SUPORT DE CURS

ENTOMOLOGIE I
HORTICULTURĂ ȘI PEISAGISTICĂ

ION MITREA

CRAIOVA – 2022

0
 PARTEA GENERALĂ

Cap.1. MORFOLOGIA EXTERNĂ A INSECTELOR

CARACTERE LE GENERALE ALE INSECTELOR

Insectele fac parte din încrengătura Arthropoda, clasa Insecta sau Hexapoda,
reprezentând unitatea sistematică cea mai numeroasă a regnului animal, peste 80% şi cu
peste 1,5 milione de specii. Literatura de specialitate indică valori foarte diferenţiate privind
numărul speciilor de insecte prezente pe Terra: în general 1,5 milioane din care peste 1
milion cunoscute (Svanvici şi Metcalfe), Ghimpu indică 2 milioane, Imms - 3 milioane, iar
Arion chiar 5 milioane, dintre care aproape jumătate în Amazonia.
Dimensiunile corporale ale insectelor oscilează între limitele 0,21 mm (unele
himenoptere şi coleoptere) şi 150 - 280 mm (unele coleoptere şi lepidoptera).
Insectele sunt în mare parte terestre adaptate la respiraţia aeriană prin trahei.
Scheletul este extern (exoschelet), fiind format dintr-un tegument dur mai mult sau mai
puţin rigid şi rezistent.
Ele au corpul constituit din 21 de segmente, grupate în 3 regiuni bine distincte: cap (6
segmente), torace (3 segmente) şi abdomen (12 segmente), în general necontopite (fig. 1).

Fig. 1 - Schema alcătuirii corpului la insecte:

Ve-vertex; Fr-fruntea; Ge-obrajii; Cl-clipeu; Oc-ochi; Ocl-oceli; Ant-antene;
Lbr-buza superioară (labrum);Lb-buza inferioară (labium); Md-mandibule;
Mx-maxile; Prn-pronot; Mzn-mezotorace; Mtn-metatorace; Ar-aripi; Pc-picioare;
Stg-stigme; Ce-cerci; An-anus; Ov-ovipozitor (după Kéller).

Capul prezintă o pereche de antene, organele vizuale şi piesele bucale.

Toracele este format din 3 segmente: (protorace, mezotorace şi meta-torace), fiecare
având inserate latero-ventral câte o pereche de picioare, iar mezotoracele şi metatoracele

1
sunt prevăzute dorsal, la majoritatea speciilor cu o pereche de aripi, insectele fiind singurele
nevertebrate zburătoare.
Abdomenul este alcătuit la adult în general din 7 - 9 segmente la insectele superioare
şi din 12 segmente la insectele inferioare.

1.1.Capul şi apendicele sale

Capul insectelor (caput sau epicranium) este constituit din contopirea intimă a şase
segmente (acron, antenal, intercalar, mandibular, maxilar şi labial), vizibile numai în
stadiul embrionar. Capsula cefalică prezintă 2 orificii: anterior, orificiul bucal şi posterior,
orificiul occipital.
Capul are în general dimensiuni mai reduse decât celelalte părţi ale corpului, cu o
suprafaţă netedă, uneori putând avea excrescenţe, coarne, depresiuni etc.
Forma capului este variată, putând fi triunghiulară, alungită, conică (la unele
coleoptere), lăţită (la unele heteroptere) etc. Pe suprafaţa capsulei cefalice se pot distinge
mai multe sclerite care, morfologic nu corespund segmentelor componente ale capului, după
cum urmează (fig. 2).

Fig. 2 - Capul la insecte: A-văzut din faţă; B-văzut din

profil; Cl-clipeu; Fr-frunte; Ge-obraji; Ve-vertex;
Occ-occiput; Poc-postoccipital; Oc-ochi; Ocl-oceli;
An-antene; Lbr-labrum; Md-mandibule; Mx-maxile;
Lb-labium (după Snodgrass).

Occipitalul (occiput) sau ceafa, reprezintă partea posterioară a capului, situată între
creştet, tâmple şi protorace. Creştetul (vertex) este cuprins între ochii compuşi, frunte şi
occipital. Fruntea (frons) este dispusă între braţele suturii epicraniale şi orbite. Clipeul
(clypeus) este situat în continuarea frunţii. Obrajii (genae) cuprind suprafeţele laterale de
sub orbite şi se prelungesc latero-posterior cu tâmplele.

2
 Tâmplele (tempora) sunt situate îndărătul ochilor.
Porţiunea ventrală a capsulei cefalice situată între orificiul occipital şi labium
(submentum şi mentum), poartă denumirea de gula, iar porţiunea ce face legătura între cap
şi protorace formează gâtul (collum).
După poziţia pe care capul şi organele bucale o au faţă de orizontalitatea corpului,
capul la insecte prezenta trei tipuri (fig. 3):
a. prognat, când piesele bucale sunt orientate înainte în prelungirea axei corpului, (la
majoritatea insectelor);
b. ortognat, când organele bucale sunt îndreptate în jos, iar axa capului este mai mult
sau mai puţin perpendiculară pe axa corpului (Orthoptera);
c. hipognat, când piesele bucale sunt orientate îndărăt, iar axa capului formează cu
axa corpului un unghi ascuţit (tisanoptere, blatide, cicade, etc.).
Organele vizuale (oculi) structural şi
funcţional sunt de două feluri: ochi compuşi (faţe-
taţi) şi ochi simpli. Ochii compuşi sunt în număr de
doi şi dispuşi în orbitele epicraniului, în diferite
poziţii. Ei sunt alcătuiţi dintr-un număr variabil de
ommatidii, indi-vidualizate pe suprafaţa ochiului
compus sub forma unor suprafeţe hexagonale.
Mărimea, forma şi culoarea lor variază de la specie
la specie şi reprezintă organele vizuale propriu-zise
ale insectelor.
Ochii simpli când există sunt situaţi de
obicei pe frunte, mai rar pe părţile laterale ale
capului şi se numesc oceli (în număr de 1 - 7 şi
Fig. 3. Poziţia capului la insecte: a-prognat
(Reduviidae); b, c-hipognat (Cicadidae, chiar 12, întâlniţi la stadiul de adult) şi stemate, de
Psyllidae); d-ortognat (Aphididae) (după Weber)
obicei la stadiul de larvă.

Antenele, sunt reprezentate de o pereche de apendice mobile, care îşi au originea în

apendicele din stadiul embrionar al segmentului antenal, inserate în poziţii diferite sub ochii
compuşi sau anterior acestora, într-o fosetă (gropiţă) antenală, înconjurată de o ridicătură
denumită condil antenifer.

3
 Ele sunt organe senzoriale olfactive şi tactile, deoarece pe ele sunt dispuse organele
mirosului şi de pipăit, sub forma unor plăci membranoase. Antenele lipsesc doar la proture.
De asemenea, antenele pot lipsi şi la formele sedentare, aşa cum se întâmplă la femelele
unor specii (păduchi ţestoşi) din familia Diaspididae (ordinul Homoptera).
Antenele sunt formate dintr-un articol bazal, denumit scapus, pe care se inseră al
doilea articol, pedicelul, după care urmează flagelul sau funiculul, format dintr-un număr
variabil de articole antenale (fig.4).
Scapus este articolul bazal care fixează antena la
capsula cefalică, pedicelul este reprezentat de un articol
scurt ce face legătura între scapus şi flagel, iar flagelul
reprezintă ultima parte componentă a unei antene, format
din unul sau mai multe articole antenale.
Numărul şi forma articulelor ante-nale este foarte
Fig.4. Structura unei antene
Scp-scapus; Pd-pedicelus; Fl- flagel; variat, în funcţie de spe-cia de insecte. Astfel, sunt insecte
Sb-sutură bazală; Ia inserţia antenei.
(după Obenberger) cu numai trei articole antenale (Musca domestica), în medie
8-15 articole şi extrema de peste 80 - 100 de articole (Blatta orientalis).
Forma şi mărimea antenelor are o mare însemnătate în recunoaşterea diferitelor grupe
de insecte, constituind în acelaşi timp şi un caracter de dimorfism sexual.
După forma şi aşezarea articolelor antenale se disting următoarele tipuri de antene
(fig. 5.)
a. Setiforme formate din articule ce se subţiază treptat de la bază către vârful
antenei (Blattidae);
b. b. Filiforme articulele antenale sunt cilindrice si au aceeaşi grosime pe toată
lungimea antenei, cu excepţia articolelor bazale (Carabidae - Carabus
ullrichi);
c. c. Moniliforme la care articulele sunt scurte, rotunjite la capete, de forma unor
mărgele (Tenebrionidae - Tenebrio molitor);
d. d. Serate sau seriforme la care articulele antenale prezintă lateral mici
excrescenţe dentiforme (Elateridae - Agriotes spp.);
e. e. Pectinate prezintă articulele puternic dezvoltate pe o singură parte, în formă
de pieptene (Elateridae - Corymbites latus),
f. f. Măciucate, ce au articulele de la vârf îngroşate cu aspect de măciucă,

4
 distingându-se două subtipuri: a. Clavate la care îngroşarea articolelor
antenale se face treptat (Pieridae - Pieris ssp.), şi b. Capitate, când
îngroşarea articolelor din vârful antenei are loc brusc (Nitidulidae -
Meligethes aeneus);

Fig. 5. Tipuri de antene la insecte:

a – setiformă (etigoniide); b – filiformă (carabide); c – moniliformă (termite);
d – serată (elateride); e,f – pectinate (unele lepidoptere); g – penată (culicide);
h- măciucat- clavată (pieride); i- geniculată (curculionide); j,k – măciucat-
capitată (silfide) l- lamelată (melolontine); m - antenă de cicadă; n - antenă de
pauside (după Weber).

g. Fusiforme la care articolele antenale mediane sunt mai îngroşate decât cele de la
extremităţi, antena având forma unui fus (Zygaenidae - Zygaena purpuralis);
h. Lamelate articolele componente au aspect de lamele dispuse sub formă de evantai
( Scarabaeidae- Pollyphylla fullo);
i. Geniculate au scapusul mult mai prelungit şi situat în unghi obtuz faţă de restul
articolelor antenei (Lucanidae - Lucanus cervus);
j. Neregulate formate din articole antenale cu forme şi mărimi diferite
(Hydrophilidae - Hydrous piceus),
k. Plumate (penate), prezintă articolele cu excrescenţe lungi filiforme pe ambele părţi
laterale, antena având aspect de pană (Saturnidae – Saturnia pyri),
l. Setifere alcătuite din cele trei articole tipice, primele două de formă diferită şi mai
mari, iar al treilea, fixat lateral pe pedicel, are forma unei sete (Musca domestica)

5
 1.2. APARATUL BUCAL
Aparatul bucal, la insecte este alcătuit din 6 piese, dispuse în jurul orificiului bucal,
fiind situat în partea antero-ventrală a capului. Aparatul bucal a suferit diferite modificări, în
funcţie de natura hranei şi de modul de preluare a ei. Aparatele bucale cu care de obicei
insectele fitofage, produc pagube sunt adaptate fie pentru rupt şi masticat, fie pentru înţepat
şi supt.
Aparat bucal conformat pentru rupt şi mastecat se întâlneşte la adulţii de la 11 ordine
şi la larvele de la 17 ordine, dintre care amintim ordine: Orthoptera (adulţi şi larve),
Coleoptera (adulţi şi larve), Hymenoptera (larve şi la unii adulţi), Lepidoptera (larve),
Diptera (larva unor anumite specii), ordine la care aparţin marea majoritate a dăunătorilor
culturilor agricole, horticole şi silvice.
Aparat bucal conformat pentru înţepat şi supt se întâlneşte la larvele şi adulţii de la
trei ordine care cuprind numeroase specii fitofage, frecvent întâlnite în plantele cultivate
agricole, horticole şi forestiere: Thysanoptera, Homoptera şi Heteroptera.
După caracterele funcţionale ale organelor componente şi după modul de hrană, la
insecte se întâlnesc patru tipuri principale de aparate bucale:
a. aparat bucal de rupt şi masticat;
b. aparat bucal de rupt, supt şi lins;
c. aparat bucal pentru lins şi supt;
d. aparat bucal pentru înţepat şi supt; fiecare având particularităţile sale de structură
şi funcţionare.
a) Aparatul bucal pentru rupt şi mastecat prezontă structura tipică a armăturii bucale
generale de la insecte, fiind compus din 6 organe de bază: buza superioară (labrum), o
pereche de fălci superioare (mandibule), o pereche de fălci inferioare (maxile) şi buza
inferioară (labium), specific insectelor care consumă hrană solidă (fig. 6).
Piesele bucale la acest tip sunt adaptate pentru apucarea, ruperea şi sfărâmarea hranei
solide, fiind denumit şi aparat masticator sau rozător. El este alcătuit din următoarele piese:
- buza superioară (labrum), articulat posterior de clipeu, piesă nepereche, bine
chitinizată şi având pe partea internă nişte ridicături care formează epifaringele
(epypharinx), cu funcţie gustativă;
- mandibulele (mandibulae) sunt maxilarele superioare, fiind piese pereche, aşezate

6
simetric sub labrum, uşor recurbate şi dinţate pe marginea interioară, cu rol de a apuca, rupe
şi sfărâma grosolan hrana;
- maxilele (maxillae) sunt piese pereche, dispuse simetric sub mandibule, alcătuite
din mai multe organe.
O maxilă este formată din 5 piese, care diferă
ca formă, mărime şi funcţii, astfel: cardo (baza
maxilei), prin care se fixează la capsula cefalică;
stipes (corpul maxilei) ce se articulează la cardo.
Pe stipes se inseră lateral palpul maxilar,
format din 1-6 articole, pe care se află anumite
organe de simţ, iar distal sunt dispuse lobul extern
(galea) şi lobul intern (lacinia). Rolul maxilelor este
Fig.6. Aparatul bucal de rupt si masticat la de a continua mărunţirea (triturarea) hranei pe care o
gândacul negru de bucătărie (Blatta orientalis):
Lbr-labrum; Md-mandibule; Mx-maxile; transmite mai departe la labium;
Lb -labium; cd - cardo; st-stipes;
li-lob intern; lex- lob extern; p.m. - palp - buza inferioară (labi-um), este o piesă
maxilar; Sm -submentum; Mn -mentum;
gl - glose; pgi- paraglose; pl- palp labial; nepereche articulată, situată ventral şi care limitează
(după Manolache şi Boguleanu)
orificiul bucal. E compus din cinci părţi: submen-tum
(baza labiumului); mentum (corpul labiumului); 2 palpi labiali, fixaţi pe mentum şi formaţi
din 1-3 articole; g1ossae (g1ose) sau lobi interni şi para-g1ossae (parag1ose) sau lobi
externi. Labiumul are rolul de a termina triturarea hranei şi de a forma bolul alimentar pe
care îl ingeră apoi insecta.
b. Aparatul bucal pentru rupt, lins şi supt, (fig. 7) este cel mai apropiat de aparatul
bucal de rupt şi masticat, (considerat ca tipul de bază ), însă a suferit o serie de modificări,
astfel: labrum apare puţin mai alungit; mandibulele sunt mai puternice la viespi, uşor
alungite cu părţile interioare prevăzute cu zimţi, cu rol de roadere.
Maxilele prezintă lobii externi alungiţi şi sub forma unei coase, având rol de sprijin al
trompei, apoi lobii interni şi palpii maxilari s-au atrofiat, iar stipesul s-a alungit.
Labium prezintă structura cea mai modificată: G1osele s-au alungit şi s-au unit sub
forma unui organ tubuliform (trompa), cu baza înconjurată de parag1ose.
Trompa reprezintă organul principal pentru lins şi supt al insectelor, numit ligula,
terminată cu o piesă ca o linguriţă denumită flabellum, ce ajută la luarea polenului din flori.
c. Aparatul bucal de lins si supt (fig.8) este specific adulţilor din ordinul

7
Lepidoptera.

Fig.8. Aparatul bucal de lins şi supt

(Lepidoptera): Lbr-labrum; Lb-labium;
Tr- trompă; Plb- palp labial; a - antenă;
Fig.7. Aparatul bucal de rupt, lins şi supt la Oc-ochi (după Weberr).
himenoptere (Apinae):
Lbr-labrum; Md-mandibule; Mx-maxile; Ca-cardo;
St-stipes; Pm- palp maxilar; Sm- submentum;
Mn - mentum; Pl- palp labial; Pg1 - parag1ose;
G1-g1ose (limba)
(după Manolache şi Boguleanu)
Faţă de aparatul bucal de rupt şi masticat, acesta prezintă următoarele modificări:
lobii externi ai maxilelor s-au alungit şi unit constituindu-se într-o trompă, care în poziţie de
repaus se strânge sub forma unei spirale denumită şi spiritrompă.
Palpii maxilari ca şi mandibulele sunt atrofiaţi, iar palpii labiali sunt puternic
dezvoltaţi, având rol de sprijin al trompei în timpul activităţii de hrănire

d. Aparatul bucal pentru înţepat şi supt sau sugător, este întâlnit la insectele care
se hrănesc în general cu seva plantelor, fiind un aparat de tip labial (ploşniţe, tripşi, purici,
păduchi, ţânţari, etc.), faţă de tipul de bază, de rupt şi masticat, ale cărui modificări au
permis adaptarea pentru înţeparea ţesuturilor şi extragerea hranei lichide (sevă sau sânge)
din interiorul lor.
Acest tip de aparat bucal se diferenţiază în patru subtipuri:
- subtipul heteropter-homopter (înţepat şi supt tipic);
- subtipul dipter-culicid (înţepat şi supt specific);
- subtipul dipter-tabanid (de tăiat şi supt);
- subtipul thysanopter (asimetric).
Subtipul heteropter-homopter este întâlnit la insectele din ordinele Heteroptera
(ploşniţe) şi Homoptera (purici, păduchi de frunze şi păduchi ţestoşi), având următoarele
8
particularităţi: mandibulele şi maxilele au suferit modificări
deosebite, transformându-se în nişte formaţiuni aciculare, denumite stileţi (2 stileţi mandi-
bulari şi 2 stileţi maxilari), care culisează într-un jgheab provenit din alungirea labiu-mului,
având forma unei trompe, numit ros-trum (fig.9).
Rolul stileţilor este acela de a perfora ţesuturile plantelor şi suge hrana. Priviţi în
secţiune, ei prezintă două canale: un canal alimentar, (nutritiv), în partea superioară, prin
care insecta suge hrana şi un canal salivar, în partea inferioară, prin care se scurge în
ţesuturi saliva toxică. Trompa (rostrul) poate fi articulată ca la heteroptere (alcă-tuită din 3-4
articole) sau nearti-culată la homoptere.
Subtipul dipter-culicid (fig.10), este întâlnit la ţânţari şi prezintă următoarele
particularităţi: labrum împreuna cu epipharinxul, formează o piesă lamelară perforantă,
străbătută în interior de un canal prin care insecta suge hrana; mandibulele şi maxilele s-au
transformat în stileţi subţiri, aciculari. Palpii maxilari sunt slab dezvoltaţi, iar labiumul are
formă de trompă în care culisează cei patru stileţi; labiumul este gros şi alungit, terminat
prin două labele care fixează şi sprijină organul bucal la locul de nutriţie.
Subtipul dipter-tabanid este specific femelelor de tăuni (Tabanidae), având
următoarele particularităţi: labrum împreună cu hypopharigele s-au transformat într-un
pumnal tăios la vârf şi lateral, reprezentând organul bucal de bază, în jurul căruia se găsesc
celelalte piese. Hipofaringele este ca o lamă aciculară în care se află canalul salivar. Piesele
acestui aparat realizează două acţiuni trofice de bază: eliminarea hranei din ţesutul atacat în
urma acţiunii de tăiere cu ajutorul pumnalului şi de a suge şi linge hrana (prin labium şi
hipopharinge).

Subtipul thysanopter (asimetric) este prezent

numai la tripşi (ordinul Thysanoptera) şi se
caracterizează prin absenţa mandibulei din partea
dreaptă, din care cauză labrumul este asimetric.
Mandibula stângă şi maxilele sunt aciculare,
lungi, subţiri şi flexibile, reprezentând principalele piese
bucale de înţepat ale insectei. Labiumul este format
Fig-9. Aparatul bucal de înţepat şi supt:
A,- de Heteropter; B.- de Homopter; numai din submentum şi mentum.
C,- secţiune prin rostrum; L - labrum;
md - mandibule; mx - maxile; c - canal
alimentar; c. s - canal salivar;
(după Handschin)
9
 Aparatul bucal pentru supt de tip labial este întâlnit la unele diptere din familia
Anthomyidae (fig.11).
La acet tip de aparat bucal cele mai profunde transformări s-au produs la nivelul
buzei inferioare care a luat forma unui tub nearticulat şi cărnos, numit haustel, terminat cu
două perniţe voluminoase (labelle), provenute din palpii labiali mult modificaţi şi străbătuţi
de numeroase canale capilare, cu ajutorul cărora muştele ling hrana. Mandibulele s-au
atrofiat, iar din maxile au rămas numai palpii maxilari şi nişte baghete chitinoase (apodeme)
pe care se inseră muşchii.

Fig. 11 - Aparatul bucal pentru lins la diptere

Fig. 10. Aparatul bucal pentru înţepat şi supt la
(Musca domestica): Pm-palp maxilar; Lbr-
diptere (Culex) A.- aparatul cu organele
labrum; Lbl-labele; Hs-haustelum; Rt-
componente; B- trompă înţepând; C secţiune
rostelum (după Manolache şi Boguleanu))
transversală făcută prin trompă ; a - antenă;
c l - clipeu; pmx- palp maxilar; l - labrum;
md- mandibulă; mx- maxilă; hip - hipofaringe;
lbl - labele; c.a.- canal alimentar; c.s.- canal
salivar; (după Weber)

Cunoaşterea aparatelor bucale la insecte prezintă o deosebită importanţă practică

deoarece ajută la determinarea insectelor, ce pot fi identificate uşor după tipul de vătămări.
De asemenea prezintă importanţă, în aplicarea tratamentelor chimice de combatere.
Astfel, în general aplicarea produselor fitosanitare se face diferenţiat şi în funcţie de tipul de
aparat bucal al insectelor dăunătoare plantelor cultivate.

1.3.TORACELE ŞI APENDICELE SALE

Toracele (thorax), este partea mediană a corpului insectelor, fiind alcătuit din trei
segmente bine distincte: protorace (prothorax), mezotorace (mezothorax) şi metatotace
(metathorax). Pe torace sunt amplasate organele locomotoare, picioarele (pedes) ventral şi
aripile (alae) dorsal.
10
 Fiecare segment toracic este alcătuit din mai multe plăci chitinoase (sclerite) grupate
astfel: arcul dorsal denumit tergum (sau tergit sau notum); arcul ventral sau sternum
(sternit) şi cele 2 arcuri laterale numite pleurae (pleuron) mai subţiri şi care fac legătura
între arcul dorsal şi cel ventral (fig. 12).

Fig. 12. Schema unui segment toracic: A - structura scheletică (după Comstock); B- secţiune
transversală (din Manolache); tg- tergit;
st- sternit; pl- pleură.

În funcţie de poziţia lor topografică pe segmentul toracic unde se găsesc, aceste

sclerite sunt denumite astfel: pronotum, prosternum şi propleure la protorace; mezonotum,
mezosternum şi mezopleure la mezotorace; metanotum, metasternum şi metapleure la
metatorace.
La rândul lor arcurile toracice prezintă diferite diviziuni. Astfel: tergum este alcătuit
din 4 sclerite mici după cum urmează: prescutum, scutum, scutellum şi postscutellum, care
de obicei sunt intim sudate între ele, formând plăci late, distingându-se foarte greu la ordinul
Orthoptera în vreme ce la ordinul Heteroptera (familia Pentatomidae) şi ordinul
Coleoptera, din cele 4 sclerite, se evidenţiază ,,scutellum", de la mezotorace care este bine
dezvoltat, având formă în general subtriunghiulară.
Pleurele sunt alcătuite din două sclerite, unul anterior (epistern) şi altul posterior
(epimer).
Dezvoltarea segmentelor toracice, este în funcţie de modul de viaţă al insectelor.
Astfel, la insectele care se deplasează prin zbor (odonate, hymenoptere, lepidoptere, diptere,
etc.) sunt mai dezvoltate mezotoracele şi metatoracele, iar la insectele înotătoare (familia
Dytiscidae), săritoare (Orthoptera), săpătoare (Gryllotalpidae) precum şi la cele care se
deplasează prin mers (Coleoptera), protoracele este mobil şi bine dezvoltat.
Toracele poartă organele de locomoţie ale insectelor (picioarele şi aripile).
11
 Picioarele (pedes) sunt organe de locomoţie specializate pentru mers, situate pe
partea ventrală a corpului, câte o pereche pe fiecare segment toracic (total 6 picioare), de
unde a doua denumire a clasei Insecta, sau Hexapoda, prinse între sternite si pleure, prin
cavitatea coxocotiloidă.
Piciorul tipic la insecte este alcătuit din următoarele 5 articole: coxa trochanter,
femur, tibie şi tars (fig. 13).
Prima pereche de picioare (anterioare) este
fixată la proto-race, a doua pereche (mediane) la
mezotorace, iar a treia pereche (posterioare) la
metatorace.
Aceste componente au următoarele
particularităţi: coxa, sau şoldul este o piesă care
Fig. 13. Piciorul median de lăcustă, văzut din faţă:
Tn- trochantin; Cx-coxa; Tr- trochanter; face legătura cu toracele (prin 2 condili), în
Fm- femur;Tb- tibia; Tar-tars; Ptar- pretars
(după Snodgrass) cavitatea cotiloidă, putând avea diferite forme:
globulară, alungită, etc.; trochan-terul este articolul ce asigură legătura între coxă şi femur,
fiind mai puţin dezvoltat (excepţie fac insectele acvatice); femurul este articolul cel mai
dezvoltat al piciorului, de formă şi mărime variabilă în funcţie de specie, (la ortoptere fiind
mult alungit şi îngroşat); tibia este reprezentată de un articol de obicei mai subţire şi mai
alungit decât femurul, de formă dreaptă sau uşor arcuită, prevăzută marginal deseori cu spini
şi pinteni (Coleoptera).
La unele insecte, la baza tibiei se află organul auditiv (timpanal) (Gryllidae,
Acrididae), alte specii au un dispozitiv pentru curăţirea antenelor (Aphidae), iar la Apis
melifera (albina), pe tibia posterioară se afla coşuleţul pentru adunat polen; tarsul este
format la majoritatea insectelor din 3-5 articole, primul fiind denumit metatars (bazitars), iar
ultimul pretars (onychium la coleoptere).
Pretarsul este de obicei terminat cu două gheare, care prezintă median o prelungire
fină, denumită empodium, cu rol de a mări aderenţa insectelor pe substratul de deplasare, iar
la alte specii se întâlnesc doi lobi ce se termină cu gheare (pulvillus), sau o prelungire
mediană în formă de lob, denumită arolium. Ghearele (unguis), în număr de una sau două,
pot fi simple, despicate, dinţate, pectinate (fig.14).
În funcţie de modul de viaţă al insectelor, părţile componente ale picioarelor au
suferit anumite modificări, ce au condus la apariţia mai multor tipuri de picioare (fig.15):

12
picioare pentru mers sau alergat (fugă), la care articolele componente sunt lungi şi subţiri,
întâlnite la ordinele Blattaria, Coleoptera etc.;
picioare pentru sărit, unde femurele picioarelor
posterioare s-au alungit şi dezvoltat foarte mult, iar
tibiile sunt lungi şi subţiri (Orthoptera – familia
Acrididae), sau coxa şi trochanterul sunt bine
Fig.14. Tipuri de pretarse a , b - Priplaneta dezvoltate (unele Homoptere: Psyllidae, Cicadidae);
orientalis; c - Asilidae; Pr - pretars;
Gh- gheare; Ar- arolium; Pv- pulvillus; picioare pentru săpat şi scormonit, au tibiile
Em- ernpodium; (după Weber)
picioarelor anterioare mult lăţite şi prevăzute pe
margini cu dinţi puternic (Gryllotalpa gryllotalpa, unele Scarabaeidae); picioare pentru
înot şi vâslit, prezente la insectele acvatice (Dytiscidae), la care tarsele picioarelor mediane
şi posterioare sunt lăţite şi prevăzute marginal cu numeroşi peri lungi;
picioare pentru apucat
(prehensoare), au femurele şi
tibiile picioarelor anterioare
mult alungite, înzestrate pe
margini cu spini puternici, iar
tibiile pătrund într-o cavitate a
femurului ca într-o teacă
(Mantis religiosa); picioare
pentru cules (adunat), pe tibiile
picioarelor se află nişte
concavităţi (coşuleţe), pentru
adunat polen (Apis mellifera);
picioare fixatoare şi copulative,
Fig.15. Tipuri de picioare la insecte: a – de alergat (Cicindella);
b – de mers (Nemobius); c - prehensil (Mantis); d – de sărit (Locusta); la care primele tarsomere de la
e – de fixat (Dytiscus); f – de săpat (Gryllotalpa); (după Folsom ş.a.).
picioarele anterioare sunt mult
lăţite şi formează un disc concav, înzestrat cu numeroase ventuze (arolium, pulvili etc.) ce
ajută masculilor să se fixeze la pronotul femelei în timpul copulaţiei (Dytiscus). La unele
insecte se mai întâlnesc şi alte tipuri de picioare: pentru curăţat (Bombus); pentru tors
(omizile unor lepidoptere); pentru ancorat (păduchi) etc.
Aripile (alae) sunt organe de locomoţie specializate pentru zbor, dispuse dorsal şi

13
fixate între tergite şi pleure. Insectele în majoritatea lor prezintă 2 perechi de aripi: prima
pereche sau aripile anterioare sunt situate pe mezotorace, iar a doua pereche sau aripile
posterioare, pe metatorace. Se întâlnesc şi excepţii - la diptere, care au o singură pereche de
aripi (anterioară), iar cele posterioare s-au transformat în organe de echilibru (balansiere sau
haltere), iar la femelele de coccidae lipsesc total.
Aripile sunt evaginaţiuni tegumentare dorsale, fiecare aripă fiind alcătuită din două
membrane suprapuse, intim sudate pe margini, între care se găseşte o reţea tubuliformă de
nervuri, care în totalitatea lor, reprezintă nervaţia sau venulaţia aripii. Nervurile sunt tuburi
chitinoide în interiorul cărora se află traheole, nervi şi hemolimfă
În lumea insectelor, în general aripile anterioare sunt mai mari decât cele posterioare
(Lepidoptera), dar sunt şi insecte la care aripile posterioare sunt mai dezvoltate
(Strepsiptera), sau la care aripile au aceeaşi lungime (Odonata).
Forma aripilor poate fi: triunghiulară, dreptunghiulară, ovală, lanceolată, etc., iar
coloraţia foarte variată.
O aripă tipică prezintă următoarele regiuni: baza (basis) - porţiunea cu care se leagă
de torace; marginea exterioară (termen), opusă bazei; marginea anterioară sau costală
(costa), orientată înainte în timpul zborului şi marginea posterioară (dorsum), opusă
acesteia. Unghiul format de costa şi termen poartă denumirea de vârf (apex), iar cel dintre
termen şi dorsum, se numeşte tornus.
Nervurile aripilor pot fi longitudinale şi transversale, şi au următoarele denumiri
(fig.16.): nervura costală (costalis), subcostală (subcostalis) cu 2 ramifi-caţii; radiale
(radialis), cu 5 ramificaţii; mediana (mediana), cu 4 ramificaţii; cubi-tala (cubitalis), cu 3
ramificaţii; anală (analis), cu 3 ramificaţii, singura nervură ale cărei ramificaţii pornesc
direct din baza aripei; şi 1-2 nervuri jugale (vena jugalis)
Nervurile transversale iau numele
nervurilor longitu-dinale pe care le unesc, ca de
exemplu: nervura radialmed-iană, nervura
transversal-mediană etc.
Suprafaţa aripei, determinată de nervurile
transversale şi longitudinale, poartă denumirea Fig. 16. Schema nervaţiunii unei aripi: Co -costală;
Sb - subcostală; Ra - radială; Me - mediană;
de celulă alară, iar partea aripii delimitată de Cu -cubitală; An - anală; Ju - jugală; rm - radis-
mediană; mcu - medio-cubitală; (după Weber)
două nervuri longitudinale se numeşte câmp

14
(costal, radial, medial, anal jugal, axial).
Aripile anterioare pot funcţiona independent de cele posterioare, sau pot fi cuplate.
Cuplarea se poate realiza cu diferite dispozitive (fig.17.) prin cârlige sau croşete - humuli
(unele himenoptere); printr-un smoc de perişori rigizi şi groşi şi un fel de cârlig - frenulum
şi retinaculum (unele lepidoptere); printr-un lob proeminent angrenat cu o formaţiune de peri - jugum (unele
lepidoptere).

Fig. 17. Dispozitive de legătură la aripi:

a - la masculi (Lepidoptera, Frenata); b - la femele (Lepidoptera, Frenata);
c - la păduchele platanului (Drepanosiphum platanolides), d - la Apis melifica; Rt - retinaculum; Fr - frenulum;
Aa - aripa anterioară; Ap - aripa posterioară; Hm - humuli (după Weber şi Imms).

