1.

Noțiuni introductive de ecologie: definiție, istoric, dezvoltarea ecologiei în România,

caracteristicile problemelor de meediu.
Definiția ecologiei:
Ecologia este o ştiinţă a relaţiilor organismelor vii cu mediul lor ambiant, atât organic cât şi
anorganic. Etimologic, ecologia însemnă ştiinţa despre gospodărirea naturii.
Ecologia științifică, fundamentală, presupune detașarea observatorului de obiectul său de
studiu, respectiv sistemele ecologice supraindividuale (populația, biocenoza, ecosistemul etc.).
Ecologia generalistă are o abordare holistică a problemelor planetei, aducând împreună
rațiunea, sentimentele, spiritualitatea și acțiunea. Obiectivul ecologiei generaliste constă în
dezvoltarea de concepte, mentalități și atitudini care să ducă la formarea unei relații mai bune
între om și natură.
Istoric:
Ecologia s-a născut ca o ramură a biologiei şi ea a rămas o ştiinţă pur teoretică până la
jumătatea secolului XX, când specialiştii din diverse domenii învecinate au remarcat că
societatea industrială se confruntă cu probleme ce se regăsesc în principiile ecologiei.
Ce mai mare conferință din istorie, pe probleme de mediu, a fost Conferința ONU pentru
Mediu și Dezvoltare de la Rio de Janeiro (92).
Ecologia în România:
Antipa este inițiatorul principiilor ecologice în România. M. Bălcescu a studiat ecologia apelor,
Emil Racoviță biospeologia, Alexandru Borza – ecologia plantelor, Ioan Piua – USAMV –
ecologia agricolă.
Caracteristicile problemelor de mediu:
Protecţia mediului care constă în ansamblul de reglementări, măsuri, acţiuni care au ca
scop menţinerea şi protejarea condiţiilor naturale împotriva degradării.Ecologia este solicitată în
elaborarea măsurilor de protecţie a mediului înconjurător.
Problemele de mediu au un cel puțin două trăsături: caracterul transfrontalier (Cernobîl)
și caracterul ireversibil ( încălzirea globală). Date fiind aceste particularități, instituțiile și
forurile internaționale organizează întâlniri periodice cu decidenții comunității internaționale și
elaborează tratate, directive, protocoale menite să reglementeze problemele de mediu.
2. Sisteme studiate în ecologie: individul, populația, biotopul și habitatul, biocenoza,
ecoosistemul, biosfera.
Sistemele izolate – nu schimbă cu mediul materie nici sub forma de substanţă şi nici sub
formă de energie, teoretice. o fiolă închisă ermetic şi introdusă într-un bloc de plumb.
Sistemele închise – schimbă cu mediul materie numai sub formă de energie. De exemplu:
un vas cu apă, închis ermetic. În natură nu se găsesc sisteme absolut închise.
 Sisteme deschise – schimbă cu mediul materie şi sub forma de energie şi sub formă de
substanţă. Ecosistemele, de exemplu, un lac de câmpie, un ţărm de mare, etc.
Organismul sau individul care reprezintă un mod fundamental de organizare a materiei
vii si are ca lege specifică metabolismul (anabolism şi catabolism), functie esenţială a indivizilor.
Populaţia reprezintă totalitatea indivizilor din aceeaşi specie, care trăiesc pe un teritoriu
bine delimitat si este treapta cea mai simpla de organizare a sistemelor vii supraindividuală.
Biotopul este locul (spaţiul) de trai al unei biocenoze, iar habitatul este mediul de trai al
speciei (populaţiilor şi chiar al organismului individual).
Termenul de biocenoză reprezintă un sistem (grupare) de indivizi biologici din diferite
specii ataşaţi unui anumit biotop. Exemplu de biocenoză într-o plantatie de măr.
Ecosistemele sunt unităţi funcţionale ale biosferei în care viaţa şi mediul sunt inseparabil
reunite într-un spaţiu restrâns. Ecosistemul integrează într-un tot unitar biocenoza (componenta
vie) şi biotopul (componenta nevie). Ecosistemul posedă o definită structură internă şi un ciclu
intern al materiei, un ciclu biogeochimic local.
Biomul (ecosistem major) este formaţiunea biotică majoră alcătuită din mai multe
ecosisteme cu structură generală asemănătoare, determinate de zonele latitudinale ale planetei.
Noţiunea de biom se aplică atât la mediile de viaţă terestre cât şi la cele acvatice. Biomurile
terestre se recunosc mai ales datorită plantelor, corespunzând zonărilor geografice.
Biosfera In sens strict biologic biosfera cuprinde numai învelişul vitalizat al Pământului,
adică numai partea crustei terestre locuită de organisme; altfel spus, biosfera cuprinde totalitatea
ecosistemelor de pe Pământ. Biosfera se extinde în spaţiu până unde se găsesc substanţe biogene
(materiale rezultate prin activitatea, biogeochimică a organismelor). Ea se intinde câţiva metri in
profunzimea solului și câteva mii de metri în atmosferă, mări si oceane. Biosfera cuprinde
reprezentanţii regnului vegetal cu aproximativ 300 mii specii si regnul animal cu aproximativ
1.385.000 specii. In ecologie se utilizează tot mai frecvent termenul de ecosferă.
2. Factori ecoologici abiotici: lumina și temperatura.
Temperatura este unul dintre factorii ecologici principali cu rol limitativ.
