1.

Savanți/Fizicieni
Arhimede din Siracuza
Arhimede (c. 287 - 212 î.Hr.) a fost un matematician şi fizician grec. A trăit la Alexandria şi
Siracuza. A fost unul dintre cei mai mari savanţi ai antichităţii. A inventat scripetele compus,
șurubul fără sfârşit, mufla, roţile dintate, sisteme de pârghii, oglinzile concave; a descoperit
principiul fundamental al hidrostaticii (legea lui Arhimede).
Alte contribuţii: a introdus noţiunea de greutate specifică, a construit un
planetarium ce reproducea fazele Lunii, mişcarea Pământului, şi a planetelor, eclipsele.
A construit un planetariu care reproduce fazele Lunii, mişcarea Pământului şi
a planetelor, eclipsele de Soare şi de Lună.
Contributiile lui cele mai importante in stiinta sunt cele din domeniul matematicii si
mecanicii.Astlfe,in cea mai cunoscuta lucrare a sa "Masurarea cercului",el a rezolvat problema
aflarii lungimii cercului,fiind primul care a aplicat o metoda de aproximare succesiva(metoda
poligoanelor regulate inscrise si circumscrise unui cerc,ale caror perimetre tind spre circumferinta
cercului pe masura ce numarul de laturi creste)cu ajutorul careia a determinat raportul dintre
lungimea cercului si diametrul acestuia(numarul transcendental ),gasind ca valoarea lui este
cuprinsa intre numerele 3 si 3,pentru poligoanele regulate cu 96 de laturi.Aceasta metoda,cunoscuta
si sub numele de metoda exhaustiva a lui Eudoxus,nu este echivalenta cu operatia de trecere la
limita.Deci,nu se poate spune ca Arhimede a cunoscut operatia de trecere la limita specifica
calculului infinitezimal,desi s-a apropiat foarte mult de aceasta.
De asemenea, el a calculat aria segmentului de parabola cu ajutorul a doua sume care se
apropiau foarte mult de o valoare comuna care este aria segmentului de parabola.Intr-o alte lucrare a
sa,el a propus o metoda originala pentru scrierea numerelor foarte mari.Aceasta
metoda,asemanatoare functiei exponentiale,i-a permis sa exprime numarul firelor de nisip care ar
umple intregul univers considerat ca fiind o sfera avand ca diametru aproximativ un an lumina.Alte
rezultate obtinute de Arhimede in matematica sunt:calcularea lungimilor arcelor unor curbe,a ariei
unui sector de spirala(spirala lui Arhimede),aria si volumul sferei,cilindrului si a corpurilor,generate
prin rotatia unor curbe.
Se povesteste ca Arhimede din Siracuza a fost ucis de un soldat, la virsta de 75 de ani, in
anul 212, in timp ce romanii jefuiau orasul lui natal. In afara de lucrarile de matematica, siracuzanul
a fost celebru prin inventiile din domeniul mecanicii si pentru ingeniozitatea cu care a organizat
apararea patriei sale. Lista scrierilor lui care au ajuns pana la noi cuprinde, intr-o ordine pe cat
posibil cronologica, urmatoarele:
 Prima carte Despre echilibrul planelor.
 Memoriul: Cvadratura parabolei.
1
  A doua carte Despre echilibrul planelor.
 Cele doua carti Despre sfera si cilindru.
 Tratatul Despre spirale.
 Tratatul Despre conoizi si sferoizi.
 Cele doua carti Despre corpurile plutitoare.
 Masurarea cercului.
 Arenarium (problema numararii firelor de nisip).
 Scrisoarea catre Eratostene Despre metoda, un fel de testament stiintific, in care Arhimede
dezvaluie, in parte, secretul descoperirilor sale.