După structură şi consistenţă, aripile insectelor pot fi: membranoase (Hymenoptere);

membranoase cu solzi (Lepidoptera); chitinoase (elitre) - prima pereche de aripi de la ord.
Coleoptera şi pergamentoase (tegmine), la ord. Orthoptera. O altă clasificare se poate face
şi după omogenitatea structurii în: aripi omogene, când ambele perechi au aceeaşi structură
(ord. Hymenoptera, Lepidoptera, Odonata etc.); aripi heterogene, când prima pereche poate
fi chiti-noasă (elitre) şi a doua pereche membranoasă (ord. Coleoptera), sau prima pereche
este pergamentoasă (tegmine) şi a doua membranoasă (ord. Orthoptera) şi aripi mixte
(hemielitre), când partea bazală a aripei este chitinizată, iar partea apicală este membranoasă
(ord. Heteroptera) (fig.18).
În timpul repausului cele două perechi de aripi pot lua diferite poziţii: de-a lungul

15
corpului, caracteristic insectelor ce se pot deplasa uşor pe substrat (ord. Coleoptera,
Orthoptera, etc.); orizontal pe corp (lepidoptere nocturne); în poziţie verticală (lepidoptere
diurne) şi sub formă de acoperiş (ord. Homoptera, fam. Cicadidae, Aphididae etc.).
Forma, mărimea,
poziţia în zbor şi repaus,
consistenţa, nervaţiunea

Fig. 18. Forme de aripi la insecte:

şi culoarea aripilor
a - membranoasă (himenoptere); b - hemielitră (heteroptere);
c – elitre (coleoptere). (după Boguleanu)
constituie caractere
esenţiale în sistematica şi identificarea speciilor de insecte. De asemenea, absenţa sau
atrofierea aripilor la unii indivizi reprezintă caracter de dimorfism sexual. Exemplu: lipsa
aripilor la femelele de cotari, precum şi la femelele de coccide etc.

1.4.ABDOMENUL ŞI APENDICELE SALE

Abdomenul reprezintă ultima parte componentă a corpului insectelor, fiind format

din 5-12 segmente (urosomite). Fiecare segment abdominal (urosom sau uromer) este
alcătuit din 4 arcuri: arcul dorsal (urotergit), arcul ventral (urosternit) şi arcurile laterale
(uropleure).
Abdomenul poate prezenta diferite forme: cilindric, conic, cordiform, oval, turtit
lateral sau dorso - ventral etc. După modul cum se fixează de torace, la insecte, se deosebesc
trei tipuri de abdomen (fig.19.): abdomen sesil, când primul urosomit este contopit cu
metatoracele (coleoptere, lepidoptere); suspendat, atunci când primul urosomit este foarte
îngust formând o gâtuitură (şea), la insectele din ord. Hymenoptera şi abdomen peţiolat
(pedunculat), când primele două urosomite sunt subţiate, ca un peţiol (ord. Hymenoptera,
fam. Ichneumonidae).
La majoritatea insectelor, abdomenul
nu prezintă apendici, însă sunt şi excepţii.
Astfel, unele insecte prezintă cerci, (apendice
pereche - la ord. Blattaria, Dermaptera etc.);
alte insecte au abdomenul terminat cu
ovopozitor (oviscapt) la ord. Orthoptera,
Fig.19. Forme de abdomen la insecte: terebră sau tarieră, (ord. Hymenoptera, fam.
a - sesil (Cossus cossus); b - suspendat (Vespa
germanica); c - peţiolat (Delopaeus spp.) Tenthredinidae), cu rol de depunere a pontei
(după Berbse).

16
(fig.20). La unele himenoptere (viespi şi albine), abdomenul se termina cu un ac veninos,
legat de o glandă urzicătoare. La insectele inferioare (diplure, tisanure), apendicele
abdominale poartă denumirea de stili, cu rol de susţinere a abdomenului pentru a nu veni în
contact cu solul. La unele Scarabaeidae, abdomenul se termină cu o prelungire sub formă
de coadă denumită pygidium, la care urotergitul este bine dezvoltat, iar urosternitul este
redus.
La insectele inferioare din ordinul
Collembola, se întâlnesc tubul ventral şi
aparatul de sărit, retinaculum şi furca. Ele
sunt singurele insecte care sar cu ajutorul
unor apendice abdominale.
Apendicele de pe segmentele genitale
Fig.20. Apendice abdominale la insecte; forme de
(gonapodele şi gonapofizele) alcătuiesc ovopozitoare: a - la Tettigoniidae; b - la Acrididae;
c - secţiune transversală prin ovipozitorul de
genita-liile. Tettigonia viridissima; Tg - tergum; St - sternum;
Ce - cerci; Gn - gnapofize laterale (după Weber)
Gonapodele la mascul, reprezintă
organul copulator (aedeagus), cu rol important în sistematică.
Gonapofizele la feme-lele unor specii formează ovopozitorul sau oviscaptul, terebra
sau tariera, organ cu rol în depunerea pontei, de obicei, este format din trei perechi de valve.

17
 Cap. 2. ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA INSECTELOR

ORGANELE INTERNE ALE INSECTELOR. TEGUMENTUL STRUCTURĂ ŞI FUNCŢII.

SISTEMUL MUSCULAR. SISTEMUL DIGESTIV. SISTEMUL CIRCULATOR.
Cavitatea generală a corpului insectelor (mixocelul) este împărţită prin două
membrane sau diafragme (dorsală şi ventrală) în trei compartimente sau sinusuri (fig.21):
sinusul dorsal (pericardial), sinusul ventral (perineural) şi median (perivisceral).

Fig.21. Schema unei secţiuni transversale prin corpul unei insecte:

CA - canal alimentar; CS- celulele sângelui; Dd- diafragma dorsală;
Sd- sinusul dorsal; I-inima; Tg- ţesut gras; Oen-oenocite; Np - nefrocite pericardiace; Sm - sinus; Dv
- diafragma ventrală; Cnv-cordon nervos ventral;
Sv- sinusul ventral. (după Snodgrass, modificat).
În sinusul pericardial se află sistemul circulator, cu vasul dorsal. În cel perineural
sistemul nervos, iar în cel visceral, sistemul digestiv, excretor, reproducător şi o parte din
cel respirator (fig.22).

Fig.22. Secţiune anatomică ipotetică la o insectă (fără sistemul respirator):

Ao- aortă; V1 V2- ventriculite; os- ostiole; Fa - faringele-esofag; I- guşa;Vc- stomac masticator; M- intestin
mijlociu; T- intestin subţire şi gros; R- rectum; Ar- ampulă rectală; an- anus; Ce- creierul; Gn- ganglioni
subesofagieni; Cp- inelul periesofagian; No- nervii ocelului; na - nervul antenal; Gtl,Gt2,Gt3- ganglioni
toracici; ml, n2, n3- nervii picioarelor; Ga -ganglioni abdominali; Co- conective; Gf- ganglion frontal; Gi-
ganglion ipocerebrum; Gsp- ganglioni supraesofagieni; Gst- ganglioni subesofagieni; Gs- ganglioni
stomacali; Tm- tuburi malpighiene. St- glandă salivară; Te- testicul; cd- canal deferent; Ce- canal ejaculator;
og - deschiderea genitală; Df - diafragma dorsală; Ds - diafragma ventrală
(după Della Beffa, modif.)
18
 TEGUMENTUL INSECTELOR

Scheletul insectelor este de natură ectodermică, fiind format dintr-un exoschelet şi

endoschelet. Exoscheletul propriu-zis este reprezentat de tegument.
Tegumentul reprezintă învelişul de la exteriorul corpului unei insecte, care este
chitinos, elastic şi dur, alcătuit din 3 straturi distincte: membrana bazală, hipo-derma
(epiderma) şi cuticula (fig. 23).

Fig. 23. Structura tegumentului insectelor (secţiune transversală); Exo - exocuticula;

Epc - epicuticula; C - cuticula; H - hipoderma; Mb - membrana bazală; P - peri; Sp - spini; Ctr - celulă
trichogenă (după Weber)

Membrana bazală, este acelulară în general sau formată din celule stelate şi are rol
de a separa tegumentul de cavitatea generală mixtă a corpului insectei.
Hypoderma (epiderma) este formată dintr-un strat de celule de formă cilindrică sau
cubică, care are rolul de a secreta cuticula; de asemenea în epidermă se găsesc şi celule
trichogene care generează perii senzoriali.
Cuticula este stratul cel mai dezvoltat, lipsit de o structură celulară şi care are rolul
de a apăra corpul insectelor de acţiunile factorilor externi. Cuticula este constituită din 3
straturi: endocuticula, exocuticula şi epicuticula.
Endocuticula este partea cea mai dezvoltată a cuticulei, alcătuită din substanţe
proteice şi chitină, aşezate sub forma unor plăci suprapuse (structură lamelară).
Exocuticula este stratul cel mai rezistent al cuticulei, format din chitină şi asigură
rezistenţa tegumentului. în exocuticulă se găsesc şi pigmenţi, care dau culoarea chimică a
tegumentului.
Epicuticula este stratul extern al tegumentului, alcătuit din substanţe grase, ceroase,
care au rolul de a apăra corpul insectelor şi de a menţine o umidi-tate constantă.
Epicuticula poate avea suprafaţa netedă sau cu diferite rugozităţi, adâncituri etc., care
19
în totalitatea lor formează sculptura tegumentului (orna-mentaţia).
Tegumentul insectelor prezintă o deosebită importanţă prin funcţiile sale cum ar fi:
exoscheletul corpului, învelişul protector faţă de mediu înconjurător şi care dă culoarea
chimică şi fizică; conţine diferite glande şi apoi generează anumite formaţiuni.
Endoscheletul sau scheletul intern, este reprezentat prin nişte excrescenţe ale
tegumentului, servind ca puncte de articulaţii a apendicilor, de inserţie a muşchilor şi ca
suport pentru organele interne. Corespunzător regiunilor corpului, se diferenţiază un
endoschelet al capului (tenctorium), al toracelui (endotorax) şi al abdomenului.
Din cele trei regiuni, primele două sunt mai dezvoltate. Părţile reliefate interioare, de
legătură ale endoscheletului poartă denumirea de tenctorium în regiune capului şi apodeme
în regiunea toracelui.
Apodemele endotoraxului se numesc endotergite, endosternite şi endopleurite, fiind
mai dezvoltate la unele insecte, iar la altele mai puţin dezvoltate (fig. 24).

Fig. 24. Endoscheletul capului (tentorium) la Blatta:

Ba, Bd, Bp - lanţul anterior, dorsal şi posterior; Fo - foramen occipital;
Oc - ochi; La - locul de inserţie al antenelor; Co - corpul endoscheletului
(după Snodgrass)

SISTEMUL MUSCULAR

Musculatura insectelor (fig.25) este de origine mezodemică şi în general foarte

dezvoltată, alcătuită în majoritatea cazurilor din fibre musculare striate, multinucleate,
exceptând muşchii inimii, intestinului şi ai gonadelor. Fibrele musculare formează fascicule
denumite muşchi, care diferă de muşchii adevăraţi. Fixarea muşchilor la tegument se
realizează prin apodeme sclerificate, fiind astfel dispuşi încât formează o legătură comună.
Fixarea lor are loc cu ajutorul unor celule epiteliale, care formează fibre de unire numite

20
tomofibrile, care reprezintă pentru fiecare fibră musculară un fel de tendon.
Sistemul muscular la insecte este specific segmentaţiei corporale distingându-se:
muşchi ai corpului, respectiv ai capului, toracelui şi abdomenului şi muşchi ai apendicilor.
Muşchii corpului sunt ai scheletului, compuşi din fibre somatice şi ai viscerelor,
aceştia fiind longitudinali şi circulari.

Fig.25. Musculatura segmentelor toracice la insecte:

Md- muşchi dorsoventrali; Mp - muşchii picioarelor;
Ar- aripi; Pc- picioare (după Weber).

După funcţia lor, pot fi: extensori (de extindere), abductori (de apropiere) şi flexori
(de îndoire). Muşchii capului (cefalici) cuprind pe cei cefalici, ai aparatului bucal şi ai
antenelor; muşchii toracelui cuprind cinci grupe principale: longitudinali, transversali,
dorsali şi ventrali, dorso-ventrali şi stigmatali. Cei mai dezvoltaţi sunt muşchii toracici,
care servesc la zbor, fiind aceia care ajută la ridicarea sau coborârea aripilor, acţionând în
mod independent.
Muşchii apendicelor cuprind muşchii antenelor, ai aparatului bucal, ai picioarelor şi
aripilor.
Muşchii insectelor sunt în general translucizi sau coloraţi în cenuşiu-deschis ori în
galben, portocaliu sau brun, cum sunt cei ai aripilor.

SISTEMUL DIGESTIV ŞI FIZIOLOGIA DIGESTIEI

Sistemul digestiv la insecte este format din două părţi componente: tubul digestiv şi
glandele anexe. Tubul digestiv, reprezintă un canal lung, care începe cu orificiul bucal,
străbate tot corpul în lungime şi se termină în partea posterioară a abdomenului prin orificiul

21
anal. El este subîmpărţit în trei regiuni bine evidenţiate: intestinul anterior (stomodaeum);
intestinul mediu (mezenteron) si intestinul posterior (proctodeum).
Intestinul anterior (stomodaeum, începe cu cavitatea bucală, continuându-se cu
faringele, ca un sac membranos cu multe glande salivare, esofagul, guşa ca o pungă,
proventricolul sau stomacul masticator şi valvula cardiacă (fig. 26).

Fig.26. Schema tubului digestiv la o insectă: Cb - cavitatea bucală;

Gs-glande salivare; Fa - faringe; Es-esofag; Gu- guşa; Pv - proventricol;
Vc- valvula cardiacă; Ce – cecumuri gastrice; Mp - membrana pilorică;
Tm - tuburile lui Malpighi; Pi - pilor;Vp - valvula pilorică; Vr - valvula rectală;
Rc - rectum; Pr- palpi rectali; An- anus; (după Hargit şi Hickernell)

Intestinul mediu variază ca structură după modul de hrană. Partea ante-rioară a

intestinului mediu prezintă deseori o serie de excrescenţe numite cecumuri gastrice, care
ajută la digestie. Cecumurile gastrice sunt în număr mare la insectele carnivore şi reduse sau
chiar lipsă, la cele fitofage. Peretele intestinului mediu este căptuşit cu un strat epitelial,
alcătuit din celule care îndeplinesc funcţia de digestie şi absorbţie.
La insectele care consumă hrană solidă, acest strat este acoperit adesea cu o
membrană protectoare (membrana peritrofică), cu rol de a separa alimentele de peretele

22
intestinului.
Intestinul posterior, de obicei este împărţit în trei regiuni: pilorul (pilo-rum), în care
se deschid tuburile lui Malpighi (organ excretor), în spatele cărora se află valvula pilorică,
cu rol de a reglementa trecerea conţinutului din intestinul mediu în cel posterior; intestinul
subţire (ileum) în care se desăvârşeşte absorbţia chilului; iar ultima parte a intestinului
posterior se prezintă ca o dilataţie globuloasă sau piriformă.
Pereţii acestei părţi sunt înzestraţi cu un număr variabil de papile rectale (glande
rectale), cu rol de a usca excrementele, absorbind apa din ele. În funcţie de mişcările date de
pliurile intestinale sau papilele rectale, excrementele pot lua forme caracteristice la diferite
specii de insecte.
Lungimea şi conformaţia tubului digestiv la insecte sunt în general variabile, în
funcţie de regimul de hrană (fig.27).

Fig. 27. Sistemul digestiv la insecte;

a - carnivore (carabus); b - omnivore (Blatta); Gs- glande salivare;
Es - esofag; Gu - guşă; Pv - proventricol; Im - intestinul mediu;
Tm - tuburile lui Malpighi; Ip - intestinul posterior ; Rc - rectum;
(după Beyer şi Weber).

Fiziologia digestiei. Regimul alimentar al insectelor este foarte diversificat, insectele

hrănindu-se cu produse vegetale sau animale, în stare solidă sau lichidă. Funcţiile tubului
digestiv constau în continuarea masticaţiei, prelucrare chimică a substanţelor cu ajutorul
fermenţilor şi absorbţia substanţelor asimilabile. Substanţele care servesc ca hrană
insectelor, sunt alcătuite dintr-un complex de molecule, care conţin energia necesară

23
activităţii vitale a acestora. Eliberarea acestei energii are loc numai dacă elementele
componente ale hranei au fost prelucrate mecanic şi chimic (la insectele rozătoare) sau
numai chimic (la insectele sugătoare).
La insectele care consumă hrană solidă (insecte rozătoare), prelucrarea hranei pe cale
mecanică începe o dată cu introducerea ei în cavitatea bucală şi se continuă în proventricol.
în intestinul mediu hrana este supusă prelucrării chimice, ce continuă şi în proventricol. În
intestinul mediu hrana este supusă prelucrării chimice, prin procesele de hidroliză, în urma
cărora componentele ei principale (hidrocarbonatele, proteinele şi lipidele) sunt disociate în
molecule mai simple, uşor difuzabile prin pereţii intestinului. La unele insecte, hidroliza
începe încă din cavitatea bucală şi se realizează cu ajutorul unor enzime (fermenţi speciali),
care joacă rolul unor catalizatori biologici.
Fermenţii care ajută la digestia hranei, sunt specifici fiecărei grupe de substanţe
alimentare (proteine, glucide şi lipide). Astfel, fermenţii proteolitici, (triptaza, proteaza,
peptidaza etc.), acţionează asupra substanţelor proteice pe care la transformă în aminoacizi;
proteazele se găsesc în conţinutul tubului digestiv, iar peptinazele în interiorul celulelor.
Substanţele hidrocarbonate, sub acţiunea carbohidrazelor (amilaza, celulaza, maltaza
etc.), sunt transformate în acizi graşi şi glicerină. În urma proceselor de hidroliză, toate
elementele nutritive rezultate, sunt absorbite de pereţii intestinului mediu şi conduse în
hemolimfa (sânge), care le transportă la diferite ţesuturi şi organe ale corpului.
În digestia insectelor care se hrănesc cu celuloză, cheratină, ceară etc., pe lângă
enzimele menţionate, acţionează şi unele bacterii, protozoare şi ciuperci, care contribuie la
hidroliza alimentelor, având rolul unor simbionţi, care sunt localizaţi în interiorul tubului
digestiv, transmiţându-se la descendenţi prin căile genitale ale femelei sau o dată cu hrana.
La unele insecte cum sunt: coccinelidele, carabidele, heteropterele etc. prelucrarea chimică a
hranei se face în mediul extern, iar la alte insecte (afide, coccide, psilide etc.), o parte din
hrană rămâne nedigerată şi este evacuată o dată cu excrementele. De obicei aceste
excremente conţin cantităţi importante de glucide, cunoscute sub numele de rouă de miere.
De aceea sunt căutate de unele specii de insecte care se hrănesc cu sucuri dulci (furnici,
viespi, albine etc.).
SISTEMUL CIRCULATOR

Sistemul circulator la insecte este simplu, de tip lacunar deschis, hemolimfa

circulând liber prin organele şi ţesuturile corpului. El îndeplineşte numai funcţia trofică nu
24
şi de oxigenare, care revine în exclusivitate sistemului respirator.
Sistemul circulator este alcătuit din vasul dorsal şi hemolimfa (sângele insectelor).
Organul de pulsaţie este reprezentat de vasul dorsal şi două diafragme (dorsală şi ventrală).
Vasul dorsal (fig.28 şi 29) apare sub formă de tub longitudinal, situat în sinusul
pericardial, fiind închis posterior şi deschis anterior, alcătuit din două părţi distincte: una
posterioară, corespunzătoare abdomenului denumită inimă, sub formă de tub contractil sau
ventricul hemolimfal, alcătuit din mai multe cămăruţe piriforme numite ventriculite, iar a
doua porţiune anterioară corespunzătoare toracelui denumită aortă care are forma unui tub
drept şi simplu .

Fig.28. Schema sistemului circulator la insecte

A - Secţiune longitudinală (după Zender); Fig.29. Sistemul circulator la insecte
B- Secţiune transversală (după Janet); văzut dorsal (schematic): Ao - aorta
Ao- aorta; Co- inima; Dd- diafragma Co - inima; Va - valvula; Ma - muşchiul
dorsală; Dv - diafragma ventrală; aliform (după Zender);
Lv- lanţ nervos ventral; Mr- muşchi radiali;
Oe- oenocite; Ma - muşchi aliformi;
Cp- celule pericardiale; Tb- tubul digestiv
Sângele insectelor reprezintă, în general, 20 - 25% (uneori chiar peste 40%) din
greutatea corpului şi este alcătuit dintr-o substanţă lichidă, omogenă, denumită plasma
(hemolimfă) şi elemente celulare figurate sau hemocite. El mai conţine săruri anorganice
(sulfaţi etc.), substanţe organice (nucleoproteine etc.).
Sângele este de obicei incolor, la majoritatea insectelor, sau de diferite culori: galben-
brună, verde, albastră sau roşie (la Eriosoma lanigerum). Hemocitele se pot prezenta sub
diferite forme: proleucocite (generează noi leucocite), fagocite, leucocite glandulare
(fig.30.) etc.

25
 Fig.30. Componentele sângelui la Prodenia eridania:
a - oenocite; b - proleucocite; c - nematocite; d - macroplasmocite;
e - palecistocite; f- plasmotocite;g - incluzii de glicogen (după Yaegr).

Sângele ocupă spaţiile dintre organe, de unde şi denumirea de sistem circulator

lacunar deschis (fără vase) şi constituie hemocelul corpului insectelor. La insectele
pterigote, în cavitatea generală a corpului, în afară de sânge se mai găsesc şi organite
speciale legate de circulaţie: oenocite şi celule pericardiale.
Insectele sunt animale cu sânge rece, (poikiloterme sau heteroterme), la care
temperatura corpului este variabilă, dependentă de ce a mediului, ceea ce face ca în perioada
anotimpului rece (iama), insectele să fie într-o stare de hibernare sau diapauză hiemală.
Circulaţia sângelui este determinată de mişcările celor două diafragme, ale
muşchilor ventriculitelor inimii, muşchilor aliformi şi ai abdomenului (v. fig. 28, 31, 32).
Sub acţiunea ritmică a acestor muşchi, pereţii inimii se contractă consecutiv şi alternativ,
acte denumite diastol şi sistol.
În faza de dilatare (diastola), ostiolele şi valvula posterioară a unui ventriculit se
deschid şi sângele pătrunde în inimă, atât din sinusul pericardial cât şi din ventriculitul
posterior, iar în faza de contractare (sistol), sângele este împins în ventriculitul din faţă,
numai prin valvula anterioară, ostiolele închizându-se, circulaţia având astfel un sens
postero-anterior (fîg.31).
Prin mişcări repetate sângele trece dintr-un ventriculit în altul şi dintr-o fază în alta,
parcurgând ventriculit cu ventriculit ajungând în aortă şi de aici în capsula cefalică, de unde
circulă liber în tot corpul (sinusul perivisceral, aripi, picioare, etc.), el scăldând cu această
ocazie toate organele interne şi umple lacunele dintre ele. În continuare, circulaţia sângelui
26
este asigurată de contractarea diafragmelor (ventrală şi dorsală) şi a muşchilor abdominali în
sens ascendent antero-posterior.
La unele specii de insecte (fig.32), circulaţia sângelui este completată de organe
pulsatorii anexe, denumite ampule (antenale, pedale).

Fig. 31. Schema funcţionării Fig.32. Pulsaţiile inimii la

Inimii la insecte: a – camera
inimii în stare de diastolă;
b - camera inimii în stare de sistolă;
Os- ostiole; Va - valvula
(după Pospelov)
insecte: Mal – muşchi
aliformi; FI – filamente
aliformi; FI – filamente
întinzătoare (după Janet)

Pulsaţiile, ca mişcări ritmice ale inimii sunt variabile ca număr, în raport cu

eforturile făcute şi temperatura mediului, de la 30 - 40 pulsaţii/minut în repaus la 100-140
pulsaţii/minut, în activitate.
Rolul fiziologic al sângelui insectelor este în principal de a transporta substanţele
nutritive în corp (funcţie trofică) şi a produselor de dezasimilaţie (funcţie de excreţie),
digerarea microbilor (funcţie de imunizare) şi de conducere a hormonilor în organism
(funcţie endocrină).

27
 ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA INSECTELOR
SISTEMUL RESPIRATOR. SISTEMUL EXCRETOR. SISTEMUL SECRETOR. SISTEMUL
NERVOS. TROPISME ŞI INSTINCTE LA INSECTE. APARATUL REPRODUCĂTOR

Sistemul respirator la insecte, în majoritatea cazurilor este reprezentat de trahei.

Acestea sunt invaginaţiuni ale tegumentului sub formă de tuburi ramificate arborescent
(fig.33).

Fig. 33. Sistemul trahean la insecte (Periplaneta): a - văzut lateral;

b - văzut dorsal; Tr - trahei; St - stigme (după Miala şi Denny)

Traheele comunică cu exteriorul prin orificii denumite stigme, situate lateral în

perechi, în regiunea toracică şi abdominală. Numărul stigmelor oscilează în funcţie de grupa
de insecte. Astfel, la anoplure există o pereche pe torace şi trei perechi pe abdomen; la
Tysanoptera, 1-2 perechi pe torace şi 2 perechi pe abdomen, 5-9 perechi la Heteroptera, 8
perechi la Hymenoptera, 10 perechi la Lepidoptera etc.
La insectele inferioare, stigmele conduc direct în tubul traheii, în vreme ce la cele
superioare, după orificiul de deschidere, de obicei mărginit de un canal cadru chitinos,
numit peritrem, urmează o cameră numită atrium. Aceasta este prevăzută cu perişori sau
excrescenţe chitinoase cu rol de filtra aerul şi se poate închide sau deschide prin nişte
dispozitive speciale (fig.34).

28
 I II

Fig.34. Secţiune longitudinală printr-o stigmă de furnică (Formica);

I - stigmă deschisă, II- stigmă deschisă; Ca - camera anterioară;
Cp - camera posterioară; Mi - muşchi închizător; Md - muşchi deschizător;
Tr - trahee (după Janet)

Traheele (fig.35) sunt invaginaţiuni tegumentare tubuliforme care pornesc de la

stigme şi se ramifică arborescent în tot corpul. Tubul traheii este alcătuit din două straturi:
matricea si intima.
Trunchiul traheii porneşte de la camera atrială şi se ramifică în trei direcţii: una
dorsală care merge la inimă, una mijlocie la intestin şi una ventrală, cu ramificaţii în
regiunea lanţului ganglionar. Fiecare ramură se divide dicotomic în tuburi din ce în ce mai
mici şi formează o reţea vastă, alcătuită din traheide şi ramificaţiile lor - traheole, cu
diametrul de l-2 microni şi cu pereţii impermeabili pentru gaze şi lichide şi care, de obicei se
termină cu celule traheene, prin care se face oxigenarea ţesuturilor (fig.36).

Fig.35. Schema sistemului trahean:

A - schema trunchiurilor traheene; B - schema ramificaţiei traheelor într-un segment; Cor inima; Dia -
diafragma; Int - intestin; N - sistem nervos dorsal, lateral,ventral, visceral; triunghiul trahean dorsal, lateral,
ventral, visceral;
stg - stigmă (după Svanvici).

La albine, tuburile traheene prezintă dilatări numite saci cu aer, cu rol de rezervoare
de aer, iar larvele de insecte acvatice, au modificate unele apendice abdominale cu rol de
branhii traheale, ce permit trecerea oxigenului din apă în corp. Insectele inferioare (ord.
29
Collembola) şi cele parazite (în special larvele de ţânţari), cu tegumentul subţire, au
respiraţia cutanată.

Fig.36. Schema traheolelor; Tr- trahee; Te- traheole;

Fm- fibră musculară (după Keller)
Fiziologia respiraţiei. Respiraţia la insecte este asigurată atât prin schimbul de gaze
dintre corp şi mediu, cât şi prin transportul oxigenului la diferite organe. Aerul oxigenat
pătrunde prin stigme în reţeaua traheană, fiind transportat în corp de unde prin difuziune,
cedează dioxidul de carbon. Respiraţia insectelor se realizează prin două faze: prima constă
în pătrunderea aerului în sistem, dirijarea sa în corp şi evacuarea lui şi a doua, care are rolul
de schimb de gaze. Prima fază se realizează prin inspiraţie, care este pasivă şi expiraţie,
activă, a doua se asigură prin difuziune (fig.37).
Numărul mişcărilor respiratorii oscilează de ia 12 la 100 pe minut, în funcţie de
starea de activitate sau repaus (albina în repaus are 40 de mişcări pe minut, iar în activitate
120) şi de temperatura mediului.
SISTEMUL EXCRETOR

Hrana consumată de insecte nu este digerată şi asimilată în totalitatea ei. Partea

neasimilabilă şi nocivă din hrană, se elimină sub formă de dejecţii prin orificiul anal, iar
restul substanţelor nocive se elimină prin sistemul de excreţie, format din tuburile lui
Malpighi, corpul gras, nefrocitele, glandele labiale şi papilele rectale.

Fig. 37. Schema mişcărilor de respiraţie:

a - mişcarea urotergitelor (la gândaci); b – mişcarea urosternitelor şi uropleuritelor (la
muşte); c – mişcarea scleritelor abdominale (la fluturi) (după Pospelov, modificat)

30
 Tuburile lui Malpighi sunt nişte vase filiforme de mărime diferită, închise la capătul
liber şi care se deschid la limita dintre intestinul mijlociu şi cel posterior (fig.38).

Fig.38. Tuburile lui Malpighi:

a - Melolontha melolontha; b - Galleriola mellonella,
c- Timarcha tenebriosa; Ip- intestinul posterior (după Veneziani)

Numărul lor este de 2 - 200. Ele plutesc în cavitatea generală a corpului şi extrag din
sânge produsele lichide de excreţie: acid uric, carbonat de calciu, carbonat de sodiu, oxalat
de calciu, clorura de magneziu etc. Din tuburile lui Malpighi, aceste componente nocive se
varsă în intestinul posterior, de unde împreună cu excrementele sunt eliminate din corp.
La unele insecte, tuburile lui Malpighi pot îndeplini şi o serie de funcţii secundare
cum ar fi: organe secretoare de mătase, servind la confecţionarea coconilor după cum s-a
observat la unele specii de Planipennia şi unele coleoptere (Lebia scapularis), sau ca organe
secretoare de fermenţi; la unele diptere (Fungivoridae) partea dorsală a tuburilor lui
Malpighi este modificată în organe luminoase.
Corpul gras sau adipos (fig.39) este compus dintr-o masă de celule rotunde sau
poliedrice, răspândite în organele interne, ce servesc la acumularea elementelor nocive de
dezasimilaţie, precum şi la depozitarea substanţelor de rezervă (grăsimi, proteine, glicogen).

Fig.39. Ţesut gras, oenocite şi nefrocite:

a - celule goale la masculi de Malacosoma americana;
b - celule grase larvare la Malacosoma (după Schmieder);
c - oenocite la larvă de dipter (după Thrope);
d - nefrocite la Pediculus hummanus (după Nuttali)

31
 Celulele pericardiale sau nefrocitele sunt celule speciale care se găsesc în plasma
sângelui, de obicei în jurul vasului dorsal, cu rol de a extrage corpurile străine (substanţe
proteice, clorofila etc.).
Glandele labiale se întâlnesc la insectele inferioare (colembole), cu acelaşi rol ca şi
tuburile lui Malpighi, de la insectele superioare. Produsele de excreţie acumulate, de aceste
glande sunt eliminate printr-un canal care se deschide la baza labiumului.

SISTEMUL SECRETOR

Sistemul secretor al insectelor este alcătuit din glande exocrine si endocrine, ale căror
secreţii au importanţă vitală în metabolismul general.
1. Glandele exocrine sunt cele ale căror secreţii pătrund în diferite organe prin
intermediul unor canale, fiind diferite, atât ca origine, cât şi ca funcţie. Ele pot fi situate în
tegument, în tubul digestiv, în organele genitale etc. Principalele glande exocrine sunt:
glandele ceriere, laccipare, serigiene urticante, salivare, veninoase, repulsive şi atractante.
Glandele ceriere se găsesc în tegument, având rolul de a secreta substanţe ceroase
sub formă pulverulentă sau filamentoasă, de culoare albă sau cenuşie, frecvent întâlnite la
păduchii de frunze şi păduchii ţestoşi.
Glandele laccipare secretă lacuri (un amestec de răşini şi ceară), care acoperă corpul
insectei, fiind prezente mai ales la unele specii de păduchi ţestoşi.
Glandele serigiene (sericipare) sunt acelea ale căror secreţii formează firul de
mătase, fiind dispuse ventral în regiunea intestinului, găsindu-se mai ales la larvele de
lepidoptere (Bombyx mori -fluturele de mătase), himenoptere sau diptere, ajutând la
formarea coconului mătăsos.
Glandele urticante secretă substanţe urticante, care au scop de apărare, întâlnindu-se
la omizile de lepidoptere (Malacosoma neustria - inelarul pomilor, Euproctis chrysorrhoea
- fluturele cu abdomenul auriu etc.).
Glandele salivare secretă saliva care ajută la digestia hranei şi se deschid în faringe
sau la baza labiumului.
Glandele producătoare de venin servesc în scop de apărare, datorită secreţiei unor
substanţe veninoase. Ele sunt situate în regiunea abdominală a himenopterelor aculeate
(albine, viespi, bondari), fiind în legătură cu acul de apărare.
Glandele repulsive emană un miros neplăcut, respingător şi au rol de apărare. Ele

32
sunt dispuse pe toracele şi abdomenul ploşniţelor, pe articulaţiile picioarelor la coccinelide
şi meloide, pe partea dorsală a corpului şi la baza unor negi la larvele gândacului plopului
(Melasoma populi).
Glandele atractante secretă o serie de substanţe al căror miros atrag sexul opus în
timpul împerecherii. Ele se întâlnesc atât la masculi cât şi femelele unor specii de greieri,
cosaşi, lăcuste, cât şi la unele lepidoptere.
2. Glandele endocrine sunt glandele ale căror secreţii pătrund direct în sânge, fiind
lipsite de canale conducătoare. Secreţiile acestor glande poarta denumirea de hormoni,
având un rol important în dezvoltarea stadiului de larvă, în năpârlire, diapauză şi
metamorfoză. Dintre aceste glande fac parte glandele neurosecretorii din creier,
glandele corpora cardiaca şi corpora allata, precum şi glandele protoracale.
Glandele neurosecretorii sunt situate în ganglionii cerebroizi şi secretă hormonul
creierului de activare sau protoracotropine, intervenind în procesul de creştere şi dezvoltare.
Glandele corpora allata sunt două glande localizate în partea posterioară a
ganglionilor cerebroizi, având funcţia de a secreta hormonul juvenil (neotenin), întâlnindu-
se la majoritatea insectelor; secreţia acestor glande reglează procesele de metamorfoză.
Glandele corpora cardiaca sunt glande situate în epicraniu, de obicei în partea
anterioară a ganglionilor cerebroizi, a căror secreţie reglementează activitatea glandelor
protoracale.
Glandele protoracale sunt două la număr şi secretă hormonul năpârlirii numit
ecdyson, care reglează diapauza şi în general dezvoltarea larvară.

