Unitatea de învăţare I

Mediul-Factorii de mediu și adaptarea; Acţiunea factorilor abiotici și biotici de

mediu asupra organismelor

I.1. Mediul-Factorii de mediu şi adaptarea

Factorii de mediu constituie în totalitatea lor condiţiile de viaţă care favorizează sau
inhibă dezvoltarea organismelor. Din această categorie fac parte factorii generaţi de către
organisme (factori biotici) precum şi cei care provin din natura nevie (factori abiotici).
Factorii de mediu acţionează sub forma unui complex asupra organismelor şi a comunităţilor
de organisme.
Ei se influenţează reciproc creând in natură relaţii reciproce complicate.
Factorii abiotici de mediu sunt: lumina, apa, temperatura, solul, dar şi influenţele de
natură mecanică şi chimică exercitate de mediu asupra organismelor.
Factorii biotici de mediu se exprimă sub forma unor relaţii stabilite
între organisme: relaţii nutriţionale, concurenţiale, de reproducere. Factorii abiotici pot fi
repartizaţi în două grupe:- factori edafici (care ţin de sol) pentru vieţuitoarele terestre. Ei sunt
fie -factori fizici ( textura, porozitatea solului) fie chimici (compoziţia chimică a solului).
Acţiunea factorilor edafici este în general mai importantă pentru plante decât pentru animale
(edaphos [gr.] = sol) - factori climatici care înseamnă elementele climei printre care :
temperatura, lumina, umiditatea, precipitaţiile, vântul. În ecologie se distinge un macroclimat
(climat meteorologic al unei regiuni) şi un microclimat (sau ansamblu de factori climatici care
acţionează într-un anumit loc – de exemplu microclimatul de sub o piatră sau un copac
doborât).
Factorii biotici, mult mai complecşi decât precedenţii, sunt in egală măsură mai numeroşi şi
mai variaţi şi ar putea fi împărţiţi în trei grupe: - factori trofici, care constau în calitatea şi
cantitatea resurselor alimentare şi care determină relaţiile pradă-prădător; - factori sanitari
care se referă la boli, paraziţi, inamici sau duşmani; - factori sociali care înseamnă
comportament, viaţă socială, densitatea populaţiei. Pentru toţi factorii ecologici (abiotici sau
biotici), fiecare specie prezintă o limită inferioară de toleranţă, un optim şi o limită superioară
de toleranţă. Conform legii toleranţei – una din legile ecologice principale- fiecare specie îşi
desfăşoară activitatea între două limite ale factorilor ecologici: o limită minimă şi o limită
maximă, fapt impus de limitele proceselor fiziologice şi de adaptări compensatorii.
Acţiunea factorilor abiotici de mediu asupra organismelor

Lumina

Lumina influenţează:
-procesul de fotosinteză ca sursă energetica;
-viteza şi direcţia (proces numit fototactism) creşterii plantelor;
-procesele de diferenţiere din cadrul ţesuturilor vegetale (formarea clorofilei) precum şi
formarea organelor vegetale aeriene -fazele de activitate şi repaus ale organismelor (ritmuri
circadiene sau nictemerale); animalele au un ritm altern zi /noapte cu activitate / repaus;
-viteza dezvoltării individuale a organismelor (fotoperiodismul; plante de zi scurtă: porumb,
brânduşa de toamnă -la care trecerea de la faza vegetativă la faza germinativă se face numai în
cazul unei iluminări de mai puţin de 12 ore pe zi-, sau plante de zi lungă -grâul, ovăzul,
spanacul, -la care trecerea de la faza vegetativă la faza germinativă se face în cazul unei
iluminări de mai mult de 12 ore pe zi-);
-formarea de pigmenţi în pielea anumitor animale (lipsa pigmenţilor la cele care trăiesc în sol
sau peşteri).

Radiaţiile solare cu lungime de undă cuprinsă între 380 nm şi 750 nm se încadrează în

domeniul vizibil al luminii (fig. 1).