Aristotel

Este un filozof grec care a studiat la Academia lui Platon din Atena. În 335 î.e.n. a înfiinţat
la Atena vestita şcoală numită Lykeion (Liceul). A scris circa 400 de lucrări (păstrate în întregime
doar 47).
Aristotel s-a născut în 384 î.H. (anul 1 al Olimpiadei a 90-a), în Stagira – oraş în peninsula
Chalcis, la graniţa cu Macedonia (din acest motiv, Aristotel este supranumit Stagiritul). Tatăl său,
medicul Nicomah, provenea dintr-o familie venită în regiune din Mesenia, în secolul VIII sau VII î.
Hr. Nicomah era un om cultivat, medic al regelui Filip al Macedoniei şi autor a două lucrări literare.
Mama sa, Phaetis, era din Stagira, lucru demonstrat şi prin retragerea pentru scurtă vreme (în 340
î.H) a lui Aristotel - când a fost atacat de duşmanii săi politici - pe o proprietate din Stagira,
moştenire maternă. Aristotel îşi incepe educaţia sub instruirea tatălui său, iar după ce rămâne orfan
de ambii părinţi, sub directa îndrumare a rudei sale Proxenos.
La vârsta de 17 ani pleacă la Atena, unde timp de două decenii este membru al Academiei
platonice, întâi ca elev, apoi ca profesor, până la moartea lui Platon (347 î.H). În această perioadă
devine cunoscut ca autor a numeroase lucrări şi cursuri ţinute în cadrul Academiei. După moartea
lui Platon, Aristotel trăieşte câtva timp în Assos (regatul Misia - Asia Mică), la curtea tiranului
Hermias (cu a cărui nepoată, Pythias, se căsătoreşte) şi în Mytilane. Apoi, în 343 î.Hr., Aristotel
este chemat la Pella, la curtea regelui Filip al Macedoniei, ca să se ocupe de educaţia fiului acestuia,
Alexandru. În scrisoarea în care regele îi propunea să fie educatorul fiului sau, scria: "Am un fiu,
dar mulţumesc mai puţin zeilor că mi l-au dat, cât mai ales că ei au făcut ca el să se nască în timpul
tău. Sper ca grija ta şi vederile tale îl vor face demn de mine şi de viitoarea sa ţară".
După ce Alexandru ajunge rege al Macedoniei (336 î.H) şi impune o pace între cetăţile
greceşti, Aristotel se întoarce în Atena şi, împreună cu prietenul şi discipolul său Teophrast,
întemeiază o şcoală filozofică proprie, numită "Lykeion" (Liceul) sau "peripatetica" (deoarece
filozoful obişnuia să filozofeze plimbându-se cu elevii săi). Gallius relatează că în această şcoală
2
Aristotel ţinea dimineaţa conferinţe acromatice, destinate ascultătorilor mai avansaţi, iar după prânz
conferinţe exoterice (retoricepopulare) pentru publicul mare. Învăţătura exoterică se referea la
studiile de retorică - la arta de a argumenta şi la ştiinţa politică. Învăţătura acromatică avea un obiect
mai profund şi mai subtil - fizica şi problemele de logică.
Opera lui Aristotel are o istorie foarte interesantă. Aristotel şi-a lăsat manuscrisele prin
testament lui Teofrast care - la rândul lui - le-a lăsat unui oarecare Nelsus, un elev al lui Aristotel.
Strabo istoriseşte că, pentru a le salva de furia de colecţionar a prinţului de Pergamon, opera
aristotelică a trebuit să fie ascunsă într-o pivniţă umedă, unde a zăcut 13 ani; de acolo a fost adusă
abia pe la 100 î.H. la Atena, iar de aici, prin Sulla, la Roma. Această relatare priveşte numai
manuscrisele lui Aristotel, fiindcă în secolul al III-lea î.H. operele acestuia erau cunoscute. În 50
î.H. a apărut la Roma o ediţie nouă a tuturor lucrărilor aristotelice, sub îngrijirea lui Andronicos din
Rhodos. Această ediţie constituie temeiul tradiţiei aristotelice. Ea a apărut întâi în limba latină, cu
un comentariu al arabului Averroes, în Veneţia (1489), apoi în limba greacă (1495). După aceea
studiul filozofiei aristotelice a fost neglijat până în secolul al XIX-lea, când începe să renască iarăşi.
În acest secol, cea mai completă ediţie a operelor aristotelice o constituie ediţia Academiei de ştiinţe
din Berlin, care a apărut în 5 volume (1831-1870). Apoi a apărut marea ediţie a aceleiaşi Academii,
a Comentariilor greceşti (Commentaria in Aristotelem Graeca) în 23 de volume şi 3 volume
supliment. O altă ediţie a textelor aristotelice, însoţite de un aparat critic, a fost publicată în
"Bibliotheca Teubeneriana".
Aristotel este considerat a fi părintele logicii ca ştiinţă, iar cele 6 scrieri de logică ale sale
(Categoriile, Despre interpretare, Analitica Primă, Analitica Secundă, Topica, Respingerile
Sofistice), reunite mai târziu în Organon, sunt considerate a fi primul tratat de logică.

Leonardo da Vinci

Leonardo di ser Piero da Vinci (n. 15 aprilie 1452, Vinci - d. 2 mai 1519, Amboise), cunoscut sub
numele de Leonardo da Vinci, a fost cel mai de seamă reprezentant al Renașterii italiene din
perioada de apogeu a acesteia. Spirit universalist: pictor, sculptor, arhitect, muzician, inginer,
inventator, anatomist, geolog, cartograf, botanist și scriitor. Leonardo da Vinci este considerat
adesea cel mai de seamă geniu din întreaga istorie a omenirii. Geniul său creator și spiritul său
inventiv și-au pus amprenta asupra epocii, fiind considerat arhetipul omului renascentist, un spirit
animat de o curiozitate nemaiîntâlnită până atunci, animat de o imaginație fără precedent în istorie.
Este considerat unul din marii inovatori ai picturii și unul din cei mai mari pictori din istorie.
Deși se fac speculații asupra metodelor sale empirice de studiu, viziunea lui Leonardo da
Vinci asupra lumii este mai degrabă logică decât misterioasă. Leonardo da Vinci este cunoscut în