SISTEMUL NERVOS

Sistemul nervos la insecte (fig.40), îndeplineşte o activitate complexă, având un grad

înalt de dezvoltare. El este alcătuit din celule nervoase, numite neuroni, acestea fiind
prevăzute cu mai multe prelungiri ramificate numite dentrite şi cu câte un filament central
numit axon.
Sistemul nervos la insecte este de tip ganglionar scalariform şi diferenţiat anatomo-
fiziologic în: sistemul nervos central, simpatic şi periferic (fig.41).

33
 Fig.40. Schema sistemului nervos la insecte;
a - tegument;c- inel periesofagian; e- nerv recurent; f- lanţ nervos ganglionar ventral, g- ganglionii nervoşi
ai tubului digestiv; h - ganglionii subesofagieni;
r - marele simpatic; i- inima; s- tubul digestiv; v- vasul dorsal
(după Donge, modificat).

Sistemul nervos central sau al vieţii de relaţie este alcătuit dintr-un lanţ dublu de
ganglioni, dispuşi câte o pereche, corespunzător fiecărui segment al corpului, uniţi între ei
prin cordoane nervoase longitudinale (conective) şi transversale (comisuri). în alcătuirea sa
intră ganglionii cerebroizi, subesofagieni, toracici şi abdominali.
Ganglionii cerebroizi (trei perechi) formează creierul insectelor, alcătuit din trei
regiuni distincte: protocerebrum sau creierul anterior (care inervează organele de văz);
deutocerebrum sau creierul mijlociu (care inervează antenele) şi tritocerebrum sau creierul
posterior (care inervează fruntea şi buza superioară).
Ganglionii subesofagieni, în număr de 3 perechi, de obicei contopiţi, inervează
piesele aparatului bucal: mandibulele, maxilele şi buza inferioară (labium).
Ganglionii toraco-abdominali formaţi din 11 perechi de ganglioni din care 3
perechi sunt ganglioni toracici şi 8 perechi de ganglioni abdominali şi care alcătuiesc calea
ganglionară scalariformă toraco-abdominală sau lanţul ganglionar ventral propriu-zis. De la
ei pleacă o serie de nervi spre organele din regiunile în care se găsesc, inervând tegumentul,
musculatura picioarelor, a aripilor şi a abdomenului (fig.41).
De la fiecare pereche de ganglioni: (cerebroizi, subesofagieni, toracici şi
abdominali), pornesc nervi senzoriali şi nervi locomotori sau motrici. Drumul parcurs de
excitaţia nervoasă de la periferia corpului spre centrul nervos şi de la acesta la organul
efector, se numeşte arc reflex.
Arcul reflex realizează legătura dintre părţi ale corpului şi efectuarea mişcărilor
acestuia, astfel că sistemul nervos central reprezintă sistemul de legătură şi coordonare a
mişcărilor insectei.

34
 Fig.41. Sistemul nervos la insecte:
a - văzut ventral; b- văzut dorsal (ganglionii cefalici si toracicii); Ant- antene;
Ao- aorta; Call- corpora allata; Ccar- corpora cardiaca; Ccen- corp central;
Com- comisură; Con-conectiv; Conf- conectiv frontal; Cped- corp pedunculat; Deut- deutocerebrum; Ghip-
ganglioni hipocerebrali; Gn- ganglioni; Gs- ganglioni subesofagieni; Gven- ganglioni ventrali; Nant- nervi
antenali; Nar- nevii aripilor;
Npc- nervii picioarelor; Nr- nervul recurent; Nsin- nervii sistemului simpatic;
Oc- ochi; Ocl - Oceli; Oes - esofag; Pcer -partea cerebrală; Prot - protocerebrum;
Trit - tritocerebrum (după Weber).

Sistemul nervos simpatic sau visceral (fig. 42) este alcătuit din 3 părţi: sistemul
nervos stomatogastric (care se leagă de tritocerebrum prin nervul recurent, ce inervează
tubul digestiv şi organele de reproducere); simpaticul ventral nepereche, întâlnit la unele
insecte (lepidoptere etc.), ce inervează partea ventrală a corpului, traheele şi stigmele şi
sistemul simpatic caudal, prins (lepidoptere etc.), ce inervează partea ventrală a corpului.

Fig.42. Sistemul nervos simpatic la insecte:

Gf- ganglion frontal; Ge- ganglion esofagic
Gh- ganglion hipocerebral; Nr- nerv recurent (după Imms)

35
 Sistemul nervos periferic sau senzorial este format din cordoane nervoase senzitive
(de la receptorii din tegument care primesc excitaţiile şi până la ganglioni) şi cordoane
nervoase motrice (motoare) (de la ganglioni prin nervul motor, transmit excitaţia către
muşchi). Calea parcursă de excitaţia nervoasă la periferia corpului spre centrul nervos şi de
la acesta la muşchi, reprezintă arcul reflex, prin care se face legătura dintre organe şi corpul
insectelor cu mediul.
Organele de simţ au legătură cu sistemul nervos, având rol de organe informatorii,
receptând excitaţiile externe sau interne. Prin intermediul lor excitaţiile sunt transformate în
senzaţii nervoase şi transmise sistemului nervos.
Organele de simţ au origine ectodermică şi îndeplinesc cele cinci simţuri de bază:
auditiv, vizual, olfactiv, gustativ şi tactil, precum şi alte simţuri specifice: static, termal etc.
Ele sunt specializate pentru anumite simţuri fizice si chimice, prin care sunt recepţionate
excitaţiile externe, care conduc la comportări specifice.
Organele de auz. Majoritatea insectelor care produc anumite sunete (stridulaţii),
prezintă organe speciale pentru a parcurge undele sonore, reprezentate prin organe
timpanale. Structura acestor organe este foarte complexă şi ele sunt amplasate pe diferite
regiuni ale corpului. Astfel, la ortopterele din fam. Acrididae (Locusta migratoria,
Dociostaurus maroccanus etc.), organele timpanale sunt amplasate pe laturile primului
segment abdominal; la cosaşi şi greieri, sunt amplasate pe tibiile picioarelor anterioare (fig.
43).

Fig.43. Piciorul anterior de la cosaş

(Tettigoniidae) Ot- organul timpanal
(după Tumpel)

La lepidopterele din fam. Noctuidae, organele timpanale sunt dispuse între torace şi
abdomen, iar la cele diurne la baza aripilor anterioare; la gândacii de bucătărie pe cerci. La
majoritatea insectelor, există un organ specializat în perceperea sunetelor, situat pe articolul
al doilea antenal denumit organul lui Johanston. Din datele înregistrate în literatura de

36
specialitate, rezultă faptul că insectele pot percepe infrasunete de la 8 vibraţii pe secundă
până la ultrasunete de 80 000 vibraţii pe secundă şi chiar mai multe.
Organele simţurilor chimice, recepţionează mirosul şi gustul din mediul extern.
Organele de miros sunt formate din sensile de tip placoid şi conic, dispuse în special
pe antene, palpi labiali şi maxilari, al căror număr variază după specie şi sex. Astfel;
masculii de cărăbuşi au până la 50000 de sensile pe fiecare antenă, iar femelele numai 8000.
Din această cauză la masculi antenele sunt mult mai dezvoltate decât la femele. În lumea
insectelor, mirosul are o importanţă deosebită, de oarece ajută la descoperirea hranei sau a
sexului opus.
Organele de gust au rolul principal de a recunoaşte hrana, funcţie îndeplinită de
terminaţii ale unor organe cum ar fi: antene şi piese bucale (palpi labiali şi maxilari,
epifaringe etc.); astfel insectele pot descoperi următoarele categorii de gusturi: dulce, sărat,
amar, acru etc.
Organe ale simţului mecanic. Organele de pipăit sunt reprezentate prin sensile
simple sau conuri senzitive răspândite pe toată suprafaţa corpului şi în special pe antene,
piese bucale, picioare şi apendici abdominali (cerci, stili etc.).
Organele statice sau de echilibru, sunt diferenţiate în două grupe: simple, prevăzute
cu un păr în exterior şi conuri senzitive, lipsite de părul senzitiv şi adâncite în tegument.
Aceste organe, datorită structurii lor, sunt capabile să transforme acţiunea gravitaţiei în
iritaţie nervoasă.
Organele de văz la insecte sunt reprezentate prin ochi simpli şi ochi compuşi. Un
ochi poate fi alcătuit din: corneea, cristalinul, retina şi nervul optic.
Ochii simpli pot fi dispuşi dorsal (oceli) sau laterali (stemate). Ocelii (fig.44) se
întâlnesc la multe insecte adulte precum şi la stadiul de larvă de la insectele cu dezvoltare
incompletă (heterometabole) sunt în număr de 3 (iar în cazuri extreme, 1- 22), fiind
localizaţi de obicei pe frunte sau pe vertex şi alcătuiţi din cele patru elemente structurale.
Rolul ocelilor este de a menţine echilibrul în timpul zborului sau a săriturilor, ei deosebind
numai direcţia şi intensitatea luminii.
Stematele se întâlnesc la larvele holometabole şi mai rar la adulţi, fiind situate pe
părţile laterale ale capului, fiind în număr variabil, de 1-6 la 15 - 34.

37
 Fig.44. Secţiune printr-un ocel de Aphrophora
spumaria: Le - lentila; Nc - nuclei celulelor
corneene; Rh - rhabdom; Nr - nuclei retinei;
Nr - nervul ocular (după Link).

Ochii compuşi sau faţetaţi, sunt în număr de doi şi constituie adevăratele organele
vizuale ale insectelor, dispuşi deoparte şi alta a capsulei cefalice (fig. 45, 46). Ei sunt
alcătuiţi din 9 până la 30000 de organite vizuale numite ommatidii sau faţete.

Fig. 45. Ochiul faţetat la un dipter Bibo marci (după Imms)

O ommatidie prezintă următoarea structură (fig. 47) corneea (reprezentată de o

lentilă bi- sau plan-concavă), celule corneene, conul cristalin şi celule retiniene cu şiruri de
bastonaşe fotosensibile denumite rhabdomere. Razele luminoase sunt percepute de celulele
retiniene legate de fibrele nervoase, care (formează nervul optic, corelate la protocerebrum.
Ommatidiile permit trecerea razelor de lumină prin centrul lor, formând pe retină
imagini sub formă de puncte; astfel, imaginea obiectivului care este văzut se prezintă ca un
mozaic, insectele având, vederea în mozaic.
Imaginile percepute de ochii compuşi sunt cu atât mai clare cu cât ommatidiile sunt
mai numeroase, speciile diurne având mai multe ommatidii. În lumea insectelor, numărul de
ommatidii oscilează foarte mult. Astfel, la unele furnici 6 - 80 (în medie 50), la muscă 4
000, la fluturi 12 000- 28 000 ommatidii. Numărul şi dimensiunile ommatidiilor determină
38
dimensiunile ochilor compuşi. De obicei, insectele sunt mioape.

Fig.46. Secţiune printr-un ochi faţetat la Dytiscus marginalis (eucon);

Fc - faţete corneene; Cc - conuri cristaline; Rh - rhabdom; Cb - celule bazale;
No - nervul optic; St - stemate rudimentare; Lo- lobul optic (după Keller)

Fig.47. Diagrama unei ommatidii de tip euconic (ochi productor de imagine de apoziţie): ec - conuri
cristaline: ci - stratul corneogene; l - lentila corneală;
în - membrana fenestrală; nf - fibră nervoasă; pi - celulă primară a irisului; r - retinula; rf - rhabdom; si -
celulă secundară a irisului; 1,2,3 - secţiuni transversale ale organitelor corespunzătoare (1, cc, rh, etc.) (după
Imms, modificat).

TROPISME SI INSTINCTE LA INSECTE

Sistemul nervos, alături de organele de simţ şi tot ansamblul de receptori şi efectori,

determină anumite comportări la insecte, cunoscute sub numele de tropisme şi instincte.
Tropismele şi instinctele sunt bazate pe reflexe necondiţionate, care se transmit din
generaţie în generaţie, manifestându-se în acelaşi fel la specie, gen, familie etc.

39
 Tropismele. Stimuli care determină tropismele acţionează asupra terminaţiilor
nervoase speciale sau asupra organelor receptoare, aşezate pe diferite părţi ale corpului
insectelor (cuticula, antene, picioare, aripi etc.). Aceste organe primesc excitaţiile şi
determină mişcarea indivizilor spre sursa de stimul (stimuli atractivi) sau invers (stimuli
respingători).
Dintre tropismele mai importante întâlnite la insecte menţionăm: termotropismul
(stimul-temperatură); fototropismul (stimul-lumina), care determi-nă mişcarea insectelor la
lumină sau spre locuri întunecoase; higrotropismul (stimul-umiditatea), reacţia la umiditate-
popularea solurilor umede de către larvele de elateride sau a unui substrat uscat de către
tenebrionide etc.; chemotropismul (stimul - agenţi chimici), reacţia la diferiţi stimuli de
natură chimică, în căutarea hranei, depunerea ouălor etc.; geotropismul (sistemul -
gravitaţia), orientarea insectelor în raport de gravitaţia solului; anemotropismul (stimuli -
curenţii de aer), reacţia la curenţii de aer (unele insecte zboară mai ales când curenţii de aer
sunt mai puternici, iar altele dimpotrivă, se ascund).
Ca o reacţie la acţiunea factorilor mediului ambiant se cunoaşte la unele specii
fenomenul de tanatoza, când insecta cade într-o imobilitate totală (se preface moartă). De
exemplu, unele insecte (gândaci, ploşniţe, omizi etc.) sub acţiunea unor anumiţi factori
externi, se desprind cu repeziciune de suport şi se lasă să cadă la pământ, unde rămân în
nemişcare totală. Astfel, ele reuşesc să scape de multe ori de urmărirea duşmanilor
(prădători, paraziţi).
Instinctele constituie o formă superioară de comportare a insectelor şi spre deosebire
de tropisme, ele se manifestă numai sub acţiunea stării fiziologice (starea de foame,
maturitatea sexuală etc.). Instinctele insectelor s-au creat pe baza reflexelor necondiţionate,
care au acţionat în serie, determinând o adaptare la mediu într-un proces evolutiv
îndelungat.
Ele au o mare însemnătate în conservarea speciei, manifestându-se întotdeauna în
acelaşi fel. Ca urmare, fiecare insectă are un anumit comportament în ce priveşte locul de
depunere al pontei, retragerea larvelor pentru transformare în pupe, formarea coconului,
pregătirea hranei pentru larve etc., comportament ce se regăseşte la toţi indivizii din aceeaşi
specie. în situaţia în care este înlăturat unul din factorii determinanţi, atunci întreaga
evoluţie este întreruptă şi ca rezultat, acţiunea nu mai are loc, iar individul de obicei piere.
La unele insecte pot apărea şi unele manifestări trecătoare care iau naştere în timpul

40
vieţii lor sub influenţa factorilor de mediu. Asemenea adaptări la diferite condiţii ale
mediului se întâlnesc mai ales la speciile sociale (albine, viespi, termite ele.). Astfel,
albinele pot fi deprinse să zboare în anumite locuri, folosindu-se de o serie de stimuli
fixatori (substrat colorat o figură etc.). Aceste comportamente apar pe baza reflexelor
condiţionate, determinate de legătura temporară existentă între diferite centre superioare ale
sistemului nervos central şi dispar odată cu factorul ce le-a determinat. Reflexele
condiţionate joacă un rol deosebit în adaptarea insectelor la condiţii noi de mediu.
Cunoaşterea tropismelor şi instinctelor la insecte prezintă o importanţă practică, în
ceea ce priveşte utilizarea unor măsuri de combatere împotriva speciilor dăunătoare.

APARATUL REPRODUCĂTOR

Insectele se reproduc pe cale sexuată, prin gamogeneză (cu participarea celor două
sexe la împerechere, masculi şi femele) şi foarte puţine specii prezintă reproducere asexuată.
Aparatul reproducător la insecte este situat în regiunea abdominală şi alcătuit din
glandele sexuale sau gonade şi căile genitale, care se deschid pe segmentul 8 sau 9
abdominal, în general prin orificiul genital şi organele anexe. La speciile de insecte
superioare gonadele sunt perechi, iar la apterigote sunt mai multe perechi de glande.
Aparatul genital femel (fig.48) este format dintr-o pereche de ovare, două oviducte
laterale, un oviduct median, glande anexe, receptacul seminal şi punga copulatoare, iar la
unele insecte se află şi organul pentru depunerea pontei (ovopozitor).
Ovarele în număr de două, sunt formate dintr-o serie de tubuşoare numite ovariole
sau teci ovigere, al căror număr variază de la o specie la alta, fiind cuprins între 1 şi 2500.
Ovariola este formată din trei părţi distincte: a) germariu (germarium), porţiunea terminală
în care se formează elementele de reproducere; b) vitelariu (vitelarium), partea cea mai
dezvoltată, conţinând ouăle şi celulele nutritive şi c) pedicelul (pedicellus), porţiunea bazală
pe unde trec ouăle spre oviductele laterale. Acestea se unesc alcătuind un canal comun
(oviduct median), care se continuă posterior cu vaginul. Câteodată vaginul se transformă în
uterus servind la dezvoltarea progeniturii.

41
 Fig.48. Aparatul genital femel:
a - reprezentare schematică (după Escherch); b - la Podagrica fusicornis (după Manolache şi
colab.); Ovi - ovariole; Ov - ovare; Ovd - oviducte;
Ga - glande anexe; Va - vagin; R s - receptacul seminal; Pc - punga copulatoare.

Glandele anexe se deschid în partea anterioară a vaginului, iar secreţia lor serveşte la
lipirea ouălor de substrat, pentru formarea ootecii etc.
Receptaculul seminal este ca o pungă având pereţii musculoşi şi comunică cu
vaginul printr-un canal special. El reprezintă un rezervor pentru spermatozoizii, care
fecundează ouăle pe măsura trecerii lor prin vagin. Acest fenomen prezintă o importanţă
deosebită pentru insectele la care acuplarea are loc o singură dată pentru toată perioada de
pontă (albine, termite etc.).
Punga copulatoare sau bursa copulatrix, reprezintă un organ de depozitare iniţială a
spermatozoizilor, situată deasupra vaginului la majoritatea insectelor, rareori ventral
(lepidoptere). Ea comunică cu exteriorul printr-un orificiu situat în partea anterioară a
vaginului şi serveşte pentru copulaţie. Din punga copulatorie spermatozoizii trec în
receptaculul seminal.
Aparatu1 genital mascul (fig. 49), este alcătuit dintr-o pereche de testicule, două
canale deferente, două vezicule seminale, canalul ejaculator, aedeagus (penis) şi glande
anexe. Testiculele sunt constituite din folicule tubulare sau globuliforme, dispuse în general
sub formă de pieptene sau ciorchine. Forma şi numărul foliculelor variază în funcţie de
specie, de la 1 - 100 de folicule. Un folicul prezintă patru zone, caracterizate prin prezenţa
celulelor sexuale în diferite stadii de dezvoltare: a) germarium în care are loc
spermatogeneza din celule mascule primitive sau spermatogonii: b) zona de creştere, în care
spermatogoniile se măresc ca volum şi se dezvoltă în spermatocite de gradul 1 şi 2: c) zona
reducerii cromatice şi diviziunii în care spermatocitele sunt supuse diviziunii şi dau naştere
42
la spermatidii; d) zona transformărilor în care spermatidiile se transformă în spermatozoizi.
Spermatozoizii care s-au format în testicule trec în canalele deferente (spermiducte),
care au la extremitatea lor o dilatare, numită veziculă seminală (rezervorul de
spermatozoizi), de unde trec mai departe în canalul ejaculator (ductus ejaculatoris), care
comunică cu organul copulator (aedeagus). În canalul ejaculator precum şi la locul de unire
al canalelor deferente, se găsesc 1-3 perechi de glande accesorii (glande anexe), de formă
tubulare. Secreţia acestor glande constituie lichidul spermatic în care plutesc spermatozoizii,
iar la unele insecte (Blatta, Periplaneta etc.), servesc la formarea unei capsule (spermatofor)
în care se închid spermatozoizii.

Fig. 49. Aparatul genital mascul :

a - reprezentare schematică (după Snodgrass);
b - la Podagrica mulvae (după Manolache şi colab.);
Tc - testicule; Cd - canale deferente; Vs - vezicula seminală;
Ga - glande anexe; Ce - canal ejaculator; Ed - aedeagus.

DIMORFISMUL SEXUAL
În lumea insectelor, deosebirea dintre sexe (masculi şi femele). apare evidentă şi
după caracterele sexuale secundare, cum ar fi: mărimea corpului, culoarea, forma antenelor,
etc., ceea ce reprezintă dimorfismul sexual. Aceste caractere sexuale secundare sunt foarte
variate şi se diferenţiază în: ornamentale şi funcţionale.
Caracterele ornamentale. La unele specii masculii spre deosebire de femele,
prezintă culoarea corpului, cu irizaţii mai evidente (odonate, lepidoptere diurne etc.); pe cap
sau torace au diferite ornamentaţii, ca: tuberculi, protuberanţe coarne etc. (Copris lunaris,
Oryctes nasicornis); dezvoltarea mai pronunţată a mandibulelor (Lethrus apterus, Lucanus

43
cervus, etc.) (fig.50).

Fig.50. Dimorfismul sexual la rădaşcă sau răgace (Lucanus cervus):

a - mascul; b - femelă; (după Bonnemaison)

Caracterele funcţionale. Masculii unor specii de insecte prezintă organele

senzoriale mai dezvoltate (antenele la cărăbuşi, antenele şi ochii la diptere etc.); la
majoritatea femelelor abdomenul este mai dezvoltat din cauza ovarelor: la unele femele spre
deosebire de masculi, lipsesc aripile şi picioarele (Coccidae), sau posedă aripi rudimentare
(Operophtera brumata, Penthophera morio etc.).

44
 Cap.3. BIOLOGIA INSECTELOR
REPRODUCEREA INSECTELOR. TIPURI DE REPRODUCERE DEZVOLTAREA
INSECTELOR. DEZVOLTAREA EMBRIONARĂ.

Majoritatea insectelor adulte, la apariţia lor sunt imature sexual. Pentru a fi apte de
reproducere, au nevoie de o perioadă de hrănire intensă, numită perioadă preovopozitară, cu
o durată variabilă, în funcţie de specie, cantitatea şi calitatea hranei, condiţiile de mediu
abiotice (temperatură, umiditate, lumină etc.).

În acest interval de timp, unele insecte (cărăbuşii, puricii de pământ ai cruciferelor,

gărgăriţa sfeclei etc.) pot produce pagube importante culturilor agricole. Există însă şi specii
care sunt capabile să se reproducă imediat după apariţie (fluturele stejarului, musca de
Hessa etc.), dar aceste insecte au o viaţă scurtă şi aparatul bucal rudimentar.

Reproducerea insectelor

Insectele adulte nu mai cresc şi nici nu năpârlesc, în acest stadiu desfăşurându-se

numai reproducerea pentru a asigura perpetuarea speciei. De obicei, la insecte sexele sunt
separate, din care cauză insectele adulte capabile de reproducere se caută reciproc. De
regulă femelele atrag masculii, câte o dată de la distanţe apreciabile prin eliminarea unor
substanţe atractante, denumite feromoni sexuali. Atunci când adulţii sunt maturi din punct
de vedere sexual, are loc împerecherea propriu-zisă a partenerilor, proces cunoscut sub
denumirea de copulaţie.
La unele specii de insecte, copulaţia are loc de mai multe ori (Chrysomelidae,
Curculionidae etc.), sau o singură dată (la unele lepidoptere). Durata copulaţiei diferă de la
o specie la alta. Astfel la unele specii de insecte, copulaţia durează câteva minute, iar la
altele până la câteva zile. În urma actului de acuplare (copulare), spermatozoizii ajung în
vezicula seminală a organului genital femel, venind în contact cu ovulele.
Pe măsură ce ovulele mature trec în oviduct şi apoi în vagin, spermatozoizii sunt
eliberaţi de vezica seminală şi pornesc în căutarea ovulelor, având loc fecundarea lor,
fenomen ce poartă denumirea de gimnogeneză, iar în urma fecundării apare oul fecundat sau
zigotul, care dă naştere descendentului speciei.

45
 TIPURI DE REPRODUCERE

Marea majoritate a insectelor se înmulţesc pe cale sexuată, însă se întâlnesc şi alte

tipuri de reproducere cum ar fi: partenogeneza, paedogeneza şi hermafroditismul.
Reproducerea sexuată este cunoscută şi sub denumirea de reproducere
gamogenetică, syngamă sau amfigonică şi presupune participarea la înmulţire a insectelor
de sexe diferite: femele şi masculi, în general, reproducerea sexuată poate fi: normală şi
poliembrionară:
- normală, atunci când ovulul fecundat dă naştere la un singur individ (la majoritatea
insectelor);
- poliembrionară, când din oul fecundat rezultă mai mulţi indivizi, fiind specifică
unor himenoptere parazite. De exemplu, la Aphidus cardui (Braconidae - Hymenoptera)
dintr-un ou se formează 4 embrioni; la Ageniaspis (Encyrtus fuscicollis Chaleididae -
Hymenoptera) rezultă 100 de embrioni, iar la Lithomastix truncatellus (Chaleididae -
Hymenoptera) se pot dezvolta până la 2000 de embrioni.
Reproducerea partenogenetică (virginogenă) este o înmulţire asexuată, având loc
fără o prealabilă copulaţie, iar dezvoltarea oului se realizează fără fecundare.
După sexul urmaşilor, reproducerea partenogenetică poate fi:
- arenotocă când din ouă nefecundate rezultă numai masculi (Apis mellifica);
- telitocă în situaţia când din ouă nefecundate apar numai femele (Aphididae);
- deuterotocă atunci când din ouăle nefecundate rezultă atât masculi cât şi temele
(unele specii de lepidoptere).
După modul cum are loc reproducerea, se cunosc următoarele tipuri de
partenogeneză:
- partenogeneză excepţională sau accidentală când ouăle nefecundate sunt
neviabile şi foarte rar dau naştere la indivizi de ambele sexe (Phasmidae-Orthoptera,
Lepidoptera etc.);
- partenogeneză facultativă când înmulţirea are loc atât prin ouă nefecundate, cât şi
prin ouă fecundate (Thysanoptera, Homoptera, Hymenoptera);
- partenogeneză obligatorie, când reproducerea se realizează numai prin ouă
nefecundate, masculii lipsind sau sunt foarte rari (unele insecte din ord. Coleoptera);
Partenogeneza obligatorie poate fi:
- constantă, atunci când din ouă rezultă numai femele (telitocă - la albine) şi foarte
46
rar masculi (Otiorrhynchus spp.);
- ciclică sau heterogonică, în situaţia în care apar alternativ mai multe generaţii
partenogenetice şi numai una amfigonă (Aphididae).
Reproducerea paedogenetică numită şi înmulţirea feciorelnică, este o înmulţire
sexuată, întâlnită la unele insecte în stadiul de larvă (Miastor - Cecidomyidae) sau de pupă
(Tanytarsus boiemicus - Chironomidae), când ovarele se disociază, iar ovulele şi apoi noile
larve de dezvoltă în corpul larvei sau pupei mamă.
Reproducerea hermafrodită se caracterizează prin prezenţa testiculelor si ovarelor
în corpul aceluiaşi individ, fiind o formă de înmulţire foarte rar întâlnită la insecte. Ea poate
fi:
- hermafroditism adevărat când toţi indivizii la început trec prin faza de mascul, iar
apoi se transformă în femele (Termitoxenia - Diptera);
- hermafroditism primitiv când în ovare se dezvoltă spermatozoizi sau în pereţii
testiculului de dezvoltă ovariole (Pericerya purchasi), din ouă fecundate rezultă indivizi
hermafrodiţi, iar din cele nefecundate numai masculi.

DEZVOLTAREA INSECTELOR

Totalitatea transformărilor care au loc în corpul unei insecte, din stadiul de embrion
şi până la moartea fiziologică a adultului poartă denumirea de dezvoltare ontogenetică.
În dezvoltarea ontogenetică a insectelor, se întâlnesc trei perioade: dezvoltarea
embrionară, dezvoltarea postembrionară şi dezvoltarea postmetabolă.

DEZVOLTAREA EMBRIONARĂ
Denumită și embriogeneza, începe după fecundarea oului şi durează până la apariţia
larvei. În dezvoltarea embrionului sunt parcurse patru faze: faza de segmentaţie, faza
formării foiţelor embrionare sau germinative, faza formării organelor sau organogeneza şi
faza diferenţierii histologice.
Durata dezvoltării embrionare sau incubaţia, se termină atunci când are loc
ecloziunea (ieşirea larvelor din ou) şi este dependentă de specie şi factorii ecologici (fig.51).
După locul unde are loc dezvoltarea embrionului, se întâlnesc următoarele forme:
- oviparia: dezvoltarea embrionului are loc în afara aparatului genital, în mediul
extern, iar larvele apar relativ târziu (la majoritatea insectelor din ordinele Coleoptera şi
Lepidoptera);
47
 - ovoviviparia: dezvoltarea embrionului începe în conductele genitale materne şi se
continuă în mediul extern, ecloziunea având loc imediat după depunerea pontei (Eriococcus
spurius, Gossyparia ulmi etc.);
- viviparia sau larviparia: când dezvoltarea embrionului se perfectează în corpul
femelei şi insecta depune direct larve (Quadraspidiotus perniciosus)

.
Fig.51. Ecloziunea larvei fluturelui Pieris brassicae
(după Boldirev).

Oul şi ponta. Oul la insecte, este o celulă de dimensiuni mai mari, protejat la exterior
de un înveliş gros, numit chorion, având suprafaţa netedă sau cu diferite ornamentaţii
(fig.52), constituit la rândul său din două membrane, una externă (exochorion) şi alta internă
(endochorion). La unul din polii oului, chorionul prezintă unul sau mai multe orificii numite
micropile, loc prin care spermatozoidul pătrunde în ovul şi pe unde va ieşi noua larvă. Sub
chorion se află membrana vitelină.
Conţinutul oului este format din: ooplasma sau vitelus formativ, care dă naştere
embrionului; deutoplasma sau vitelus nutritiv, constituită din substanţe de rezervă ce
servesc la dezvoltarea embrionului şi nucleu, dispus central.

Fig.52. Secţiune longitudinală prin oul de insectă

(Musca): Mp - micropil; Nc - nucleu; Ch - chorion;
Mv - membrană vitelină; De - deutoplasmă; (după
Henkiny şi Bloehmann)

Forma, mărimea şi culoarea ouălor variază mult în funcţie de specie. Astfel, mărimea
ouălor poate fi cuprinsă între 0,1 şi 7 mm, iar forma lor poate fi: ovală (la unele coleoptere
şi lepidoptere), alungită (la lăcuste şi unele diptere), emisferică (la unele lepidoptere), de
48
butoiaş (la unele ploşniţe), altele sunt sesile (la majoritatea speciilor) sau pedunculate
(Psyllidae) etc. (fig.53.).
Culoarea ouălor poate fi diferită: galbenă (la unele coleoptere si lepidoptere), verde
(heteroptere şi lepidoptere), brună (la unele heteroptere), albicioasă (la unele diptere),
roşcată (la unele coleoptere) etc.
Depunerea ouălor sau ponta are loc imediat ce acestea au fost fecundate, de obicei în
mediul extern pe diferite substraturi: pe frunze (Eurygaster spp., Eurydema ornata,
Leptinotarsa decemlineata, Pieris brassicae, Ostrinia nubilalis etc.); pe tulpini şi ramuri
(Cossus cossus, Zeuzera pyrina, Malacosoma neustria etc.); (fig.54); pe fructe (Bruchus
pisorum, Cydia pomonella etc.) sau în interiorul substratului: în frunze (Athalia rosae); în
mugurii vegetativi (Anthonomus cinctus); în mugurii floriferi (Anthonomus pomorum); în
fructe (Rhynchites baccus) etc. O serie de insecte depun ponta în sol, liber (Gryllotalpa
gryllotalpa, Melolontha melolontha, Anisoplia spp.), sau în formaţiuni speciale, formate din
particule de sol umed, denumite ooteci (Caliptamus italicus, Dociostaurus maroccanus etc.)

Fig. 53. Forme de ouă la insecte:

a - Tortrix; b - Lida stellata; c - Lymantria monacha; d - Thecla; e - Oenesis aelto;
f- Pieris; g - Pentatoma; h- Melolontha; i - Apis melifica; j - Tettigonia; k - Nepa;
1 - Menopon biseriatum; m - Chrysopa; n - Oestrormyia satyrus;
o - Cynips (după Sharp, Packard, Spuler etc.)

