Dinamica comunităţilor vegetale – stadii de succesiune

Structura și compoziția floristică a fitocenozelor sunt în continuă schimbare datorită

modificărilor condițiilor de biotop ca și cele datorate vegetației în sine, cum ar fi:
- înmulțirea și migrarea plantelor cu consecințe asupra gradului de populare al fitocenozei;
- schimbarea condițiilor de biotop care pot favoriza la început unele specii apoi pe altele;
- acțiunea continuă a plantelor asupra mediului, crearea fitomediului caracteristic ce va selecta
speciile adaptate acestuia;
- apariția unor noi taxoni (varietăți, forme, subspecii sau chiar specii);
- acțiunea factorilor externi de tipul celor antropozoogeni.
Fitocenoza, pe parcursul procesului de formare și consolidare, își modelează structura pentru a
realiza un grad ridicat al homeostaziei (= numită și echilibru dinamic, homeostazia presupune
modificarea unor parametrii cenotici în limita capacității de autoreglare).
Procesele dinamice pot fi:
a) oscilatorii, de dinamică internă: repetabile la un interval scurt
b) direcționale: sunt procese de lungă durată, numite și succesiuni;

Procesele dinamice oscilatorii

- Sunt procese care implică modificări cantitative și repetitive, fără substituirea unui tip de
fitocenoză cu altul.
- Depind de variația factorilor abiotici și biologia populațiilor, la rândul lor procese cu frecvență
și durată variabile.
- Au tendința de a readuce complexul fitocenotic într-o stare de echilibru relativ (dinamic).
- Sunt:
a) Fluctuațiile = procese dinamice reversibile, de scurtă durată, cu caracter regulat (ex. ritmul
sezonier al vegetației, ciclul de viață al plantelor sau animalelor – alternanța populațiilor de fag
cu cele de brad observată în pădurile de amestec) sau neregulat, imprevizibil (ex. secetă,
înghețuri târzii, poluare accidentală ș.a.).
Fluctuațiile pot constitui o strategie la nivelul biosferei care să conducă la exploatarea
judicioasă și complementară a resurselor din substrat (folosită, de exemplu și pentru rotația culturilor
din agricultură).
Fluctuațiile, ca procese prin care structura fitocenozei poate fi modificată, pot fi ușor detectate
prin dinamica populațiilor componente. Astfel dacă calculăm diferența între a, rata apariției speciilor
(prin regenerare „in situ” sau imigrație) și b, rata de dispariție a acestora (prin emigrație sau
mortalitate), valoarea rezultatului se poate încadra în următoarele situații:
a ≥ b – mărimea populației este în creștere
a = b - mărimea populației este constantă
a ≤ b - mărimea populației este în scădere.
Reglarea efectivului de plante are loc, de obicei, prin autoeliminare și este un proces sinergic cu
particularitățile biologice ale speciilor (durata de viață, ritmul de fructificare), ale fitocenozei
(potențialul regenerativ al fitocenozei), ale altor factori biotici (abundența fitofagilor) sau abiotici
(condițiile staționale).
Dinamica compensatoare este un parametru al oscilațiilor efectivului de echilibru, respectiv
numărul total al indivizilor într-o fitocenoză rămâne constant deși are loc înlocuirea unor indivizi dintr-
o specie cu alții din altă specie. Efectivul total este dat de:
- tipul, diversitatea bioformelor;
- capacitatea de suport a habitatului ocupat.
Fluctuațiile sunt cauzate și de succesiune fenofazelor specifice fiecărui grup de plante.
b) Degenerarea și regenerarea
Sunt procese dinamice de tipul cădere-revenire. În acest cadru se înscrie și reziliența sau
elasticitatea fitocenozei reprezentând capacitatea de regenerare a acesteia în urma modificărilor
survenite din mediul intern sau extern.
Degenerarea reprezintă dispariția temporară a unor specii de plante originare și instalarea
efemeră a unor specii oportuniste proces care are ca efect, printre altele, scăderea fitomasei totale.
Recunoaștem o fitocenoză degradată după structura simplificată, fitodiversitatea și stabilitatea
reduse.
Perturbațiile pot avea diferite cauze: doborâturi de vânt, defolieri masive cauzate de fitofagi,
oscilații ale nivelului apei freatice, pășunatul intensiv, aplicarea unor îngrășăminte de sinteză, cositul
frecvent sau tăieri forestiere succesive.
Regenerarea reprezintă procesul prin care fitocenoza își reface compoziția floristică și fitomasa
inițială ca urmare a încetării acțiunii factorului perturbator; rezultatul acestui proces îl reprezintă