3
special ca pictor. Portretul Lisei Gherardini, soția lui Francesco del Giocondo, cunoscut sub numele
de Mona Lisa (numele este de fapt Monna Lisa sau La Gioconda), aflat în colecția Muzeului Luvru
începând cu 1797, este poate cel mai cunoscut portret realizat vreodată. Fresca intitulată Cina cea de
taină, din refectoriul mânăstirii dominicane Santa Maria delle Grazie din Milano, este cea mai
cunoscută imagine religioasă a tuturor timpurilor. „Omul Vitruvian” (numele complet este Le
proporzioni del corpo umano secondo Vitruvio), un desen din 1490, însoțit de comentarii asupra
operei arhitectului Vitruvius, este o imagine iconică, un adevărat simbol al Renașterii.
Cele câteva lucrări de pictură rămase în urma sa, împreună cu desenele și caietele sale de
note științifice constituie o contribuție de o inestimabilă valoare pentru cultura umană, pentru artă și
știință, rivalizând doar cu opera altui mare contemporan al său, Michelangelo Buonarotti. Spirit
universalist și inventator înnăscut, Leonardo da Vinci a conceput mașini de zburat, un tanc, o
mașină de socotit și multe altele. Puține din invențiile sale au putut fi puse în practică în cursul vieții
sale. Mici invenții, precum o mașină automată de bobinat și o mașină de încercat rezistența la
întindere a firelor, au fost puse în aplicare încă de atunci. A făcut de asemenea mari descoperiri în
domeniul anatomiei, ingineriei civile, opticii și hidrodinamicii, pe care, deși nu le-a publicat, au fost
aplicate ulterior, influențând în mod categoric progresul științific. Artist orgolios, conștient de
talentul său, într-o proverbială rivalitate cu marele său contemporan Michelangelo Buonarotti, se
afirmă că ar fi notat în caietele sale, cu un an înaintea morții, Io continuerò... („voi dăinui...”)
Această afirmație, devenită o adevărată legendă urbană, nu se regăsește însă în notele sale. De
altfel, singurele notițe păstrate din anul 1518 sunt câteva socoteli domestice, care par să fi fost scrise
de către unul din servitorii săi.
Se cunosc extrem de puține amănunte privind viața personală a lui Leonardo da Vinci, deși a
lăsat în urmă sute de pagini manuscrise. Nu există scrisori, scrieri poetice, jurnal personal sau
memorii. Nicăieri în scrierile sale sau în cele ale contemporanilor săi nu apare vreo informație care
să indice vreun interes afectiv față de vreo persoană. În consecință, nu se poate stabili cu certitudine
dacă a avut vreo relație afectivă și/sau eventual sexuală, cu vreo persoană, bărbat sau femeie. Din
contră, cei care l-au cunoscut, vorbesc despre o existență aproape ascetică, dedicată trup și suflet
artei și științei. Una din notele sale conține câteva referințe privind sexualitatea și procreația:
 "Actul procreației și tot ce are legătură cu el este atât de dezgustător încât oamenii ar
dispărea dacă nu ar interveni ceva fețe drăgălașe sau dispoziții senzuale."
Această frază a fost interpretată în fel și chip, cu scopul de a defini orientarea sexuală a artistului.
Încă din timpul vieții, Leonardo da Vinci a fost considerat unul din cei mai mari ingineri ai
timpului său. În scrisoarea de prezentare ce-o trimisese ducelui Ludovico Sforza (Il Moro),
Leonardo afirma că este capabil să construiască tot felul de mașini capabile să asigure protecția
orașului în cazul unui asediu. Atunci când a fugit la Veneția în 1499, și-a găsit imediat o slujbă de

4
inginer militar, prin concepția și construcția unui sistem mobil de baricade, care să protejeze orașul
de atacuri din exterior. De asemenea, a realizat un proiect de deviere a râului Arno, proiect la care a
colaborat cu Niccolò Machiavelli. Notele artistului cuprind o mulțime de invenții, multe din ele,
inutile sau fanteziste, precum un instrument muzical (viola organista), un cavaler mecanic (robot) și
un tun cu abur, dar și altele utile, precum pompe hidraulice, mecanisme cu clichet reversibile și
proiectile de mortier. În 1502, Leonardo da Vinci a desenat un pod suspendat, parte a unui proiect
mai amplu pentru sultanul Baiazid al II-lea, podul fiind destinat să traverseze intrarea în Bosfor,
cunoscută drept Cornul de Aur. Baiazid nu a acceptat proiectul, considerându-l irealizabil.
Concepția lui Leonardo a fost reînviată în 2001, atunci când podul Vebjørn Sand Da Vinci Project,
ce se baza pe ideea sa, a fost realizat în Norvegia. Însă ceea ce l-a fascinat cel mai mult de-a lungul
întregii sale vieți a fost zborul. Leonardo a studiat zborul păsărilor, și a scris mai multe studii despre
acesta, printre care Codexul asupra zborului păsărilor din 1505. A conceput și diverse aparate de
zburat, printre care una cu aripi batante (ornitopter) și o mașină de zburat cu aripă rotativă
(helicopter). Postul de televiziune britanic Canal Four a comandat realizarea unui film documentar
intitulat Leonardo's Dream Machines, pentru o emisiune din 2003. Proiectele lui Leonardo pentru o
parașută și pentru o arbaletă gigant, au fost interpretate, realizate cu mijloacele acelei epoci și
testate cu succes. Multe din proiectele lui Leonardo s-au dovedit astfel fezabile.
Asociat de asemenea cu această adevărată academie patronată de familia de Medici, era un
personaj strălucitor, tânărul poet și filozof, Pico della Mirandola. Artistul avea să noteze mai târziu
pe marginea unei pagini de jurnal: “Medici m-au ridicat, dar tot ei m-au distrus”. Nu există nici un
dubiu că datorită lui Lorenzo Magnificul, artistul a primit o funcție importantă la curtea din Milano,
astfel încât această frază enigmatică nu a putut fi descifrată. Deși din generații diferite, Leonardo,
împreună cu Michelangelo și Rafael, sunt considerați giganții perioadei de apogeu a Renașterii. La
nașterea lui Michelangelo, Leonardo avea 23 de ani, și 31, la nașterea lui Rafael. Acesta din urmă a
trăit puțin, încetând din viață la 37 de ani, în 1520, un an după Leonardo, însă Michelangelo a trăit
și a creat opere nemuritoare încă 45 de ani.