Fig.1 Raporturile între spectrul vizibil şi invizibil al luminii (Curtis& Barnes, 1985)

Apa

Este unul din factorii care condiţionează viaţa organismelor. Plantele şi animalele
acvatice utilizează apa permanent ca mediu de viaţă. Există specii de plante la care seminţele,
sporii, pot supravieţui perioade lungi fără apă, in condiţiile unui metabolism încetinit. La fel,
unele microrganisme patogene, prin sporii de rezistenţă pot supravieţui timp îndelungat în
condiţii de desicaţie ( ex: sporii bacilului antraxului, care rezistă în sol mulţi ani).

Apa serveşte organismelor ca şi:

-agent de dizolvare şi de transport al substanţelor hrănitoare şi alproduşilor metabolici,
-element component al citoplasmei celulelor
-participant la reacţiile metabolice (fotosinteză, respiraţie, digestie).

În funcţie de grupa ecologică din care fac parte, există animale care preferă umiditatea,
cum ar fi melcii, broaştele, care au tegumentul subţire, vascularizat, permisiv aportului hidric
sau animale care prefer mediul uscat (xerofile) cum sunt mamiferele de deşert, insectele
terestre, care au pielea acoperită de păr, respective cuticulă chitinoasă, protective împotriva
transpiraţiei.
Plantele reacţionează faţă de factorul apă prin adaptări morfofiziologice. Adaptările de natură
fiziologică pentru plantele din zone cu umiditate variabilă constau în reglarea conţinutului în
apă. În zonele uscate, dimensiunile frunzelor sunt reduse, asemantoare unor spini, pentru a
micşora evaporaţia ( ex: Pseudoacacia).
 Temperatura

Procesele vitale se desfăşoară de regulă la temperaturi cuprinse între 0-40ºC. Valori

mai mici de 0ºC determină îngheţarea apei din compoziţia celulei, în timp ce temperaturi ce
depăşesc 40ºC pot determina coagularea albuminei celulare. Numeroase organisme sunt
capabile să suporte pe un interval mai scurt sau mai lung de timp temperaturi mai scăzute sau
mai ridicate. De exemplu, la limita inferioara se află coniferele care realizează fotosinteza şi
sub 0ºC, iar opus lor, la limita superioară există bacterii termofile ce işi desfăşoară ciclul
biologic în izvoarele termale cu temperaturi de până la 60ºC.
Temperatura constituie factorul care determină încadrarea speciilor în zone de
vegetaţie sau regiuni zoogeografice ca şi dispunerea lor pe nivele în zonele montane.

Referitor la acest factor, exista regula lui

- Bergmann (regula dimensiunilor) conform căreia speciile de păsări şi mamifere din
zone climatice mai reci prezintă indivizi mai voluminoşi decât speciile înrudite din zonele cu
climă mai caldă : ex: ursul polar şi ursul brun.
- Allen (regula proportiilor) susţine că unele specii de păsări şi mamifere care trăiesc
în zonele reci au extremităţi mai scurte (urechi, cozi, membre) decât speciile întrudite din
zonele calde: vulpea polară, vulpea deşertică.

Dependenţa faţă de temperatură diferă la poikiloterme faţă de homeoterme. La

primele, întrucât produc puţină căldură proprie, preiau temperatura mediului înconjurător şi
eliberează nelimitat căldură în mediu. Temperatura lor este cea a mediului înconjurător şi ca
urmare, activităţile vitale (metabolism, locomoţie, dezvoltare) depind de temperature
exterioară. Animalele homeoterme (păsări, mamifere), îşi menţin temperatura corpului
constantă, independent de temperatura exterioară prin procese fiziologice, motiv pentru care
este posibilă supravieţuirea şi în condiţii extreme: zone deşertice sau zonele îngheţate. In
condiţii extreme, unele animale regurg la incetinirea proceselor metabolice -cum este
diapauza, estivaţia sau hibernarea- pentru parcurgerea acestor etape.
Migraţia păsărilor, deşi este un act comportamental ancestral, imprimat în codul
genetic al acestor animale, este dependentă şi de factorul termic.

INTREBARE

Care sunt modalitatile de lupta ale animalelor homeoterme fata de de variatiile

factorului temperature?

