Caracterizarea fitocenozei (II)

Compoziția în categorii ecologice

Reprezintă preferințele speciilor față de principalii factori ecologici: umiditatea edafică (U),
temperatura aerului (T), reacția solului (R).
Caracterizarea fitocenozelor din punct de vedere al cerințelor speciilor de plante față de factorii
de mediu se poate face cu ajutorul unor scări cu intervale mai largi sau mai amănunțite. Astfel, școla
fitosociologică de la Cluj folosește o scară cu 6 trepte (tab. 1), în timp ce Ellenberg, pentru cercetările
din Europa Centrală, a creat o scară complexă, cu valori între 1 și 9 unde a inclus și cerințele față de
azotul mineral și gradul de salinitate (Fig. 1)

Tabelul 1: Categoriile ecologice în funcție de comportamentul speciilor față de UTR

Valoarea Indicii ecologici și semnificația valorii lor
ind. ecologic U – umiditatea edafică T – temperatura aerului R – reacția solului
1 Xerofile Hekistoterme Puternic acidofile
1,5 -
Xeromezofile Microterme
2 Acidofile
2,5 -
Mezofile Micro-mezoterme
3 Acido-neutrofile
3,5 -
Mezohigrofile Moderat termofile
4 Slab acid – neutrofile
4,5 -
Higrofile Termofile
5 Neutro-bazifile
5,5 - - -
6 Hidrofile - -
Amfitolerante Amfitolerante Amfitolerante
0 (eurihidre) (euriterme) (euriionice)

Spectrul categoriilor ecologice se obține prin raportarea numărului de specii dintr-o anumită
categorie la numărul total de specii din fitocenoza respectivă și poate da indicii importante cu privire la
eterogenitatea fitocenozei raportată la condițiile locale de mediu. Se obțin informații atât despre
caracterul general al climatului respectiv cât și despre ecotopurile din zona studiată.
În cazul cerințelor față de factorii de mediu, spectrele obținute pot da relații asupra stațiunilor
respective chiar dacă în calcul nu este inclus numărul indivizilor din fiecare specie prezentă.
Practic, analiza spectrelor ecologice ajută la aplicarea lucrărilor agro-ameliorative sau silvo-
culturale corespunzătoare particularităților stațiunilor.

Compoziția în categorii genetice

Reprezintă un indicator al direcției de evoluție al speciilor și sistemelor în care acestea sunt
integrate, de-a lungul timpului și sub influența directă a factorilor ecologici. Astfel, condițiile ecologice
mai puțin favorabile au condus la apariția în număr mare a poliploizilor care devin mai bine adaptați în
 habitate extreme;
gura 1: Indicii ecologici preluați după Ellenberg de exemplu,
al.1992, însă cu adaptare la condițiile pedo- numărul speciilor
matice din România (Sârbu & al., 2013
poliploide crește
de la Ecuator
spre Poli și o
dată cu
altitudinea;
echipamentul
genetic
diversificat
asigură și
succesul în
competiția
interspecifică:
speciile
poliploide ocupă
cu ușurință
habitatele noi sau terenurile nepopulate.

Compoziția în categorii economice

Analiza ponderii categoriilor economice dintr-o fitocenoză, modul în care acestea sunt exploatate
și corelarea cu stadiul evolutiv al fitocenozei investigate permite specialistului să formuleze
recomandări cu privire la oportunitatea sau intensitatea valorificării acestor resurse.
Principalele categorii de plante cu importanță economică sunt:
- Alimentare (cu valoare culinară, aromatice și condimentare, oleaginoase)
- Furajere (cu valoare nutritivă slabă, mediocră, bună, foarte bună)
- Melifere (cu pondere apicolă mică, mediocră, mare, foarte mare)
- Medicinale
- Industriale (utilizate în industria lemnului, casnică, chimică, a celulozei și hârtiei, tinctoriale
și tanante, bogate în fibre textile)