Leonhard Euler

Leonhard Euler (n. 15 aprilie 1707, Basel, Elveția – d. 18 septembrie 1783, Sankt
Petersburg, Imperiul Rus) a fost un matematician și fizician elvețian. Euler este considerat a fi fost
forța dominantă a matematicii secolului al XVIII-lea și unul dintre cei mai remarcabili
matematicieni și savanți multilaterali ai omenirii. Alături de influența considerabilă pe care a
exercitat-o asupra matematicii și matematizării științelor stau atât calitatea și profunzimea, cât și

5
prolificitatea extraordinară a scrierilor sale, opera sa exhaustivă putând cu ușurință umple 70 - 80 de
volume de dimensiuni standard (dacă ar fi publicată vreodată integral).
Euler s-a născut la Basel ca fiu al lui Paul Euler și Marguerite Brucker. La puțin timp după
nașterea sa familia s-a mutat la Riehen, Elveția, unde Euler și-a petrecut cea mai mare parte a
copilăriei. Tatăl său era un prieten al familiei lui Johann Bernoulli, unul dintre cei mai faimoși
matematicieni ai acelei perioade.
În 1720, la numai 13 ani, Euler intră la Universitatea din Basel, unde a studiat filosofia.
Curios este faptul că această universitate i-a refuzat mai târziu postul de profesor. În această
perioadă primește lecții de matematică de la Johann Bernoulli, care îi descoperise talentul
remarcabil și îl convinsese pe tatăl său să îl orienteze spre cariera matematică.
În 1726 Euler și-a luat doctoratul cu o teză referitoare la propagarea sunetului. În 1727 i s-a
acordat Marele Premiu al Academiei Franceze de Științe pentru rezolvarea unei probleme
referitoare la dispunerea optimă a catargelor unei nave.
Euler a lucrat în aproape toate ramurile matematicii, printre care geometrie, calcul
infinitesimal, trigonometrie, algebră și teoria numerelor. El este o figură reprezentativă în istoria
matematicii, iar operele sale, multe dintre ele de interes fundamental, dacă ar fi tipărite integral ar
umple între 60 și 80 volume. Numele lui Euler este asociat cu numeroase subiecte. Printre altele, a
cercetat și a adus în atenția lumii științifice opera matematicianului și enciclopedistului arab
Muhammed Ibn Ahmed Abu Raiham Al Biruni.
În numeroasele sale manuale Euler a introdus și a popularizat câteva convenții de notare. El
a introdus noțiunea de funcție și a fost primul care a notat f(x) pentru aplicarea funcției f
elementului x. De asemenea, el a introdus notația modernă pentru funcțiile trigonometrice, litera e
pentru baza logaritmului natural (cunoscut în prezent drept numărul lui Euler), litera grecească ∑
(sigma) pentru sumă și litera i pentru unitatea imaginară. Folosirea literei grecești π (pi) pentru
raportul dintre circumferința unui cerc si diametrul său a fost de asemenea popularizată de Euler,
chiar dacă ideea nu a pornit de la el.
Dezvoltarea calculului infinitesimal a impulsionat cercetarea în matematică în secolul al
XVIII-lea, iar matematicienii din familia Bernoulli, prieteni de familie ai lui Euler, au fost printre
cei responsabili pentru progresul în acest domeniu. Datorită influenței lor, calculul infinitesimal a
devenit obiectul de studiu principal al lui Euler. Chiar dacă unele teorii ale lui Euler nu sunt
acceptate de standardele moderne ale matematicii, ideile sale au condus la mari progrese. Astfel, el
a rămas foarte cunoscut în analiza matematică pentru utilizarea frecventă a seriilor de puteri -
exprimarea unor funcții cu ajutorul unor sume cu un număr infinit de termeni.
Utilizarea seriilor de puteri i-a permis să rezolve faimoasa „problemă Basel”, în 1735 (cu o
demonstrație mai riguroasă în 1741).