Numărul de ouă la insecte variază foarte mult în funcţie de specie şi condiţiile de

mediu (factori abiotici şi biotici). Astfel, femelele de homoptere depun un singur ou
(Eriosoma lanigerum, Filoxera vastatrix), musca de Hessa (Mayetiola destructor) depune
49
până la 470 de ouă; buha semănăturilor (Euxoa segetum), depune 1200-1800 de ouă, iar
gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata) poate depune circa 3000 de ouă, iar
matca termitelor depune zilnic până la 30000 de ouă.
De obicei insectele care au o viaţă scurtă depun ponta o singură dată sau la intervale
foarte scurte (Ephemeridae, unele Aphididae, unele lepidoptere etc.), în vreme ce insectele
cu viaţă mai lungă au ponta eşalonată, iar numărul ouălor se micşorează treptat, pe măsura
înaintării lor în vârstă.
În condiţii optime de temperatură şi umiditate, insectele depun număr maxim de ouă
şi scade în condiţii nefavorabile. Astfel, la temperaturi de peste 26°C şi umiditate
atmosferică scăzută, femelele de Loxostege sticticalis, rămân sterile sau depun un număr
redus de ouă, deoarece nu ajung la maturitatea sexuală, în timp ce la Euxoa segetum,
femelele devin sterile atunci când umiditatea relativă a aerului este ridicată.
Un factor limitant al prolificităţii insectelor este şi hrana. Astfel, larvele de Euxoa
segetum, care s-au hrănit cu plante din familia Chenopodiaceae, prezintă o prolificitate mai
ridicată (940-1770 ouă), spre deosebire de femelele care s-au hrănit cu frunze de porumb
(80-290 ouă).
Cunoaşterea, modului şi a locului unde insectele depun ponta, are o mare importanţă
la întocmirea prognozelor de apariţie a insectelor sau la aplicarea unor măsuri speciale de
combatere a lor.

Fig.54. Tipuri de pontă la insecte:

1, 2 ooteci de lăcuste; 3 - albiliţa; 4 - ploşniţa verzei; 5 - gândacul măcrişului;
6 - omida verzei; 7 ploşniţa sfeclei; 8 - buha verzei; 9 - ploşniţele cerealelor;
10 - inelarul pomilor; 11 - păduchele de cap; 12 - omida de stepă
(după Bogdanov - Katicov)

50
 BIOLOGIA INSECTELOR DEZVOLTAREA POSTEMBRIONARĂ.
DEZVOLTAREA POSTMETABOLĂ

Începe cu apariţia larvei şi durează până la formarea imagoului.

Totalitatea transformărilor care au loc în corpul unei insecte în această perioadă
poartă denumirea de metamorfoză (meta = schimbare şi morfo = formă), iar fenomenul
biologic se numeşte metabolie.
Metamorfoza la insecte se diferenţiază în: metamorfoză incompletă (fig.55) sau
heterometabolă. sau (hemimetabolă) şi metamorfoză completă sau holometabolă.
În cazul metamorfozei incomplete (hemimetabolă), insectele parcurg 3 stadii de
dezvoltare: ou, larvă şi adult, fiind lipsite de stadiul de pupă, iar larvele sunt asemănătoare
cu adulţii, dar lipsite de aripi şi cu dimensiuni mai reduse.
În cazul metamorfozei complete (holometabole), insectele parcurg toate stadiile de
dezvoltare: ou, larvă, pupă si adult (fig. 56).

Fig.55. Dezvoltarea unei insecte hemimetabole (Eurydema spp.)

(după Bonnemaison).

51
 Fig.56. Dezvoltarea unei insecte holometabole (Pieris spp.)
(după Bonnemaison).

Stadiul de larvă. Este un stadiu în care insectele sunt foarte vorace (au poftă mare de
mâncare), iar ca urmare acumulează însemnate cantităţi de substanţe necesare creşterii şi
dezvoltării individuale. Durata stadiului de larvă, este în funcţie de condiţiile de mediu şi
specia de insecte. Astfel, la unele diptere, dezvoltarea larvară este de 3 - 4 zile; la Anisoplia
segetum de 10 - 11 luni; la Cossus cossus de 2 ani, la Agriotes spp. de 3 - 4 ani, iar la unele
cicade (Cicadina) şi buprestide (Coleoptera) este de 10 -17 ani.
Larva parcurge mai multe vârste (2 la diptere, 3 - 9 la lepidoptere etc.), marcate prin
năpârliri (fig.57).

Fig..57. Năpârlirea unei larve de lăcustă (după Uvarov)

Procesul de năpârlire (ecdysis), constă în schimbarea cuticulei după o anumită

perioadă de creştere, când pe lângă sporirea dimensiunilor corporale şi schimbarea

52
coloritului, apar apendici noi etc. Năpârlirea e precedată de sistarea hrănirii, perioadă în care
insecta este imobilă şi în care se acumulează un lichid exuvial între cuticulă şi epidermă.
Cuticula veche crapă de-a lungul corpului şi este părăsită, fiind denumită exuvie.
Larvele au tegumentul de obicei mai puţin chitinizat (excepţie fac viermii sârmă) şi
acoperit cu perişori. Morfologia externă a larvei (ca şi la adult) este caracteristică, corpul
ajuns la completa dezvoltare stadială, prezintă mai mult sau mai puţin distinct cele regiunii:
capul, toracele şi abdomenul.
Capul este regiunea cea mai chitinizată a corpului şi are o culoare mai închisă, de
obicei brună. Ochii sunt reprezentaţi de stemate. Aparatul bucal poate fi adaptat pentru rupt
şi masticat (Coleoptera, Orthoptera, Hymenoptera, unele diptere etc.) sau de înţepat şi supt
(Tysanoptera, Heteroptera, Homoptera etc.).
Toracele este alcătuit din 3 segmente distincte, prevăzute ventral de obicei cu 3
perechi de picioare adevărate, dar existând şi larve apode la unele diptere, unele coleoptere
etc. Aripile lipsesc, fiind într-o formă incipientă de dezvoltare.
Abdomenul este intim legat la torace. La unele specii de lepidoptere (omizi) şi
himenoptere (fam. Tenthredinidae), pe partea ventrală abdomenului se întâlnesc nişte
excrescenţe cuticulare nearticulate, denumite picioare false (pseudopicioare).
După conformaţia corpului şi a picioarelor, se disting mai multe tipuri de larve:
protopode, polipode, oligopode, postoligopode şi apode (fîg.58).
Larve protopode sau ciclopiene, au corpul piriform, cu aspect de ciclop. Apendicii
toracici şi abdominali sunt rudimentari, iar mandibulele dezvoltate (Chalcididae,
Ichneumonidae etc.).
Larve polipode sau eruciforme, sunt prevăzute, în afara picioarelor toracice şi cu
picioare false (pseudopicioare) pe abdomen, fiind diferenţiate în eruciforme (omidoforme)
adevărate, la care numărul de pseudopicioare nu depăşeşte 5 perechi (ord. Lepidoptera); şi
eruciforme false, când numărul picioarelor este mai mare de 5 perechi (ord. Hymenoptera,
fam. Tenthredinidae).
Larve oligopode au aparatul bucal de rupt şi masticat puternic, apendicele toracice şi
abdominale dezvoltate, deosebindu-se mai multe subtipuri: campodeiform, la care corpul
este lăţit, îngustat posterior şi terminat cu 2 apofize (Cicindelidae, Carabidae etc.);
elateriforme, larva are corpul lung subcilindric, iar tegumentul este gros şi puternic
chitinizat, denumite popular viermi sârmă (Elateridae); scarabaeiform (melolontoid),

53
corpul este voluminos, curbat ca o potcoavă sau în forma literei „C”, iar pygidiul are
aspectul unui fund de sac, denumite popular şi viermi albi (Scarabaeidae).

Fig.58. Tipuri de larve:

1 - protopodă (Platygaster); 2 - polipodă sau eruciforme (Plutella);
3 - polipodă sau eruciforme (Athalia); 4 - oligopodă - campodeiformă (Carabus); 5 - oligopodă - Thysanopteră
(Thysanoptera); 6 - oligopodă - scarabaeiformă (Melolontha);
7 - postoligopodă (Locusta); 8 - apodă - eucefală (Apis); 9 - apodă -acefală (Tabanus) (după Bobîrnac).

Larve apode sau viermiforme, lipsite de picioare, diferenţiate după capsula cefalică
în trei subtipuri: eucefale, au capul bine evidenţiat (Curculionidae); hemicefale, au capul
cufundat în torace (Tipulidae); acefale, lipsite de capsula cefalică (Brachycera).
Larve postoligopode la care corpul este în general asemănător cu cel al adulţilor,
însă mai mic şi cu rudimente de aripi, caracteristic insectelor hemimetabole (Orthoptera,
Heteroptera etc.)
Stadiul de pupă, reprezintă un stadiu imobil şi trofic inactiv, ce se caracterizează
prin intense transformări histofiziologice (histoliză şi histogeneză), în urma cărora se
produce transformarea larvei în insectă adultă (imago).
Procesul de histoliză constă în distrugerea parţială sau totală a unor organe sau
ţesuturi specifice stadiului de larvă, prin fagocitoză (celule sanguine), liocitoză (disocierea
ţesuturilor prin acţiunea fermenţilor secretaţi de fagocite) şi prin autoliză (autodizolvarea
ţesuturilor larvare). Histoliza afectează puternic sistemul muscular, sistemul digestiv şi
corpii adipoşi şi într-o măsură mai redusă, sistemul nervos şi sistemul circulator.

54
 Prin histogeneză se formează o serie de ţesuturi noi, specifice adultului. Un rol
principal în procesul de histogeneză îl au discurile imaginale şi histoblastele, formaţiuni ce
se dezvoltă în anumite zone ale corpului larvar, având aspect de cute sau proeminenţe.
Discurile imaginale reprezintă primordii ale organelor, din care vor apărea noile ţesuturi şi
organe specifice adultului.
Procesele complexe care au loc în timpul metamorfozei la insectele holometabole
sunt prezente şi la insectele heterometabole, însă la acestea histoliza şi histogeneza nu
constituie două faze separate.
Stadiul de pupă ca şi cel de larvă, se deosebeşte de cel de adult, ca formă, mărime,
culoare etc., diferenţiindu-se trei tipuri de pupe: liberă, obtectă şi coarc-tată (fig.59).

Fig.59. Diferite forme de pupe:

1- pupă liberă de Entomoscelis adonidis; 2- pupă îmbrăcată de Pieris brassicae;
3- pupă coarctată de Hylemya floraliss; 4- coconul de Plutella maculipennis (după Bogdanov - Katikov,
modif.)

Pupa liberă are toţi apendicii normali dezvoltaţi şi se găsesc liberi pe lângă corp,
fără însă ca insecta să se poată deplasa (Coleoptera).
Pupă obtectă prezintă antenele, picioarele şi aripile lipite de corp şi acoperite cu o
membrană transparentă (Lepidoptera).
Pupa coarctată constituie o pupă liberă, în interiorul ultimei exuvii larvară, de forma
unui butoiaş, numit puparium (Diptera).
Durata stadiului de pupă este diferită în raport de specie şi factorii ecologici: de la
câteva zile la câteva luni, după care coconul pupal se rupe şi apare insecta în formă de
imago.

DEZVOLTAREA POSTMETABOLĂ

Durează de la apariţia formei de imago şi a stadiului de adult, până la moartea

fiziologică a acestuia.

55
 Imago se deosebeşte de adult prin următoarele particularităţi: are tegumentul moale,
slab colorat, umed, iar mişcările sunt greoaie şi lente.
După definitivarea organelor, are nevoie de o perioadă de hrănire suplimentară
obligatorie, în vederea maturării organelor sexuale. După prima copulaţie ia sfârşit forma de
imago şi insecta devine adultă.
Stadiul de adult. În stadiul de adult insecta nu mai creşte, îşi măreşte arealul de
răspândire şi se înmulţeşte.
Stadiul de adult prezintă trei perioade distincte: preovopozitară, (când are loc
maturaţia sexuală); ovopozitară sau de apogeu (corespunde cu copulaţia şi ponta) şi
postovopozitară sau faza de regres a adultului (de îmbătrânire) când capacitatea de
reproducere şi substanţele de rezervă sunt epuizate şi în cele din urmă insecta moare.
Durata stadiului de adult la unele insecte este foarte scurtă, de 35 -58 minute Psyche
apiformis (Psychidae – Lepidoptera) majoritatea au o durată de 1 - 6 luni, altele până la 12 -
15 ani (matca de termite), iar specia cu cea mai lungă durată a vieţii este cicada Tibicina
septemdecim (17 ani).
Stadiul de adult constituie al doilea stadiu dăunător, prin daunele pe care le produce,
după cel larvar.

PROLIFICITATEA. GENERAŢIA ŞI CICLUL BIOLOGIC LA INSECTE

Prolificitatea reprezintă capacitatea unei insecte de a produce un număr mai mare

sau mai mic de urmaşi şi ea depinde de caracterele ereditare ale speciei şi de condiţiile de
mediu. Prolificitatea insectelor poate fi influenţată de mai mulţi factori: de nutriţie, factori
abiotici (temperatura, umiditatea etc.), patologici etc.
Generaţia reprezintă întreaga progenitură a unei populaţii de insecte de la stadiul de
ou (în cazul ovipariei) sau de la naşterea larvelor (în cazul vivipariei) şi până la moartea
tuturor indivizilor adulţi ce au alcătuit descendenţa respectivă.
La insecte, o generaţie (F1) începe de la depunerea ouălor sau a larvelor de către o
populaţie de insecte adulte (F0) şi continuă cu stadiile următoare până la adult, generaţia
respectivă încheindu-se cu moartea ultimului individ.
Adulţii acestei generaţii (F1), prin ponta depusă, asigură o nouă generaţie (F2), astfel,
în continuare, se asigură înmulţirea speciei din generaţie în generaţie.
Timpul necesar dezvoltării unei generaţii oscilează în limite largi de la specie la

56
specie. Astfel, la unele insecte dezvoltarea unei generaţii are loc într-un timp foarte scurt, în
câteva zile sau câteva săptămâni, iar la altele se prelungeşte un timp îndelungat, de luni şi
ani.
În funcţie de timpul necesar dezvoltării unei generaţii, faţă de durata unui an,
insectele pot fi clasificate în următoarele grupe: insecte monovoltine, care au o generaţie pe
an (Eurygaster spp., Bruchus pisorum, Entomoscelis adonidis etc.); insecte bivoltine, cu
două generaţii pe an (Eurydema ornata, Hyphantria cunea etc.); insecte polivoltine, care
prezintă mai multe generaţii pe parcursul unui an (Aphididae) şi insecte multianuale, la
care dezvoltarea unei generaţii se desfăşoară pe o perioadă de mai mulţi ani (2 ani ia Cossus
cossus, 3 - 4 ani la Melolontha melolontha, 5 ani la Agriotes spp., 17 ani la Tibicina
septemdecim etc.).
Numărul de generaţii la majoritatea speciilor este variabil, în funcţie de condiţiile de
mediu (temperatură, umiditate, hrană etc.). Astfel, la unele specii în regiunile sudice,
numărul de generaţii este mai mare decât în regiunile nordice (Mayetiola destructor,
Quadraspidiotus perniciosus, Leptinotarsa decemlineata etc.), dar există şi specii care,
indiferent de răspândirea lor geografică, prezintă întotdeauna acelaşi număr de generaţii
(Bruchus pisorum si Anisoplia segetum, au o singură generaţie pe an, iar Anisoplia
austriaca, are o generaţie la doi ani).
La unele specii de insecte (bivoltine şi polivoltine) la care ponta este eşalonată pe o
perioadă mai lungă de timp, generaţiile se suprapun, întâlnindu-se în anumite perioade
diferite stadii ale insectei (la Leptinotarsa decemlineata, Cydia pomonella etc.), ceea ce
îngreunează aplicarea măsurilor de combatere.
Ciclul biologic la insecte. Prin ciclu biologic sau ciclul evolutiv, se înţelege
succesiunea stadiilor, uneori şi a generaţiilor unei specii, într-o anumită perioadă de timp.
În funcţie de stadiul în care insecta iernează, precum şi de durata dezvoltării stadiilor,
fiecare specie se caracterizează printr-un ciclu evolutiv propriu, care poate fi: monovoltin,
bivoltin, trivoltin, polivoltin sau multianual etc.
Ciclul biologic la diferitele specii dăunătoare poate fi reprezentat în diferite moduri,
prin grafice, tabele, scheme etc., în care se folosesc semne convenţionale pentru fiecare
stadiu al dăunătorului (fig.60), sau se reprezintă direct, în succesiune, evoluţia stadiilor în
raport cu fenologia plantelor gazdă.
Un ciclu deosebit îl prezintă păduchii de frunze sau afidele (Aphidina). care este

57
destul de complicat, deoarece generaţia F2 nu reproduce numai urmaşi identici generaţiei F1.
La aceste insecte numai după o succesiune a mai multor generaţii de diferite forme
Fn se ajunge din nou la forma generaţiei de la care s-a pornit. înmulţirea afidelor este
holociclică, adică unele generaţii se înmulţesc sexuat, iar altele se înmulţesc partenogenetic.

Fig. 60. a - schema ciclului evolutiv (bivoltin) la ploşniţa roşie a verzei

(Eurydema ornata); G1,G2 - generaţii (după Săvescu)
La speciile nemigratoare ciclul evolutiv este monoecic (monoic), întrucât se
desfăşoară pe o singură plantă-gazdă, iar la cele migratoare este dioecic (dioic), deoarece de
desfăşoară pe două plante - gazdă.
Ciclul biologic la speciile nemigratoare (Schizaphis graminum, Aphis pomi etc.) este
următorul (fig.61.a): femela amfigonă, după copulaţie depune oul de iarnă (de rezistenţă),
din care în primăvară apare o femelă apteră numită fundatrix sau matcă.
Aceasta se înmulţeşte partenogenetic şi dă naştere pe cale ovipară (la Phylloxeridae
şi Chermesidae) sau vivipară (la Aphididae şi Pemphigidae) la femele aripate denumite
fundatrigene.
Fundatrigene la rândul lor, continuă să se înmulţească pe cale partenogenetică şi dau
naştere la femele nearipate (virgines apteres), care se dezvoltă pe aceeaşi plantă sau pe alte
specii de plante înrudite din aceeaşi familie sau gen. Astfel, în cursul unui perioade de
vegetaţie se succed până la 8 - 12 generaţii. Către sfârşitul verii apare ultima generaţie de
femele partenogenetice, aripate, numite sexupare, care vor da naştere la formele sexuales
(sexuate), masculi şi femele.
După împerecherea acestora, femelele depun oul de iarnă şi astfel ciclul biologic se
reia. Evoluţia ciclului evolutiv al afidelor nemigratoare, este cunoscuta sub numele de
holociclică monoecică (monoică).
La afidele migratoare (Aphis fabae, Myzodes persicae, Myzus cerasi etc. fig.65.b.),
ciclul biologic se desfăşoară pe două plante-gazdă, specii care, din punct de vedere botanic,
58
aparţin la familii diferite. La aceste insecte o parte a ciclului evolutiv cum ar fi: formele
sexuate, oul hibernant; fundatrixul, fundatrigenele şi sexuatele, se dezvoltă pe o plantă
gazdă numită primară sau iniţială, iar o altă parte a ciclului evolutiv (formele virginogene şi
sexupare) se dezvoltă pe o altă plantă numită secundară.

Fig.61. Ciclul biologic la afide (Aphididae):

a - nemigratoare (monoecic); b - migratoare (dioecic); O - oul hibernant;
Pr - plantă gazdă primară, Ps - plantă gazdă secundara (după Börner, modificat de Manolache şi Boguleanu).

Plantele gazdă primare sunt de obicei specii lemnoase sau alte specii de plante
perene, iar plantele gazdă secundare sunt întotdeauna specii ierboase.
Ciclul biologic al afidelor migratoare se prezintă astfel: fundatrixul, care apare din
oul hibernant pe planta gazdă primară, dă naştere pe cale partenogenetică la 3-4 generaţii de
fundatrigene. Printre femelele nearipate, în ultimele generaţii, apar şi femele aripate
(migrans alatae), care migrează pe plante gazdă secundare şi formează aşa numitele colonii
(colonicus sau exulens). Acestea, se înmulţesc în continuare partenogenetic, pe toată
perioada de vegetaţie, dând naştere la o serie de generaţii de virginogene aptere.
În toamnă, în cadrul coloniei de virginogene apar sexuparele, reprezentate de femele
aripate, care se reîntorc pe planta gazdă primară, unde dau naştere la formele sexuate
(masculi şi femele). După împerechere, femelele depun oul de iarnă, evoluţia ciclului
biologic la afidele migratoare este cunoscută sub numele de holociclică dioecică (dioică).
Diapauza la insecte este o întrerupere temporară care intervine în timpul dezvoltării
insectelor. Ea este frecventă la numeroase specii de insecte şi reprezintă, în general, o
adaptare la condiţiile neprielnice ale mediului înconjurător (temperaturi prea ridicate sau
scăzute, uscăciune, lipsa de hrană etc.).
Întreruperea dezvoltării se poate produce în orice stadiu al insectei şi este
caracteristică fiecărei specii. Corespunzător stadiului în care are loc, diapauza poate fi:

59
embrionară (Acrididae, Lymantria dispar, Malacosoma neustria etc.); larvară ( Zabrus
tenebrioides, Anoxia villosa, Cydia pomonella); pupală ( Eupoecilia ambiguella,
Hyphantria cunea, Rhagoletis cerasi); imaginală (Leptinotarsa decemlineata. Tanymecus
dilaticollis).
După modul cum intervine diapauza, poate fi: facultativă sau obligatorie. Diapauza
facultativă este determinată, în general de apariţia unor condiţii nefavorabile ale mediului,
pe când diapauza obligatorie se manifestă întotdeauna în dezvoltarea unor insecte, indiferent
de evoluţia factorilor de mediu.
Diapauza obligatorie a apărut ca rezultat al adaptării unor specii insecte în decursul
evoluţiei lor istorice, la condiţii de mediu neprielnice, devenind o componentă a fondului
genetic al speciei.
În timpul diapauzei procesele fiziologice din corpul insectelor se reduc la minim.
Astfel, pupele de Helicoverpa armigera în cursul dezvoltării normale, la temperaturi de
20°C, consumă aproximativ 40 mm3 oxigen pe oră la 1 kg masă corporală, iar în stare de
diapauză consumă numai 4 mm3 Procesele vitale ale organismului continuă în timpul
diapauzei pe seama lipidelor şi a altor substanţe de rezervă acumulate anterior.
La larvele de Ostrinia nubilalis, conţinutul de lipide scade de la 58,6% SU (la
încheierea dezvoltării şi intrarea în diapauză) până la 31,8% SU (la sfârşitul diapauzei).
De obicei diapauza este reglementată de glandele endocrine ale sistemului secretor,
care se găsesc sub controlul sistemului nervos.
Dintre factorii mediului ambiant care pot determină intrarea în diapauză, reducerea
sau suspendarea amintim: temperatura, lumina, umiditatea, hrana etc., factori ce acţionează
independent sau în complex.
Temperatura. În condiţiile regiunilor temperate, răcirea timpului în toamnă
determină insectele să se retragă în adăposturi, care le oferă o protecţie mai mult sau mai
puţin sigură împotriva temperaturilor joase. În aceste adăposturi insectele rămân până în
primăvară, când regimul termic devine favorabil reluării activităţii.
Aceasta este diapauza hiemală, care în regiunile temperate face parte integrantă din
ciclul biologic al insectei. Hibernarea, la marea majoritate a insectelor, are loc întotdeauna
în acelaşi stadiu şi obişnuit în aceleaşi locuri. Astfel, lăcustele acridide hibernează în stadiul
de ou, ouă depuse în ooteci în sol; gândacul ghebos şi buha semănăturilor hibernează în
stadiul de larvă în sol, iar viermele merelor, în acelaşi stadiu, în crăpăturile scoarţei pomilor;

60
buha verzei şi musca cireşelor hibernează în stadiul de pupă în sol; gândacul din Colorado şi
gărgăriţa sfeclei ca adulţi în sol etc.
Cunoaşterea stadiului de hibernare al insectei, precum şi locurile de hibernare
folosite, prezintă o importanţă practică deosebită în ceea ce priveşte aplicarea diferitelor
măsuri de combatere.
Din cauza temperaturilor ridicate, la fel ca şi acelor scăzute, numeroase insecte intră
în diapauză estivală. Gândacul ghebos, gândacul roşu al rapiţei şi gărgăriţa florilor de măr
intră în diapauză estivală în stadiul de adult, iar cotarul verde în stadiul de pupă.
Lumina. Pentru unele insecte lumina are un rol determinant în declanşarea sau
evitarea diapauzei: în acest sens, rol hotărâtor îl are lungimea zilei sau a fotoperioadei. În
funcţie de reacţia faţă de lungimea zilei, insectele se clasifică în două grupe şi anume: de zi
lungă şi de zi scurtă.
La insectele de zi lungă, dezvoltarea se desfăşoară normal, fără întrerupere, în
condiţiile zilelor de vară, a căror perioadă de lumină este de 14-17 ore şi chiar mai lungă, în
timp ce în condiţiile zilei scurte de toamnă, intervine diapauza (la gândacul din Colorado,
viermele merelor, buha semănăturilor, fluturele alb al verzei etc.).
Insectele de zi scurtă sunt mult mai reduse ca număr şi dezvoltarea lor continuă
numai în condiţiile zilelor scurte, sub 13-16 ore lumină, iar zilele lungi, dimpotrivă,
determină apariţia diapauzei (Bombyx mori, Stenocranus minutus).
Umiditatea este un factor care poate determina inducerea diapauzei facultative la
unele insecte. Astfel, în timpul verii, când umiditatea relativă a aerului este scăzută,
pupariile muştei de Hessa rămân în diapauză până toamnă sau chiar până în anul următor,
când apar condiţii de umiditate favorabile.
La pupele fluturelui alb al verzei, dimpotrivă declanşarea diapauzei se produce la o
umiditate a atmosferei mai ridicată.
Hrana, de asemenea, poate determina apariţia diapauzei. Astfel, larvele insectei
subtropicale Diatraea lineolata intră în diapauză când sunt obligate să se hrănească cu
tulpinii de porumb uscate.

61
 Cap.4. ECOLOGIA INSECTELOR
FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ DEZVOLTAREA INSECTELOR. CONSTANTELE
DEZVOLTĂRII INSECTELOR. FACTORII ABIOTICI CARE INFLUENŢEAZĂ
DEZVOLTAREA INSECTELOR.

Ştiinţa care se ocupă de studiul relaţiilor ce se stabilesc între organisme şi mediul

înconjurător, se numeşte ecologie (oikos = casă, gospodărie; los- logos = ştiinţă, vorbire);
astfel, după traducerea cuvântului grecesc, ecologia este ştiinţa despre gospodărirea naturii
producerea, circulaţia şi distribuţia substanţei organice în natură (mediul ambiant).
Ecologia insectelor este disciplina care studiază complexul de factori ce influenţează
modul de viaţă a unei specii de insectă sau a unei biocenoze cu insecte, de pe un anumit loc.
Aceste studii conduc la cunoaşterea cauzelor care influenţează densitatea numerică, la
stabilirea condiţiilor de variaţie numerică, adică la cunoaşterea factorilor care determină
înmulţirea şi răspândirea insectelor.
De-a lungul vremurilor insectele s-au adaptat la diferite condiţii de mediu, fiecare
specie dezvoltându-se în anumite biotopuri, favorabile pentru ea. Astfel, în funcţie de
condiţiile în care s-a format, fiecare specie manifestă o selectivitate faţă de condiţiile locului
de trai, având un anumit standard ecologic, dobândit în timpul evoluţiei sale istorice, care se
transmite la urmaşi. Această particularitate prezintă un caracter conservator.
Fiecare specie de insectă se comportă în mod diferit faţă de influenţa nefavorabilă a
factorilor de mediu, caracterizându-se printr-o anumită plasticilate ecologică, particularitate
ce reprezintă gradul de adaptabilitate al speciei faţă de oscilaţiile factorilor de mediu;
speciile care au o mare plasticitate ecologică se adapteză mai uşor la noile condiţii de mediu
în care urmează să se dezvolte.

FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ DEZVOLTAREA INSECTELOR

Factorii de mediu sau ecologici acţionează continuu şi în complex asupra fiecărui

organism, asupra populaţiei, speciei şi asupra tuturor organismelor din biocenoze.
Factorii care influenţează în general viaţa organismelor dintr-un ecosistem pot fi
sistematizaţi în patru grupe: abiotici, edafici, biotici şi antropici.
I. Factorii abiotici sau anorganici reprezentaţi în primul rând de factorii climatici,
prezintă cea mai mare importanţă în dezvoltarea, distribuţia geografică şi activitatea
62
insectelor. Dintre factorii climatici, temperatura şi umiditatea, au influenţă directă asupra
înmulţirii şi răspândirii insectelor.
Temperatura. Insectele ca şi alte nevertebrate (animale cu sânge rece), au
temperatura corpului variabilă, în funcţie de condiţiile de mediu în care trăiesc, adică sunt
animale heteroterme sau poikiloterme.
În general, insectele au, temperatura corpului mai ridicată cu 0,5°C – 1°C decât a
mediului înconjurător. Schimbarea mediului influenţează în mod direct temperatura corpului
insectei. Cu cât temperatura corpului este mai ridicată, cu atât şi procesele fiziologice se
desfăşoară mai rapid.
Activitatea biologică a insectelor are loc la temperaturi cuprinse între 5 - 40°C
(fig.62), iar temperatura medie cuprinde valori de 8 - 20°C. Fiecare specie de insecte are
limitele sale proprii de temperatură în care se dezvoltă.

Fig.62. Hiperbola dezvoltării gărgăriţei fasolei (Acanthoscelides obtectus):

0, 01- temperatura optimă; t0 - pragul biologic inferior;
T - pragul biologic superior (după Săvescu)

Activitatea biologică începe la o limită inferioară de temperatura, denumită prag

biologic inferior de dezvoltare sau temperatură minimă (t0) şi o limită superioară, denumită
prag biologic superior sau temperatură maximă de dezvoltare (T). În afara acestor limite,
insectele mai au un prag de prolificitate (O), reprezentând temperatura la care are loc
începutul împerecherii şi depunerea pontei şi un prag termic optim (O1), la care dezvoltarea
lor are loc în condiţii optime Zona cuprinsă între cele două praguri biologice limitat de (t 0 şi
T), poarta denumirea de zona activităţii biologice, iar cea aflată sub pragul biologic inferior
63
(to) şi peste pragul biologic superior (T), de zona letală (mortală sau pessimus), în care
specia nu mai poate trăi.
La temperaturi scăzute sub pragul termic inferior, insectele îşi pierd treptat
mobilitatea şi în cele din urmă cad într-o stare de amorţeală. În condiţiile regiunilor
temperate, datorită scăderii temperaturilor sub pragul termic inferior în perioada de toamnă,
insectele se retrag în locuri adăpostite, intrând în diapauza hiemală şi revin la activitate în
primăvară, odată cu ridicarea temperaturii peste acest prag.
Moartea insectelor la temperaturi scăzute, intervine datorită procesului de îngheţare a
apei libere din ţesuturi şi respectiv a formării cristalelor de gheaţă.
La temperaturi ridicate peste pragul biologic superior, activitatea insectelor încetează
datorită coagulării treptate a substanţelor proteice din ţesuturi.
Coagularea substanţelor proteice, are loc la temperaturi cu atât mai ridicate, cu cât
conţinutul în apă este mai mică ea poate fi parţială (necroză), după care insectele îşi pot
reveni, sau totală (paranecroză), după care revenirea lor la viaţă nu mai poale avea loc.
Cunoaşterea pragului biologic inferior şi superior de dezvoltare prezintă importanţă
practică, îndeosebi pentru insectele care trăiesc în depozite, prin folosirea în combatere a
temperaturilor scăzute sau ridicate.
La temperaturi cuprinse intre cele două praguri biologice (inferior şi superior),
activitatea insectelor se desfăşoară în funcţie de cerinţele speciei respective faţă de
temperatură.
Activitatea biologică a populaţiei oricărei specii se desfăşoară exclusiv în cadrul
zonei biologice. Zona biologică este definită ca domeniul de activitate biologică, în cadrul
căreia au loc procese normale de creştere - dezvoltare, înmulţire - răspândire şi în afara
căreia, populaţia speciei neîntrunind condiţiile de existentă necesare, piere.
Subzona rece cuprinsă între pragul biologic inferior (t0) şi pragul de prolificitate (O),
permite procesul de creştere a organismelor, dar inhibă procesul de dezvoltare, din care
cauză adulţii sunt sterili şi de talie mare, viteza reacţiilor chimice este redusă, iar durata
dezvoltări creşte
Subzona optimă cuprinsă între pragul optimului termic inferior (O) şi optimul termic
(O1), cuprinde condiţiile optime de creştere şi dezvoltare, în care timpul biologic (X n) este
cel mai scurt, prolificitatea (P) cea mai mare, iar spaţiul biologic cu tendinţă de micşorare.
Subzona caldă, cuprinsă între optimul termic (O1) şi pragul termic superior (T) oferă

64
condiţii puţin favorabile de creştere şi dezvoltare, deoarece în această subzonă, odată cu
creşterea temperaturii, timpul biologic creşte, prolificitatea scade, iar coeficientul de
înmulţire şi spaţiul biologic descresc.
Între durata dezvoltării insectelor şi temperatură este un raport invers proporţional: cu
cât temperatura este mai apropiată de cea optimă, cu atât se scurtează durata dezvoltării şi
invers, regulă valabilă însă numai în limitele optime de dezvoltare a unei specii.
Conform teoriei lui Blunck (1914), între cele două limite, dezvoltarea organismelor
urmează regula temperaturilor efective, care reprezintă diferenţa dintre temperatura la care
are loc dezvoltarea (tn) şi temperatura pragului inferior (t0). Pentru dezvoltare, fiecare specie
are nevoie de o anumită sumă de temperatură efectivă, cunoscută sub denumirea de
constanta termică (K°).

