utilizarea metodelor de udare prin picurare sau
pe  brazde;  
- utilizarea de instalatii de încălzit in sere si solarii. 
 2. LUMINA 

Lumina este factorul care prin compoziţia spectrală, intensitatea fluxului

luminos și durata de iluminare condiţionează direct desfăşurarea procesului de
fotosinteză, şi indirect celelalte procese fiziologice: absorbţia apei şi a  sărurilor
minerale, respiraţia, transpiraţia. Pentru fotosinteză şi creşterea vegetativă
plantele au cerinţe specifice faţă de  intensitatea luminii, pentru înflorire şi
reproducere necesită o anumită durată a luminii. 

a) Compoziţia spectrală a radiaţiilor. Acţiunea energiei radiante asupra

plantelor depinde şi de compoziţia  spectrală a radiaţiilor. Din energia radiantă
primită de o plantă doar 0,66% este folosită pentru fotosinteză, 48% pentru 
transpiraţie, 31% traversată prin frunze şi 19% reflectată în atmosferă.  
Radiaţiile care induc fotosinteza sunt cunoscute sub denumirea de radiaţii
active şi au lungimi de undă cuprinse  între 400 şi 700nm. Din această categorie fac
parte radiaţiile roşii, orange, galbene, verzi, albastre, indigo şi violet  (ROGVAIV).
Radiaţiile cu lungimi de undă mai mari de 700 nm (radiaţiile infraroşii) si cele cu
lungimi de undă mai mici de  400 nm (radiaţiile ultraviolet) nu au acţiune
productivă sau formativă asupra plantelor superioare. 

b) Intensitatea fluxului luminos. Variază în funcţie latitudine,

altitudine, expoziţia terenului, tipul vegetaţiei,  anotimp etc. Măsurarea
intensităţii luminii arată că în plin soare vara sunt 150.000 lucşi, iarna 50.000-
70.000 lucşi, dar  adesea iarna în Europa Centrală, datorită nebulozităţii, se
înregistrează numai 4000-6000 lucşi. În sere şi apartamente  această intensitate
este şi mai diminuată, frecvent întâlnindu-se 1500 lucşi. 
Cerinţele faţă de intensitatea luminii, ce apar ca urmare a procesului de
adaptare la condiţiile în care s-au format,  împart plantele floricole în următoarele
grupe:  
- heliofile (heliofite), plante iubitoare de lumină, care necesită o intensitate a
fluxului luminos de 30000-50000  lucşi şi au capacitatea să folosească întreg fluxul
luminos de care beneficiază (Callistephus, Canna, Papaver, Petunia, 
Eschscholtzia, Portulaca, Zinnia, Gladiolus, Polyanthes etc). Dintre speciile
cultivate in spatii protejate sunt cunoscute ca 

6 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
plante iubitoare de lumină: Abutilon, Acalypha, Aloe, Alstroemeria, unele
bromelii, majoritatea palmierilor, cactuşii,  Cyclamen, Kalanchoe, Lisianthus,
Pelargonium. 
- sciofile (sciofite, umbrofite). Aceste plante cresc şi înfloresc la lumină mai
puţin intensă. Pot valorifica 3-15%din  fluxul luminos existent şi este suficient să
aibă lumină cu intensitatea de 5000-15000 lucşi. Nu suportă insolaţia, de aceea 
devine obligatorie umbrirea lor naturală sau artificială (Anthurium, Aspidistra,
Begonia, Chamaedorea elegans, Convallaria,  Galanthus, Fittonia, Fuchsia,
Hedera, Hosta, Saintpaulia, Spathiphyllum, unele ferigi ).  
- mezoheliofile. Sunt plante cu adaptabilitate mare, capabile să-şi desfăşoare
normal procesele vitale atât în  condiţii de lumină cât şi de semiumbră. Valorifică
25-30% din fluxul luminos şi necesită aproximativ 25000-30000 lucşi  (Freesia,
Dianthus, Calendula etc.).  
Cerinţele plantelor faţă de intensitatea luminii diferă în funcţie de vârsta şi
fenofaza plantelor; de exemplu, cerinţele  sunt mai mari la plantele în plină
vegetaţie, în faza de răsad, la apariţia bobocilor floriferi şi la înflorire, sau mai
reduse în  timpul repausului. Sunt specii care solicită lumină şi în faza de
germinaţie a seminţelor, ca de exemplu: Begonia  semperflorens, Calceolaria,
Campanula, Gloxinia, Lobelia, Primula. 
După executarea unor lucrări agrotehnice precum: repicarea răsadurilor,
plantarea butaşilor în substratul de  înrădăcinare, plantarea răsadurilor, a butaşilor
înrădăcinaţi şi a diviziunilor de plante în ghivece, transplantarea, tăierile, 
intensitatea luminii va fi uşor redusă timp de câteva zile, prin umbrirea plantelor.
Reducerea intensităţii luminoase în  această perioadă se va corela cu o uşoară
creştere a căldurii şi a umidităţii relative a aerului, scopul fiind acela de a stimula 
restabilirea mai rapidă a plantelor. 

În condiţii de lumină cu intensitate optimă, plantele au creştere viguroasă,

culoare verde caracteristică, înflorire  bogată. Lumina insuficientă determină, în
special la plantele heliofile, stări de stres exprimate prin alungirea exagerată a 
tulpinilor, dezvoltarea insuficientă a ţesutului mecanic şi a frunzelor, conţinutul
redus în clorofilă, stagnarea înfloririi sau  prezenţa florilor mici şi decolorate. Şi
lumina foarte intensă poate constitui un factor nefavorabil pentru plante, mai ales 
pentru cele umbrofile, manifestat prin îngălbenirea şi căderea frunzelor, avortarea
bobocilor floriferi.  
Modalităţi de reglare a intensităţii luminii  
a) sporirea intensităţii luminii:  
 -în spaţii protejate: orientarea serelor pe direcţia est-vest; confecţionarea
scheletului de susţinere cu profile reduse;  menţinerea curată a sticlei; folosirea
instalaţiilor de iluminat artificial;  
-în câmp: amplasarea culturilor pe terenuri însorite, cu expoziţie sudică,
reducerea densităţilor de cultură;  distrugerea buruienilor.  
b) reducerea intensităţii luminii:  
-în spaţii protejate: umbrirea serelor pe timpul verii (cretizare, folosirea
jaluzelelor din diferite materiale şi a peliculei  de apă colorată, acoperirea serelor
cu sticlă fotoselectivă).  
-în câmp: amplasarea culturilor pe terenuri cu expoziţie mai puţin însorită
sau sub vegetaţie mai înaltă care să  asigure umbrirea; instalarea de umbrare
deasupra culturilor.  
Analizând relaţia factorului lumină cu ceilalţi factori de mediu, trebuie
precizat că în toate etapele de creştere a  plantelor, intensitatea luminoasă
condiţionează practic nivelul celorlalţi factori de mediu, în special temperatura şi 
umiditatea. Astfel, în zilele de iarnă cu intensitate luminoasă foarte scăzută
procesul de fotosinteză are valori minime. În 
7 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
aceste condiţii, dacă nu se apelează la iluminatul artificial este necesar ca
temperatura şi umiditatea din spaţiile de cultură  să se menţină sub pragul optim al
speciei, la valori apropiate de nivelul minim, pentru a evita creşterile de slabă
calitate.  

c) Durata de iluminare  
Reacţia plantelor la durata zilei şi a nopţii poartă denumirea de
fotoperiodism. În lumea vegetală sunt în dependenţă de fotoperiodism numeroase
procese fiziologice, cum sunt: repausul mugurilor, căderea frunzelor, înflorirea 
(precocitatea înfloririi, calitatea florilor), formarea bulbilor şi tuberculilor. Pentru
unele specii, durata de expunere la lumină  influenţează direct şi procesele de
diferenţiere şi creştere a mugurilor floriferi, germinaţia seminţelor, înrădăcinarea 
butaşilor. 
În funcţie de răspunsul la fotoperioadă, plantele floricole se împart în
următoarele grupe:  
-de zi scurtă (Chrysanthemum, Poinsetia, Viola, Kalanchoe, Freesia). Sunt
plante care necesită pentru inducţia  florală fotoperioade scurte (6-12 ore/zi). Ele
trebuie să treacă printr-o perioadă de zi lungă pentru a creşte vegetativ. În 
condiţiile României, aceste plante cresc vegetativ în timpul verii, şi înfloresc
toamna sau iarna. Majoritatea provin din zone  tropicale şi subtropicale, unde
durata zilei este egală sau mai scurtă decât cea a nopţii.  
-de zi lungă (Cineraria, Hortensia, Petunia, Zinnia, Callistephus). Inducţia
florală la acestea se desfăşoară în  condiţii de zi lungă (cel puţin 13-14 ore/zi). Sunt
plante originare din zonele temperate (unde zilele pot ajunge la 16-18 ore  lumină)
şi numai câteva din alte zone climatice.  
-neutre sau indiferente (Cyclamen, Dianthus, Pelargonium, Rosa), la care
înflorirea este mai puţin condiţionată de  fotoperioadă. Unele dintre ele (garoafele)
au devenit indiferente prin adaptare, la origine fiind plante de zi lungă (astfel se 
explică înflorirea lor mai bună în timpul verii).  
Legătura dintre fotoreacţie şi înflorire este foarte importantă pentru practica
floricolă, în stabilirea tehnologiilor de  cultură şi dirijarea înfloririi. Se are în
vedere faptul că plantele de zi lungă, cultivate în anotimpuri sau în zone cu zi
scurtă,  au înflorire slabă, întărziată sau nu înfloresc, în timp ce plantele de zi
scurtă au înflorire întârziată în condiţii de zi lungă.  
Schimbarea fotoperioadei poate fi însă valorificată pentru culturile forţate şi
culturile în flux continuu. De exemplu,  crizantemele, care reacţionează pozitiv la
fotoperioadă, se pot cultiva în spaţii protejate tot timpul anului, prin dirijarea 
fotoperioadei după fenofaza în care se află (suplimentarea artificială a luminii sau
acoperirea plantelor cu materiale opace).  Suplimentarea luminii artificiale a dat
rezultate bune în înrădăcinarea butaşilor de Fuchsia, Begonia, Chrysanthemum, a 
mărit numărul şi calitatea florilor la Primula, Chrysanthemum, Senecio etc. 
Astfel, utilizarea factorului lumină, conform cerinţelor plantelor, se poate
realiza fie prin dirijarea culturii în  perioadele din an convenabile, fie prin aplicarea
diferitelor procedee care să mărească sau să micşoreze intensitatea sau  durata
luminii.  
Condiţiile de lumină oferite de ţara noastră – încadrată geografic între 45–48
º latitudine nordică şi 21–28 º  longitudine estică, sunt satisfăcătoare pentru
majoritatea speciilor floricole; totuşi iarna, în zilele cu nebulozitate accentuată 
anumite specii solicită câteva ore de iluminat artificial pentru satisfacerea
necesarului de lumină. Durata zilei variază în  funcţie de lună între numai 9 ore în
luna decembrie şi 15 ore în luna iunie.

8 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
 3. APA ŞI REGIMUL HIDRIC  

Apa ca factor ecologic şi constituent al masei vegetale influenţează în mod

direct metabolismul plantelor, prin rolul  deosebit pe care îl îndeplineşte în
desfăşurarea proceselor de absorbţie a elementelor minerale, fotosinteză,
transportul  substanţelor asimilate, transpiraţie, activitatea protoplasmei.
Creşterea şi dezvoltarea plantelor este dependentă atât de apa  din substrat cât şi de
cea din atmosferă, echilibrul dintre cele două forme fiind foarte important pentru
desfăşurarea normală  a metabolismului.  
Consumul de apă pentru un ciclu întreg de vegetaţie, calculat în substanţa
uscată acumulată, este corelat cu  coeficientul de transpiraţie şi variază în funcţie
de specie între 300 şi 500 kg pentru 1 kg de substanţă uscată. Adăugând la  aceste
valori apa pierdută prin drenare în substrat şi evaporare ajungem la cantităţi mult
mai mari de apă ce trebuie  asigurate plantelor prin udări repetate.  
Speciile floricole sunt, în marea lor majoritate, plante erbacee, cu un conţinut
ridicat în apă. Prin urmare şi  exigenţele lor în raport cu factorul apă sunt
însemnate, consumul de apă variind în funcţie de: specie, locul de origine,  vârsta
plantei, fenofază, nivelul celorlalţi factori de mediu, locul şi modul de cultură,
starea de sănătate a plantei.  

3.1. Exigenţele hidrice ale plantelor floricole în funcţie de specie şi

adaptări specifice la consumul de apă  În funcţie de locul de origine, plantele
prezintă adaptări specifice atât ale consumului de apă cât şi în privinţa 
particularităţilor morfo-anatomice.  
Astfel, plantele originare din zonele secetoase (cactuşii şi alte plante
suculente, Stachys, Gnaphalium, Cineraria,  Achillea) pretind cantităţi mici de apă,
administrate la intervale mari; sunt plante cu capacitate mare de absorbţie şi 
înmagazinare a apei, fiind considerate rezistente atât la uscăciunea din substrat cât
şi la cea din atmosferă. Aceste plante  prezintă ca adaptări specifice tulpini
suculente, frunze reduse sau transformate în spini, pubescenţă abundentă pe frunze 
sau pe întreaga plantă, răsucirea frunzelor în orele cu arşiţă puternică, sistem
radicular puternic.  
Plantele originare din zonele cu climat periodic secetos (Tulipa, Narcissus,
Hyacinthus, Galanthus,Muscari,  Crocus) s-au adaptat prin intrarea în repaus în
perioada când precipitaţiile lipsesc. Rezistenţa la aceste condiţii vitrege şi 
supravieţuirea de la un sezon la altul se realizează prin organe subterane îngroşate
de tipul bulbilor, tuberobulbilor,  rădăcinilor îngroşate, rizomilor, tuberculilor. În
perioada de vegetaţie aceste plante solicită, în general, cantităţi moderate de  apă în
substrat dar o umiditate relativă a aerului destul de ridicată.  
Plantele originare din regiunile permanent calde şi umede (Aglaonema,
Begonia, Colocasia, Coleus, Cyperus,  majoritatea ferigilor, Ficus, Iris
pseudacorus, Maranta, multe orhidee, Philodendron, Schefflera, Syngonium) şi-au
dezvoltat  rădăcini superficiale, tulpini şi lăstari lungi şi fragili, frunze mari,
lucioase, frumos colorate. Sunt foarte vulnerabile şi au  nevoie cantităţi mari de
apă, atât în substrat cât şi în atmosferă, solicitând udări dese ale substratului şi
pulverizări repetate  ale plantelor, pentru menţinerea aşa-numitului climat
“sufocant”, de saună, întâlnit în zonele de origine. 

9 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
3.2. Exigenţele hidrice ale plantelor floricole pe fenofaze ale creşterii şi
dezvoltării  
Consumul de apă nu este uniform pe tot parcursul ciclului biologic,
cantităţile de apă necesare fiind mai mari sau  mai mici în funcţie de fenofaza în
care se găseşte planta. Volumul vegetativ al plantei este adesea, un indiciu asupra 
necesarului de apă din momentul respectiv.  
Astfel, pentru germinaţia seminţelor cantitatea de apă necesară îmbibării
tegumentului variază între 25 % şi 120  %. Excesul de apă în această fază conduce
la putrezirea seminţelor, mai ales când este asociat cu temperaturi scăzute. De 
asemenea, apa insuficientă şi oscilaţiile de umiditate din timpul procesului de
germinaţie a seminţelor determină întârzirea  răsăririi plantelor sau moartea
acestora.  
Înrădăcinarea butaşilor solicită o umiditate moderată dar constantă la
nivelul substratului; uscăciunea, fie ea şi de  scurtă durată, determină la majoritatea
speciilor, ofilirea ireversibilă a butaşilor. Excesul de apă din substrat este la fel de 
dăunător şi conduce la putrezirea butaşilor. În primele zile de la plantarea butaşilor
în substratul de înrădăcinare, umiditatea  relativă a aerului trebuie să aibă valori
ridicate, de 90–95 %, pentru a evita deshidratarea butaşilor care neavând rădăcini
nu  pot recupera pierderile de apă datorate transpiraţiei. După calusare şi apariţia
primelor rădăcini umiditatea aerului poate să  scadă cu 10–15 %.  
Creşterile vegetative, formarea şi creşterea florilor sunt stadii care solicită,
de asemenea, cantităţi mari de apă.  Insuficienţa apei şi oscilaţiile de umiditate din
aceste faze conduc la restrângerea volumului vegetativ al plantei, creşteri 
neuniforme, reducerea dimensiunilor florilor, slăbirea rezistenţei plantei la atacul
bolilor şi dăunătorilor. Excesul de umiditate  are drept repercursiuni creşteri
vegetative luxuriante care fac planta inestetică şi foarte vulnerabilă, diminuarea
numărului  de flori şi a calităţii acestora, întârzierea înfloririi.  
Deschiderea florilor şi formarea seminţelor solicită cantităţi moderate de
apă, excesul de umiditate determinând  putrezirea lor; insuficienţa apei însă
conduce la trecerea rapidă a florilor şi formarea unor seminţe mici, sterile, de slabă
calitate.  
Păstrarea florilor tăiate se face în apă (cu sau fără adaus de substanţe
conservante) care trebuie să fie curată şi  împrospătată zilnic.  
Maturarea seminţelor, repausul vegetativ şi păstrarea seminţelor sunt faze
în care cerinţele faţă de apă sunt  minime. O umiditate ridicată, întâlnită în
toamnele ploioase, conduce la o maturare insuficientă a seminţelor cu implicaţii
negative asupra calităţii şi duratei de păstrare a acestora în timp ce toamnele lungi,
uscate favorizează acumularea unor  cantităţi mari de substanţă uscată şi maturarea
corespunzătoare a seminţelor.  
Pentru parcurgerea normală a repausului, bulbii speciilor geofite cu repaus
vara (Tulipa, Narcissus, Hyacinthus,  Galanthus, Muscari, Allium) au nevoie de o
umiditate atmosferică moderată asociată cu temperaturi ridicate. În cazul 
formaţiunilor subterane ale speciilor geofite cu repaus iarna (parcurs în spaţii
închise) – Canna, Dahlia, Gladiolus,  Polianthes, este nevoie de o umiditate
relativă a aerului de 50–60 % pentru primele trei specii şi 80–85 % pentru
tuberoze.  
Speciile care îşi parcurg repausul afară iarna (plantele hemicriptophyte), în
condiţii de umezeală şi frig nu folosesc  decât în foarte mică măsură umiditatea pe
care o au la dispoziţie, frigul şi umezeala fiind practic, cauza care determină 
intrarea lor în repaus.  
Păstrarea seminţelor în depozit se face în condiţii de umiditate relativă
scăzută (6–10 %); creşterea umidităţii  aerului, conduce la încolţirea seminţelor
când este însoţită de creşterea temperaturii şi putrezirea seminţelor când 
temperatura rămâne scăzută. 
10 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 

3.3 Relaţia dintre factorul apă şi ceilalţi factori de mediu 

Cantitatea de apă administrată plantei se va corela permanent cu nivelul
celorlalţi factori ai mediului ambiant, în  special temperatura şi lumina.  
a. Temperatura mediului. Udatul se face deosebit iarna, vara, în sere calde
sau reci. Astfel, în sezonul de iarnă,  când temperatura şi lumina au valori scăzute,
creşterile vegetative sunt minime sau inexistente, sistemul radicular are o 
capacitate de absorbţie scăzută şi prin urmare, udările vor fi mai rare şi cu cantităţi
mici de apă. Vara, când temperaturile şi  intensitatea luminoasă sunt ridicate,
creşterile vegetative şi procesele de dezvoltare ale plantei decurg cu viteză
maximă  solicitând administrarea unor cantităţi mari de apă, aplicate mai des. 
b. Intensitatea luminii. Creşterea acesteia determină accelerarea tuturor
proceselor fiziologice şi deci a  consumului de apă şi invers. Intensitatea
fotosintezei este condiţionată în mare măsură de aprovizionarea plantelor cu apă, 
desfăşurându-se normal când conţinutul este corespunzător (plantele verzi expuse
la lumină, consumă circa 3-4dl apă  pentru fiecare gram de substanţă uscată
produs). La o scădere sub 75% din rezerva de apă a frunzelor, fotosinteza este 
blocată, în schimb se intensifică respiraţia. 
c. Umiditatea atmosferică si a substratului de cultură. Apa administrată
plantelor se corelează, de asemenea,  cu nivelul umidităţii substratului de cultură
şi cu umiditatea atmosferică. 
Umiditatea atmosferică sau umiditatea relativă (UR), contribuie la
menţinerea turgescenţei ţesuturilor, pragul optim  în timpul vegetaţiei fiind: 
- pentru majoritatea speciilor, de 75 % UR (palmieri, aracee, unele ferigi,
etc);  
- plantele epifite (orhidee, bromelii) şi alte plante originare din zonele calde
şi umede solicită o umiditate relativă  de 80-90 % UR; 
- speciile originare din zonele aride( cacteele) se mulţumesc cu 40-50 %
UR.  
Insuficienţa umidităţii atmosferice antrenează intensificarea evaporării apei
din substrat şi a transpiraţiei plantelor;  în prima fază plantele se ofilesc, după care
se usucă şi mor. De asemenea, în condiţii de umiditate relativă scăzută este 
favorizat atacul păianjenilor şi al tripşilor. Creşterea umidităţii atmosferice peste
pragul optim determină încetinirea  respiraţiei plantelor şi favorizează atacul
bolilor criptogamice produse de ciuperci. 
Umiditatea solului este considerată suficientă pentru plantele floricole dacă
reprezintă 25-30% din greutate în  cazul solurilor lutoase şi 33 % din greutate în
cazul solurilor nisipoase Excesul de apă din substratul de cultură conduce la 
insuficienţa oxigenului la nivelul rădăcinilor şi acidifierea substratului; sistemul
radicular putrezeşte şi planta piere prin  asfixiere. Temperaturile scăzute determină
apariţia secetei fiziologice, caracterizată prin diminuarea până la încetare a 
capacităţii de absorbţie a sistemului radicular şi imposibilitatea plantei de a prelua
apa din sol. 
 d. Solul sau substratul de cultură poate fi mai greu sau mai uşor, cu o
capacitate mai mare sau mai mică de  acumulare şi reţinere a apei. Solurile
nisipoase şi substraturile uşoare (turba, perlitul) pierd mai repede apa şi pretind
udări  mai dese folosind cantităţi moderate de apă în timp ce solurile lutoase şi
substraturile grele (amestecurile cu un conţinut  ridicat în ţelină) au o capacitate
mai mare de reţinere a apei şi se vor uda mai rar şi cu cantităţi mai mari de apă. 
Pentru culturile hidroponice apa, ca dizolvant al elementelor nutritive,
constituie practic, substratul de cultură,  îndeplinind, în acelaşi timp şi rolul de
susţinere a rădăcinilor plantei. 

11 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 

3.4. Reguli şi modalităţi de administrare a apei  

Administrarea apei este o lucrare de îngrijire foarte importantă pentru
plantele floricole datorită rolului complex pe  care aceasta îl joacă în metabolismul
plantei. Atât insuficienţa cât şi excesul de umezeală din substrat sau din atmosferă
au  urmări dintre cele mai grave pentru creşterea şi dezvoltarea normală a plantei,
cu consecinţe directe asupra calităţii florilor  şi a producţiei obţinute.  
a) cantitatea de apă şi frecvenţa udărilor depind de necesităţile speciei
funcţie de locul de origine, preferinţele  speciei pe fenofaze ale creşterii şi
dezvoltării, vârsta plantei, particularităţile sistemului radicular şi volumul vegetativ
aerian  al plantei, anotimpul şi nivelul celorlalţi factori de mediu, tipul substratului
de cultură, locul şi modul de cultură, starea de  sănătate a plantei.  
Anotimpul determină practic nivelul factorilor de mediu, îndeosebi
temperatura şi lumina; prin urmare, vara când  temperatura şi intensitatea
luminoasă au valori ridicate, cantităţile de apă vor fi mai mari iar udările mai dese
în timp ce  iarna, în condiţii de temperatură şi intensitate luminoasă scăzută,
consumul de apă şi frecvenţa udărilor sunt mai mici.  
Solul sau substratul de cultură poate fi mai greu sau mai uşor, cu o capacitate
mai mare sau mai mică de reţinere a  apei. Solurile nisipoase şi substraturile uşoare
(turba, perlitul) pierd mai repede apa şi pretind udări mai dese folosind  cantităţi
moderate de apă, în timp ce solurile lutoase şi substraturile grele (amestecurile cu
un conţinut ridicat în pământ de  ţelină) au o capacitate mai mare de reţinere a apei
şi se vor uda mai rar şi cu cantităţi mai mari de apă.  
Locul şi modul de cultură determină un consum mai mare sau mai mic de
apă în cadrul aceleiaşi specii. Astfel,  plantele cultivate în sere şi solarii au un ritm
de creştere mai intens şi solicită udări mai frecvente şi cu cantităţi mai mari de 
apă, în timp ce plantele cultivate în câmp deschis, având un ritm de creştere mai
lent, pretind cantităţi de apă mai reduse,  administrate mai rar. În plus, pentru
culturile efectuate în câmp deschis se va ţine seama şi de aportul de apă din 
precipitaţii. Orientativ, la culturile din câmp, în timpul vegetaţiei, plantele
mezohigrofite se udă la intervale de 2-3 zile, cele  xerofite la 5-6 zile, iar cele
higrofite zilnic sau chiar de 2-3-ori/zi, cu aprox.10-30-l apă/m2 la fiecare udare.  
Plantele cultivate în ghivece şi alte tipuri de recipienţi dispun de un volum de
nutriţie mai redus, din care apa se  pierde mai repede şi solicită o frecvenţă mai
mare a udărilor comparativ cu plantele cultivate direct în solul serei sau pe 
parapeţi.  
Sistemul radicular al plantei impune administrarea unor cantităţi de apă mici,
aplicate mai des atunci când este  superficial şi fragil (Azaleea, Saintpaulia) sau
mari, distribuite mai rar atunci când este profund şi puternic (Rosa, Strelitzia). 
Starea de sănătate a plantei influenţează, de asemenea, consumul de apă; plantele
bolnave au o capacitate de  absorbţie a apei mult mai mică şi, fie nu se udă deloc
până la depistarea cauzei îmbolnăvirii, fie se udă foarte puţin.  b) calitatea apei de
udare (conţinutul în săruri şi temperatura). Cea mai bună apă pentru udat este apa
de ploaie,  deoarece nu conţine săruri minerale şi este aerisită. Apa provenită din
puţuri şi din izvoare are un conţinut mai mare de  săruri, iar apa potabilă de
conductă conţine adesea mult clor şi alte substanţe dezinfectante care sunt
dăunătoare plantelor.  Nu se utilizează la udare apa murdară sau infectată. De
asemenea, nu se recomandă folosirea apei cu conţinut mare de  calciu (apa dură),
mai ales la plantele acidofile (azalee, ferigile, orhideele). Pentru reducerea pH-ului
cu o unitate se  folosesc diferite substanţe cu acţiune acidifiantă precum: acid
ortofosforic 350 mg/mc de apă, sulfat de aluminiu 10 g/hl de  apă, etc. Rezultate
bune în scăderea pH-ului apei de udat se obţin şi prin scufundarea de săculeţi cu
turbă (1 kg turbă/10 l  apă) în bazinele colectoare de apă. 
12 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
Temperatura apei este foarte importantă la udarea plantelor. Ea trebuie să fie
aceeaşi cu temperatura mediului în  care se află plantele. Udatul cu apă rece
provoacă putrezirea rădăcinilor, reducerea creşterilor vegetative, decolorarea şi 
căderea frunzelor şi a bobocilor florali, întârzierea înfloririi. Foarte sensibile la apa
rece sunt Camellia, Gerbera, Gloxinia,  Saintpaulia etc. Şi apa prea caldă este
dăunătoare, în special pentru plantele aflate în repaus sau atunci când temperatura 
mediului este scăzută. Pentru aducerea apei la acelaşi nivel cu temperatura
mediului în care se găseşte planta aceasta se  depozitează cu 1–2 zile înainte de
udat în bazine sau în recipienţi mai mici, în funcţie de cantitatea necesară pentru
udat.  Această depozitare prezintă şi avantajul că permite decantarea impurităţilor
şi a sărurilor. 
c) momentul udării. În cadrul unei zile, pentru culturile de seră se
recomandă să se ude dimineaţa, pentru cele din câmp dimineaţa şi seara. 
Momentul de administrare a apei diferă în si in funcţie de anotimp şi
temperatura mediului ambiant. Vara, când  temperaturile din timpul zilei sunt
foarte ridicate se udă seara, noaptea sau dimineaţa iar în sezonul rece (sfârşitul
toamnei - iarna - începutul primăverii) udatul se face în orele amiezii. 
d) modul de administrare a apei. Apa poate fi administrată pe o suprafaţă
mai mare sau mai mică din jurul plantei  (în funcţie de volumul vegetativ al
acesteia) folosind furtunul, stropitoarea, aspersia şi infiltraţia sau strict la baza
plantei  folosind sisteme speciale de irigare prin picurare. 
Alegerea uneia sau alteia dintre aceste variante de udare se face în funcţie de
fenofaza în care se găseşte planta,  particularităţile de creştere ale acesteia, modului
de cultivare, posibilităţi.  
Udatul prin aspersie se utilizează cu precădere în sezonul cald la plantele
aflate în faza de creştere vegetativă şi  are avantajul că permite menţinerea unei
bune umidităţi atmosferice. Udatul prin aspersie se evită însă la plantele aflate în 
faza de înflorire şi la cele cu pubescenţă pe frunze şi poate favoriza, în condiţii de
utilizare excesivă, atacul bolilor produse  de ciuperci.  
Udatul prin infiltraţie este recomandat pentru plantele cu sistem radicular fin
(Azaleea) sau cele cu pubescenţă pe  frunze (Saintpaulia); această metodă are însă
dezavantajul că transportă sărurile minerale la suprafaţă unde rămân sub  formă de
sedimente albe şi, de aceea, periodic se impune o udare de la suprafaţă, cu jet slab
de apă, care să nu ajungă pe  frunze.  
Irigarea prin picurare presupune prezenţa unor instalaţii speciale cu
programare, care dozează intermitent şi  distribuie apa şi îngrăşămintele la fiecare
plantă, printr-un sistem de furtune; aceasta variantă de udare prezintă avantajul 
economisirii apei dar presupune investiţii mai mari.  
Instalaţii de umidificare a atmosferei (destinate numai culturilor din sere):  
-sistemul de ceaţă artificială (Myst-System) necesită echipamente
costisitoare, complet automatizate, care produc  o dispersare intermitentă de
particule foarte fine de apă. Declanşarea sistemului este comandată de senzori, în
funcţie de  evaporarea peliculei de apă care acoperă frunzele.  
-umidificatoarele de atmosferă (Cooling-System) se deosebesc de sistemul
de ceaţă artficială prin aceea că apa  este pulverizată mecanic (antrenată de un
ventilator şi dispersată în atmosferă).  
Indiferent de metoda folosită, este important ca apa să nu rămână permanent
în vasul de la baza ghiveciului,  decât, eventual, la unele plante higrofile. Dacă
plantele impun o umiditate permanentă la nivelul substratului sau în  atmosferă, se
recurge la o serie de metode specifice: aşezarea ghivecelor în vase umplute cu
materiale menţinute  permanent umede (turbă, pietriş); folosirea ghivecelor
“mască”, fără orificii şi cu diametrul mai mare decât al ghiveciului cu 
13 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
planta, în spaţiul dintre cele două vase păstrându-se permanent apă (de ex. la
Cyperus); îmbrăcarea tutorilor cu turbă sau  cu muşchi umed (de ex.la:Hedera,
Ficus pumila, Syngonium). 
Apa are un preţ de cost destul de ridicat iar pentru multe zone ea se găseşte
în cantităţi reduse şi de aceea se  impune economisirea ei. Pentru economisirea
apei se aplică mulcirea culturilor (cu frunze, paie muşchi, mraniţă, folie de 
polietilenă etc.), umbrirea serelor şi răsadniţelor, utilizarea sistemului de udare cu
picătura, umezirea aerului prin stropiri şi  pulverizări, combaterea buruienilor etc. 

3.5 Posibilitati de asigurare si dirijare a factorului apa 

Excesul de umiditate determina:  
- în sol inrautateste regimul de aeratie, determinand asfixierea si putrezirea
radacinilor; scade temperatura  solului (in special in perioadele reci), influenteaza
negativ viata microorganismelor; reduce posibilitatea aprovizionarii  plantelor cu
elemente nutritive din sol; aciditatea solului se accentueaza. 
- la nivelul plantei determina: prelungirea perioadelor de vegetatie, creşteri
vegetative luxuriante, inestetice,  întârzie înflorirea şi reduce numărul de flori şi
calitatea acestora; in cazul alternarii perioadelor de seceta cu perioade de  umiditate
excesiva, florile sau frunzele pot suferi deteriorari, mai ales la plante floricole
cultivate in spatii protejate;  creeaza conditii pentru dezvoltarea microflorei
daunatoare, sporind pericolul imbolnavirii plantelor cu ciuperci sau bacterii. 
Prevenirea excesului de umiditate: 
● Pentru cultura în câmp: se aleg terenuri fara exces de umiditate, nivelarea
terenului pentru a evita baltirea  apei de irigatii si din precipitatii, modelarea
terenului pentru scurgerea pe rigole a excesului de apa, irigarea rationala; ● Pentru
culturile floricole in spatii protejate: se folosesc substraturi mijlocii si usoare, cu
drenaj bun,  asigurarea drenajului, irigarea rationala alegand cea mai buna metoda. 
Deficitul de umiditate din sol si aer determina: reduce intensitatea
fotosintezei si creste intensitatea respirației;  favorizeaza aparitia atacului unor boli
si daunatori; reduce cresterea plantelor; provoaca ofilirea plantelor; scaderea
calitatii  plantelor, respectiv a florilor etc. 
 Prevenirea deficitului de umiditate se poate realiza prin: asigurarea unei
desimi corespunzatoare, lucrarile solului  periodic, combaterea buruienilor,
mulcirea solului cu materiale organice sau cu folii de material plastic pentru a
împiedica  evaporarea apei, iar in spatii protejate pulverizarea apei pe plante,
udarea pereţilor, potecilor etc 
Procedeele mai moderne pentru ridicarea umidității atmosferice cuprind:
cooling system (apa este pulverizată  mechanic -antrenată de un ventilator şi
dispersată în atmosferă) şi Myst-System (ceaţa artificială, pulverizarea fină a apei 
folosită la înrădăcinarea butaşilor şi în unele sere de producţie).

14 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 

4. AERUL ŞI CURENŢII DE AER  

Aerul, prin componentele sale de bază – azot, oxigen, dioxid de carbon ca şi

prin conţinutul în vapori de apă şi prin  mişcările pe care le prezintă influenţează în
foarte mare măsură creşterea şi dezvoltarea plantelor.  Azotul din aer, deşi ocupă
cea mai mare parte din compoziţia atmosferei (circa 78 %) nu este folosit de către
plante  ca sursă de hrană, el având rolul de a neutraliza puterea explozivă a
oxigenului pur.  
Oxigenul, atât cel din aer cât şi cel din substratul de cultură, reprezintă sursa
de energie în procesul de respiraţie a  plantelor fără de care ele nu-şi pot îndeplini
nici una dintre funcţiile vitale; oxigenul este, de asemenea, vital pentru 
microorganismele din sol cu rol în descompunerea materiei organice.  
Prin procesul de fotosinteză plantele consumă dioxid de carbon şi eliberează
în atmosferă oxigenul necesar tuturor  organismelor vii, contribuind la menţinerea
echilibrului dintre componentele aerului. Se poate vorbi deci de o relaţie de 
interdependenţă între plante şi aerul necesar vieţii.  
 Atmosfera nepoluată, favorabilă unei respiraţii normale, are un conţinut în
oxigen de 21 %. În sol conţinutul în  oxigen variază între 10 şi 40 % în funcţie tipul
şi structura sa; nivelul optim însă pentru respiraţia rădăcinilor este de 33 %. 
Solurile şi substraturile grele, tasate, prost lucrate precum şi substraturile din
ghivecele cu drenaj defectuos sau neafânate  periodic prezintă un nivel foarte mic
al conţinutului în oxigen, insuficient pentru respiraţia normală a rădăcinilor.  
O aerisire slabă la nivelul substratului de cultură, datorată unei structuri
necorespunzătoare sau tasării, are drept  consecinţe dezvoltarea insuficientă a
sistemului radicular şi înrădăcinarea superficială, hrănirea defectuoasă, slăbirea 
rezistenţei plantei la secetă şi la curenţii de aer.  
Prin urmare, lucrările de îngrijire aplicate substratului de cultură trebuie să
aibă în vedere menţinerea unui grad  corespunzător de afânare şi permeabilitate,
care să permită o bună aerisire la nivelul sistemului radicular al plantelor. 
Dioxidul de carbon (CO2) reprezintă materia primă pentru procesul de fotosinteză
prin care plantele îşi produc  hrana, eliberând oxigen în atmosferă. Conţinutul de
dioxid de carbon din aer este de 0,03 %, cu anumite variaţii în plus sau  în minus în
funcţie de sursele care îl produc şi vegetaţia din zonă.  
Iarna, în condiţii de intensitate luminoasă slabă şi temperaturi scăzute,
conţinutul de dioxid de carbon din sere  poate să scadă sub limita inferioară de 0,01
% – critică pentru procesul de fotosinteză. Această scădere se datorează  faptului că
dioxidul de carbon consumat în procesul de fotosinteză nu mai este înlocuit cu altul
proaspăt din spaţiul exterior,  serele fiind – în concepţia modernă, dezvoltată pe
imperativul economisirii energiei – construcţii perfect etanşe în perioada  de
iarnă.  
Scăderea conţinutului de dioxid de carbon din atmosferă sub limita critică de
0,01 % are ca efect oprirea procesului  de fotosinteză şi stagnarea creşterii
plantelor. Pornindu-se de la această observaţie s-a dezvoltat ideea suplimentării 
conţinutului de dioxid de carbon din atmosferă prin aşa-zisa fertilizare carbonică
sau fertilizare cu dioxid de carbon.  Creşterea concentraţiei dioxidului de carbon
din atmosferă trebuie însoţită de creşterea temperaturii cu 5–6 ºC.  
Această practică, a îmbogăţirii atmosferei din sere cu CO2 a apărut pentru
prima dată în ţările nordice, deficitare în  privinţa luminii naturale în timpul
sezonului rece. Cercetările efectuate în aceste ţări au demonstrat că sporirea
concentraţiei  de dioxid de carbon din atmosferă, până spre 0,1–0,15 %, are ca
efect intensificarea procesului de fotosinteză cu rezultate 

15 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
benefice asupra creşterii suprafeţei foliare şi a conţinutului în substanţă uscată şi,
prin urmare, asupra creşterii  productivităţii şi a calităţii producţiei.  
Efectele practice ale creşterii conţinutului de dioxid de carbon din atmosferă
au fost studiate la multe specii iar  rezultatele acestor cercetări au confirmat ideea
că fertilizarea carbonică este o verigă tehnologică foarte importantă în  sporirea
cantităţii şi a calităţii producţiei floricole.  
Suplimentarea dioxidului de carbon din atmosferă se poate realiza prin
degajarea din butelii speciale sau prin  arderea diferitelor tipuri de hidrocarburi, a
combustibililor lichizi, recuperarea gazelor arse de la centrala termică, combustia 
alcoolului pur.  
În serele moderne, scăderea concentraţiei dioxidului de carbon din atmosferă
sub limita programată determină  declanşarea automată a funcţionării surselor de
difuzie, în urma semnalului fotoelectric transmis de dozatoarele instalate la nivelul
frunzelor.  
Un efect pozitiv asupra creşterii şi înfloririi plantelor prezintă acetilena,
folosită pentru stimularea înfloririi la bromelii  şi eterul, utilizat pentru culturile
forţate prin care se obţin flori în extrasezon la mărgăritar, Forsythia, liliac.  În
compoziţia atmosferei pot exista însă şi alte gaze, mai ales în zonele industriale, cu
efect toxic asupra plantelor;  cele mai periculoase sunt anhidrida sulfuroasă,
hidrogenul sulfurat, gazele de eşapament, clorul, fluorul. Aceste gaze  produc
necroze la nivelul tuturor organelor vegetative aeriene, cu deosebire la nivelul
frunzelor.  Testarea gradului de poluare a zonei în care urmează să se cultive flori
se face cu plante foarte sensibile la aceste  gaze, ca de exemplu: Coleus, Impatiens,
Salvia, salata.  
Zonele poluate conţin şi cantităţi însemnate de impurităţi solide – praf, fum,
care se depun atât pe plante,  determinând reducerea suprafeţei de asimilaţie cât şi
pe geamurile serelor, conducând la reducerea intensităţii luminii din  spaţiile
respective.  
Mişcările aerului sunt foarte importante pentru omogenizarea şi
împrospătarea compoziţiei atmosferei; lipsa  acestora conduce la diminuarea
concentraţiei de dioxid de carbon din jurul plantelor în urma procesului de
fotosinteză dar şi la crearea unui mediu favorabil pentru atacul bolilor şi
dăunătorilor.  
Aceste mişcări ale aerului, realizate prin aerisire şi ventilaţie trebuie să fie
moderate ca intensitate, curenţii puternici  fiind dăunători plantelor, cu atât mai
mult când antrenează mase reci de aer.  
Aerisirea se realizează prin ridicarea ferestrelor de pe acoperiş şi pereţii
laterali în cazul serelor, prin ridicarea foliei  de pe pereţii frontali şi laterali în cazul
solariilor şi prin ridicarea ramelor în cazul răsadniţelor.  
 Aceste deschideri se realizează permanent în timpul sezonului cald şi parţial,
des şi de scurtă durată în timpul  sezonului rece (în funcţie şi de temperatura
exterioară).  
Ventilaţia se realizează cu ajutorul diferitelor tipuri de ventilatoare şi poate
recircula numai aerul din interior, în  zilele foarte reci de iarnă pentru
omogenizarea compoziţiei atmosferei sau poate introduce aer din exterior pentru
aerisire şi  împrospătare pe parcursul sezonului cald.