6
 Euler a introdus utilizarea funcției exponențiale și a celei logaritmice în calculul analitic. El
a descoperit noi moduri de a exprima diverse funcții logaritmice cu ajutorul seriilor de puteri și a
definit cu succes logaritmii pentru numerele complexe, extinzând astfel domeniul de aplicare a
logaritmilor.
Tot Euler este cel care a definit funcția exponențială pentru numerele complexe și a făcut
legătura dintre aceasta și funcțiile trigonometrice.
În 1988, cititorii revistei de specialitate Mathematical Intelligencer au votat această
identitate ca fiind „cea mai frumoasă formulă matematică din toate timpurile”. Euler apare de altfel
cu trei dintre primele cinci formule din acest clasament.
În plus, Euler a elaborat teoria funcțiilor transcendentale superioare prin introducerea
funcției gamma și a introdus o nouă metodă pentru rezolvarea ecuațiilor polinomiale de gradul IV.
El a găsit, de asemenea, o modalitate de a calcula integralele cu limite complexe, prefigurând astfel
dezvoltarea analizei complexe moderne și a inventat calculul variațiilor, inclusiv bine-cunoscuta
ecuație Euler-Lagrange.
De asemenea, Euler a fost primul matematician care a utilizat metode analitice pentru a
rezolva probleme de teorie a numerelor. În acest sens, el a unit două domenii diferite ale
matematicii (teoria numerelor și analiza), introducând un nou domeniu de studiu: teoria analitică a
numerelor. În acest nou domeniu, Euler a creat teoria seriilor hipergeometrice, teoria funcțiilor
trigonometrice hiperbolice și teoria analitică a fracțiilor continue. De exemplu, el a demonstrat
infinitatea numerelor prime, utilizând divergența unor serii armonice, și a folosit metode analitice
pentru a obține o înțelegere a modului în care sunt distribuite numerele prime. Lucrările lui Euler în
acest domeniu au permis elaborarea ulterioară a teoremei numerelor prime.
Alături de Alexis-Claude Clairaut, Euler este considerat ca fiind fondatorul calculului cu
derivate parțiale.
În mecanica fluidelor, Euler a formulat sistemul de ecuații care descrie mișcarea unui fluid;
împreună cu ecuația de continuitate, acest sistem este cunoscut în prezent sub numele de „ecuațiile
lui Euler pentru fluidele ideale”. Au fost publicate pentru prima oară în „Mémoires de l'Académie
royale des sciences et des belles lettres de Berlin” (1757). Ele sunt aplicate și în prezent, permițând
calculul (în ipoteza simplificatoare a fluidelor ideale) a numeroase mișcări, cum ar fi circulația
sanguină, aerodinamică aplicată la avioane și automobile, hidraulică, oceanografie, meteorologie
etc.
De asemenea, Euler a contribuit la dezvoltarea „teoriei Euler-Bernoulli”, un model utilizat în
domeniul rezistenței materialelor.

7
Charles Coulomb

Charles Augustin de Coulomb (n. 14 iunie 1736, Angoulême, Franța – d. 23 august 1806,
Paris, Franța) a fost un fizician francez, cunoscut pentru descoperirea legii lui Coulomb: definiția
forței electrostatice de atracție sau respingere. Unitatea din Sistemul Internațional pentru sarcină,
Coulombul, a fost numită în cinstea lui.
Charles-Augustin de Coulomb a fost născut in Angoulême, în județul Angoumois, Franța, de
Catherine Bajet și Henry Coulomb un inspector de domeniu regal originar din Montpellier. El a fost
botezat la parohia biserici Sf. André. Familia s-a mutat la Paris devreme in copilaria lui, și a studiat
la Collège Mazarin.Studiile lui includeau filozofie și literatură. El a primit o bună educație la
matematică, astronomie, chimie și botanică. Când tatăl lui a suferit un eșec financiar, a fost forțat să
părăsească Parisul, și s-a dus la Montpellier. Coulomb a trimis prima lui publicație la Societatea de
Fizică în Montpellier în acel timp. El s-a reîntors la Paris și a trecut examenele pentru École royale
du génie de Mézières în 1760.
A absolvit în 1761 și s-a alăturat armatei Franceze și inginer locotenent. Peste 20 de ani, el a
fost postat pentru o varietate de locații unde era implicat în inginerie: structurală, fortificații, și alte
domenii de inginerie. Prima lui postare a fost la Brest în Februarie 1764 el a fost trimis la
Martinique, in Indiile Occidentale, unde era responsabil de construirea Fortul Bourbon și a fost
ocupat cu sarcina lui până în 1772 iunie. Sănătatea lui l-a afectat în acei trei ani în care i-a petrecut
la Martinique care l-a afectat pentru tot restul vieți.
Când s-a reîntors în Franța, Coulomb a fost trimis la Bouchain. Cu toate acestea, el a început
să scrie lucruri importante despre mecanismele aplicate și el a prezentat acest lucru la Académie des
Sciences în Paris în 1773. În 1779, Coulomb a fost trimis la Rochefort sa colaboreze cu Marquis de
Montalembert în construirea fortului numai făcut din lemn lângă Île-d'Aix. În perioada lui
Rochefort, Coulomb și-a făcut cercetarea lui în mecanisme, în particular folosind șantierul naval în
Rochefort ca laboratoare pentru experimentele lui.
Acum cu grad de Căpitan a fost trimis la La Rochelle, Insula Aix și Cherbourg. A descoperit
prima relație inversă cu forțele electrice și pătratul distanței și aceeași relație intre poli magnetici.
Mai târziu au fost numiți legea lui Coulomb.
În 1781, a fost staționat în Paris. În 1787 cu Tenon a vizitat Spitalul Regal Naval,
Stonehouse și au fost impresionați de designul de un "pavilion" revoluționar și a fost recomandat la
guvernul Francez. Când era Revoluția în 1789, el și-a amânat programarea cum era intended des
eaux et fontaines și s-a pensionat în proprietatea domeniului în care îi aparține în Blois.
A fost rechemat în Paris pentru un timp pentru determinarea greutăților și măsurilor, care a
fost decretată de Guvernul Revoluționar. El a devenit intre primi membri al Instituției Naționale