CONSTANTELE DEZVOLTĂRII INSECTELOR

Definiţia ecuaţiei constantei termice (K°C) a fost elaborată pentru prima dată de
Blunck (1914) şi dezvoltată de Săvescu (1955 - 1976). Ea reprezintă produsul dintre timpul
dezvoltării (Xn) şi temperatura efectivă (tn - t0), indiferent de localitate: K = Xn (tn-to), în
care:
K– reprezintă constanta termică;
Xn – durata dezvoltării insectei;
tn – temperatura la care are loc dezvoltarea;
t0 – pragul inferior de dezvoltare;
(tn - t0) – temperatura efectivă
Cu ajutorul acestei ecuaţii se pot determina prin calcul: pragul inferior (t0), constanta
dezvoltării (K), durata dezvoltării unei insecte (Xn), temperatura efectivă (tn – t0) şi numărul
de generaţii (γ).
Pragul inferior de dezvoltare (t0) al unei insecte se poate determina experimental, în
condiţii de laborator. Pentru realizarea acestui scop insectele unei anumite specii se cresc în
camere termostatice la două temperaturi diferite dar constante. De exemplu, un lot de
insecte se creşte la temperatura tn de 20° C iar alt lot la temperatura tn de 25°C. Considerând
că durata dezvoltării insectelor din primul lot durează 70 de zile, iar a celor din al doilea lot
45 de zile, putem calcula pragul inferior de dezvoltare din formulele:
I. K = Xn (tn - t0)= 70 (20- t0)

65
 II. K'= Xn (tn'- t0)= 45 (25- t0)
Cum constanta termică (K.) a speciei este aceeaşi ecuaţiile de mai sus sunt
echivalente:
Xn (t n - t 0) = X n' (t n' - t 0), respectiv
70 (20 - t 0) = 45 (25 - t 0), de unde:

( Xn tn )  ( Xn 'tn )
to  , respectiv
Xn  Xn '

( 70  20 )  ( 45  25 )
to   1400 1125  275  11 °C
70  45 25 25

Deci pragul inferior de dezvoltare (t 0) este egal cu 11°C. Constanta termică (K) se
poate calcula înlocuind în formula clasică valoarea calculată a pragului inferior:
I. K = Xn (tn- t0) = 70 (20 - 11) = 630°C, pentru temperatura de 20°C şi
II. K' = Xn' (tn' - to) = 45 (25 -11)= 630°C, pentru temperatura de 25°C. Durata
dezvoltării unei insecte (Xn) se calculează pornind de la aceeaşi ecuaţie:
K = Xn (tn- t0), respectiv Xn  K
tn  to

Cunoscând constanta termică şi pragul inferior de dezvoltare, prin introducerea lor în

formulă obţinem;
630  70 zile şi Xn  630  45 zile
Xn  20 11 25  11

Celelalte constante, cum ar fi a) pragul de prolificitate (O); b) optimul termic inferior

(O1); c) optimul termic superior (O2) şi d) pragul superior de dezvoltare (T), se pot calcula
cu ajutorul formulelor:
a) pragul de prolificitate;
O  to  4 K  11  4 56  11  4 56  11  5,01  16,01 0C
b) optimul termic inferior (O1)

t 0  t 02  4 K 11  11 2  2520 11  51,39 62 ,19

01     = 31,19C
2 2 2 2

c) pragul superior de dezvoltare (T);

T  to  K  11  750  11  27,4  38,4 °C
Cunoscând cele 5 constante se pot stabili limitele termice - inferioare şi superioare
66
ale zonei biologice, iar în cadrul acesteia ale subzonelor activităţii biologice.
După Săvescu (1978), la viermele merelor - Cydia pomonella, constante de
dezvoltare sunt următoarele: t0 = 9°C, O = 13,7°C; O1 = 27,2°C; O2 = 29,2°C şi T =31,3°C,
zona biologică este cuprinsă între 9°C şi 31,3°C, iar subzonele rece, optimă şi caldă între
9°C şi 13,7°C; 13,7°C şi 29,2°C; 29,2oC şi 31,3°C.
Din hiperbola dezvoltării viermelui merelor (fig.63), rezultă că în subzona optimă
curba teoretică coincide cu cea reală, în vreme ce în subzona rece timpul real al dezvoltării
este mai lung decât cel teoretic, iar în cea caldă este mai scurt decât acesta. Din cele
menţionate mai sus rezultă că cercetările de ecologie privind o specie oarecare trebuie să se
deruleze în condiţiile oferite de optimul termic.

Fig.6.3. Hiperbola dezvoltării viermelui merelor –

Cydia pomonella (după Săvescu).

Din punct de vedere al cerinţelor faţă de factorul termic, insectele care suportă
amplitudini mari de temperatură poartă numele de euriterme, iar cele care suportă
amplitudini mici se numesc stenoterme.
Numărul de generaţii (g) sau gradul de înmulţire al speciei îl putem calcula cu
ajutorul relaţiei matematice;

g K
(tnto)
, în care: g = numărul de generaţii;  (tn  to) = suma temperaturilor
efective; K = constanta termică.
Molia cafenie a cerealelor (Sitotroga cerealella) are suma temperaturilor efectivă
diferită funcţie de condiţiile climatice întâlnite. Astfel, 212°C la Londra, de 400°C la
Leningrad, 899°C la Bucureşti şi de 1229°C la Roma (după Boguleanu şi colab.,1980),
constanta termică fiind de 400°C, numărul de generaţii al acestei specii în localităţile
67
respective ar putea fi:
212  0; 400  1; 899  2; 1229  3 generaţii.
400 400 400 400

Umiditatea şi precipitaţiile, au un rol important în viaţa şi dinamica insectelor, apa

fiind indispensabilă pentru procesele vitale ale organismului. Umiditatea şi precipitaţiile
acţionează asupra insectelor fie direct, fie indirect prin intermediul hranei sau a altor factori
de mediu.
Activitatea insectelor se desfăşoară în limitele zonei biologice, delimitată de un prag
inferior de umiditate (h%) şi un prag superior de umiditate (H%).
Fiecare specie de insectă, are limitele sale de umiditate la care se dezvoltă.
Din punct de vedere al preferinţei pentru umiditatea relativă, insectele se împart în 3
grupe: higrofile care iubesc zonele umede (cu 85 - 100% umiditate relativă - Ostrinia),
mezofile care trăiesc în zonele semiumede (cu 45 - 85% umiditate relativă - majoritatea
speciilor) şi xerofile care preferă zonele secetoase, cu o umiditate relativă sub 45 %.
Umiditatea scăzută din verile călduroase şi secetoase contribuie la diminuarea ouălor
de muscă de Hessa (Mayetiola destructor), determinând intrarea în diapauză a pupelor ei.
Umiditatea relativă a aerului, contribuie la dezvoltarea în bune condiţii a
sfredelitorului tulpinilor de porumb (Ostrinia nubilalis). Umiditatea solului joacă un rol
important în deplasarea pe profil a speciilor edafice (viermi albi şi viermi sârmă etc.).
Precipitaţiile pot influenţa pozitiv dezvoltarea insectelor. Astfel, ploile abundente şi
repezi căzute în luna iulie conduc la reducerea densităţii numerice a sfredelitorului tulpinilor
de porumb, prin spălarea larvelor neonate de pe organele plantelor.
Stratul de zăpadă formează un adăpost prielnic pentru hibernarea insectelor, în vreme
ce iernile lipsite de zăpadă şi geroase, contribuie la creşterea mortalităţii lor din cauza
îngheţurilor.
Lumina joacă un rol important în viaţa insectelor, ea determinând schimbări esenţiale
în unele procese fiziologice din organism. Intensitatea de iluminare are o puternică influenţă
asupra activităţii insectelor. Unele insecte sunt atrase de lumină, având un fototropism
pozitiv, altele fug de lumină (lucifuge), prezentând un fototropism negativ (Blattidele etc.).
Pentru speciile fototropic pozitive, se pot utiliza diferite curse luminoase pentru capturarea
lor în vederea stabilirii dinamicii apariţiei sau pentru distrugerea directă a lor (exemplu:
fluturii nocturni şi crepusculari).
Lumina, împreună cu temperatura şi umiditatea joacă un rol important în intrarea în
68
diapauză a insectelor. Astfel, omizile unor specii de lepidoptere, în condiţii de zi lungă de
peste 15 - 16 ore nu intră în diapauză, în vreme ce la afide apariţia formelor sexuate este
determinată de scăderea temperaturii şi a intensităţii luminoase.
Radiaţiile solare, influenţează direct viaţa şi activitatea insectelor; prin energia
radiată, care coboară sau ridică temperatura mediului ambiant şi indirect prin declanşarea
reacţiilor fotochimice ale organismelor.
Curenţii de aer contribuie la intensificarea evaporării apei din corpul insectelor,
împiedică mişcarea, hrănirea, copulaţia şi ponta lor, dar şi ajută la răspândirea insectelor la
distanţe mari.
Curenţii puternici de aer pot răspândi cu uşurinţă la distanţe foarte mari omizile
păroase (Lymantria dispar - omida păroasă a stejarului şi Hyphantria cunea - omida păroasă
a dudului).
Curenţii de aer de slabă intensitate, dar de durată lungâ împiedică activitatea unor
specii de insecte ca: musca de Hessa, sfredelitorul tulpinilor de porumb etc.
II. Factori edafici. Solul ca atare reprezintă un factor ecologic important în
dezvoltarea şi răspândirea insectelor, mai ales a celor edafice, el influenţând direct prin
proprietăţile sale fizice şi chimice, fie indirect prin condiţionarea diferită a vegetaţiei.
Dezvoltarea unei specii de insecte (gândaci, cărăbuşi etc.) sau cel puţin a unui stadiu
de dezvoltare a lor, are loc în sol. Astfel, solurile uşoare, nisipoase sunt preferate de
cărăbuşul marmorat, cărăbuşeii verzi ai viţei, gândacul păros etc.
Alte specii cum este filoxera viţei de vie, se dezvoltă numai în solurile grele, luto-
argiloase şi lutoase şi nu găseşte condiţii favorabile pe solurile bogate în bioxid de siliciu
(nisipuri şi soluri nisipoase).
Solurile umede şi cu reacţie acidă sunt mai populate decât cele cu reacţie neutră sau
bazică.
Majoritatea speciilor de elateride se întâlnesc în soluri acide, cu un pH cuprins între
3,8 - 5,2, în vreme ce larvele cărăbuşeilor cerealelor (Anisoplia spp.) preferă solurile cu
reacţie alcalină sau neutră.
În funcţie de tipurile de soluri pe care le populează, insectele pot fi: psamofile care se
dezvoltă în solurile nisipoase; halofile care trăiesc în terenuri sărăturate; pietrofile care sunt
frecvente pe solurile pietroase şi indiferente care se întâlnesc în diferite soluri, indiferent de
structura şi compoziţia lor.

69
 FACTORII BIOTICI CARE INFLUENŢEAZĂ DEZVOLTAREA INSECTELOR.
BIOECOLOGIA INSECTELOR

Din grupa factorilor biotici fac parte: hrana, zoofagii şi epizootiile.

Hrana sau factorul trofic, influenţează în mod direct viaţa insectelor (creşterea şi
dezvoltarea, înmulţirea şi răspândirea).
În funcţie de regimul de hrană, inseetele se clasifică în trei grupe: insecte fitofage;
specii zoofage şi insecte pantofage.
1. Insectele fitofage se hrănesc cu diferite organe verzi sau uscate ale plantelor:
rădăcini, tulpini, frunze, flori, fructe, seminţe etc.
După organele pe care le preferă, insectele fitofage se împart în:
- insecte xilofage - care se hrănesc cu lemn sau cu scoarţă ca de exemplu: carii de
lemn şi de scoarţă ai pomilor;
- insecte folifage, care consumă aparatul foliar al plantelor (gândacul din Colorado);
- insecte florifage, care se hrănesc cu elementele florale ale plantelor (gândacul păros
al florilor);
- insecte cletrofage sau seminifage, care se atacă seminţele (gărgăriţa mazării,
gărgăriţa grâului, molia cafenie a cerealelor etc.);
- insecte micofage sau micetofage, care se hrănesc cu ciuperci (musca ciupercilor);
- insecte saprofage care consumă materii organice în descompunere (larvele tinere de
cărăbuşi etc.).
După numărul de specii de plante cu care se hrănesc, insectele pot fi:
- monofage se hrănesc cu o singură specie de plantă (gărgăriţa mazării);
- oligofage consumă specii de plante aparţinând la aceaşi familie botanică sau la
familii înrudite (cărăbuşeii spicelor, ploşniţele cruciferelor, ploşniţele cerealelor, muştele
cerealelor etc.);
- polifage care se hrănesc cu diferite specii de plante din diferite familii botanice
(viermii albi, viermii sârmă, viermii cenuşii).
2. Insecte zoofage sau carnivore se hrănesc cu organisme animale - vii sau moarte,
putând fi: monofage, oligofage şi polifage.
Ele se mai pot împărţi în:
- insecte prădătoare sau răpitoare ce se hrănesc cu pradă vie cum sunt speciile de
70
buburuze;
- insecte parazite, pe ou, larve, pupe sau adulţi, se hrănesc parazitând organismele vii
(specii de viespi entomofage: Aphelinus, Prospaltella etc.);
- insecte necrofage consumă insecte moarte (Necrophorus spp. etc.); insecte
coprofage se hrănesc cu excrementele diferitelor specii de animale (Scarabaeus spp., Copris
lunaris etc.).
3. Insecte pantofage sau omnivore au un regim de hrană mixt sau omnivor, zoofag
şi fitofag consumând atât hrană vegetală cât şi animală. (Forficula, Harpalus distiguendus,
Blitofaga opaca etc.).
Cantitatea şi calitatea hranei influenţează dezvoltarea insectelor. Cantitatea
insuficientă a hranei contribuie la reducerea prolificităţii, scăderea vitalităţii şi
îmbolnăvirea insectelor etc., pe când o hrană bogată în substanţe proteice şi în cantitate
mare asigură creşterea prolificităţii şi a numărului de generaţii.
Cunoaşterea regimului de hrană a speciilor dăunătoare prezintă o marc importanţă
practică, deoarece în funcţie de aceasta se poate aplica o serie de măsuri profilactice de
combatere cum sunt: rotaţia culturilor în cadrul asolamentului, distrugerea buruienilor,
cultivarea de soiuri şi hibrizi rezistenţi sau nepreferaţi de dăunători etc.
Zoofagii prezintă un rol important în dinamica înmulţirii insectelor şi a altor
dăunători animali. Zoofagii sunt reprezentaţi de o serie de organisme animale diferenţiate în
prădători şi paraziţi, care trăiesc pe seama altor specii.
Prădătorii sunt organisme care se hrănesc cu alte specii de animale (victime), pe care
le devorează rapid. Între prădător şi pradă (victimă) există un anumit raport de mărime:
prădătorul în general fiind mai mare decât prada (fig.64).
Paraziţii trăiesc pe seama altor specii denumite gazde cărora le produc moartea lentă
în cursul dezvoltării lor. Paraziţii sunt întotdeauna mai mici decât gazdele lor(fig.65).
Ei pot fi endoparaziţi când se dezvoltă în interiorul gazdelor şi ectoparaziţi când se
dezvoltă la exteriorul gazdelor.
Paraziţii speciilor dăunătoare (fitofage) se numesc paraziţi primari, iar cei care se
dezvoltă pe seama paraziţilor primari poartă denumirea de paraziţi secundari sau
hiperparaziţi.

71
 Fig.64. Gândacul prădător
Radalia cardinalis
(după Meyer)

Fig.65.Viespea parazită
(Aphelinus spp.) (după Melis)

Din grupa zoofagilor fac parte: insectele entomofage, acarieni şi vertebratele

răpitoare şi insectivore.
Insectele entomofage prădătoare aparţin ordinelor: Heteroptera, Hyme-noptera,
Coleoptera, Diptera etc. (tabelul 1).
Insectele entomofage parazite aparţin ordinelor: Hymenoptera, Diptera et. (tabelul
2).
Tabelul 1
Principalele specii de insecte prădătoare ale dăunătorilor culturilor agricole (după
Ghizdavu şi colab., 1997)
Speciile prădate
Prădorul

Ord. Neuroptera
Fam. Chrysopidae
Chrysopa vulgaris L. afide şi acarieni
Chrysopa perla L. afide şi acarieni
Chrysopa carnea Steph. afide şi acarieni
Ord. Heteroptera
Fam. Pentatomidae
Perillus bioculatus F. Leptinoptarsa decemlineata
Ord. Coleoptera
Fam. Carabidae
Calosoma sycophanta L. Lymantria dispar
Calosoma inquisitor L. Lymantria dispar

72
Carabus spp. diferite insecte
Fam. Coccinellidae
Coccinella 7 - punctata L. diferite specii de afide
Adalia 2 - punctata L. diferite specii de afide
Scymnus subvilosus Goeze diferite specii de afide
Chilocorus bipustulatus L. Quadraspidiotus
Chilocorus renipustulatus L. perniciosus
Exochomus quadripustulatus L. Quadraspidiotus
Stethorus punctilum Weise perniciosus
Quadraspidiotus
perniciosus
diferite specii de acarieni
Ord. Hymenoptera
Fam. Formicidae
Formica rufa L. lepidoptere, himenoptere
Formica pratensis Retz etc.
Ord. Diptera
Fam. Syrphidae
Syrphus ribesii L. diferite specii de afide
Epistrophe balteata Deg. diferite specii de afide
Lasiopticus pyrastri L. diferite specii de afide
Tabelul 2
Principalele specii de insecte parazite ale dăunătorilor culturilor agricole
(după Ghizdavu şi colab., 1997)
Gazda principală a parazitului Stadiul parazitat
Specia de parazit (dănăorul)
0 1 2
Ord. Hymenoptera
Fam. Braconidae
Apanteles glomeratus L. Pieris brassicae larve
Apanteles congestus Ness Agrotinae larve
Habrobracon hebetor Wesm Ostrinia nubilalis larve
Meteorus rubens Ness Mamestra, Peridroma larve
Fam. Chalcididae
Pteromalus puparum Swed Pieris brassicae pupe
Fam. Aphididae
Aphidius ervi Hall afide larve
Aphidius matricariae Hall Myzodes persicae larve
Fam. Ichneumonidae
Cocceygomimus instigator F. Lymantria,Hyponomeuta pupe
Itoplectis maculator F. Aporia, Operophtera pupe
Pimpla spp. Tortricidae, Acretiidae pupe
Fam. Aphelinidae
Aphelinus mali Halid Eriosoma lanigerum larve
Prospaltella perniciosi Tow Quadraspidiotus pernic. larve
Encarsia formosa Gah. Trialeurodes vaporari. larve
Fam. Trichogrammatidae
Trichogramma evanescens Wstw. Agrotis, Mamestra, Ostrinia ouă
Trichogramma pallida Meyr. Tortricidae ouă
Trichogramma embryophagum Htg. Cydia pomonella ouă
Fam. Proctotrupidae
Proctotrupes gladiator Hal.
Proctotrupes gravidator L. Ophonus rufipes larve
Fam. Scelionidae Harpalus, Amara larve
Trissolcus grandis Thoms.
Trissolcus semistriatus Ness. Eurygaster,, Aelia, ouă
Telenomus chloropus Graphosoma ouă
Thoms. ,, ouă
Telenomus tischleri Nix. ,,
Fam. Eupelmidae ,, ouă

73
 Anastatus disparis Ruschka Lymantria dispar ouă
Fam. Callimomidae
Monodontomerus aereus Watk. Euproctis, Aporia, Tortrix pupe
Fam. Tiphiidae
Tiphia femorata F. Melolonthidae larve
Tiphia morio F. Melolonthidae larve
Fam. Scoliidae
Scolia flavifrons F. Melolonthidae larve
Scolia guadripunctata F. Melolonthidae larve
Ord. Diptera
Fam. Tachinidae
Lydella senilis Meig. Ostrinia nubilalis larve
Compsilura concinnata Meig. Lymantriidae, Lasiocampidae larve

Acarofagii fac parte din ordinul Parasitiformes, (cls. Arachnida), familia Phytoseidae
(Typlodromus pyri, Typlodromus soleiger etc.). Rol în reglarea densităţii populaţiilor de
acarieni tetranichizi din plantaţiile pomicole îl are specia. Phytoseiulus persimilis, prădător
activ al speciilor de Tetranychus urticae şi Tetranychus cinnabarias.
Vertebratele răpitoare şi insectivore (păsări, mamifere etc.) consumă foarte multe
specii dăunătoare (insecte, rozătoare, melci etc.).
Dintre păsările insectivore cu importanţă deosebită în combaterea biologică a
dăunătorilor menţionăm: piţigoii, cucul, ciocănitorile, graurii etc.
Mamiferele insectivore (ariciul, cârtiţa, liliacul etc.), consumă un număr mare de
specii dăunătoare, în vreme ce o serie de rozătoare sunt consumate de unele mamifere
carnivore ca: bursucul, dihorul, nevăstuica etc.
Cunoaşterea zoofagilor, prezintă importanţă practică deosebită, şi trebuie ocrotiţi în
vederea menţinerii echilibrului biocenotic şi utilizaţi în mod direct în combaterea pe cale
biologică a dăunătorilor.
Epizootiile sunt boli ale insectelor datorate activităţii desfăşurate de o serie de
microorganisme entomopatogene (virusuri, bacterii, ciuperci, sporozoare etc.).
Bolile produse de viroze poartă denumirea de viroze, cele cauzate de bacterii -
bacterioze, cele provocate de ciuperci - micoze, iar cele produse de sporozoare - sporozooze.
Virozele înregistrate la insecte sunt destul de numeroase, la ora actuală cunoscându-
se peste 300 de specii de virusuri, majoritatea lor fiind izolate din larve de lepidoptere.
Virozele sunt de mai multe feluri după cum urmează: poliedroze citoplasmatice,
determinate de virusuri din grupa Smithiavirus; poliedroze nucleare, determinate de virusuri
din grupa Barrclinavirus, granuloze, produse de virusuri care aparţin Bergoldiavirus; viroze
cauzate de virusuri fără incluziuni, din grupa Moratovirus.

74
 RĂSPÂNDIREA INSECTELOR
În funcţie de condiţiile de mediu şi plasticitatea sa ecologică, fiecare specie de
insectă se întâlneşte în natură pe un anumit areal, ocupând un spaţiu determinat. Formele de
bază ale răspândirii organismelor pe suprafaţa terestră sunt: staţia şi arealul.
Staţia reprezintă acea parte dintr-un teritoriu, caracterizată printr-un anumit complex
de factori ecologici, ocupat de populaţia unei specii. Astfel, staţia lăcustei călătoare o
formează Delta Dunării, cu grindurile ei de nisipuri şi stufăriş, iar staţia cărăbuşului
marmorat (Polyphylla fullo), o constituie solurile nisipoase.
Arealul sau zona de răspândire, cuprinde teritoriul în care se găseşte specia
dăunătoare, indiferent de densitatea ei numerică.
În cadrul acesteia deosebim: zona de dăunare, care reprezintă de obicei numai o
parte din zona de răspândire şi este teritoriul în care specia dăunătoare întâlneşte condiţii de
mediu favorabile (hrană etc.) şi prezintă astfel o densitate mare, ceea ce determină o
deosebită importanţă economică ca daune asupra producţiei vegetale.

Bioecologia insectelor
Partea din ecologie care se ocupă cu legităţile asociaţiilor de plante şi animale, de
fenomenele care apar în urma formării acestor asociaţii se numeşte biocenologie. În acest
capitol se vor trata aspectele referitoare la ecologia ecosistemelor şi a populaţiilor de
insecte.
În natură, materia vie şi nevie există într-o unitate, alcătuind sisteme şi subsisteme.
Prin sistem se înţelege un ansamblu de elemente aflate în interacţiune (Bertalanffy, 1972)
citat de T. Perju, 1995. O caracteristică fundamentală a acestor sisteme este integralitatea,
sau proprietatea sistemului de a nu se reduce la suma părţilor sau însuşirilor sale.
Conform particularităţilor schimbului de materie între sisteme şi mediul ambiant,
sistemele se clasifică în: sisteme închise şi deschise. De regulă, sistemele deschise care
interesează în mod deosebit, schimbă cu mediul atât substanţă cât şi energie. Sistemele
deschise sunt reprezentate de: organismele vii sau ansambluri de fiinţe.
De exemplu, o livadă, reprezintă un sistem deschis deoarece componentele sale care
intră în interacţiune (plante, animale, ciuperci, bacterii, material organic mort, solul şi stratul
atmosferic de pe sol) se prezintă ca un ansamblu; acceptă şi cedează atomi ai elementelor
chimice în circuitul plantelor ai substanţei; acceptă şi cedează energie prin procesul

75
fiziologic denumit fotosinteză.
Sistemele deschise sunt: sisteme ecologice (ecosistemul şi biosfera) şi sisteme
biologice - individuale (individul biologic sau organismul) şi supraindividuale (populaţia şi
biocenoza).
Ecologia ecosistemului. Ecosistemul sau sistemul ecologic este unitatea funcţională
a biosferei, caracterizată prin interacţiuni proprii părţilor sale componente - biotop şi
biocenoză - şi care, prin transformările de substanţă şi energie asigură activitatea biologică
şi evoluţia sistemului.
Activitatea biologică în cadrul ecosistemului se desfăşoară ca rezultat al acţiunii
reciproce a celor două părţii componente: biotop şi biocenoză, care pot funcţiona ca un
sistem cibernetic cu autoreglare (pe principiul feedback).
Biotopul (bios = viaţă, topos = loc) sau habitatul, reprezintă locul de trai al
populaţiilor diferitelor specii de plante şi animale. Biotopul este format dintr-un substrat şi o
microclimă specifică.
Substratul reprezintă suportul material al biocenozei (sol, apă, îngrăşăminte organice
etc.), iar microclima reprezintă interacţiunea dintre clima locală, biocenoză şi sol; aceasta se
caracterizează prin temperatură, umiditate relativă, precipitaţii, evaporaţie, presiune
atmosferică, iradiere solară etc., toate raportate la nivelul acelulaşi loc.
Prin particularităţile factorilor componenţi (sol, climă, plantă, faună), biotopul
favorizează sau defavorizează dezvoltarea unor specii de plante şi animale. Spre exemplu,
solurile nisipoase cu flora şi fauna respectivă; diferitele sole cu plante cultivate sau biotopuri
etc.
Biocenoza (bios = viaţă, koinos = comun sau comunitate de viaţă), constituie
componentul orgamc al ecosistemului; ea reprezintă o unitate funcţională, determinată
spaţial, caracterizată prin specii de plante şi aninmale legate între ele prin conexiuni
reciproce, ca rezultat al procesului de evoluţie dotatâ cu un mecanism de autoreglare, având
rol de transformare a substanţei din mediul înconjurător.
Biocenoza este un sistem de indivizi biologici, din diferite specii, respectiv de
populaţii, ataşaţi de un loc de trai definit (biotop). De asemenea, termenul de biocenoză se
poate defini ca totalitatea organismelor (dintr-un biotop), între care se află relaţii reciproce
şi cuprinde atât organismele animale (zoocenoze), cât şi pe cele vegetale (phitocenoze).
Caracteristica principală a biocenozei o constituie existenţa relaţiilor trofice stabilite

76
între speciile care o compun (fig.66), relaţii care asigură circulaţia materiei în biocenoză şi
funcţionarea ei.
Componentele trofice ale biocenozei sunt: producătorii, consumatorii şi
descompunătorii. Pentru protecţia plantelor cultivate importanţă practică prezintă
consumatorii primari (reprezentaţi de insecte, acarieni, nematozi şi alte animale fitofage,
denumite dăunători animali, care produc daune şi pagube plantelor cultivate (producătorii)
şi care trebuie combătuţi şi consumatorii secundari, reprezentaţi de prădători şi paraziţi
utili, ce trăiesc pe seama consumatorilor primari şi care trebuie ocrotiţi.

Fig.66. Principalele relaţii trofice în cadrul unei plantaţii de meri

(după P. Paşol şi Ionela Dobrin, 2001 )

Lanţurile trofice. Populaţiile de organisme ale biocenozei prin care substanţa circulă
de la baza trofică spre ultimul consumator, formează un fel de verigi ale unui lanţ ce poartă
denumirea de lanţuri trofice.
Lanţurile trofice sunt de trei tipuri: lanţul fitofagilor şi prădătorilor (plante verzi -
animale fitofage - prădători); lanţul fitofagilor şi paraziţilor (plante verzi - animale fitofage
-paraziţi) şi lanţul saprofagilor şi prădătorilor (material organic vegetal sau animal -
animale saprofage - prădători).
O serie de lanţuri trofice din cadrul unei biocenoze, datorită unor specii de animale
(furnicile, păsările răpitoare etc.), care funcţionează pe mai multe niveluri trofice, se
77
intersectează în anumite puncte de contact, formând reţeaua trofică.
Numărul de specii care alcătuiesc o biocenoză indică gradul de saturare al biotopului
cu materie vie, precum şi posibilităţile de instalare a unor noi elemente în structura trofică şi
funcţională. Din acest punct de vedere se deosebesc biocenoze saturate (pădurile tropicale),
în care alte specii venite nu găsesc loc pentru dezvoltare şi biocenoze nesaturate (culturile
agro-horticole), în care speciile emigrate din alte biocenoze se pot dezvolta.
Din punct de vedere structural, biocenozele sunt alcătuite din biosisteme sau sisteme
binare de interacţiune compuse din populaţiile a două specii aflate în antagonism, prădător -
pradă şi parazit - gazdă.
Aceste biosisteme alcătuite din specii fitofage şi zoofage, evoluează către stabilitate,
proces care are ca rezultat scăderea densităţii populaţiilor speciilor dăunătoare până la o
limită care nu poate fi periculoasă.
Astfel de biocenoze sunt: păduchele negru al sfeclei (Aphis fabae) şi prădătorii săi
(Coccinelidae, Syrphidae şi Chrysompidae); păduchele din San José (Quadraspidiotus
perniciosus) şi parazitul său caracteristic (Prospaltella perni-ciosi); ploşniţele cerealelor
(Eurygaster spp) şi ovifagul său specific (Trisolcus semistriatus) etc.
Numărul de indivizi ai unei grupe ecologice (consumatori primari, secundari şi
terţiari) şi ai populaţiei speciilor care o alcătuiesc este în legătură cu nivelul trofic pe care îl
ocupă în biocenoză.
În cadrul diferitelor niveluri trofice ale biocenozei, repartizarea materiei vii este
inegală pe specii.
Gradul în care o serie participă prin număr de indivizi şi biocenoză la compunerea
biocenoză constituie dominanţa speciilor în biocenoză.
Desfăşurarea normală a proceselor de transformare a materiei şi energiei în biotop şi
biocenoză, se realizează printr-un număr relativ constant de specii şi indivizi cu ajutorul şi
prin intermediul unor mecanisme automate de reglare.
Reglarea reprezintă fenomenul de reducere, respectiv de creştere a numărului de
indivizi şi specii la un număr apropiat de optim, ce se realizează prin intermediul a două
mecanisme de reglare: extern şi intern.
Mecanismul extern acţionează ca un sistem de factori ai selecţiei naturale asupra
biocenozei, prin intermediul condiţiilor de biotop; mecanismul intern constă în interacţiunea
elementelor biocenozei angrenate în numeroase circuite de tip feedback.

78
 Tipuri de ecosisteme. După originea lor, ecosistemele sunt diferenţiate în:
- spontane sau naturale, care au apărut spontan (ecosisteme marine, de ape interioare
şi terestre);
- antropogene, care au apărut în urma intervenţiei omului (solele cultivate cu plante
agricole).
Din categoria ecosistemelor antropogene se pot menţiona: culturile de câmp, livezile,
plantaţiile viticole etc., biocenoze care sunt cunoscute sub denumirea de agroecosisteme
(tabelul 3).
Tabelul 3
Clasificarea ecosistemelor şi nivelul lor de stabilitate corelat cu pierderile posibile
(după I.Ghizdavu şi colab.997)
Nivelul de stabilitate Pierderi
Tipuri de biocenoze a relaţiilor trofice posibile
Ecosisteme forestiere:
a) păduri care imită pădurile naturale +++ - ++
b) păduri dintr-o singură specie +++ - ++
Agroecosisteme ale culturilor perene:
a) pomi fructiferi + +++
b) viţa de vie ++ ++
c) arbu]ti fructiferi ++ ++
d) păşuni şi f`neţe +++ ++
e) leguminoase perene ++ +
Agroecosisteme ale culturilor anuale:
a) cereale +++
++
b) leguminoase pentru boabe ++
++
c) plante uleioase ++
++
d) plante tehnice ++
++
e) plante tuberculifere şi rădăcinoase ++
++
f) graminee furajere ++
++
g) plante medicinale ++
++
h) legume solanacee ++
++
I) legume vărzoase ++
++
j) legume bostănoase ++
++
k) legume bulboase ++
+++
l) legume rădăcinoase ++
++
m) plante ornamentale ++
+
Agroecosistemul culturilor de sere şi solarii +++
+
Culturi de laborator ++

+++ = mare; ++ = medie; + = slab; - = lipsă

79
 Dinamica ecosistemelor. Ecosistemele sunt sisteme dinamice, în continuă
transformare, a căror dinamică constantă în schimbări aritmice, ritmice şi succesiuni.
Schimbările aritmice sau accidentale produse de oscilaţiile aritmice ale factorilor
fizici ca: îngheţurile târzii din primăvară, ploile reci din timpul verii, inundaţiile etc.
Variaţiile aritmice ale microclimei duc adesea la creşterea mortalităţii populaţiilor speciilor
dăunătoare.
Schimbările ritmice sunt variaţii structurale ale ecosistemelor, care se repetă la
diferite intervale de timp şi sunt de două feluri: circadiene şi sezoniere.
Ritmurile circadiene sunt determinate de succesiunea regulată a zilei şi nopţii în
intervalul de 24 de ore şi se manifestă prin schimbări ale condiţiilor micropedologice şi ale
biocenozei.
Diferitele specii de animale fitofage, zoofage şi saprofage compun unităţi funcţionale
temporare, care se succed potrivit fazelor zilei, de întuneric şi lumină şi diferenţiind
animalele biocenozei în două unităţi funcţionale: diurne şi nocturne.
Ritmurile sezoniere ale ecosistemelor sunt determinate de anotimpurile anului şi se
manifestă prin schimbări sezoniere ale microclimei şi biocenozei. În fiecare anotimp al
anului fizionomia ecosistemului se prezintă în mod diferit, datorită schimbării compoziţiei şi
a gradului de dominanţă al speciilor.
Succesiuni ecologice. Pe lângă schimburile ritmice existente în ecosisteme, acestea
sunt supuse şi unor evoluţii ireversibile. Astfel, în evoluţia lor sunt momente de formare a
sistemelor noi. Succesiunea ecologică, reprezintă ansamblul tuturor proceselor de
descompunere şi formarea ecosistemelor.
Succesiunile ecologice pot fi; primare atunci când noul ecosistem se formează pe un
teren iniţial abiotic (popularea unei insule nou formate) şi secundare când noul ecosistem ia
naştere pe un teren în care există biomasă ca rămăşiţă a ecosistemului distrus (formarea
ecosistemelor agricole pe seamă ecosistemelor din luncile Dunării şi ale unor râuri), precum
şi prin redarea în circuitul agricol al unor terenuri slab productive cum sunt nisipurile,
haldele de cenuşă şi steril, în urma lucrărilor pedoameliorative aplicate, de amenajare
(modelare, nivelare şi irigare) etc.
Cunoaşterea ecosistemelor şi în special a agroecosistemelor în componenţa lor,
prezintă o importanţă deosebită în vederea aplicării corecte a principiilor de combatere
integrată a dăunătorilor animali.