16 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 

5. SOLUL (SUBSTRATUL) 

Originea plantelor decorative, în diferite zone geografice, impune asigurarea

unui anumit substrat de cultură, care  corelat cu parametrii optimi pentru ceilalţi
factori (temperatură, lumină, etc.) determină reuşita acestor culturi. În floricultură 
prin substrat de cultură se înţelege suportul material pentru dezvoltarea rădăcinilor
şi pentru asigurarea substanţelor  nutritive necesare creşterii şi dezvoltării.  
Pentru speciile originare din zonele temperate sau subtropicale, care se
cultivă în câmp, noţiunea de substrat se  identifică cu cea de sol, cu caracteristici
diferite de la un tip la altul, caracteristici care pot fi îmbunătăţite prin diferite
metode (amendamente, adaus de mraniţă, nisip, etc.). 
În câmp se cultivă specii decorative care după preferinţa faţă de tipul de sol,
se pot cultiva în: 
- soluri grele: Althaea, Chrysanthemum, Dianthus, etc., în general
specii cu sistem radicular puternic; - soluri mijlocii: Callistephus,
Salvia, etc., majoritatea plantelor floricole au această preferinţă; 
- soluri uşoare: Gladiolus, Polyanthes, Papaver, etc., în general specii cu
sistem radicular superficial sau cu bulbi; - soluri bogate în calciu: Aster,
Coleus, Alternanthera; 
- soluri acide: Azaleea, Erica; 
 - soluri bogate în fier şi aluminiu: Hydrangea. 
Pentru culturile din spaţii adăpostite, în mod deosebit speciile originare din
zonele tropicale şi subtropicale, cultivate  la ghivece, s-au stabilit anumite proporţii
între componentele recomandate pentru fiecare specie, grup de specii sau fază de 
vegetaţie (semănat, înrădăcinat, repicat, plantat etc), din combinarea cărora rezultă
substratul de cultură.  
Solul=substratul are anumite proprietăţi fizice (aderenţă, grad de afânare,
permeabilitate, capacitate de reţinere a  apei) şi chimice (conţinut în elemente
nutritive) care trebuie să corespundă necesităţilor diferitelor specii şi soiuri.
Substratul de cultură trebuie să îndeplinească o serie de condiţii: să posede o
constituţie pentru a putea susţine  plantele; să aibă o structură lacunară,
nealterabilă în timp, care să păstreze un anumit raport între fazele solidă, lichidă şi 
gazoasă; o capacitate mare de schimb de cationi pentru a furniza toate substanţele
nutritive necesare; o capacitatea mare  de izolare care să limiteze dezechilibrul
termic; să nu conţină seminţe de buruieni, paraziţi animali sau vegetali. Conţinutul
în elemente nutritive al substratului depinde de componentele substratului şi se
poate modifica prin  adăugarea de îngrăşăminte minerale sau organice.  
Reacţia substratului este exprimată prin pH, a cărui valoare indică
concentraţia în ioni de H+ în stare liberă în  soluţia solului. Substraturile folosite în
floricultură au pH-ul cuprins între 3,5 şi 8,5.  
Majoritatea plantelor decorative cresc şi se dezvoltă bine în soluri neutre, dar
sunt şi specii care preferă soluri  acide: Anthurium, Azaleea, Erica sau soluri
alcaline: Cactee, Hyacinthus. 
Coborârea valorii pH-ului - corectarea nivelului substratului cu reacţie
alcalină, se poate face prin adăugarea de  turbă înaltă acidă în proporţie de 1/3, 1/2
sau chiar 2/3, sau cu floare de sulf 45-60g/m2 sau chiar mai mult. Acidifierea
substratului se poate produce prin administrarea de îngrăşăminte minerale, datorită
apei folosită la irigare şi chiar datorită  ploilor acide.

17 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
Ridicarea pH-ului pentru obţinerea reacţiei neutre sau uneori slab alcaline se
face prin administrarea de calciu,  dolomite, cretă etc. Carbonatul de calciu se
administrează 1-3 kg/m3, pentru culturile de seră se poate adăuga cretă 1-3  kg/m3
sau 150-200 g/m2. 
În orice caz, reacţia substratului trebuie verificată în laborator, atât la
prepararea substratului sau la amplasarea  unei culturi, cât şi ulterior în timpul
vegetaţiei şi în urma rezultatelor obţinute se aduc corectivele necesare. O atenţie 
deosebită se acordă verificării pH-ului la culturile la ghivece, unde acidifierea
substratului se produce adesea datorită udării  fecvente.  
O operaţie importantă este sterilizarea substratului pentru înlăturarea
seminţelor de buruieni, nematozi, ciuperci  etc. Sterilizarea se face termic sau
chimic. Sterilizarea termică se face cu vapori, pentru cantităţile mari de substrat
sau cu  aparate electrice speciale, pentru cantităţi mici. Sterilizarea chimică se
realizează cu diferite produse fitofarmaceutice şi  trebuie executată cu precauţie din
cauza toxicităţii substanţelor. Dacă în primul caz substratul poate fi utilizat
imediat, în  cazul sterilizării chimice, poate fi folosit numai după 6-8 săptămâni. 

5.1 Componente utilizate în pregătirea substraturilor 

Componentele care intră în compoziţia substraturilor pot fi: 
A. Componente de natura organica: mraniţa, pământul de ţelină, pământul
de frunze, turba, pământul de  răsadniţă, pământul de grădină, compostul,
pământul de pădure, pământul de rumeguş, pământul de ericaceae, pământ de 
ferigi, muşchi, cărbune de lemn etc. 
Dupa proveniență și modul de obținere acestea se împart în:  
● pământuri naturale: turba, pământul de grădină, pământul de pădure,
muşchiul vegetal, pământul de ferigi, de  ericacee; 
● pământuri horticole: mraniţa, pământul de răsadniţă, gunoiul de păsări,
pământul de frunze, pământul de ţelină,  pământul de rumeguş, pământul de
scoarţă de copaci, pământul de nămol, compostul de deşeuri textile, compostul de 
gunoi menajer, compostul din coji de orez, compostul din fibre de cocos; acestea
sunt substraturi organice pregătite de  către tehnolog prin diferite procedee de
descompunere controlată, în platforme.  
B. Componente de natura minerala care pot fi: 
 - naturale: nisip, pietriş. 
 - prelucrate: perlit, vermiculit, argila expandată, laine de roche. 
C. Componente sintetice: spuma de poliuretan, hydromelul, biolaston. 

A. Componente de natura organica 

Pământul de ţelină. Se obţine prin recoltarea de pe terenurile înţelenite de
brazde (30-40cm/25-30cm/10-15cm) în  perioada de vegetaţie (mai-septembrie).
Brazdele se aşează cu partea înierbată în jos în platforme, alternând sau nu,  straturi
de gunoi de grajd nedescompus. Platformele se udă periodic cu apă sau dejecţii
lichide de la fermele de animale şi  se lopătează la câteva luni pentru omogenizare.
Se foloseşte după 1-2 ani. Este un pământ bogat în substanţe nutritive, are  culoare
brun cenuşie, structură granulară, pH 6,5-8, masa volumetrică 1,2-1,5 (1200-1500
kg/m3), humus 2-3,5%.

18 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
Pământul de răsadniţă. Provine din gunoiul de grajd folosit la încălzirea
răsadniţelor calde, din stratul de pământ pe  care au crescut răsadurile şi nisip.
Aşezat în platforme se udă, se lopătează, poate fi folosit după doi ani, în prealabil
fiind  dezinfectat. 
Este bogat în substanţe nutritive, are culoare brună, pH neutru sau uşor
alcalin, masa volumetrică 0,8-1, pH = 6,5- 7, humus 5-7%. 
Pământul de grădină. Se poate obţine din stratul arabil al grădinilor la care,
an de an, s-au folosit îngrăşăminte, în  special organice. Masa volumetrică 0,8-1,2,
pH= 6,5-7, humus = 2,5-4%. 
Compostul. Se prepară din resturile menajere, vegetale etc., pe cale
industrială în oraşele mari sau în platforme în  gospodăriile individuale. Se
foloseşte după cernere (pentru resturile nedescompuse) şi dezinfectare. Masa
volumetrică 0,5- 0,8, pH =5,5-7, humus 3-5%. Este bine structurat, are culoare
închisă. 
Mraniţa. Se obţine prin fermentarea gunoiului provenit de la fermele de
animale, aşezat în platforme, stropit din  când în când cu apă sau dejecţii lichide
pentru a asigura o umiditate de circa 70% şi lopătat periodic. Este un pământ uşor,
de culoare brun negricioasă, bogat în substanţe nutritive, cu o bună capacitate de
reţinere a  apei, pH uşor alcalin, masa volumetrică 0,8, pH 6,5-7,5, humus 6-8%. 
Pământul de frunze. Rezultă din descompunerea mai mult sau mai puţin
avansată a frunzelor de foioase sau  răşinoase. Frunzele de stejar şi castan, având
un conţinut ridicat în substanţe tanoide, se folosesc numai în amestec cu  cele de
foioase (tei, fag, arţar, etc.). Descompunerea se realizează în platforme, în primul
an substratul de frunze are  reacţie acidă, în al doilea an neutră, în al treilea an
alcalină. Pământul de frunze are un conţinut redus în elemente 
minerale, de aceea la aşezarea în platforme se recomandă alternarea de gunoi de
grajd. Este un pământ uşor, de culoare  brun negricioasă, permeabil pentru apă şi
aer, pH 4,5-6,5, masa volumetrică 0,2-0,6, humus 1-1,5%. Pământul de pădure. Se
utilizează în amestecuri, provine din stratul superior al litierei pădurilor, cu pH 6,5-
7 şi este  mai bogat în substanţe nutritive decât pământul de frunze. 
 Turba. Unul din cele mai folosite componente care intră în compoziţia
substraturilor folosite în floricultură. Folosită  singură sau în amestec,
îmbunătăţeşte însuşirile fizico-chimice, textura, pH-ul. Principalele ţări
producătoare de turbă sunt  Rusia, Finlanda, Suedia şi Germania. România are
circa 7000 ha turbării. 
Turba blondă sau roşie, formată la Călăţele, jud. Cluj, Vatra Dornei, Poiana
Stampei, Covasna, Tuşnad, Huedin şi  turba neagră formată pe locurile
mlăştinoase în zonele Carei, Suceava, Harghita, Mureş. După locul de formare şi 
compoziţie pot fi: 
 - turbe joase sau negre (eutrofe) formate pe terenuri mlăştinoase, bogate în
substanţe nutritive. Rezultă dintr-o  descompunere avansată a unor specii de plante
ca: Typha, Carex, Equisetum, Phragmites etc, cu aciditate redusă sau  neutre, sunt
compacte cu porozitatea redusă.  
 - turbe înalte sau blonde (oligotrofe) formate pe terenuri silicoase, cu un
regim de precipitaţii mai bogat, dar  temperaturi mai scăzute. Are un grad mai
redus de descompunere, conţinut mai sărac în elemente fertilizante, aciditate 
ridicată. În compoziţie intră specii de: Sphagnum, Polytrichum, Calluna,
Vaccinium etc. 
Pământul de ericaceae (terres des bruyeres). Se formează în mod natural în
zonele unde cresc specii din familia  Ericaceae în urma descompunerii naturale a
resturilor vegetale. Se foloseşte în cultura plantelor acidofile. Este uşor,  permeabil,
brun, pH 3-4,5, masa volumetrică 0,3-0,4, humus 0,5-1,5%.

19 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
Pământul de ferigi - rezultă din descompunerea frunzelor, rizomilor,
rădăcinilor unor specii de ferigi (Polipodium,  Osmunda Aspidium). Se foloseşte în
substraturile destinate orhideelor, bromeliilor, ferigilor etc. Este uşor, aspect
fibros,  culoare neagră, pH acid. 
Scoarţa de copaci - subprodus din industria lemnului, se foloseşte după
compostare (masa volumetrică 0,2-0,35,  pH 6-6,9). 
Rumeguşul rezultă din prelucrarea lemnului, se compostează timp de 1 an,
calitatea lui depinde de esenţa de la  care provine, se evită cel de stejar, castan, pH
sub 6. 
Muşchiul vegetal (Sphagnum). Se foloseşte proaspăt sau uscat, tocat în
cultura speciilor epifite, în amestec pentru  bromelii, orhidee, datorită gradului
mare de permeabilitate şi afânare, capacităţii de absorţie a apei. Se mai foloseşte la 
marcotajul aerian, înrădăcinarea butaşilor de Azalee. Masa volumetrică 0,2-0,3, pH
5-5,6. 
Cărbunele de lemn. Se foloseşte sub formă de bucăţi sau pudră, are o
capacitate mare de reţinere a apei, pe care  o eliberează treptat. Se foloseşte pudră
pentru proprietăţile antiseptice în pudrarea secţiunii butaşilor sau în granule mai 
mari (3-5 mm) se introduce în apa folosită la înrădăcinarea butaşilor. 

B. Componentele de natura minerală:  

- naturale 
Nisipul. Participă în proporţii diferite în aproape toate amestecurile de
pământ, cărora le măreşte gradul de afânare  şi permeabilitatea. În general
considerat substrat inert, nu este totuşi complet lipsit de anumite elemente chimice.
Sunt de  preferat nisipurile grosiere, cu particule de 1,5-2 mmm diametru. Masa
volumetrică este 1,7-1,8. 
Pietrişul. Se foloseşte pietriş care are mai puţin de 10% calcar, cu particule
de 5-15 mm diametru, are masa  volumetrică 1,5-1,8 (1500-1800 kg/m3). Este un
mediu bine aerat, durabil, inert chimic, uşor de dezinfectat dar are  capacitate mică
de reţinere a apei. Este utilizat la drenaj pentru unele specii foarte sensibile cum
este Anthurium. 
Pouzzolane. Este o rocă vulcanică cu o granulometrie între 3-15 mm
diametru, masa volumetrică 0,7-1. Este unul  din materialele cele mai ieftine dacă
se foloseşte aproape de sursele de aprovizionare. Este bine aerat, cu stabilitate şi 
durabilitate mare, uşor de dezinfectat, are însă capacitate mică de reţinere a apei.
Se utilizează în cultura fără sol. 
- prelucrate prin căldură au în general o durată de folosire îndelungată, mare
uniformitate, nu conţin elemente  nutritive 
Vermiculitul. Se obţine prin încălzirea la 10000C a rocilor de biotită,
produsul are o structură poroasă şi este alcătuit  din glomerule cu diametrul de
0,75-8 mm. Se foloseşte în amestecuri pentru cultura orhideelor şi bromeliilor. Are
capacitate  mare de absorbţie şi reţinere a apei, este insolubil, reţine o mare
cantitate de aer, pH variabil, masa volumetrică 0,06-0,3. 
Perlitul. Se obţine prin tratarea la 1800 0C a rocilor vulcanice, temperatură la
care acestea se descompun în  particule de 3-8 mm diametru. Se foloseşte în
amestecuri de pământ în locul nisipului sau la înrădăcinarea butaşilor. Nu  conţine
elemente nutritive, are culoarea alb-gri, capacitate de reţinere a apei de 3-4 ori
greutatea sa, pH neutru, masa  volumetrică 0,04-0,06. 
Argila expandată se obţine prin tratarea argilei la 1100 0C. Are glanurometria
cuprinsă între 1,6-8 mm, masa  volumetrică 0,3-0,6, stabilitate structurală foarte
bună, porozitate bună, reţine 15-16% apă din greutate. Utilizată în  hidroponică,
cultura fără sol.

20 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
Vata minerală (laine de roche). Este suportul ideal pentru cultura fără sol a
speciilor floricole şi legumicole. Uşor,  suplu, rezistent are structură poroasă care
permite repartizarea omogenă a rădăcinilor. Reînoit în fiecare an asigură condiţii 
sanitare şi hidrice optime. Se fabrică industrial plecând de la un amestec de roci
vulcanice supuse la temperaturi de peste  15000C sau plecând de la deşeurile
(laitier) de la furnalele înalte. Are o greutate de 40-80 kg/m 3, pH 7-9,5, capacitate
de  reţinere a apei, exprimată în volume de 70-80%. Utilizarea de blocuri
(100x15x7,5 cm) determină economie de mână de  lucru şi timp.  

C. Componente sintetice 
Hydromullul. Rezultă în procesul de sinteză al ureii prin polimerizare
(structură spongioasă,capacitate mare de  reţinere a apei). Styromullul. Preparat din
mase plastice expandate, are forma de fulgi de 4-12 mm. Are capacitate de 
reţinere a apei mare, se foloseşte pentru permeabilizarea amestecurilor la orhidee,
Anthurium. 
Agrofoam. Un substrat de cultură obţinut din diferite tipuri de poliuretan.
Durata de utilizare 4 ani, are structură  stabilă în timp, capacitate mare de reţinere a
apei, posibilităţi de dezinfecţie rapidă. Are valoare ecologică pentru că nu se 
pierde la manipularea între culturi. În cultura pe substrat sunt utilizate singure sau
în amestec, exemplu amestec de  polistiren expandat + turbă (DEGA, B-V-B) sau
amestec de poliuretan expandat (OASIS şi RESMA). Este de dorit să se  evite
utilizarea componentelor sintetice, deoarece contribuie la poluarea mediului ele
nefiind biodegradabile. 

5.2 Substraturi pentru cultura plantelor floricole 

În cultura florilor în spaţii protejate mediul de cultură îl poate constitui
substratul de cultură format din unul, dar de  obicei mai multe componente a căror
proporţie este variabilă cu specia.  
Cu mici excepţii în cultura plantelor floricole se folosesc combinaţii de mai
multe componente naturale sau minerale  tratate sau nu, a căror proporţie se
stabileşte în funcţie de caracteristicile fizice şi chimice ale fiecărui component,
astfel  încât amestecul rezultat să corespundă cât mai bine cerinţelor fiecărei specii
cultivate. 
 În general un substrat trebuie să posede o capacitate mare de reţinere a apei,
structură stabilă, porozitate pentru  reţinerea aerului, capacitate de schimb. 
Într-un substrat uşor predomină pământul de frunze şi turbă, într-un substrat
acid - pământul de ericaceae, într-un  substrat greu - ţelina. De exemplu un substrat
greu poate fi format din: pământ de ţelină, mraniţă, pământ de frunze şi nisip  în
proporţie de 3:2:2:1; sau un substrat uşor din muşchi, pământ de frunze, turbă,
nisip în proporţie de 2:2:1:1. 
În literatura de specialitate este indicat pentru fiecare specie substratul
necesar pentru înmulţire sau pentru cultura  plantelor adulte. În cultura florilor se
folosesc pe scară largă “substraturile standard” care oferă plantelor suportul pentru 
fixarea rădăcinilor prin folosirea de turbă sau amestec de ţelină lutoasă, turbă, nisip
sau perlit şi turbă. În cazul folosirii  acestui tip de substrat substanţele necesare
unei creşteri şi dezvoltări normale sunt asigurate prin fertilizarea ritmică cu  soluţii
nutritive care să conţină macro şi microelementele specifice.
Descrierea morfologică a seminţelor de flori. Caracteristici
tehnice şi biologice ale  seminţelor 

1. Descrierea morfologică a seminţelor de flori. 

Scopul lucrării. Cunoaşterea seminţelor de flori este necesară pentru
verificarea autenticităţii speciilor,  aprecierea calităţii lor, planificarea necesarului
de sămânţă pentru obţinerea materialului săditor, asigurarea  condiţiilor optime
pentru germinare. 
Principalele caractere morfologice utilizate pentru identificarea seminţelor
de flori sunt următoarele: Forma. Forma seminţelor de flori este dată de raportul
dintre lungime, lăţime şi grosime şi poate fi:  sferică, ovală, ovoidă, prismatică,
conică, piramidală, fusiformă, lenticulară, discoidală etc., sau în unele cazuri 
neregulată. (tabelul 1). Se poate aprecia şi secţiunea transversală a seminţelor care
poate fi: rotundă, ovală,  triunghiulară, stelată, neregulată etc. 
Mărimea. Caracter important de diferenţiere a seminţelor de flori, are valori
în general mici. În funcţie de  mărime sunt: 
- seminţe foarte mici şi mici (cu dimensiuni sub 1,5 mm): Begonia, Petunia,
Nicotiana, Calceolaria, Lobelia etc. - seminţe mijlocii (cu dimensiuni cuprinse
între 1,5-3 mm): Dianthus, Salvia, Coreopsis, Helichrysum,  Ageratum, Phlox,
Viola etc. 
- seminţe mari (cu dimensiuni peste 3 mm): Lupinus, Asparagus etc. 
Culoarea tegumentului. Se apreciază la maturitatea fiziologică şi poate fi
neagră, diferite nuanţe de  maro, roşcată, gălbuie, cenuşie etc. 
Luciul poate fi pronunţat (Celosia, Lobelia, Digitalis), şters sau seminţele
pot fi mate (Dianthus,  Antirrhinum, Calendula etc). Culoarea şi luciul sunt într-o
oarecare măsură influenţate de condiţiile de mediu din  perioada de creştere şi
dezvoltare, de condiţiile de recoltare, de modul şi durata păstrării. 
Aspectul exterior. Foarte diferit, poate fi glabru (Cosmos, Impatiens) sau
pubescent (Helichrysum,  Gomphrena, Centaurea) acoperit cu perişori de mărimi,
culori şi consistenţe diferite. Suprafaţa tegumentului poate  fi netedă (Celosia) sau
cu muchii (Rudbeckia), striuri (Dianthus), diferite proeminenţe (Portulaca,
Verbena) etc. 

2. Caracteristici tehnice şi biologice ale seminţelor 

În laboratoarele de specialitate, în urma unui control riguros se apreciază o
serie de date tehnice legate  de însuşirile biologice ale seminţelor . (tabelul 2)  
Acestea sunt: 
Puritatea. Procentul de seminţe de flori dintr-un lot, aparţinând speciei sau
cultivarului, trebuie să fie cât  mai apropiat de 100, dar de obicei la speciile
floricole are o valoare cuprinsă între 68-80 % din masa de seminţe,  diferenţa fiind
impurităţi. 
Facultatea germinativă. Procentul de seminţe care germinează într-un
anumit timp de la semănat, la o  temperatură şi durată caracteristice pentru fiecare
specie, valorile medii fiind 60-80 % din sămânţa pură. Durata facultăţii
germinative. Această durată, la seminţele de plante floricole este foarte diferită, de
la  1-3 luni pentru specii ca Asparagus, Gerbera, la 12-20 ani pentru specii ca
Datura şi Canna. Majoritatea speciilor  floricole au durata facultăţii germinative
cuprinsă între 1 an (Ageratum, Viola), 2-3 ani (Begonia, Petunia), 3-4 ani  (Zinnia,
Lathyrus). 
Energia germinativă. Viteza cu care germinează seminţele, se exprimă în
procente de seminţe  germinate după aproximativ 1/3 din timpul necesar pentru
determinarea facultăţii germinative. Valoarea culturală. Cunoscând puritatea
seminţelor şi facultatea germinativă se calculează valoarea  culturală a seminţelor
(V), în funcţie de care se stabileşte cantitatea de sămânţă necesară la unitatea de
suprafaţă. VG = Ρ ⋅100 (%) în care: V = valoarea culturală, P = puritatea seminţelor, G
= facultatea germinativă Masa a 1000 seminţe (M.M.B.). Reprezintă greutatea a
1000 de seminţe (fructe), din specia respectivă,  exprimată în grame. Cu ajutorul ei
se determină cantitatea de sămânţă necesară la unitatea de suprafaţă. Umiditatea
seminţelor. Este unul din factorii care influenţează durata şi calitatea păstrării
facultăţii  germinative şi are valori mici între 6-12%. 
Greutatea seminţelor. Se exprimă prin greutatea a 100 seminţe pure sau prin
numărul de seminţe la 1  gram. 
Starea sanitară. Se determină prin examinare macroscopică, microscopică şi
biologică şi se referă la  gradul de contaminare a seminţelor cu boli sau prezenţa
dăunătorilor.
 Componente utilizate în pregătirea substraturilor 

Plantele floricole cultivate în spaţii protejate, prin marea diversitate de specii

şi loc de origine, au cerinţe diferite faţă de  substratul de cultură, atât pentru cultura
propriu-zisă, cât şi pentru diferitele etape ale ciclului biologic. Pentru reuşita
acestor culturi substratul trebuie să îndeplinească o serie de condiţii legate de
structură, permeabilitate  pentru apă şi aer, pH etc. Aceste condiţii se realizează
prin combinarea în anumite proporţii a unor componente naturale sau  artificiale
care să determine obţinerea unui substrat cât mai adecvat pentru fiecare specie. 
Componentele care intră în compoziţia substraturilor pot fi: 
1. Componente organice (naturale): mraniţa, pământul de ţelină, pământul de
frunze, turba, pământul de răsadniţă, pământul  de grădină, compostul, pământul
de pădure, pământul de rumeguş, pământul de ericaceae, pământul de ferigi,
muşchi, cărbune de  lemn etc. 
2. Componente minerale care pot fi: 
 - naturale: nisip, pietriş. 
 - prelucrate: perlit, vermiculit, argila expandată, laine de roche. 
 3. Componente sintetice: spuma de poliuretan, amestec de polistiren sau
poliuretan expandat etc. 
1. Componente organice naturale 
Componentele organice naturale utilizate în floricultură pot fi de bază, cum
sunt mraniţa, pământul de frunze, pământul de  ţelină, turba sau speciale, care au o
utilizare mai restrânsă, cum sunt pământul de ericaceae, de ferigi, muşchiul etc.
Mraniţa. Se obţine prin fermentarea gunoiului de grajd, conţinutul în substanţe
nutritive fiind în funcţie de natura acestuia.  Descompunerea durează 2-3 ani şi se
realizează prin aşezarea gunoiului în platforme cu înălţimea de circa 2 m, interval
de timp în  care se lopătează de 2-3 ori pe an şi se asigură o umiditate de cca. 70%,
fie prin stropirea cu apă sau cu dejecţii lichide de la  fermele zootehnice. Mraniţa
este un pământ uşor, bogat în substanţe nutritive, de culoare brun negricios, cu o
bună capacitate de  reţinere a apei, pH uşor alcalin, masa volumetrică 0,8. 
Pământul de ţelină. Se obţine prin recoltarea de pe terenurile înţelenite, de
brazde de 25-30 cm lăţime, 30-40 cm lungime  şi 10-15 cm grosime, recoltate în
perioada de vegetaţie (mai-septembrie). Brazdele se aranjează în platforme cu
partea înierbată în  interior şi se recomandă alternarea cu straturi de gunoi de grajd
nedescompus. Platforma se udă periodic cu apă sau dejecţii lichide  de la animale,
se lopătează la câteva luni. Se poate folosi după circa 8-10 luni. Pământul de ţelină
este bogat în substanţe nutritive,  are culoare brun cenuşie, structură granulară, pH
6,5-8, masa volumetrică 1,2-1,5. 
 Pământul de frunze. Este mult folosit în floricultură, rezultă din
descompunerea frunzelor de fag, arţar, tei, pomi fructiferi.  În alcătuirea lui nu se
recomandă folosirea frunzelor speciilor cu un conţinut ridicat în substanţe tanoide
(stejar, castan, nuc etc).  Toamna frunzele se strâng în platforme sau se depozitează
în şanţuri, se tasează, se pot alterna şi straturi de gunoi de grajd,  deasupra se pune
un strat de pământ de 5-10 cm grosime. Se utilizează după 1-2 ani. Pământul de
frunze este uşor, sărac în  substanţe nutritive, de culoare brun negricioasă,
permeabil pentru apă şi aer, pH 4,5-6,5, masa volumetrică 0,2-0,6. 
Turba. Este unul din cele mai preţioase componente ale substraturilor
utilizate în cultura florilor, folosit pentru  îmbunătăţirea însuşirilor fizico-chimice,
texturii şi pH-ului. Se obţine prin descompunerea anaerobă a vegetaţiei în terenuri 
mlăştinoase (turbă neagră sau joasă) sau în terenuri de deal şi submontane cu
temperaturi scăzute şi precipitaţii abundente (turbă  roşie sau turbă înaltă). Turba
neagră are un grad avansat de descompunere, culoare aproape neagră, capacitate
mare de reţinere a  apei (de 4-5 ori greutatea sa), pH 6,5-8, masă volumetrică 0,4-
0,6. 
Turba roşie este fibroasă, cu un grad mai redus de descompunere a
componentelor, culoare brun roşcată sau albicioasă,  capacitate foarte mare de
reţinere a apei (de 10-15 ori greutatea sa), pH 3-5, masa volumetrică 0,3-0,5.
Pământul de răsadniţă. Rezultă din biocombustibilul şi amestecul de pământ
folosit la răsadniţe, care se aşează în  platformă şi se lopătează de 2-3 ori, se udă
moderat, se poate folosi după 2 ani. Se dezinfectează înainte de folosire. Este bogat
în  substanţe nutritive, are culoare mai deschisă decât mraniţa, pH neutru sau uşor
alcalin, masa volumetrică 0,8-1. Pământul de grădină. Se poate obţine din stratul
arabil al grădinilor, care au fost cultivate timp de mai mulţi ani şi unde  an de an s-
au aplicat cantităţi mari de îngrăşăminte, în special organice. Greutate volumetrică
0,9-1,2. Compostul. Se prepară din resturile vegetale, gunoaiele menajere etc.,
aşezate în platforme în sistem gospodăresc, iar  pentru cantităţi mari în sistem
industrial. Platformele se lopătează de 2-3 ori pe an, compostul poate fi folosit
după 2-3 ani, după ce  este cernut pentru îndepărtarea resturilor care nu se
descompun şi dezinfectat. Compostul este un pământ bine structurat, de  culoare
închisă, cu pH 6-7,5. 
Pământul de pădure sau litiera. Se recoltează din păduri până la adâncimea
de 10-15 cm, împreună cu o parte din  resturile vegetale (frunze, lăstari, rădăcini).
Se aşează în platforme unde se lasă 1-2 ani pentru continuarea proceselor de 
descompunere. Are gradul de afânare şi culoarea asemănătoare cu pământul de
frunze, pH 3,5-5. 
Pământul de rumeguş. Rumeguşul de la specii de esenţă moale şi alte
reziduuri ale industriei forestiere (scoarţă etc) se  aşează în platforme şi se
utilizează după 1-2 ani. Este un pământ uşor, poros, brun-roşcat, mai sărac, cu pH
3,2-4,5.  Pământul de ericaceae. Se formează în mod natural în zonele unde cresc
specii din familia Ericaceae (Erica sp.,  Vaccinium sp., Calluna sp.) în urma
descompunerii naturale a resturilor vegetale. Se foloseşte în substraturile de cultură
a plantelor  acidofile: Azalea, Camellia etc. Este un pământ uşor, permeabil, de
culoare brun negricioasă, pH 3-4,5, masa volumetrică 0,3-0,4.  Pământul de ferigi.
Rezultă din descompunerea frunzelor, rizomilor, rădăcinilor unor specii de ferigi:
Polipodium,  Aspidium, Osmunda etc. Se foloseşte în amestecurile destinate
culturii de orhidee, bromelii, ferigi etc. Este foarte uşor, are aspect  fibros, culoare
neagră, pH acid. 
Muşchiul vegetal (Sphagnum). Se foloseşte uscat în substraturile destinate
speciilor epifite, întrucât măreşte gradul de  afânare şi permeabilitate. Are o mare
capacitate de absorbţie a apei şi este utilizat la marcotajul aerian, înrădăcinarea
butaşilor de  azalee, la forţarea unor specii cum este Convallaria. Muşchiul
proaspăt se foloseşte la ornarea jardinierelor, aranjamentelor florale. 
Cărbunele de lemn. Are însuşiri antiseptice şi se foloseşte la pudrarea
secţiunii butaşilor sau sub formă de bucăţi se  utilizează în amestecuri de pământ,
la speciile sensibile la putrezirea rădăcinilor. Deoarece absoarbe o cantitate mare
de apă pe  care o pune treptat la dispoziţia rădăcinilor, se foloseşte în cultura
orhideelor. 
2. Componente de origine minerală 
2.1. Componente minerale naturale 
Nisipul. Este unul din componentele care participă, în proporţii diferite, în
aproape toate amestecurile de pământ, cărora le  conferă permeabilitate şi le
măreşte gradul de afânare. Cel mai indicat este nisipul de râu, grosier, de 1,5-2 mm
diametru. În general  considerat substrat inert, nu este totuşi complet lipsit de
anumite elemente chimice. Masa volumetrică este 1,7-1,8. 
Pietrişul. Provine din cariere sau malul râurilor, mărimea particulelor este
între 5-15 mm diametru, are stabilitate  structurală foarte bună, capacitate de
reţinere a apei mică, este inert chimic şi foarte uşor de dezinfectat. Masa
volumetrică 1,5-1,8. 2.2. Componente minerale tratate 
Perlitul. Se obţine prin tratarea la 1800oC a rocilor vulcanice, temperatură la
care acestea se descompun în particule de  3-8 mm diametru. Se foloseşte la
înrădăcinarea butaşilor şi în amestecuri de pământ în locul nisipului. Perlitul nu
conţine elemente nutritive, este lipsit de germeni patogeni, are culoare alb-gri, pH
neutru şi o capacitate de reţinere a apei  de 3-4 ori greutatea sa, masa volumetrică
0,04-0,06. 
Vermiculitul obţinut din roci de biotită, încălzite la 10000C, are structură
poroasă, cu mare capacitate de absorbţie şi  reţinere a apei. Se foloseşte în amestec
pentru cultura orhideelor, bromeliilor. Are pH variabil şi masa volumetrică 0,06-
0,3. Laine de roche. Se obţine industrial, plecând de la un amestec de roci
vulcanice (sau zgura furnalelor înalte) tratate la  temperaturi de peste 1500ºC.
Substrat foarte poros, uşor, drenaj bun, conţinut în aer ridicat, suport ideal pentru
toate culturile fără  sol. Este inert chimic, se dezinfectează uşor, dar după mai
multe utilizări se tasează şi îşi pierde porozitatea. Are capacitate de  schimb nulă,
pH 7-9,5, masa volumetrică 0,04-0,08. 
Argila expandată. Se obţine prin tratarea argilei la 11000C, are o stabilitate
structurală foarte bună, porozitate bună.  Structura alveolară permite obţinerea unei
anumite porozităţi care facilitează schimburile gazoase din substrat.  Mărimea
granulelor este în funcţie de utilizare: granule foarte mici pentru înrădăcinarea
butaşilor, granule medii pentru  hidroponică (care permit dezvoltarea armonioasă a
rădăcinilor), granule mari (diametru de 10-25 mm) pentru drenaj sau pentru  decor.
Are un pH 5-7, masa volumetrică 0,3-0,6. 
3. Componente artificiale 
Sunt utilizate ca amendament al solului în unele ţări. În cultură pe substrat
încep să fie utilizate singure sau în amestec.  Exemplu: - amestec de polistiren
expandat + turbă (DEGA, B-V-B) 
- amestec de poliuretan expandat (OASIS şi RESMA) 
- Agrofoam. Substrat compus din diferite tipuri de spumă de poliuretan. Are
structură stabilă, capacitate mare de reţinere  a apei, dezinfectare rapidă, durată de
utilizare 4 ani. 
Pregătirea substraturilor pentru cultura plantelor floricole 
Scopul lucrării. Prin combinarea în diferite proporţii a unor componente
naturale sau artificiale se obţin amestecurile de  pământ (substraturi) destinate
culturii unei anumite specii floricole sau a unei anumite etape: semănat,
înrădăcinarea butaşilor,  transvazare. 
Epoca de efectuare. Pregătirea substraturilor se face cu 8-10 săptămâni
înaintea perioadei de folosire. Dacă se  pregătesc cantităţi mai mari, care urmează
să fie folosite după o anumită perioadă de timp, amestecurile se păstrează în saci,
în  spaţii adăpostite, etichetate (componenţa, data obţinerii). 
Desfăşurarea lucrării. Pământurile se cern prin sită pentru separarea părţilor
grosiere, corpurilor străine sau resturilor  nedescompuse. Fineţea pământului cernut
depinde de unghiul format de planul sitei cu suprafaţa solului, cu cât unghiul este
mai mic  se obţine un pământ mai grosier şi invers. 
Componentele cernute se dozează în proporţii recomandate de reţeta tipului
de substrat care urmează să fie pregătit.  Cantităţile odată stabilite şi dozate, se
aşează în straturi alternative sub formă de grămezi, apoi se omogenizează, în cazul
unor  cantităţi mai mici prin lopătarea de 3-4 ori a amestecului. 
 În întreprinderile mari de sere pregătirea amestecului de pământuri se
desfăşoară mecanizat într-un flux tehnologic care  cuprinde: transportarea
componentelor, aşezarea lor în platforme, amestecarea şi mărunţirea amestecului.
Omogenizarea substratului este urmată de dezinfecţia termică sau chimică.
Dezinfecţia termică se realizează cu vapori de  apă pe platforme speciale, dotate cu
conducte metalice perforate racordate la sursa de abur. Dezinfecţia chimică se
realizează cu  substanţe chimice solide sau lichide (Formalina 2-4 %, sulfat de Cu
2-3 %, Nemagon-granule, etc). 
Proporţia în care diferite componente naturale sau artificiale intră într-un
substrat de cultură este diferită cu specia şi faza  de dezvoltare (tabelul 1). 
Substraturile standard sunt folosite pentru cultura plantelor la ghiveci. Ele
conferă suportul material pentru fixarea  sistemului radicular, cel mai adesea sunt
formate din turbă, dar şi din alte componente ca: pământ de ţelină, nisip etc.
Necesarul de elemente nutritive în cazul acestor substraturi este asigurat prin
fertilizarea ritmică a plantelor cu soluţii  nutritive, care conţin macro şi
microelementele necesare unui anumit stadiu de dezvoltare şi pentru o anumită
specie.
Tabelul 1 
Compoziţia substratului pentru unele plante floricole 
(după Böhmig) 
Nr.cr  Genul  Substrat pentru Substrat pentru cultură
t.  înmulţire 
1.  Codiaeum  Muşchi:turbă:nisip Frunze:turbă:nisip (4:1:1)
(1:1:1) 
2.  Crassula  Turbă:nisip (1:2)  Frunze:ţelină:turbă:nisip
(2:2:1:1)
3.  Dracaena  Muşchi:nisip (1:1)  Frunze:compost:turbă:nisip
(3:2:1:1)
4.  Hoya  Turbă:nisip (1:2)  Frunze:ţelină:turbă:nisip
(2:2:1:1)
5.  Hibiscus  Turbă:nisip (1:2)  Frunze:ţelină:turbă:nisip
(2:2:1:1)
6.  Phoenix  Frunze:turbă:nisip Frunze:compost:turbă:nisip
(1:2:1)  (3:2:1:1)
 7.  Saintpaulia  Turbă:nisip (1:2)  Frunze:turbă:nisip (4:1:1)
8.  Zantedeschia  Pământ de grădină  Compost:răsadniţă:turbă:nisip
(3:1:1:1)

Orientativ componentele care intră în diverse tipuri de amestecuri sunt

următoarele: 

Substrat greu: - ţelină: 3 părţi 

 - mraniţă: 2 părţi 
 - pământ de frunze: 2 părţi 
 - nisip: 2 părţi 

Substrat mijlociu: - pământ de ferigi: 2 părţi 

 - pământ de frunze: 1 parte 
 - pământ de răsadniţă: 1 parte 
 - nisip: 1 parte 

Substrat uşor: - pământ de ferigi: 3 părţi 

 - pământ de frunze: 1 parte 
 - nisip: 1,5 părţi 

PRINCIPALELE CARACTERE  
MORFOLOGICE DE RECUNOAŞTERE 
A SPECIILOR FLORICOLE  

Plantele floricole alcătuiesc o grupă foarte mare de specii şi soiuri, care se

diferenţiază între ele prin particularităţile botanice, ecologice şi tehnologice.  
Recunoaşterea plantelor se face pe baza însuşirilor morfologice ale organelor
vegetative şi  florifere. La recunoaşterea speciilor floricole se ţine cont în cea mai
mare măsură, de  particularităţile organelor aeriene (frunze, flori). 
La majoritatea speciilor floricole se întâlnesc rădăcini fasciculate şi la foarte
puţine specii  se întâlnesc şi alte tipuri (rădăcini pivotante, rădăcini tuberizate,
rădăcini aeriene). Tulpina este un organ vegetativ articulat, format din noduri şi
internoduri. În grupa  speciilor floricole întâlnim tulpini aeriene, precum şi tulpini
subterane, caracteristice speciilor  floricole geofite (rizomi, bulbi, tuberobulbi).  
Frunza este un organ lateral al tulpinii, caracterizat prin monosimetrie,
creştere limitată,  durată de viaţă relativ scurtă, de câteva luni sau cel mult câţiva
ani (frunze sempervirescente) şi  care se inseră la nodurile tulpinilor şi ramurilor. 
 O frunză completă cuprinde trei părţi: limb, peţiol şi teacă. Există şi frunze
cărora le  lipseşte una sau chiar două din aceste părţi (frunze incomplete).  
Limbul este cea mai importantă parte a frunzei, deoarece îndeplineşte
funcţiile specifice  acestui organ. În studiul morfologic al limbului se au în vedere
următoarele aspecte: forma,  vârful, baza, marginea şi nervaţiunea. 
Forma limbului este foarte variată şi determinată, de regulă, de raportul dintre
lungime şi  lăţime şi de locul de insectare a celor două axe. Forme de limb întâlnite
la plantele floricole sunt  prezentate în tabelul 1.  
Vârful limbului poate fi destul de variat şi anume: acut, acuminat, obtuz,
rotunjit, spinos,  emarginat (tab. 1). 
Baza limbului prezintă, de asemenea, o mare variabilitate. Astfel, la plantele
floricole poate  fi: cordată, sagitată, reniformă, ascuţită, cuneată, auriculată,
asimetrică, peltată (tab. 1).