I.2. Noțiunea de adaptare

În general, fiinţele vii sunt mai mult sau mai puţin adaptate la condiţiile mediului în
care trăiesc. Aşadar, adaptarea poate fi definită ca o ajustare a organismului la mediul său sau
a organului la o anumită funcţie.
 Adaptarea se poate realiza pe trei planuri:
a] structural – adaptare morfologică. De exemplu, corpul fusiform la peşti, membrele
anterioare transformate în aripi la păsări, etc.

b] funcţional –adaptare fiziologică. De exemplu, rezistenţa la plonjare a cetaceelor, rezitenţa

viermilor intestinali la acţiunea sucurilor digestive ale gazdei

c] comportamental –adaptare etologică. De exemplu imobilismul insectelor mimetice;

comportamentul puiului de cuc, singura pasăre parazită, care elimină din cuib ouăle părinţilor
săi adoptivi .

Comportamentul puiului de cuc care elimină ouăle părinţilor adoptivi De remarcat este
faptul că o greşeală de adaptare morfologică poate fi compensată printr-o adaptare fiziologică
sau etologică şi invers. Adaptarea cea mai utilă a unei specii este în final o componentă a
evoluţiei acesteia. Se mai poate vorbi de convergenţă atunci când se observă structuri,
funcţii sau comportamente similare la grupe diferite zoologic, dar care trăiesc în condiţii
asemănătoare:
- forma hidrodinamică a corpului la numeroase animale acvatice: rechinul (peşte); delfinul
(mamifer)
- membrana interdigitală la numeroase animale acvatice: broască (reptilă), raţă (pasăre), vidră
(mamifer). Dacă o populaţie este supusă unor schimbări importante şi bruste în mediul său de
viaţă, se poate întâmpla ca majoritatea indivizilor să dispară. Uneori supravieţuiesc căţiva
indivizi cu o constituţie genetică particulară. În acest caz vorbim de o preadaptare a acestor
organisme la noul mediu.

I.3. Problema hranei- regimurile alimentare

Există trei tipuri fundamentale de hrănire: vegetarian, carnivor şi omnivor. Tipul

vegetarian. Animalul este erbivor, hrănindu-se cu iarbă, frunze. Sunt animale frugivore care
se hrănesc cu fructe, altele sunt granivore hrănindu-se cu seminţe, iar altele xilofage,
hrănindu-se cu lemn. Dentiţia acestora este adaptată, ca şi masticaţia, pentru diferitele
regimuri nutritive. Tipul carnivor. Animalul consumator de peşte este piscivor sau ihtiofag, de
insecte este insectivor, sau consumator de sânge-hematofag. Tipul omnivor, cuprinde animale
care se hrănesc cu carne şi
vegetale, dar şi animale planctonofage care se hrănesc cu fito- sau zooplancton, animale
saprofage care se hrănesc cu materii organice în descompunere şi animale coprofage care se
hrănesc cu excremente.
Cantitatea de hrană ingerată de un animal depinde de o serie de factori cum ar fi:
• temperatura corpului: mamiferele şi păsările, animale cu temperatură constantă, consumă
mai multă hrană decât animalele cu temperatură variabilă
• talia: animalele mici mănâncă mai mult dacât cele mari ( pierderea de căldură este
proporţională cu suprafaţa corpului)
• starea fiziologică: animalele în perioada de creştere mănâncă mai mult decât adulţii
• starea de activitate: nevoile alimentare sunt proporţionale cu intensitatea activităţii, de
exemplu, o balenă consumă 1,5 tone plancton /zi, ceea ce înseamnă 1/100 din greutatea
corpului; o pasăre Colibri consumă în fiecare zi de două ori propria greutate nectar sau
insecte.