Indicii fitopopulaționali și fitocenotici

Indicii fitopopulaționali
Sunt utilizaţi pentru a se realiza studiul populaţiilor (speciilor), urmărind estimarea unor
caracteristici populaționale, ca de exemplu:
 efectivul (numărului total de indivizi)
 densitatea indivizilor
 repartiţia indivizilor în spaţiu
  structura dimensională
 structura pe sexe (specii dioice)
 dinamica efectivelor (dinamica creşterii)
Contribuie la descifrarea astfel relaţiei: individ → populaţie → biocenoză → ecotop și permite
prelucrarea informației dobândite pentru evidențierea raporturilor dintre componenți și dintre aceștia și
sistemul coordonator.
O parte din acești indici pot fi determinați pe teren (= caractere analitice) iar alții sunt calculați în
laborator (= caracterele sintetice).

Indicii fitopopulaționali calitativi

 Vitalitatea fitoindivizilor
Reprezintă gradul de vigurozitate şi prosperitate atins de diferite specii dintr-o fitocenoză.
Vigurozitatea și prosperitatea reflectă gradul de creştere şi dezvoltare a fitoindivizilor într-un
anumit mediu, prezentând gradul de compatibilitate dintre mediu și cerinţele ecologice ale speciilor
componente ale fitocenozei.
Aprecierea vitalității indivizilor se face pe teren, prin estimări vizuale, utilizând diferite scări de
apreciere. De ex.:
 Scara Braun –Blanquet:
1 – plante cu creştere şi dezvoltare normală;
2 – plante cu creştere normală sau luxuriantă, dar ciclul de dezvoltare este sub valorile normale
(fructificare slabă);
3 – plante care vegetează sărăcăcios (au o creştere redusă, sunt pipernicite) iar ciclul de
dezvoltare nu se desfăşoară în întregime;
4 – plante care germinează, cresc, dar nu pot atinge stadiul de înmulţire.
 Aprecierea după Raţiu (sistem de notare prin litere):
Ins – vitalitate insuficientă (plante pipernicite, nu înfloresc);
S – vitalitate suficientă – pl. cresc, se dezvoltă, dar sub media valorilor specifice;
B – vitalitate bună – plantele cresc şi se dezvoltă normal;
FB – vitalitate f. bună – creştere viguroasă, fructificare abundentă
Acest indice se poate stabili în urma unor observații repetate în diferite perioade ale anului pentru
a surprinde stadiul de maturitate al indivizilor diverselor specii care alcătuiesc fitocenoza.
Prin indicarea vitalității indivizilor se poate exprima:
- direcția de evoluție a fitocenozei;
- acțiunea temporară a uni factor intern sau extern ce favorizezeă, la un moment dat, una dintre
speciile componente.

 Starea fenologică (Periodicitatea)