1  
Tabelul 1 
Principalele tipuri de frunze
Caracteristici  Aspectul Exemple de specii
frunzei  floricole
Forma circulară Tropaeolum majus 
limbului (orbiculară) 

ovată Ageratum mexicanum  

Mirabilis jalapa 
Petunia hybrida 
obovată (invers Bergenia crassifolia 
ovată)  Ficus lirata

eliptică  Strelitzia reginae

 lanceolată Alyssum maritimum 
Antirrhinum majus  
Gypsophila paniculata  
Lilium candidum  
Matthiola incana 
liniară Cyperus alternifolius  
Hemerocalis fulva 
Lavandula angustifolia 

spatulată Bellis perennis 

Chrysanthemum
leucanthemum 
enziformă Freesia hybrida  
Gladiolus hybridus  
Iris sp.

Vârful ascuţit (acut)  Iresine lindenii  

limbului Zinnia haageana 

acuminat (brusc Coleus blumei  

ascuţit) Ficus elastica 
Ipomoea tricolor 

obtuz  Peperomia obtusifolia 

2  
rotunjit  Calendula officinalis  
Crassula arborescens 
 asimetrică  Begonia semperflorens 

peltată Pelargonium peltatum  

Ricinus communis  
Tropaeolum majus 

3 
Marginea   întreagă Nicotiana alata  
limbului Zinnia elegans 

dinţată Coleus blumei  

Impatiens balsamina 

Marginea   crenată Ageratum mexicanum  

limbului Althaea rosea 

serată Callistephus
chinensis  
Lobelia erinus  
Solidago canadensis 

palmat-lobată Delphinium hybridum  

Hedera helix 
Pelargonium zonale 
 penat-lobată  Verbena hybrida 

palmat-fidată  Ricinus communis 

penat-fidată  Echinops ritro 

4 
Marginea   palmat-partită  Pelargonium grandiflorum 
limbului

penat-partită Nigella damascena  

Papaver orientale 

palmat-sectată Rhapis excelsa 

Rhapis humilis 

penat-sectată Achillea filipendulina 

Eschscholtzia californica  Tagetes
erecta 
Tagetes signata 
Dispoziţia   alternă Alyssum maritimum 
frunzelor pe   Callistephus chinensis  
tulpină Celosia pyramidalis  
Lobelia erinus 
 opusă Ageratum mexicanum  
Coleus blumei  
Gomphrena globosa  
Salvia splendens  
Zinnia elegans 
verticilată  Lilium martagon 

rozetă Echeveria secunda 

Hosta plantaginea 

Inserţia   peţiolată Ageratum mexicanum  

frunzelor  Althaea rosea  
Coleus blumei  
Hosta plantaginea 
sesilă Myosotis alpestris 
Xeranthemum annum  
Zinnia elegans 

Marginile limbului pot fi întregi sau divizate. Diviziunile, la rândul lor, pot fi
mici şi mari.  Marginile cu incizii mici pot fi: dinţate, crenate, serate (tab. 1).
Marginile cu incizii mari pot fi:  lobate, fidate, partite, sectate. 
Combinând tipul de nervaţiune (penat sau palmat) cu denumirea inciziei
rezultă frunze:  penat-lobate, penat-fidate, penat-partite, penat-sectate, respectiv
frunze palmat-lobate, palmat fidate, palmat-partite, palmat-sectate (tab. 1).
5  
La speciile floricole se întâlnesc atât frunze simple cât şi frunze compuse. La
frunzele  compuse limbul este alcătuit din mai multe porţiuni individualizate
numite foliole, fiecare foliolă având un peţiol propriu.  
Pe tulpină (lăstari), frunzele sunt dispuse altern, opus, verticilat sau în rozetă
(tab. 1). După modul de inserţie pe tulpină, frunzele pot fi: peţiolate (se prind cu
ajutorul peţiolului)  sau sesile (inserţia se face prin teacă sau prin baza limbului)
(tab. 1). 
Floarea este formată din următoarele părţi componente: peduncul (codiţa
florii), receptacul  (axul florii), caliciu (totalitatea sepalelor), corolă (totalitatea
petalelor), androceu (totalitatea  staminelor) şi gineceu (totalitatea carpelelor). La
baza pedunculului floral se află, de regulă, o  bractee. 
În recunoaşterea speciilor floricole prezintă interes tipurile de corolă şi mai
puţin celelalte  elemente florale. ~n tabelul 2 sunt prezentate cele mai întâlnite
tipuri de corolă la speciile  floricole: tubuloasă (petale unite sub forma unui tub),
infundibuliformă (petale unite în formă de  pâlnie), campanulată (petale unite în
formă de clopot), hipocrateriformă (petale unite sub formă 
de tub care se lăţeşte brusc la partea superioară), bilabiată (petale unite sub formă
de tub, care la  partea superioară se desface în două buze depărtate între ele),
personată (aceeaşi alcătuire ca şi  cea bilabiată, cu deosebirea că cele două buze
sunt apropiate între ele). 
La unele specii, componentele învelişului floral nu se deosebesc ca formă,
mărime,  culoare, se numesc tepale şi alcătuiesc un perigon. Cel mai întâlnit tip
este perigonul petaloid  (Iris sp., Tulipa sp., Lilium sp.) şi petaloid cu coronulă
(Narcissus sp.). 
Florile pot fi solitare sau grupate mai multe la un loc, formând o
inflorescenţă.  

Tabelul 2 
Tipuri de corolă
Nr.   Tipul de corolă  Aspectul Exemple de specii floricole
crt.  corolei 
1  Tubuloasă Ageratum mexicanum  
Calendula officinalis  
Callistephus chinesis  
Gaillardia picta  
Helichrysum bracteatum 
2  Infundibuliformă Convolvulus tricolor  
Ipomaea purpurea  
Nerium oleander  
Petunia hybrida 
3  Campanulată Campanula carpatica  
Cobaea scandens 

4  Hipocrateriformă Nicotiana alata  

Phlox sp.  
Mirabilis jalapa
 5  Bilabiată  Salvia splendens 

6  Personată  Antirrhinum majus 

6  
7  Perigon petaloid  Iris sp.

8  Perigon petaloid cu coronulă  Narcissus

sp.

O inflorescenţă este formată dintr-un rahis (ax principal), pe care se prind

florile, formând  inflorescenţă simplă. Atunci când axul principal se ramifică, iar
florile sunt situate pe ramuri de  ordin superior, se formează inflorescenţă
compusă.  
La plantele floricole se întâlnesc aproape toate tipurile de inflorescenţe (tab.
3). 

Tabelul 3 
Tipuri de inflorescenţă
Nr.  Tipul inflorescenţei  Aspectul   Exemple de specii floricole
crt.  inflorescenţei 
1  Calatidiu (antodiu)  Arctotis grandis  
Callistephus chinensis  
Gaillardia picta 
Gazania splendens 
2  Capitul  Amobium alatum  
Chrysanthemum
carinatum  
Echinops ritro  
 Gomphrena globosa 
3  Cimă Gladiolus hybridus  
Myosotis alpestris 
Petunia hybrida  
Saintpaulia ionantha 
4  Corimb  Hydrangea opuloides 

5  Panicul  Festuca rubra  

Penstemon barbatus 

7  
6  Panicul Amaranthus caudatus  
spiciform  Celosia argentea var. plumosa  Celosia
pyramidalis 

7  Racem Alyssum maritimum 

Antirrhinum majus  
Convallaria majalis  
Hyacinthus orientalis  
Polyanthes tuberosa 

8  Spadex Anthurium andreanum  

Monstera deliciosa  
Zantedeschia aethopica 
 9  Spic  Cyperus alternifolius 

10  Umbelă Agapanthus africanus  

Clivia miniata 
Pelargonium zonale  
Pelargonium grandiflorum 

Fructul se formează în urma procesului de fecundaţie şi este caracteristic

angiospermelor.  La speciile floricole sunt prezente majoritatea tipurilor de fructe
(tab. 4).

8  
Tabelul 4 
Tipuri de fructe
Nr.  Tipul fructului  Aspectul Exemple de specii floricole
crt.  fructului 
1  Bacă Asparagus sp.  
Clivia miniata 
Convallaria majalis  
Passiflora sp. 
2  Drupă Phoenix dactylifera 
Cocos nucifera 

3  Capsulă cărnoasă  Impatiens balsamina 

4  Foliculă Delphinium ajacis  

Delphinium cultorum 

5  Păstaie  Lathyrus odoratus 

6  Silicvă Cheiranthus cheiri  

Matthiola incana 

7  Siliculă Alyssum maritimum 

Iberis amara  
Lunaria annua 
8  Capsulă denticulată Cerastium tomentosum  
Dianthus sp. 

9  
9  Capsulă valvicidă Hydrangea opuloides  
Iris germanica  
Phlox sp.  
Tulipa gesneriana 
10  Capsulă poricidă Campanula medium  
Papaver sp. 

11  Capsulă operculată Celosia argentea var. cristata 

(pixidă)  Portulaca grandiflora 

12  Polifoliculă Aquilegia vulgaris  

Nigella damascena  
Paeonia sp. 
13  Tetraachenă Myosotis alpestris 
Salvia splendens  
Verbena hybrida 
14  Pseudoachene  Ageratum mexicanum  
Calendula officinalis 

PLANTAREA SPECIILOR PERENE GEOFITE

(“BULBOASE”) 

Scopul lucrării. Speciile perene floricole perene geofite, care au tulpini

subterane (bulbi, rizomi, tuberobulbi)  sau rădăcini tuberizate se cultivă pentru
obţinerea de flori tăiate, iar unele asigură şi decorul de primăvară-toamnă  al
spaţiilor verzi. 
In cazul înfiinţării culturilor floricole cu organe subterane se are în vedere
alegerea şi pregătirea  corespunzătoare a terenului destinat acestor culturi. Sunt
preferate solurile cu o textură luto-nisipoasă, bine  drenate, expuse la soare,
fertile, cu posibilităţi de udare şi ferite de vânturi sau curenţii de aer rece. 
Pregătirea terenului se va face din timp, prin arătură adâncă la 30 cm şi
administrare de îngrăşăminte  organice şi chimice; stratul de 10-15 cm de la
suprafaţă să fie bine mărunţit, pentru a se putea realiza o modelare
corepunzătoare. Revenirea acestor specii pe aceeaşi parcelă se recomandă după
circa 4 ani. In tabelul 1 sunt redate  principalele caracteristici tehnologice privind
plantarea unor specii floricole cu organe subterane metamorfozate. 
Epoca şi locul de executare. Perioada optimă de plantare este diferită şi
prezintă trăsături caracteristice în  funcţie de specie. Primăvara se plantează
geofitele semirustice: Gladiolus, Polyanthes, Dahlia; toamna se plantează
geofitele rustice: Narcissus, Tulipa, Crocus, Muscari, Hyacinthus.  
Executarea lucrării. Plantarea se poate face în benzi, pe teren nemodelat,
pe teren modelat în brazde  înălţate sau pe biloane. Distanţa între rânduri este de
20- 25 cm, iar pe rând în funcţie de mărimea bulbilor  (tuberobulbilor) de 5-10 cm
la Tulipa, 10-20 cm la Polyanthes şi Narcissus şi 20-30 cm la Gladiolus şi
Hyacinthus  (tabelul 1). 
Pichetarea rândurilor se face cu sfori, după pichetare se deschid cu săpăliga
rigole la adâncimea de 5-15 cm  în funcţie de mărimea bulbilor (tuberobulbilor).
În cazul unor terenuri mai grele se recomandă aşezarea pe fundul  rigolelor a unui
strat de nisip, care protejează bulbii de apa stagnantă şi uşurează recoltarea lor.
După repartizarea  bulbilor (tuberobulbilor) pe rând, la distanţe în funcţie de
specie, se acoperă cu pământ reavăn şi bine mărunţit.  După acoperirea cu
pământ, se va tasa uşor şi se va iriga numai în condiţiile unui an secetos. 
În cazul în care plantarea bulbilor (tuberobulbilor) se face în ronduri, rabate
sau grupuri pe peluze, gropile se  fac cu săpăliga sau lingura de plantat.
Repartizarea materialului de plantat se face în funcţie de scopul propus, 
asigurând o distanţă minimă necesară între plante, în funcţie de specie, dar mai
mică decât în cazul culturilor pentru  flori tăiate.  
Tabelul 1 
Caracteristici tehnologice privind plantarea geofitelor 
Nr.  Genul Materialu Perioada  Adâncime Distanţa de În
crt.  l folosit plantării a de   plantare ronduri, 
la  plantare  (cm)  rabate 
plantare (cm)  buc/m2
pe între
rând  rânduri 
1.  Canna  rizomi  V  10 - 12  25 - 40 - 16 - 25
40  60 
2.  Crocus  tuberobulb  15IX- 4-6  7-10  25-40  120-
15X  140
3.  Dahlia rădăcini 15 IV - 10 - 15  25 - 70 - 4-6
variabilis  tuberizate  15 V  60  80 
4.  Gladiolus  tuberobulb  10 IV - 8 - 12  15 - 40 - -
30 IV  17  70 
5.  Hyacinthu bulb-peren  15 IX - 8 - 10  10 - 25 - 80 -
s  15 X  12  40  100
6.  Iris  bulbi  IX - X  8 - 10  15 - 40 - 10 - 15
20  60 
7.  Iris  rizomi  IX-X / 8-12  15- 40-70  -
III-IV  20 
8.  Lilium  bulbi VIII - 8 - 12  20 - 40 - 15 - 20
solzoşi  IX  25  70 
9.  Muscari  tuberobulb  15 IX - 4 - 6  7- 25 - 200
15 X  10  40 
10.  Narcissus  bulb-peren  15 IX - 8 - 10  12 - 25 - 80 -
15 X  15  40  100
11.  Polyanthe rizomo- 15 IV - 8 - 10  20 - 40 - -
s  bulb  15 V  25  70 
12.  Tulipa  bulb-anual  15 IX - 8 - 10  12 - 25 - 80 -
15 X  15  40  100

Exemplu: Tulipa gesneriana - infiintarea culturii  

Plantarea bulbilor de Tulipa se face în luna octombrie, pe brazde late de
1-1,5 m sau în benzi a câte 2-3  rânduri. Distanţele de plantare sunt de 20-30 cm
între rânduri, 5-10 cm pe rând şi 50-60 cm poteca. Adâncimea de  plantare se
apreciază la de două ori înălţimea bulbului. Terenul trebuie să fie bine pregătit:
arat sau desfundat la 28- 30 cm, mărunţit şi nivelat.  
Atenţie deosebită se acordă respectării rotaţiei culturilor şi dezinfecţiei
bulbilor înainte de plantare. Substanţele folosite sunt: Cryptonol 0,03%, timpul de
tratare – 20-30 de minute; Orthocid 0,5%, timpul de tratare – 40-50 de minute;
Topsin 0,2%, timpul de tratare – 2 ore. Este bine ca tratarea bulbilor să se execute
cu 1-2 zile  înainte de plantare, pentru a se asigura o bună zvântare a lor. 
 Lucrările de îngrijire sunt: mulcirea cu paie sau frunze, toamna după
plantare, pentru protejarea de  temperaturile foarte scăzute specifice regiunilor cu
ierni mai aspre, dar şi pentru menţinerea structurii solului;  eliminarea mulciului
primăvara foarte devreme; spargerea crustei; plivirea buruienilor; irigarea.
Recoltarea şi păstrarea organelor subterane 

Scopul lucrării. Protejarea organelor subterane de temperaturile scăzute

din timpul iernii la speciile  "bulboase" semirustice care în sol au bulbi, rizomi,
tuberobulbi, rădăcini tuberizate. Speciile perene "bulboase"  la care se execută
această lucrare, în vederea menţinerii şi înmulţirii lor sunt: Begonia tuberhybrida
(tubercul),  Canna indica (rizom), Dahlia variabilis (rădăcini tuberizate),
Gladiolus hybridus (tuberobulb), Montbretia 
(tuberobulb), Polyanthes tuberosa (rizomobulb), Lilium aurantum şi Lilium
speciosum (bulb) etc. Pentru specii "bulboase" rustice recoltarea organelor
subterane se face numai în scopul înmulţirii lor,  la acestea nu este necesară
deplantarea toamna în vederea protejării de condiţiile nefavorabile din timpul 
iernii. 
Epoca şi momentul de executare a lucrării. Operaţia se execută la intrarea
în repaus sau chiar în faza  de repaus (tabelul 14). Calendaristic această perioadă
depinde de specie, pentru speciile semirustice scoaterea  organelor subterane se
execută în fiecare an în octombrie, de obicei după căderea primelor brume. La
speciile  rustice la care lucrarea nu este obligatorie (lalele, zambile, narcise etc),
deplantarea se execută la începutul  verii la 2-3 ani sau chiar mai rar, în funcţie de
specie. Stadiul optim pentru scoaterea organelor subterane la  speciile rustice este
evidenţiat de îngălbenirea şi uscarea frunzelor, desprinderea cu uşurinţă a
tulpinilor florale  din locul de inserţie.  
Momentul optim de executare a lucrării sunt zilele uscate, puternic însorite
pentru ca pământul să se  desprindă cu uşurinţă de pe organele recoltate. 
Desfăşurarea lucrării. Lucrarea se poate executa mecanizat utilizându-se
dizlocatoarele folosite la  recoltarea bulboaselor în legumicultură. În cazul
suprafeţelor mici operaţia se face manual cu cazmaua.  Unealta se înfige
perpendicular la distanţa de 10-15 cm faţă de axul plantei sau partea periferică a
acesteia, la  o adâncime de 20-25 cm, muncitorul înaintând cu spatele pe rând. Se
dislocă plantele, apoi se curăţă de  pământ şi se scurtează părţile aeriene la 3-5
cm pentru Polyanthes, Gladiolus sau 8-10 cm pentru Dahlia şi  Canna. 
Organele recoltate se ţin circa o săptămână afară pentru zvântare sau dacă
condiţiile atmosferice nu  permit se introduc pentru cca. 2 săptămâni în încăperi
uscate şi puternic ventilate. Temperatura optimă pentru  zvântare este de 18-220C
pentru majoritatea speciilor, iar pentru gladiole 28-300C. 
 După uscare organele subterane se condiţionează, prin înlăturarea restului
de pământ, a rădăcinilor  uscate, resturilor vegetale, materialului bolnav. Sortarea
în funcţie de mărime este obligatorie pentru speciile  cu bulbi şi tuberobulbi,
pentru că înflorirea este condiţionată de mărimea acestora (tabelul 2). 
Pentru înfiinţarea culturilor floricole se foloseşte numai materialul de
calitatea I, II şi III, cel substas se  foloseşte în culturi de înmulţire, el devenind
florifer după 1-2 ani de cultură. După sortare materialul se  dezinfectează
(obligatoriu în cazul în care s-a constatat un atac) cu formalină, Topsin etc., în
concentraţii de  1%, prin menţinerea materialului 5-10 minute în soluţie, apoi se
usucă şi se introduce în depozite pentru  păstrare. Aceasta se poate face în lădiţe
sau pe stelaje de plasă de sârmă, în straturi subţiri pentru a permite  circularea
aerului. 
Păstrarea organelor subterane se poate face în depozite special amenajate
în care se asigură  parametrii de temperatură şi umiditate corespunzători specie
(tabelul 1). În lipsa acestor spaţii depozitarea se  poate face în magazii, pivniţe,
bordeie, sere reci. 
În timpul păstrării, materialul se controlează periodic şi se iau măsuri
imediate în cazul atacului de boli  sau dăunători. 
La speciile cultivate în seră recoltarea organelor subterane se face anual
sau la cele mai multe la  câţiva ani odată. Deplantarea se face în funcţie de specie
în perioada de repaus care poate fi mai-iunie pentru  Freesia; iulie-august pentru
Alstroemeria şi Zantedeschia.  
Păstrarea organelor subterane pentru speciile de seră se face numai la
Freesia la temperatura de 30- 310, la celelalte materialul se plantează imediat
după recoltare (tabelul 3).
Tabelul 1 
Recoltarea şi păstrarea organelor subterane la speciile floricole  
cultivate în camp 
Nr.  Genul, Data  Caracteristic Perioada Păstrare  Data  
crt.  specia  deplantăr i de  de plantăr
(organul)  ii  recoltare  condiţiona T0C  UR ii
re  % 

1.  Canna oct.  se lasă 7 nov.-dec.  3- 50 - mai

(rizom)  - 10 cm. 50  60% 
de 
tulpină
2.  Dahlia oct.  se lasă 10- nov.  7- 60%  mai
 (rădăcini   12 cm de   80 
tuberizate) tulpină
3.  Gladiolus oct.  se lasă 5-6 nov.-dec.  3- 50 - aprilie
(tuberobulb)  cm de   50  60% 
tulpină
4.  Hyacinthus mai - -  iunie-iulie  20 - -  oct.
(bulb)  iunie  250 
5.  Iris (rizomi aug.-oct.  -  oct.-nov.  se -
sau bulbi)  plantează
fără  
păstrare
6.  Lilium aug.-oct.  -  aug.-oct.  se -
(bulbi)  plantează
fără  
păstrare
7.  Lilium sept.-oct.  -  oct.-nov.  7 - 50 - aprilie
speciosum   100  60% 
(bulbi)
8.  Narcissus mai-iunie  -  iunie-iulie  9- -  sept.-
(bulbi)  10  oct.
9.  Polyanthes  sept.-oct.  se lasă 4-5 nov.-dec.  20 - 60 - mai
  cm tulpină  22  70% 
(rizomobul
b)
10.  Tulipa mai-iunie -  iunie-iulie 200 până sept.-
(bulbi)  în oct.
august
şi  90
până la
plantare 

Tabelul 2 
Sortarea bulbilor şi tuberobulbilor 
Nr.   Specia Diametrul   Sub stas mai mic  
crt. (cm)  de:
Cal. I  Cal. II  Cal. III 
1.  Freesia  2-3  1,5-2  1-1,5  1,0
2.  Gladiolus  4-5  3-4  2-3  2,0
3.  Hyacinthus  4-6  3-4  2-3  2,0
4.  Narcissus  4-6  3-4  2-3  2,0
5.  Polyanthes  4-4,5  3,5-4  3-3,5  3,0
6.  Tulipa  4-6  3-4  2-3  2,0

 Tabelul 3 
Recoltarea şi păstrarea organelor subterane pentru speciile  
cultivate în seră
Nr.  Genul, specia   Data  Caracteristici  Perioada de  Perioada 
crt. (organul) deplantării la recoltare condiţionare de păstrare
1. Alstroemeria  iulie-aug.  se execută la august se
(rizomi şi 4 - 5 ani  replantează
rădăcini  fără  păstrare
tuberizate)
2.  Freesia  mai-iunie  îndepărtarea iunie  30-310
(tuberobulbi)  frunzelor
uscate 
3.  Hippeastrum  sept.-nov.,  se execută la la se
(bulbi) nov.-ian. 2-4 ani deplantare replantează
odată, se  fără  păstrare
separă
bulbilii 
4. Zantedeschia  iulie-aug. deplantare  august se
(rizomi)  la 4 - 5 ani  replantează
fără  păstrare
 Producerea răsadurilor de flori 

Înfiinţarea culturilor floricole care au la bază înmulţirea prin seminţe se

realizează fie prin producere de răsaduri, fie prin  semănat direct în câmp.
Producerea de răsaduri se realizează prin semănat în seră, răsadniţe, pepinieră, într-
un pat germinativ  pregătit corespunzător. Indiferent de locul unde se seamănă este
necesară dezinfectarea substratului de semănat şi dacă este  cazul a recipientelor în
care se execută operaţia de semănat. Semănăturile executate în seră, răsadniţă sau
pepinieră de obicei se  repică, iar când răsadul ajunge în faza optimă se plantează la
loc definitiv. 
Seminţele speciilor floricole sunt pregătite pentru semănat prin condiţionare
(înlăturarea resturilor vegetale, corpurilor  străine etc) şi sortare (după mărime,
eventual după greutate). Seminţele condiţionate pot fi supuse la diferite tratamente
pentru  stimularea germinaţiei sau pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor. 
Tratamentele pentru stimularea germinaţiei sunt: stratificarea (Dicentra),
umectarea (Asparagus), degradarea  tegumentului (palmieri), vernalizarea
(Dianthus, Calendula, Celosia), tratamente cu substanţe chimice cum este azotatul
de potasiu  0,2% (Impatiens, Antirrhinum, Phlox) etc. 
Tratamentele aplicate pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se pot face:  
- pe cale uscată, prin prăfuire cu Captan, Zineb etc., 2-4 g/1kg seminţe;  
- pe cale umedă, cu sulfat de cupru (0,5%), formalină (0,3%), permanganat
de potasiu (1%) timp de 5-10 min., urmate de  spălarea cu apă şi uscarea
seminţelor. 
1. Semănatul în seră 
Scopul lucrării. Producerea răsadului în vederea înfiinţării culturilor
floricole, care au la bază înmulţirea prin seminţe. În seră se seamănă în primul rând
speciile floricole cultivate la ghiveci sau la solul serei, a căror cultură se practică
în  spaţii protejate, cum sunt: Cyclamen, Sinningia, Primula, Calceolaria,
Cineraria, Freesia, Gerbera etc. Se seamănă şi speciile  destinate spaţiilor verzi,
care sunt mai pretenţioase faţă de căldură şi sunt caracterizate de un ritm mai lent
de creştere (Begonia,  Ageratum, Salvia). Pentru asigurarea decorului timpuriu
chiar din momentul plantării pe teren, ca şi pentru obţinerea de plante  viguroase se
recomandă producerea de răsad pentru majoritatea speciilor anuale. 
Epoca de efectuare. Semănatul în seră se practică tot anul, începând din
decembrie-ianuarie (Begonia, Dianthus,  Asparagus, Sinningia etc.). Se continuă
în februarie (Gerbera, Primula, Petunia, Salvia), în martie-aprilie (Antirrhinum,
Callistephus,  Nicotiana), iunie-august (Calceolaria, Primula malacoides,
Cineraria şi specii anuale Lathyrus, Antirrhinum, Matthiola pentru culturi  forţate
în seră). La aceeiaşi specie, în funcţie de epoca în care dorim să avem plante
înflorite, semănatul se poate face eşalonat, de  exemplu la Cyclamen din august
până în decembrie. (tabelul 1). 
Desfăşurarea lucrării. Înainte de semănatul propriu-zis, se pregătesc
recipientele în care se execută lucrarea de  semănat. La acestea (lădiţe, ghivece) se
obturează orificiile care permit scurgerea apei, cu cioburi de ghivece aşezate cu
partea  bombată în sus, apoi se aşează un strat de nisip (1-2 cm) sau pământ mai
grosier. Peste stratul de dren se adaugă substratul de  însămânţare, dezinfectat, care
nu trebuie să conţină bulgări mari. Nu se recomandă însă nici cernerea substratului
pentru că se  tasează. Pământul se aşează afânat, se nivelează supafaţa şi se tasează
uşor. 
La suprafaţă se cerne apoi un strat de 2-3 cm de pământ, cu sita de mână cu
ochiuri de 1-2 mm, care se nivelează şi se  tasează uşor. Cantitatea de substrat
adăugată în lădiţe trebuie să asigure un spaţiu liber de circa 2 cm faţă de marginea
superioară,  spaţiu necesar pentru apa folosită la udarea semănăturilor. 
Metodele folosite la semănat sunt: prin împrăştiere, în rânduri, în cuiburi şi
sămânţă cu sămânţă.  
Seminţele mici şi foarte mici se seamănă prin împrăştiere, după ce în
prealabil s-au amestecat în proporţie de 1/3 -1/5  cu nisip foarte fin, praf de cretă
sau cenuşă pentru a realiza o repartiţie uniformă a seminţelor. 
Majoritatea speciilor se seamănă în rânduri, perpendiculare pe lungimea
lădiţelor, la distanţe de 1-4 cm între rânduri,  0,3-1 cm pe rând şi adâncimea de 0,5-
1 cm în funcţie de mărimea seminţelor. (tabelul 2) 
Semănatul în cuiburi se practică la ghivece, pentru speciile la care urmărim
o înflorire timpurie şi care nu suportă  transplantatul (Papaver, Lathyrus) şi pentru
unele plante de apartament (palmieri, Asparagus). Într-un ghiveci se pun 3-5
seminţe, la  adâncimi diferite în funcţie de mărimea seminţelor. 
Semănatul propriu-zis se realizează prin distribuirea seminţelor cel mai
frecvent cu mâna sau prin folosirea unor  dreptunghiuri de hârtie mai groasă, cu
care se distribuie seminţele. Se mai pot folosi sticluţe sau eprubete în care se pun
seminţele,  al căror dop este străpuns de un tub subţire de sticlă prin care se
repartizează seminţele pe suprafaţa de însămânţat. Au fost create  şi dispozitive
automate de semănat cum este Conic System care permite semănatul sămânţă cu
sămânţă. 
După semănat, seminţele foarte mici se tasează uşor pentru a realiza
contactul cu pământul, peste celelalte se cerne un  strat subţire de mraniţă, pământ
de frunze şi de asemenea se tasează uşor. 
Orientativ, cantitatea de sămânţă necesară la unitatea de suprafaţă este de: 4-
6 g/ m2 (0,5-1 g la o lădiţă de 55/35 cm)  pentru seminţele mici; de 10-15 g/m2 (2-4
g/lădiţă) pentru seminţele mijlocii şi 20-40 g/m2 (4-8g/lădiţă) pentru seminţele
mari. În cazul seminţelor mici şi foarte mici udarea semănăturilor se face prin
infiltraţie cufundându-se lădiţele şi ghivecele  până la jumătate în tăvi cu apă până
se umezeşte pământul la suprafaţă. 
Pentru seminţele mijlocii şi mari udarea se face prin pulverizare cu
stropitori cu sita foarte fină, cu grijă, ca pornirea şi  oprirea jetului de apă să nu
se facă deasupra semănăturii, pentru a nu antrena în profunzime seminţele.
Semănăturile se etichetează menţionându-se genul, specia, soiul şi data efectuării
lucrării. Numărul de zile de la semănat  la răsărit este în funcţie de specie şi de
condiţiile create. 
Recipientele cu semănături se aşează în locuri unde temperatura este dirijată
conform cerinţelor speciei. Pentru a  menţine constantă umiditatea, semănăturile se
acoperă cu sticlă sau folie de polietilenă. Zilnic se îndepărtează condensul, iar
udarea se face ori de câte ori este nevoie.
Tabelul 1 
Date orientative pentru semănatul plantelor floricole
anuale 
Nr.  Genul, specia Cantitatea de   Epoca Locul Perioada de
crt. sămânţă de   de   germinare
pentru 1000  semănat  semănat 
plante S,R,Cx
A. Plante floricole anuale
1.  Ageratum 1g  II-IV  S,R,C  1 săpt. la
mexicanum 18oC 
Sims. 
2.  Antirrhinum 1/2g  III-IV  S,R,C  3 săpt. la
majus L.  18oC
3.  Begonia 1/8g  XII-II  S  2-3 săpt. la
semperflorens 20oC
Link. et Otto 
4.  Calendula 15g  II-V  S,R,C  2 săpt. la
officinalis L.  15oC
5.  Callistephus 5g  II-V  S,R,C  1-2 săpt. la
chinensis Nees.  15oC
6.  Celosia argentea 2g  I-IV  S,R,C  1-2 săpt. la
L.  18oC
7.  Cosmos 10g  IV-V  R,C  2 săpt la
bipinnatus Cav.  18oC
8.  Delphinium ajacis 5g  III-IV  C  3 săpt la
L.  10oC
9.  Dianthus 5g  I-IV  S,R  1-2 săpt la
caryophyllus L.  15oC
10.  Gaillardia picta 5g  III-IV  R,C  3 săpt la
Hort.  18oC
11.  Gomphrena 15g  III-V  R  2 săpt la
globosa L.  18oC
12.  Helichrysum 3-5g  III-V  S,R,C  2-3 săpt la
bracteatum 18oC
Willd. 
13.  Impatiens 20g  III-IV  R  2-3 săpt la
balsamina L.  20oC
14.  Lathyrus odoratus 150g  X-III  S,C  2 săpt la
L.  15oC
15.  Lobelia erinnus 1/2g  I-III  S,R  1-2 săpt la
L.  18oC
16.  Matthiola annua 5g  XI-V  S,R,C  1-2 săpt la
Sweet.  18oC
17.  Mirabilis jalapa 100g  III-IV  R  2-3 săpt.
L. 
18.  Nicotiana affinis 1/2g  II-III  S,R  2-3 săpt la
T.Moore  18oC
19.  Petunia hybrida 1/4g  II-III  S,R  2-3 săpt la
Hort.  20oC
20.  Phlox 5g  III-V  S,R,C  1-2 săpt la
drummondii 18oC
Hook. 
21.  Portulaca 1g  III-V  S,R,C  1-2 săpt la
grandiflora 18oC
Hook. 
22.  Salvia splendens 10 g  II-IV  S,R  1-2 săpt la
Sello.  22oC
23.  Tagetes sp.  5-10 g  II-IV  S,R,C  1-2 săpt la
18oC
B. Plante floricole bienale
24.  Althaea rosea 10 g  II-V  R,C  2 săpt la
Cav.  18oC
25.  Bellis perennis 1/2-1g  VI-VII  R,C  1-2 săpt la
L.  18oC
26.  Campanula 1/2g  V-VII  R,C  2-3 săpt la
medium L.  15oC
27.  Cheiranthus 5 g  V-VI  R,C  2 săpt la
cheiri L.  18oC
28.  Digitalis purpurea 1/2g  IV-VI  R,C  2-3 săpt la
L.  18oC
29.  Myosotis alpestris 2 g  VI-VII  R,C  2-3 săpt la
Schmidt.  18oC
30.  Viola tricolor L.  2 g  VI-VII  R,C  2 săpt la
18oC
C. Plante floricole perene
31.  Aquilegia 5 g  III-V  R,C  4 săpt la
caerulea Jan.  18oC
32.  Gypsophila 5 g  III-VI  R,C  2-3 săpt la
 paniculata L.  15oC
33.  Lupinus 50 g  IV-VI  C  2-3 săpt la
polyphyllus 15oC
Lindl. 
34.  Rudbeckia sp.  10 g  III-VI  R,C  1-2 săpt la
18oC
D. Plante floricole de seră
35.  Asparagus sp.  10 g  XII-VI  -  4-5 săpt la
22oC
36.  Cyclamen 1.600 sem.  I-XII  -  3-5 săpt la
persicum Mill.  18oC
37.  Gerbera hybrida 1.500 sem.  XI-III  -  2-3 săpt la
Hort.  18oC
38.  Senecio cruentus 1/2g  VII-X  -  2-3 săpt la
D.C.  18oC

x. S - seră, R - răsadniţă, C - câmp 

Tabelul 2 
Semănatul în lădiţe
Mărimea   Distanţa între Distanţa pe Adâncimea   Specia
seminţelo rânduri (cm) rând  (mm) 
r (cm)
mici  1-2  0,2-0,3  suprafaţă sau Begonia, Petunia,
0,5  Antirrhinum
mijlocii  2-2,5  0,3-0,5  1-2  Phlox, Salvia,
Dianthus
mari  2,5-4  0,5-1  2-3  Verbena, Tagetes,
Calendula

Înmulţirea vegetativă I 
 Înmulţirea vegetativă prezintă avantajul că descendenţele obţinute reproduc
fidel caracterele plantelor din care provin  şi ajung la înflorire într-un timp mai
scurt faţă de înmulţirea prin seminţe, dar prezintă dezavantajul unui coeficient mic
de  înmulţire şi pericolul transmiterii virozelor.  
În funcţie de organul care ia parte la înmulţire şi de modul cum se execută,
deosebim înmulţirea prin: butaşi,  despărţirea tufelor, drajoni, stoloni, marcotaj,
organe subterane (bulbi, tuberobulbi, tuberculi, rizomi), altoire, meristeme. 