80
 Cap. 5. SISTEMATICA INSECTELOR

Clasificarea insectelor a fost şi este si în prezent în continuă perfecţionare. În ultimul

timp, clasa Insecta a fost ridicată la rangul de supraclasă, aceasta cuprinzând clasa
Entognatha şi clasa Insecta cu subclasele Apterygota şi Pterygota (Ross, Ross şi Ross,
1982).
Clasa Insecta cuprinde insecte lipsite de aripi (Apterygota), din care fac parte 4
ordine şi insecte cu aripi (Pterygota), din care fac parte 27 de ordine, după cum urmează:
I. Subclasa Apterygota - Lang., 1888, cuprinde ordinele: Protura, Diplura,
Thysanura şi Collembola;
II. Subclasa Pterygota - Lang., 1869, grupează ordinele: Ephemeroptera, Plecoptera,
Odonata, Embiodea, Orthoptera, Mantodea, Phasmida, Dermaptera, Blattaria, Isoptera,
Zoraptera, Corrodentia, Mallophaga, Anoplura, Thysanoptera, Heteroptera, Homoptera,
Megaloptera, Planipennia, Mecoptera, Trichoptera, Hymenoptera, Coleoptera,
Strepsiptera, Lepidoptera, Diptera şi Aphaniptera.
În acest capitol se vor trata numai ordinele în care sunt încadrate insectele dăunătoare
plantelor agricole (fitofage) şi o parte din insectele folositoare (entomofage).
Subclasa Apterygota. Ordinul Tysanura, cuprinde insecte mici sau mijlocii, cu capul
alungit şi acoperit cu peri şi solzi. Capul prognat sau hipognat. Antene moniliforme,
aparatul bucal de rupt şi masticat. Abdomenul terminat cu un filament articulat şi cu 2 cerci.
Habitează în diferite locuri din câmp şi locuinţe. Cele mai importante specii fac parte din
fam. Lepismatidae: Lepisma saccharina, Thermobia domestica etc.
Ordinul Collembola - Colembole. Colembolele sunt insecte mici, de 0,2 -10,0 mm
lungime, cu antene formate din 6 articole, iar piesele aparatului bucal conformat fie pentru
rupt şi masticat, fie pentru înţepat şi supt. Picioarele sunt formate din 2 articole, prezentând
la extremitatea lor distală câte un fir de păr rigid (empodium). Abdomenul este alcătuit din 6
segmente, având pe partea ventrală, pe segmentele 1-3, câte un apendice de săltare (tub
ventral, retinaculum şi furca). Trăiesc de obicei în locuri umede: ciupercării, sere, răsadniţe,
ghivece cu plante ornamentale din apartament etc. Principalele specii dăunătoare cu
importanţă majoră, sunt: Hypogastrura armata, H. manubrialis (fam. Hypogastruridae).
Subclasa Pterygota, încadrează insectele superioare, aripate, metabole, cu
metamorfoză incompletă sau completă.

81
 Ordinul Orthoptera sau Saltatoria - Lăcuste, cosaşi, greieri. Insectele din acest ordin
au talia mijlocie sau mare (16-35 mm), capul ortognat. Antenele sunt de tip filiform sau
setiform, iar piesele aparatului bucal, atât la adulţi cât şi la larve, sunt adaptate pentru rupt şi
masticat. Pronotul este foarte bine dezvoltat. Picioarele posterioare sunt adaptate pentru
sărit; la coropişniţă, picioarele anterioare sunt adaptate pentru săpat. Organele auditive sunt
situate pe tibiile picioarelor anterioare la Tettigoniidae şi la Gryllidae, iar la Acrididae pe
laturile primului tergit abdominal. Aripile anterioare sunt pergamentoase (tegmine), înguste
şi drepte, cu nervaţie dezvoltată; aripile posterioare sunt membranoase, late şi cu nervaţia
bine dezvoltată; în stare de repaus ele sunt strânse sub tegmine ca un evantai. Abdomenul
este constituit din 11 segmente vizibile, terminându-se cu doi cerci simpli. La femele
abdomenul se termină cu un dispozitiv pentru depunerea pontei denumit ovopozitor, diferit
ca formă şi mărime de la specie la specie. Metamorfoza este incompletă, fiind insecte
hemimetabole (fig.80)
Principalele specii dăunătoare din acest ordin
aparţin fam. Acrididae (Dociostaurus maroccanus,
Locusta migratoria), fam. Tettigoniidae (Tettigonia
viridisima, fam. Decticidae (Dectycus
verrucivorus), fam. Gryllidae (Gryllus desertus, G.
campestris), fam. Gryllotalpidae (Gryllotalpa
Fig.80. Reprezentanţi din ordinul Orthoptera: gryllotalpa) etc.
a - Tettigonia viridisima - cosaşul verde
Ordinul Blattaria (Blatodea) - Gândaci de
bucătărie. Insecte cu dimensiuni mici sau mijlocii, având corpul turtit dorso-ventral, capul
hipognat, antenele setiforme, aparatul bucal de rupt şi masticat.
Aripile anterioare scurte, pergamentoase, iar cele posterioare membranoase.
Abdomenul prevăzut cu 2 cerci articulaţi. Metamorfoza heterometabolă. Sunt specii
lucifuge (nocturne), cu regim de hrană omnivor.
Ordinul Dermaptera - Urechelniţe. Insecte cu mărimi mijlocii, corpul alungit, turtit
dorso-ventral. Capul hipognat, antenele moniliforme sau filiforme, aparatul bucal de rupt şi
masticat, cu regim de hrană fitofag şi pantofag. Aripile anterioare scurte (pieloase), iar cele
posterioare membranoase. Abdomenul se termină cu 2 cerci, sub formă de cleşte (mascul).
cele mai importante specii fac parte din fam. Forficulidae: Forficula auricularia.
Ordinul Thysanoptera - Tripşi. Sunt insecte mici, cu dimensiuni de 0,5 -5,0 mm, care

82
au corpul alungit şi divers colorat. Capul este hipognat, antenele filiforme şi alcătuite din 6 -
9 articole, Aparatul bucal este de înţepat şi supt, subtipul asimetric. Aripile sunt
membranoase şi înguste, cu 1 - 3 nervuri longitudinale, prevăzute pe margini cu franjuri
(perişori lungi). Picioarele sunt formate din 1-2 articole, Pretarsul prezentând o periuţă cu
rol adeziv, denumită „arolium”. Abdomenul este alcătuit din 11 segmente, ultimul fiind mai
redus. Dezvoltarea la aceste insecte este incompletă (fig.81).
Din acest ordin, prezintă interes insectele din familiile: Thripidae (Thrips tabaci, T.
lini, Limothrips denticornis), fam. Phloeothripidae (Haplothrips tritici, H. aculeatus etc.).
Ordinul Heteroptera - Ploşniţe. Insecte cu talie
mijlocie, cu corpul puternic chitinizat, turtit dorso-
ventral. Antenele simt alcătuite din 5 articole.
Aparatul bucal este adaptat pentru înţepat şi supt,
subtipul heteropter. Aripile anterioare sunt mixte
(hemielitre). Scutelul de la mezotorace este foarte
bine dezvoltat, având formă aproape triunghiulară,
acoperind parţial sau total partea dorsală a corpului.
Aripile posterioare sunt membranoase, cu nervuri bine
Fig.81. Tripsul grâului – Haplothrips tritici
evidenţiate. La aceste specii dezvoltarea este
incompletă (fig.82).
În acest ordin sunt cuprinse specii fitofage ca:
Eurygaster maura, E. austriaca, Eurygaster
integriceps, Graphosoma lineatus, Aelia acuminata,
Aelia rostrata, (fam. Pentatomidae); Adelphocoris
lineolatus, Lygus pratensis, Halticus apterus etc.
(fam. Miridae).
Ordinul Homoptera - Cicade, purici de
frunze, păduchi de frunze sau afide, păduchi ţestoşi.
Insectele din acest ordin au corpul mic sau mijlociu,
Fig.82. Ploşniţa cruciferelor capul hipognat, aparatul bucal de înţepat şi supt,
Eurydema oleracea subtipul homopter. Antenele sunt formate din 5 - 6
(după Balachowsky)
articole, foarte rar 3 - 4, obişnuit scurte, numai la
afide fiind lungi. Picioarele sunt adaptate pentru mers, la unele specii (purici, cicade etc.),

83
cele posterioare sunt adaptate pentru sărit.
Tarsele sunt formate din 1-3 articole. Există forme aripate şi aptere. La femelele
aripate, aripile sunt membranoase, numai la unele specii de cicade, prima pereche de aripi
este pergamentoasă. în poziţie de repaus aripile stau pliate în forma unui acoperiş de casă.
Masculii de la păduchii ţestoşi, au o singură pereche de aripi.
Abdomenul este voluminos, mai ales la formele aptere, la afide partea dorsală a
corpului, pe segmentul 6 abdominal sunt prezente o pereche de apendice chitinizate,
simetrice, de diferite forme, denumite „cornicole”. La femelă, abdomenul se termină cu un
ovopozitor alungit, vizibil pe partea ventrală a abdomenului sau ascuns de plăcile genitale.
La aceste specii metamorfoza este incompletă (fig.83).
Ordinul Homoptera cuprinde cinci subordine:
Subordinul Cicadina - cicade, cuprinde insecte mijlocii şi mici, bune zburătoare, cu
picioarele posterioare adaptate pentru sărit. Specii mai importante din aceste subordin sunt:
fam. Cicadellidae (Cicadula sexnotata, Macrosteles laevis), fam. Membracidae (Ceresa
bubalus) etc.
Subordinul Psyllina - purici meliferi. Insecte mici, care au picioarele adaptate pentru
sărit şi fac parte din fam. Psyllidae (Psylla mali, P. pyricola etc.).
Subordinul Aleurodina - păduchi făinoşi, care cuprinde insecte mici, având corpul
acoperit de o secreţie ceroasă, albă. Antenele sunt formate din 7 articole. Insecte dăunătoare,
mai ales în spaţiile protejate (sere, apartamente, solarii etc.) şi care fac parte din fam
Aleurodidae (Trialeurodes vaporariorum) etc.
Subordinul Aphidina - păduchi de frunze sau afide încadrează numeroase specii
dăunătoare care aparţin la fam. Aphididae (Aphis fabae, A. pomi, Brevi-coryne brassicae,
Myzodes persicae, Myzus cerasi etc.), fam. Phylloxeridae (Phylloxera vastatrix), fam.
Schizoneoridae (Eriosoma lanigerum) etc.
Subordinul Coccina - păduchi ţestoşi. Insecte cu corpul moale, acoperit de un scut
sau carapace. Femelele sunt aptere, cu aparatul bucal puternic dezvoltat, iar masculii au o
pereche de aripi şi cu aparatul bucal rudimentar (ei nu provoacă pagube). Principalele specii
dăunătoare plantelor cultivate fac parte din familiile: Lecanidae (Parthenolecanium corni,
Lecanium hesperidum etc.) şi fam. Diaspididae (Quadraspidiotus perniciosus,
Lepidosaphes ulmi, Aspidiotus hederae etc.).

84
 Fig. 83. Reprezentanţi din ordinul Homoptera:
a - Macrostelea spp. - cicadă (după Muhle); b- Macrosiphum avenae - păduche de frunze (după Goidanich); c - Psylla
pyricola - purice melifer (după Haupt); d - Quadraspidiotus perniciosus - păduchele din San José (după Ionescu); e -
Philoxera vastatrix - filoxera (după Grasse)

Ordinul Hymenoptera - Viespi, albine, bondari, furnici. Cuprinde insecte mici,

mijlocii şi mari. Capul de tip ortognat, iar ochii compuşi mari. Antenele sunt de tip filiform,
cu număr variabil de articole. Aparatul bucal este adaptat pentru rupt, lins şi supt sau numai
pentru lins şi supt. Sunt forme aripate şi nearipate. Aripile simt membranoase cu nervaţie
evidentă, cele anterioare fiind mai mari. Abdomenul este sesil, suspendat sau pedunculat şi
se termină la femele fie cu o terebră sau tarieră, fie cu un ac veninos. Larvele sunt de diferite
tipuri: vermiform, omidoform fals (Tenthredinidae), apode etc.
În acest ordin sunt cuprinse două subordine:
Subordinul Chalastogastra - viespi cu abdomenul deschis fam. Tenthredinidae
85
(fig.84) (Hoplocampa minuta H. brevis. H. flava, H. testudinea ele.).
Subordinul Clistrogastrea - viespi cu
abdomenul închis, fam. Eurytomidae (Eurytoma
schreineri, Bruchophagus gibbus, Systole ecoriandri
Fig.84. Reprezentanţi din ordinul etc.); fam. Vespidae (Vespa germanica, V. crabro, V.
Hymenoptera: a - Hoplocampa minuta
vulgaris etc.).
(după Ionescu); b – Anastatus disparis
(după Golubeva)
Ordinul Coleoptera - Gândaci, cărăbuşi,
gărgăriţe. Cuprinde insecte mici, mijlocii şi mari.
Capul bine evidenţiat, la unele specii (gărgăriţe), prelungit sub forma unui rostrum.
Antenele sunt formate din 10 - 12 articole, de forme diferite. Corpul este acoperit de un
tegument puternic chitinizat, excepţie face căţelul frasinului (Lytta vesicatoria) la care
tegumentul este moale. Corp tare, adesea bombat, având protoracele alcătuit dintr-un singur
sclerit puternic chitinizat. Scutelul de la mezotorace este vizibil, de formă triunghiulară,
dispus la baza aripilor anterioare. Aripile sunt heterogene, prima pereche puternic chitinizată
(elitre), iar cea de-a doua membranoasă, în repaus stând pliate perfect sub elitre. Elitrele au
formă de covată, fără o nervaţie evidentă, în schimb pot prezenta o serie de carene, striuri,
punctuaţii, rugozităţi; la unele specii ele sunt rudimentare, iar la altele nu acoperă regiunea
pigidială (Bruchus pisorum, Melolontha melolontha etc.). Picioarele sunt adaptate pentru
mers, la unele specii pentru fugă, săpat, înot, sărit etc. Tarsele sunt formate în general din 3-
5 articole, terminându-se cu două gheare puternice. Abdomenul este de tip sesil alcătuit din
5 -7 sternite, în general lipsit de apendice. La femele, ultimele segmente abdominale
alcătuiesc ovopozitorul, care în unele cazuri poate fi telescopic.
Ord. Coleoptera grupează insecte la care metamorfoza este completă. Larvele sunt
oligopode de diferite subtipuri (5 subtipuri), iar pupa este liberă.
Din ordinul Coleoptera fac parte două subordine:
Subordinul Adephaga, ce cuprinde în general specii zoofage, având trei perechi de
palpi, antene homonome, de tip filiform. Tarsele picioarelor alcătuite din cinci articole.
Elitrele bine dezvoltate, iar aripile posterioare de obicei rudimentare. Abdomenul format din
6-7 articole. Capul este prognat, mandibulele sunt puternice şi prevăzute cu zimţi lungi.
Antenele alcătuite din 11 articole. Larvele de tip campodeiform sau carabid; fam. Carabidae
(Zabrus tenebrioidae, Amara spp., Carabus spp., Calosoma spp., Harpalus spp. etc.).
Subordinul Polyphaga (fig.85), grupează insecte în general fitofage, cu două perechi

86
de palpi şi cu antene heteronome. Tarsele sunt formate din 3-5 articole, iar abdomenul
alcătuit din 5 sternite. Din acest subordin fac parte numeroase familii: fam. Sylphidae
(Aclypea opeca, Blatophaga undata etc.); fam. Elateridae (Agriotes spp., Athou spp.,
Melanotus spp etc.), fam. Scarabaeidae (Lethrus apterus, Melolontha melolontha, Anomala
spp., Pollyphylla fullo, Anoxia spp. etc.); fam. Coccinelidae (Coccinella 7 punctata, Adalia
bipunctata etc.); fam. Chrysomelidae (Qulema melanopa, Phytodecta fornicata,
Entomoscelis adonidis, Leptinotarsa decemlineata, Phyllotreta spp., Diabrotica virgifera,
Crioceris spp., Cassida nebulosa etc.); fam. Bruchidae (Bruchus pisorum, Achantoscelides
obtectus etc.); fam. Curculionidae (Tanymecus spp., Phytonomus variabilis, Anthonomus
spp., Apion apricans, Sitona lineatus etc.)
Ordinul Lepidoptera - Fluturi. Cuprinde specii
mici, mijlocii şi mari, la care corpul este acoperit cu solzi
de diferite forme şi culori. Capul este mic, hipognat, iar
ochii compuşi mari. Antenele sunt de tip pectinat,
setiform, filiform sau clavat. Aparatul bucal este de lins
şi supt şi se prezintă sub forma unei trompe
(spiritrompă). Ambele perechi de aripi sunt
membranoase cu solzi şi cu nervaţia caracteristică. La

Fig.85. Ordinul Coleoptera: unele specii femelele au aripile rudimentare sau chiar
Melolontha melolontha – lipsesc în totalitate (cotarii plantelor). Abdomenul este
cărăbuşul de mai
format din 10 urosomite, la femele vizibile 7, iar la mascul 8. Larvele sunt polipode, de tip
eruciform (omidoform), pe torace în partea ventrală prezentând trei perechi de picioare, iar
pe abdomen 2-5 perechi de picioare false (pseudopicioare). Pupa este obtectă denumită şi
crisalidă (fig.86)
Ordinul Lepidoptera cuprinde două subordine:
Subordinul Homoneura, fluturi cu nervaţia
aripilor posterioare asemă-nătoare cu cea a aripilor
anterioare. La aripi prezintă un sistem de frânare numit
jugum. Din acest subordin face parte fam. Hepialidae
(Hepialus humuli, H. lupulinus, H. sylvinus).

Fig.86. Ordinul Lepidoptera:

Subordinul Heteroneura încadrează fluturii cu
Pieris brassicae nervaţia aripilor diferită, la care venulaţia aripilor

87
posterioare se diferenţiază net de cea a aripilor anterioare. Sistemul de frânare al aripilor în
acest caz este denumit frenellum. Marea majoritate a speciilor dăunătoare, fac parte din
acest subordin, prezentând mai multe familii: fam. Gelechiidae (Scrobipalpa ocellatella,
Anarsia lineatella, Sitotroga cerealella etc.); fam. Tortricidae (Cydia pomonella, C.
pyrivora, C. molesta, Grapholita funebrana, G. delineana, Lobesia botrana etc.); fam.
Pyraustidae (Pyrausta nubilalis, P. sticticalis etc.); fam. Pyralididae (Plodia interpunctella,
Etiella zinckenella, Homoeosoma nebulella etc.); fam. Noctuidae (Euxoa segetum,
Mamestra brassicae, Autographa gamma, Helicoverpa armigera etc.); fam. Geometridae
(Operophtera brumata, Erannis defoliaria etc.); fam. Arctiidae (Hyphantria cunea); fam.
Lymantriidae (Lymantria dispar, Euproctis chrysorrhoea etc.); fam. Pieridae (Aporia
crataegi, Pieris brassicae, P. rapae etc.).
Ordinul Diptera - Muşte, ţânţari. încadrează insecte mici şi mijlocii, care au corpul
moale. Capul este ortognat, foarte rar prognat, distinct de torace, inserat printr-un gât
subţire, ceea ce-i permite o mobilitate foarte mare. Pe cap sunt prezenţi doi ochi compuşi
mari şi trei oceli. Antenele sunt formate din trei articole scurte (Brachycera), sau lungi
(Nematocera). Aparatul bucal este adaptat pentru lins şi supt sau pentru înţepat şi supt.
Aripile anterioare sunt normal dezvoltate, lăţite şi cu nervaţia caracteristică. Aripile
posterioare sunt atrofiate, denumite „haltere” sau balansiere, cu rol în menţinerea
echilibrului în timpul zborului. Picioarele sunt alcătuite din 5 articole, pretarsul terminându-
se cu două gheare puternice. Abdomenul este compus dintr-un număr redus de urosomite şi
se termină cu un ovopozitor de obicei telescopic. Larva este apodă şi acefală, hemicefală sau
eucefală, iar pupa coarctată (sub formă de butoiaş) (fig.87).
În acest ordin sunt cuprinse două subordine:
Subordinul Nematocera - ţânţari. Specii care au
antenele lungi, formate din mai mult de 10 articole.
Larvele sunt apode şi eucefale sau hemicefale.
Principalele specii dăunătoare sunt: Haplodiplosis
marginata, Contarinia tritici, C. medicaginis etc.
Subordinul Brachycera - muşte. Insecte cu
Fig. 87. Reprezentanţi din ord. Diptera:
antene scurte, palpii maxilari constituiţi din 1 - 3
Syphus ribessi (după Balachowsky)
articole. Larvele sunt apode şi acefale. Speciile de
insecte mai importante aparţin la familiile: Chloropidae (Oscinella frit, Chlorps pumillionis,

88
Meromyza nigriventris etc.); fam. Anthomyidae (Delia brassicae, D. antiqua, D. florilegea
etc.); fam. Agromizyidae (Lyriomyza trifoli, L. solani, Phytomyza nigra etc.); fam.
Trypetidae (Rhagoletis cerasi); fam. Cocdylluridae (Amurosoma armillata, A. cinctipes);
fam. Psilidae (Psila rosae) si fam. Ompomyzidae (Opomyza florum) etc.

CARACTERIZAREA GENERALA ŞI CLASIFICAREA

ALTOR GRUPE DE DĂUNĂTORI ANIMALI

Încrengătura Arthropoda

Arthropodele sunt animale cu picioarele articulate. în afara clasei Insecta, din această
încrengătură fac parte şi clasele; Arachnida, Crustacea şi Myriapoda.

Clasa Arachnida. Acarienii (păianjeni, cleştari ori căpuşe), sunt specii în general
parazite şi prădătoare. Alături de insecte, acarienii reprezintă, al doilea grup important de
dăunători, care provoacă pagube plantelor cultivate
Acarienii sunt animale mici, a căror dimensiune corporală oscilează între 0,2 - 2,0
mm lungime, având corpul oval sau vermiform (fig.88). Corpul este alcătuit din două
regiuni cefalotoracele şi abdomenul, contopite fără a se delimita între ele şi fără o
segmentaţie evidentă. Corpul este scurt şi protejat de un tegument întărit sau moale,
extensibil (rareori fiind dur).
Partea anterioară a corpului - proterosoma, cuprinde regiunea cefaloto-racică şi
parţial toracele. Ea prezintă o parte anterioară denumită gnatosoma, la care se inseră la cele
două perechi de apendice bucale şi alta posterioară numită propodosoma, pe care sunt
amplasate primele 2 perechi de picioare. Partea posterioară a corpului - histerosoma,
cuprinde o parte din torace şi abdomenul. Partea anterioară a sa se numeşte metapodosoma,
la care sunt inserate ultimele 2 perechi de picioare. Partea posterioară a histerosomei, poartă
numele de opistosoma sau abdomenul, lipsită de apendice, propodosoma şi metapodosoma,
corespund regiunii toracice şi alcătuiesc podosoma, la a cărei parte ventrală se inseră cele 4
perechi de picioare. .
Gnatosoma este distinctă şi poartă o pereche de chelicere (alcătuite din 3 articole) şi
o pereche de pedipalpi (formaţi din 6 articole), alcătuind o unitate diferenţiată ca un fel de
rostru, cu ajutorul căruia acarienii apucă, înţeapă, rod sau taie.
Dezvoltarea acarienilor are loc prin metamorfoză, existând mai vârste, diferenţiate

89
între ele prin năpârliri. Stadiul de larvă, prezintă numai trei perechi de picioare, iar stadiul
de nimfă şi adult, 4 perechi de picioare.
Stadiile de dezvoltare întâlnite la acarieni sunt: ou, larvă hexapodă, protonimfa
(nimfă primară), deutonimfă (nimfa secundară) şi adult. În condiţii nefavorabile de
dezvoltare, protonimfa trece într-un stadiu de rezistenţă numai hipopus, stadiu ce poate
supravieţui mai mulţi ani, până ce condiţiile de viaţă se restabilesc.
Acarienii sunt specii foarte răspândite în toate mediile de viaţă, prezentând forme
libere, forme parazite.
Cele mai multe forme parazite sunt întâlnite pe om şi animale şi sunt cuprinse în
grupa ixodiformelor, cunoscute sub denumirea de căpuşe.
Acarienii zoofagi pot fi - ectoparaziţi, pe diferite nevertebrate, mai ales pe insecte
(Acarophenax triboli) şi prădători de acarieni şi insecte, respectiv acarofagi entomofagi
(Prytoseiulus riegele).
O grupă relativ mare este constituită din specii fitofage, care provin din forme mici şi
mijlocii, a căror hrană este sucul celular al plantelor, în special al aparatului foliar ex.
Tetranichus urticae.
Acarienii fitofagi atacă cele mai diverse specii de plante, unii fiind polifagi
(Tetranychidae), alţii oligofagi sau monofagi (Eriophyidae).
Acarienii fac parte din clasa Arachnida, ordinul Acari sau Acarina (fig.89si 89) şi
care prezintă următoarele subordine:

Fig.88. Corpul unui acarian (Acarus spp.) Fig.89. Reprezentanţi ai ordinului Acari:
(după Hughes) 1 - Eotetranychus tiliarium (după Bagdasarian);
2 - Calepirimerus (Eryophyies) vitis (după Mathez)

Subordinul Trombidiformes (Distigmata), cuprinde acarieni care au o singură

90
pereche de stigme, vizibile pe gnatosoma, prin lipsa inimii şi printr-un intestin care se
termină orb. Din acest subordin fac parte trei grupe de trombidiforme: acarieni eriofizi sau
tetrapodii (Eriophyiformes sau Zeniostigmata), acarieni tarsonemizi şi acarieni tetranichizi
(Prostigmata);
Subordinul Sarcoptiformes (Astigmata), la care lipsesc stigmele şi inima, cu fam.
Acaridae sau Tyroglyhidae.

Clasa Crustacea

Crustaceele cuprind specii cu tegumentul tare, impregnat cu săruri de calciu (crustă).

Segmentele corpului sunt în număr variabil, grupate în două regiuni: cefalotorace şi
abdomen. Crustaceele au două perechi de antene. Aparatul bucal este format dintr-o pereche
de mandibule şi două perechi de maxile.
Ordinul Phyllpoda încadrează specii acvatice cu dimensiunile corporale de 2,5-10
mm. Corpul este segmentat, acoperit sau nu de carapace, având cel puţin 10 perechi de
apendice foliacee. Specia Triops cancriformis (fam. Apodidae) este dăunătoare culturilor de
orez.
Ordinul Isopoda încadrează specii cu antene slab dezvoltate. Corpul este turtit dorso-
ventral, având şapte perechi de picioare toracice egale şi şase perechi abdominale (primele
cinci cu rol respirator). Speciile terestre dăunătoare culturilor agricole fac parte din subord.
Oniscoidae. Astfel din fam. Armadillidiidae unele specii ca: Armadilliidum nasturum, A.
versicor, A, vulgare, produc daune culturilor de porumb; altele din fam. Trichoniscidae,
Oniscidae şi Porcellionidae, produc daune la plantele cultivate în seră şi legumelor
depozitate (fig.90).

Clasa Myriapoda
Cuprinde specii terestre cu respiraţie traheană, fitofage sau zoofage. Corpul este
viermiform alcătuit din cap (cu o pereche de antene şi aparat bucal pentru rupt şi masticat) şi
trunchi (având până la 117 segmente homonome).
Subclasa Symphyla cuprinde specii mici (până la 10 mm) cu o singură pereche de
picioare pe fiecare segment. din această subclasă specia Scutigerella imaculata (fam.
Scutigerellidae) produce daune la seminţele aflate în faza de germinare (fig.91.).

91
 Fig.90. Morfologia externă la Porcellio spp. a - văzut dorsal (după Sutton);
b - văzut ventral (după Kaestner): an - antena; cf- cefalon; ep - epimere;
mx - maxilipede; oc - ochi; os - oostegite; pl - pleotellson; pt - picioare toracice;
te - tergite toracice; ur - uropode.

a b
Fig.91. a - Scutigerella immaculatea (după Attems);
b Blaniulus spp. (după Mühle)

Încrengătura Nematoda

Nematozi sunt nevertebrate de dimensiuni foarte mici, de obicei invizibile cu ochiul

liber, corpul alungit, cilindric, nesegmentat, în general fusiform, cu simetrie bilaterală,
prezentând o regiune anterioară sau cefalică şi alta posterioară. Corpul este protejat la
exterior de o cuticulă groasă sau cu striuri longitudinale şi transversale (fig.92.).
Nematozii sunt organisme sexuate. Din ouăle depuse la femele eclozează larvele,
care evoluează în adulţi de ambele sexe, femelele fiind mai mari şi longevive.
Plantele gazdă ale nematozilor sunt foarte diverse, din flora cultivată şi spontană.
Unele specii sunt polifage, cum sunt nematodul rădăcinilor şi nematodul tulpinilor, care prin
numeroasele rase fiziologice, atacă cele mai diverse plante gazdă, aparţinând la diferite
familii botanice. Alte specii, cum ar fi, nematodul grâului ori nematodul căpşunului sunt
specii monofage.

92
 Fig.92. Corpul unui nematod fitoparazit (schematic) (după Esser):
St - stilet; Ca - cap; Cu - cuticulă; Es - esofag; Be - bulb esofagian;
Gd - glandă digestivă; In - intestin; Ov - ovar; Od - ou în dezvoltare;
Em - embrion; Ut - uter; Va - vagin; Re - rect; An - anus; Cd - coadă.

După planta gazdă preferată, nematozii se împart în următoarele grupe:

Nematozi care atacă plantele din cultura mare: nematodul rădăcinilor (polifag) -
Meloidogine incognita, nematodul grâului - Anquina tritici; nematodul tulpinilor -
Ditylenchus dipsaci; nematodul hameiului - Heterodera humuli; nematozii cartofului -
Globodera rostochiensis, Ditylenchus destructor etc.;
Nematozi care atacă plantele legumicole: nematodul cepei şi usturoiului -
Ditylenchus dipsaci; nematodul legumelor vărzoase - Heterodera cruciferae; nematodul
morcovului şi pătrunjelului - Meloidogine calpa etc.;
Nematozi care atacă viţa de vie: Xiphinema americana şi X. italica etc.;
Nematozi ce atacă pomii şi arbuştii fructiferi: Patylenchus penetrans, Aphelenchoides
fragariae etc.;
Nematozi care atacă ciupercile comestibile: Ditylenchus myceliophagus,
Aphelenchoides composticola etc.;
Nematozi care atacă produsele vegetale depozitate
După organul pe care îl atacă speciile de nematozi, acestea sunt: nematozi care atacă
rădăcinile plantelor, nematozi care se dezvoltă pe tulpini, tuberculi şi bulbi, nematozi care se
dezvoltă pe ţesuturile frunzelor; nematozi care atacă florile, fructele şi seminţele plantelor şi
chiar produsele vegetale depozitate.
Pe lângă paguba directă, pe care o cauzează plantelor, nematozii fitofagi transmit o
93
serie de agenţi periculoşi care la rândul lor cauzează unele dintre cele mai grave boli la
plantele cultivate. Astfel, specia Xiphinema index, transmite virusul „Arabic mozaic virus”,
ce provoacă boala denumită „scurt-nodare la viţa de vie „, iar nematodul Longidorus
elongatus, transmite virusul care cauzează „pătarea inelară a zmeurului” etc.; Nematodul
Meloidogine incognita transmite ciuperca Fusarium oxysporum, la tomate, iar specia
Patylenchus penetrans, transmite ciuperca Verticillium dahliae, care produce „ofilirea
vinetelor”,etc.
Speciile de nematozi care produc pagube la plantele cultivate sunt cuprinse în două
clase: Secernentea şi Adenophorea.
Clasa Secernentea (Phasimida), cuprinde numeroase specii de nematozi care au
corpul vermiform, (filiform), orificiul bucal delimitat de 6 buze, stiletele mobil şi prevăzut
sau lipsit de lobi bazali, iar cuticula este înzestrată cu striuri transversale, în care câmpurile
laterale sunt întrerupte prin linii. Din această clasa fac parte nematozii cuprinşi în ord.
Tylenchida, grupate în familiile: Tylenchidae, Heteroderidae, Aphelenchoidae etc.
Clasa Adenophorea (Aphasimida) sunt nematozi lipsiţi de fasimide;
cuprinşi în ord. Dorylaimida, cu familiile: Dorylaimidae, Mermitidae, Longidoridae etc.