Se referă la anumite stări fiziologice care se repetă ritmic în viața fitoindivizilor.
Fenologia: reprezintă studiul stadiilor de creştere şi dezvoltare ale plantelor de-a lungul
perioadelor de vegetaţie şi de repaus vegetativ, ţinând cont de dinamica principalilor factori ecologici,
precum şi durata de viaţă a indivizilor unei specii.
  Stadiile fenologice ale speciilor componente determină aspectul fitocenozei în anumite
momente ale ciclului său anual. Modul de parcurgere al acestora de către populațiile fitocenozei
furnizează informații despre complexul de factori ecologici a căror acțiune poate grăbi sau întârzia una
sau alta dintre fenofaze, ducând, în cazuri extreme, atunci când presiunea exercitată este puternică și
îndelungată, chiar la eliminarea unora dintre faze (ex.: într-o pășune intens exploatată foarte puține
specii ajung să înfloreasă sau să fructifice; în pădurile sau pajiștile din apropierea localităților speciile
cu flori atrăgătoare ajung să își reducă numărul de indivizi datorită recoltării excesive). Prin scăderea
numerică a efectivelor unei populații este redusă variabilitatea genetică și accentuarea înmulțirii pe cale
vegetativă, ceea ce are efect asupra variabilităţii genetice (reducerea acesteia) → sărăcirea compoziţiei
floristice a fitocenozelor → diminuarea funcţiilor şi posibilităților de evoluţie → degradarea
morfofuncţională a fitocenozelor.
Notarea etapelor fenologice
În cazul vegetaţiei segetale (comunitățile de buruieni):
 A – stadiul de plantulă sau rozetă
 B – stadiul de boboc floral (faza de burduf)
 C – stadiul de înflorire
 D – stadiul de fructificare
 E – diseminarea
Reprezentarea grafică a dinamicii fenofazelor se realizează prin spectre fenologice (fenospectre).
Importanţa fenospectrelor:
- ştiinţifică: cunoaşterea stării fenologice a indivizilor în contextul complexului cenotic
- practică:
 dau relaţii asupra cantităţii şi perioadelor optime de recoltare a speciilor cu
valoare alimentară sau a produselor utilizate în terapeutică;
 indică perioadele în care speciile melifere îşi desăvârşesc anteza (înflorirea);
 se pot da relaţii asupra perioadelor de înflorire /polenizare necesare persoanelor
alergice;
 în practica horticolă fenofazele stau la baza aplicării diferenţiate a tehnologiilor
de cultură.

Indicii fitopopulaționali cantitativi

 Abundența
Reprezintă cea mai elementară noţiune de apreciere cantitativă, bazată pe procedeul empiric de
evaluare aproximativă al indivizilor unei specii dintr-o populaţie vegetală.
Deoarece metodele analitice bazate pe numărarea indivizilor fiecărei specii pe suprafețe
delimitate necesită foarte mult timp, în practica fitosociologică se folosește o metodă vizuală,
expeditivă, bazată pe una dintre scările de apreciere concepute – ex.:
Scara Braun –Blanquet –
1. Indivizi foarte rari
2. Indivizi rari
3. Indivizi puțin abundenți
 4. Indivizi abundenți
5. Indivizi abundenți
 Densitatea permite cunoaşterea raportului exact dintre numărul de indivizi al unei specii şi
suprafaţa ocupată
Fig. 1: Proiecția de fitocenoza
orizontală analizată.
într-o fitocenoză de
Frestuca rubra și Agrostis tenuis.
Valoarea abundenței și densității sunt determinate de factorii ecologici generali și locali, de tipul
formațiunii vegetale, stadiul de evoluție al fitocenozei, de intensitatea presiunii antropo-zoogene, de
numărul de specii care intră în alcătuirea fitocenozei (ex. în condițiile aceluiași climat temperat și
stadiu dinamic, fitocenozele de pădure nemorală au un număr de indivizi / unitatea de suprafață de 2-3
ori mai mic față de cele de pajiște, datorită masivității unor fitoindivizi și luminozității reduse din
subarboret care acționează ca factor limitativ).
 Acoperirea reprezintă indicele cantitativ prin care se estimează suprafața relativă ocupată de
proiecția ortogonală a părților supraterane ale indivizilor pe suprafața solului, într-un eșantion bine
delimitat dintr-o fitocenoză (ex. fig. 1).
Distingem:
- Acoperirea generală – reprezintă proiecția tuturor indivizilor dintr-o fitocenoză
- Acoperirea specifică – proiecția fitoindivizilor unei anumite specii
- Acoperirea bazală – ia în considerare suprafața ocupată numai de acele părți ale
fitoindivizilor care vin în contact direct cu solul (ex.: baza trunchiului la arbori, rozeta de
frunze la unele specii erbacee, baza tufelor la subarbuști etc.)
 Abundența-Dominanța (AD) reprezintă un indicele cantitativ care estimează, privind de sus o
suprafață-eșantion, în ce proporție este acoperită de proiecția părților supraterane ale tuturor indivizilor;
se obține astfel o acoperire generală. Apoi se apreciază acoperirea specifică, respectiv a indivizilor
fiecărei specii în
parte. Valorile
însumate ale
acoperirii specifice
trebuie să fie cel puțin
egale cu acoperirea
generală. Scara de
evaluare cuprinde:
r - unul sau
câțiva indivizi;
+ - puțini
indivizi, cu
acoperire foarte
redusă;