Pentru o anumită specie, temperatura optimă este temperatura la care creşterea şi
dezvoltarea se face cu pierderi minime de energie.
În diferite faze de dezvoltare individuală şi activităţile enzimatice sunt diferite, prin
urmare, temperatura optimă va fi şi ea diferită. Populaţiile sunt adaptate la un anumit regim
termic optim, deci la o anumită amplitudine a variaţiilor de temperatură.
La diferite specii dezvoltarea are loc numai începând de la o anumită temperatură numită
temperatura zero a dezvoltării (t0).
 Temperaturile situate deasupra lui zero ecologic şi la care dezvoltarea se desfăşoară
normal, poartă numele de temperatură eficientă sau temperatură efectivă şi reprezintă diferenţa
dintre temperatura la care se află organismul (t) şi temperatura zero a dezvoltării (t0).
Pentru a-şi desăvârşi dezvoltarea, fiecare specie are nevoie de o anumită sumă a
temperaturilor efective, sumă cunoscută în ecologie sub denumirea de constantă termică (K):
K = (t - t0)*d unde d este numărul de zile. De aici rezultă că, pentru a face parte dintr-un
ecosistem anume, fiecare organism trebuie să întrunească acea sumă a temperaturilor efective
care să-i permită ajungerea la maturitate sexuală şi la producere de urmaşi.
Vernalizarea este acţiune a temperaturilor scăzute, dar pozitive, asupra desfăşurării
fenomenelor morfologice ale florigenezei.
- Euriterme: organisme care suportă variaţii foarte largi de temperatură. Vrabia -30 +35.
- Stenoterme: variaţii foarte mici de temperatură. larvele viermelui de mătase 20-23C.
- Mezoterme: se dezvoltă între limite medii de temperatură: lămâiul, dafinul etc..
În raport cu reacţiile de modificare a temperaturii, animalele se grupează în două mari
categorii: poikiloterme şi homeoterme. Poikilotermele sunt animale cu temperatura corpului
variabilă după mediul înconjurător. Homeotermele au temperatura corpului aproape constantă.
B. Lumina
Funcţia informaţională a luminii se referă în special la regnul animal iar cea energetică
la plante, pentru procesul de fotosinteză.
- heliofite, care necesită lumină multă cum ar fi: Trifolium campestre, Amaranthus retroflexus;
- sciofite (umbrofile), de umbră, lumina mai puţin intensă, cum sunt ferigile de pădure.
- helio-sciofite: suportă semiumbra, dar le place lumină deplină, coacăzul negru, zmeurul, murul.
Intensitatea luminii este foarte importantă pentru plantele de cultură, iluminarea
insuficientă conducând la fenomenul de etiolare (îngălbenire, alungire) şi la scăderea producţiei.
Efectul informaţional cel mai general al luminii, pentru animale, constă în perceperea
formelor, culorilor, mişcărilor, distanţelor, obiectelor, dezvoltarea mijloacelor de apărare/atac.
Mimetismul constă în imitarea coloritului, desenului şi a formei generale a corpului unor
animale ce posedă mijloace eficiente de apărare de către alte animale care nu posedă așa ceva.
Homocromia – asemănarea coloritului general cu acela al substratului.
Imitația - asemănarea coloritului, desenului și a formelor substratului
Există şi surse de natură biologică care au la bază fenomenul de bioluminiscenţă, unde
lumina este produsă de diverse procese chimice. bacterii, ciuperci, insecte, alge.
Fotoperiodismul este reacţia unui organism la modificări ale duratei zilei. plante de zi
lungă - 15 ore/zi, de zi scurtă - 10-11 ore/zi şi plante indiferente la durata luminii zilnice.
Lumina declanşează mişcări de orientare spre sursa de lumină, fenomen ce poartă numele de
fototropism ( heliotropism). Spre deosebire de plante, la animale deplasarea se poate face atât
spre sursa de lumină (fototropism pozitiv) cât şi dinspre sursa de lumină (fototropism negativ).
3. Factori geografici, mecani și edafici
Factorii geografici (orografici)
Poziţia geografică pe glob (latitudine şi longitudine) – zonarea climatica .
Altitudinea influenţează structura biocenozelor din aceeaşi zonă climatică.
Panta influenţează vegetaţia prin modificarea umidităţii, eroziune... determină modul de folosire
Expoziţia, determină valori foarte diferite ale regimului hidric, al luminozităţii, al vânturilor etc.,
Factorii mecanici
a.) Mişcarea atmosferei (vântul). aerul se deplasează din regiunile cu presiune
atmosferică mai ridicată spre cele cu presiune mai scăzută; o intensă activitate de transport
determinând fenomenul de eroziune. vânturile sunt cu caracter de regim (crivăţul, alizeele) şi cu
caracter perturbator (furtuni, tornade etc.).
Plantele realizează polenizarea cu ajutorul vântului (plante anemofile), iar adaptările
constau în producerea de polen uscat, uşor şi în cantitate mare. O serie de specii de plante
diseminează cu ajutorul vântului (plante anemohore).
b.) Mişcările apei.
La apele curgătoare, apa se scurge datorită pantei. Apa transportă substanţe dizolvate,
diferite corpuri în suspensie sau organisme vii..