8
Franceze și a fost numit ca inspector de instrucțiune publică în 1802. Sănătatea lui era deja foarte
rea și patru ani mai târziu a decedat. Numele lui a fost scris pe Cele 72 nume scrise pe Turnul Eiffel.

Galileo Galilei

Galileo Galilei (n. 15 februarie 1564 – d. 8 ianuarie 1642) a fost un fizician, matematician,
astronom și filosof italian care a jucat un rol important în Revoluția Științifică. Printre realizările
sale se numără îmbunătățirea telescoapelor și observațiile astronomice realizate astfel, precum și
suportul pentru copernicanism. Galileo a fost numit „părintele astronomiei observaționale
moderne”, „părintele fizicii moderne”, „părintele științei”, și „părintele științei moderne”. Stephen
Hawking a spus că „Galileo, poate mai mult decât orice altă persoană, a fost responsabil pentru
nașterea științei moderne.”
Mișcarea obiectelor uniform accelerate, predată în aproape toate cursurile de fizică la nivel
de liceu și început de facultate, a fost studiată de Galileo ca subiect al cinematicii. Contribuțiile sale
la astronomia observațională includ confirmarea prin telescop a fazelor planetei Venus,
descoperirea celor mai mari patru sateliți ai lui Jupiter (denumiți în cinstea sa, sateliți galileeni), și
observarea și analiza petelor solare. Galileo a lucrat și în știința aplicată și în tehnologie,
îmbunătățind tehnica de construcție a busolelor.
Susținerea de către Galileo a copernicanismului a dus la controverse în epocă, o mare
majoritate a filosofilor și astronomilor încă susținând (cel puțin declarativ) viziunea geocentrică
cum ca Pământul ar fi centrul universului. După 1610, când a început să susțină public
heliocentrismul, a întâmpinat o puternică opoziție din partea a numeroși filozofi și clerici, doi dintre
aceștia din urmă denunțându-l inchiziției romane la începutul lui 1615. A dat primele atacuri contra
aristotelismului la catedra Universității din Padova. Deși la acea vreme a fost achitat de orice
acuzație, Biserica catolică a condamnat heliocentrismul ca fiind „fals și contrar Scripturii” în
februarie 1616, iar Galileo a fost avertizat să abandoneze susținerea sa—ceea ce a promis să facă.
După ce, mai târziu, și-a apărat din nou părerile în celebra sa lucrare, Dialog despre cele două
sisteme principale ale lumii, publicată în 1632, a fost judecat de Inchiziție, găsit „vehement suspect
de erezie”, forțat să retracteze și și-a petrecut restul vieții în arest la domiciliu.
Deși aplicațiile matematice ale lui Galileo în fizica experimentală erau inovatoare, metodele
sale matematice erau cele standard ale vremii. Analizele și demonstrațiile se bazau pe teoria
eudoxiană a proporțiilor, așa cum era ea prezentată în a cincea carte a Elementelor lui Euclid.
Această teorie apăruse doar cu un secol în urmă, datorită traducerilor precise ale lui Tartaglia și ale
altora; dar până la sfârșitul vieții lui Galileo ea fusese deja depășită de metodele algebrice ale lui
Descartes.