Încrengătura Molusca
Clasa Gastropoda

Animale nevertebrate, (melcii), care au corpul prevăzut în general cu simetrie

bilaterală, nesegmentat şi diferenţiat în cap, trunchi (masa viscerală) şi talpa (piciorul),
aceasta având rol de fixare şi mişcare. La majoritatea speciilor corpul este protejat de
cochilie (scoică) calcaroasă, de formă caracteristică; la unele specii mai mobile cochilia este
redusă la un scut dorsal. Deplasarea lor are loc prin târâre pe picior, care este umectat de un
strat de mucus. Pe cap, sunt situate 1-2 perechi de tentacule, o pereche mai mică cu rol
tactil şi altă pereche lungă cu rol de văz, ochii fiind amplasaţi în vârful lor.
Masa viscerală este de forma unui con şi este situată deasupra piciorului (fig.93).
Aparatul digestiv la gastropode este alcătuit din intestin, ce are forma unui tub cu mai
multe dilatări şi glande anexe. La nivelul faringelui se găseşte o maxilă şl o limbă
musculoasă, acoperită cu o cuticulă de conchiolină, prevăzută cu şiruri transversale de dinţi
rezistenţi, piesă ce poartă numele de „radulă” şi care serveşte la roaderea materialului

94
vegetal cu care melcii se hrănesc. Gastropodele sunt organisme hermafrodite, la care are loc
totuşi copulaţia şi realizează o fecundaţie, în urma căreia rezultă ouă, din care ies larve.
Până la completa dezvoltare larvele suferă o transformare (metamorfoză) profundă,
eşalonată pe 1 - 2 ani.

Fig.94. Melcul fără cochilie - Arion

subfuscum (după Grossu)

Fig.93. Corpul unui gasteropod (Helix spp.)

Ca - cap; Tm - tentacule mari; Oc - ochi; Ti -tentacule mici;
Ob - orificiul bucal; Og - orificiul genital; Pc - picior; Co - cochilie;
Pn - pneumostom (după Radu şi colab.)

Gastropodele sunt răspândite în diferite medii de viaţă, ele trăind mai ales pe uscat,
dar şi în ape dulci, fiind extrem de rezistente la amplitudini de temperatură. în general au
regim fitofag de hrană, iar unele sunt răpitoare.
Ca poziţie sistematică fac parte din clasa Gastropoda, care cuprinde trei subclase.
Speciile fitofage sunt cuprinse în subclasa Pulmonata (fiind gastropode adaptate la viaţa
terestră şi cu respiraţie pulmonară), din care interesează două ordine: Basommatophora şi
Stylommatophora. Principalele specii fitofage fac parte din ultimul ordin şi sunt
următoarele: Helix pomatia, Helicela abvia, din fam. Helicidae: Deroceras agreste, D.
laevis, D. reticulatus, Limax maximus, L. flavus etc., din fam. Limacidae: Arion subfuscum
(fig.94), A. hortensis, A. circumspectus etc.

Încrengătura Vertebrata
Clasa Aves

Păsările sunt vertebrate care se deplasează prin zbor. Corpul lor este acoperit cu pene,
iar maxilarele sunt acoperite cu formaţiuni cornoase ce alcătuiesc ciocul. Oasele în
majoritatea lor sunt pneumatice şi uşoare, iar membrele anterioare sunt adaptate pentru zbor.
Speciile dăunătoare plantelor cultivate sunt păsări carenate (sternul având o carenă
95
dezvoltată), făcând parte din clasa Aves, ord. Passeriformes, având talie mică, mijlocie şi
mare, denumite şi păsărele. Degetul posterior prezintă o gheară mai mare decât al celorlalte
trei şi împreună alcătuiesc un dispozitiv puternic de prindere pe ramuri. Ciocul este mai
scurt decât capul, zboară uşor şi cuibăresc în diferite locuri. Majoritatea lor în perioada de
cuibărire sunt insectivore sau omnivore. Ex. Corvus frugilegus, Sturnus vulgaris etc.
Păsările folositoare sau utile (insectivore şi prădătoare) fac parte din ordinele:
Falconiformes (Buteo spp., Falco spp.); Strigiformes (Bubo spp., Athene spp.);
Cuculiformes (Cuculus spp) şi Piciformes (Picus spp.)

Clasa Mamalia

Mamiferele reprezintă cele mai evoluate vertebrate, caracterizate printr-o mare

dezvoltare a sistemului nervos central şi al capacităţii de reglare a temperaturii corpului,
fiind vivipare şi hrănesc puii cu lapte. Corpul este acoperit cu păr, pielea este bogată în
glande, dintre care se remarcă cele mamare, în marea lor majoritate sunt terestre şi
patrupede.
Speciile de mamifere dăunătoare aparţin ordinelor Rodentia şi Logomorpha.
Ord. Rodentia, grupează vertebrate cu talia mică şi mijlocie, exclusiv fitofage, unele
fiind omnivore. Dentiţia este specifică acestui mod de hrană, având incisivii în formă de
daltă, câte 2 dispuşi pe falca superioară şi 2 pe falca inferioară, lipsiţi de rădăcină şi cu
creştere continuă. Caninii lipsesc, iar molarii au creştere transversală. Sunt mamifere
terestre, subterane, acvatice şi arboricole. Cele mai importante specii sunt din familiile:
Sciuridae (Citellus citellus, Sciurus vulgaris etc.); fam. Cricetidae (Cricetus cricetus,
Arvicola terestris etc.) şi fam. Miridae (Mus musculus, Rattus spp. etc.).
Ord. Lagomorpha cuprinde specii de iepuri ce aparţin la fam. Leporidae (Lepus
europeus - iepurele de câmp şi Oryctolagus cuniculus - iepurele de vizuină).
Speciile de mamifere utile ce se comportă ca specii insectivore sunt cuprinse în
ordinele Insectivora (ariciul şi cârtiţa) şi Chiroptera (liliecii).

96
 Cap. 6. METODE DE COMBATERE A DĂUNĂTORILOR ANIMALI

Protecţia culturilor împotriva dăunătorilor animali se poate realiza prin aplicarea

raţională a unui întreg complex de măsuri, elaborate pe baza celor mai noi cuceriri ale
ştiinţei şi practicii agricole.
După caracterul lor, măsurile de combatere a dăunătorilor pot fi: preventive (indirecte
sau profilactice), acestea constituind profilaxia plantelor cultivate şi curative (directe sau
terapeutice), alcătuind terapia plantelor.
Din grupa măsurilor preventive, fac parte măsurile de carantină fitosanitară,
agrofitotehnica sau igiena culturală şi utilizarea soiurilor sau hibrizilor rezistenţi sau
toleranţi la atacul dăunătorilor.
Aplicarea acestor măsuri are drept scop să preîntâmpine apariţia, înmulţirea în masă
a dăunătorilor declanşarea unor atacuri puternice constituind cele mai importante şi eficiente
măsuri pentru combaterea dăunătorilor, conform principiului universal profilactic: „este mai
uşor (eficient) să previi o boală (dăunător) decât să o combaţi".
Din grupa măsurilor curative fac parte măsurile fizico-mecanice, chimice şi
biologice. Aplicarea acestui grup de măsuri asigură distrugerea dăunătorilor apăruţi,
reducând sau limitând eventualele daune pe care acestea le-ar cauza plantelor cultivate.

Măsurile de carantină fitosanitară

Carantina fitosanitară reprezintă un complexul de măsuri care se aplică în scopul

împiedicării răspândirii unor dăunători animali şi agenţi fitopatogeni periculoşi ai plantelor
cultivate.
Activitatea de carantină fitosanitară se desfăşoară pe baza legislaţiei în vigoare. Ca
urmare a măsurilor luate pe linia Inspecţiei de Stat pentru Carantină Fitosanitară, din cadrul
Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, s-a împiedicat pătrunderea în ţară a unor dăunători
periculoşi, cum sunt: musca mediteraneană a fructelor, gărgăriţa chinezească a
leguminoaselor etc.
După obiectivul urmărit, carantina fitosanitară poate fi internă şi externă.
Carantina internă, se referă la controlul produselor de natură vegetală infestate sau
nu de specii dăunătoare - care se află în ţară, dar pentru care se iau măsuri de limitare a

97
răspândirii lor în alte zone sau de lichidare a focarelor existente. Pe plan intern măsurile de
carantină sunt asigurate de Inspectoratele Judeţene de Protecţia Plantelor şi Carantină
Fitosanitară, care au misiunea de a organiza şi executa controlul fitosanitar permanent al
culturilor.

Carantina externă are drept scop să preîntâmpine pătrunderea în ţară a unor

dăunători periculoşi (de carantină), care în general nu există în ţară, o dată cu schimbul de
produse agricole, direct sau în tranzit.
Controlul se efectuează la vămile feroviare, maritime, aeroporturi, colete poştale etc.
Produsele care se importă sau exportă, trebuie sa fie însoţite de certificate fitosanitare, în
care se specifică originea produsului şi dacă este lipsit de boli şi dăunători de carantină.
Ţara care exportă produse vegetale, emite certificate fitosanitare prin care atestă că
marfa este liberă de dăunători ce fac obiectul listei de carantină a ţării care importă marfa.
În cadrul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei funcţionează Inspecţia de Stat
pentru Protecţia Plantelor şi Laboratorul Central de Carantină Fitosanitară.
Sarcinile de bază ale Serviciului de Carantină Fitosanitară sunt următoarele:
- elaborează acte normative cu privire la controlul fitosanitar pentru importul de
produse vegetale, precizând speciile de dăunători de care acestea să fie libere;
- stabileşte lista dăunătorilor de carantină;
- controlează plantele sau produsele vegetale destinate exportului;
- organizează controlul fitosanitar al culturilor, serelor, pepinierelor, magaziilor de
cereale şi depozitele de legume şi fructe, pentru depistarea obiectelor de carantină
fitosanitară;
- controlează circulaţia produselor vegetale în interiorul ţării;
- organizează acţiuni de combatere pentru lichidarea dăunătorilor de carantină etc.

Măsuri agrofitotehnice

Prin aplicarea măsurilor agrofitotehnice se urmăreşte schimbarea condiţiilor de

mediu, în aşa fel încât ele să devină optime pentru plantele cultivate şi nefavorabile pentru
dezvoltarea şi înmulţirea dăunătorilor.
Dintre măsurile agrofitotehnice cu importanţă în combaterea dăunătorilor sunt:
alegerea terenului, asolamentul şi rotaţia culturilor, lucrările solului, fertilizarea culturilor,
sămânţa şi materialul săditor ş.a.m.d..
98
 Alegerea terenului, prezintă importanţă în cazul înfiinţării noilor plantaţii de viţă de
vie şi pomi fructiferi. Este cunoscut faptul că filoxera se dezvoltă foarte bine pe terenurile
grele, argiloase şi nu se dezvoltă în cele uşoare cu un conţinut mai mare de 60% siliciu
(soluri nisipoase).
De asemenea, înfiinţarea pepinierelor viticole şi pomicole pe terenurile puternic
infestate cu viermi albi ori viermi sârmă, fără a lua măsurile necesare de dezinsectizare a
solului, se soldează cu pierderi însemnate.
Asolamentul şi rotaţia culturilor. Respectarea rotaţiei culturilor în cadrul
asolamentului împiedică înmulţirea în masă a dăunătorilor şi infestarea într-un grad ridicat
al culturilor, reprezentând principala măsură profilactică în combaterea dăunătorilor
monofagi (Bruchus etc.) sau oligofagi (Zabrus, muştele cerealelor etc.).
Lucrările solului. Arăturile de vară şi de toamnă influenţează nefavorabil dezvoltarea
diferitelor stadii de dezvoltare ale insectelor edafice (viermi cenuşii, viermi albi etc.). Prin
arături, aceste stadii sunt ridicate la suprafaţa solului şi expuse acţiunii factorilor de mediu,
păsărilor şi mamiferelor insectivore. Prin lucrările de grăpare şi pregătire a terenului cu
cultivatorul, se distrug numeroase specii de insecte a căror dezvoltare are loc în stratul
superficial al solului: ouăle de greieri şi lăcuste, forma radicicolă a păduchelui galicol al
ulmului etc.
Administrarea raţională a îngrăşămintelor şi amendamentelor, influenţează
activitatea dăunătorilor. Prin aplicarea îngrăşămintelor chimice se schimbă structura
anatomomorfologică a plantelor şi este accelerată creşterea si dezvoltarea lor, devenind mai
rezistente la atacul dăunătorilor.
Amendamentele contribuie de asemenea la diminuarea populaţiilor de insecte ce se
dezvoltă în sol, cum este cazul solurilor podzolice, acide, care prin aplicarea
amendamentelor conduc la neutralizarea reacţiei solului, creându-se condiţii nefavorabile
pentru dezvoltarea viermilor sârmă.
Epoca de semănat prezintă importanţă deosebită. Astfel, însămânţarea timpurie a
inului poate reduce mult atacul puricelui inului, care produce pagube mari în faza de
răsărire a plantelor, iar dacă plantele au trecut de faza de „brădişor", atacul este mult redus.
Culturile de mazăre semănate timpuriu sunt mai puţin atacate de gărgăriţa frunzelor de
mazăre, gărgăriţa mazării şi moliile mazării.
Recoltarea la timp a culturilor, preîntâmpină scuturarea seminţelor şi formarea

99
samulastrei pe care se dezvoltă unele specii dăunătoare ca: musca neagră a cerealelor,
musca de Hessa la cerealele păioase, gărgăriţele păstăioaselor şi viespilor seminifage de
leguminoase etc.
Distrugerea resturilor vegetale rămase după recoltarea plantelor constituie o măsură
de combatere a unor specii dăunătoare ca: sfredelitorul tulpinilor de porumb (cotoarele de
porumb); viespea paiului de grâu (miriştea), păduchele cenuşiu al verzei (care iernează ca
ou pe cotoarele de varză) etc.
Utilizarea soiurilor rezistente
După gradul de manifestare, rezistenţa plantelor la atacul de dăunători, se pot
clasifica în: imunitate, rezistenţă şi sensibilitate la atacul dăunătorilor.
Imunitatea plantelor este mai rar întâlnită în cazul atacului de dăunători şi ea
reprezintă însuşirea unui soi sau hibrid de a nu oferi dăunătorului condiţii de hrănire,
respectiv un soi imun este acela pe care insectele nu se hrănesc.
Rezistenţa plantelor la atacul dăunătorilor poate fi: înaltă, moderată şi slabă, după
cum gradul de dăunare al plantelor este foarte slab, moderat sau mai puţin slab decât media
înregistrată la o cultură oarecare. Rezistenţa mai poate fi falsă sau aparentă şi adevărată,
când se datorează unor factori reali de rezistenţă.
Rezistenţa falsă sau aparentă este condiţionată de însuşiri temporare ale plantei
gazdă, care potenţial este atacată; astfel de soiuri prezintă mare importanţă.
Rezistenţa adevărată se datorează prezenţei unor mecanisme reale, care influenţează
în mod negativ hrănirea şi dezvoltarea insectelor pe acestea.
După Painter (1951), în condiţii de câmp se întâlnesc trei factori de bază ai rezistenţei
adevărate şi anume: preferinţa, antibioza şi toleranţa.
Preferinţa, reprezintă totalitatea însuşirilor care favorizează sau împiedică utilizarea
plantei de către insectă pentru hrănire, depunere de ouă, construire de adăpost etc.
Antibioza constituie capacitatea plantelor de inhiba activitatea vitală a insectelor,
adică influenţa negativă pe care o exercită soiul sau hibridul rezistent asupra stadiilor
dăunătoare ale insectelor, ce se hrănesc pe seama plantelor respective.
Toleranţa este capacitatea plantelor de a suporta un număr mare de dăunători, care se
hrănesc pe acestea sau capacitatea de a suporta fără a suferi o dăunare prea mare şi care se
pot reface după dăunare.

100
 METODE FIZICE DE COMBATERE

Măsurile fizice de combatere a dăunătorilor înglobează acele lucrări care se

realizează prin utilizarea unor factori ca: temperatura, focul, lumina, radiaţii infraroşii,
ultraviolete (mai ales în depozite) etc.
Temperaturile ridicate sau scăzute, pot fi utilizate în combaterea unor dăunători din
depozite, magazii şi sere. Astfel, expunerea produselor atacate de dăunătorii din depozite la
temperaturi ridicate de 50 - 55°C, contribuie la distrugerea acestora. Gărgăriţa fasolei poate
fi distrusă prin expunerea boabelor atacate la temperaturi de - 10°C timp de 12 ore etc.
Focul este o măsură la care se recurge mai ales pentru distrugerea resturilor vegetale
rămase în câmp după recoltarea culturilor, cu care ocazie sunt distruşi numeroşi dăunători.
Lumina se poate utiliza ca mijloc de combatere a unor specii de insecte cu
fototropism pozitiv, care sunt atrase de diferite surse de lumină, captate şi apoi distruse.
Razele infraroşii pe care le emit şi insectele în perioada de copulaţie, servesc la
reperarea partenerilor de sex opus. Astfel, razele infraroşii localizate pe antene şi ochi,
declanşează zboruri variate de comportament sexual. Razele X, β şi γ, se folosesc în
carantina fitosanitară pentru depistarea infestărilor ascunse precum şi în combaterea unor
insecte care atacă produsele vegetale depozitate.

METODE MECANICE DE COMBATERE

Combaterea dăunătorilor prin utilizarea metodelor mecanice este mult redusă datorită
procedeelor greoaie de aplicare, care necesită un volum mare de muncă şi consum mare de
energie ridicat.
Dintre metodele mecanice utilizate amintim: adunarea insectelor cu diferite aparate,
şanţuri capcană, plante capcană, inele cleioase, brâie capcană, scuturatul pomilor, omizitul,
igiena culturală, folosirea momelilor, diferite metode de capturare (curse) simple,
alimentare, atractante, pe bază de culori (vase galbene), feromoni, entoleterul, etc.
Adunarea insectelor cu diferite dispozitive şi aparate. Pentru adunarea unor specii de
insecte (buburuza lucernei, gândacul roşu al lucernei etc.), se folosesc o serie de tipuri de
dispozitive cu acţionare manuală, hipotractate sau tractate mecanic, cum ar fi: aparatul Bhul
- Mayer, Tarnavski, Boguleanu etc.
De curând a apărut pe piaţă un dispozitiv pneumatico - mecanic de colectare a
adulţilor şi larvelor gândacului din Colorado, numit „Bio - Colector". Aparatul se montează
101
pe tractor în aproximativ 15 minute. El este alcătuit dintr-un motor hidraulic care dirijează
ventilatoarele laterale şi produce un curent de aer. Un dispozitiv dirijează jetul de aer pe
plante, desprinde insectele şi le absoarbe în rezervorul de colectare.
Aparatul prezintă o eficacitate de 95% pentru insectele adulte şi circa 85% pentru
larve, putând lucra pe 2, 3 şi 4 rânduri de plante la o singură trecere. Cu ajutorul acestui
aparat sunt desprinse insectele adulte sau larvele existente pe plantele cultivate prin
insuflare şi apoi aspirate într-un rezervor colector.
Şanţurile capcană reprezintă obstacole care se execută pentru combaterea insectelor
care se deplasează pe sol prin mers, cum sunt de exemplu: gărgăriţa sfeclei, larvele de
lăcuste, omizile fluturelui de luncă etc. Şanţurile se pot executa fie în afara culturilor ce
trebuiesc apărate în cazul migraţiei dăunătorilor din alte parcele, fie din distanţă în distanţă,
în cazul unei parcele infestate.
Dimensiunea şanţurilor oscilează în funcţie de specie, având obişnuit de la 0,5 la 1,0
m. Pentru distrugerea directă a dăunătorilor care ajung în şanţuri se recomandă prăfuirea
acestora cu diferite insecticide cu doze mărite.
Plantele capcană se folosesc în scopul atragerii dăunătorilor pe suprafeţe mici sau pe
un număr mai redus de plante preferate, apoi distrugerea lor prin diferite metode. Astfel, se
poate preveni un atac în masă a gărgăriţei cenuşii a sfeclei (Bothynoderes punctiventris),
dacă în jurul culturilor de sfeclă se însămânţează, mai timpuriu cu o bandă de 3 - 4 în lăţime.
De obicei gărgăriţele se concentrează pe aceste plante şi se pot distruge pe cale
chimică sau mecanică. La culturile de plante furajere în special alcătuite din leguminoase
perene destinate pentru producere masă verde sau fân, atunci când se recoltează plantele se
poate lăsa o bandă necosită, în care se vor aduna dăunătorii existenţi în cultură, urmând a fi
distruşi apoi fie prin metode chimice fie mecanice, contribuindu-se la scăderea rezervei
biologice din culturile respective.
Inelele cleioase sunt benzi de hârtie impermeabilă sau plastic, pe care se întinde un
strat de clei nesicativ, aplicate în jurul trunchiurilor sau ramurilor groase ale pomilor,
împotriva femelelor de cotari (Operophtera, Erannis etc.), a unor omizi (Aporia, Lymantria,
Hyphantria etc.), adulţilor de Rhagoletis, Sciaphobus etc.
Brâiele capcană sunt adăposturi artificiale aplicate pe tulpina pomilor la 80 - 100 cm
deasupra solului, oferind insectelor (adulte sau larve) posibilitatea de a se refugia pentru
parcurgerea diapauzei estivale sau hiemale. Ele se confecţionează din carton ondulat, hârtie

102
de ambalaj, împletituri de paie, pânză de sac etc. Aceste capcane se controlează periodic cu
care ocazie se distrug insectele aflate în ele.
Brâiele capcană sunt folosite împotriva adulţilor unor specii dăunătoare de gărgăriţe
(Anthonomus pomorum, Rhynchites bacchus) sau a larvelor viermelui merelor (Cydia
pomonella etc.).
Scuturatul pomilor reprezintă o modalitate prin care se adună de obicei primăvara o
serie de insecte dăunătoare adulte, care acţionează în special în pomicultură.
Operaţiunea de scuturare a pomilor se face pe o prelată, dimineaţa devreme, când
insectele sunt amorţite şi se repetă la circa 6-7 zile. Insectele colectate pe prelată sunt
distruse prin diferite procedee.
Această metodă de combatere se poate utiliza cu bune rezultate împotriva unor specii
de gărgăriţe ale pomilor fructiferi (Anthonomus pomorum, Rhynchites spp.), cărăbuşului de
mai (Melolontha melolontha), cărăbuşului marmorat (Polyphylla fullo), cărăbuşeilor verzi ai
viţei (Anomala spp. etc.).
Omizitul este operaţia de colectare a omizilor aflate în cuiburile mătăsoase de pe
ramurile pomilor fructiferi (fie în perioada de vegetaţie, fie toamna sau primăvara devreme)
cu ajutorul unor foarfece de omizit.
Cuiburile adunate se distrug prin ardere. Astfel, pot fi combătute speciile de
lepidoptere ca; fluturele cu abdomenul auriu (Euproctis chrysorrhoea), nălbarul (Aporia
crataegi), omida păroasă a dudului (Hyphantria cunea), omida păroasă a stejarului
(Lymantria dispar), molia frunzelor de măr (Hyponomeuta malinella) etc.
Igiena culturală a pomilor, constă în curăţarea trunchiurilor şi ramurilor groase ale
pomilor de scoarţa uscată, de muşchi şi licheni, care pot adăposti diferite specii de insecte
dăunătoare. Operaţia de curăţare a pomilor se poate face toamna târziu, în timpul iernii sau
primăvara devreme, cu ajutorul unor unelte speciale (mănuşi cu zale, răzuitoare, perii de
sârmă etc.).
Momelile capcane se folosesc pentru combatere şi sunt diferenţiate în : momeli
vizuale, momeli alimentare şi momeli cu feromoni specifici.
Momelile vizuale provin din vase galbene, plăci galbene, plăci albe etc. Vasele
galbene se folosesc pentru a urmări zborul entomofaunei de coleoptere din culturile de
rapiţă (Hannt şi colab., 1990). Plăcile galbene au fost utilizate cu succes în combaterea unor
specii de dăunători ai plantelor ornamentale.

103
 Instalarea capcanelor se face la 10 - 15 cm deasupra solului, câte 5 capcane/mp.,
schimbarea lor are loc după 25 - 30 de zile (Szekely, 1990). Plăcile galbene Rebell se
utilizează în combaterea muştei cireşelor (Rhagoletis cerasi). În urma cercetărilor efectuate
de Hannt şi colab. 1990, au stabilit faptul că musca suedeză (Oscinis frit) este atrasă de
culoarea violet.
Momelile alimentare sunt preparate din plante verzi, tărâţe, seminţe, turte de floarea
soarelui, felii de cartof, de sfeclă etc., ce servesc pentru atragerea dăunătorilor în anumite
locuri şi apoi se trece la distrugerea lor. Momelile pot fi simple sau toxice. Momelile toxice
sunt alcătuite din diferite produse alimentare preferate de dăunători la care se adaugă o
substanţă toxică (fosfură de zinc, de magneziu, arseniaţi etc.).
Aplicarea momelilor alimentare se poate face fie la suprafaţa solului (contra
rozătoarelor, a omizilor de buha semănăturilor), fie în sol (contra coropişniţelor, viermilor
sârmă, viermilor albi etc.).
Pentru combaterea viermilor sârmă Chabert et Blot (1992, citaţi de Ghizdavu şi
colab. 1997) recomandă o capcană cu momeli formate din boabe de porumb şi grâu,
germinate.
Pentru capturarea unor specii de lepidoptere (viermele merelor, buha semănăturilor,
buha verzei) se pot folosi o serie de momeli ce emană mirosuri şi arome plăcute, care atrag
insectele respective. De obicei se foloseşte melasa diluată cu apă (1/3 părţi), la care se
adaugă drojdie de bere. Amestecul obţinut se pune pe tăvi şi se poate amesteca cu o
substanţă toxică.
Pentru o serie de himenoptere dăunătoare (viespile fructelor) se pot utiliza o serie de
produse fermentescibile ce emană mirosuri şi arome specifice. Pentru aceste momeli se
utilizează de obicei sucuri concentrate, amestecate cu un produs toxic şi introduse la baza
unor sticle cu gâtul lung, care se agaţă în pomi.
Momelile cu feromoni specifici, utilizate de obicei în prognoză şi avertizare pot fi
folosite cu bune rezultate în combaterea a numeroase specii de lepidoptere dăunătoare
(Ghizdavu şi Orean, 1987; Ghizdavu şi colab.,1997 etc.).

104
 METODE CURATIVE DE COMBATERE A DĂUNĂTORILOR ANIMALI
METODE CHIMICE DE COMBATERE
Măsurile curative utilizate pentru protejarea culturilor împotriva atacului dăunătorilor
animali sunt multiple, însă cea mai mult folosită la ora actuală şi pe scară largă atât la noi în
ţară cât şi pe plan mondial este măsura chimică (chimioterapia agricolă), bazată pe folosirea
produselor fitofarmaceutice specifice: insecticide, acaricide, nematocide, moluscocide,
raticide etc.
Avantajele utilizării metodelor chimice sunt:
- reprezintă metoda cea mai sigură de aplicare rapidă şi salvare în mod cert a
culturilor de pagubele provocate de dăunători;
- produsele fitofarmaceutice pot fi condiţionate sub diferite forme şi permite
specialiştilor agricoli să aleagă pe cele mai corespunzătoare în funcţie de condiţiile
pedoclimatice locale cum ar fi: pulberi pentru prăfuit în zonele lipsite de apă; emulsii sau
pulberi muiabile, acolo unde apa nu constituie o problemă, aerosoli etc.
- dispune de mijloace de aplicare a tratamentelor, folosindu-se aparatura terestră de
mare capacitate, generatoare de aerosoli şi aviaţia utilitară etc., ce permit efectuarea
lucrărilor într-un timp scurt, imediat după depistarea atacurilor şi înainte de a se înregistra
pagube;
- compatibilitatea produselor din punct de vedere chimic şi biologic, conduce la
combaterea mai multor specii dăunătoare prin efectuarea unui singur tratament etc.
Cererile tot mai mari de pe piaţă, faţă de produsele fitosanitare au condus la
dezvoltarea rapidă a industriei chimice, producătoare de asemenea produse. Atât pe plan
mondial cât şi în tara noastră în ultimii ani, metoda chimică de combatere a dăunătorilor s-a
extins tot mai mult.
Utilizarea produselor fitosanitare în mod raţional prezintă o eficienţă economică
deosebită, valoarea recoltelor salvate, depăşind cu mult costul tratamentelor.
Pe lângă avantajele prezentate, extinderea utilizării produselor fitosanitare poate avea
însă şi urmări negative, care rezultă din faptul că majoritatea lor sunt toxice pentru om şi
animale cu sânge cald.
Manipularea, depozitarea şi utilizarea necorespunzătoare a produselor
fitofarmaceutice, pot conduce la intoxicaţii grave ale oamenilor, animalelor domestice,

105
vânatului şi insectelor folositoare etc. Datorită utilizării îndelungate al unor produse, la
unele specii dăunătoare poate să apară fenomenul de rezistenţă faţă de acele produse. Pentru
evitarea acestor fenomene se impune cunoaşterea temeinică a produselor de uz fitosanitar
sub toate aspectele, precum şi utilizarea lor raţională.
Produsele de uz fitosanitar se pot clasifica după mai multe criterii: după grupa de
dăunători împotriva cărora se utilizează; după starea fizică; după modul de acţiune; după
grupa chimică din care fac parte; după toxicitate etc.
Produsele fitofarmaceutice utilizate împotriva dăunătorilor animali, se numesc
zoocide şi în raport de grupul faunistic cel disting se diferenţiază în: insecticide utilizate în
combaterea insectelor; acaricide folosite în combaterea acarienilor; nematocide folosite în
combaterea nematozilor; moluscocide utilizate în combaterea melcilor; raticide utilizate în
combaterea rozătoarelor etc.
I. Insecticidele reprezintă grupa cea mai vastă, deoarece şi numărul cel mai mare de
dăunători animali ce atacă plantele cultivate (peste 90%), aparţin clasei „Insecta".
După modul lor de acţiune, insecticidele se diferenţiază în:
1. insecticide de ingestie ce acţionează asupra insectelor după ce sunt ingerate (2 -
5%); -
2. insecticide de contact pătrund în corpul insectelor prin partea exterioară a
tegumentului (majoritatea);
3. insecticide de respiraţie (asfixiante sau fumigante), pătrund în organism prin
sistemul respirator (5 - 12%).
Există însă şi o serie de insecticide cu acţiune complexă: de ingestie, de contact şi
chiar asfixiante (piretrinoizi etc.).
După starea fizică insecticidele se prezintă sub trei forme: solidă, lichidă şi gazoasă,
iar după starea fizică a produselor comerciale întâlnite pe piaţă, formele de condiţionare ale
pesticidelor şi simbolurile de prescurtare sunt următoarele: CA - concentrat pentru aplicarea
sub formă de aerosoli; CE - concentrat emulsionabil; EC - emulsie concentrată; CM -
concentrat pentru momeli; CS - concentrat solubil în apă; ES – efect secundar; G- granule;
GD - granule dispersabile în apă; GS - granule solubile în apă; GA - gaz sub presiune; LV -
lichid cu acţiune toxică prin volatilizare; M - momeală; P.A - pastă; P.P - pulbere de prăfuit;
P.S - pulbere solubilă în apă; PTS - pulbere pentru tratarea uscată a seminţelor; PU - pulbere
umectabilă; PUS - pulbere umectabilă pentru tratarea seminţelor; SC - suspensie

106
concentrată; SV - produs solid sub formă de pulberi sau tablete cu acţiune toxică prin
volatilizare etc.; AVR - suspensie pentru aplicarea cu volum ultraredus; ULV - volum ultra
redus; VR - lichid pentru aplicare cu volum redus; VUR - lichid pentru aplicare cu volum
ultraredus; WR - pulbere muiabilă.
După gradul de toxicitate, insecticidele se încadrează în patru grupe: notate de la I la
IV, în funcţie de doza letală 50% (DL 50), oral acută a substanţei active.
Prin doză letală (DL 50) se înţelege doza unică de substanţă activă (s.a.), exprimată
în mg/Kg corp, care administrată oral la o grupă de şobolani albi, masculi şi femele, supuşi
în prealabil la un post de 24 ore, provoacă moartea a 50% din lotul experimental, în cursul
perioadei de observaţie de 14 zile (la 3 ore de la administrarea produsului, animalele sunt
hrănite normal).

- Grupa I: produse extrem de toxice cu un conţinut în substanţă activă (s.a.), având

DL 50 până la 50 mg/Kg corp. Toate produsele comerciale sunt marcate cu etichetă de
culoare roşie (Furadan, Diafuran etc.).
- Grupă a II - a : produse puternic toxice având DL 50 între 50 şi inclusiv 200
mg/Kg corp, fiind marcate ambalajele cu etichete de culoare verde (Thionex, Dursban,
Divipan, Zolone, Counter etc.).
- Grupa a III - a: produse moderat toxice cu DL 50 cuprins între 201 şi inclusiv
1000 mg/Kg corp. fiind marcate pe ambalaje cu etichete de culoare albastră (Dimevur,
Sinoratox, Decis, Karate, Carbetox etc.).
- Grupa a IV - a: produse cu toxicitate redusă la care DL 50 este peste 1000 mg/Kg
corp şi sunt marcate pe ambalaje cu etichetă de culoare neagră

Insecticide piretrinoide sau piretrinoizi de sinteză.