1. Înmulţirea prin butaşi 

Scopul lucrării este de a înmulţi plantele floricole care în condiţiile ţării
noastre nu produc seminţe şi la care acest tip  de înmulţire permite obţinerea rapidă
de noi plante. Organele folosite pentru obţinerea butaşilor pot fi: lăstari, tulpini,
frunze,  muguri, rădăcini. 
Epoca. Perioadele optime de butăşire sunt primăvara (martie-mai) pentru
majoritatea speciilor sau sfârşitul verii  (august-septembrie) pentru obţinerea de
plante mamă pentru anul următor (exemplu: plante de mozaic). Sunt şi specii la
care  operaţia se poate realiza tot timpul anului (tabelul 8). 
În vederea înmulţirii prin butaşi deosebit de importantă este alegerea
plantelor mamă, care trebuie să prezinte  însuşirile caracteristice speciei, soiului, să
fie sănătoase şi bine dezvoltate. 
Substratul pentru înrădăcinarea butaşilor, la majoritatea speciilor este
format din nisip, perlit sau perlit cu turbă. Desfăşurarea lucrării 
Butaşii din lăstari se fac din vârfurile vegetative ale plantei mamă.
Dimensiunea butaşului se stabileşte în funcţie de  lungimea internodului şi
cuprinde 1-4 noduri sau are 5-12 cm lungime. 
După recoltare, butaşii sunt fasonaţi, prin executarea unei tăieturi
transversale la 1-2 mm sub nodul bazal (mai rar prin  internod, de exemplu la dalia
unde lăstarii sunt fistuloşi). Se elimină apoi frunzele pe o porţiune de 2-3 cm de la
bază, întrucât  această porţiune va fi introdusă în substratul de înrădăcinare, fapt ce
ar determina putrezirea frunzelor. 
La plantele cu frunze coriacee (Ficus, Codiaeum) pentru a reduce suprafaţa
de transpiraţie se rulează frunzele sub  formă de cornet şi se leagă. În acelaşi scop,
la plantele cu frunze mari (Hydrangea, Chrysanthemum) se reduce 1/3 până la 1/2 
din suprafaţa frunzelor care rămân pe lăstar. Nu se reduce suprafaţa frunzelor la
speciile care înrădăcinează repede  (Tradescantia) la cele cu frunze mici (Pilea)
sau la plantele suculente (Sedum, Crassula). La plantele cu latex (Ficus, 
Euphorbia) după fasonare butaşii se introduc timp de 30 min, în apă caldă la 30-
40oC. La speciile suculente şi la cactuşi, la care  frunzele conţin multă apă, înainte
de a fi plantaţi, butaşii se ţin câteva ore după recoltare, pentru a pierde din excesul
de apă. 
 După fasonare se recomandă tratarea butaşilor cu stimulatori de
înrădăcinare, prin pudrarea bazei sau imersia în  soluţie. Imediat butaşii sunt
plantaţi, pe parapete în sera înmulţitor sau în lădiţe într-un substrat ales în funcţie
de specie. Prin butaşi de lăstari se înmulţesc numeroase specii floricole: Dianthus,
Chrysanthemum, Pelargonium, Hydrangea,  Fuchsia, plante de mozaic şi chiar
unele plante anuale şi perene (tabelul 1). 
Butaşii de tulpină. La speciile care au o capacitate redusă de ramificare, pe
lângă butaşi de lăstari se folosesc fragmente din tulpina principală sau din
ramificaţiile laterale care au unul până la 2-3 muguri, însoţiţi sau nu de 1-2 frunze. 
Fragmentarea tulpinilor se face cu un briceag bine ascuţit în porţiuni de cca. 5-10
cm. 
Butaşii de tulpină se fac la: Ficus, Monstera, Colocasia, Dracaena,
Philodendron, Dieffenbachia etc. La Ficus butaşii  de tulpină au şi 1-2 frunze care
se rulează, apoi butaşii se pun cu baza în apă caldă pentru a împiedica coagularea
latexului,  după care se plantează individual la ghivece sau pe parapet în sere
înmulţitor. 
La Colocasia se practică înmulţirea prin porţiuni de tulpină, sub formă de
rondele cu 2-3 muguri sau porţiuni din  rondele cu un mugure. Acestea se îngroapă
în substratul de înrădăcinare şi se acoperă cu un strat de 1-2 cm, cu grijă ca la 
plantare să se respecte polaritatea. 
Butaşii de frunze. Unele plante floricole se pot înmulţi prin butaşi din
frunze: Begonia, Saintpaulia, Streptocarpus,  Peperomia, Echeveria, Sinningia. La
multe specii se pot folosi chiar porţiuni din frunze cum este cazul la Begonia,
Sansevieria,  Streptocarpus. În cazul frunzelor întregi peţiolul se scurtează la 2-2,5
cm şi se plantează în poziţie verticală sau uşor oblică.  
La Begonia frunzele se pot fragmenta în porţiuni care să cuprindă o parte din
nervura principală, plantarea se face  vertical respectându-se polaritatea sau se
secţionează nervurile principale, fără să se străpungă limbul, la baza ramificaţiilor 
secundare. În acest ultim caz, limbul frunzei se aşează pe substratul de
înrădăcinare, iar în dreptul nervurilor secţionate se  formează plante noi.  
La Sansevieria frunzele se fragmentează în porţiuni de 5-7 cm, care se
plantează la adâncimea de 2-3 cm, respectând  polaritatea. 
În general plantarea butaşilor pentru înrădăcinare se face în compartimente
speciale, unde există posibilitatea dirijării  factorilor de mediu. La început este
necesară o lumină difuză, care se măreşte treptat ca intensitate şi chiar se
suplimentează  prin iluminat artificial. Temperatura aerului trebuie să fie cu câteva
grade mai mare faţă de necesarul speciei respective, iar cea  a substratului cu 2-3o
mai mare decât cea atmosferică. Umiditatea substratului şi a aerului trebuie
asigurată pentru menţinerea  turgescenţei, în funcţie de nivelul temperaturii se
recomandă pulverizări fine şi repetate de 2-3 ori pe zi a părţilor aeriene. 
 Durata înrădăcinării este de 2-4 săptămâni în funcţie de specie şi de
condiţiile asigurate. Butaşii înrădăcinaţi, la care a  pornit vârful de creştere se
plantează la ghivece, al căror diametru este corespunzător volumului rădăcinilor.
Tabelul 1 
Înmulţirea prin butaşi a plantelor floricole cultivate în seră şi în câmp
Nr.  Gen, specie  Caracteristicile butaşilor  Perioada optimă

A. Plante cultivate în seră

1.  Aucuba japonica  butaşi de lăstari (7-9 cm) martie-aprilie şi
butaşi de tulpină  august-sept.
2.  Azalea indica  butaşi de lăstari (5-9 cm)  februarie-martie sau
august-sept.
3.  Begonia rex  butaşi de frunză sau februarie-mai
fragmente de frunză 
4.  Columnea butaşi de lăstari (5-9 cm)  mai-iunie
gloriosa 
5.  Colocasia butaşi de tulpină cu un februarie-martie
aesculenta  mugure dormind 
6.  Crassula butaşi de lăstari, butaşi de mai-iunie
arborescens  frunze 
7.  Dianthus butaşi de lăstari (7-12 cm)  februarie-mai
caryophyllus 
8.  Dracaena butaşi de vârf sau de februarie-martie
deremensis  tulpină 
9.  Euphorbia butaşi de vârf sau de mai-iunie
pulcherrima  tulpină 
10.  Ficus sp.  butaşi de vârf sau de ianuarie-martie
tulpină 
11.  Fuchsia hybrida  butaşi de vârf  februarie-martie sau
sept -oct.
12.  Hydrangea butaşi de vârf sau de ianuarie-mai
 hortensis  tulpină 
13.  Monstera butaşi de vârf sau rondele ianuarie-martie
deliciosa  de tulpină 
14.  Pelargonium sp.  butaşi de vârf (10-12 cm)  februarie-aprilie sau
august-sept.
15.  Peperomia sp.  butaşi de frunze  martie-mai
16.  Philodendron sp.  butaşi de vârf sau de februarie-iunie
tulpină 
17.  Saintpaulia butaşi de frunze  tot anul
ionantha 
18.  Sanchezia nobilis  butaşi de vârf  mai-iunie
19.  Sansevieria butaşi de porţiuni de tot anul
trifasciata  frunze 
20.  Streptocarpus frunze sau porţiuni de februarie-martie
hybridus  frunze 
21.  Tradescantia sp.  butaşi de lăstar (5-6 cm)  tot anul
B. Plante cultivate în câmp
22.  Ageratum butaşi de vârf (4-6 cm)  ianuarie-aprilie
mexicanum 
23.  Alternanthera sp.  butaşi de vârf (3-4 cm)  februarie-aprilie
24.  Antirrhinum butaşi de lăstar  aprilie
majus 
25.  Coleus blumei  butaşi de vârf (4-8 cm)  februarie-aprilie
26.  Dahlia variabilis  butaşi de lăstar  martie-aprilie
27.  Dicentra butaşi de rădăcină  octombrie
spectabilis 
28.  Iresine sp.  butaşi de vârf sau de februarie-aprilie
 tulpină 
29.  Petunia hybrida  butaşi de lăstar  februarie-aprilie
30.  Verbena hybrida  butaşi de lăstar  iulie-august

Înmulţirea vegetativă (II) 

Înmulţirea prin stoloni - se aplică la speciile care emit ramificaţii subţiri,

flexibile (stoloni) pe care, din  loc în loc sau în vârful lor, se formează plantule sub
formă de rozete de frunze. Exemplu: Clorophytum,  Saxifraga, Nephrolepis (când
vin în contact cu pământul).  
Înmulţirea constă în separarea rozetelor în momentul când au 4-5 frunze,
prin tăierea stolonului la  cca. 2 cm de rozetă. Rozetele, dacă au rădăcini se
plantează direct la ghiveci, dacă nu, se pun la înrădăcinat  în mod asemănător cu
butaşii sau se pot marcota. 
Înmulţirea prin marcotaj - se aplică la plantele a căror tulpini sau ramuri
tinere puse în condiţii de  înrădăcinare au însuşirea de a emite rădăcini când vin în
contact cu pământul, înainte de a fi separate de  planta mamă. Marcotajul poate fi:
terestru natural, artificial (simplu, şerpuit, prin muşuroire) şi aerian. 
Epoca optimă de executare - în seră se poate aplica tot timpul anului, iar în
câmp primăvara în  perioada de creştere intensă.  
Marcotajul terestru natural se întâlneşte la speciile floricole perene cum
sunt Dianthus, Phlox,  Aubrieta, Cerastium etc., la care în jurul plantei mamă apar
o mulţime de noi plante, iar cu timpul partea  centrală îmbătrâneşte şi se
degarniseşte. 
Marcotajul terestru artificial se execută la speciile Pothos, Philodendron,
Jasminium, Hoya etc. şi  poate fi simplu, şerpuit şi prin muşuroire. 
a. La marcotajul simplu lăstarii se apleacă astfel ca o porţiune de lăstar să vină
în contact cu pământul,  se acoperă cu pământ şi se fixează pentru stabilitate cu un
cârlig din lemn sau metal, iar vârful se tutorează.  După înrădăcinare se separă de
planta mamă prin tăierea lăstarului aproape de porţiunea înrădăcinată. 
b. Marcotajul şerpuit se practică la speciile care au lăstari lungi, Pothos,
Philodendron, Hoya, Passiflora etc., care se pot ondula de mai multe ori.
Porţiunile care vin în contact cu solul după ondulare se muşuroiesc  dacă este cazul
pentru stabilitate se fixează cu cârlige de lemn., În acest caz, după înrădăcinare,
dintr-un  singur lăstar, se obţin mai multe plante.  
c. Marcotajul prin muşuroire se aplică la speciile la care lăstarii nu se pot
curba (Anthurium, Hydrangea etc) şi în acest caz se procedează la muşuroirea
bazei tulpinii. Mugurii de la bază în contact cu pământul emit  lăstari care
formează rădăcini; acestia se detaşează şi se plantează separat. 
Marcotajul aerian se execută la specii cu ramuri groase şi rigide cum sunt:
Ficus, Dracaena,  Codiaeum, Cordyline etc. La acestea zona aleasă se incizează
circular sau în formă de fentă pe lungimea de 2- 3 cm, deasupra se aplică un
manşon din muşchi, turbă, umezit, care la exterior este acoperit cu folie de 
material plastic, legată strâns sus şi jos. În vederea stimulării înrădăcinării
marcotelor aeriene, se reduce  udarea plantei mamă, iar durata înrădăcinării în
funcţie de specie este cuprinsă într-un interval de 3 până la 6  săptămâni. Prin
această metodă se reîntineresc plantele îmbătrânite sau degarnisite la bază sau se
înmulţesc  speciile rare din care avem puţine exemplare. 
Înmulţirea prin drajoni - se aplică speciilor, relativ puţine la număr, care
emit lăstari din mugurii  adventivi situaţi pe rădăcină, cum sunt: Aster,
Sansevieria, Agave, Clivia, Aralia, Rosa sp. Este destul de  asemănătoare cu
înmulţirea prin despărţirea tufei, întâlnită la speciile la care lăstarii se formează din
mugurii  din zona coletului (Gerbera, Aspidistra, Chrysanthemum, Asparagus
etc.).  
Înmulţirea prin despărţirea tufei Este o metoda simpla, ușor de aplicat și
cu avantajul obtinerii de  plante noi complet formate chiar din momentul detagarii
de planta mama. Se practica la plantele perene  care formeaza tufe de lastari
(Chrysanthemum, Aster) sau de frunze (Aspidistra, Saintpaulia), din muguri
situati in zona coletului. Se poate realiza anual la speciile floricole cu creşteri
rapide, Chrysanthemum, Aster,  la 2-3 ani la speciile Viola, Delphinium etc., dar şi
la 5-6 chiar 10 ani la speciile cu creştere lentă sau care sunt  sensibile la operaţia de
despărţire (Paeonia). 
Epoca optimă de executare a lucrării este toamna (septembrie-octombrie)
pentru speciile care  înfloresc primăvara. La speciile care înfloresc vara-toamna,
înmulţirea prin despărţirea tufei se realizează  primăvara, în perioada de repaus a
plantelor mamă. Plantele cultivate la ghivece pot fi divizate odata cu 
transplantarea, momentul optim este primavara devreme. 
Desfăşurarea lucrării. Planta mamă se scoate din pământ sau din ghiveci şi
se fragmentează în mai  multe bucăţi cu mâna sau cu cuţitul. Fiecare porţiune
trebuie să posede mai mulţi muguri, lăstari şi rădăcini.  Dacă rădăcinile nu sunt
bine dezvoltate, se pot pune porţiunile rezultate din planta mamă la înrădăcinat şi 
apoi sunt plantate la locul definitiv. În unele cazuri se poate proceda la separarea
prin tăiere a porţiunilor  periferice ale plantei mamă, care sunt scoase şi plantate
separat sau se lasă pe loc până la cicatrizarea şi  înrădăcinarea corespunzătoare
(Gerbera).
 Inmultirea vegetativă (III) 

Înmulţirea prin organe subterane metamorfozate 

Este caracteristică speciilor floricole geofite (bulboase) 

În floricultură sub denumirea de "plante bulboase" sau geofite sunt
cuprinse speciile floricole care  prezintă în sol organe subterane modificate:
bulbi, tuberobulbi, rizomi, tuberculi şi rădăcini tuberizate. Bulbii sunt tulpini
subterane metamorfozate de formă conică, sferică sau turtită, care la bază au un 
disc (tulpina propriu zisă) de care sunt prinse frunze cărnoase. După modul în
care acestea sunt dispuse  bulbii pot fi tunicaţi, la care frunzele se acoperă unele
pe altele şi solzoşi la care frunzele se acoperă parţial.  Bulbii tunicaţi pot fi
anuali (Tulipa, Polyanthes, Iris hollandica) sau pereni (Narcissus, Hyacinthus).
Bulbii solzoşi sunt pereni şi se întâlnesc la speciile de Lilium. La baza frunzelor
cărnoase se găsesc  muguri din care se formează bulbi sau bulbili. 
Înmulţirea prin bulbi constă în scoaterea anuală (pentru bulbii anuali) sau
la 3-4 ani (pentru bulbii  pereni) a plantelor mamă din sol după uscarea părţilor
aeriene, care se realizează în funcţie de specie  toamna sau primăvara. După
scoaterea bulbilor din sol, se lasă o săptămână pentru zvântare, se curăţă de 
pământ şi de resturile vegetale şi apoi se separă şi se sortează după mărime în
bulbi şi bulbili. Bulbii se  folosesc pentru înfiinţarea culturilor în spaţii verzi sau
pentru flori tăiate şi se plantează toamna sau  primăvara, în funcţie de specie.
Bulbilii se plantează separat în pepinieră în culturi de înmulţire, la distanţe  mai
mici faţă de distanţele folosite la bulbi, şi care în funcţie de specie ajung floriferi
în 1-4 ani. 
Tuberobulbii sunt tulpini metamorfozate asemănătoare tuberculilor, dar
spre deosebire de aceştia  sunt protejaţi la exterior de 2-3 tunici, uscate
asemănătoare celor de la bulbi. Forma şi mărimea este diferită  cu specia şi se
reînoiesc în fiecare an. La suprafaţă au mai mulţi muguri din care se formează
frunzele, tijele  florifere şi tuberobulbii de înlocuire. Alături de aceştia se
formează şi numeroşi tuberobulbili, de diferite  mărimi, care ajung floriferi după
o perioadă de 1-2 ani de cultură în pepinieră. Speciile la care se întâlnesc 
tuberobulbi sunt: Freesia, Montbretia, Gladiolus etc.  
Asemănător cu bulbii, tuberobulbii după uscarea părţilor aeriene se scot
din pământ, se curăţă, se  lasă o săptămână pentru zvântare şi se sortează după
mărime în tuberobulbi şi tuberobulbili. Rizomii. Tulpini subterane cu internoduri
scurte şi groase pe care se află muguri adventivi protejaţi  de frunze
pergamentoase (scvame). Se întâlnesc atât la plante cultivate în seră (Gerbera,
Zantedeschia,  Alstroemeria, Aspidistra etc) cât şi la plante cultivate în câmp
(Canna, Iris, Convallaria). Înmulţirea prin rizomi se face prin secţionarea
acestora în porţiuni cu 2-3 muguri, urmată de  plantarea acestora. Perioada
optimă pentru înmulţire este în perioada de repaus, care în funcţie de specie 
poate fi toamna (Iris), primăvara (Canna) sau la sfârşitul verii (Zantedeschia). 
Tuberculii sunt tulpini subterane scurte şi groase cu un conţinut ridicat în
substanţe nutritive, pe care  sunt prezenţi muguri axilari din care pornesc lăstari.
Un număr mic de plante floricole se înmulţesc prin  tuberculi: Begonia,
Caladium, Cyclamen, Anemone, Sinningia. 
La plantele floricole se întâlnesc mai rar tuberculi propriu zişi, cum este
cazul la Gloriosa, specie  cultivată în seră pentru flori tăiate. Aceasta are în sol
tuberculi de formă cilindrică, cu lungimea de 10-15 cm.  După înflorire
tuberculul vechi dispare şi rămân în sol doi tuberculi noi în vârful cărora este
câte un mugure  care va da naştere la o nouă plantă. Plantarea se face în
februarie-martie, cu atenţie pentru a nu rupe  mugurele din vârf, fără de care
tuberculul nu are nici o valoare. 
La Cyclamen, tuberculul este format din axa hipocotilă care se
tuberizează, dar acest tip de înmulţire  este mai puţin folosit, deoarece culturile
comerciale se obţin din seminţe.  
La Begonia pe lângă axa hipocotilă se tuberizează şi partea superioară a
rădăcinii. Pentru înmulţire se  secţionează tuberculul în două sau mai multe
porţiuni, astfel ca fiecare porţiune să aibă mai mulţi muguri  vizibili. În caz că
aceştia nu sunt vizibili se recomandă preforţarea plantelor şi apoi secţionarea în
porţiuni, în  vederea înmulţirii. 
Rădăcinile tuberizate se întâlnesc la specii floricole ca Dahlia,
Asparagus, Ranunculus, dar nu pot fi  folosite la înmulţire decât însoţite de o
porţiune cu muguri. La aceste specii fragmentarea se face astfel ca, la  câteva
rădăcini tuberizate să revină o porţiune de tulpină (Dahlia) sau rizom
(Alstroemeria), prin ai căror  muguri se asigură formarea părţii aeriene. Plantarea
fragmentelor rezultate se face în august pentru  Alstroemeria şi primăvara pentru
Dahlia. 
Lector.dr. Manuela Mandă
RECUNOAŞTEREA ORGANELOR SUBTERANE 
Nr.  Gen, specie Familia  Locul Plantar Înflorir Organul  
crt. (denumire   de   e  e  subteran
ştiinţifică)  cultur
ă 
1.  Iris germanica Iridaceae  câmp  octombi iunie  rizom
(stânjenel)  e 
2.  Convallaria Liliaceae  câmp  sept. – apr. - rizom
majalis oct.  mai 
(mărgăritar) 
3.  Zantedeschia Araceae  seră  aug. – dec. - rizom
aetiopica oct.  martie 
(cala) 
4.  Canna indica Cannaceae  câmp  mai  iulie  rizom
(cana) 
5.  Alstroemeria Amaryllidace seră, Iulie –  febr.- rizom cu 
aurantiaca  ae  câmp  august martie  rădăcini
(crin peruan)  august tuberizate
6.  Polyanthes Amaryllidace câmp  mai  august  rizomobul
tuberosa ae  b
(tuberoze) 
7.  Tulipa Liliaceae  câmp, sept. – apr. – bulb
gesneriana seră  oct.  mai 
(lalea) 
8.  Hyacinthus Liliaceae  câmp, octombi mart. –  bulb
orientalis seră  e  aprilie 
(zambila) 
9.  Narcissus Amaryllidace câmp, sept. – apr. – bulb
poeticus ae  seră  oct.  mai 
(narcisa) 
10.  Narcissus Amaryllidace câmp  sept. – mart. – bulb
pseudonarciss ae  oct.  apr. 
us 
11.  Muscari Liliaceae  câmp  sept. – apr. – bulb
armeniacum oct.  mai 
(muscari) 
12.  Hippeastrum Amaryllidace seră  sept. – bulb
hybridum   ae  nov. 
(amarilis, crin nov. –
 de cameră)  ian. 
13.  Crocus vernus Iridaceae  câmp  sept. – mart. – tuberobul
(brânduşa)  nov.  apr.  b
14.  Lilium regale Liliaceae  câmp  sept. – iunie  bulb
(crin regal)  oct.  solzos
15.  Lilium Liliaceae  câmp  sept. – iunie  bulb
candidum  oct.  solzos
16.  Gladiolus Iridaceae  câmp, aprilie  iunie – tuberobul
hybridus seră  oct.  b
(gladiola) 
17.  Freesia Iridaceae  seră  aug. – ian. –   tuberobul
hybrida oct.  martie  b
(fresia) 
18.  Crocosomia Iridaceae  câmp  oct. – iun. - tuberobul
crocosomifolia  nov.  iulie  b
19.  Cyclamen Primulaceae  seră  seminţe  tubercul
persicum
(ciclamen) 
20.  Sinningia Gesneriaceae  seră  seminţe  tubercul
hybrida
(gloxinia) 
21.  Begonia Begoniaceae  câmp, februari tubercul
tuberhybrida  seră  e 
22.  Gloriosa Liliaceae  seră  febr. – mai - tubercul
rotschildiana  apr.  iunie 
23.  Asparagus Liliaceae  seră  tot anul  rădăcini
sprengerii  desp. tuberizate
tufe 
24.  Dahlia Compositae  câmp  mai  sept. – rădăcini
variabilis  aug.  tuberizate
25.  Agapanthus Liliaceae  seră  mart. – mai – rădăcini
umbellatus  apr.  iunie  cărnoase
26.  Aspidistra Liliaceae  seră  mart. – mai – rizomi
elatior  apr.  iunie 
27.  Sansevieria Liliaceae  seră  mart. – rizomi
trifasciata  apr. 

Lucrări de întreţinere cu caracter special - transvazarea si transplantarea 

Transvazarea este lucrarea care se aplică plantelor cultivate la ghivece la

care din cauza creşterii în  volum a sistemului radicular, ghiveciul devine
neîncăpător, iar pentru îmbunătăţirea regimului de hrană şi aer  este necesară
trecerea plantelor dintr-un ghiveci mai mic într-unul mai mare. 
Momentul optim pentru executarea lucrării este acela în care rădăcinile
plantelor au cuprins întreg  balul de pământ, sunt albe, sănătoase. Dacă la marginea
balului se constată o pâslă deasă de culoare brună,  momentul este depăşit. În acest
caz, la transvazare, rădăcinile brunificate de la exterior se îndepărtează cu  mâna
sau cu un briceag, fără a deteriora balul. Când lucrarea se execută la momentul
optim, nu se umblă la  balul de pământ pentru a nu deranja planta în dezvoltarea
ei. 
Ghivecele folosite la transvazare au dimensiuni cu 2-3 cm mai mari decât
precedentul, iar pregătirea  lor se face asemănător ca şi pentru plantarea la ghivece
(fig. 13). 
 Fig. 13 Etape în transvazare Fig. 14 Transplantarea plantelor 
Pentru scoaterea plantelor din ghivece în vederea transvazării se acoperă cu
mâna stângă suprafaţa  ghiveciului, ţinând planta între degete, se întoarce ghiveciul
cu planta în jos şi se loveşte uşor de masă până  ce balul de pământ din ghiveci se
desprinde. Planta cu balul de pământ se introduc în ghiveciul pregătit  pentru
transvazare, se completează spaţiul liber cu amestec de pământ proaspăt, care se
introduce cu un  plantator între pereţii ghiveciului şi balul de pământ. După
transvazare ghivecele se aşează la locul de cultură  şi se udă cu apă la temperatura
mediului ambiant. 
Transvazarea se execută odată până la 3 ori pentru plantele decorative prin
flori (Cyclamen, Primula,  Cineraria etc), ultima dată la ghivece cu diametrul de
12-16 cm, cu circa o lună înainte de înflorire. Plantele  decorative prin frunze
(Cordyline, Ficus etc) se transvazează la început o dată pe an, iar pe măsură ce 
plantele cresc transvazarea se face la 3-4 ani şi chiar mai mulţi. 
Transplantarea se execută la plantele perene cultivate în recipienţi sau în
câmp, la intervale mari  de timp, de 4-8 ani. La speciile cultivate în seră lucrarea se
execută pentru eliminarea unor condiţii  nefavorabile plantelor cum sunt:
acidifierea substratului, înrăutăţirea structurii solului, putrezirea rădăcinii  din
cauza stagnării apei datorate unui drenaj necorespunzător, epuizarea elementelor
nutritive din substrat,  atacul unor boli şi dăunători asupra rădăcinilor. 
Momentul optim - transplantarea se face primăvara devreme sau toamna, nu
se execută în perioada  de vegetaţie intensă sau imediat după tăierea plantelor. În
paralel cu transplantarea, unde este cazul se face şi  înmulţirea vegetative. 
Plantele se scot din vase, cu ajutorul unui plantator, pământul se
îndepărtează total sau parţial de pe  rădăcini, se îndepărtează rădăcinile moarte sau
bolnave şi se pudrează părţile tăiate cu cărbune vegetal pentru  a preveni o nouă
infecţie. Dacă este cazul, rădăcinile se spală sub jet de apă şi se tratează cu soluţii 
dezinfectante (fig. 14). 
Recipientul în care se va face transplantarea are de obicei aceeaşi mărime ca
şi precedentul, dar în  unele situaţii poate fi mai mic, în funcţie de mărimea plantei
şi a sistemului radicular. Pregătirea vasului şi  lucrarea propriu-zisă se execută
asemănător cu plantarea la ghiveci. Se foloseşte un amestec de pământ  potrivit cu
cerinţele speciei transplantate, care se introduce cu un plantator, cu mare atenţie,
atât printre  rădăcini cât şi între plantă şi ghiveci. 
Transplantarea parţială se execută o dată sau de două ori pe an prin
înlăturarea cu atenţie a stratului  de pământ superficial din ghivece şi adăugarea
unui amestec de pământ afânat, bogat în substanţe nutritive.  După transplantare
plantele se udă bine, se ţin 3-4 zile în atmosferă umedă şi caldă, se feresc de curenţi
de  aer şi se umbresc.

ÎNMULŢIREA PLANTELOR DECORATIVE 

Plantele decorative se pot reproduce pe cale sexuată, prin seminţe

sau înmulţi pe cale vegetativă (prin  butaşi, despărţirea tufelor, organe
vegetative modificate, etc). În multe cazuri la acelaşi gen sau specie se
aplică  diferite feluri de înmulţire, de exemplu Gerbera se înmulţeşte prin
seminţe, despărţirea tufei; Freesia - seminţe şi  tuberobulbi; Begonia -
seminţe, butaşi de frunză, butaşi de lăstari, tuberculi etc. 

1. ÎNMULȚIREA PRIN SEMINŢE (înmulțirea generativă) 

Reproducerea prin seminţe se aplică la toate plantele producătoare

de seminţe şi la cele producătoare de  spori - ferigile. Este modul curent de
multiplicare al speciilor cultivate în câmp anuale şi bienale. Speciile perene
la  care predomină înmulţirea vegetativă, se înmulţesc prin seminţe în cazul
lucrărilor de selecţie sau pentru producerea  unei cantităţi mari de material
săditor. Dintre speciile cultivate în spaţii protejate se pot înmulţi prin
seminţe unele specii  floricole cultivate la solul serei: Freesia, Gerbera sau
cultivate la ghivece: Phoenix, Asparagus, Cyclamen etc. 
Reproducerea prin seminţe frecventă la plantele decorative, prezintă
o serie de avantaje. În primul rând de  la o singură plantă se obţine de obicei
un număr foarte mare de seminţe, deci un coeficient ridicat de înmulţire. De 
exemplu la o plantă de Petunia se obţin 1-2g seminţe, iar 1g conţine 9500
seminţe sau la Calceolaria, plantă  decorativă prin flori cultivată în seră, 1g
de seminţe conţine 30000 seminţe. Majoritatea speciilor au de la câteva
sute  la câteva mii de seminţe la un gram. 
Reproducerea prin seminţe reprezintă un mijloc rapid şi în general
puţin costisitor, tehnică simplă şi rapidă.  Alte avantaje sunt: spaţiul mic
necesar pentru depozitare, îngrijirile minime în timpul depozitării, păstrarea
facultăţii  germinative timp de mai mulţi ani (majoritatea speciilor îşi
păstrează 2-3 ani facultatea germinativă) şi posibilitatea mult  redusă de
transmitere a bolilor criptogamice. 
Înmulţirea prin seminţe se practică în cazul în care: planta înmulţită
păstrează caracterele plantei mamă; se  urmăreşte obţinerea de varietăţi noi
prin hibridare sexuată; este nevoie să se obţină o cantitate mare de plante;
este  necesară regenerarea unei culturi înmulţite ani în şir pe cale
vegetativă. 
Hibridarea sau fecundarea încrucişată permite obţinerea de hibrizi,
care reunesc caracterele celor doi  părinţi şi le transmit prin ereditate. Este
evident că la plantele autogame, cu o homozigoţie ridicată, se pot obţine 
rezultate imediate în generaţia F1. La plantele alogame încrucişarea unor
linii pure degenerate, are ca rezultat  obţinerea unor hibrizi F1 ale căror
însuşiri se deosebesc şi depăşesc formele parentale (heterozis). Cum
seminţele  heterozis nu-şi păstrează caracterele decât 1-2 ani, apoi
degenerează, unităţile specializate în producerea seminţelor  de flori livrează
seminţe heterozis anual. La multe specii în cataloagele de specialitate se
recomandă hibrizi F1:  Ageratum, Antirrhinum, Begonia tuberhybrida,
Begonia semperflorens, Dianthus caryophyllus, Cyclamen etc. 
Dezavantajele înmulţirii prin seminţe sunt: reproducerea adesea
infidelă a caracterelor; vegetaţia câteodată  heterogenă; imposibilitatea de a
produce seminţe (staminele transformate în petale sau plante aclimatizate la
care  înflorirea este imposibilă sau dificilă); durata mare de timp la unele
specii între semănat şi înflorit (4-6 ani la Canna, 4-6  ani la Strelitzia, 3-8
ani la orhidee).

1 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
1.1 Caracteristicile tehnice şi biologice ale seminţelor de flori 
 În floricultura practică prin termenul de sămânţă se înţeleg atât
seminţele propriu-zise, cât şi fructele  indehiscente, caracteristice multor
specii care provin din familiile: Compositae (achena), Boraginaceae,
Malvaceae,  Labiatae (nucula), Nyctaginaceae (cariopsa). 
Indiferent de modul de înfiinţare al culturilor prin semănat direct sau
răsad, seminţele de flori trebuie să  prezinte anumite însuşiri fizice şi
biologice. O primă apreciere a seminţelor de flori se face după aspectul lor
exterior,  prin evaluarea unor caractere cum sunt: forma, mărimea, culoarea
şi arhitectura tegumentului, luciul, mirosul, care  permit să verificăm
autenticitatea speciilor şi dau unele indicii orientative asupra calităţii
seminţelor.  
Calitatea seminţelor de flori se determină în laboratoare specializate
pe baza unor indici fiziologici şi  tehnologici. Indicii fiziologici sunt:
viabilitate, facultate germinativă şi energie germinativă, cei tehnologici
sunt: putere  de străbatere, puritate, stare sanitară, greutate, umiditate,
valoare culturală. 
După modul de producere şi generaţia pe care o reprezintă în
procesul de înmulţire seminţele certificate în  câmp se împart în următoarele
categorii biologice: sămânţa Amelioratorului (SA), sămânţa de Prebază
(PB), sămânţa  de Bază (B), sămânţa Certificată (C), sămânţa Standard
(ST). 
Autenticitatea soiului şi puritatea biologică. Prin determinarea
autenticităţii se stabileşte dacă seminţele  din probă aparţin genului, speciei
sau soiului declarat sau presupus de expeditor. Prin determinarea purităţii
biologice  se stabileşte proporţia de seminţe aparţinând soiului declarat sau
presupus de expeditor şi eventual prezenţa  seminţelor de alte soiuri,
considerate ca impurităţi biologice în proba analizată. Determinarea
autenticităţii şi purităţii  biologice are caracter orientativ şi nu poate
substitui determinările făcute prin certificare, cu ocazia controalelor 
culturilor semincere sau în parcelele de postcontrol.  
La stabilirea autenticităţii seminţelor de flori se folosesc o serie de
caractere morfologice ca: mărimea  seminţelor însuşire dependentă de
factori genetici şi tehnologici (momentul recoltării, poziţia seminţelor în 
inflorescenţă, conţinut în apă etc); culoarea şi luciul însuşiri variabile în
funcţie de specie, soi, condiţiile de păstrare,  vechime etc., care deşi sunt
specifice se pot schimba în funcţie de vechimea seminţelor şi condiţiile de
păstrare. 
Puritatea fizică reprezintă procentul de seminţe dintr-o probă şi
trebuie să fie cât mai apropiat de 100, mai  ales la seminţele mici. Pentru
determinarea purităţii fizice se separă proba de analizat în următoarele
patru  componente, cărora li se stabileşte conţinutul procentual: sămânţă
pură, seminţe de alte plante de cultură, seminţe de  buruieni şi materii inerte.
Corpurile străine, în special resturile organice, pot influenţa negativ
germinarea seminţelor,  din cauza fermentării lor în timpul germinării. 
Orice cantitate de material vegetal introdus de peste graniţă sau
trimis peste graniţă este însoţit de un  certificat fitosanitar care garantează
lipsa bolilor, dăunătorilor şi buruienilor înscrise în lista de carantină sau a
bolilor,  dăunătorilor şi buruienilor pe care ţara importatoare nu îi acceptă. 
Facultatea germinativă este numărul de seminţe pure, exprimat în
procente capabil să producă germeni  normali în perioada şi condiţiile
optime stabilite pentru fiecare specie.  
Germinaţia seminţelor este determinată de un complex de factori: ai
mediului extern, structura seminţelor,  stadiul lor de dezvoltare, prezenţa
diferitelor substanţe şi în primul rând a enzimelor în seminţe, condiţiile de
păstrare a  seminţelor, etc.  
Pentru seminţele de flori, valorile medii ale facultăţii germinative,
sunt cuprinse între 60-80%, această  proporţie scade în raport cu vechimea
seminţelor, pentru ca după un anumit număr de ani să dispară. Energia
germinativă reprezintă viteza cu care germinează seminţele şi se exprimă în
procente de seminţe  pure germinate, după o anumită perioadă de timp,
cuprinsă după specie între 1/3 şi 1/2 din durata stabilită pentru  determinarea
facultăţii germinative. Ea exprimă gradul de vigurozitate şi vitalitate al
seminţelor. Durata facultăţii germinative a seminţelor sau longevitatea
este foarte diferită la speciile floricole şi  depinde de specie şi de condiţiile
de păstrare. După durata vieţii seminţele se împart în: 
2 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 

• macrobiotice - cu durata vieţii peste 15 ani, caracterizate prin

tegumente impermeabile, rezistente şi conţinut  redus în apă; 
• mezobiotice - durata vieţii între 3-15 ani; 
• microbiotice - durata vieţii sub 3 ani. 
Recordul în materie de longevitate a seminţelor este deţinut de

Nelumbo nucifera - lotus cu 800-1000 ani. Durata facultăţii germinative 

câteva zile Anthurium 

câteva săptămâni Philodendron, Cordyline 
 câteva luni Asparagus, Gerbera, Clivia 
1 an Ageratum, Viola 
2 ani Primula, Bellis 
3 ani Begonia, Cyclamen, Zinnia 
4 ani Antirrhinum, Lathyrus 
5 ani Cheiranthus 
12 ani Datura 
20-30 ani Canna 
peste 100 ani Acacia 

Durata capacităţii de germinaţie este legată de permeabilitatea

tegumentului seminal, conţinutul de apă al  seminţelor şi de natura chimică
a substanţelor de rezervă înmagazinate în seminţe. În general seminţele la
care  substanţele de rezervă sunt glucidele îşi păstrează capacitatea de
germinaţie timp mai îndelungat decât cele care  conţin lipide sau proteine. 
Starea sanitară. Se referă la gradul de contaminare a seminţelor cu
boli, cât şi la prezenţa dăunătorilor.  Determinarea acesteia se face prin
examinare macroscopică, microscopică şi biologică. 
Greutatea seminţelor reflectă condiţiile în care au fost produse:
tehnologia aplicată la cultura seminceră,  poziţia seminţelor în inflorescenţă
sau fruct, momentul recoltării, gradul de maturitate, condiţiile de păstrare
etc. Se exprimă prin greutatea a 100 seminţe pure, numărul de seminţe la un
gram, greutatea hectolitrică sau  litrică. 
Umiditatea seminţelor are în general valori mici (6-12%),
influenţează greutatea lor şi este unul din factorii  de care depinde durata şi
calitatea păstrării facultăţii germinative. 
Valoarea culturală sau sămânţa utilă se calculează pe baza
facultăţii germinative şi purităţii seminţelor,  după relaţia:  
Valoarea culturală = (P x G)/100 în care: P este puritatea
(procente din greutate), G este facultatea  germinativă (procente din
numărul seminţelor folosite). În practică valoarea culturală se foloseşte
la stabilirea  normei reale de sămânţă. 