9
 Galileo a produs o lucrare originală și chiar profetică în matematică: Paradoxul lui Galileo,
care arată că există tot atâtea pătrate perfecte câte sunt și numere întregi, deși majoritatea numerelor
nu sunt pătrate perfecte. Asemenea aparente contradicții au fost explicate după 250 de ani în
lucrările lui Georg Cantor.
Lucrările teoretice și experimentale ale lui Galileo în ce privește mișcarea corpurilor,
împreună cu lucrările în mare parte independente ale lui Kepler și René Descartes, au fost
precursoarele mecanicii clasice dezoltată de Sir Isaac Newton.
O biografie scrisă de elevul lui Galileo Vincenzo Viviani afirma că Galileo a dat drumul la
bile din același material, dar de mase diferite din Turnul înclinat din Pisa pentru a demonstra că
durata căderii este independentă de masa acestora. Aceasta contrazicea învățăturile lui Aristotel: că
obiectele mai grele cad mai repede decât cele ușoare, direct proporțional cu greutatea lor. Deși
această poveste a circulat mult pe cale orală, Galileo însuși nu a înregistrat un astfel de experiment,
iar istoricii acceptă în general că era doar un experiment imaginar care de fapt nu a avut loc.
În Discorsi din 1638, personajul Salviati, considerat a fi purtătorul de
cuvânt al lui Galileo, susținea că toate greutățile inegale vor cădea în vid cu aceeași viteză finită.
Aceasta fusese propusă întâi de Lucretius și Simon Stevin. Salviati susținea și că se poate demonstra
experimental prin comparația mișcării pendulelor în aer cu greutăți de plumb și plută de greutate
diferită dar altfel similare.
Primele lucrări ale lui Galileo descriu instrumente științifice și printre ele se
numără tratatul din 1586 intitulat Mica balanță (La Billancetta) care descrie o balanță precisă pentru
cântărit obiecte în aer sau în apă și manualul tipărit în 1606 Le Operazioni del Compasso
Geometrico et Militare despre funcționarea unei busole militare și geometrice.
Primele sale lucrări în domeniul dinamicii, știința mișcării și mecanică au fost
De Motu (Despre mișcare) publicată în 1590 la Pisa și Le Meccaniche (Mecanicile) publicat la
Padova în preajma lui 1600. Prima s-a bazat pe dinamica fluidelor aristotelian-arhimedeană și
susținea că viteza căderii gravitaționale într-un mediu fluid este proporțională cu excesul de greutate
specifică a corpului peste cea a mediului, pe când în vid corpurile cad cu viteze proporționale cu
greutățile lor specifice. Lucrarea subscria dinamicii impulsului Hipparchan-Philoponană în care
impulsul se disipă singur și căderea liberă în vid are o viteză terminală esențială conform greutății
specifice după o perioadă de accelerare.
Galileo a murit la 8 ianuarie 1642 la vârsta de 77 de ani. Marele Duce al Toscanei,
Ferdinando al II-lea, a dorit să-l înmormânteze în Basilica di Santa Croce, lângă mormintele tatălui
său și ale strămoșilor săi, și să ridice un mausoleu de marmură în memoria sa. S-a renunțat, însă, la
aceste planuri după ce Papa Urban al VIII-lea și nepotul său, Cardinalul Francesco Barberini, au
protestat. El a fost îngropat într-o mică încăpere de lângă capela ucenicilor la capătul unui coridor

10
de la transeptul de sud al basilicii la sacristie. El a fost reînhumat în basilică în 1737 după ce s-a
construit acolo un monument în memoria sa.

Isaac Newton

Isaac Newton (n. 4 ianuarie 1643 – d. 31 martie 1727 , Kensington, Middlesex, Anglia) a
fost un renumit om de știință englez, alchimist, teolog, mistic, matematician, fizician și astronom,
președinte al Royal Society. Isaac Newton este savantul aflat la originea teoriilor științifice care vor
revoluționa știința, în domeniul opticii, matematicii și în special al mecanicii. În 1687 a publicat
lucrarea Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, în care a descris Legea atracției universale
și, prin studierea legilor mișcării corpurilor, a creat bazele mecanicii clasice. A contribuit, împreună
cu Gottfried Wilhelm von Leibniz, la fondarea și dezvoltarea calculului diferențial și a celui
integral. Newton a fost primul care a demonstrat că legile naturii guvernează atât mișcarea globului
terestru, cât și a altor corpuri cerești, intuind că orbitele pot fi nu numai eliptice, dar și hiperbolice
sau parabolice. Tot el a arătat că lumina albă este o lumină compusă din radiații monocromatice.
Newton a fost un fizician, înainte de toate. Laboratorul său uriaș a fost domeniul
astronomiei, iar instrumentele sale geniale au fost metodele matematice, unele dintre ele inventate
de el însuși. Newton nu s-a lăsat antrenat de latura pur astronomică și matematică a activității sale,
ci a rămas de preferință fizician. În aceasta constă neobișnuita tenacitate și economia gândirii sale.
Până la Newton și după el, până în prezent, omenirea nu a cunoscut o manifestare a geniului
științific de o forță și o durată mai mare. Spencer comunica următoarele cuvinte ale lui Newton,
rostite cu puțin timp înaintea morții sale: „Nu știu cum arăt eu în fața lumii, dar mie mi se pare că
sunt un băiat care se joacă pe malul mării și se distrează căutând din timp în timp pietricele mai
colorate decât de obicei, sau o scoică roșie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde
necunoscut în fața mea”.
Între 1670 și 1672 Newton s-a ocupat mai mult cu problemele de optică. Primul său articol
științific a fost publicat despre acest domeniu în 1672 în Proceedings of the Royal Society. În acest
timp a studiat refracția luminii, demonstrând că o prismă de sticlă poate descompune lumina albă
într-un spectru de culori și că adăugarea unei lentile și a unei alte prisme poate recompune lumina
albă. Pe baza acestei descoperiri a construit un telescop cu reflexie, care a fost prezentat în 1671 la
Royal Society. Newton a probat că lumina este alcătuită din particule. Cercetările ulterioare au
demonstrat natura ondulatorie a luminii, pentru ca, mai târziu, în mecanica cuantică să se vorbească
despre dualismul corpuscul-undă. De asemenea, modelul de telescop folosit azi este cel introdus de
către Newton.