reconstituirea grupării vegetale în stadiul de climax.
Spre deosebire de degenerare, regenerarea este un proces cu durată mai mare în timp deoarece
implică reconstituirea structurilor, pe de o parte și a relațiilor cenotice, pe de altă parte.
Perioada de regenerare este cu atât mai scurtă cu cât bonitarea stațiunii este mai ridicată,
proporția speciilor ruderale este mai mică iar intensitatea factorului perturbator a fost mai scăzută.
 Reînnoirea fitocenozelor poate avea loc pe cale generativă, prin semințe sau pe cale vegetativă
prin lăstărire; ritmul de reînnoire este influențat de tipul fitocenozei, condițiile de mediu, animale sau
intervenția omului. Schimbările produse prin procesul reînnoirii pot duce la schimbări calitative în
fitocenoză și chiar înlocuirea acesteia cu alta nouă.
Procesele dinamice direcționale (Succesiuni)
Modificările survenite într-o comunitate vegetală pot fi cantitative, reversibile sau calitative,
ireversiblie ce vor duce la apariția unui complex de populații de specii diferit de cel precedent.
Procesul dinamic direcțional prin care un anumit tip de fitocenoză este înlocuit cu altul se
numește succesiune.
Succesiunea vegetației are loc într-un interval mare de timp și tinde, în mod natural spre
realizarea unei structuri complexe, aflată într-un echilibru dinamic cu factorii locali și generali, cu cei
interni și externi. Există astfel: o direcție evolutivă orientată spre atingerea stadiului de climax =
succesiune progresivă, diferită de cea care evoluează în sens invers, respectiv succesiunea regresivă.
Fitocenozele cu succesiune progresivă se caracterizează prin: complexitatea structurii, folosirea
maximă a teritoriului, folosirea optimă a condițiilor de mediu, productivitate sporită, prezența
endemismelor tinere și a speciilor noi cu adaptări la fitomediu, concurența mare pentru condițiile
optime din biotop, creșterea numărului speciilor mezofile, modificarea puternică a fitomediului. În
cazul fitocenozelor cu succesiune regresivă se observă: simplificarea structurii, folosirea incompletă a
teritoriului și a condițiilor de mediu, scăderea productivității, prezența endemitelor relicte și a speciilor
adaptate noilor condiții, sporirea speciilor xerofile sau hidrofile, slaba modificare a mediului și acțiunea
drastică a acestuia.
Succesiunile pot fi actuale, desfășurate pe parcursul deceniilor sau seculare, atunci când
evoluția vegetației are loc prin acumulări și transformări mai puțin sesizabile iar grupările vegetale își
mențin timp îndelungat individualitatea, fără a manifesta schimbări evolutive evidente (se numesc
grupări vegetale durabile, sau de vegetație potențială).
Numim succesiuni alogene cele care sunt determinate de acțiunea factorilor externi (ex.
schimbări climatice, edafice, hidrografice, orografice, incendii, inundații prelungite, presiunea antropo-
zoogenă) și succesiuni autogene – determinate de factori interni (crearea microclimatului specific,
acumularea litierei, acțiunea rădăcinilor asupra solului, eliberarea compușilor alelopatici).
Succesiunea primară este acel tip de succesiune care pornește de la un teren nud, lipsit de
componenta fotoautotrofă (ex. insulă vulcanică, alunecări de teren, decopertări realizate de om). Astăzi,
în majoritatea cazurilor, vorbim despre succesiuni secundare.
Categorii de transformări dinamice:
 1. Faza: corespunde dinamicii interne ale grupării vegetale; modificările nu afectează structura
de ansamblu.
2. Stadii: totalitatea modificărilor din structura covorului vegetal care se manifestă printr-o
schimbare evidentă în compoziția floristică, chiar prin evidențierea unor specii în defavoarea
celor edificatoare. Există stadii inițiale, de tranziție și finale.
3. Serii: sunt înlănțuiri, combinații de stadii sau comunități vegetale diferite începând de la cel
inițial de colonizare până la stadiul de maturitate și echilibru.
Există: hidroserii (evoluția pornește de la grupări vegetale natante sau fixate); xeroserii (grupări
pioniere pe soluri în curs de formare sau puternic erodate); psamoserii (stadiul inițial are loc pe
nisipuri); litoserii (evoluția pornește de la grupări vegetale pe grohotișuri sau stâncării).
4. Complexul: ansamblul de serii succesionale care pot exista într-un teren cu climat omogen.