I.4. Noțiunea de lanț alimentar

Din punct de vedere ecologic, organismele vii se repartizează în trei categorii

principale:
a] Producătorii – care edifică materia organică plecând de la substanţele minerale sub
influenţa energiei solare (fotosinteză); acestea sunt denumite organisme autotrofe. Toţi
producătorii aparţin regnului vegetal.
b] Consumatorii – se hrănesc cu materie organică deja elaborată; sunt organisme
heterotrofe ( heteros = diferit; trophein = hrănire).; se pot distinge:
1. consumatori de ordinul I (primari) -aceştia se hrănesc cu producători (animale fitofage, care
se hrănesc cu plante, de exemplu gândacul de Colorado Leptinotarsa decemlineata L. 1857)
2. consumatori de ordinul II (secundari) –aceştia se hrănesc cu consumatori primari (animale
carnivore care mănâncă erbivore sau buburuze care se hrănesc cu păduchi de plante (afide)
3. consumatori de ordinul III ( terţiari) –se hrănesc cu consumatori de ordinul II (animale
carnivore care mănâncă alte carnivore, de exemplu, păsările insectivore, rechinul, leul,
carnivorele mari, fiind animale zoofage.
c] Descompunătorii – care se hrănesc cu cadavre şi resturi organice provenite de la
producători şi consumatori, pe care le transformă în substanţe minerale şi în CO 2. Aceştia sunt
reprezentaţi de bacterii, ciuperci, viermi (fig.2).
 Fig. 2. Schemă - rezumat a principalelor categorii ecologice de organism

Aşezând organismele în linie, în ordinea în care sunt mâncate unele de altele se obţine
un lanţ în care hrana circulă într-un singur sens. Calea de circulaţie a materiei şi energiei între
nivelurile trofice successive, se numeşte lanţ trofic iar acesta, după tipul de ecosistem poate fi
terestru sau acvatic (lac, pădure, grădină).

Exemple de lanţuri alimentare (trofice) sunt prezentate în tabelul următor:

Producători Fitoplancton (alge) Arbori (molid) Plantă (salată)