1.2 Germinaţia seminţelor de flori 

Ciclul de dezvoltare al plantelor se compune din perioade de
activitate metabolică intensă şi de repaus. În  timpul perioadei de repaus
intensitatea proceselor metabolice scade foarte mult, creşterea nu mai are
loc, acest fel de  viaţă a fost numit viaţă latentă sau anabioză. 
Starea de repaus a seminţelor şi mugurilor a fost numită dormans.
Acest dormans se manifestă la toate  seminţele de flori şi la mugurii care se
întâlnesc pe organe subterane cum sunt: tuberculii, bulbii, rizomii.
3 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
Starea de repaus a seminţelor reprezintă de fapt starea de repaus a
embrionului, se realizează în momentul  maturaţiei complete a seminţelor şi
este o consecinţă a modificărilor fizico-chimice ale protoplasmei. În
perioada de  repaus cantitatea apei scade la minimum, intensitatea respiraţiei
scade la valori infime, se realizează o stabilitate  fiziologică relativă,
protoplasma trece într-o stare inactivă. 
Maturitatea morfologică (aparentă) şi maturitatea fiziologică
(adevărată) în multe situaţii se realizează în  acelaşi timp în momentul
recoltării seminţelor şi în acest caz, puse în condiţii favorabile, seminţele
germinează. Sunt  situaţii însă, când deşi au condiţii favorabile, seminţele nu
germinează imediat, se poate constata o inhibiţie (dormans),  o stare de
repaus. 
Durata perioadei de dormans variază la diferite specii de plante
floricole, unele au acest dormans de mai  multe zile, luni sau chiar ani. În
această perioadă seminţele nu germinează chiar dacă au condiţii favorabile
de  germinare. Acest repaus profund se realizează sub influenţa unor factori
interni care pot fi de natură tegumentară,  embrionară şi hormonală
(substanţe inhibitoare şi stimulatoare pentru germinaţie). 
Dormansul de origine tegumentară se întâlneşte la seminţele care
au tegument dur, impermeabil pentru  apă şi greu permeabil pentru oxigen.
Tegumentul poate fi cauza directă a dormansului prin: impermeabilitatea la
apă  (Malvaceae, Leguminosae); impermeabilitatea la aer, oxigen
(Compositae, Gramineae); tegumente prea rezistente  pentru a permite
ieşirea embrionului (palmieri), tegumente bogate în substanţe care inhibă
germinaţia. 
Inhibiţia tegumentară se poate elimina prin coroziunea fizică sau
chimică a tegumentului seminal, care are  ca rezultat facilitarea pătrunderii
apei şi oxigenului pentru declanşarea proceselor enzimatice, a germinaţiei.
Dormansul de origine embrionară este legat direct de embrion, poate fi în
cotiledoane sau în axa  embrionului însuşi. Cauzele acestui dormans sunt
puţin cunoscute. Se presupune că este datorat unui blocaj al  sistemelor
enzimatice din embrion. Originea blocajului poate fi fie genetică, fie la
nivelul membranelor sub controlul  fitocromului şi regulatorilor de creştere. 
Dormansul hormonal este datorat prezenţei inhibitorilor
germinaţiei, substanţe care împiedică activitatea  enzimelor cu rol în
mobilizarea substanţelor de rezervă, deci în declanşarea germinaţiei. După
natura lor chimică  aceşti inhibitori pot fi: acizi organici, heterozide
cianogene, aldehide, lactone, alcaloizi, etc. În reglarea repausului 
seminţelor acţiunea inhibitorilor endogeni este compensată de stimulatorii
de creştere (giberelina) ce se formează în  anumite condiţii (temperaturi
joase) în embrion. 
Dormansul complex este rezultatul combinării dormansului
embrionar cu dormansul tegumantar sau al  dormansului care afectează
dezvoltarea plantulelor. 
Dormansul secundar sau indus este determinat de condiţiile
externe nefavorabile. Seminţele unei specii,  deşi pot germina imediat după
recoltare, dacă lipseşte unul din principalii factori externi (apă, oxigen,
lumină,  temperatură) intră în stare de dormans. Creşterea celulelor este
reluată după apariţia condiţiilor favorabile pentru  desfăşurarea proceselor
fiziologice. 

1.3 Tratamente aplicate pentru stimularea germinaţiei 

În practică se aplică o serie de tratamente pentru a grăbi germinarea,
pentru a determina ieşirea seminţelor  din starea de repaus, deci pentru
stimularea germinaţiei sau pentru a evita transmiterea unor agenţi patogeni. 
Stimularea germinaţiei 
Stratificarea se aplică la seminţe cu tegumentul dur, care
germinează după 1-2 ani (Dicentra, Gentiana).  Seminţele se amestecă cu
nisip în proporţie de 1:3, se aşează în ghivece, lădiţe şi se păstrează la o
temperatură  cuprinsă între 1-10oC, timp de 50-90 zile. Păstrarea se
realizează în pivniţe, în răsadniţe reci sau în pământ la 20-25  cm adâncime. 
Vernalizarea este un alt mijloc de stimulare a germinaţiei, constă în
umectarea seminţelor şi păstrarea la  temperatura optimă de germinaţie (10-
25oC în funcţie de specie) până crapă tegumentul. În această fază seminţele
se 
4 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
trec la temperaturi joase de 2-5 oC unde se ţin 10-14 zile, după care se
însămânţează şi se trec din nou la temperatura  optimă de germinare. În
 unele cazuri, seminţele pentru germinat se pun în contact cu stratul umed şi
se ţin la o  temperatură de 5-10 oC timp de 1-7 zile, apoi se trec la
temperatura optimă de germinare. Prin această metodă se  măreşte procentul
de seminţe germinate şi se obţine înflorirea cu 20-30 zile mai devreme la
specii ca: Dianthus,  Celosia, Cheiranthus, Calendula etc. 
Umectarea seminţelor. Se aplică la seminţele care germinează greu
şi neuniform (Cyclamen, Lathyrus,  Pelargonium, Asparagus, Freesia etc).
Înainte de semănat seminţele se ţin 24-48 ore la temperatura de 25-30 oC, în 
apă curată şi schimbată des. În momentul când tegumentul crapă se seamănă
în substrat umed la temperatura  indicată pentru specia respectivă. 
Tratarea hidrotermică. Se aplică la specii cu tegumentul
seminţelor foarte dur (Canna, Musa, Althaea) şi  constă în introducerea timp
de 2-3 minute în apă clocotită, apoi 2-3 minute în apă rece. Tratamentul se
repetă de 2-3  ori. 
Tratamente mecanice. Se aplică seminţelor cu tegumentul foarte
dur (Canna, palmieri) pentru degradarea  tegumentului pentru a permite
pătrunderea apei şi aerului. Degradarea tegumentului se face prin frecarea
seminţelor  cu nisip, hârtie abrazivă sau pilire. Scarificarea sau înţeparea
seminţei în partea opusă embrionului se aplică la  Convolvulus, Althaea,
Ipomoea, Lupinus. 
Tratamente cu substanţe chimice. La seminţele speciilor cu
tegument dur se pot utiliza soluţii de acid  clorhidric sau sulfuric 2-3% sau
azotat de potasiu 0,2%. Tratamentul cu azotat de potasiu se foloseşte pe
scară largă  la determinarea germinaţiei la speciile: Antirrhinum,
Cheiranthus, Pyrethrum, Cosmos, Impatiens, Petunia, Phlox etc. 
Tratarea cu hormoni. Se bazează pe acţiunea stimulatoare a
acidului indolil acetic, a giberelinei care  influenţează favorabil energia
germinativă. 
Razele Rőentgen, radiaţiile gamma, radiaţiile electromagnetice,
ultrasunetele, ca şi izotopii radioactivi, în  doze mici, pot fi folosiţi în
stimularea germinaţiei. Iradierea se mai practică pentru distrugerea
organismelor vii  prezente pe seminţe în scopul unei păstrări mai sigure şi în
scopul obţinerii după semănat a unor "variaţii" interesante. • Tratarea
fitosanitară 
Tratarea fitosanitară a seminţelor de flori înainte de semănat se poate
executa pe cale umedă sau uscată. Pe cale umedă se foloseşte apa caldă sau
soluţii cu diferite substanţe chimice. Ambalate în săculeţi  seminţele se ţin
patru ore în apă la temperatura de 25-30 oC, apoi 10 minute la 45-50 oC şi
câteva secunde la 52 oC,  după care se trec în apă rece. 
 Substanţe chimice. Se pot folosi preparate mercurice în soluţii 0,1-
0,25%, sulfat de cupru 0,3-0,5%,  formalină 40%, în soluţie 0,3%.
Tratamentul durează 5-15 minute, apoi seminţele se spală cu apă şi se pun la
zvântat. Pe cale uscată se realizează prin prăfuirea seminţelor cu Captan,
Zineb, în cantitate de 2-4g la 1 kg de  sămânţă. 
Drajarea seminţelor este o tehnică dezvoltată în legumicultură, care
se utilizează şi în horticultura  ornamentală. Ea constă în depunerea în jurul
seminţei a unei substanţe inerte care îi măreşte volumul şi îi  uniformizează
dimensiunile. Se obţin deci loturi de seminţe perfect uniforme de un
diametru dat, ceea ce favorizează  mecanizarea semănatului. Substanţa
inertă folosită cel mai frecvent este talcul, care poate fi combinat cu un
insecticid,  un fungicid sau ambele, ceea ce asigură şi protecţia sanitară a
plantelor după germinaţie. Pot fi înglobate şi  îngrăşăminte care asigură
tinerelor plante un minimum de hrană. 

1.4 Factorii care condiţionează reuşita semănatului 

Reuşita semănatului depinde de trei grupe de factori: sămânţa
propriu-zisă, factorii de mediu şi condiţiile  practice de semănat.

5 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 

• Condiţii dependente de sămânţă. Seminţele trebuie să fie sănătoase,

pure, cu o facultate germinativă şi  valoare culturală bună, să fie tinere, să
nu fie în dormans. 
• Factorii de mediu. Germinaţia seminţelor de flori este determinată
de acţiunea factorilor mediului:  temperatura, apa, umiditatea relativă a
aerului, lumina, aerisirea, substratul de germinaţie. Temperatura. Pentru
declanşarea germinaţiei este necesară o anumită temperatură care
influenţează  activitatea enzimelor şi prin aceasta intensitatea proceselor
metabolice. Plantele originare din zonele nordice au  nevoie de o
temperatură de germinaţie mai scăzută decât cele din regiunile sudice.  
Temperatura substratului este factorul cel mai important şi trebuie
asigurată la nivelul cerinţelor speciei. Se  consideră că pentru majoritatea
speciilor cultivate în spaţii protejate nivelul optim este de 18-22 oC. Pentru
speciile  cultivate în câmp nivelul temperaturii necesar pentru a asigura
germinarea este în jur de 10 oC, deci semănatul se face  după ce în sol
temperatura realizată este la acest nivel. 
 Temperatura mediului este necesar să fie aproximativ egală cu
temperatura substratului, plus sau minus 2 oC. 
Pentru declanşarea germinaţiei este necesar ca mediul ambiant şi
substratul germinativ, să aibă o anumită  temperatură optimă caracteristică
fiecărei specii la care germinarea decurge rapid. Sub această temperatură
sau  peste, germinarea se realizează într-un număr mare de zile, chiar dublu
sau nu germinează.  
Seminţele speciilor care îşi au originea în zonele reci (Delphinium,
Hosta, Viola, Bellis etc) pentru o  germinaţie corespunzătoare trebuie ţinute
câteva zile la o temperatură de până la +4 oC, apoi trecute la temperatura 
optimă. 
În general plantele floricole au nevoie pentru germinare de
temperaturi între 15-25 oC, iar timpul de  germinare este cuprins între 5-21
zile. 
Apa. În prezenţa ei biocoloizii protoplasmei se hidratează şi trec în
stare activă, de asemenea o parte din  enzime devin active. Apa este
solventul cel mai important al diferitelor substanţe din celulă şi este
necesară  desfăşurării diferitelor procese biochimice hidrolitice. 
Absorbţia apei de către sămânţă se face prin imbibiţie şi este urmată
de creşterea greutăţii şi volumului  seminţei. Absorbţia apei se face diferit
pe suprafaţa tegumentului şi de către diferitele părţi de seminţe. Seminţele 
conţin 6-12% apă, pentru declanşarea germinaţiei trebuie să absoarbă 45-
100% din greutatea lor. 
Umiditatea relativă a aerului trebuie să fie de asemenea ridicată
mai ales în cazul seminţelor mici  semănate la suprafaţă. Pentru menţinerea
unei umidităţi relative peste 85% semănăturile se acoperă, asigurând totuşi 
dacă este nevoie o uşoară aeraţie, în scopul evitării condensului care ar
favoriza dezvoltarea ciupercilor parazite.  Excesul de apă este dăunător, căci
apare riscul asfixierii şi se crează condiţii favorabile dezvoltării ciupercilor
parazite.  De aceea în apa de udat se poate adăuga un fungicid (Cryptonol)
care trebuie ales cu grijă deoarece la unele  fungicide s-a constatat un efect
inhibitor asupra creşterilor vegetative.  
Lumina. Începând cu germinaţia lumina este un factor foarte
important, este necesară menţinerea unei  luminozităţi minime, deoarece
majoritatea speciilor au o sensibilitate pozitivă şi au nevoie de lumină
pentru a germina.  După Boutherin D., 1989 repartiţia în natură a speciilor
este inegală la plantele spontane, majoritatea au  fotosensibilitate pozitivă, la
speciile cultivate predomină grupa celor indiferente, ca rezultat al selecţiei
efectuate asupra  lor. 
 Fotoreceptorul din seminţe este o cromoproteină , fitocromul care
are particularitatea de a-şi schimba forma  sub acţiunea luminii. Seminţele
indiferente sunt insensibile la acţiunea fitocromului (F) sau posedă în mod
natural  Fitocrom 730 în cantitate suficientă pentru a germina. 
La seminţele cu fotosensibilitate pozitivă lumina este indispensabilă
pentru a transforma F 660 în F 730 şi a  permite germinarea. La seminţele
cu fotosensibilitate negativă se pare că lumina schimbă foarte repede F 730
în F  660, deoarece inhibiţia depinde de raportul raze roşii deschis/raze roşii
închise.
6 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
Din contră la întuneric, cantitatea de F 730 este suficientă pentru
asigurarea germinaţiei. 
- Seminţe cu fotosensibilitate pozitivă: Amaranthus sp., Begonia
semperflorens, Bellis perennis, Dianthus  sp., Digitalis sp., Eschscholtzia
sp., Kalanchoe blossfeldiana, Lobelia erinnus, Myosotis alpestris, Petunia,
Salvia  splendens, Streptocarpus hybridus. 
- Seminţe cu fotosensibilitate negativă: Aconitum sp., Althaea rosea,
Cyclamen persicum, Delphinium sp.,  Freesia hybrida, Gladiolus, Hedera,
Liliaceae, Matthiola incana, Nigella damascena, Phlox sp., Tropaeolum sp. 
- Seminţe indiferente sunt caracteristice majorităţii plantelor cultivate, la
care lumina nu are rol în germinaţie:  Antirrhinum, Asparagus sprengeri,
Asparagus plumosus, Campanula medium, Callistephus chinensis,
Calendula,  Tagetes erecta, Zinnia elegans. 
Aerisirea. Oxigenul joacă un rol important în germinaţia seminţelor,
nevoia de oxigen creşte pe măsura  intensităţii metabolismului specific
germinaţiei. Oxigenul necesar variază cu natura substanţelor de rezervă pe
care le  conţin seminţele. Seminţele oleaginoase consumă mai mult oxigen,
datorită procesului de transformare a lipidelor în  amidon, decât seminţele în
care predomină hidraţii de carbon ca substanţe de rezervă. Aerisirea după
germinaţie se  realizează progresiv pentru a evita un şoc fiziologic şi va fi
realizată în funcţie de temperatură şi umiditatea relativă. 
Substratul de germinaţie. Influenţează în mare măsură
desfăşurarea procesului de germinaţie şi de  creştere a viitoarelor plantule.
Substratul trebuie să fie sănătos, uşor, bine drenat, dar să reţină suficientă
apă, să fie  dezinfectat prin mijloace fizice sau chimice. Pentru seminţele
mici şi foarte mici se recomandă un substrat uşor cu  permeabilitate mare
pentru apă şi aer. Pentru seminţele mijlocii şi mari substratul trebuie să fie
mai greu şi mai fertil. 
 Mărimea particulelor din stratul de suprafaţă al substratului trebuie
să fie apropiată cu mărimea seminţelor  semănate, iar nivelarea acestui strat
trebuie făcută cu atenţie, mai ales pentru seminţele mici. Principalele
substraturi folosite la semănat sunt: 
- pământ special pentru semănat gata preparat; 
- turbă sau amestec de nisip şi turbă; 
- pământ de frunze sau amestec cu turbă sau nisip. 
Se poate de asemenea semăna în cuburi de "laine de roche", pastile de
turbă. Un caz particular îl prezintă  orhideele la care semănatul asimbiotic se
face pe un mediu de cultură agar-agar. 
• Condiţiile practice de semănat 
Condiţiile practice sunt legate de realizarea propriu-zisă a
semănatului şi presupun stabilirea corectă a epocii  de semănat, alegerea
corespunzătoare a locului de semănat, a metodelor şi adâncimii de semănat.
Urmează apoi  aplicarea corespunzătoare a lucrărilor de îngrijire a
semănăturilor. 

1.5 Semănatul seminţelor de flori 

La majoritatea speciilor floricole înmulţite pe cale sexuată se produc
răsaduri obţinute prin semănatul în  seră, răsadniţe sau în câmp pe straturi.
Puţine specii floricole, de regulă cele rezistente la temperaturile scăzute, se 
seamănă direct în câmp. 
În general se poate spune că primăvara este perioada cea mai
importantă pentru semănatul în câmp şi în  spaţii protejate. O altă epocă de
semănat este vara pentru specii bienale şi toamna când se seamănă speciile
perene  rustice.  
Semănatul în spaţii protejate se poate face tot anul în funcţie de
specie şi de epoca de producţie dorită. Se  remarcă faptul că seminţele care
au durată scurtă de păstrare se seamănă imediat după recoltare (Clivia,
Gerbera)  sau imediat după primire în cazul celor ce nu produc seminţe la
noi în ţară (Anthurium, Philodendron).

7 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
 1.5.1 Epocile de semănat se stabilesc în funcţie de specie, condiţiile
climatice şi perioada de valorificare. Epoca I: decembrie-februarie. Se
seamănă în sere sau răsadniţe calde specii floricole cu perioadă lungă  de
vegetaţie, de 100-180 zile, pretenţioase la temperatură. În această perioadă
se seamănă specii destinate spaţiilor  verzi sau pentru flori tăiate: Begonia
semperflorens, Canna indica, Lobelia erinnus, Dianthus chabaud, cât şi
specii  cultivate în seră, care decorează prin flori sau frunze: Primula,
Sinningia, Streptocarpus, Asparagus, palmieri. Epoca II: martie-aprilie. Se
seamănă, în vederea obţinerii răsadului, în sere, răsadniţe, plante floricole
cu  perioadă de vegetaţie de 70-100 zile, destinate spaţiilor verzi sau pentru
flori tăiate: Antirrhinum, Callistephus,  Dianthus, Matthiola, Petunia,
Nicotiana, Phlox, Verbena etc. 
În câmp se pot semăna direct speciile care nu suportă transplantatul
şi sunt mai puţin pretenţioase la  temperatură: Delphinium, Eschscholtzia,
Iberis, Papaver, Nigella etc. 
Epoca III: mai-iunie. Se seamănă în câmp plante floricole anuale
cu o perioadă de vegetaţie de 40-70 zile:  Dimorphoteca, Centaurea,
Clarkia, Godetia, Tropaeolum. Se seamănă şi speciile bienale cu o perioadă
mai lungă de  vegetaţie: Campanula medium, Digitalis purpurea, Dianthus
barbatus sau unele specii perene. 
Epoca IV: iulie-august-septembrie. Se seamănă în răsadniţe sau
câmp specii bienale: Viola, Myosotis,  Bellis, Dianthus barbatus. În seră se
seamănă speciile care decorează prin flori, cultivate la ghivece: Primula 
malacoides, Cyclamen, Calceolaria, Senecio cruentus sau specii anuale
pentru cultura forţată: Antirrhinum, Matthiola. 
Epoca V: octombrie-noiembrie. Se seamănă direct în câmp specii
rezistente la ger, anuale (Calendula)  sau perene: Phlox paniculata,
Delphinium grandiflorum etc. În seră se seamănă: Cyclamen, Asparagus sau
specii  anuale pentru cultura forţată: Lathyrus, Antirrhinum etc. 
Aceste perioade sunt orientative, în multe cazuri, pentru a avea
plante înflorite eşalonat, semănatul se  efectuează repetat la intervale de 20-
30 zile. 

1.5.2 Locul de semănat 

Semănatul în câmp se poate executa direct la locul de cultură, la
distanţele cerute de specie între rânduri,  urmând ca distanţele necesare între
plante să se realizeze prin rărit. În floricultură se practică în mai mică
măsură  acest mod, de exemplu pentru producerea de flori tăiate în câmp la
Zinnia, Matthiola, Callistephus. 
 De obicei semănatul în floricultură este urmat de repicat, atât pentru
câmp, cât şi pentru spaţii adăpostite.  Pentru câmp se mai numeşte şi
semănat în pepinieră, deoarece semănatul se face pe o suprafaţă restrânsă,
cu  densitate mare şi este urmat de repicat. Acest lucru permite utilizarea
unor suprafeţe restrânse, posibilitatea asigurării  condiţiilor climatice ideale
pentru semănături, supravegherea şi întreţinerea mai bună a semănăturilor. 
Speciile floricole rezistente la temperaturile scăzute se seamănă
direct în câmp, cu rărirea plantelor. La  majoritatea plantelor floricole se
produc răsaduri care se obţin prin semănatul în spaţii adăpostite (sere,
răsadniţe) sau  afară pe straturi, în câmp, în pepinieră (semănat urmat de
repicat). 
În câmp se seamănă: 
- specii puţin pretenţioase la temperatură: Calendula, Althaea rosea,
Chrysanthemum leucanthemum, Papaver  etc; 
- specii care au o perioadă de vegetaţie scurtă: Lathyrus odoratus,
Dolichos lablab, Tropaeolum, Clarkia,  Godetia; 
- specii care suportă brumele şi gerurile de primăvară: Clarkia
elegans, Coreopsis lanceolata, Gypsophilla etc; - specii care nu
suportă repicatul: Delphinium, Lupinus polyphyllus, Iberis,
Eschscholtzia, Papaver; - specii floricole perene care răsar greu:
Dicentra spectabilis, Gypsophilla repens etc; 
- specii bienale şi perene care iernează în câmp. 
Semănatul în câmp se efectuează de obicei primăvara începând cu
luna martie după ce solul s-a zvântat şi  în funcţie de specie până în lunile
mai-iunie. Toamna se seamănă seminţele care îşi pierd repede facultatea 
8 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
germinativă, cu circa o săptămână înainte de venirea gerurilor. Cantitatea de
sămânţă se dublează şi semănăturile se  acoperă cu un strat de pământ mai
gros decât în cazul semănatului în altă perioadă. 
În răsadniţe se seamănă: 
- specii anuale cu o creştere rapidă: Tagetes, Zinnia etc. 
- specii cu o perioadă mai lungă de vegetaţie (70-100 zile), care nu
suportă frigul: Callistephus, Petunia, Salvia  etc. 
Semănatul în răsadniţe se face de obicei primăvara, începând cu
ianuarie-martie când se folosesc  răsadniţele calde în care se seamănă
speciile cu perioadă mai lungă de vegetaţie. În perioada martie-mai se
folosesc  răsadniţe temperate pentru semănatul speciilor mai puţin
pretenţioase la temperatură şi cu creştere rapidă. În  răsadniţele reci, în
iunie-iulie se seamănă plantele bienale: Viola, Campanula medium etc. 
În seră se seamănă: 
- specii anuale cu perioadă lungă de vegetaţie şi pretenţioase la
temperatură: B. semperflorens, Petunia,  Nicotiana, etc. 
- specii floricole cultivate la solul serei (Gerbera, Freesia) sau la
ghivece: Asparagus, Primula, Cyclamen etc. - specii floricole
anuale pentru culturi forţate: Lathyrus, Matthiola etc. 
Semănatul în seră se practică aproape tot timpul anului. 

1.5.3. Pregătirea substratului, metodele şi normele de semănat 

La semănatul plantelor floricole direct în câmp sau în răsadniţe un
rol important îl are pregătirea terenului  sau patului germinativ, în mod
deosebit nivelarea şi mărunţirea substratului, în care se va efectua
semănatul. La foarte  multe plante floricole răsadurile se obţin în seră prin
semănat în diferite recipiente cum sunt lădiţele şi ghivecele.  Lădiţele se pot
confecţiona din lemn, lut ars sau plastic. Ghivecele se confecţionează din lut
ars sau plastic şi au  diametre diferite. În cazul ghivecelor noi de lut ars,
înainte de folosire se ţin 24 ore în apă pentru a se îmbiba cu apă şi  a evita
pe parcurs absorbţia apei, necesară plantelor, de pereţii ghiveciului.  
Numeroşi producători specializaţi produc, pentru plante destinate
spaţiilor verzi, semănături în tăvi alveolare  de trei sau şase săptămâni, gata
de repicat sau plante repicate la ghivece. 
Indiferent de locul unde se seamănă este necesară desinfecţia
substratului şi recipientelor. Pregătirea  recipienţilor în care se seamănă,
constă în obturarea orificiilor cu cioburi de ceramică, peste care se aşează
un strat  de 1-2 cm de nisip grosier pentru a asigura drenajul. Apoi se
adaugă substratul care trebuie să nu conţină bulgări mari,  dar nici să fie
cernut prin site fine pentru că se tasează. La suprafaţă se cerne un strat de 2-
3 cm prin site cu ochiuri de  1-2 mm, care se nivelează şi tasează uşor.
Cantitatea de substrat adăugată trebuie să lase un spaţiu liber, de circa 2  cm
faţă de marginea superioară a recipientului, necesar pentru apa folosită la
udat. 
Metodele de semănat aplicate în floricultură sunt: prin împrăştiere,
în rânduri sau în cuiburi şi sămânţă cu  sămânţă. 
a. Semănatul prin împrăştiere se practică pentru seminţele foarte
mici: Begonia semperflorens, Petunia  hybrida, Lobelia erinnus, Primula
obconica, Primula malacoides etc. De obicei se seamănă în lădiţe, ghivece,
dar se  poate semăna şi pe straturi în câmp, când vrem să obţinem răsad
pentru ronduri şi borduri pentru specii, cum sunt:  Bellis, Viola,
Callistephus etc. 
Pentru o repartizare uniformă a seminţelor foarte mici şi mici se
recomandă ca acestea să se amestece în  proporţie de 1/5-1/8 cu nisip,
cenuşe sau praf de cretă. Semănate prin împrăştiere cu mâna, dintr-un
castron îndoit sau  dintr-o sticlă, seminţele nu se acoperă cu pământ, ci
numai se tasează uşor pentru a adera cu pământul, fără a uita să  etichetăm
cu data şi soiul semănat.

9 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
Se acoperă seminţele dacă este cazul cu un strat de pământ în funcţie
de mărimea lor, şi se poate tasa  uşor. În cazul seminţelor foarte mici,
semănate la suprafaţă nu se tasează niciodată. Udatul se face cu multă
atenţie,  prin cufundarea lădiţelor în apă pentr seminţele foarte mici sau cu
stropitoarea cu sită fină pentru restul. 
Se aşează apoi semănăturile în condiţii favorabile: de temperatură,
umiditate, umbrire etc. Avantajele acestei metode sunt simplitatea şi
rapiditatea, iar inconvenientele: necesită o oarecare  îndemânare, îngrijirile
sunt dificile şi obligă la un repicat rapid. 
b. Semănatul în cuiburi se foloseşte la seminţele mari:
Tropaeolum, Lupinus, Dolichos, Ipomoea etc.  Semănatul se poate face la
ghivece pentru speciile care nu suportă transplantatul (Lathirus, Papaver)
sau pentru  unele plante de apartament (palmieri, Asparagus). Se poate
semăna în cuiburi şi în câmp, la loc definitiv, în fiecare  cuib se pun 2-3
seminţe. 
Avantajele semănatului în cuiburi sunt lucrări de întreţinere uşoare,
facilitează răsărirea în terenuri dificile şi  permite obţinerea de tufe. 
c. Semănatul în rânduri se foloseşte la seminţele de mărime
mijlocie şi se poate face în seră, răsadniţe sau în câmp. Seminţele sunt
dispuse în rânduri, la distanţe pe rând mai mult sau mai puţin regulate.
Avantajele acestei  metode: economie de seminţe, întreţinere uşoară, aeraţie
bună a plantelor, mecanizare uşoară. 
În cazul semănatului în seră rândurile perpendiculare pe lungimea
lădiţelor se marchează la distanţe de 1-2  cm pentru seminţele mici
(Petunia, Antirrhinum), 2-2,5 cm pentru seminţele mijlocii (Phlox) sau 3-4
cm pentru  seminţele mari (Verbena, Tagetes). Distanţa pe rând şi
adâncimea este stabilită de asemenea în funcţie de mărimea  seminţei. După
semănat seminţele se acoperă cu pământ şi se tasează uşor. 
În câmp semănatul în rânduri se face: fie pentru producerea de răsad
şi în acest caz distanţele între rânduri  sunt asemănătoare cu cele de mai sus,
fie la loc definitiv şi în acest caz distanţele între rânduri sunt în funcţie de 
dimensiunile plantelor mature (Mirabilis, Impatiens etc.) 
Pe suprafeţe relativ mici semănatul plantelor floricole se face
manual, în cazul culturilor pe suprafeţe mari  sau destinate producerii de
seminţe, lucrarea se poate executa mecanizat, caz în care dispunerea
rândurilor se face  astfel încât să existe posibilităţi de mecanizare a
lucrărilor de întreţinere. 
Semănatul mecanizat se face cu două maşini: prima umple,
nivelează şi tasează pământul în lădiţe, a doua  maşină execută semănatul
propriu-zis. În funcţie de gradul de automatizare, cele două maşini pot lucra
în continuare,  udarea fiind de asemenea automatizată. În acest caz
intervenţia omului se rezumă la supraveghere, aprovizionare cu  recipienţi,
materiale (substrat, seminţe), etichetare şi evacuare.  

Norme de semănat şi adâncimea de semănat. Cantitatea de sămânţă

necesară pentru unitatea de  suprafaţă (m2) sau pentru obţinerea a 1000
plante depinde de valoarea culturală a seminţelor, de numărul de seminţe 
dintr-un gram, de mărimea lor.  
Pentru seminţele foarte mici şi mici, cu diametrul sub 1,5 mm
(Begonia, Lobelia, Gloxinia, Antirrhinum etc)  sunt necesare 3-5 g/m2 sau
1/8-1/2 g pentru 1000 plante. Pentru seminţele mari (Tagetes, Zinnia) sunt
necesare 30-40  g/m2 sau 10-20 g pentru obţinerea a 1000 plante. Pentru
semănatul în lădiţe de 30x40 cm se folosesc următoarele  cantităţi pentru o
lădiţă: Begonia 1/30 grame; Petunia 1/10 grame; Ageratum 1/3g; Tagetes 1
g; Cyclamen 1-1,5  grame. În cazul în care semănatul se face direct în
câmp, cantitatea de sămânţă necesară pentru unitatea de  suprafaţă se
măreşte cu 25-30%. 
Mărimea seminţelor trebuie bine cunoscută deoarece în funcţie de ea
se determină: adâncimea de  semănat, cantitatea de sămânţă pentru o
suprafaţă dată. În practică se face o clasificare arbitrară a seminţelor în: •
foarte mici (peste 10.000 seminţe la un gram): Saintpaulia (25.000/g),
Gloxinia (20.000/g); Kalanchoe (30.000/g); Begonia (50.000-60.000/g)

10 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
 • mici (între 100 şi 10.000 la un gram): Petunia (8.000/g), Bellis,
Ageratum (5.000/g), Coleus, Alyssum (4.000/g), Senecio (3.000/g),
Ranunculus (2.400/g), Myosotis (1.800/g), Impatiens (1500/g). • mijlocii
(între 100 şi 1000 seminţe la un gram): Cheiranthus (650/g), Delphinium
(600/g), Salvia (400/g), Viola (350/g) şi Zinnia (200/g) 
• mari (mai puţin de 100 de seminţe la un gram): Lupinus (35 seminţe/g);
Lathyrus (12/g); Canna (3/g);  palmierul Lodoicea seychellarum mai multe
kg o sămânţă;  
În general nu se recomandă introducerea seminţelor în profunzime,
se recomandă ca adâncimea să fie de  două, trei ori diametrul lor, iar
seminţele foarte mici de Begonia, Saintpaulia nu se acoperă cu substrat. 
Adâncimea de semănat este de: - 2-4 cm: Phaseolus, Lathyrus,
Phylodendron 
 - 1-2 cm: Asparagus, Cyclamen, Cordyline 
 - 5-10 mm: Viola, Bellis, Salvia, Zinnia, Callistephus 
 - 1-2 mm: Ageratum, Coleus, Impatiens 
 - neacoperite: Begonia, Gloxinia 
În practică zona superficială de substrat în care se realizează
semănatul trebuie să aibă mărimea  particulelor cât mai aproape de mărimea
seminţelor. 

1.5.4. Lucrări de îngrijire aplicate semănăturilor 

Imediat după semănat se udă bine, operaţie care se repetă de câte ori
este nevoie în funcţie de capacitatea  de reţinere a apei de către substrat. În
cazul seminţelor mici şi foarte mici, cea mai indicată metodă este udarea
prin  infiltraţie, scufundându-se lădiţele sau ghivecele, până la jumătate, în
bazine cu apă până la umezirea pământului la  suprafaţă. În rest se
recomandă udarea prin pulverizare, cu stopitori cu sită fină, având grije ca
pornirea şi oprirea  jetului de apă să nu se facă deasupra semănăturii. 
În timpul germinării seminţelor hotărâtoare sunt umiditatea şi
temperatura. Pentru seminţele cu  fotosensibilitate negativă se acoperă
semănăturile cu geam apoi cu hârtie care se îndepărtează la apariţia
plantelor.  Până la răsărire se recomandă menţinerea unei temperaturi
constante, la un nivel caracteristic fiecărei specii, nivel la  care germinarea
are loc în timpul cel mai scurt. După răsărire se recomandă ca temperatura
să scadă cu 2-30C,  lumina în primele zile să fie difuză, apoi trebuie să
crească ca intensitate pentru a evita etiolarea răsadurilor. 
 Udarea, abundentă până la germinarea seminţelor, trebuie să fie
moderată odată cu apariţia plantulelor,  pentru a evita atacul de boli
(Pythium, Rhizoctonia) care provoacă căderea răsadurilor. 
După răsărirea completă se îndepărtează geamul sau hârtia, de pe
recipientele cu semănături, care se ţin  apoi în locuri luminoase, aerisite,
ferite de curenţi de aer. 
O lucrare specifică semănăturilor în câmp la loc definitiv, este
răritul, care reprezintă îndepărtarea plantelor  în exces pentru a asigura
condiţii corespunzătoare de vegetaţie celor rămase şi care se execută în două
etape. Primul  rărit se face când plantele au 1-2 frunze, între plante pe rând
se lasă 4-5 cm, al doilea rărit se execută după circa o  lună, când între plante
pe rând se lasă distanţa necesară speciei. Se încearcă limitarea acestei lucrări
prin semănatul  sămânţă cu sămânţă. 
În cazul obţinerii de răsaduri, repicarea este operaţia prin care
plantulele sunt trecute de pe substratul de  germinare pe un substrat nou,
deci sunt răsădite temporar, până la plantarea la loc definitiv. Scopul lucrării
este  asigurarea de condiţii mai bune de nutriţie, lumină, aerisire, care
determină obţinerea de răsaduri viguroase, cu sistem  radicular bine
dezvoltat.  
Realizarea repicatului este destul de simplă şi constă în scoaterea cu
grijă a plantulelor astfel încât să se  limiteze rănirea sistemului radicular,
pentru unele specii se procedează la reducerea sistemului radicular.