Fitogeneza (succesiunea primară) = procesul de formare și evoluție a învelișului vegetal pe un teren

lipsit de vegetație, până la formarea unei fitocenoze stabile. Cuprinde următoarele etape:
1. Stadiul de colonizare (pionierat) reprezintă momentul de inițiere în care există un număr redus
de specii rezistente sau tolerante la uscăciune și insolație; în acest stadiu se evidențiază lipsa
unei structuri cenotice și a unei fitocenoze propriu-zise; selecția este realizată de factorii
ecologici locali. Procesul de instalare a noi fitocenoze poate avea loc pe un teren nou (instalare
primară), ca de ex. pe aluviunile unui râu, pe grohotiș sau stânci, sau pe un teren curățat în
prealabil de vegetația anterioară (instalarea secundară). Colonizarea cuprinde un stadiu
incipient, de migrare atunci când există un aport de germeni (semințe, spori) din alte localități
sau din expansiunea vegetației limitrofe pe un teren complet lipsit de vegetație; primele
migrează speciile cu posibilități de transport facil (diaspore). Al doilea stadiu îl reprezintă
instalarea în care plantele pionier se stabilesc solitar sau în pâlcuri, fără ca între ele să existe
legături sau acestea sunt în fază incipientă, Repartiția fitoindivizilor/fitopopulațiilor este
neuniformă, teritoriul este incomplet ocupat, cu specii cu slabă dinamică a concurenței,
variabile de la un an la altul (specii cu dezvoltare rapidă și precoce – efemere, anuale, sau specii
cu înmulțire vegetativă – plante perene)
2. Stadiul de agregare. Indivizii diferitelor specii se organizează în pâlcuri + compacte, cu rol
important în formarea noului biotop.
3. Stadiul de competiție și consolidare. Se caracterizează prin: creșterea numărului de specii și
indivizi; apariția interacțiunilor între componenții fitocenozei; formarea unei stratificări;
 diminuarea rolului selectiv al ecotopului prin construirea unui biotop. Reprezintă un proces de
integrare selectivă a speciilor.
4. Stadiul de stabilizare. Presupune omogenizarea compoziției floristice, dezvoltarea unei rețele
biotice, crearea unui fitomediu caracteristic. Reprezintă etapa cea mai lungă ca durată.
5. Stadiul de climax. Numit și cel de maturitate, asigură maximul de informație și de producție de
substanță organică.
6. Stadiul de bătrânețe. În fitocenoză apare un declin în dinamica sa: scade productivitatea
covorului vegetativ, plantele se usucă treptat și dispar. Stadiul se caracterizează prin dominarea
unei specii cu mare putere de edificare care se adaptează cel mai bine la condițiile mai puțin
prielnice ale noului mediu. În cazul pădurilor arboretul își încetinește creșterea, se produc
rărituri și poienirea naturală. La fitocenozele erbacee se observă îmbătrânirea și rărirea speciilor
dominante, dispariția unor specii caracteristice indicatoare, ruderalizarea prin pătrunderea
speciilor de buruieni, apariția de goluri în covorul vegetal