Consumatori primari Zooplancton Gîndacul molidului Lăcustă
(crustaceul Daphnia)
Consumatori secundari Peşte planctonofag Ciocănitoare Pasăre insectivoră
Consumatori terțiari Peşte răpitor (biban) Pasăre răpitoare (uliu) Şarpe
Descompunători Bacterii Bacterii Bacterii
 Într-un ecosistem, lanţurile trofice nu sunt izolate unele de altele. Ele se întretaie în
anumite puncte de contact sau noduri, în care se află specii ce consumă hrană diferită şi de
aceea pot funcţiona în două sau mai multe lanţuri trofice.
Exemple: - O plantă de grâu este consumată de insecte dar şi de diferite mamifere. -
Uliul se hrăneşte cu păsări, dar şi cu mamifere mici. Deasemeni, unele specii pot aparţine
simultan sau succesiv la mai multe categorii diferite de consumatori.
Exemplu: omul - este consumator primar pentru că mănâncă legume şi fructe - este
consumator secundar pentru că mănîncă carne de vită, melci - este consumator terţiar
deoarece consumă peşti, broaşte (reptile).
Datorită întretăierii lanţurilor trofice, biocenoza se prezintă ca o reţea, numită reţea
trofică. Într-o reţea trofică, circulaţia substanţelor nu este liniară ca într-un lanţ trofic, ci
descrie un ciclu trofic în care toate lanţurile trofice se închid şi se reunesc prin
descompunători, după schema următoare:
Substanţe anorganice- Producători- Consumator fitofagi- Consumatori zoofagi-
Descompunători- Substanţe anorganice
La nivelul ecosistemului, lanţurile trofice se diferenţiază în funcţie de lungime, de
caracteristicile primei verigi şi importanţă. După lungime, putem vorbi de lanţuri trofice de tip
producător-consumator primar, pană la lanţuri trofice cu mai multe verigi.
Ȋn funcţie de prima verigă a lanţului trofic se diferenţiază:
-lanţuri trofice erbivore (ale producătorilor) de tipul P→C I→C II→C III, prima verigă fiind
reprezentată de plantele verzi, urmate de animale erbivore (fitofage) şi animale carnivore
(zoofage).
-lanţuri trofice detritivore (ale descompunătorilor), în care prima verigă este reprezentată de
materia organică moartă (detritus).
-lanţuri trofice parazitice, care au ca punct de plecare organismul gazdă, transferul
realizându-se apoi spre parazit şi un şir de hiperparaziţi sau alţi consumatori.Soarele este sursa
de energie care guvernează toate lanţurile trofice.
Mai puţin de 1% din energia soarelui cade pe frunzele plantelor fotosintetizatoare.
Acestea “fixează” aproximativ 5% din energia primită ȋn energie chimică. Cea mai mare parte
a luminii este reflectată sau nu are lungimea de undă adecvată pentru fotosinteză. Cea mai
mare parte din corpul plantelor este nedigerabilă (consumatorii rareori mănâncă ȋntreaga
plantă), aşa că la consumatorii primari ajunge 5-10% din energia producătorilor. Ȋntre 10 şi
20% din energia consumatorilor primari ajunge la cei secundari. Hrana animală este mai uşor
digerabilă şi are un conţinut energetic superior.
Organismele descompunătoare, fungi şi bacterii, ȋşi obţin energia şi materia primă din
resturile vegetale şi animale. Ȋn final, ȋntregul conţinut energetic al acestor resturi va fi
eliberat sub formă de căldură. O parte din energie poate fi stocată ȋn combustibili fosili (ex.
cărbune-dacă descompunearea este incompletă)
Pierderile respiratorii apar la fiecare nivel trofic. Respiraţia eliberează energia
necesară desfăşurării reacţiilor metabolice, ex. transportul activ şi sinteza de proteine.
Lanţurile trofice pot fi dereglate prin intervenţia omului. Un exemplu este folosirea
pesticidelor (substanţe folosite pentru combaterea dăunătorilor culturilor agricole). Acestea
pot fi absorbite de organisme rezistente, dar de aici pot trece ȋn organismul unui animal din
lanţul trofic pe care ȋl poate ȋmbolnăvi sau chiar omorȋ. Omul, consumator de plante şi
animale , poate concentra o cantitate apreciabilă de pesticide ȋn ficat şi de aici se poate ajunge
la ciroză sau cancer. Astfel, folosirea intensivă a substanţelor chimice ȋn cultivarea plantelor şi
creşterea animalelor poate duce la deteriorarea sănătăţii omului.
În funcţie de importanţa lor se disting lanţuri trofice principale, alcătuite din specii
dominante ca număr şi biomasă şi care au un rol esenţial în transferul de substanţă şi energie
în ecosistem. Alături de acestea funcţionează numeroase lanţuri trofice secundare, conectate
la ele prin verigi care sporesc sau, dimpotrivă, anulează o parte din productivitate, formând, în
ambele cazuri, reţeaua trofică a biocenozei (fig. 3).

Fig. 3 Exemplu de retea trofica

Organismele care aparţin aceleiaşi categorii trofice deci au aceeaşi funcţie trofică,
poartă numele de nivel trofic (nivelul producătorilor, nivelul consumatorilor primari). Dacă
aşezăm nivelurile trofice dintr-un ecosistem în ordinea unui lanţ trofic obţinem grafic o
piramidă trofică care exprimă raporturile dintre nivelurile trofice succesive.
Dacă reprezentăm grafic numărul organismelor din fiecare nivel trofic, la un moment
dat obtinem piramida numererlor. Ca regulă generală se constată că într-un lanţ alimentar se
trece de la consumatorii primari la cei secundari şi apoi la cei terţiari ceea ce duce la creşterea
taliei şi la diminuarea numărului de indivizi.
În felul acesta, la baza piramidei vor sta organismele producătoare cele mai
numeroase, cele mai mici, cu longevitatea cea mai mică si cu cel mai intens ritm de
reproducere.

INTREBARI
Care sunt principalele categorii ecologice de organisme din natura si ce functii indeplinesc
ele?
Ce este o retea trofica?