11 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
Operaţia de repicat se realizează manual pentru plantele foarte mici
şi delicate. Pentru plante mai robuste  operaţia poate fi mecanizată. Au
apărut şi roboţi capabili să realizeze repicatul precis şi minuţios, dar aceştia
sunt  realizaţi în scop de cercetare, deocamdată nu sunt comercializaţi. 
Pentru multe specii anuale răsadurile se repică o dată apoi se
plantează în câmp. În funcţie de ritmul de  creştere şi perioada de
dezvoltare, operaţia se poate repeta de 2-3 ori, în special la plantele cultivate
la ghiveci  (Cyclamen, Primula, Senecio). Momentul optim de repicare este
apariţia a 1-2 frunze adevărate. Intervalul pentru  repetarea operaţiei este
determinat practic, de momentul când plantulele nu mai au spaţiu suficient,
se umbresc  reciproc, adică după circa 3-6 săptămâni. 
Repicarea se efectuează în seră, răsadniţe sau pepinieră, într-un
substrat mai bogat în substanţe nutritive.  La speciile cu dezvoltare rapidă
Zinnia, Tagetes, Impatiens, repicarea se execută la 15-20 zile de la
germinare la  Cyclamen, Primula care au creştere înceată, primul repicat se
face după 40-70 zile. După ce au fost repicate plantele  se udă abundent prin
pulverizare, pentru plantele delicate (Begonia), cu stropitoarea cu sită fină
pentru specii mai  robuste (Salvia, Tagetes) sau cu aspersoare în cazul în
care repicatul se face în câmp (plante bisanuale, etc). Se  umbresc 2-3 zile,
apoi se obişnuiesc treptat cu lumina, şi se aplică lucrări curente de îngrijire:
plivit, udat, aerisit, afânat  sol, fertilizări faziale cu soluţii 0,2%. 
Tendinţa actuală, din raţiuni tehnice (scurtarea ciclului de cultură) şi
economice, este de a reduce la  maximum numărul de repicări sau chiar să
se suprime. Pentru aceasta se procedează la semănatul direct în ghivece  sau
direct în plăci alveolare (cuburi), semănatul sămânţă cu sămânţă. 
Răsadurile obţinute în seră destinate spaţiilor verzi se transportă
primăvara în răsadniţe pentru călire  (acomodarea cu condiţiile mediului
exterior), urmează apoi plantarea sau valorificarea lor de obicei în faza de 5-
6  frunze. 
Răsadurile se repică în lădiţe, ghivece de lut ars, fertil pot, Jiffy-
pots, Jiffy-seven, ghivece de hârtie etc. În  Olanda se oferă plante repicate în
ambalaje de tip Vitocel, de două tipuri, pentru 330 sau 160 plante sau în
lădiţe de  plastic cu 500 plante. Oferta este pentru plante anuale
(Antirrhinum, Callistephus, Begonia etc.), bienale (Viola, Bellis  etc.),
perene (Primula veris) sau plante de seră (Cyclamen, Cineraria, Primula
acaulis, Browalia etc.)
 12 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 

ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ 

Înmulţirea vegetativă se bazează pe însuşirea unor părţi sau fragmente

din plantă de a reface întreaga  plantă; puse în condiţii optime de
înrădăcinare, acestea formează rădăcini şi reproduc caracterele ereditare ale
plantei  mamă. 
Avantaje: 
1. Obţinerea unor urmaşi homozigoţi, pe când în cazul înmulţirii prin
seminţe, la speciile cu fecundare alogamă,  datorită constituţiei heterozigote,
descendenţii prezintă abateri faţă de genitori.  
2. Permite înmulţirea mutantelor, fixarea unui fenotip interesant în orice
moment. 
3. Se obţin plante mature în timp scurt comparativ cu înmulţirea prin
seminţe, datorită folosirii unor părţi de  plantă stadial mai dezvoltate. Ex.: la
Pelargonium x hortorum, plecând de la sămânţă, cultura durează 5 luni,
înmulţită  prin butaşi dureaza circa 3 luni. Acelaşi lucru se poate spune
despre numeroase plante decorative prin frunze: Ficus,  Philodendron,
Cordyline etc.  
4. Posibilitatea înmulţirii unor plante decorative originare din zonele
tropicale şi subtropicale care, în condiţiile  țării noastre, nu se inmulțesc
generativ deoarece: 
- nu formează seminţe 
- lipseşte agentul care execută polenizarea - plante entomofile;  
- seminţele nu ajung la maturitate;  
- planta trebuie să ajungă la o anumită vârstă pentru a produce seminţe etc.  
Dezavantajele 
1.Coeficientul mic de înmulţire,  
2.Posibilitatea mare de transmitere a bolilor criptogamice, a virozelor şi
degenerarea în timp prin acumularea  de virusuri sau micoplasme, în cazul
înmulţirii exclusiv pe cale vegetativă. Acest ultim dezavantaj se poate
înlătura prin  înmulţirea prin seminţe, continuată apoi pe cale vegetativă, dar
mult mai sigur prin culturi "in vitro". 
 3.Necesitatea unor spaţii mult mai mari şi condiţii mai deosebite pentru
întreținerea plantelor mamă,  comparativ cu păstrarea seminţelor. 
În înmulţirea vegetativă un rol foarte important îl au meristemele,
deoarece acest tip de înmulţire antrenează  aproape întotdeauna formarea de
meristeme noi. Ele joacă un rol deosebit în cazul înmulţirii spontane:
stoloni, bulbili  aerieni, fenomene numite "viviparitate". 
Meristemele. Două meristeme sunt factorii de bază care determină
dezvoltarea embrionului în plantulă:  meristemul caulinar care va da naştere
aparatului aerian şi meristemul radicular care va da naştere aparatului 
subteran, iar cu timpul va avea loc şi creşterea în grosime. Această creştere
a taliei se face plecând de la două  fenomene: diviziunea celulară şi
creşterea în dimensiuni a celulelor. Zonele care determină înmulţirea
celulară sunt  meristemele localizate în anumite locuri şi care asigură
înmulţirea celulelor la început nespecializate, care se  specializează apoi în
etapa de diferenţiere. 
Meristemele primare se găsesc în vârful rădăcinilor, mugurii apicali,
mugurii axilari şi sunt responsabile de  creşterea în lungime. 
Meristemele secundare situate în părţile mai în vârstă ale plantelor
asigură creşterea în grosime: zona  generatoare suberofelodermică (produce
la exterior lemn şi la interior suber sau feloderm) şi zona generatoare 
liberolemnoasă sau cambiu (produce liber = floem la exterior şi spre interior
lemn secundar = xilem).  
Meristemele adventive sunt meristeme neoformate rezultate dintr-o
diferenţiere localizată care poate fi  naturală sau apare ca urmare a unor
condiţii particulare. Diferenţierea naturală este fenomenul de viviparitate la 
13 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
Asplenium bulbiferum, pe când diferenţierea ca urmare a unor condiţii
particulare apare în cazul butaşilor. Aceste  meristeme neoformate pot avea
originea în rădăcini sau în tulpini şi au rol deosebit în înmulţirea plantelor
prin butaşi. În toate metodele de înmulţire vegetativă se acordă o atenţie
deosebită plantelor mamă de la care se vor  recolta părţile sau fragmentele
folosite la înmulţire. Plantele mamă folosite trebuie să fie tipice soiului sau
speciei,  sănătoase şi obţinute în condiţii de agrotehnică superioară. 

Metodele utilizate în înmulţirea vegetativă a plantelor floricole sunt: 

1. despărţirea sau divizarea tufelor; 2. separarea plantulelor; 3.
drajoni; 4. stoloni; 5. marcotaj;6. butaşi; 7.  muguri adventivi; 8. altoire; 9.
organe vegetative modificate (bulbi, tuberobulbi, rădăcini tuberizate,
tuberculi, rizomi);  10. culturi de celule şi ţesuturi vegetative. 
De remarcat este faptul că, la aceeaşi specie se pot folosi mai multe
metode de înmulţire. Ex.: Gerbera se  poate înmulţi prin seminţe,
tuberobulbi sau meristeme; la orhidee prin seminţe, prin despărţirea
pseudobulbilor,  despărţirea tufelor (orhidee terestre) sau prin meristeme
etc. 

1. Înmulţirea prin despărţirea sau divizarea tufelor 

Înmulţirea prin despărţirea tufei se întâlneşte la speciile perene
cultivate în câmp sau spaţii protejate, la care  lăstarii se formează din
mugurii din zona coletului. Aceste specii cresc sub formă de tufă alcătuită
din lăstari  (Chrysanthemum sp., Aster sp.) sau din frunze (Gerbera,
Saintpaulia).  
În câmp metoda se aplică la aproape toate speciile perene şi se poate
realiza toamna sau primăvara:  Toamna despărţirea tufelor se face la speciile
care înfloresc primăvara sau vara şi îşi continuă vegetaţia şi  după înflorire
cum sunt: Chrysanthemum, Dianthus, Rudbeckia etc.  
Primăvara devreme se înmulţesc prin despărţirea tufei speciile care
înfloresc vara şi toamna: Aster, Phlox,  Dianthus etc.  
În iulie-august se vor diviza speciile cu înflorire timpurie (Primula,
Aquilegia, Paeonia) după trecerea florilor,  când au deja formaţi mugurii
pentru anul următor. 
Divizarea tufelor se poate executa anual la plantele floricole cu
creştere intensă (Aster sp., Chrysanthemum  sp.), la 2-3 ani (Delphinium) şi
la 5-6 ani la cele cu creştere lentă sau sensibile la operaţia de separare
(Paeonia). Operaţia se realizează prin fragmentarea cu o cazma sau o
unealtă tăioasă a plantei mamă în porţiuni care  au mai mulţi muguri, lăstari
şi rădăcini.  
În seră metoda se aplică la plantele cultivate la solul serei şi la plante
cultivate la recipienţi cum sunt:  Asparagus, Aspidistra, Sansevieria, etc. În
acest caz plantele sunt scoase din recipienţi, apoi se realizează operaţia de 
separare. 
În cazul unor culturi la solul serei, cum este de exemplu Gerbera
epoca optimă de divizare este în lunile  august-septembrie. Se separă prin
tăiere porţiunile periferice ale plantelor mamă, care sunt scoase şi plantate
separat  sau se lasă pe loc până la cicatrizare şi înrădăcinare şi apoi se scot şi
se plantează la locul definitiv. La Anthurium  despărţirea tufelor se face în
perioada de repaus (august-septembrie) plantarea fragmentelor rezultate din
despărţirea  tufei se face imediat, cu coletul la 2-3 cm deasupra solului. La
Strelitzia despărţirea tufelor se face în perioada de  repaus când plantele au
5-15 lăstari, fragmentele rezultate la despărţire se plantează cu coletul la
nivelul solului. Ele  înfloresc după 1-2 ani de la plantare. 

2. Înmulţirea prin separarea de plantule formate în zona coletului

14 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
Metoda constă în separarea plantulelor de planta mamă care rămâne
în acelaşi stadiu. Această tehnică  este utilizată pentru înmulţirea
Bromeliaceelor (Aechmea, Vriesea). Aceste plantule apar după înflorire şi
după ce sunt  bine formate şi consolidate se pot detaşa în orice perioadă şi
planta individual.  

3. Înmulţirea prin drajoni 

Înmulţirea prin drajoni se aplică în cazul plantelor floricole perene
care au proprietatea de a forma lăstari  (drajoni) din mugurii adventivi aflaţi
pe rădăcini, care apar la partea periferică a plantelor mamă, la distanţă de
coletul plantei. Drajonii se separă de planta mamă, iar în cazul când nu au
rădăcini bine formate, se trec pe substraturi  adecvate în seră, răsadniţe sau
pepinieră pentru înrădăcinare urmând a fi apoi plantaţi la loc definitiv. 
Prin această metodă se pot înmulţi specii perene cultivate în câmp
cum sunt: Dicentra sp., Hydrangea  hortensis, Rosa sp., Chrysanthemum
sau în seră: Aralia. 
Plantele care se reproduc prin drajoni prezintă drajonare intensă în
jurul plantei, ceea ce dăunează culturii  şi de aceea ei trebuie înlăturaţi pe
măsura apariţiei, pentru că dezvoltarea lor este în detrimentul plantei mamă 
(Chrysanthemum indicum, Rosa). 
Un tip particular de drajonare se întâlneşte la Cordyline rubra şi
terminalis plantă cultivată în seră şi  decorativă prin frunze. La aceasta se
formează "turions" prelungiri subterane ale tulpinilor. Aceştia tăiaţi în
bucăţi ca  butaşi de tulpini, puşi la înrădăcinat vor forma noi plante. În
culturile comerciale de Cordyline, în lunile august septembrie, cu ocazia
tranzvazării, se detaşează aceste prelungiri ("turions") în scopul multiplicării
plantelor.  
 În multe cazuri înmulţirea prin drajoni (plantula se dezvoltă din
mugurii adventivi de pe rădăcinile plantelor  mamă) se confundă cu uşurinţă
cu înmulţirea prin despărţire (plantulele apar din mugurii din jurul
coletului). De altfel  unele plante care se înmulţesc prin separarea lor în mai
mulţi indivizi, pot avea în acelaşi timp şi drajoni, având şi a  doua
posibilitate de înmulţire: Aster, Aloe, Agave, Bilbergia, Phoenix,
Sansevieria, Yucca etc. 

4. Înmulţirea prin stoloni 

Înmulţirea prin stoloni se aplică la speciile care emit de pe tulpini
ramificaţii aeriene, subţiri, flexibile (stoloni)  cu internoduri lungi, pe care
din loc în loc sau la vârful lor se găsesc muguri din care se formează
plantule sub formă  de rozetă identice cu planta mamă. Tulpinile nu se
menţin drepte, se curbează sub greutatea mugurelui sau plantulei,  ajung la
nivelul solului şi în mod natural înrădăcinează. Înmulţirea prin stoloni este o
metodă de înmulţire naturală,  deoarece se poate realiza fără intervenţia
omului, cum este cazul şi la unele tipuri de marcotaj. 
Înmulţirea constă în separarea rozetelor când au 4-5 frunze şi
plantarea la ghivece. În cazul când nu au  rădăcini se plantează într-un
substrat pentru înrădăcinare, urmează apoi plantarea la loc definitiv.  Acest
tip de înmulţire este întâlnit la specii perene cultivate în câmp cum sunt:
Saxifraga, Viola odorata,  Hypericum etc sau la plante decorative prin
frunze, cultivate în spaţii adăpostite cum sunt: Clorophytum, Saxifraga 
sarmentosa, Nephrolepis. La Viola şi Nephrolepis apariţia noilor plantule
are loc numai în dreptul nodurilor care ating  pământul. 

5. Înmulţirea prin marcotaj 

Marcota este un lăstar tânăr al unei plante care, în contact cu
pământul, produce rădăcini, fără a fi despărţit  de planta mamă. După
înrădăcinare, se secţionează de planta mamă şi se obţin plantule de sine
stătătoare cu  aceleaşi calităţi ca planta mamă.  
Acest tip de înmulţire se poate folosi: 
- la plante perene cultivate în câmp: Dianthus sp., Aubrieta,
Phlox, Lavandula, Iberis, Gypsophilla  - la plante cultivate în
spaţii adăpostite: Ficus, Pothos, Philodendron, Hoya
carnosa, Passiflora etc.
15 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
 Marcotajul este o metodă de înmulţire vegetativă la care, spre
deosebire de butăşire, porţiunile destinate să  formeze tinere plante, se
despart de planta mamă după ce au înrădăcinat.  
Avantajele marcotajului sunt cele ale înmulţirii vegetative,
dezavantajele sunt: productivitate mică a plantelor  mamă, o durată de
înrădăcinare câteodată prea lungă şi de aici ocuparea unei suprafeţe de teren
importante în raport  cu randamentul. 
Marcotajul poate fi terestru şi aerian.  
A. Marcotajul terestru poate fi simplu, şerpuit sau chinezesc, prin
muşuroire. 
a. Marcotajul simplu se aplică la specii anuale sau perene cum sunt:
Dianthus plumarius, Phlox subulata,  Aubrieta, etc. La aceste specii prin
îndoirea tulpinilor şi lăstarilor şi acoperirea lor cu pământ se vor obţine prin 
înrădăcinare mai multe marcote.  
b. Marcotajul şerpuit se practică la speciile care au tulpini lungi, care
se pot ondula de mai multe ori.  Porţiunile care vin în contact cu pământul
se acoperă cu pământ, se fixează cu cârlige de lemn sau metal, vârful se 
poate tutora. După înrădăcinare se separă porţiunile şi se plantează la
ghivece. Specii: Pothos aureus, Philodendron  scandens, Hoya carnosa,
Passiflora etc. 
c. Marcotajul prin muşuroire constă în muşuroirea lăstarilor pe o
înălţime de 30 cm, după câteva săptămâni  porţiunile de lăstari sunt
înrădăcinaţi, lăstarii se detaşează de planta mamă şi se plantează la locul
definitiv. Acest tip  de înmulţire se aplică Hydrangea, Rosa etc. 
Pentru alte specii cultivate în seră (Anthurium) este suficient să se
muşuroiască baza tulpinilor iar după ce vor emite rădăcini, prin secţionarea
lor se obţin plante/marcote înrădăcinate.  
B. Marcotajul aerian se aplică la specii cu ramuri groase şi rigide
care nu se pot curba la nivelul solului, cum  sunt: Dracaena, Schefflera,
Codiaeum, Cordyline australis, Fatsia japonica, Ficus elastica, Nerium
oleander etc. Acest  tip de înmulţire se aplică în cazul unor exemplare
degarnisite la bază, îmbătrânite sau în cazul unor exemplare  valoroase. 
Metoda constă în efectuarea în zona aleasă, sub ultimele frunze a
unor incizii circulare sau în formă de fentă,  pe lungimea de câţiva
centimetri. În cazul inciziei inelare auxinele, seva elaborată au circulaţia
întreruptă şi ca urmare  a acumulării lor se va favoriza apariţia rădăcinilor. 
În cazul dublei fente este necesar ca inciziile să fie umplute cu
substrat, în caz contrar tăieturile se  cicatrizează şi efectul este nul. Deasupra
se aplică un manşon de muşchi, turbă, umezite, peste care se aplică o folie 
de material plastic care se leagă strâns sus şi jos. Pentru a stimula
înrădăcinarea marcotelor aeriene se reduce  udarea plantelor mamă.
Înrădăcinarea se realizează în 3-6 săptămâni, după care tulpina se retează de
sub manşon şi  se plantează ca o plantă individuală. Principiul marcotajului
este de a pune o parte a plantei în condiţii favorabile  pentru a produce şi
dezvolta rădăcini. În cazul muşuroirii plasarea ramurilor în condiţiile de
umiditate şi temperatură va  determina la multe specii emiterea spontană a
tinerelor rădăcini. Rădăcinile apărute la marcotaj au aceeaşi origine ca  şi
cele de la butaşi, ele se formează fie din meristeme existente, fie în urma
unei activităţi iniţiale (în cazul decorticării  în inel sau realizării unei fente)
urmată de o diferenţiere celulară care va da naştere unui meristem radicular,
din care  se vor dezvolta rădăcini. 

6. Înmulţirea prin butaşi 

La înmulţirea prin divizarea tufelor, stoloni sau marcotaj, părţile de
plantă folosite la înmulţire rămân legate de  plantele mamă de la care
primesc substanţele nutritive necesare până la înrădăcinare. Butaşii sunt
părţi sau  fragmente de plante separate de planta mamă, fasonate şi apoi
puse la înrădăcinat.  
Înmulţirea prin butaşi este una dintre cele mai folosite metode de înmulţire
a plantelor decorative. 

16 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
Avantajul metodei - posibilitatea obţinerii de plante în timp scurt,
comparativ cu înmulţirea prin seminţe dar  chiar şi comparativ cu alte tipuri
de înmulţire vegetativă. La azalee pentru o plantă înmulţită prin altoire
cultura durează  3 ani, pentru o plantă obţinută din butaşi circa 18 luni. 
Organele folosite pentru obţinerea de butaşi, în funcţie de specie pot
fi: lăstari, tulpini, frunze, muguri,  rădăcini, care puse în condiţii optime
înrădăcinează, dând naştere la o nouă plantă asemănătoare cu planta mamă. 
Specii decorative înmulţite prin butaşi şi alegerea plantelor mamă.
Înmulţirea prin butaşi se aplică la: • Plante cultivate în câmp: 
- plante anuale pentru a obţine o descendenţă constantă:
Ageratum, Antirrhinum, Petunia; - la plante perene:
Allysum, Delphinium, Dianthus, Dicentra, Hydrangea,
Penstemon etc.; 
 - la plantele de mozaic: Alternanthera, Iresine, Gnaphalium etc; 
• Plante cultivate în spaţii protejate:  
- plante floricole cultivate în seră, în sol: Dianthus, Chrysanthemum; 
- plante floricole cultivate la ghivece decorative prin flori: Saintpaulia,
Streptocarpus, Hydrangea, Fuchsia,  Pelargonium, Begonia tuberhybrida,
etc;  
- majoritatea plantelor decorative prin frunze: Aucuba, Codiaeum, Ficus,
Monstera etc.  
Alegerea plantelor mamă. Plantele mamă alese pentru recoltarea
butaşilor trebuie să fie tipice speciei,  soiului, viguroase, perfect sănătoase.
Plantele mamă în perfectă stare de sănătate provin din înmulţirea "in vitro"
sau  plante certificate de producător ca libere de boli, controlate de serviciile
publice ale plantelor. 
Plantele mamă de la care recoltăm butaşii trebuie cultivate în condiţii
optime de nutriţie cu respectarea  raportului între NPK, starea de nutriţie a
plantelor având un rol important asupra înrădăcinării butaşilor.  La venirea
iernii plantele mamă bine înrădăcinate, se introduc în seră, se păstrează la
temperatura cerută de  fiecare specie, cât mai aproape de lumină şi se udă
moderat. Suculentele (Echeveria, Sedum, Mesembrianthemum  etc.) trebuie
udate foarte rar. Se administrează îngrăşăminte cu respectarea raportului
între NPK, dar se evită  fertilizarea în perioada de repaus şi în perioadele
premergătoare recoltării butaşilor. Plantele care sunt aproape de  înflorire
sau care au înflorit de curând dispun de mai puţine substanţe de rezervă şi
nu se recomandă pentru recoltarea  butaşilor. 
Recoltarea butasilor se face în orele de după amiază, când se
acumulează mai multe substanţe asimilate.  Se vor folosi pentru butaşi
numai lăstari drepţi, viguroşi, sănătoşi, cu un anumit grad de coacere, de
obicei de o vârstă  medie. Perioadele optime pentru recoltarea butaşilor
sunt:  
- primăvara (martie - mai) pentru majoritatea speciilor; 
- sfârşitul verii (august-septembrie) pentru obţinerea de plante mamă
pentru anul următor (ex. pl. de mozaic); - tot timpul anului pentru
unele specii cultivate în seră: Sansevieria, Tradescantia etc. 

Clasificarea tipurilor de butaşi. După natura organului /

părţii separate din planta mamă pot fi:  Butaşii de lăstari se
fac din vârfurile vegetative ale plantelor mamă, pot fi: 
 - erbacei sunt recoltaţi de la plante mamă în plină vegetaţie, din
părţile tinere ale plantei. Se pot face tot  timpul anului, în timpul iernii
plantele mamă sunt păstrate în seră (Chrysanthemum, Coleus, Iresine). •
Specii cultivate în spaţii adăpostite: Abutilon, Coleus, Pelargonium,
Euphorbia, Chrysanthemum,  Dieffenbachia, Dracaena, Ficus, Iresine,
Hibiscus, Cordyline, Maranta, Dahlia, Hydrangea, Codiaeum,
Philodendron. • Specii perene cultivate în câmp: Campanula, Dianthus,
Iberis, Aster, Phlox,, Chrysanthemum,  Alternanthera. 
- semierbacei sau semilignificaţi, sunt cei la care a început coacerea,
epoca de recoltare a acestor butaşi este  foarte precisă, sfârşitul verii-
începutul toamnei (Fuchsia, Pelargonium x hortorum, Erica etc).

17 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
- lignificaţi sunt plante natural lignificate, la care butăşirea se face la
sfârşitul toamnei sau la începutul iernii.  Ei pot fi formaţi dintr-un mugure,
un scurt fragment de tulpină şi o frunză, care la unele specii este înlăturată
(Hedera,  Ficus, Philodendron, Dracaena, Dieffenbachia). 
Butaşii de vârf de lăstari au lungimea în funcţie de lungimea
internodurilor de 5-12 cm şi cuprind 1-4 noduri.  După recoltare se
fasonează cu un briceag bine ascuţit prin tăieturi transversale la 1-2 mm sub
nodul bazal, se elimină  frunzele pe o porţiune de 2-3 cm de la bază. La
plantele cu frunze pieloase, coriaceae (Ficus, Codiaeum) frunzele se 
rulează sub formă de cornet şi se leagă pentru a diminua transpiraţia. În
acelaşi scop la alte specii (Hydrangea,  Chrysanthemum) se reduce
suprafaţa prin tăierea vârfului frunzelor cu 1/3. La plantele suculente sau cu
înrădăcinare  rapidă se înlătură numai frunzele de la baza butaşului. La
speciile cu latex (Euphorbia, Ficus, Codiaeum), după  fasonare butaşii se
introduc în apă timp de 30 minute. La speciile suculente (Cereus,
Echeveria, Crassula etc.) butaşii  se ţin câteva ore după recoltare, pentru a
se reduce cantitatea de apă conţinută şi apoi se pun la înrădăcinat. După 
fasonare se tratează cu stimulatori şi se plantează la parapet în sere
înmulţitor, în răsadniţe calde sau reci în funcţie  de specie. 
Se înmulţesc prin butaşi de lăstari  
- specii floricole cultivate la solul serei (Dianthus);  
- specii cultivate la ghivece decorative prin flori (Fuchsia,
Pelargonium etc.) sau prin frunze (Ficus, Euphorbia,  Codiaeum, Aucuba
etc.); suculente (Crassula, Sedum etc.); cactuşi (Cereus, etc.);  
 - plante floricole cultivate în câmp anuale (Ageratum, Antirrhinum
etc.); cultivate ca anuale (plante de mozaic)  sau perene (Hortensia,
Penstemon etc). 
Butaşii de tulpină. Butaşii din porţiuni de tulpină au o utilizare
redusă, La specii care au un grad de  ramificare mai redus, pe lângă butaşii
de lăstari se folosesc la înmulţire şi fragmente din tulpina principală, care
conţin  1-3 muguri, însoţiţi sau nu de frunze. Ex.: Monstera, Colocasia,
Ficus, Dracaena, Dieffenbachia, Philodendron etc.  
Butaşii de tulpină, cu una sau mai multe frunze, se fac la Ficus
elastica, Hibiscus, Cordyline, Dieffenbachia,  Monstera, se pot folosi şi
butaşi de tulpină fără frunze. 
Fragmentarea tulpinilor se face cu un briceag bine ascuţit în porţiuni
de 5-10 cm. La Colocasia rondelele  conţin 2-3 muguri sau chiar porţiuni de
rondele cu un mugure. Acestea se îngroapă în substratul de înrădăcinare, 
acoperindu-se cu un strat de 1-2 cm, respectând polaritatea.  
Butaşii de muguri nu trebuie confundaţi cu butaşii de tulpină reduşi
la o porţiune de tulpină şi un mugure.  Butaşii de ochi sau mugure se
întâlnesc în situaţii speciale, la plantele la care cei doi muguri sunt opuşi.
Acest tip de  butaş este rar şi se aplică la Hydrangea, Aphelandra, la care
tulpina este secţionată în sens longitudinal. Se aplică în  cazul când avem un
număr redus de plante mamă, pentru a obţine un număr mai mare de butaşi. 
Butaşii din frunze sau fragmente de frunze. Frunzele unor specii
floricole sunt capabile să emită cu  uşurinţă rădăcini adventive, atunci când
sunt detaşate de planta mamă şi sunt puse în condiţii optime de
înrădăcinare.  Ex.: Saintpaulia, Streptocarpus, Sinningia, Peperomia,
Sansevieria, Begonia (B.rex, ricinifolia, etc), Sedum, Crassula etc. 
Frunzele se detaşează cu peţiol şi se plantează în poziţie verticală sau
uşor oblică, în condiţii favorabile de  înrădăcinare, cu grijă ca lamina să nu
atingă solul pentru că putrezeşte.  
Sunt şi plante floricole care se pot înmulţi prin porţiuni de frunze.
Astfel la Begonia rex frunzele se pot  fragmenta în porţiuni de 2x3 cm, care
să cuprindă câte o porţiune din nervura principală, plantarea se face vertical 
respectând polaritatea. O altă metodă care se aplică la frunzele de Begonia
este crestarea frunzelor transversal cu briceagul la punctele de intersecţie a
nervurilor principale şi apoi se aşează frunza cu faţa inferioară pe nisip
umed. În  felul acesta pe partea inferioară se formează rădăcini iar pe partea
superioară apar plantule în dreptul inciziilor făcute. 
 Frunzele de Sansevieria se pot fragmenta în bucăţi de 5-6 cm
lungime, care se plantează, respectând  polaritatea, la adâncimea de 2-3 cm,
iar la Streptocarpus secţiunea se face de-a lungul nervurii principale. 
18 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
Butaşii de rădăcini se folosesc mai puţin, se aplică la speciile care au
proprietatea de a forma muguri pe  rădăcini cum sunt: Phlox, Anemone
japonica, Dicentra spectabilis, Aralia, Paeonia. 
Se efectuează în general în perioada de repaus a plantelor. Planta
mamă este scoasă din sol, sistemul  radicular este spălat, rădăcinile sunt
fragmentate în porţiuni de 2 la 5 sau 8 cm lungime. Se planteaza vertical
(se  respectă polaritatea) când diametrul lor o permite, sau orizontal dacă
diametrul lor este mai mic.  
Microbutăşirea "in vitro" aparţine tehnicilor de înmulţire "in vitro"
care este aplicată pe scară largă în  întreprinderi specializate la numeroase
specii: Saint paulia, Gerbera, Ficus benjamina. 

Condiţii pentru reuşita înrădăcinării butaşilor 

Condiţiile pentru buna înrădăcinare a butaşilor sunt: 
• să se respecte epoca optimă de butăşire, pentru butaşii semilignificaţi
(sfârşitul verii-începutul toamnei),  butaşi lignificaţi (sfârşitul toamnei sau
iarna), pentru butaşii erbacei epoca are mai puţină importanţă, esenţial este
ca  plantele să fie în vegetaţie.  
• fasonarea butaşilor - tăietură netedă, perpendiculară pe tulpină, la
câţiva milimetri sub un nod şi măsuri  pentru reducerea transpiraţiei. 
• controlul factorilor de mediu 
Imediat după recoltare şi fasonare, butaşii se plantează într-un substrat
afânat, uşor, permeabil pentru apă şi  aer.  
Substratul de înrădăcinare a butaşilor trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii: porozitate bună care să  uşureze scurgerea apei în
exces şi o bună aeraţie; o bună capacitate de reţinere; să fie în perfectă stare
sanitară, deci dezinfectat fizic sau chimic. 
Aceste substraturi pot fi de origine naturală (turbă, scoarţă de pin,
mraniţă), minerală (nisip, perlit, vermiculit,  argilă expandată) şi cel mai
adesea se folosesc în amestec în proporţii variate. 
În culturile comerciale se utilizează ca substrat pentru înrădăcinare
turba şi perlitul, separate sau în amestec  (de exemplu: 70% perlit + 30%
turbă). Turba reţine multă apă, iar perlitul asociat asigură porozitate şi
afânare. Pentru  unele specii (Camellia) se poate folosi şi muşchiul
(Sphagnum) cu care se îmbracă baza butaşului. Condiţii de mediu pentru
înrădăcinarea butaşilor 
Butaşii au nevoie de mai multă căldură şi lumină decât plantele
mamă. Umiditatea păstrează turgescenţa  ţesuturilor, împiedică ofilirea
butaşilor şi favorizează astfel dezvoltarea rădăcinilor. Majoritatea butaşilor
trebuie să fie  umbriţi de razele directe ale soarelui şi trebuie asigurată
umiditatea în sol şi atmosferă până apar rădăcinile. 
Temperatura. Se apreciază la două nivele: a mediului ambiant şi a
substratului. Între cele două temperaturi  este o relaţie directă, un decalaj
prea mare influenţează negativ rizogeneza. 
Temperatura substratului trebuie să fie cu 4-50C mai mare, iar a
aerului cu 2-30C faţă de temperatura optimă  pentru planta mamă. Noaptea
temperatura trebuie să fie cu 5-60C mai scăzută decât în timpul zilei şi cu 3-
40C mai  redusă în zilele cu nebulozitate. După declanşarea rizogenezei
temperatura, atât ziua cât şi noaptea, se reduce cu  câteva grade pentru a
favoriza dezvoltarea părţilor aeriene. Temperatura optimă pentru
înrădăcinare este diferită de la  o specie la alta. Ca regulă generală butaşii
erbacei necesită temperaturi relativ ridicate, de 12-130C până la 20-220C,  pe
când butaşii lignificaţi sunt mai puţin exigenţi faţă de temperatura de
înrădăcinare. 
Umiditatea. Un butaş deşi este lipsit de rădăcini, continuă să transpire
mai ales dacă are frunze, pentru a  diminua transpiraţia, care ar conduce la
uscarea butaşilor, sunt utilizate două metode: 
- reducerea volumului frunzelor, dar acest lucru este limitat; 
- menţinerea higrometriei la un procent ridicat de 80% în scopul limitării
transpiraţiei. 
Menţinerea umidităţii atmosferice ridicate se poate realiza prin:

19 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
- acoperirea butaşilor pentru a crea un microclimat la nivelul acestora
cu o folie de plastic; tocuri de răsadniţă,  etc. 
- mist-system sau fog-system, pentru menţinerea unei umidităţi
constante la nivelul butaşilor prin pulverizarea  apei. Fog-systemul crează la
nivelul atmosferei din seră o veritabilă ceaţă care rămâne mult timp în
suspensie în aerul  înconjurător. Mai sunt menţionate produse
antitranspiraţie sau pulverizarea plantelor mamă cu substanţe de creştere 
care acţionează asupra creşterii stomatelor. 
Lumina. În general intensitatea luminii se reduce la butaşi nu pentru
a limita acţiunea luminii, ci pentru că  temperatura poate deveni excesivă
(efectul de seră). 
Iarna însă, în perioadele cu nebulozitate mare, la unele specii se poate
aplica lumină pentru a reduce timpul  de înrădăcinare, de exemplu 500 lux
la plantele mamă de Hibiscus, sau la butaşii de Saintpaulia 1000-2000 lux. 
Foarte rar se mai aplică această suplimentare a luminii la Pelargonium sau
Dianthus. 
CO2. Aportul de CO2 în concentraţie 1000-2000 ppm în funcţie de
specie şi sezon a determinat creşterea  numărului de butaşi înrădăcinaţi şi o
durată de înrădăcinare mai scurtă. 
Zilnic se face aerisirea butaşilor până la apariţia rădăcinilor mai rar,
apoi din ce în ce mai des, pentru reglarea  umidităţii şi aportul de oxigen. 
Utilizarea regulatorilor de creştere la butaşi 
Dintre regulatorii de creştere existenţi, auxinele sunt utilizate în mod
curent în înmulţirea prin butaşi  tradiţională. Substanţele cele mai utilizate
sunt: AIA, AIB, ANA, comercializate sub diferite denumiri, sub trei forme, 
pudră, comprimate şi soluţie. 
Aplicarea acestor substanţe oferă următoarele avantaje: 
• prelungirea perioadei favorabile de efectuare a butaşilor; 
• înrădăcinarea mai rapidă, o cantitate mai mare de
rădăcini şi de calitate mai bună; • înmulţirea prin butaşi
şi a speciilor care înrădăcinează mai greu. 
În înmulţirea prin butaşi există un "lanţ sanitar" care începe cu
plantele mamă şi se termină odată cu  plantarea butaşilor înrădăcinaţi:
recoltarea de butaşi de la plante mamă sănătoase; dezinfectarea uneltelor, 
materialelor, substratului, etc; tratamente preventive cu insecticide şi
fungicide pentru a preveni orice contaminare a  plantelor mamă şi butaşilor.
Butaşii bine înrădăcinaţi, la care vârfurile au pornit în creştere, pot fi folosiţi
la înfiinţarea  culturilor sau valorificaţi ca atare. 

Fiziologia butăşirii 
Fiecare celulă diploidă are totalitatea patrimoniului genetic al plantei
şi poate astfel în anumite condiţii să  regenereze planta întreagă (totipotenţă
celulară). Această capacitate diferă cu vârsta şi cu localizarea celulei. Unele 
plante lemnoase emit uşor rădăcini când sunt tinere şi pierd cu vârsta
această capacitate. La Araucaria excelsa dintr un butaş provenit din axa
centrală va rezulta o plantă verticilată asemănătoare cu planta mamă, dar
dintr-un butaş  recoltat de pe o ramură laterală nu. Deci ramurile laterale nu
conţin informaţia pentru o creştere verticilată. 
Înmulţirea prin butaşi se bazează pe fenomenul polarităţii, prin care
porţiuni din plante reacţionează diferit la  cei doi poli, la polul morfologic
apical va continua creşterea sistemului caulinar, la cel bazal va continua
creşterea  sistemului radicular. 
Rizogeneza. Indiferent de tipul de butaş realizat (cu excepţia
butaşilor de rădăcini), prima etapă în  reconstituirea unei plante întregi va fi
formarea sistemului radicular, iar pentru butaşii care nu posedă muguri sau 
tulpină, reconstituirea sistemului aerian va fi cea de-a doua etapă.
Rizogeneza este ansamblul de fenomene care  conduce la formarea
rădăcinilor.

20 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
A. Originea rădăcinilor 
1. Butaşi de rădăcini. În acest caz rădăcinile nou formate sunt de
fapt ramificaţii ale butaşului. Originea lor  este în general profundă, ele se
formează plecând de la celulele meristematice, care se diferenţiază la
nivelul  periciclului sau uneori la nivelul endodermului. Butaşii de rădăcini
au polaritate, la polul situat către extremitatea  rădăcinii se vor induce
rădăcini, la polul situat înspre colet se vor induce muguri. 
2. Butaşi de ramuri. La aceştia mecanismul rizogenezei este strâns
legat de existenţa cambiului, care  joacă un rol important în naşterea
rădăcinilor. Se pot întâlni două situaţii: 
- câteva celule meristematice de tip primar se dezvoltă direct
plecând din cambiu, apoi se organizează într un meristem de tip radicular; 
- la baza butaşului plecând din cambiu are loc o proliferare celulară
intensă care duce la formarea unui  calus. În interiorul acestui calus, unele
celule evoluează în celule meristematice de tip primar, apoi se organizează
în  meristeme de tip radicular. Prima cale este frecvent întâlnită la plantele
erbacee, pe când cea de-a doua cale mai ales  la lemnoase. 
3. Butaşi de frunză. Procedeul general este acelaşi ca pentru tulpini,
la baza peţiolului se vor forma  meristeme adventive de tip radicular în
prima etapă, apoi de tip caulinar. 
 B. Formarea rădăcinilor 
Formarea rădăcinilor nu este un proces global, ci reprezintă o
succesiune de etape strâns legate una de  alta: activitate iniţială, diferenţiere
celulară, reorganizare. 
• Activitatea iniţială. Imediat după butăşire, în celule se observă
activarea biosintezei unor molecule,  la nivelul cambiului şi al vaselor
conducătoare. Această primă etapă nu este vizibilă, este polarizată la baza
butaşului  şi este primul pas spre formarea rădăcinilor. 
• Diferenţierea celulară. Zonele generatoare sunt sediul a
numeroase diviziuni care conduc la  formarea unui ţesut cicatricial, care
poate să evolueze în calus. La nivelul zonelor generatoare sau în calus,
mitozele  succesive dau progresiv celule care au caracteristicile
meristemelor primare, aceasta este etapa decisivă a rizogenezei. 
• Reorganizarea. Plecând de la celulele meristematice, celulele se
vor diferenţia şi vor da naştere la  meristemele radiculare, care vor intra în
creştere şi după ce vor traversa ţesuturile vecine, rădăcinile nou formate vor 
deveni vizibile. 
În cazul butaşilor de frunze procesul general va rămâne acelaşi.
Totuşi la baza peţiolului se va forma în  prima etapă un meristem adventiv
de rădăcină, urmat de un meristem de mugure. 
C. Factorii care influenţează rizogeneza Rizogeneza este
influenţată de o serie de factori determinaţi de originea genetică, de starea
fiziologică şi de hormoni. Principalii factori care intervin în capacitatea de a
produce  rădăcini:  
Vârsta plantelor mamă este un factor important în reuşita butăşitului.
Cu cât o plantă este mai tânără, cu  atât capacităţile sale de înmulţire
vegetativă sunt mai mari. 
Lumina. Are un rol activ în reuşita butăşitului , dar acest rol este
dificil de măsurat şi nu este evident la toate  speciile. O creştere a intensităţii
luminoase la plantele mamă determină apariţia de numeroşi butaşi dar are
tendinţa de  a reduce capacitatea de înrădăcinare. Zilele lungi favorizează
înrădăcinarea. Numeroase cercetări au indicat creşteri  mai mari ale
conţinutului în auxine endogene în zilele lungi faţă de zilele scurte, de
exemplu printre altele de  Chrysanthemum. 
Nutriţia. Plantele mamă hrănite corespunzător dau butaşi care
înrădăcinează uşor, de asemenea este  important echilibrul între elementele
nutritive, în particular raportul NO3/NH4, de exemplu pentru Pelargonium
cel mai  favorabil raport este 4/10. Conţinutul în oligoelemente şi echilibrul
acestora este de asemenea important, se pare că  borul joacă un rol pozitiv.
 21 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
Tratamentul cu substanţe stimulatoare. Printre hormonii care au rol
în rizogeneză sunt auxinele şi  citokininele. Auxinele influenţează
rizogeneza şi fenomenele de diferenţiere celulară, trebuie însă dozate atent
căci  devin toxice. Modul lor de acţiune se situează în principal la nivelul
membranelor celulare. Ele modifică permeabilitatea  acestora, şi activează
metabolismul acestora. 
Citochininele ca şi auxinele au numeroase roluri în plante. În doze
mari ele inhibă rizogeneza, dar prezenţa  lor este utilă pentru că în
interacţiune cu auxinele exercită un rol în diferenţierea şi diviziunea
celulară. Este deci  important să existe un echilibru între auxine/citokinine
mai mare ca 1. Acest echilibru se realizează natural la  majoritatea
plantelor. 
D. Formarea mugurilor 
Formarea mugurilor la butaşii de vârf sau de tulpină nu se pune
problema formării mugurilor, aceasta se pune  pentru butaşii de rădăcină, de
frunze sau porţiuni de frunze. 
• Formarea mugurilor plecând de la butaşi de rădăcină se poate
rezuma la două situaţii: - la nivelul secţiunii (rănii) se formează un calus din
parenchimul cortical sau din cambiu, apoi plecând de la  acest calus se
diferenţiază un mugure; 
- formarea mugurilor noi se face plecând de la un ţesut mai mult sau
mai puţin precis, cel mai adesea plecând  din periciclu sau din zona corticală
externă. 
Ca şi în cazul rizogenezei efectul secţionării butaşilor, deci a "rănirii"
lor pare a avea un rol important în  declanşarea procesului care conduce la
formarea mugurilor. 
• Formarea mugurilor plecând de la butaşi de frunză sau porţiuni
de frunză. Procesul este  asemănător cu cel care conduce la formarea
rădăcinilor, adică frecvent activitatea mitotică are ca origine zona 
generatoare externă, zona suberofelodermică. La unele specii însă se pot
întâlni şi alte situaţii ca de exemplu  epiderma pentru Gesneriaceae sau la
Begonia rex unde diviziunea celulară se declanşează plecând de la celulele
de  tip meristematic situate la baza perilor glandulari (Boutherin D., Bron
G., 1989). 
La butaşii de fragmente de frunze, formarea de noi rădăcini şi
muguri se face la partea bazală a butaşului  adică aproape de peţiol, iar la
butaşii de frunze întregi neoformarea de rădăcini şi muguri are loc la baza
peţiolului.  Acest fenomen este legat de o modificare a echilibrului între
hormonii plantei, adică circulaţia polarizată a auxinei şi o  circulaţie a
reglatorilor de creştere şi a diverselor substanţe care migrează în direcţia
peţiolului. 
În cazul butaşilor de frunze sau porţiuni de frunză, formarea noilor
rădăcini precede totdeauna pe cea a  mugurilor. Citochininele sunt
sintetizate parţial la nivelul rădăcinilor şi această sinteză modifică uşor
echilibrul  hormonal, ceea ce determină organizarea celulară spre
dezvoltarea de muguri. 