În apele stătătoare: curenţi verticali, ascendenţi şi descendenţi, valuri, maree. Efectele
ecologice ale acestor curenţi sunt următoarele: curenţii ascendenţi aduc la suprafaţă nutrienţii,
determinând productivitatea zonei respective, iar cei descendenţi transportă oxigenul.
Factorii edafici
Solul este mediul în care se acumulează apa şi elementele nutritive necesare plantelor.
Solul este un amestec de fragmente de rocă anorganică şi material organic în descompunere sau
humus. Substanţele minerale necesare nutriţiei plantelor se grupează în: macroelemente primare
(N, P, K), macroelemente secundare: S, Ca, Mg, microelemente (Fe, Mn, Cu, Zn, B, Mo) și
ultramicroelemente.
Solul, prin componentele sale, în special cele de natură coloidală (argila şi humusul) are
proprietatea de a absorbi substanţe minerale. Principala sursă de substanţe nutritive a solului o
constituie humusul.
Reacţia solului reprezintă un element important în evaluarea fertilităţii solurilor şi
înseamnă capacitatea acestuia de a disocia în ioni de hidrogen (H+ ) şi hidroxil (OH-), după
relaţia: H2O = H+ (acid) + OH- (bazic) – formula de determinare a pH.
 Reacţia solului exercită o mare influenţă asupra microorganismelor din sol. De exemplu,
bacteriile nitrificatoare şi cele fixatoare de azot molecular au pH-ul optim cuprins între 6,5-7,9.
În funcţie de pretenţiile plantelor faţă de cantitatea de substanţe nutritive din sol, avem:
- specii oligotrofe care vegetează pe soluri sărace (Nardus stricta, Luzula luzuloides etc.);
- specii eutrofe care au pretenţii ridicate faţă de fertilitatea solului (Adonis vernalis,);
- specii mezotrofe, cu pretenţii intermediare (Dactylis glomerata, Festuca rubra, etc.).
După adaptarea plantelor la reacţia solului avem:
- plante acidofile care preferă pH-ul scăzut: Vaccinium myrtillus, Raphanus raphanistrum, etc.;
- plante bazofile care preferă pH-ul ridicat: Sinapis arvensis, Medicago lupulina etc.;
- plante neutrofile care preferă pH-ul neutru.
Categoriile de adaptare a plantelor la excesul de cationi în soluţia solului:
- specii calcifite care preferă solurile calcaroase: sparceta, bumbacul, viţa de vie, stejarul pufos;
- specii calcifuge care nu suportă solurile calcaroase: Castanea sativa;
- specii nitrofite care preferă solurile bogate în compuşi cu azot: Urtica dioica, Solanum nigrum;
- specii halofite întâlnite pe soluri saline şi alcaline, care la rândul lor pot fi: obligatorii (Plantago
maritima), preferante (Lotus tenuis,) şi suportante, (Matricaria chamomilla, etc.).

4. Factorii biotici: relații homotipice și heterotipice (Criteriul individual și populațional)

A. Relaţii homotipice. Se realizează în interiorul speciei. Efectul de grup, semnifică
necesitatea existenţei unui număr minim de indivizi pentru asigurarea menţinerii speciei în
biocenoză. Efectul de masă, se referă la biomasa totală care se realizează pe un anumit teritoriu.
Acesta se manifesta când mediul este suprapopulat şi constă în autolimitarea numerică,.
B. Relaţii heterotipice. (la specii diferite). se clasifică după:
I. După criteriul individual cele mai reprezentative relații sunt:
1. Independenţa sau neutralismul (0 0) - n-au nicio influenţă una asupra celeilalte.
2. Competiţia interspecifică (- -) este un tip de coacţie nefavorabilă ambelor specii.
3. Mutualismul (+ +). relaţia este obligatorie, ambele populații influenţate pozitiv, simbioză.
4. Protocooperarea (+ +). legătura dintre ele nu este obligatorie, pentru nici una dintre specii.
5. Comensalismul (+ 0). Relaţia este obligatorie pentru comensal in timp ce „gazda" nu este
afectată de această convieţuire. Exemplu: orchidee care se fixează de trunchiul arborilor.
6. Amensalismul (antibioza, antagonism) (- 0) un component este inhibat în creşterea sau
dezvoltarea sa de către unele substanţe elaborate de partener. Relaţia nu este obligatorie.
7. Parazitism (+ -) este o formă de relaţie interspecifică antagonică ce implică un efect pozitiv
pentru parazit şi un efect inhibitor pentru gazdă. păduchele din San Jose și viespea parazită a lui.
8. Prădătorism (+ -). Ca şi în cazul parazitismului, relaţia este obligatorie şi pozitivă pentru
prădător (vânător) şi negativă pentru pradă (vânat). II. Criteriul populațional
În examinarea relaţiilor interspecifice, abordarea acestor relaţii la nivel populaţional este
mai corectă decât cea individuală. Pentru o mai bună înţelegere a afirmaţiei de mai sus, se va da
un exemplu edificator: într-o populaţie de zebre din savană, indivizii cu diverse deficienţe, fie
congenitale, fie dobândite pe parcursul vieţii, sunt cei mai vulnerabili la atacul prădătorilor şi
vor fi victimele aproape sigure ale acestora.

5. Structura trofică (lanț trofic, piramidă trofică, categorii de organisme în ecosistem din
punctul de vedere al modului de hrănire)
Grupările de specii, despărţite de producătorii primari prin acelaşi număr de trepte şi
îndeplinind aceeaşi funcţie trofică, poartă numele de nivel trofic.