Fig. 2: Schema cuprinzând suprafețele corespunzătoare valorilor claselor de

abundență-dominanță + - 5
 1 – indivizi destul de abundenți, dar cu grad de acoperire sub 1/20 din suprafața de probă;
2 - indivizi foarte de abundenți sau acoperind cel puțin 1/20 din suprafața de probă;
3 – acoperirea oscilează între ¼ și ½ din suprafață, indiferent de numărul de indivizi;
4 - acoperire de ½ până la ¾ din suprafață, indiferent de numărul de indivizi;
5 – acoperire de peste ¾ din suprafața eșantionului delimitat, indiferent de numărul de indivizi.
Indicele AD poate fi folosit în aprecierea gradului de sinantropizare a grupărilor vegetale naturale
(în calculul coeficientului de destrucție al fitocenozelor Kd):

Ps
Kd = x 100
Pf

Ps = suma valorilor AD ale speciilor sinantropice (invadante)

În funcție de valorile obținute, se disting 5 clase de sinantropizare:
1 – grupări fără destrucție: Kd = 0,1 – 1,0 %
2 – grupări cu destrucție slabă: Kd = 1,1 – 5,0 %
3 – grupări cu destrucție moderată: Kd = 5,1 – 20,0 %
4 – grupări cu destrucție ridicată: Kd = 20,1 – 50,0 %
5 – grupări cu destrucție sinantropice: Kd >50,1 %
Acest coeficient poate fi considerat ca indicator biologic al gradului de degenerare al
fitocenozelor, respectiv al ecosistemelor.
 Frecvența reprezintă probabilitatea ca o specie să fie găsită într-o suprafață de probă. Se
n
calculează după formula F = x 100 (n = numărul suprafețelor de probă în care a fost prezentă specia
N
respectivă; N = numărul total al eșantioanelor studiate).
 În investigațiile de teren, pe lângă aceasta este notată și sociabilitatea.
Sociabilitatea reflectă modul de creștere, grupare și repartiție al plantelor într-o comunitate
vegetală. Furnizează informații asupra favorabilității condițiilor ecologice și al relațiilor interspecifice.
Plantele pot fi răspândite uniform, difuz sau se pot găsi în colonii sau în pâlcuri. Scara de estimare
cuprinde: 1 – indivizi dispuși izolat pe suprafața de probă; 2 – indivizi în grupe mici; 3 – indivizi
grupați în pâlcuri mici; 4 – indivizi grupați în pâlcuri mari; 5 – indivizii formează pâlcuri mari și
compacte.

Alelopatia
Reprezintă un fenomen universal, deosebit de complex, constând în influențe biochimice uni - , bi
– sau multilaterale între organismele componente ale unei biocenoze, al cărui rezultat se materializează
în consolidarea comunității vegetale și în dinamica ei evolutivă.
Substanțele implicate în alelopatie sunt diverse și acționează în funcție de organismul donator și
cel receptor.
Fenomenele alelopatice își au originea în procesele metabolice ale unor componenți ai
biocenozei, iar manifestările lor depind de un complex de factori fizici și biotici.
 Alelopatia are un rol important în realizarea fitomediului și a mediului chimic în configurarea
căruia sunt esențiale substanțele – metaboliții cu distribuție universală în biosferă: glucide, aminoacizi,
proteine, acizi nucleici.
Modificările induse în mediul chimic al fitocenozei se reflectă în structura și dinamica sa.