Înmulţirea prin butaşi a plantelor floricole

Nr.  Gen, specie  Caracteristicile butaşilor  Perioada
crt. optimă
A. Specii cultivate în seră
1.  Azaleea indica L.  butaşi de lăstari (5-9 cm)  februarie-
martie 
august-
septembrie
2.  Begonia rex Purz.  butaşi de frunză sau februarie-mai
fragmente de frunză 
3. Codiaeum variegatum butaşi de lăstari (6-10 cm)  februarie-
L.  martie 
august-
septembrie
4.  Colocasia aesculenta butaşi tulpină cu un mugur februarie-
Vent.  dormind  martie
5.  Cordyline sp. Comm.  butaşi de lăstari  decembrie-
ianuarie
6.  Dieffenbachia sp. butaşi de vârf sau de tulpină  februarie-
Schott.  martie
7.  Dracaena deremensis butaşi de vârf sau de tulpină  februarie-
Br.N.E.  martie
8.  Euphobia pulcherrima butaşi de vârf sau de tulpină  mai-iunie
Wild. 
9.  Ficus sp. L.  butaşi de vârf sau de tulpină  ianuarie-martie

22 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
10.  Fuchsia hybrida Hort.  butaşi de vârf  februarie-
martie 
sept.-
octombrie
11.  Hydrangea hortensis Sim.  butaşi de vârf sau de ianuarie-mai
tulpină 
12.  Monstera deliciosa Liemb.  butaşi de vârf / rondele de ianuarie-
tulpină  martie
13.  Pelargonium sp. L'Hérit.  butaşi de vârf (10-12 cm)  februarie-
aprilie 
august-
septembrie
14.  Peperomia sp. Ruiz. et. bitaşi de frunze  aprilie-mai
Cav. 
15.  Saintpaulia ionantha butaşi de frunze  tot anul
Wendl. 
16.  Sansevieria trifasciata butaşi de porţiuni de tot anul
Prain.  frunze 
17.  Sinningia speciosa Benth. butaşi de frunze sau februarie-
et Hook.  porţiuni de frunze  martie
Streptocarpus Hort.  frunze sau porţiuni de februarie-
frunze  martie
Tradescantia sp. L.  butaşi de lăstari (5-6 cm)  tot anul
B. Cultivate în câmp
1.  Ageratum mexicanum butaşi de vârf (4-6 cm)  ianuarie-
Sims.  aprilie
2.  Antirrhinum majus L.  butaşi de lăstari  aprilie
3.  Chrysanthemum hortorum butaşi de vârf  martie-aprilie
Bailey. 
4.  Coleus blumei Benth.  butaşi de vârf (4-8 cm)  februarie-
aprilie
5.  Dahlia variabilis Des.  butaşi de lăstari  martie-aprilie
6.  Dicentra spectabilis Lem.  butaşi de rădăcină  octombrie
7.  Iresine Hook. butaşi de vârf sau de februarie-
(Achyranthes sp.)  tulpină (5-10 cm)  aprilie
8.  Impatiens balsamina L.  butaşi de lăstari  aprilie-iulie
9.  Papaver orientale L.  butaşi de rădăcină  august
10.  Petunia hybrida Hort.  butaşi de lăstari  februarie-
aprilie
11.  Phlox paniculata L.  butaşi de rădăcină  octombrie
12.  Verbena hybrida Hort.  butaşi de lăstari  iulie-august
13  Tropaeolum majus L.  butaşi de lăstari  iunie

7. Înmulţirea prin muguri adventivi (viviparitate) 

Prin muguri adventivi se înmulţesc plantele care au însuşirea de a
forma muguri adventivi pe nervura  mediană a frunzei (ferigile: Cystopteris
bulbiferum, Asplenium viviparum), pe pedunculul inflorescenţei
(Bryophyllum  proliferum), pe marginile limbului (Bryophyllum
daigremontianum). Aceşti muguri se desprind de pe planta mamă şi  puşi în
contact cu substratul de înrădăcinare, formează rădăcini şi dau naştere la o
nouă plantă. 

8. Înmulţirea prin altoire 

 Înmulţirea prin altoire se practică mai puţin la plantele floricole. Se
foloseşte la speciile semiarbustive, care se  înmulţesc mai greu prin altă
metodă (Azaleea, Camellia, Paeonia arborescens, Rosa), sau în scopul
obţinerii unor  combinaţii ornamentale deosebite (cactuşi), la speciile care
înrădăcinează greu şi în acest scop se altoiesc soiuri cu  creştere slabă pe
portaltoi cu creştere puternică. 
Prin altoire se pun în contact altoiul (un butaş, un mugure) cu
portaltoiul (plantă care are rădăcini). Se  foloseşte altoirea în despicătură
(Azaleea, Chrysanthemum, Clematis, Fuchsia, Pelargonium), în
triangulaţie  (Paeonia, Dahlia), prin alipire (cactuşi), în ochi crescând
(Rosa). 
Epoca de altoire depinde de specie, la azalee în iulie, la bujorul
lemnos în august, la cactuşi în iulie-august, la  citrice primăvara după ce
pornesc în vegetaţie, la trandafirul în seră în ianuarie. 
La plantele floricole pot fi folosite pentru altoire atât părţile aeriene
(tulpini, lăstari, muguri) cât şi cele  subterane (rădăcini, tuberculi, etc).
Altoirea pe tuberobulb se poate aplica la gladiole, la care se scot mugurii cu
o  porţiune mică din pulpa tuberobulbului şi se transplantează pe alt
tuberobulb la care s-au suprimat toţi ceilalţi muguri.
Realizarea crizantemelor multicolore se face prin altoirea în
despicătură. La Dahlia se practică înmulţirea prin  altoire la soiurile
valoroase sau pentru studiul virozelor. Drept portaltoi se folosesc rădăcini
tuberizate de mărime  mijlocie sau tulpini, ca altoi se folosesc lăstari
recoltaţi de la plante puse la forţat. Altoirea se face în triangulaţie sau în 
despicătură. Plantele altoite se plantează în ghivece sau pe parapet
înmulţitor unde are loc calusarea şi emiterea  rădăcinilor. 
Altoirea cacteelor se practică iulie-august când temperatura se
menţine constantă la circa 18-200C,.pentru  obţinerea unor forme cu trunchi
înalt şi în acest scop se poate altoi Zygocactus truncatus sau Epiphyllum pe
Peireskia,  sau specii de Mamillaria, Echinocactus, etc., pe portaltoi de
Cereu, sau pentru obţinerea unor forme decorative  deosebite.  
După realizarea secţiunilor şi alipirea suprafeţelor de contact altoiul
se fixează prin fibre elastice. Plantele  altoite se introduc sub un clopot de
sticlă unde se ţin timp de 8-15 zile umbrite, ferite de curenţi de aer,
asigurându-se  o temperatură de 18-200C, pana când plantele pornesc în
creştere.  

9. Înmulţirea plantelor floricole prin organe vegetative modificate  

 Numeroase plante floricole cultivate în câmp pentru flori tăiate cât şi
pentru decorul spaţiilor verzi (Gladiolus,  Narcissus, Tulipa etc), plante de
apartament cultivate la ghivece (Hippeastrum, Amaryllis etc), sau plante
cultivate la  solul serei pentru flori tăiate (Freesia, Zantedeschia etc) se
înmulţesc pe cale vegetativă prin tulpini subterane  modificate (bulbi,
tuberobulbi, tuberculi, rizomi) sau prin rădăcini tuberizate. În practică aceste
plante se numesc  impropriu "bulboase" diversitatea lor este foarte mare,
sunt foarte mult folosite îndecorul spaţiilor verzi şi ca flori tăiate.  
1. Înmulţirea prin bulbi 
Înmulţirea la plantele cu bulbi se face prin separarea bulbilor,
secţionarea lor sau prin separarea bulbililor  formaţi în jurul discului
bulbului matur.  
Plantele floricole cu bulbi care înfloresc primăvara sunt: Tulipa,
Hyacinthus, Narcissus, Iris, Allium, Crocus. La  acestea organele subterane
se găsesc în repaus relativ în cursul verii, recoltarea bulbilor se face
începând cu luna  iunie când 60-70% din frunze s-au uscat. După recoltare
bulbii se ţin 7-8 zile pentru zvântare, în straturi de 5-6 cm  grosime, pe
stelaje, sub şoproane sau în magazii bine ventilate, apoi se curăţă de pământ
şi resturile vegetale. Bulbii  se separă pe categorii de mărime, care se
apreciază după diametru, circumferinţă sau uneori după greutate. Bulbii se 
folosesc în culturi pentru flori tăiate, în decorul spaţiilor verzi sau forţare.
Bulbii se plantează separat în culturi de  înmulţire, ei devenind floriferi după
1-3 ani în funcţie de mărimea lor.  
Tulipa. Bulbii de lalele se plantează toamna în luna octombrie, când
primordiile florale sunt diferenţiate.  Odată cu venirea primăverii organele
florale se dezvoltă, pentru ca în martie-mai (în funcţie de soi) să apară tijele
cu  boboci florali, însoţite de frunze. Creşterea acestora se face pe baza
rezervelor nutritive ale bulbului matern, care  dispare prin resorbţie. În
paralel cu dispariţia vechiului bulb se dezvoltă un nou bulb, numit bulb de
înlocuire, care până  în luna iulie ajunge la dimensiunile bulbului matern
plantat toamna. Alături de bulbul de înlocuire se formează şi bulbili  (2-6)
care nu sunt apţi pentru înflorire decât după 1-2 ani de cultură.  
Hyacinthus. Zambilele se deosebesc de lalele prin faptul că bulbul
lor este multianual, el nu se înlocuieşte în  fiecare an. În timpul înfloririi
alături de tija florală, la baza ei pe discul tulpinii se află un bulb de refacere
care a luat  naştere încă din toamna anului trecut. În cursul unui an la
zambile au loc înflorirea elementelor diferenţiate în anul  precedent,
creşterea mugurelui central, care până toamna îşi va diferenţia elementele
florale pentru anul următor şi  apariţia unui embrion care va evolua şi va
înflori peste 2 ani. Datorită capacităţii reduse de formare a bulbilor la 
înmulţirea zambilelor se pot aplica două tehnici: 
- tăierea în cruce a bulbilor, care va determina apariţia a numeroşi
bulbili. Baza bulbului se taie în cruce pe  circa 6 mm, operaţia se face la
sfârşitul perioadei de dormans;
- escavarea propriu zisă se face cu un cuţit bine ascuţit în partea
inferioară a bulbului. Bulbii astfel trataţi sunt  introduşi la 20oC unde în
circa 5 săptămâni vor începe să apară bulbilii, atunci se vor asigura 23 oC şi
80% UR. În  noiembrie bulbii vor fi plantaţi cu bulbilii pe partea superioară.
Recoltarea se va face în vara următoare iar după 2-3 ani  de cultură vor
înflori. 
Narcissus. Narcisele ca şi zambilele au bulbi pereni, fără resorbţia
bulbului matern. Pe discul bulbului matern  se formează primăvara tija
floriferă central, iar spre exterior se formează câţiva bulbi în diferite stadii
de dezvoltare. Lilium. Crinul are un bulb multianual solzos. La un bulb
matur în secţiune se observă restul tijei florale din  anul în curs şi lângă ea
mugurele de înlocuire pentru anul viitor, înconjurat de solzi imbricaţi.
Hippeastrum, plantă decorativă prin flori cultivată în seră, are un bulb
multianual mare din centrul căruia  iarna se dezvoltă tija florală, iar spre
periferie se formează câte un mugure din care se vor forma bulbii.
Diferenţierea  organelor florale are loc în perioada de repaus, iulie-august.  
2. Înmulţirea prin tuberobulbi 
Tuberobulbii (cormii) se întâlnesc la specii floricole cum sunt:
Gladiolus, Freesia, Crocus, Colchicum,  Montbretia etc. Ei au 1-2 foiţe
protectoare, iar în interior un ţesut parenchimatic bogat în substanţe
nutritive, similare  unor internodii caulinare, separate de noduri aparente la
exterior, de care rămân prinse bazele frunzelor uscate. La  fiecare nod există
muguri axilari, cei superiori devenind floriferi, cei bazali rămân dorminzi. 
Tuberobulbul de gladiole la partea superioară are o cicatrice situată
central, urma fostei tije florifere, lateral la  mică distanţă este un mugure
aplatizat, de formă triunghiulară, din care primăvara apar frunzele şi tija
florală. Durata  unui tuberobulb de gladiole este de un an (asemănător
lalelelor), în paralel cu dezvoltarea tijei florifere se formează şi  se
înlocuieşte bulbul matern. 
La gladiole diferenţierea florală începe la circa patru săptămâni de la
plantare (care se execută în aprilie)  odată cu apariţia celei de a 4-5-a frunze,
concomitent cu un nou sistem radicular al tuberobulbului de înlocuire. 
Tuberobulbilii pot deveni floriferi după 2-4 ani de cultură în pepinieră, când
ating mărimea necesară. 3. Înmulţirea prin tuberculi 
 Tuberculii sunt tulpini subterane metamorfozate prin tuberizare, la
care lipsesc tunicile sau solzii de protecţie.  Pe un tubercul sunt muguri
principali din care se formează organele aeriene, tija florală şi mugurii
axilari din care se  formează tuberculii de înlocuire, cel matern resorbindu-
se.  
Plantele floricole care formează tuberculi sunt: Caladium, Gloriosa,
Sinningia. La Cyclamen şi la Begonia  tuberhybrida tuberculul apare prin
tuberizarea axei hipocotilului. 
La aceste specii înmulţirea vegetativă se face prin secţionarea
longitudinală a tuberculilor în două sau mai  multe porţiuni, care trebuie să
conţină mai mulţi muguri. La unele specii metoda se aplică mai rar întrucât
şi Cyclamen  şi Sinningia se înmulţesc frecvent prin seminţe. La Gloriosa
din tuberculul mamă se dezvoltă tulpinile volubile florifere,  iar după
înflorire în sol rămân doi tuberculi noi, în vârful lor este câte un mugure
care va da naştere la o nouă plantă. 
4. Înmulţirea prin rizomi 
Rizomii, tulpini subterane metamorfozate se folosesc la înmulţirea
unor plante floricole cultivate în seră:  Zantedeschia, Alstroemeria etc., cât
şi la plante cultivate în câmp: Iris, Canna, Convallaria etc. Înmulţirea prin
rizomi  constă în secţionarea acestora în porţiuni de 2-3 muguri, în perioada
de repaus a plantelor. În funcţie de specie  această operaţie se realizează
toamna (Iris), primăvara (Canna) sau la sfârşitul verii (Zantedeschia). 

5. Înmulţirea prin rădăcini tuberizate 

Unele plante floricole cum sunt: Dahlia, Asparagus, Ranunculus au
rădăcini tuberizate, cu rol de depozitare a  substanţelor de rezervă, fără însă
a avea muguri, deci nu pot fi folosite ca atare la înmulţire. La separarea sau 
divizarea acestora este necesar ca la câteva rădăcini tuberizate să revină şi o
porţiune de colet prevăzută cu 1-2  muguri. 

10. Culturi "in vitro" 

Termenul de culturi "in vitro" se aplică culturilor sub sticlă în
mediu aseptic şi grupează mai multe  tipuri de cultură ale căror
metode şi tehnici sunt foarte diferite. 
Tehnica generală constă în prelevarea unui fragment de ţesut vegetal,
plasarea lui pe un mediu nutritiv şi  provocarea, datorită unui echilibru
adecvat a elementelor mediului, direct sau după unele manipulări, a creşterii
unei  plantule. Toate aceste operaţii se derulează în condiţii sterile şi sunt
urmate de aclimatizare pe un mediu tradiţional. 
Culturile "in vitro" sunt posibile datorită totipotenţei celulare: toate
celulele vegetale vii care au un nucleu, au  capacitatea de a reproduce fidel
planta întreagă de la care provin, deci fiecare celulă posedă în totalitate
patrimoniul  genetic al plantei întregi.  
Prin culturi de ţesuturi se înţelege cultivarea "in vitro" a tuturor
tipurilor de explante vegetale: organe,  embrioni, ţesuturi, celule sau
protoplaşti, variate ca dimensiune, ca vârstă. Cultivarea lor se realizează în
condiţii  artificiale, pe medii sterile, compuse din: macroelemente,
microelemente, glucide, vitamine, hormoni care conţin sau  nu un agent
gelifiant. Mediul de cultură are rolul de a suplini nutrienţii şi hormonii pe
care ţesuturile, în mod natural, îi  au la dispoziţie din organismul plantei
mamă. 
În momentul iniţierii unei culturi de ţesuturi trebuie avute în vedere
următoarele aspecte: provenienţa  materialului vegetal: specie, varietate
(clonă, linie); regim ecologic; originea şi natura ţesuturilor explantate;
vârsta  plantelor sau organelor donatoare de explante; starea fiziologică a
plantelor donatoare; prepararea, compoziţia şi  sterilizarea mediilor de
cultură; sterilizarea materialului biologic; izolarea explantelor şi mărimea
acestora; inocularea  explantelor şi orientarea lor; incubarea culturilor;
creşterea, propagarea (multiplicarea), subcultivarea sau prezervarea 
materialului vegetal, neoformat "in vitro", potrivit scopului urmărit;
condiţiile din camera de vegetaţie; pregătirea  (călirea) şi adaptarea
plantulelor generate în condiţii aseptice la viaţa mediului septic. 

Scopul culturilor de celule şi ţesuturi vegetale poate să urmărească

una din următoarele direcţii: - multiplicarea clonală rapidă a unor exemplare
vegetale valoroase. În acest scop pot fi folosite diferite tipuri  de explante:
meristeme, componente florale, fragmente de inflorescenţă sau alte
fragmente de organe cu capacitate  regenerativă ridicată; 
- obţinerea de material săditor devirozat care se realizează fie prin
culturi de meristeme apicale, caulinare de  0,2-0,25 mm, fie prin
confecţionarea de mini sau macrobutaşi, dimensionaţi din plantulele
devirozate, neoformate "in  vitro" provenite din culturi de meristeme; 
- obţinerea de plante haploide, prin cultivarea pe medii aseptice a
componentelor florale sexuate, respectiv a  anterelor sau a polenului
(androgeneză); 
 - producerea de calus ca atare sau pentru iniţierea unei culturi de
celule ori a unei culturi de protoplaşti; - culturi de celule, în vederea
selecţionării de linii celulare rezistente la unii factori de stres, multiplicarea 
clonală rapidă fiecare celulă fiind o virtuală plantă copie fidelă a
exemplarului de la care s-a plecat; - culturi de protoplaşti în scopul
producerii de hibrizi somatici. 
Culturile "in vitro" pot fi:  
• Culturi de meristeme impropriu numite uneori culturi "in vitro". 
Scopul principal al acestei tehnici este regenerarea speciilor atinse de
viruşi. Plantele obţinute din culturi de  meristeme pot fi punctul de plecare
pentru microînmulţire. 
Cultura de meristeme se poate utiliza pentru programarea datei
înfloritului, deoarece ca şi microînmulţirea  scurtează durata culturii şi
determină înflorirea mai timpurie.

26 

• Microînmulţirea  
Scopul acestei tehnici este reproducerea în cantităţi mari a plantelor
identice cu planta mamă. Este de fapt o  metodă de înmulţire utilizată pentru
numeroase specii. Microînmulţirea se realizează plecând de la plante
sănătoase şi  nu are influenţă asupra calităţii sanitare a plantelor. 
Microînmulţirea este tehnica "in vitro" cea mai răspândită, care în
momentul de faţă se aplică la un număr  mare de specii decorative, unele
cum este Saintpaulia se înmulţesc aproape exclusiv prin această metodă. 
Microînmulţirea are patru etape succesive: Stabilirea culturii aseptice;
Înmulţirea propriu-zisă; Înrădăcinarea  şi dezvoltarea; Aclimatizarea. 
• Culturi de antere şi ovule  
Spre deosebire de primele două tehnici care au ca scop starea de
sănătate şi înmulţirea, această tehnică se  utilizează în ameliorarea plantelor.
Ea permite obţinerea de haploizi sau de mutante interesante. Tehnica de
bază este  cea a unei culturi "in vitro" clasice, explantele însă sunt
constituite de o anteră sau de un grăuncior de polen izolat. • Culturi de
protoplaşti 
Un protoplast este o celulă izolată, fără perete celular. Aceşti
protoplaşti sunt utilizaţi în cercetările privind  funcţionarea celulei, permit
realizarea după fuziune a hibrizilor somatici şi de asemenea pot fi folosiţi ca
bază pentru  diferite manipulări genetice, ceea ce deschide în viitor
 perspective nebănuite. Protoplaştii sunt izolaţi de obicei din  fragmente de
limb, acestea sunt introduse într-o soluţie unde au loc două operaţii
simultane: plasmoliză şi degradarea  peretelui celular. 

ÎNFIINŢAREA CULTURILOR FLORICOLE ŞI LUCRĂRILE DE

ÎNTREŢINERE 

Culturile floricole se înfiinţează în câmp pentru specii anuale, bienale şi

perene sau în spaţii  protejate pentru culturi la sol pentru flori tăiate sau plante în
ghivece, care decorează prin flori sau  frunze. 
Lucrările care se aplică culturilor floricole în câmp, seră sau răsadniţă sunt,
în general  asemănătoare, prezentând unele particularităţi determinate de specificul
locului de cultură. În vederea  obţinerii unor producţii floricole calitativ şi
cantitativ superioare este necesară practicarea unor tehnologii  diferenţiate,
corelate cu însuşirile agrobiologice ale numeroaselor şi diverselor specii şi soiuri
care vor fi  prezentate la fiecare specie, în cadrul floriculturii speciale.  
După înfiinţarea culturilor, prin tehnologia aplicată se urmăreşte asigurarea
condiţiilor optime  pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor printr-un complex de
lucrări de îngrijire, din care unele au  caracter general (se aplică la toate culturile),
iar altele au caracter specific (aplicându-se numai unor  culturi). Acest ansamblu
de lucrări se aplică solului şi plantelor. 
În cele ce urmează vor fi prezentate lucrările aplicate în vederea înfiinţării
culturilor, precum şi  cele de întreţinere generale şi speciale care se efectuează la
culturile floricole în câmp şi în spaţii  protejate. 

6.1. ÎNFIINŢAREA ŞI ÎNTREŢINEREA CULTURILOR

FLORICOLE ÎN CÂMP 

8.1.1. Înfiinţarea culturilor floricole în câmp 

Alegerea terenului. Plantele floricole cultivate în câmp preferă terenuri
plane, cu textură luto nisipoasă sau nisipo-argiloasă, cu expoziţie sudică, ferite de
vânturile puternice. 
Înfiinţarea culturilor în câmp se realizează după pregătirea terenului prin
semănat sau plantatul  răsadurilor, butaşilor înrădăcinaţi, organelor subterane
(bulbi, tuberobulbi, rizomi, tuberculi). Indiferent de modul de înfiinţare al culturii
este necesară pregătirea corespunzătoare a terenului  care se poate realiza toamna
sau primăvara şi presupune următoarele lucrări: 
Desfiinţarea culturii precedente, adunarea resturilor vegetale,
compostarea sau arderea lor. Nivelarea terenului dacă a fost bilonat sau
modelat în brazde înalte. 
Fertilizarea de bază presupune administrarea de îngrăşăminte organice şi
chimice greu solubile. Înaintea fiecărui ciclu de producţie (de obicei toamna) se
face fertilizarea de bază cu 20-80 t/ha  gunoi de grajd sau 20-30 t/ha mraniţă. Dacă
sunt asociate cu cele chimice, dozele se reduc cu 20-40%.  La plantele anuale se
pot aplica 40-60 kg/ha P2O5 şi 100-120 kg/ha K2O, iar la cele perene 60-80  kg/ha
P2O5 şi 120-150 kg/ha K2O. Îngrăşămintele cu azot se administrează în cantităţi de
80-150 kg N/ha  în funcţie de cerinţele plantelor. Fiind uşor levigabile, 1/4 din
doză se administrează toamna, circa 1/2  primăvara şi 1/4 în timpul perioadei de
vegetaţie.

1 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 

Desfundatul la 40-60 cm sau aratul la 25-30 cm se face după curăţirea

terenului de corpurile  străine, resturile vegetale etc. Desfundatul se practică pe
terenuri care nu au mai fost lucrate, la plantele  perene cu sistem radicular profund,
iar arătura adâncă de toamnă la 25–30 cm, pentru speciile anuale şi  bienale.  
De obicei se recurge la săpatul cu cazmaua, lucrare care redă pământului
permeabilitatea pentru  aer şi apă, permite încorporarea îngrăşămintelor şi
facilitează pătrunderea rădăcinilor plantelor. Greblatul şi nivelatul au drept scop
înlăturarea resturilor care se găsesc în sol, mărunţirea fină a  stratului superficial în
vederea semănatului, repicării sau plantării. Cu cât particulele de sol sunt mai
mici,  cu atât este mai uşor pentru rădăcinile fine şi fragile să pătrundă şi să se
fixeze în sol. Mărunţirea solului  se face înaintea înfiinţării culturilor pentru a
asigura un pat germinativ corespunzător şi menţinerea apei  în sol. 
Tasarea constă în presarea terenului cu ajutorul unui tasator sau tăvălug. Se
practică înaintea  semănatului sau după semănat, pentru a realiza aderarea
seminţelor la sol şi a favoriza astfel germinaţia.  Solul se tasează şi în vederea
repicării, în special la plantele obţinute din seminţe foarte mici (Digitalis, 
Campanula). 
Modelarea şi marcarea terenului. Modelarea se face în mod obişnuit în
straturi sau brazde, în  funcţie de condiţiile de climă şi sol ale regiunii. Marcarea se
face cu ajutorul sforilor sau sârmelor fixate la  capetele parcelelor, pe care se
stabilesc distanţele de plantare în funcţie de specie. 
 Modelarea se face în funcţie de cultura înfiinţată. Pentru culturi semincere
sau flori tăiate, terenul  se modelează în brazde înalte de 15-18 cm cu lăţimea la
coronament de 94 cm. Pentru spaţiile verzi  modelarea se face după planul de
amenajare în concordanţă cu tipul de element decorativ proiectat. 
Înfiinţarea propriu-zisă a culturilor se execută după pregătirea terenului şi
se poate realiza prin  semănat direct în câmp sau plantat. 
• Semănatul direct în câmp se execută în funcţie de epoca cerută de specie
şi după metodele  prezentate (vezi capitolul “Inmultirea plantelor floricole” si
lucrarile practice) 
• Plantatul. În câmp se plantează răsadurile plantelor floricole anuale,
bienale şi perene,  precum și bulbii, rizomii sau alte părţi subterane folosite la
înmulţirea florilor perene, butaşii înrădăcinaţi,  diviziuni de plante etc. 
Momentul optim de executare a acestei operaţii depinde de specie şi
anume: 
- martie-aprilie - plantele floricole bienale şi perene; 
- aprilie-mai - plantele anuale puţin pretenţioase la căldură, tuberobulbii de
gladiole, rizomii de  Canna etc. 
- mai - plantele anuale pretenţioase la căldură (petunia, begonia); 
- sfârşitul lunii mai începutul lunii iunie - plantele de mozaic; 
- toamna - plantele bienale, bulbii speciilor perene rustice, plantele perene
care înfloresc  primăvara. 
Distanţele de plantare sunt diferite de la o specie floricolă la alta, chiar de la
un soi la altul. Diferă  de asemenea cu tipul de cultură: flori tăiate, culturi
semincere sau decorul spaţiilor verzi. În decorul spaţiilor verzi suprafaţa de nutriţie
care se asigură depinde de specie. În general se  recomandă, ca la 1m2, să se
realizeze următoarele densităţi:  
- 30-40 plante anuale; 
2 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 

- 150-200 plante de mozaic; 

- pentru plantele perene - 1 plantă cu creştere viguroasă; 
 - 3-4 cu creştere mijlocie; 
 - 4-10 plante de vigoare slabă. 
Indiferent de perioada de plantare se respectă următoarele reguli: se
plantează dimineaţa sau  seara, în zilele însorite; plantele se udă bine înainte de a fi
scoase pentru plantare şi imediat după  plantare; se evită ruperea rădăcinilor, la
plantare solul se strânge uşor în jurul rădăcinilor. 
Plantatul se execută manual, în mai mică măsură, se foloseşte plantarea
mecanică folosind  agregatele din legumicultură. 

6.1.2 Lucrări de întreţinere generale aplicate culturilor floricole în

câmp 
Verificarea şi completarea golurilor. Se execută la câteva zile de la plantat,
prin înlocuirea  exemplarelor care nu au înrădăcinat, cu răsad de aceeaşi vârstă sau
părţi vegetative din rezerva păstrată  în acest scop. 
Afânarea solului. Constă în spargerea şi mobilizarea stratului superficial al
solului pentru a uşura  accesul aerului la rădăcinile plantelor, pentru a distruge
buruienile şi a împiedica formarea crustei.  Lucrarea se face pe sol uşor umed,
manual (cu săpăliga), pe tot parcursul perioadei de vegetaţie, de câte  ori este
nevoie. In general, se execută 3-6 praşile la interval de 2-3 săptămâni, în funcţie de
structura  solului, gradul de îmburuienare, frecvenţa udărilor sau precipitaţiilor.  
Udarea este o lucrare foarte importantă şi uneori dificilă în floricultură, care
se execută atunci  când în sol şi în atmosferă există deficit de umiditate. Nu se pot
stabili reguli generale pentru cantitatea  de apă şi frecvenţa udărilor, întrucât norma
de udare şi modul de administrare se stabilesc în funcţie de:  specie, vigoarea
plantelor, provenienţa plantelor, fenofază, sezonul (anotimpul), textura solului etc. 
Orientativ, se administrează aproximativ 10-30 l apă/m2. 
Metode de udare: cu furtunul, pe brazde, prin aspersiune sau prin picurare.  
Pentru culturile în câmp se recomandă să se ude dimineaţa sau seara. Vara
se udă zilnic sau la 2-3  zile, iar toamna şi primăvara 1-2 ori pe săptămîna. 
Calitatea apei influenţează în mare măsură calitatea florilor, se evită
folosirea apei prea dure, cu  un conţinut ridicat de săruri minerale sau contaminată
cu reziduuri industriale.  
Fertilizarea fazială (suplimentară) se face de mai multe ori într-o perioadă
de vegetaţie, cu scopul  de a completa necesităţile plantelor pentru elemente
nutritive. Dozele de îngrasaminte și epocile de  aplicare si se corelează cu ritmul
de absorbție a elementelor nutritive, nivelul de aprovizionare a solului.  Ritmul
fertilizărilor poate fi săptămânal, bilunar sau lunar în funcţie de specie, anotimp şi
fenofaza în care  se găseşte planta. 
Se aplică îngrăşăminte uşor asimilabile - minerale (azotat de amoniu, azotat
de potasiu,  superfosfat, sulfat de potasiu, îngrăşăminte complexe) sau organice
(mraniţă, compost, must de bălegar,  macerat gunoi de păsări etc). 
 Administrarea îngrăşămintelor se poate face în stare solidă sau lichidă.  
Îngrăşămintele solide se administrează prin împrăştiere pe toată suprafaţa
sau pe rigole deschise  în apropierea rândurilor. La 1 m2 se administrează 10-15 g
azotat de potasiu, 7-10 g superfosfat şi 3-5 g 
3 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 

sare potasică. La acestea se pot adăuga şi îngrăşăminte organice - mraniţă, compost

( 2-3-kg/ m2) sau sub  formă de must de bălegar diluat cu apă (1:5 sau 1:7) sau de
macerat gunoi de păsări diluat 1:20 sau 1:25  (10–15 l/ m2). 
Îngrăşămintele se pot aplica şi sub formă de soluţie; în acest caz soluţiile
nutritive folosite la  fertilizări faziale se dau în concentraţii de 0,2-0,3%, în
cantitate de 2-3 l la metru liniar. În cazul aplicării  dizolvate în apa de irigat,
concentraţia este mai mică (0,05-0,1%), numărul de fertilizări fiind mai mare. 
Îngrăşămintele foliare au o mare eficienţă în culturile floricole, dependentă
însă de o serie de  factori cum sunt: gradul de deschidere al stomatelor, hidratarea
şi vârsta celulelor de care depind  asimilarea elementelor nutritive, prezenţa la
valori optime a celorlalţi factori de mediu etc. În general, fertilizările
extraradiculare (foliare), se aplică în faza de 5-6 frunze a plantelor, înainte de
apariţia primilor  boboci floriferi şi înainte de a se deschide prima floare.
Concentraţiile optime sunt de 0,25% cu  macroelemente şi 0,05% cu
microelemente, iar cantităţile orientative de 300-1500 l/ha. 
Fertilizările faziale se impun la unele specii perene (gladiole, tuberoze, dalii,
crizanteme), mari  consumatoare de elemente nutritive.  
Combaterea buruienilor trebuie executată permanent pentru a se evita
concurenţa pentru hrană  între acestea şi plantele din cultură; de asemenea,
buruienile pot constitui plante gazdă pentru anumiţi  agenţi patogeni. Se cunosc
mai multe metode de combatere a buruienilor din cultură: praşile, plivit,  mulcirea
solului, erbicidarea.  
Plivitul este lucrarea prin care se înlătură buruienile din cultură şi se aplică
semănăturilor după  răsărire, răsadurilor şi tuturor culturilor în perioada de
vegetaţie. În funcţie de distanţa dintre plante se  execută cu mâna sau cu săpăliga. 
Mulcirea solului presupune acoperirea solului cu materiale organice (paie,
frunze, mraniţă, gunoi  de grajd) sau sintetice (folie din mase plastice). Are ca scop
menţinerea umidităţii solului şi a gradului de  afânare, combaterea buruienilor,
protejarea plantelor de temperaturi scăzute, furnizează îngrăşăminte  plantelor. 
Combaterea chimică a buruienilor prin folosirea erbicidelor, înainte sau
după plantat, ridică  probleme diferite de la o specie la alta. În practica floricolă se
utilizează mai mult efectul preemergent al  erbicidelor. 
 Combaterea bolilor şi dăunătorilor este, de asemenea, o lucrare de maximă
importanţă pentru  calitatea şi nivelul producţiei obţinute. Se execută permanent
prin tratamente preventive şi curative  stabilite pe baza unui calendar specific, în
funcţie de specie şi anotimp. De asemenea, foarte importante  pentru starea de
sănătate a plantelor sunt aplicarea unei agrotehnici corespunzătoare a culturilor şi 
alegerea soiurilor şi hibrizilor cu rezistenţă biologică sporită la atacul agenţilor
patogeni.  