Speciile din niveluri trofice diferite, legate între ele prin relaţii de nutriţie constituie
lanţuri trofice. Eeprezintă căile de transfer pentru substanţă şi energie în ecosistem.
Rreprezentarea succesivă a nivelurilor trofice dintr-un ecosistem sub forma unei piramide
se numeşte in ecologie piramidă trofică sau piramida eltoniană. Astfel, numărul de indivizi
descreşte pe măsură ce se trece de la producători la consumatorii primari, secundari şi terţiari. În
alcătuirea piramidelor trofice se iau în considerare şi biomasa şi energia. Atunci când se
înregistrează biomasa nivelurilor trofice succesive vom obţine piramida biomaselor, iar când
vom exprima energia stocată în biomasa organismelor de la fiecare nivel trofic va rezulta
piramida energetică.
Din punctul de vedere al modului de hrănire, toate speciile unei biocenoze se împart:
I. Producătorii primari sau speciile producătoare de substanţă organică din care fac
parte în primul rând toate plantele verzi care, cu ajutorul clorofilei, convertesc energia solară în
energia legăturilor chimice ale substanţelor organice pe care le sintetizează din compuşi
anorganici ai biotopului. și bacteriile fotosintetizante şi bacteriile chemosintetizante.
II. Consumatorii, reprezentati, prin toate animalele dintr-o biocenoză. În functie de
hrana consumată putem distinge:
1. consumatori primari sau de ordinul I, reprezentati prin animale fitofage, erbivore;
2. consumatori secundari sau de ordinul II, animale ce se hrănesc cu cele fitofage;
3. consumatori de ordinul III etc.
O pozitie aparte în categoria consumatorilor este ocupată de detritofagi, animale care se
hrănesc cu detritus organic (fragmente de material organic rezultat din fărâmiţarea şi
descompunerea parţială a plantelor şi animalelor moarte). Din această grupare ecologică fac
parte numeroase specii de viermi, râme, miriapode, crustacei, acarieni, insecte. Detritusul
organic este alcătuit, în general, din resturi vegetale care se descompun mai greu (celuloza).
O pozitie apropiată de a detritofagilor, din punctul de vedere al nutritiei, o ocupă
animalele care se hrănesc cu plante moarte (netransformate in detritus) şi animalele necrofage.
Tot aici trebuie menţionat grupul saprofitelor - plante ce se hrănesc cu resturi de plante.
III. Descompunătorii sunt reprezentaţi mai ales prin bacterii şi fungi care degradează
substanţele organice provenite din cadavre, din excrete sau alte deşeuri. După mai multe etape
succesive, fiecare etapă fiind determinată de anumite grupe de bacterii sau fungi, sunt eliberate
elementele minerale conţinute în substanţele organice. Acest proces poartă numele de
mineralizare. Intr-un fel, este reversul procesului de fotosinteză.

7. Structura biochimică a ecosistemelor (la plante – substanțe aleopatice și la animale –

feromoni și alomoni)
Pentru studiul structurii biochimice a ecosistemului prezintă importanţă doar metaboliţii
care, eliminaţi în mediu, sunt asimilaţi de un alt organism la care produc un anumit efect
fiziologic sau etologic. Aceştia au un rol important în formarea reţelei de interacţiuni în
ecosistem şi se numesc generic ecomoni, ergoni sau substanţe ectocrine.
Structura fiecărui ecosistem este condiţionată de relaţiile reciproce ale
microorganismelor, plantelor şi animalelor datorate metaboliţilor lor, cu acţiune la distanţă. Se
formează astfel, un metabolism pe plan extraorganismic, numit metabolism biochimic sau
metabolism ecologic.
Ergonii se constituie în semnale chimice purtătoare de informaţie şi au o contribuţie
importantă la autoreglarea ecosistemului şi la menţinerea stării de echilibru a acestuia.
Dacă ecomonii sunt secretaţi de plante, aceştia poartă denumirea de substanţe
alelopatice. Alelopatia include totalitatea interacţiunilor biochimice dintre plante.
Când ecomonii sunt produşi de animale se numesc telergoni. Ei pot acţiona intraspecific
(feromoni) sau interspecific (alomoni).
Organismele care secretă ecomonii sunt emiţătoare sau donatoare, iar cele care le
interceptează receptoare sau acceptoare.
Interacţiuni biochimice la plante
Alelopatia poate determina dominanţa unei specii în biocenoză. Fenomenul de alelopatie
nu se manifestă numai între indivizii diferitelor specii ci şi în interiorul speciei (autotoxicitate).
În ceea ce priveşte toleranţa alelopatică se disting trei grupe de plante terestre: reciproc
tolerante, unilateral tolerante și reciproc intolerante. Nivelul alelopatic intens al unor specii
devine suportabil pentru alte specii prin coevoluţie.
 Există mai multe categorii de substanţe alelopatice:
 Colinele – sunt excreţiile plantelor superioare eliminate prin diverse organe ce au, de
regulă, ca rezultat inhibarea sau întârzierea dezvoltării altor plante. Pirul inhibă ovăzul.
 Fitoncidele sunt substanţe cu acţiune bactericidă şi fungicidă, sintetizate de plante
superioare (ceapă, usturoi, hrean, ridichi etc.).