Sunt produse provenite din sinteze organice, a căror substanţe active sunt
asemănătoare celor a piretrinelor naturale. Insecticidele piretrinoide se descompun uşor la
lumină şi după o zi nu mai prezintă acţiune biologică, marea lor majoritate sunt stabile 7-15
zile. Ele acţionează asupra sistemului nervos al insectelor pe cale de contact, ingestie şi
respiraţie, având o puternică acţiune de şoc. O parte din ele pot avea şi o acţiune acaricidă.
Fac parte din grupa produselor toxice şi mediu toxice, excepţie de la această regulă făcând
produsele pe bază de bioresmetrin şi permetrin, care nu sunt toxice, având DL 50 de 8 600
mg/kg, respectiv, > 4 000 mg/kg. Prezintă un spectru larg de acţiune, selectivitate redusă şi
pot forma rase rezistente de dăunători. Timpul de pauză oscilează între 1-3 zile până la 21
107
de zile.
Insecticide diverse
Din această categorie fac parte o serie de insecticide care au ca baze chimice,
substanţe active care nu se încadrează în grupele prezentate mai sus, însă anumite produse
din această grupă se folosesc foarte des în combaterea diferiţilor dăunători animali ai
plantelor cultivate.

Amestecuri de insecticide
În scopul măririi capacităţii de combatere a dăunătorilor datorită efectului sinergic cât
şi pentru prevenirea apariţiei raselor rezistente, în ultimele decenii ale secolului XX s-a
impus formularea a noi tipuri de insecticide prin amestecuri de insecticide.

Acaricidele
Sunt substanţe chimice folosite în combaterea unui grup de dăunători întâlniţi mai
ales în pomicultură, culturi forţate şi sere, numiţi acarieni (păienjeni din clasa Arachinida,
ord. Acari,
Nematocide.
Sunt produse chimice sintetizate special, unele dintre ele fiind chiar selective utilizate
în combaterea unor dăunători întâlniţi în sol, denumiţi nematozi (viermi) din clasa
Secernentea (Phasmida). Având în vedere cantitatea mare de nematocid la unitatea de
suprafaţă se recomandă folosirea lor în special la culturile legumicole cultivate în sere.

Moluscocide (Helocide).
Sunt produse utilizate în combaterea moluştelor în special a melcilor fără cochilie.
Ele sunt condiţionate sub formă de granule având 4-10% s.a., fiind produse moderat toxice
care acţionează prin ingestie.

Rodenticide

Produse substanţe chimice utilizate împotriva rozătoarelor. O serie dintre rodenticide

acţionează prin ingestie, pentru fabricarea lor se folosesc o serie de produse ca: extrase din
plante (preparatele de la Scilla, stricnina), anorganice (fosfura de zinc, sulfatul de taliu),
organice de sintetice (tiocarbamaţii), iar altă parte produc moartea rozătoarelor prin
producerea de hemoragii interne.
108
 MĂSURI DE PROTECŢIA ECOSISTEMELOR ŞI DE PREVENIRE A
INTOXICAŢIILOR ÎN LUCRĂRILE FITOSANITARE

Utilizarea produselor chimice, în protecţia plantelor împotriva bolilor, dăunătorilor şi

buruienilor, pe lângă efectele pozitive, are, adesea şi efecte secundare negative, ducând la
intoxicarea persoanelor care vin în contact cu produsele respective, cât şi asupra
consumatorilor produselor agricole şi horticole pe care se găsesc reziduuri toxice cât şi
asupra mediului ambiant.
Din acest motiv, au fost elaborate reglementări legale ce se regăsesc în Legea nr.
5/1982 privind protecţia plantelor cultivate şi pădurilor şi regimul pesticidelor şi Legea nr.9/1973
privind protecţia mediului înconjurător corelată cu Ordonanţa 4/1995 privind fabricarea,
comercializarea şi utilizarea produselor de uz fitosanitar pentru combaterea bolilor,
dăunătorilor şi buruienilor în agricultură şi silvicultură şi cu legea 3/1978 privind asigurarea
sănătăţii populaţiei.
Norme de protecţia muncii la folosirea pesticidelor. Măsuri generale

Pentru tratamentele din agricultură se vor utiliza numai produse care au avizul
„Comisiei de avizare a pesticidelor" şi avizul Ministerului Sănătăţii.
Persoanele care lucrează cu pesticide trebuie să aibă avizul medicului la angajare şi în
continuare, periodic ele vor fi supuse examenului medical în scopul depistării eventualelor
boli apărute pe parcursul angajării. De asemenea, personalul care lucrează cu pesticide
trebuie instruit la angajare, cât şi periodic, la fiecare început de sezon de tratamente, la
folosirea unor substanţe noi sau care pun probleme deosebite la aplicare.
Instruirile se vor încheia obligatoriu cu verificarea cunoştinţelor, completarea fişei de
protecţie şi semnarea ei de către angajat.
La angajare nu vor fi acceptaţi tineri sub 18 ani, femei gravide sau care alăptează şi
persoane bolnave de plămâni, inimă, ficat şi alcoolici. în timpul lucrului se interzice
categoric mâncatul, băutul şi fumatul, iar înaintea mesei, muncitorii îşi spală mâinile cu apă
călduţă şi săpun.
Persoanele care participă la aplicarea tratamentelor sau la manipularea pesticidelor
vor purta obligatoriu echipament de protecţie (ochelari şi măşti de protecţie, mănuşi, şorţuri,
halate, cizme de cauciuc, bonete), în funcţie de grupa de toxicitate a produsului folosit.
109
După terminarea lucrului, echipamentul de protecţie se curăţă, denocivizează şi repară.
Măsuri la depozitarea pesticidelor

Insecticidele şi fungicicidele se păstrează separat de erbicide, în depozite situate la

minimum 100 în faţă de locuinţe, grajduri, depozite de furaje, sau surse de apă. Intr-o
încăpere anexă depozitului trebuie să existe în permanenţă apă, săpun şi prosop, trusă de
prim ajutor şi instinctor.
Produsele se depozitează în funcţie de gradul de toxicitate, de inflamabilitatea, forma
de condiţionare şi tipul ambalajului, făcându-se cu tăbliţe uşor vizibile.
Etichetele fixate pe ambalaje sunt inscripţionate în culori diferite în funcţie de grupa de
toxicitate (roşu - grupa 1 de toxicitate; verde - grupa II de toxicitate; albastru - grupa III de
toxicitate şi negru - grupa IV). De asemenea etichetele trebuie să cuprindă: denumirea
produsului; cantitatea, grupa de toxicitate, data fabricării, data intrării în depozit, de pe
ambalaje nu trebuie să lipsească instrucţiunile de folosire.
Produsele inflamabile poartă obligatoriu semnul de inflamabil,, flacără roşie" şi se
depozitează în încăperi special prevăzute cu etichete indicatoare „materiale uşor
inflamabile" şi semnul de pericol de incendiu. Produsele din grupele 1-3 de toxicitate vor
purta pe ambalaje semnul „cap de mort cu cele două oase încrucişate".
Temperatura din depozit nu trebuie să scadă sub - 5°C sau să crească peste 30°C.
În încăperile cu pesticide nu trebuie să existe decât stelaje, cântarul şi ustensilele
necesare livrării. Se va ţine o evidenţă strictă a intrării şi ieşirii oricăror cantităţi de
pesticide, pentru fiecare produs în parte.
Cheile de la depozit vor fi păstrate şi folosite numai de responsabilul acestuia, iar pe
uşa depozitului se aplică o placă indicatoare cu menţiunea „Depozit de produse toxice" şi
semnul „cap de mort".
Măsuri la transportul pesticidelor

Transportul pesticidelor de la locul de fabricare sau de la depozitele firmelor

importatoare trebuie să se facă în vehicule amenajate corespunzător pentru a se putea evita
poluarea mediului ambiant.
La transport, ambalajele cu pesticide vor fi manipulate cu grijă, pe fundul
vehiculelor va fi aşternut un strat de pale, care se ard după încheierea lucrului. în cazul

110
pesticidelor inflamabile la transport se va asigura izolarea termică şi se interzice fumatul.
Dacă transportul se face în vehicule deschise, pesticidele se acoperă cu material
plastic sau prelate pentru a fi ferite de intemperii. În vehiculele de transport este interzis a se
introduce alimente, apă de băut, îmbrăcăminte şi mai ales oameni.

Măsuri la prepararea, suspensiilor şi emulsiilor de stropit

Prepararea soluţiilor pentru stropit se face într-un loc dinainte ales, departe de surse
de apă potabilă (200 m), de ape curgătoare, locuinţe, grajduri, furajerii şi care se înconjoară
cu un şanţ de circa 25 cm adâncime fiind marcat cu o pancartă pe care să se scrie, ,,Loc
pentru pregătirea soluţiilor toxice".
La încheierea lucrului, terenul se răzuie cu sapa, iar pământul contaminat se îngroapă
la 1 m adâncime, la fel ca şi resturile de pesticide şi apa de spălare. După acestea, terenul se
va ara adânc. Ambalajele refolosibile se strâng şi se returnează la magazie, iar cele care nu
se refolosesc se distrug şi se îngroapă sau ard. Butoaiele, găleţile sau orice alte vase utilizate
la pregătirea zmeurilor, suspensiilor şi emulsiilor nu trebuie folosite şi în alte scopuri.
Pesticidele rămase nefolosite se predau la magazie.

Măsuri la aplicarea tratamentelor

Tratarea seminţelor cu pulberi se va face în şoproane, nu în încăperi închise. Maşina

de tratat trebuie să fie etanşă pentru a nu răspândi pulberea toxică în atmosferă. Din acelaşi
motiv este bine ca sămânţa să fie uşor umectată (cca. 0.71 apă la chintal, eventual cu 0,2%
aracet). Muncitorii vor purta mască contra prafului. Sămânţa tratată se păstrează sub cheie.
Pentru efectuarea tratamentelor în culturi cu produse toxice pentru om, animale sau
albine, se vor anunţa cu 5 zile înainte primăria din localitate, apicultorii din zonă, precum şi
unităţile piscicole şi de gospodărire a apelor. Va fi anunţată şi unitatea sanitară apropiată
asupra zilei şi a produselor aplicate pentru a -şi pregăti mijloacele de intervenţie în caz de
intoxicaţii.
Aparatele cu care se aplică tratamentul vor fi verificate, reglate cu atenţie, pentru a
funcţiona perfect. Timpul de lucru cu pesticide să nu depăşească 6 ore pe zi. În timpul
tratamentului muncitorii nu vor mânca, bea sau fuma, acestea fiind permise numai în pauze,
într-un loc anume amenajat, sub umbrar, după ce se spală pe mâini şi pe faţă cu apă şi

111
săpun.
Parcelele tratate se marchează cu tăbliţe avertizoare: „Teren otrăvit Păşunatul
interzis", menţionându-se şi intervalul de pauză (2-4 săptămâni). Dacă produsul folosit este
extrem de toxic se va institui paza parcelei tratate, iar timp de 3 zile nu se va intra în câmpul
respectiv pentru alte lucrări.
La dezinfecţia pământului în sere cu produse fumigante, muncitorii vor purta mască
de gaze, cizme de cauciuc şi mănuşi, toate în perfectă stare. După trecerea intervalului de
pauză, se va aerisi bine sera .
Supravegherea stării de sănătate a muncitorilor în timpul lucrului cu pesticide revine
conducătorului locului de muncă. La cel mai mic semn de intoxicaţie, muncitorul va fi scos
în afara zonei de lucru, aşezat la umbră. Părţile corpului expuse toxicului vor fi spălate cu
grijă se vor administra antidoturi, iar muncitorul va fi transportat imediat la unitatea sanitară
apropiată, însoţitorul având asupra sa eticheta produsului utilizat la tratament.

Măsuri privind denocivizarea echipamentului de protecţie,

a aparatelor şi maşinilor folosite la aplicarea pesticidelor

Ochelarii şi măştile, după folosire, se spală cu apă caldă şi săpun, se dezinfectează cu

spirt sau formol 5%, se clătesc cu apă, se şterg şi se păstrează în ambalaj original, în
săculeţe de finet sau în pungi de material plastic.
Halatele, salopetele, şorturile şi bonetele, după folosire se clătesc cu apă caldă (50°C)
şi apoi se spală în maşina de spălat cu apă la 80°C în care se adaugă 0,5% detergent.
Urmează apoi înmuierea şi spălarea în soluţii de hidroxid de sodiu 0,5% şi detergent 0,1%,
după care se limpezesc în 2-3 ape.
Încălţămintea din cauciuc, se curăţă, se spală cu apă caldă şi săpun, după care se
păstrează la cel puţin 1 m distanţă de sursele de căldură.
Pardoselile încăperilor în care s-au manipulat pesticide se spală cu o soluţie de sodă
calcinată 2%, iar maşinile şi aparatele folosite la aplicarea tratamentelor se tratează cu
clorură de var 5%, se lasă 4-6 ore, după care se spală minuţios.
Apa rezultată în urma spălării echipamentului de protecţie, maşinilor, ambalajelor
nefolosibile, pardoselilor, în lipsa canalizării se toarnă în gropi de 0,5 m adâncime, departe
de sursa de apă potabilă sau de ape curgătoare.

112
 METODE CURATIVE DE COMBATERE A DĂUNĂTORILOR ANIMALI
METODE BIOLOGICE
Combaterea biologică sau bioterapia cuprinde un ansamblu complex de măsuri care
se aplică în scopul distrugerii dăunătorilor animali ai plantelor cultivate, prin utilizarea
raţională a duşmanilor naturali (organisme zoofage) şi insecticide biologice.
Combaterea biologică implică o modificare a echilibrului biocenotic în favoarea
duşmanilor naturali. Organismele folosite în combaterea biologică sunt: microorganisme
(virusuri, bacterii, ciuperci) şi macroorganisme (insecte şi alte artropode, precum şi
vertebrate).
Microorganismele patogene (virusuri, bacterii, ciuperci) sunt foarte mult utilizate în
combaterea dăunătorilor animali, datorită răspândirii lor în natură şi ele stau la baza
preparării pe cale industrială a biopreparatelor sau insecticidelor biologice.
Microorganismele patogene produc îmbolnăvirea în masă a insectelor, în special la
densităţi mari şi apoi mortalităţi ridicate. Primul preparat microbiologic a fost obţinut de
Krasilscik şi Mecinikov (1986), având ca bază ciuperca Metarrhiziuon anisopliae Metch.,
utilizat în combaterea cărăbuşeilor spicelor (Anisoplia spp.)
După natura principiului activ, insecticidele biologice sunt: virotice, bacteriene,
fungice, helmintice, hormonale etc., care odată ajunse la nivelul corpului dăunătorilor
animali ai plantelor cultivate, pot produce adevărate epizootii, ce se soldează cu moartea în
masă a dăunătorilor.
Insecticidele virotice sunt produse pe bază de virusuri entomopatogene poliedrice, ce
se obţin prin infestarea gazdelor şi extragerea ulterioară a virusurilor înmulţite. La ora
actuală se cunosc produse comerciale preparate în diferite ţări cum ar fi: Biotrol, Virex,
Polyvirocide, Heliothis virus etc., produse ce pot fi utilizate în general pentru combaterea
omizilor de lepidoptere.
Insecticidele bacteriene sunt biopreparate pe bază de bacterii entomopatogene, iar
bolile produse dăunătorilor animali poartă denumirea de bacterioze.
Speciile de bacterii entomopatogene aparţin la trei familii: Pseudomonadaceae,
Enterobacteraceae (Salmonella tipimurium) şi Bacillaceae cu speciile Bacillus lentmorbus
Dut, B. popillae Dut, B. thuringiensis Bert.
Specia cea mai frecvent folosită este Bacillus thuringiensis, care se poate cultiva pe

113
medii nutritive în staţii speciale şi utilizată pentru obţinerea pe cale industrială a preparatelor
bacteriene ce au puternică acţiune asupra insectelor dăunătoare. Bacteria prezintă numeroase
varietăţi şi serotipuri pe baza cărora se pot obţine preparate cu exotoxină sau fără
exotoxină.
Insecticidele fungice sunt biopreparate care au ca principiu activ spori de ciuperci
entomopatogene. Cea mai virulentă ciupercă este Beauveria bassiana urmată de B. spores.
La momentul actual se cunosc o serie de preparate biologice cum ar fi: Boverin, Muscardin
A 45M, Metarzin etc.
În comparaţie cu insecticidele chimice, preparatele microbiologice au o acţiune mai
lentă, îmbolnăvirea şi moartea intervin după 2-4 zile, eficacitatea stabilindu-se după 7-10
zile. Larvele încetează a se mai hrăni la o zi după aplicarea tratamentului. Cele mai eficace
tratamente se realizează la temperaturi de 18 - 22°C şi atunci când se aplică pe larve tinere
aflate în vârstele 1 şi 2. Ploile de durată sau radiaţiile solare slăbesc acţiunea preparatelor,
iar temperaturile scăzute pot slăbi intensitatea hrănirii larvelor.
Pentru pregătirea suspensiei trebuie să se folosească apa rece (pentru ca sporii
ciupercilor să nu germineze). Mai întâi se diluează doza recomandată într-o cantitate mică
de apă şi se agită până se obţine o pastă omogenă, urmând ca apoi să se adauge prin
amestecare restul de apă.
Insecticide helmintice sunt preparate care au ca principiu activ larve de nematode
din fam. Mermithidae. Scognamglis (1969), (citat de Perju, 1995), menţionează că în
combaterea chrisomelidelor şi în special a gândacului din Colorado, preparatele helmintice
sunt foarte eficiente, fără a mai fi nevoie de combaterea chimică.
Insecticidele hormonale se bazează pe utilizarea hormonilor naturali sau sintetici al
căror rol în dezvoltarea insectelor este foarte bine cunoscut.

Zoofagii

Un rol important în reducerea rezervei biologice a dăunătorilor îl au şi zoofagii, care

pot fi paraziţi şi prădători.
Paraziţii sunt organisme animale care se dezvoltă pe seama altor organisme animale
(gazde) în mod lent, odată cu evoluţia acestora. După locul unde trăiesc, paraziţii sunt;
ectoparaziţi, care se dezvoltă pe corpul gazdelor şi endoparaziţi, care se dezvoltă în
interiorul lor.

114
 Din grupul ectoparaziţilor, cele mai multe specii aparţin ordinului Diptera, fam.
Tachinidae, care se dezvoltă pe corpul diferitelor specii de omizi (Tachina larvarum pe
Hyphantria, Sarcophaga spp. etc.).
Speciile endoparazite sunt încadrate în clasa Nematoda (Mermis migrescens, pentru
Acrididae) şi Insecta.
Pentru combaterea biologică a dăunătorilor animali ai plantelor cultivate, se
utilizează pe scară largă, insectele din familiile: Ichneumonidae, Chalcididae, Braconidae,
Trichogrammatidae, Aphelinidae, Aphididae etc., care aparţin ordinului Hymenoptera.
Principalele specii de insecte parazite folosite în combaterea dăunătorilor animali
sunt: Aphelinus mali (parazitează păduchele lânos); Prospaltella perniciosi (parazitează
păduchele din San José); Trisolcus semistriatus (parazitează ploşniţele cerealelor);
Chrysopa spp. (parazitează afidele); Trichogramma evanescens (parazitează peste 200 de
specii dăunătoare de lepidoptere ca: buha semănăturilor, buha legumelor, sfredelitorul
tulpinilor de porumb, viermele merelor, molia strugurilor etc.); Trichogramma embriofagum
(parazitează ouăle viermelui merelor etc.); Aphididus matricarie (parazitează păduchele
verde al piersicului); Encarisia formosana (combate musculiţa albă de seră) etc.
Prădătorii sunt organisme animale ce se hrănesc cu pradă vie, aceştia având
întotdeauna corpul mai mare decât al victimei. Prădătorii aparţin claselor de miriapode,
arahnide, insecte, amfibieni, reptile, păsări şi mamifere. Cele mai multe specii de prădători
aparţin clasei Insecta, ordinele: Heteroptera, Neuroptera, Coleoptera, Diptera etc. Perillus
bioculatus (prădător al larvelor gândacului din Colorado); Coccinella 7 punctata (prădător
al păduchilor de frunze) etc.
Dintre păsări importanţă prezintă cele răpitoare şi insectivore cum ar fi: piţigoii,
ciocănitoarea, cucul, bufniţa, striga, şorecarul comun etc.

Autocidia

Autocidia este metoda de combatere a dăunătorilor bazată pe principiul utilizării

masculilor sterili. Sterilizarea ca metodă de combatere a dăunătorilor a fost introdusă pentru
prima dată de către Knipling (1955). Această metodă se bazează pe creşterea şi lansarea
masculilor sterili din punct de vedere sexual, în număr mult mai mare decât a celor din
populaţia naturală, până se realizează combaterea sau eradicarea populaţiei naturale.
Sterilizarea insectelor şi a altor animale se poate realiza pe cale fizică

115
(radiosterilizare), chimică (chimiosterilizare), genetică şi hormonală.
Sterilizarea fizică (radiosterilizarea), se poate realiza prin utilizarea izotopilor
radioactivi în calitate de trasori, fie prin utilizarea radiaţiilor ionizante.
Combaterea dăunătorilor cu ajutorul radiaţiilor ionizante se poate face în două
moduri:
a) Iradierea produselor vegetale depozitate, cu diferite doze sterilizante, cu scopul
sterilizării indivizilor din ambele sexe.
b) Iradierea dăunătorilor, respectiv sterilizarea masculilor prin folosirea radiaţiilor
gamma sau a razelor X, în doze stabilite, apoi lansarea lor în natură într-un număr suficient
de mare pentru a domina concurenţa masculilor normali.
Acţiunea iradierii se manifestă asupra celulelor organelor de reproducere, în care au
loc mutaţii letale, dominante, care împiedică formarea sau frânează dezvoltarea normală a
oului după fecundare.
Sterilizarea chimică se poate realiza direct în natură, prin aplicarea unor tratamente
cu o serie de produse ca: Apholate, Metepa, Thiotepa, Tepa, diferiţi antimetaboliţi (pirine şi
pirimidine) şi alte substanţe cum ar fi: fosfamidele, triazinele etc.
Sterilizarea prin mijloace genetice a dăunătorilor, constă în introducerea de masculi
aparţinând unei rase având caractere genetice diferite, într-o regiune în care trăieşte o altă
rasă, care conduce la obţinerea unor descendenţi sterili. Spre exemplu: o rasă a ţânţarului
Aedes aegypti, are un factor genetic care favorizează creşterea procentului de masculi în
raport cu cel al femelelor. în urma proceselor de sterilitate s-a intensificat acest caracter şi
prin copularea unui mascul din această rasă cu o femelă normală dă o descendenţă care este
alcătuită din 94 - 95% masculi. Prin urmare există posibilitatea ridicării pe această cale a
potenţialului de înmulţire a speciilor dăunătoare.
Sterilizarea hormonală a dăunătorilor constă în utilizarea hormonilor şi analogilor lor
(edisona şi hormonul juvenil), fiind o metodă eficientă pentru obţinerea sterilităţii insectelor.

Utilizarea substanţelor biologic active

O serie de substanţe secretate de artropode, de plantele cultură sau microorganisme
pot influenţa comportamentul şi o serie de procese fiziologice şi biologice, ceea ce a făcut
posibilă folosirea lor în combaterea dăunătorilor animali.
Izolarea acestor substanţe şi apoi sinteza lor în laborator, precum şi modificările

116
produse în structura lor în scopul îmbunătăţirii proprietăţilor este posibilă şi se utilizează pe
scară largă. După modul lor de acţiune aceste substanţe se împart în patru grupe: a)
regulatori de creştere ai insectelor; b) sterilizanţi; c) feromoni; d) alte substanţe biologic
active.
a) Regulatorii de creştere, folosiţi în combaterea speciilor dăunătoare de insecte au la
bază endohormoni ce asigură creşterea şi dezvoltarea normală a insectelor, însă
administrarea lor în doze mai mari decât cele utile organismului conduc la dereglare
dezvoltării şi în special a metamorfozei contribuind în final la moartea insectelor.
Analogii sintetici ai acestor substanţe se produc industrial în multe ţări de pe glob,
mai ales în S.U.A. şi Cehia, unde s-au obţinut produşi deosebiţi de activi, unii dintre ei
sintetizaţi chiar din plante. Astfel, au fost obţinute produsele: Hidropren, ce se poate
administra în doză de 0,05% s.a., pentru combaterea unor homoptere, coleoptere şi
lepidoptere; Metopren, utilizat în combaterea muştelor dăunătoare în doză de 0,025 - 0,05%
s.a.; Kinopren, recomandat în doză de 0,1 - 0,25% s.a. pentru combaterea unor homoptere
etc. în ţara noastră au fost sintetizate unele substanţe ca: J.T.C., J.T.N., la, care au dovedit o
eficacitate mare împotriva unor dăunători.

Utilizarea feromonilor

De obicei insectele sunt dependente de informaţiile pe care le transmit şi

recepţionează prin intermediul mesagerilor chimici care circulă în ecosisteme, denumiţi
economi sau telergoni.
Feromonii sunt diferenţiaţi în două grupe mari: feromoni de dezvoltare (metabolici)
şi feromoni de acţiune (de declanşare).
Feromonii de dezvoltare, induc la indivizii receptori o serie de modificări metabolice
sau de dezvoltare, fiind mai importanţi la insectele sociale şi la cele cu comportament gregar
(I. Ghizdavu şi colab. 1983,1997).
Feromonii de acţiune, induc schimbări de comportament şi sunt diferenţiaţi în:
feromoni de balizaj, de ovipoziţie, de agregare, de alarmă şi sexuali.
Feromonii de balizaj, ce servesc la marcarea traseului de deplasare spre sursa de
hrană sau spre un loc de cuibărire (la insectele sociale, carii de scoarţă sau lemn).
Feromonii de ovipoziţie, cu ajutorul cărora sunt marcate locurile proprii (ţânţari) sau
interzise pentru depunerea pontei (muştele fructelor);
117
 Feromonii de agregare, asigură coeziunea familiei la speciile sau concentrarea în
vederea migraţiei sau populării unui biotop (lăcuste, cari de scoarţă sau lemn etc.)
Feromonii de alarmă, ce determină răspândirea populaţiei în momentul atacului unui
prădător (la afide).
Feromonii sexuali, mediază relaţiile dintre partenerii sexuali înainte, în timpul şi
după împerechere. Feromonii sexuali se împart în trei grupe după cum urmează:
- atractanţi sexuali produşi de unul din sexe, pentru atragerea sexului opus în scopul
împrecherii, întâlniţi la majoritatea speciilor de insecte şi sunt produşi de către femele.
- afrodisiaci produşi de către masculii atraşi cu scopul de a excita femelele şi de ale
determina să accepte împerecherea.
- repelenţi sexuali produşi în aparatul genital al masculului şi transformaţi odată cu
lichidul spermatic în aparatul genital al femelei, care marchează femelele fecundate şi îi
determină pe ceilalţi masculi să le evite şi să se împerecheze cu femele nefecundate (I.
Ghizdavu şi colab. 1983).
Folosirea feromonilor în combaterea insectelor dăunătoare
Captarea insectelor din habitatul natural, se bazează pe proprietatea unor tipuri de
feromoni de a determina apropierea faţă de sursa de emisie (atractanţi sexuali, de agregare
etc.). Insectele atrase sunt reţinute în capcane speciale, în funcţie de scopul captării, fie
omorându-le (capcane electrice, chimice, adezive etc.), fie conservându-le vii (capcane fără
ieşire). În aceste capcane se plasează momeli formate dintr-un substrat (dopuri sau capsule
de cauciuc sau mase plastice), conţinând o doză de feromon natural sau sintetic care este
emis treptat şi uniform (fig.95).

Fig. 95 Capcane feromonale adezive utilizate în combaterea

insectelor din pomicultură (original)

De obicei captarea insectelor dăunătoare se face în următoarele scopuri: precizarea

118
ciclului biologic, depistarea unor noi infestări, supravegherea cantitativă a populaţiei în
vederea stabilirii oportunităţii aplicării măsurilor de combatere, combaterea prin captarea în
masă, combatere prin captare, sterilizare sexuală şi relansare, combatere prin captare,
contaminare şi relansare, combatere prin perturbarea transmisiei feromonale normale
(dezorientare).

119
 BIBLIOGRAFIE

1. Balachowsky A. et collab. - Entomologie appliquee a l'agriculture (Traite).Tom. I., vol. I-II,

Coleopteres. Paris, Edit. Mason, 1962/63.
2. Baicu, T. - Pierderile cauzate de bolile, dăunătorii şi buruienile culturilor agricole şi principiile
după care se produc. în Bul. ,,Prot. Plant „ 2, p.51-64, 1987.
3. Baicu, T. - Sisteme de combatere Integrată, Bucureşti, Ed. ,,Ceres”, 1987.
4. Baicu, T. - Săvescu, A. Sisteme de combatere integrată a bolilor şi dăunătorilor pe culturi.
Bucureşti, Ed. ,, Ceres”, 1987.
5. Bobârnac B., - Curs de Entomologie, vol.I (Partea generală) Lito. Univ. Craiova, 1967.
6. Bobârnac B., - Curs de Entomologie, vol.II (Partea specială), Tom.I-II). Lito.Univ.Craiova,
1974.
7. Boguleanu Gh., Bobârnac B. şi colab., - Entomologie agricolă. Edit. Did. şi Ped. Bucureşti,
1980 .
8. Boguleanu Gh., - Fauna dăunătoare culturilor agricole şi forestiere din România. Vol.II., Edit.
Tehnică Agricolă, Bucureşti, 1994.
9. Costescu C., Mitrea I., - Sensibilitatea soiurilor de măr la atacul moliei miniere a frunzelor de
măr (Leucoptera malifoliella Costa.). Analele Univ. din Craiova, Seria Biol., Agr., Hortic.,
vol.XX (XXX), 1990 .
10. Georgescu, T., - Entomologie, vol.I şi II. Curs. Litogr. Institutul Agronomic Iaşi, 1990.
11. Ghizdavu I., Paşol P., Pălăgeşiu I., Bobîrnac B., Filipescu C., Matei Iulia, Georgescu T., Baicu
T., Bărbulescu Al., - Entomologie agricolă. Ed. Did. şi Ped. R.A., Bucureşti, 1997.
12. Glodeanu, C., Mitrea, I. şi colab. - Programul pentru combaterea integrată a bolilor şi
dăunătorilor la cultura de tutun. Revista. Protecţia plantelor, nr.25. Cluj-Napoca.
13. Glodeanu, C., Mitrea, I., şi colab., - Programul pentru combaterea integrată a bolilor şi
dăunătorilor la cultura de ceapă şi usturoi. Revista. Protecţia plantelor, nr. 25. Cluj-Napoca,
1997.
14. Matei, Iulia, - Curs de biologie şi combaterea dăunătorilor şi paraziţilor vegetali. Craiova.
Reprograf. Univ. Craiova., 1977.
15. Matei Iulia, Mitrea I., - Entomologie vol. I, Lucrări practice, Reprografia Univ. din Craiova.,
1996.
16. Matei Iulia, Mitrea I., - Entomologie, vol. II, Lucrări practice. Reprografia Univ. din Craiova,
1997.
17. Mitrea I., - Entomologie generală. Ed. Sitech, Craiova, 1998.
18. Mitrea I., - Entomologie specială. Ed. Rotomat, Craiova, 2001.
19. Mitrea I., Entomologie agricolă. Ed. Universitaria, Craiova., 2002.
20. I. Mitrea, Entomologie agricolă, Editura Universitaria Craiova, 2005.
21. I. Mitrea, C. Stan, O. Ţucă, Entomologie vol. 1, Editura Reprograph Craiova, 2010.
22. I. Rosea si colab., Combaterea integrata a bolilor buruienilor si dăunătorilor culturilor
agricole. Edit. Did. si Pedag. R.A. Bucureşti, 2000.
23. I. Rosca, I. Oltean, I. Mitrea, şi colab. Tratat de Entomologie Generala si Speciala, Editura
Alpha MDN Buzău, 2011
24. Roman T., Costache M., - Ghid pentru recunoaşterea agenţilor patogeni şi a dăunătorilor la
legume. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Agris-redacţia revistelor agricole, 2001.
25. Roşca I., - Prognoza, avertizarea şi carantina fitosanitară a dăunătorilor din agricultură. Ed.
Geea, 2000.
26. Roşca I., - Entomologie generală. Editura Sylva, 2001.
120
27. Săvescu Aurel, - Album de protecţia plantelor, vol. I-III. M.A., C.M.D.P.A., Buc., 1960 – 1963.
28. Săvescu Aurel şi colab., - Stabilirea metodei de avertizare a gândacului din Colorado (L.
decemlineata
Say) Anale I.C.C.A., Secţia Prot. Pl., vol. II., 1964.
29. Săvescu Aurel şi Rafailă C., - Prognoza în protecţia plantelor. Editura Ceres, Buc., 1978.
30. Săvescu Aurel şi colab., - Tratat de Zoologie Agricolă, vol. II. Edit.Academiei RSR., 1982.
31. Tălmaciu M., Bădeanu Marinela, - Entomologie – Partea specială -, Centrul de multiplicare al
U.S.A.M.V. Iaşi, 1998.
32. Mitrea I., 2022, ENTOMOLOGIE - Suport de curs
33. Mitrea I., 2022, Lucrări practice de lucrări practice de ENTOMOLOGIE I

121