6.1.3 Lucrări de întreţinere speciale aplicate culturilor floricole în

câmp 
Răritul. Se realizează după semănatul direct în câmp şi constă în scoaterea
plantelor răsărite prea  des, pentru a le asigura celor ce rămân mai multă lumină,
aer şi spaţiu de nutriţie. Se practică la plantele  floricole semănate direct în câmp,
în particular celor care nu se pot repica (Papaver, Reseda) şi se  realizează de
obicei în două etape. 
Tutorarea-palisarea. Se aplică plantelor care nu se pot susţine singure, pentru
obţinerea sau 

4 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 

menţinerea tijelor drepte (Chrysanthemum, Dahlia etc.), pentru susţinerea

plantelor volubile (Ipomoea,  Lathyrus). În acest scop se folosesc tije de lemn sau
metalice, grilaje de diferite forme, spalieri. De  exemplu tufele de Paeonia se pot
împrejmui cu grilaje de lemn. Gladiolele se pot planta în grup de 12  tuberobulbi
într-un cerc cu diametrul de 30 cm în jurul unui tutore central de care se pot lega
tulpinile  florale cu un fir de rafie pe măsură ce cresc.  
Plantele perene erbacee cu talie înaltă utilizate în spaţiile verzi, în grupuri
sau individual pot fi  dirijate prin cercuri de sârmă care se amplasează înainte de
dezvoltarea acestora.  Plantele volubile şi agăţătoare se dirijează pe treiaje,
pergole, arcade etc.  
La plantele cultivate pentru flori tăiate (crizanteme, alstroemerii) se pot
folosi tutori sau spalieri  cu sârme orizontale. În cazul plantelor decorative prin
habitus este important ca tutorii să nu se observe,  ci numai să pună în valoare
plantele. 
Tăierile de dirijare a creşterii şi înfloririi au un rol deosebit în menţinerea
plantelor la o anumită  formă şi înălţime şi, de asemenea, în obţinerea tipului
comercial de floare la unele specii. Ele se execută  diferit în funcţie de specificul
plantei, momentul înfloririi şi particularităţile creşterii plantelor. Principalele 
lucrări de tăiere aplicate plantelor floricole cultivate în câmp sunt: tunderea,
ciupitul (pensatul), copilitul,  bobocitul. 
1. Tunderea se aplică plantelor de mozaic folosite în amenajarea covoarelor
florale şi  arabescurilor precum şi plantelor cultivate în borduri la care trebuie să se
menţină o anumită formă şi  înălţime a plantelor şi a desenului proiectat. Este o
lucrare care se repetă la 2–3 săptămâni pe tot  parcursul sezonului de vegetaţie,
prin tăierea noilor creşteri la 2–3 cm de la bază, folosind foarfeci  speciale de tuns. 
2. Ciupitul constă în eliminarea vârfului de creştere al tulpinii principale sau
lastarilor laterali deasupra a 3–6 frunze pentru a favoriza: 
- stimularea ramificării și uniformizarea înălţimii la plantele de mozaic
(Coleus, Iresine); - întârzierea înfloririi atunci când, din diferite motive,
acest lucru este necesar (Chrysanthemum); - înflorirea uniformă (plante
anuale, Antirrhinum, Begonia etc). 
Lucrarea se poate repeta de mai multe ori într-o perioadă de vegetaţie (în
funcţie de gradul de  ramificare pe care dorim să îl inducem plantei şi momentul
ales pentru înflorire), dar nu mai târziu de  sfârşitul lunii iunie, pentru majoritatea
plantelor decorative prin flori. La crizantemă, spre exemplu,  ciupitul se execută de
2–3 ori, iar data ultimului ciupit nu trebuie să depăşească jumătatea lunii iulie, 
pentru a da timp suficient noilor lăstari să crească vegetativ înainte de apariţia
zilelor scurte, care  determină inducţia florală şi înflorirea. 
3. Copilitul constă în eliminarea lăstarilor (copilii) care apar la subsoara
frunzelor și se aplică la  plantele cultivate pentru flori tăiate, la care se urmăreşte
obţinerea unei singure tije florifere  (Chrysanthemum, Dianthus, Dahlia) si
înflorire mai timpurie. Se execută pe tot parcursul perioadei de  vegetaţie, în faza
când copilii au 5–6 cm lungime, consistenţă erbacee şi se rup uşor cu mâna. Este o 
lucrare de mare importanţă pentru obținerea de flori taiate de calitate.  
4. Bobocitul este lucrarea de tăiere de cea mai mare importanţă, având ca
scop obţinerea unui  anui anumit tip de floare – unifloră (standard) sau crenguţă,
spray, buchet, miniatur. Astfel, pentru floarea standard se oprește pe plantă, în
urma lucrării de bobocit, un singur boboc  – cel principal sau unul secundar, cel
mai bine plasat. Pentru floarea crenguţă se elimină bobocul principal 
5 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 

şi opţional, o parte dintre bobocii laterali, păstrându-se pentru înflorire mai mulţi
boboci secundari. Bobocii se elimină, prin rupere, atunci când au câţiva milimetri
diametru şi sunt distincţi (când au  0,5–1,0 cm diametru și pot fi apucaţi între
degete), lucrarea repetându-se de mai multe ori în funcţie de  particularităţile
creşterii plantelor. 
Întârzierea lucrării de bobocit are efecte negative asupra calităţii florilor, atât
prin concurenţa  pentru hrană şi lumină între boboci (care se regăseşte în final în
diminuarea dimensiunilor florilor) cât şi  prin resturile inestetice care rămân pe
tulpinile florale la executarea tardivă a eliminării bobocilor. 
Se aplică plantelor cultivate pentru flori tăiate care formează în vârful
tulpinii sau ramificaţiilor  mai multe flori (Aster, Chrysanthemum, Dianthus,
Paeonia, Dahlia, Rosa). 
Lucrarea se execută cu foarte mare atenţie, pentru a nu fi rupţi bobocii
valoroşi. 
Eliminarea drajonilor. Se aplică la trandafiri, crizanteme, aster şi constă în
suprimarea lăstarilor  care cresc din mugurii situaţi pe rădăcini, pe măsură ce apar.
Plantele vor dispune astfel de mai multă  hrană pentru producerea de flori, întrucât
drajonii constituie concurenţi pentru hrana florilor aflate în  creştere. Drajonii se
elimină prin rupere, pe tot parcursul perioadei de vegetaţie, în faza când aceştia au 
5–6 cm lungime. 
Transplantarea. Se aplică plantelor perene şi poate fi determinată de : 
- înmulţirea naturală (plantele nu mai au suficient spaţiu de nutriţie) ; 
- necesitatea de a schimba locul de cultură (în urma epuizării
rezervelor nutritive); - din motive fitosanitare etc.  
Momentul optim de transplantare este primăvara, înainte de pornirea în
vegetaţie sau toamna,  după intrarea în repaus. Intervalul la care se execută
operaţia este de 2-3 ani, pentru speciile cu creştere  rapidă (Phlox, Solidago) sau 6-
10 ani, pentru speciile cu creştere lentă (Paeonia). Sunt şi specii floricole  care nu
suportă această operaţie (Papaver, Lupinus). 
Aplicarea substanţelor retardante. La plantele anuale (Tagetes, Salvia,
Ageratum) aplicarea de  tratamente cu substanţe retardante (Cycocel,
Paclobutrazol) în faza de răsad a determinat o scurtare a  internodurilor şi deci a
înălţimii răsadurilor, reducerea lungimii peţiolului frunzelor, creşterea
conţinutului  total în pigmenţi cu 15-35%, creşterea conţinutului în caroten.  
Curăţirea plantelor de florile trecute, de frunzele uscate. Se realizează mai
ales pentru plantele  folosite în decorul spaţiilor verzi. Prin această operaţie se
determină apariţia de noi flori şi totodată are un  rol estetic. 
Protejarea plantelor contra brumelor. Se poate realiza individual sau
colectiv, se protejează  plantele care înfloresc şi decorează până toamna târziu
(crizanteme) sau culturile înfiinţate primăvara  devreme. Pentru aceasta se folosesc
mijloace diverse: acoperirea plantelor cu clopot de hârtie parafinată,  cu rogojini,
cu adăposturi din folie de polietilenă, producerea de perdele de fum, crearea unor
curenţi de  aer, prin aspersiune etc. 
Protejarea plantelor contra îngheţului. Se practică la plantele bienale
(Digitalis, Campanula,  Bellis), perene (Paeonia, Dicentra) care iernează în câmp
şi au o rezistenţă limitată la temperaturi scăzute  sau variaţii mari de temperatură.
Protejarea se face prin acoperirea cu frunze, paie etc.

6 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 

6.2 ÎNFIINŢAREA ŞI ÎNTREŢINEREA CULTURILOR FLORICOLE

ÎN SPAȚII PROTEJATE 

6.2.1 Înfiinţarea şi întreţinerea culturilor floricole la solul serei 

În solul serei se cultivă speciile floricole folosite ca flori tăiate: Dianthus,
Freesia, Gerbera,  Zantedeschia etc., specii în culturi forţate: Rosa, Gladiolus,
Antirrhinum, Callistephus etc.  La înfiinţarea culturilor în spaţii adăpostite este
obligatorie dezinfectarea spaţiilor şi a  amestecurilor de pământ folosite. Lucrările
sunt în general asemănătoare cu cele aplicate în câmp, cu  unele particularităţi
determinate de specificul culturilor şi condiţiile deosebite oferite de sere şi
răsadniţe. 

6.2.1.1 Înfiinţarea culturilor la solul serei 

Desfiinţarea culturii precedente se face prin defrişarea culturii anterioare,
înlăturarea sistemului  de susţinere şi recuperarea materialului refolosibil. 
Dezinfecţia solului, scheletului serei, uneltelor. Solul se dezinfectează
termic (cu vapori de apă la  900 C), chimic (cu Basamid, Dazomet, Di-Trapex etc)
sau prin ambele metode. Scheletul serei şi uneltele se  dezinfectează cu soluţie de
formalină 2-3%.  
Fertilizarea de bază prin aplicarea de îngrăşăminte organice şi chimice.
Îngrăşămintele organice  se administrează înainte de dezinfecţie, iar cele chimice
după dezinfecţia solului, dozele se stabilesc în  funcţie de rezultatele analizelor
agrochimice şi de specia cultivată. 
 Mobilizarea terenului pentru culturile la solul serei este asemănătoare cu
cea pentru culturile în  câmp şi constă în săpat, nivelat, greblat, tasat şi modelarea
terenului. 
Modelarea terenului se face în funcţie de tipul de cultură: pentru garoafe
brazde late de 90-120  cm, pentru crizanteme brazde de 105-110 cm, la gerbera
biloane sau brazde înălţate etc. Înfiinţarea propriu-zisă a culturii la solul serei se
realizează, pentru majoritatea speciilor, cu  material biologic înmulţit pe cale
vegetativă: butaşi înrădăcinaţi, diviziuni de plante, formaţiuni subterane 
îngroşate, plante altoite.  
Materialul săditor este reprezentat de: 
- butaşi (Dianthus, Chrysanthemum, Gerbera),  
- fragmente de plante rezultate din despărţire (Anthurium,
Strelitzia, Gerbera) - tuberobulbi (Freesia) 
- rizomi în repaus (Zantedeschia) 
- tuberculi la Gloriosa 
- rădăcini tuberizate (Asparagus) 
- rizomi şi rădăcini tuberizate (Alstroemeria) 
- plante altoite (trandafiri). 
- răsad (Freesia, Gerbera, Asparagus) 
- semănatul direct la locul de cultură (in perioada aprilie – mai) se practică
mai rar, la  soiurile tetraploide de frezia, seminţele fiind supuse procesului de
îmbibare în apă cu 12–24 de ore  înainte de semănat. Pregătirea foarte bună a
substratului de cultură şi menţinerea constantă a umidităţii  acestuia sunt condiţii
de bază în asigurarea unei bune germinaţii a seminţelor. 
7 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 

Pe parcursul sezonului rece, în solul serei se mai cultivă şi unele

plante de câmp, anuale  (Calendula, Antirrhinum), bienale (Bellis, Viola),
perene geofite (gladiole, tuberoze, lalele, narcise,  zambile) şi arbuşti
ornamentali (forsiţia, liliac) pentru culturi forţate, cu scopul obţinerii de
flori în  extrasezon.  
Epoca optimă de înfiinţare a culturilor floricole  
Succesiunea înfiinţării culturilor în solul serei se eşalonează pe aproape
întreaga perioadă a  anului, ţinându-se cont însă de momentul când se doreşte
înflorirea, în funcţie de posibiltatea valorificării  eficiente şi de cerinţele plantelor
faţă de factorii de mediu (mai ales lumina). Pentru principalele specii  cultivate în
solul serei, epocile optime de înfiinţare a culturilor sunt următoarele:  
- ianuarie-început februarie: trandafiri, culturile forţate de
lalele, narcise, zambile; - martie-aprilie: Dianthus, Gerbera
(din butaşi şi răsad), trandafiri;  
- mai-iunie: Dianthus, Chrysanthemum (pentru înflorire de toamnă),
Gerbera (din butaşi), Freesia  (semănată direct)  
- iulie: Chrysanthemum (pentru înflorire de toamnă), Gerbera(din butaşi),
Strelitzia, Anthurium;  - august: Gerbera (fragmente de plante divizate),
Zantedeschia, Strelitzia ,Freesia (tuberobulbi şi  răsad);  
- septembrie: Zantedeschia, Freesia (tuberobulbi), Alstroemeria; 
- octombrie: Freesia (tuberobulbi), Alstroemeria, culturi forţate de anuale şi
bienale;  - noiembrie-decembrie: crizanteme (pentru înflorire de primăvară),
culturi forţate de gladiole,  liliac şi trandafiri. 

6.2.1.2 Lucrări de întreţinere generale aplicate culturilor la solul serei 

Completarea golurilor. Se execută după 1-2 săptămâni de la înfiinţarea
culturilor, cu material  (butaşi, răsad, organe subterane etc) păstrat ca rezervă de la
înfiinţarea culturii. 
Afânarea solului. Se execută la interval de 2-3 săptămâni manual, pentru
spargerea crustei şi  asigurarea unui regim optim de apă şi aer în sol. Odată cu
afânarea solului se realizează şi distrugerea  buruienilor, a căror combatere se mai
poate realiza şi prin mulcire, plivit, erbicidare. Plivitul se face ori de câte ori este
nevoie sau odată cu afânarea solului. 
Udarea. La culturile în seră frecvenţa udărilor este mai mare şi se aplică în
funcţie de specie,  fenofază. Se poate face cu furtunul, pe brazde, prin pulverizare,
prin picurare. Udatul este prima lucrare  ce se execută imediat după înfiinţarea
culturii, dacă aceasta s-a făcut cu material biologic în vegetaţie.  
Fertilizarea fazială cu îngrăşăminte chimice şi organice au rolul de a
asigura plantelor necesarul  optim de elemente nutritive în raport cu exigenţele pe
care acestea le manifestă într-o anumită etapă a  creşterii şi dezvoltării. Cel mai
adesea fertilizările din timpul vegetaţiei la plantele cultivate în seră se  realizează
cu îngrăşăminte uşor solubile, distribuite sub formă de soluţii cu concentraţia
variind între 0,05  şi 0,4 %, în funcţie de specie şi fenofază. 
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se realizează atât prin metode culturale
(menţinerea  curăţeniei în seră, respectarea exigenţelor plantelor faţă de factorii de
mediu, distrugerea buruienilor,  executarea la timp a lucrărilor de îngrijire) cât şi
prin tratamente cu substanţe chimice, aplicate preventiv  şi curativ pe baza unui
program specific fiecărei culturi în parte.  
La speciile sensibile la bolile vasculare (garoafa, crizantema, gerbera) se aplică
tratamentul la 

8 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 

colet, imediat după udatul de la plantare. Se folosesc fungicide sistemice care se

administrează la baza  plantei sub formă de soluţie. 
Dirijarea factorilor de mediu se face pentru a asigura condiţiile de
temperatură, lumină, aer, apă  în concordanţă cu cerinţele speciilor cultivate, deci
realizarea condiţiilor optime pentru creşterea şi  dezvoltarea plantelor în vederea
obţinerii unor producţii de calitate. 
Umbrirea serelor folosind diferite materiale (materiale textile
reflectorizante, rogojini, perdele de  protecţie sau humă) este o lucrare de primă
importanţă în sezonul de vară pentru a se limita efectul nociv  al temperaturilor
excesive. 
Aerisirea şi ventilaţia serelor sunt lucrări care se execută permanent, cu o
frecvenţă şi durată  diferită în funcţie de specie, sezon, condiţiile climatice
exterioare. 

6.2.1.3 Lucrări de întreţinere speciale aplicate culturilor la solul serei 

Palisarea se execută pentru plantele destinate producerii florilor tăiate şi
constă în susţinerea  colectivă a plantelor folosind plase de sârmă, sfoară sau
mixte, în număr variabil şi cu dimensiunile  ochiurilor diferite (15-20 cm), în
funcţie de specie.  
Au nevoie de palisare culturile de Freesia, Dianthus, Alstroemeria,
Chrysanthemum, Lisianthus,  unele specii anuale şi perene de grădină la care se
realizează culturi forţate (Lathyrus,  Antirrhinum,Centaurea, Gladiolus). La
culturile de Lathyrus palisarea se realizează cu ajutorul unor sfori  care se leagă cu
un capăt de baza plantei şi cu celălalt capăt de o sârmă întinsă de-a lungul
rândului. 
În funcţie de sistemul de creştere şi specie, palisarea se repetă de 5-6 ori, la
15-25 cm distanţă pe verticală. 
Tăierile cuprind:  
• ciupitul - se îndepărtează vârful de creştere la plantele tinere, când acestea
au 12-15 cm  înălţime; se practică la garoafe şi crizanteme pentru stimularea
ramificării.  
 • copilitul - eliminarea lăstarilor laterali formaţi pe tulpina floriferă
principală, când sunt încă  erbacei şi se rup uşor, se aplică la garoafe şi
crizanteme;  
• bobocitul pentru a obţine tulpini florale cu o singură floare se lasă un
singur boboc (cel mai  bine dezvoltat) imediat după formarea bobocilor; se aplică
la garoafe şi crizanteme.(vezi 8.1.3) Polenizarea artificială. Se execută prin
tamponarea stigmatului cu polen în vederea obţinerii de  seminţe la Gerbera,
Strelitzia etc. Condiţiile de realizare sunt temperatura 18-25oC, umiditate
atmosferică  60-70%, organele de reproducere mature. 
Defolierea constă în îndepărtarea frunzelor îmbătrânite la speciile perene
care ocupă acelaşi loc  mai mulţi ani, dar şi în reducerea numărului de frunze
pentru stimularea înfloririi (Zantedeschia,  Anthurium, Strelitzia) 
Înlăturarea lăstarilor orbi se practică la Alstroemeria la care se înlătură
lăstarii subţiri, firavi,  strâmbi.

9 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 

6.2.2 Înfiinţarea şi întreţinerea culturilor floricole la ghivece 

O importantă categorie de plante decorative se produc şi se valorifică la

ghivece. Pentru aceste  specii este un mod de cultură cu caracter permanent. Ele
sunt destinate apartamentelor, instituţiilor,  teraselor, balcoanelor etc., şi pot decora
prin frunze, flori, fructe. Pentru alte specii acest mod de cultură  are caracter
temporar, cum este cazul plantelor anuale şi perene semirustice la care prin
cultivarea  temporară la ghivece se urmăreşte devansarea înfloritului. 

6.2.2.1 Înfiinţarea culturilor floricole la ghivece 

Înainte de înfiinţarea culturilor se pregătesc substratul de cultură, ghivecele
şi se dezinfectează.  Pregătirea substratului de cultură, cu respectarea
reţetelor în funcţie de cerinţele speciilor Plantele floricole cultivate în
ghivece au cerinţe deosebite faţă de substratul de cultură, cerinţe  
determinate de originea lor geografică diferită şi de marea diversitate a genurilor şi
speciilor. Aceste  cerinţe se referă la permeabilitatea pentru apă şi aer, conţinutul
în elemente nutritive, pH-ul etc. Pentru  reuşita acestor culturi în funcţie de specie
este foarte importantă proporţia în care diferitele componente  naturale sau
artificiale intră în alcătuirea substratului, care este folosit pentru parcurgerea
ciclului  biologic, însămânţare, înrădăcinare butaşi, repicare, creşterea şi
dezvoltarea plantelor adulte.  
Dezinfectarea substratului este obligatorie pentru a reduce pierderile
cauzate de atacul bolilor şi  dăunătorilor. Metodele utilizate sunt:  
•Dezinfecţia termică cu aburi (70-90oC până la adâncimea de 30-40 cm timp
de o oră). Aburul  este eliberat sub prelate aşezate pe travei și fixate pe margini
prin îngroparea în pământ sau cu săculeţi  de nisip. După dezinfecţie este necesar
ca solul să se lase o perioadă de până la 15 zile în repaus pentru  refacerea florei
microbiene.  
•Dezinfecţia chimică se face cu produse chimice specifice, în cantităţi
diferite, în funcţie de gradul  de infestare a substratului şi natura infestărilor. Se pot
folosi următoarele produse: Basamid, Vapam,  Nemagon, Dazomet (granule, 400–
600 kg/ha), Nemagon (lichid, 40 l/ha), Formaldehidă (lichid, 3000– 5000 l/ha)
etc. 
Substanţele dezinfectante se pot aplica prin împrăştiere la suprafaţa
substratului (granulele), prin  injectare în substrat (lichidele) sau în apa de irigare
(formaldehida). 
Fiecare produs are un anumit timp de acţiune (între 2–3 zile la Formaldehidă
şi 7 zile la celelalte  produse mentionate) în care serele trebuie să stea închise
pentru a se evita inhalarea substanţelor toxice.  După expirarea acestui timp de
acţiune, intervine o perioadă de pauză sau de remanenţă, în care  toxicitatea
substanţelor active se manifestă la nivelul plantelor. Cunoaşterea acestei perioade
este  necesară pentru stabilirea datei plantării, astfel încât să se evite fenomenele de
toxicitate care pot  conduce la compromiterea culturilor. Perioada de remanenţă a
produselor folosite la dezinfecţia chimică  variază în funcţie de produs şi de
temperatura mediului ambiant. Spre exemplu, în cazul produselor  Dazomet şi
Basamid, perioada de remanenţă creşte odată cu scăderea temperaturii. Astfel, dacă
la o  temperatură de minim 20 °C perioada de remanenţă este de 10–12 zile, în
cazul unei temperaturi medii  de 10–15 °C perioada de remanenţă se prelungeşte la
30 de zile. (Toma F.-2009)

10 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
 Dezinfecţia scheletului serelor, a parapeţilor şi a recipienţilor de cultură se
face cu aceleaşi  produse prezentate la dezinfecţia chimica (ex. formalină 2-3%,
sulfat de cupru, Dithane 0,4%).  Alegerea şi pregătirea ghivecelor. Se recomandă
în special cele de lut ars, deși in prezent cele din  materiale plastice sunt din ce în
ce mai mult folosite. Forma lor este de obicei conică şi mărimea trebuie  să fie
proporţională cu gradul de dezvoltare al plantei. Pentru speciile cu rădăcini
pivotante înălţimea şi  diametrul superior trebuie să fie egale. Pentru plantele cu
rădăcini trasante se folosesc ghivece joase al căror diametru este dublu adâncimii
lor. 
Pregătirea ghiveciului constă în: dezinfectare; umectarea vaselor de
ceramică noi prin scufundare  în apă 24 ore înainte de folosire; asigurarea
drenajului (pentru scurgerea excesului de apă); introducerea  substratului. 
Înfiinţarea propriu-zisă - materialul biologic folosit pentru înfiinţarea
culturilor la ghivece poate fi  reprezentat de 
- seminţe (palmieri); 
- răsaduri (Cineraria hybrida, Calceolaria, Primula, Asparagus, Cyclamen,
Begonia tuberhybrida); - material vegetativ rezultat din butaşi (cactuşi, muşcate,
azalee, ficuşi, begonii, trandafir  chinezesc), tuberculi (Begonia tuberhybrida,
Gloxinia), rădăcini tuberizate (asparagus), bulbi  (Hippeastrum), fragmente
rezultate din despărţire (ferigi, bromelii, Cyperus, Sansevieria), plante altoite 
(cactuşi). 
Epocile de înfiinţare a culturilor la ghivece se pot suprapune pe orice
perioadă din an, dar epoca  optimă pentru plantarea şi transplantarea majorităţii
plantelor la ghivece este primăvara. La unele specii  decorative prin flori, se
recomandă însă anumite epoci de înfiinţare cu scopul valorificării la maxim a 
valorii lor decorative. De exemplu, tuberculii de Begonia tuberhybrida, Gloxinia şi
răsadul de Cyclamen se  plantează în martie, iar răsadul de Cineraria hybrida în
august - septembrie. 
Pentru plantele obţinute din butaşi, plantarea se execută în momentul când
sistemul radicular  este bine format şi nu trebuie întârziată, deoarece substratul de
înrădăcinare este, în general, sărac în  substanţe nutritive. 
Plantarea la ghivece se face respectând următoarele reguli: se evită
distrugerea sistemului  radicular şi a pământului dintre rădăcini, ghiveciul în care
se plantează trebuie să fie cu 2-4 cm mai mare  decât balul de pământ și se asigură
un drenaj corespunzător. 
Înainte de plantarea propriu zisă, materialul de plantat (răsaduri, butaşi
înrădăcinaţi, marcote  etc.) se udă bine, pentru a se evita vătămarea rădăcinilor, în
acelaşi scop se scoate cu o paletă pentru a  păstra cât mai mult pământ pe rădăcini.
Plantula se aşează în ghiveciul pregătit cu dren şi substrat până la  jumătate, în
poziţie centrală şi cu rădăcinile dispuse radiar. Se completează cu pământul
necesar pentru  volumul rămas liber, astfel încât plantele să aibă coletul la nivelul
solului, iar ghiveciul să rămână gol pe o  porţiune de 0,5-1 cm, spaţiu necesar
pentru apa folosită la udat. 
Plantele rezultate din înmulţirea vegetativă se pot planta cu 0,5 cm mai
adânc. După plantare  ghivecele se aşează în loc umbrit şi se udă bine.

11 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 
6.2.2.2 Lucrări de întreţinere generale aplicate culturilor la ghivece 
Afânarea substratului din ghivece se face cu ajutorul unui plantator, cu
atenţie să nu fie  deranjate rădăcinile. Totodată se îndepărtează buruienile şi se
curăţă ghivecele de muşchi şi licheni.  Transvazarea. Se execută în scopul
îmbunătăţirii nutriţiei şi înrădăcinării şi constă în trecerea  plantelor, al căror
sistem radicular a împânzit balul de pământ, în ghivece mai mari, adăugându-se 
pământ nou în jurul şi sub balul de pământ. Lucrarea se execută la plantele în plină
creştere şi se repetă  pe măsura măririi volumului rădăcinilor.  
La transvazare, diametrul pentru ghivecele mici (6, 8, 10, 12 cm) creşte cu
2-3 cm, iar diametrul  ghivecelor mai mari creşte cu 3-4 cm. 
Substratul folosit la transvazare, pentru majoritatea plantelor, trebuie să fie
din ce în ce mai bogat  în substanţe nutritive. La transvazare balul de pământ se
lasă intact, atunci când planta este în vegetaţie şi  sănătoasă se înlătură numai
stratul de drenaj şi cel de pământ din partea de sus a ghiveciului, neocupat  de
rădăcini. Pământul adăugat se tasează omogen, nivelul lui trebuie să fie cu 0,5-1
cm sub marginea  ghiveciului. După transvazare se udă abundent, plantele se
aşează câteva zile în locuri umbrite.  
Lucrarea se execută anual sau la intervale mai mari (4-6 ani), în funcţie de
ritmul de creştere al  plantelor. Spre exemplu, plantele perene cu creştere lentă
(Colocasia, Monstera) se transvazează la 1-2  ani, iar altele precum ficusul,
palmierii la intervale de 5-6 ani. La acestea din urmă, anual se înlocuieşte  stratul
de pământ de la suprafaţă cu amestec proaspăt şi fertil (tranzvazare parţială). 
Distanţarea ghivecelor se aplică în cazul amplasării unui număr mare de
plante în spaţiu limitat.  Este necesară pentru asigurarea unui regim de lumină şi
aer corespunzător pe măsură ce plantele cresc.  Se aplică la Cyclamen, Cineraria
etc., la care operaţia se execută de 2-3 ori, la plantele cu creştere lentă  operaţia se
face de 1-2 ori. 
Distanţarea ghivecelor este foarte importantă pentru unele culturi. De
exemplu la Euphorbia  pulcherrima după plantarea butaşilor, ghivecele se aşează
unul lângă altul timp de trei - patru săptămâni,  apoi sunt distanţate, 7-10 ghivece
pe m2 pentru pluriflore şi 20 ghivece pe m 2 pentru uniflore, acest lucru  evită
etiolarea şi necrozarea frunzelor bazale. 
Udarea. Cantitatea şi frecvenţa udărilor, pentru plantele cultivate în ghivece
sunt mult mai  importante decât pentru culturile efectuate în câmp, unde excesul
sau deficitul de apă se autoreglează  într-o oarecare măsură. Ghivecele conţin o
cantitate mică de pământ, care se usucă rapid, mai ales vara:  de aceea plantele
trebuie udate frecvent şi cu multă apă, cu atât mai mult cu cât excesul se scurge
uşor  prin drenaj. 
În privinţa calităţii apei, apa de ploaie îmbogăţită cu CO 2 la trecerea prin
atmosferă este cea mai  bună, de aceea este necesară asigurarea condiţiilor pentru
captarea şi păstrarea ei în bazine. Apa de  ploaie este indicată în mod special pentru
unele specii care au nevoie de un pH acid al apei folosită pentru  udat, cum sunt
Camellia, Azalea Gardenia, Erica etc,. Apa folosită la udatul plantelor din seră şi 
apartament trebuie să aibă temperatura atmosferei înconjurătoare, de aceea există
recipiente de  încălzire a apei sau bazine de udat, prin care trec ţevi de încălzire. 
Cantitatea de apă necesară udării variază în funcţie de specificul culturii şi
faza de dezvoltare, de  calitatea solului, temperatura şi umiditatea relativa a
aerului. Udarea se face la primele ore ale dimineţii  sau după masă, o dată sau chiar
de două-trei ori pe zi. 
Pulverizarea plantelor este operaţia de stropire a părţilor aeriene, mai ales a
frunzelor, pentru 

12 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 

menţinerea umidităţii atmosferice, în scopul evitării pierderilor de apă prin

transpiraţie. Pulverizarea  împiedică pierderea apei din plante datorită umidităţii
relative mari a aerului şi a picăturilor de apă, care  depuse pe frunze se evaporă. Se
recomandă să se efectueze şi pe partea inferioară a frunzelor, unde se  găsesc
stomatele, prin care pierderile de apă sunt cele mai mari. Pulverizarea se face
dimineaţa şi către  prânz, perioadă în care stomatele se deschid, iar temperatura
creşte la maximum. 
Nu se execută pulverizarea plantelor seara deoarece există riscul ca apa să
nu se evapore şi să favorizează apariţia bolilor. De asemenea nu se recomandă
pulverizarea florilor care se pot deprecia prin  pătare, din cauza stagnării apei pe
petale, când temperatura este scăzută sau când se foloseşte o apă cu  conţinut
ridicat de săruri. Pulverizarea apei oferă şi posibilitatea evitării atacului unor
insecte, care se instalează pe partea inferioară a frunzelor şi preferă un mediu uscat
(trips, Tetranychus). 
Apa folosită trebuie să fie curată, cu un grad redus de duritate şi cu
temperatura apropiată de  temperatura atmosferei din jurul plantelor. Lucrarea se
execută cu ajutorul unor stropitori cu sită fină  pentru culturile la ghivece sau cu
aspersoare fine pentru culturile la sol. 
Fertilizarea fazială se execută cu scopul completării necesarului de hrană pe
perioada de  vegetaţie a culturilor. Se aplică îngrăşăminte uşor solubile, minerale
sau organice: azotat de amoniu,  azotat de potasiu, îngrăşăminte foliare, gunoi de
păsări, etc. 
La plantele de apartament, fertilizarea se face la 7-15 zile, cu soluţii de
îngrăşăminte a căror  concentraţie, suportată de majoritatea plantelor, este de 0,1-
0,2% (1-2 grame îngrăşăminte la 1 litru apă).  Dacă soluţiile se aplică
extraradicular, se folsesc concentraţii foarte mici, după care se face spălarea 
frunzelor cu apă curată. În aceste soluţii în afară de macroelemente se pot adăuga
şi microelemente (pe  baza buletinelor de analiza solului sau observaţiilor asupra
simptomelor caracteristice carenţei). 
Doze orientative de îngrăşăminte solide: 20-40 g/m2 sau 3-5 kg/m3 de
pământ. În cazul folosirii  soluţiilor fertilizante, cantitatea de soluţie variază între
100-500 ml, în funcţie de mărimea ghiveciului.  FeRtilizarea fazială poate fi:
radiculară (ingrășămintele se aplica pe sol) sau extraradiculară  (foliară - se aplică
pe frunze). Pentru a creşte capacitatea de absorbţie a frunzelor, este important ca 
plantele să fie bine aprovizionate cu apă, să fie turgescente. 
Alte modalităţi de fertilizare minerală: încorporarea îngrăşămintelor de tipul
Osmocote, Basacote,  Hormonutral, care eliberează lent (3-9-12 luni) elementele
minerale; introducerea batoanelor fertilizante  în pământul de la marginea
ghiveciului; fertilizarea după sistemul “flux-reflux” (ghivecele sunt ţinute într o
vană în care se vehiculează soluţia de îngrăşăminte, până când soluţia pătrunde în
substratul din  ghivece).  
Fertilizările organice, cu must de gunoi de pasăre, sunt mai puţin
recomandate pentru plantele  cultivate în apartamente, datorită mirosului neplăcut
pe care îl emană. Se pot aplica însă în timpul verii,  când plantele sunt scoase afară
(în grădini, pe terasae etc).  
Frecvenţa fertilizărilor este determinata de: 
- condiţiile de temperatură şi lumină 
- anotimp (mai des vara decât iarna) 
 - tipul substratului (mai frecvente pe substraturi uşoare) 
- tipul de cultură (mai frecvente la plantele cultivate la ghivece decât la sol) 
- faza de vegetaţie (nu se aplică la plante imediat după repicare,
transvazare sau transplantare) - starea de sănătate (nu se aplică la plantele
bolnave) (Anton D, 2003).
13 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 

Combaterea bolilor şi dăunătorilor - pentru menţinerea plantelor în stare

perfectă de sănătate. Acest obiectiv se realizează atât prin metode culturale
(menţinerea curăţeniei în seră, respectarea  exigenţelor plantelor faţă de factorii de
mediu, distrugerea buruienilor, executarea la timp şi corectă a  lucrărilor de
îngrijire) cât şi prin tratamente cu substanţe chimice, aplicate preventiv şi curativ
pe baza  unui program specific fiecărei culturi în parte. 
Curăţirea (igienizarea) este o lucrare importantă care contribuie la crearea
unor condiţii optime  pentru procesele fiziologice: transpiraţie, respiraţie,
asimilaţie; este preventivă pentru apariţia bolilor sau  dăunătorilor, la care se
adaugă un efect estetic care nu trebuie neglijat. 
Igienizarea. Păstrarea aspectului îngrijit se realizează prin: îndepărtarea ori
de câte ori este nevoie  (cel puţin o dată pe săptămână) a părţilor uscate sau ofilite
ale plantelor: frunze, flori, inflorescenţe,  lăstari etc., spălarea sau ştergerea
frunzelor de praf, curăţirea ghivecelor pentru menţinerea porozităţii,  afânarea
pământului în vase etc. 
Dirijarea factorilor de mediu. Se respectă cerinţele plantelor cu privire la
regimul de lumină,  temperatură, aer. 
Umbrirea este lucrarea care se aplică în diferite faze de vegetaţie, după
semănat, repicat, plantat,  după tăieri şi la culturile în plină vegetaţie pentru a se
evita acţiunea prea puternică a razelor solare şi se  realizează diferenţiat în funcţie
de regiune, de anotimp etc. 
În seră umbrirea este necesară, deoarece pereţii de sticlă măresc efectul
razelor solare,  determinând acumularea de căldură, mai ales în apropierea lor,
astfel incât, unele plante, care deşi în  ţările de origine cresc în plin soare se
îngălbenesc sau chiar mor. Umbrirea trebuie efectuată diferenţiat în  funcţie de
specie, unele pentru a se colora au nevoie de lumină intensă cum sunt Caladium
Codiaeum,  Dracaena etc., altele cresc în plin soare - cactuşii şi plantele suculente,
iar altele sunt plante de umbră - ferigile. 
Pentru umbrire se utilizeaza diferite materiale (materiale textile
reflectorizante, jaluzele, plase de  umbrire sau humă, var pentru cretizare). 
 Aerisirea. Constă în reînnoirea aerului în spaţiile de cultură şi se execută în
scopul de a furniza aer  proaspăt pentru respiraţia plantelor, a scădea temperatura şi
de a ridica în unele cazuri, umiditatea  atmosferică. Aerisirea se face în funcţie de
temperatura aerului din spaţiul de cultură şi din exterior. Trecerea bruscă de la o
temperatură la alta provoacă pagube culturilor. 
Operaţia se realizează manual prin deschiderea geamurilor, cu ajutorul
ventilatoarelor sau în  cazul serelor mari cu ajutorul instalaţiilor de aerisire
automată. 

6.2.2.3 Lucrări de întreţinere speciale aplicate culturilor la ghivece 

Tutorarea - palisarea are ca scop dirijarea creşterii și amplificarea valorii
decorative a plantelor  cultivate in ghivece. 
Se aplică speciilor care au tulpini lungi şi flexibile: Hoya, Passiflora,
Scindapsus etc. prin folosirea  de cercuri de sârmă.  
Plantele grimpante (Cissus, Hedera, Scindapsus etc.) se pot palisa pe tutori
de bambus, în număr  de 1-3 care se plasează în ghivece sau se pot folosi grilaje
din material plastic (tip scăriţă) sau treiaje care  se fixează în faţa unui perete.  
Plantele sarmentoase exigente la umiditate şi care au rădăcini adventive
(Philodendron, 

14 
Floricultura I | Șef lucr.dr. Mandă Manuela 

Scindapsus) sunt adesea tutorate pe un tutore de grosime mai mare îmbrăcat cu

muşchi. Tutorarea se aplică și în cazul în care vrem să obţinem o anumită formă a
plantei (Camellia - piramidă, Fuchsia - evantai) sau pentru a pune în valoare
tulpinile florale la Begonia, orhidee. Tăieri 
• Tăieri de formare se aplică mai ales speciilor arbustive precum Aucuba,
Ficus, Nerium, Laurus,  Fuchsia, Hubiscus, Hydrangea etc. Tăierile sunt necesare
pentru a păstra forme elegante ale plantelor, la  speciile care au creştere rapidă
(Abutilon, Cissus etc) sau la cele care au tendinţa să se degarnisească la  bază
(Acalypha, Pachystachys etc). Tăierea limitează dezvoltarea lor în înălţime şi
determină ramificarea  laterală, de multe ori este necesar să se taie la 20-30 cm
înălţime faţă de ghiveci. Plantele cu frunze viu  colorate, panaşate sau pătate
(Codiaeum, Coleus, Hypoestes, Sanchezia etc) trebuie de asemenea tăiate, 
deoarece noile creşteri au un colorit mai viu şi prezintă interes comercial.  
Tăierile se fac la sfârşitul iernii (februarie-martie) în momentul
transplantării, această epocă este  cea mai favorabilă, ca plantele să se
regarnisească complet. Se pot practica tăieri şi vara, în acest caz se  limitează
suprafaţa de evaporare şi se reduc nevoile de apă. Odată cu tăierile se elimină şi
părţile uscate  eventual atacate. Nu se aplică tăieri la plantele care cresc în înălţime
fără să se ramifice cum sunt: Yucca,  Cordyline, Dracaena, la acestea în cazul
degarnisirii se aplică marcotajul aerian sau se fac butaşi. 
• Ciupitul se aplică de 1-2 ori pentru ramificarea plantelor la Azalea,
Euphorbia pulcherrima,  pentru reducerea taliei plantelor la Lisianthus (cultivat la
ghivece), crizanteme etc. Înlăturarea primelor flori sau frunzelor pentru a realiza
un înflorit grupat la Cyclamen,  Saintpaulia sau înlăturarea parţială a frunzelor la
Saintpaulia pentru a favoriza formarea de flori. Transplantarea. Se aplică la
plantele perene cultivate la ghivece în sere şi apartamente al căror  sistem radicular
este bolnav, distrus sau în cazul acidifierii substratului de cultură. Lucrarea constă
în  îndepărtarea completă a pământului de pe rădăcini (făcută chiar sub un curent
de apă), suprimarea, când  este cazul, a rădăcinilor bolnave, şi adăugarea unui
amestec de pământ proaspăt. Operaţia nu este  suportată de plantele cu rădăcini
cărnoase (orhidee, palmieri) sau plantele cu sistem radicular fin.(vezi  lucrari
practice) 
Înlocuirea stratului de pământ (transplantare parţială) de la suprafaţa
ghivecelor se execută în  intervalul dintre două transplantări la plantele care ocupă
acelaşi ghiveci mai mulţi ani: Monstera, Ficus,  palmieri etc. Constă în înlocuirea
substratului de la suprafaţa ghiveciului (de 4-6 cm adâncime) cu pământ  proaspăt
(mraniţă bine descompusă, singură sau în amestec cu turbă), după ce substratul
rămas în ghiveci  s-a afânat uşor în treimea superioară, fără să se deranjeze
rădăcinile. Se executa anual pentru plantele  mici şi mijlocii şi la 2–3 ani pentru
plantele de talie mare şi foarte mare.  
Tratarea cu substanţe biologic active. Pentru limitarea creşterilor şi
stimularea ramificării şi  înfloririi se fac tratamente cu substanţe retardante la
Nerium, Pelargonium, Euphorbia pulcherrima,  Azalea etc sau acid giberelic
pentru favorizarea precocităţii înfloritului (Cyclamen). Se administrează prin 
pulverizare pe plantă sau direct în substrat. 
La plantele decorative prin frunze sau flori cultivate la ghivece se aplică
tratamente cu diferite  substanţe cu acţiune retardantă, pentru reducerea taliei
plantelor (Cycocel, Alar, Bonzi paclobutrazolul,  uniconazolul). Aplicarea de
substanţe retardante (CCC şi PB) la plantele de Hypoestes şi Pachystachys a 
determinat reducerea înălţimii cu 40-50%, scurtarea internodurilor, creşterea
conţinutului în clorofilă.  
Polenizarea artificială pentru obţinerea de seminţe la Cyclamen, Cineraria,
Sinningia.