 Marasminele şi toxinele bacteriene sunt metaboliţi ai microorganismelor care
acţionează negativ asupra creşterii şi dezvoltării plantelor superioare, prin modificări profunde la
nivel biochimic şi funcţional ce pot conduce la moartea celulelor. ofilire.
 Antibioticele sunt substanţe produse de microorganisme (ciuperci, bacterii, alge) care
inhibă sau stimulează dezvoltarea altor specii de microorganisme. penicilina
 Alcaloizii şi glicozizii sunt produşi vegetali toxici cu rol de limitare a acţiunii fitofagilor.
Cele mai multe fenomene alelopatice se desfăşoară în sol, microorganisme formând o
rizosferă specifică (ciupercile formatoare de micorize).
Interacţiunile biochimice în lumea plantelor pot fi, aşadar, antagonice sau sinergice
Antagonismele sunt determinate de prezenţa şi acţiunea unor substanţe cu efect inhibitor
asupra indivizilor din specia respectivă sau din alte specii. Nucul american.
Sinergismele constau în stimularea reciprocă a două specii care cresc împreună, prin
intermediul unor substanţe cu efect stimulator eliberate de biotop. Astfel, neghina (Agrostemma
gitagho) şi albăstrelele (Centaurea cyanus) cresc mai bine în culturile de cereale.
Interacţiuni biochimice la animale
Rolul feromonilor (acţiune intraspecifică) şi alomonilor (acţiune interspecifică) este
foarte variat: de atracţie a sexelor, de marcare, de agregare, de alarmă, de comunicare etc.
Uneori, acelaşi produs metabolic poate îndeplini atât rol de feromon, cât şi de alomon.
Feromonii de atracţie a sexelor sunt compuşi chimici volatili (esteri, acizi, cetone,
alcooli etc.) care mijlocesc atracţia sexuală între indivizi de sexe diferite. De asemenea, reacţia
insectelor la acţiunea feromonilor este foarte rapidă. Combaterea paraziţilor cu ajutorul
capcanelor feromonale nu are efecte secundare nedorite.
Feromonii de marcare sunt folosiţi pentru marcarea puilor, a teritoriului, a hranei.
Feromonii de agregare sunt eliberaţi în mediu, de către insecte, şi au un rol determinant
în formarea de colonii cu dimensiuni optime pentru obţinerea hranei şi reproducere.
Feromonii de alarmă sau de avertizare sunt emişi de indivizii aflaţi în pericol către alţi
indivizi din aceeaşi specie. Uneori specii diferite pot folosi acelaşi semnal.
Alomonii sunt compuşi chimici folosiţi ca arme de apărare sau de atac împotriva altor
specii. Tot în categoria alomonilor intră şi substanţele mirositoare produse de flori, pentru
atragerea insectelor polenizatoare.
 Interacţiuni biochimice ale plantelor cu animalele erbivore
1. Interacţiunea toxină - antitoxină
Pentru limitarea atacului fitofagilor, plantele elaborează o serie de insecticide naturale,
dintre care alcaloizii sunt cei mai răspândiţi. Alcaloizii rezultă din metabolismul plantei şi sunt
legaţi de îndeplinirea anumitor funcţii vitale, biochimice şi îndeplinesc rolul de substanţe trofic
repulsive. Animalele fitofage, la rândul lor, luptă împotriva toxinelor vegetale prin antitoxine.
2. Interacţiuni hormonale fitogene asupra animalelor
În reglarea metamorfozei la insecte intervin două tipuri de hormoni, cu acţiune
antagonică: hormonul juvenil care împiedică maturizarea precoce a larvelor şi hormonul
metamorfozei sau ecdisona care accelerează formarea pupelor şi transformarea în imago.

8. Funcția energetică de circulație a ecosistemului: principiile termodinamici în ecologie,

producția și productivitatea ecosistemelor
Primul principiu al termodinamicii (principiul conservării energiei) stabileşte că
întreaga energie de care dispune un ecosistem este întemeiată pe tranformarea energiei iniţial
intrate prin fotosinteză sau prin chemosinteză. Pe nici un nivel trofic al ecosistemului nu are loc
o producţie de energie, ci numai o transformare de energie. Din primul principiu al
termodinamicii reiese faptul că intrările de energie într-un sistem trebuie să fie egalate de
ieşiri, deci printr-un ecosistem energia se scurge intr-un flux continuu.
Al doilea principiu al termodinamicii este acela al degradării energiei, care arată că în
orice proces de transformare a energiei, o parte din energia potenţială se degradează sub forma
de căldură şi este dispersată. De aici rezultă că randamentul transformării este < 1.
Pe măsură ce trecem de la nivelul producătorilor către consumatori de rang tot mai înalt,
o tot mai mare parte din energia asimilată este consumată pentru necesităţile proprii ale
organismelor şi deci o cantitate tot mai mică se acumulează în producţie de biomasă.
Această legitate are o profundă semnificaţie biologică dacă ţinem seama şi de faptul că,
pornind de la producători primari către consumatori de un grad tot mai înalt, creşte, în linii mari
şi nivelul evolutiv al apeciilor. Speciile mai evoluate desfăşoară o activitate mai intensă şi mai
diversificată. Energia degradată sub formă de căldură nu mai poate fi reutilizată de către
ecosistem, ceea ce impune intrarea de noi cantităţi de energie, deci fluxul de energie ce se
scurge prin ecosistem este unidirecţional.