Lupta pentru existență- Noțiunea de competiție

Concurenţa reprezintă o competiţie în care se angajează două organisme având

aceleaşi necesităţi în ceea ce priveşte spaşiul de viaţă, hrana, partenerii de reproducere precum
şi factorii abiotici de mediu. Competiţia poate fi:
- intraspecifică - dacă are loc între indivizi aparţinând aceleiaşi specii; această
competiţie duce în cele din urmă la selecţie naturală deoarecee supravieţuiesc cei mai
puternici, mai rapizi şi mai inteligenţi şi sunt eliminaţi din competiţie indivizii slabi. Relaţiile
intraspecifice presupun şi comunicarea, realizată prin intermediul unor substanţe cu rol de
semnalizare (feromoni) eliminate se unii membri ai comunităţii;
- interspecifică – dacă are loc între indivizi aparţinând la specii diferite şi poate fi
tradusă în două moduri:lupte între indivizi, invazia (ocuparea) teritoriului; competiţia
alimentară, diferenţă de fecunditate şi poate în extrem să se soldeze cu dispariţia unuia dintre
competitori.

I.5. Noțiunea de echilibru biologic

Toate populaţiile animale prezintă variaţii ciclice ale densităţii în strânsă legătură cu
factorii abiotici şi biotici. Atunci când condiţiile de mediu sunt favorabile, populaţia creşte. În
timp, această creştere antrenează inevitabil o accentuare a competiţiei intraspecifice iar o
deteriorare a condiţiilor de mediu la rândul ei determinaă reducerea efectivului populaţiilor
prin înfometare sau epidemii; spunem în acest caz că a avut loc o reglare şi ciclul poate să
reînceapă. Dacă vegetaţia este abundentă, erbivorele se vor dezvolta rapid şi îşi sporesc
efectivul. Pe cale de consecinţă, carnivorele vor face la fel. Atunci când populaţia de erbivore
va atinge o anumită densitate, va fi depăşită capacitatea limită a teritoriului iar vegetaţia nu va
mai fi suficientă pentru a satisface nevoile acestei populaţii. Aceasta va determina diminuarea
progresiv, din punct de vefere numeric până la reinstalarea condiţiilor normale. Diminuarea
numărului de erbivore antrenează şi diminuarea numărului de carnivore. În cele din urmă,
soseşte un moment când scăderea efectivului animalelor erbivore permite o nouă expansiune a
vegetaţiei şi ciclul reîncepe.
Densitatea populaţiilor vegetale sau animale suferă fluctuaţii ciclice a căror durată
variază de la câteva zile în cazul protozoarelor până la mai multe zeci de ani pentru mamifere.
Când aceste fluctuaţii sunt regulate se poate spune că echilibrul biologic a fost realizat pe
teritoriul respectiv. În cazul în care din diferite cauze se provoacă scăderea densităţii unei
populaţii pentru o perioadă îndelungată de timp, efectivul populaţiei se poate reduce sub un
anumit nivel, numit nivel de securitate. Specia este ameninţată cu dispariţia cel puţin pe un
teritoriu determinat, fie prin inhibarea reproducerii (cazul majorităţii antilopelor), fie prin
creşterea competiţiei interspecifice (cazul micilor marsupiale erbivore din Australia)
concurate de iepurii introduşi de om. Mai trebuie remarcat că exterminarea nei specii
indigene de către o specie imigrantă este un fenomen foarte current.

I.6. Noțiunea de ritm de activitate

În afara fluctuaţiilor ciclice mai mult sau mai puţin neregulate prezentate mai sus şi
care afectează densitatea populaţiilor de animale, se mai poate observa la numeroase specii
aşa numitele ritmuri de activitate, mult mai scurte şi regulate ca urmare a influenţelor unor
evenimente ciclice din mediul ambiant: maree, alternanţa zi/noapte, oscilaţiile lunare sau
sezoniere, care pot avea consecinţe importante, fiziologice şi ecologice. Cele mai cunoscute
ritmuri sunt:
- Ritmul mareelor : alternanţa de şase ore între mareea joasă şi mareea înaltă (flux-
reflux) imprimă populaţiilor de animale costiere un ritm de activitate extrem de particular,
unor viermi marini care rezistă când sunt ridicaţi de apa liniştită a acvatoriului, ba chiar devin
activi pe perioada de maree înaltă.
- Ritmul circadian: la numeroase animale, ciclul noapte/zi (nictemeral) are o
influenţă directă asupra activităţii şi comportamentului. Din acest punct de vedere se pot
întâlni două mari categorii de activitate la animale: diurnă- (insecte care se hrănesc cu nectar
sau păsările diurne)
şi nocturne ( răpitoarele de noapte- bufniţele) liliecii. Fotosinteza, respiraţia plantelor
superioare au un caracter nictemeral. Prima, este maximă în timpul zilei ţi prin aceasta şi
consumul de bioxid de carbon şi este minimă noaptea.