11
 În 1679 Newton reia studiile sale asupra gravitației și efectelor ei asupra orbitelor planetelor,
referitoare la legile lui Kepler cu privire la mișcarea corpurilor cerești, și publică rezultatele în
lucrarea De Motu Corporum ("Asupra mișcării corpurilor", 1684).
În lucrarea Philosophiae naturalis principia mathematica ("Principiile matematice ale filozofiei
naturale", 1687), Newton stabilește cele trei legi universale ale mișcării (Legile lui Newton),
referitoare la inerția de repaus și mișcare și la principiul acțiune-reacțiune. Folosește pentru prima
dată termenul latin gravitas (greutate), pentru determinarea analitică a forțelor de atracție, și
definește Legea atracției universale.
Newton a scris numeroase opuscule cu subiecte filozofice și religioase asupra interpretării
unor texte din Biblie, sub influența spiritualismului mistic al lui Henry More și a convingerii în
unitatea universului împotriva dualismului cartezian. Lucrările sale The Chronology of Ancient
Kingdoms Amended și Observations Upon the Prophecies of Daniel and the Apocalypse of St. John
au fost publicate după moartea sa.

Gaspard-Gustave Coriolis

Gaspard-Gustave Coriolis sau Gaspard Gustave de Coriolis (n. 21 mai 1792, Paris, Franța –
d. 19 septembrie 1843, Paris, Franța) a fost un matematician, fizician, inginer francez, celebru mai
ales pentru descoperirea și cercetarea a ceea ce mai târziu va fi denumit efectul Coriolis. De numele
lui se leagă introducerea noțiunii de lucru mecanic.
S-a născut la Paris. Tatăl său a fost ofițer în Armata regală.
În 1808, în urma concursului de admitere, Coriolis intră al doilea la École polytechnique.
După absolvire, intră ca inginer la departamentul podurilor și șoselelor. Ulterior, intră ca profesor la
același institut de învățământ superior, École polytechnique.
Este cunoscut mai ales pentru teorema energiei cinetice. În cartea Du calcul de l'effet des
machines (Despre calculul efectului mașinilor) (1829) a numit lucru (al unei forțe) mărimea definită
ca o integrală curbilinie unde e deplasarea elementară intre cele două puncte P1 și P2 numită de
obicei la vremea aceea putere mecanică, cantitatea de acțiune sau efect dinamic specificând
ambiguitatea acestor expresii pe care le consideră necorespunzătoare. Cu el și Jean-Victor Poncelet
(1788-1867), teorema energiei cinetice ia forma cvasi-finală și predarea mecanicii va fi
sistematizată.Chestiunea unităților de măsură și omogenitatea dimensională a formulelor a devenit
fundamentală.

Anders Celsius

12
 Anders Celsius (n. 27 noiembrie 1701, Ovanåker — d. 25 aprilie 1744, Uppsala) a fost un
astronom, fizician și matematician suedez.
Anders Celsius s-a născut la Ovanåker în Suedia la 27 noiembrie 1701. A fost profesor de
astronomie la Universitatea din Uppsala între anii 1730 și 1744. Celsius s-a ocupat în egală măsură
de geodezie și fizică. A studiat aurorele boreale și a explicat acest fenomen pentru prima dată prin
magnetismul terestru.
În anul 1737 participă la o expediție în Laponia la Torneo condusă de Pierre Louis
Maupertuis, Alexis Claude Clairaut și Pierre-Charles Lemonnier pentru a determina lungimea unui
grad de meridian. Expediția a confirmat ideea lui Isaac Newton că Pământul nu este perfect sferic,
ci este aplatizat la poli.
În anul 1742 publică rezultatele cercetărilor efectuate pentru calibrarea unui termometru din
sticlă cu mercur. Pentru acest scop alege ca puncte de reper temperatura de fierbere a apei, pe care o
numește „0 grade”, și cea de topire a gheții, pe care o numește „100 de grade”; după moartea lui
Celsius cele două repere au fost inversate de Carl Linné. Numele său a fost atribuit în 1948 gradului
centigrad de temperatură, care astfel și-a schimbat denumirea în grad Celsius (°C).
Moare de tuberculoză în 1744, la 42 de ani.

13
14