Sursa principală de energie a unui ecosistem este energia solară. Plantele verzi utilizează
pentru fotosinteză şi transformă în energie chimică numai 1-3% din energia luminoasă.
 Producția și productivitatea ecosistemelor
În plan macroscopic, fluxul de energie apare ca un flux de materie, în care moleculele
asimilate sunt transformate în molecule specifice consumatorului. Ecosistemele sunt depozite,
transformatori și producători de substanță organică. Momentele esențiale ale procesului de
producție constau în legarea primară a biomasei și în descompunerea necromasei.
Ramura ecologiei care se ocupă cu formarea substanței organice în biosferă este
denumită biologia productivității.. În fiecare ecosistem există două componente ale producției:
I. Producția primară este cantitatea de materie organică sintetizată de producătorii
primari pe baza substanțelor anorganice. Sinteza primară a substanței organice se bazează pe
două surse de carbon: CO2 și CH4 (în chemosinteză). Producția primară reprezintă sursa de
hrană pentru toate speciile heterotrofe și se exprimă sub formă brută şi netă. Producţia primară
brută (PPB), reprezintă cantitatea totală de substanță organică produsă de către organismele
autotrofe, prin fotosinteză, respectiv chemosinteză. O parte din această energie este folosită
pentru desfășurarea proceselor metabolice ale plantei producătoare, iar partea rămasă este
acumulată sub formă de substanţă organică, constituind producţia primară netă (PPN). Deci,
producţia primară netă (PPN) = producţia primară brută (PPB) – consumul respirator
(R). Producţia primară netă constituie sursa de hrană disponibilă pentru nivelul trofic al
consumatorilor primari. Cantitatea de substanţă organică acumulată (producţia netă) într-o
perioadă de timp şi existentă la un moment dat în ecosistem poartă numele de biomasă. Viteza
de acumulare a biomasei, prin fotosinteză, raportată la unitatea de timp și de suprafață reprezintă
productivitatea primară. Rezultatul productivității primare este, așadar, producţia primară
netă.
Recolta reprezintă doar o parte din producţia primară netă. Aceasta diferă foarte mult
între recoltele bazate pe organele de reproducere şi cele bazate pe organe vegetative. De aceea s-
a generalizat practica evaluării recoltelor în substanţă uscată.
Corelaţia dintre recoltă şi producţie primară netă poate fi sugerată de valorile indicelui
de recoltă (IR), prin care vom înţelege procentul de substanţă uscată din produsul util din punct
de vedere economic. Exemple de IR: orez – 51%, fasole boabe – 59%, grâu – 35%.
II. Producţia secundară brută
Substanţa organică produsă de plantele unui ecosistem reprezintă sursa de energie
disponibilă pentru nivelurile trofice următoare. Destinaţiile energiei consumate de animale prin
hrană sunt diferite: o parte din hrana ingerată este digerată şi asimilată. Partea rămasă nedigerată
este eliminată prin fecale şi urină. Din hrana asimilată o parte este utilizată în desfăşurarea
proceselor vitale și mentale. O altă parte a energiei asimilate prin hrană este stocată şi care se
concretizează în acumulare de biomasă şi producere de noi indivizi. Așadar, și în cazul
organismelor heterotrofe avem o producție secundară brută și una netă. Producția secundară
brută reprezintă cantitatea totală de substanță organică produsă în unitatea de timp, iar
producția secundară netă este cantitatea de substanță organică acumulată în unitatea de timp de
către biosistem, după scăderea pierderilor datorate respirației.
Eficienţa asimilării hranei ingerate de animale (energie asimilată/energie ingerată) este
foarte diferită: un animal erbivor trebuie să consume 80 kg de iarbă pentru a obţine o producţie
secundară de 1 kg, pe când un carnivor are nevoie de aproximativ 5 kg pentru 1 kg de masă vie.

9. Funcţia de circulaţie a ecosistemului: bioamplificarea, circuitul carbonului, azotului ,

fosforului și al apei
De la producătorii primari atomii elementelor respective trec la consumatori. Ajunse în
organismul consumatorilor, elementele sunt transformate, apoi unele sunt eliminate sub formă de
deşeuri metabolice, alte sunt retinuţi pentru a fi utilizaţi în noi sinteze, iar altele sunt depozitate.
In procesul de eliminare-reţinere, unele elemente realizează concentraţii crescânde spre
nivelurile superioare ale piramidei trofice. Acest proces poartă denumirea de concentrare-
acumulare sau amplificare biologică.
O caracteristică importantă a circulaţiei substanţelor în ecosistem este viteza de
desfăşurare a procesului. Astfel, în ecosistemele pădurii ecuatoriale umede, materia organică
lipsită de viaţă este rapid descompusă şi reabsorbită, în timp ce, în ecosistemele naturale din
zonele temperate se acumulează o mare cantitate de materie moartă la suprafaţa solului (litiera,
turbă) sau în sol (humus). Formarea humusului determină o încetinire a ciclurilor biogeochimice.
sistemele capabile de o mai rapidă reciclare a elementelor au o productivitate sporită.
Circuitul carbonului.
Evaluarea productivității primare se exprimă în grame carbon fixat/m2 /an.
CO2 atmosferic, alături de alți componenți atmosferici, reprezintă un ecran care împiedică
o parte din radiația termică emisă de Pământ să se piardă în spațiu. Așa se formează efectul de
seră natural prin care este menținută temperatura medie globală la temperaturi favorabile vieții.