Separarea activităţilor animalelor în diurne şi nocturne are importanţă ecologică.

Aceasta constă în folosirea şi exploatarea continuă a tuturor nişelor ecologice, ceea ce asigură
o circulaţie continuă a materiei şi energiei în ecosiste, apoi atenuarea concurenţei pentru
aceleaşi resurse. Adaptarea la un anumit tip de activitate diurnă, crepusculară sau nocturnă
este înscrisă în zestrea genetică a speciei, adică întreaga activitate este declanşată de bioritmul
intern. În sfârţit există şi cazuri de aritmie caracterizate prin perioade neregulate de activitate
deşi condiţiile de mediu rămân constant (exemplu – activitatea eschimoşilor pe timpul
nopţilor polare).

- Ritmul lunar: încă puţin cunoscut, el a fost studiat la unele animale marine (anelide
polichete din Pacific). La aceşti viermi, ponta coincide cu luna plină din octombrie şi
noiembrie.
- Ritmul sezonier: întâlnit la aproape toate speciile de animale terestre. În regiunile
tropicale, acest ritm este dictat de umiditate (alternanţa perioadelor secetoase şi a perioadelor
umede) în timp ce în regiunile temperate lumina şi temperatura sunt factorii determinanţi
(alternanţa perioadelor reci cu insolaţie redusă şi a perioadelor însorite).
Schematic, consecinţele ritmurilor sezoniere sunt de două tipuri:
 ajustarea fiziologică şi ecologică;
 migrarea.
În primul caz, modificările fiziologice şi de comportament permit animalelor să treacă
prin sezoanele reci fără să migreze ( hibernarea, estivarea, inchistarea).
În cel de-al doilea caz, animalele părăsesc temporar zona în care condiţiile sunt
defavorabile şi parcurg adesea mari distanţe (migraţiile păsărilor, peştilor sau mamiferelor).

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Lumina influențează:
a. fotosinteza
b. ritmurile circadiene
c. formarea pigmenților în pielea animalelor
d. viteza dezvoltării individuale

2. Adaptarea la mediu se poate realiza prin :

a. adaptare morfologică
b. adptarea funcțională
c. adaptarea comportamentală

3. Veriga de bază a lanțurilor trofice o constituie :

a. plantele
b. producătorii primari
c. consumatorii
4. Adaptări ale animalelor acvatice pentru deplasarea în apă:
a. formă aerodinamică
b. membrană interdigitală la păsări
c. branhii la pești

Referinţe bibliografice
 Miron Manuela, (2006) ,- Elemente de Bioecologie și Didactica Predării Științelor
Naturii, Stef- Institutul European,Iași,
 Miron Manuela, Miron L., (2007) ,- Biologie animală, Ed. Performantica, Iași,
 Mohan, Gh., Ardelean, A., (1993)- Ecologie si Protecţia mediului. Ed. Scaiul,
Bucuresti,

Bibliografie obligatorie pentru cursanţi

Referinţe principale:

Miron Manuela (2013). Cunoasterea mediului si Didactica Stiintelor, Manual pentru

Învăţământul la distanţă, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi

Referinţe suplimentare:

Ciobanu, M., (2008), Didactica științelor biologice, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti ,
Fătu Sanda, et al (2005)- Didactica disciplinei Ştiinţe ale naturii pentru învăţători -
clasele III IV . Ed Corint Bucureşti,
Marinescu, M., (2010), Didactica biologiei. Teorie și aplicații, Editura ,,Paralela 45”,
Pitești