Circuitul carbonului este reglat, așadar, de două procese antagoniste: fotosinteza și
respirația. După moartea plantelor şi animalelor; substanţele organice sunt descompuse sub
acţiunea bacteriilor şi a altor organisme saprofite şi se ajunge la bioxid de carbon.
Concentrația normală a dioxidului de carbon în atmosferă este de 0,03%. Intervenţia
omului în circuitul biogeochimic al carbonului constă în creştererea concentraţiei dioxidului de
carbon în atmosferă prin: extinderea terenurilor agricole; incendieri, utilizarea lemnului și a
combustibililor fosili. O altă cauză a perturbării circuitului carbonului constă în defrișarea
masivă a pădurilor. Copacii acumulează de 20-30 de ori mai mult CO2 decât plantele.
 Oceanul joacă un rol important în concentrația CO2 din atmosferă. În straturile
superficiale CO2 este utilizat de către fitoplancton pentru sinteza de materie organică, prin
fotosinteză. CO2 are solubilitate mult mai mare în apele reci.
Soluții: creșterea absorbției CO2 prin mărirea volumului de vegetație; reducerea
emanațiilor antropice prin retehnologizare, utilizarea surselor de energie alternativă etc
Circuitul azotului în natură
Rezervorul principal de azot este atmosfera în proporție de 79%. Deși îl găsim din
abundență în atmosferă, este inaccesibil majorității organismelor vii. Pentru a fi utilizat de către
acestea, el trebuie să fie convertit în forme accesibile (NO3 - , NH4 + ).
A.) Fixarea azotului molecular (N2) se face prin procese fizice și biologice. Procesele
fizice implicate în fixarea azotului atmosferic sunt radiațiile ultraviolete la înălțimi mai mari,
respectiv descărcările electrice, la înălțimi mai mici. Rezultă, astfel, amoniul și nitrații care
ajung pe Pământ prin precipitații. A doua cale de fixare a azotului atmosferic este cea biologică,
cu ajutorul microorganismelor fixatoare de azot. Fabaceae, bacterii din genul Rhizobium.
Amoniul produs de bacterii împreună cu hidrocarbonaţii rezultaţi din fotosinteză permit formarea
aminoacizilor. Pe această cale se produc 90% din N /Terra/an.
B.) Denitrificarea constă în procese care reduc NO3 - la N2 (azot molecular) și N2O
sau alți compuși gazoși ce conțin azot. Cele mai importante bacterii denitrificatoare aparțin
genului Pseudomonas. Denitrificarea se produce mai intens în soluri, ape, sedimente, slab aerate,
cu multă substanţă organică, cu pH între 6 și 7 și temperatura de 60oC.
C.) Mineralizarea compușilor organici constă în descompunerea organismelor moarte
până la compuși utilizabili (nitrați sau amoniu) de către plante.
C1) Amonificarea înseamnă degradarea substanțelor organice azotate până la amoniac (NH3).
C2) Nitrificarea este procesul biologic în care amoniacul este oxidat până la nitriți (nitritarea)
și apoi nitrați (nitratarea).
D.) Sinteza substanțelor organice azotoase, proces efectuat de către plante.
În fiecare an, în agroecosistemele de pe Terra se utilizează circa 60 de milioane de tone
de fertilizanți cu azot. Impactul supradozării cu îngrășăminte azotoase constă și în inhibarea
florei bacteriene implicată în procesul de fixare biologică a azotului. Prin arderea combustibililor
fosili se eliberează în atmosferă cantități imense de oxizi de azot.
Circuitul fosforului
În scoarța terestră, fosforul se găsește în proporție foarte redusă (0,1%), iar în hidrosferă
în cantități și mai mici. Cu toate acestea, organismele vii acumulează fosfor până la 1%.
Principalele rezerve de fosfor în natură sunt reprezentate de apatit (fosfat natural de Ca
care conţine şi F şi Cl), în rocile magmatice şi în depozitele de excremente ale păsărilor marine
(guano). Circuitul fosforului nu are componenţi gazoşi, este legat de circuitul hidrologic.
Fosforul din rocile sedimentare şi eruptive de pe uscat este eliberat de dezagregare chimică,
este spălat de ape de precipitaţie şi transportat treptat, prin râuri spre mări şi oceane unde se
depune în sedimente. Fosforul de la mare adâncime, practic rămâne pierdut pentru biosferă.
În ecosistemele terestre o parte din fosfor eliberat prin dezagregarea rocilor este preluat
de plante; de la plante este preluat de animale. Excrementele ca şi cadavrele plantelor şi
animalelor sunt degradate prin activitatea microbiană care duce la eliberare de fosfor.
Anual sunt introduse în circuit prin fertilizare cale 5-6 milioane tone de fosfor mineral.
Administrarea necorespunzătoare conduce însă la îmbogățirea apelor stătătoare continentale în
nutrienți. Astfel are loc înmulțirea excesivă a algelor, adică înflorirea apelor sau eutrofizare.
Circuitul apei în natură
În medie, partea vie a biosferei este alcătuită din apă în proporție de 70%. Forța care
pune în mișcare acest circuit este energia solară. Încălzirea atmosferei conduce la evaporarea
apei. Vaporii de apă din atmosferă se transformă în picături de ploaie sau cristale de gheață.
Evaporarea este mai intensă deasupra oceanului (84%). Un proces fiziologic important prin care
apa revine în atmosferă este transpirația plantelor. Ecosistemele forestiere joacă un rol foarte
important în circuitul apei. 65% din apa pluvială căzută pe suprafața pădurii este reținută în sol,
iar scurgerile de suprafață sunt în medie de 5%. În pășuni, scurgerile de suprafață de 50%.
Din volumul total de apă preluat din râuri, lacuri sau acvifere, agricultura utilizează 65%.
Deși reprezintă doar 16% din suprafața agricolă a Terrei, suprafețele irigate asigură 40% din
necesarul de alimente. Utilizarea excesivă a apelor subterane a condus la epuizarea acestor
rezerve sau invadarea acviferelor de apă dulce cu apă sărată.

10. Ecologia agricolă. Caracteristicile ecosistemelor agricole. Clasificarea energetică a

ecosistemelor (output/input)
Agroecologia este acea ramură sau disciplină aplicativă a ecologiei generale care se
ocupă de studiul multilateral, îndeosebi sub raport productiv, a influențelor exercitate de
factorii de mediu asupra plantelor cultivate și animalelor domesticite (așa numita
autecologie agricolă), precum și cercetarea ecologică a sistemelor agricole (așa numita
sinecologie agricolă). „studiul relației dintre culturile agricole și mediul înconjurătorˮ.
Conceptele agroecologiei stau la baza lucrărilor de zonare ecologică a plantelor.
Schimper și Odum introduc în ecologie noțiunea de optim ecologic care exprimă raportul
dintre cerințele plantelor și factorii de mediu. Cunoașterea acestui nivel de referință permite
delimitarea zonelor ecogeografice, de la cele mai favorabile, până la cele mai nefavorabile. Prin
zonarea ecologică a culturilor crește eficiența valorificării resurselor climatice, orografice și
edafice care pemit convertirea maximă a energiei solare și a elementelor nutritive.
Ecosistemele agricole au o eficiență bună în exploatare numai în zonele temperate și
subtropicale de joasă altitudine, cu temperaturi medii anuale de 6-12oC și precipitații moderate.
Aceste zone ocupă circa 10% din suprafața uscatului. România face parte din centura climatică
temperată a emisferei nordice, unde există cele mai productive zone agricole.
Conform Organizației pentru Agricultură și Alimentație, agroecologia este o disciplină
științifică, un set de practici și o mișcare socială. Ca disciplină științifică, studiază modul în
care interacționează diferitele componente ale agroecosistemului; ca set de practici, ea caută
sisteme agricole durabile care să optimizeze și să stabilizeze randamentele; ca mișcare socială, ea
urmărește roluri multifuncționale pentru agricultură, promovează justiția socială, susține
identitatea și cultura și consolidează viabilitatea economică a zonelor rurale.
Particularitățile ecosistemelor agricole
Puia și Soran propun următoarea definiție: „agroecosistemul este unitatea funcțională a
biosferei create de om în scopul obținerii de produse agricole și prin aceasta dependentă de el”.
Deși agroecosistemele sunt similare cu ecosistemele naturale, între ele există diferențe
importante din punct de vedere structural și funcțional. Ecosistemele naturale au, în primul
rând, capacitate de autoreglare. Această trăsătură lipsește agroecosistemelor. existența unui
singur nivel trofic. Majoritatea agroecosistemelor sunt, așadar, fragmente de ecosisteme, iar
continuitatea lor poate fi asigurată numai prin aport de energie din afara sistemului. Dacă în
ecosistemele naturale singura sursă de energie este cea solară, în cele agricole omul introduce așa
numita energie culturală. Scopul acestei acțiuni este creșterea productivității biologice.
Părțile componente ale unui agroecosistem sunt agrobiotopul și agrobiocenoza.
Agrobiotopul este componenta abiotică a ecosistemului agricol. Este un biotop
transformat de om, în scopul satisfacerii cerințelor biologice ale plantelor de cultură sau ale
animalelor domestice. Biotopul agricol al: 30% din suprafața uscatului, 10% revenind culturilor
agricole, iar 20% pajiștilor.
Agrobiocenoza este partea vie a agroecosistemului și este alcătuită din totalitatea
organismelor vii. Aceste organisme sunt impuse de om, în cea mai mare parte, în funcție de
scopul pe care-l urmărește. Plantele și animalele nedorite sunt eliminate. În ecosistemele
naturale, speciile sunt autohtone, în timp ce, biocenozele agricole sunt alcătuite, de regulă, dintr-
o singură specie, străină acelei zone (alohtonă).
Cele trei fluxuri fundamentale din ecosistemele naturale funcționează și în
agroecosisteme. Între cele două categorii de sisteme există însă diferențe semnificative: în
ecosistemele agricole, fluxul de energie este intensificat datorită introducerii energiei culturale,
fluxul de substanță este accentuat prin utilizarea îngrășămintelor și a pesticidelor, iar fluxul
informațional este amplificat prin aplicarea progreselor științei și tehnicii.
Clasificarea energetică a agroecosistemelor
1. Agroecosistemele extensive
Agroecosistemele extensive sau de intensitate scăzută se caracterizează printr-un raport
output (ieșire) – input (intrare) ridicat. Ecosistemele tradiționale sunt puternic antientropice, prin
intermediul omului și a factorilor naturali, iar energia culturală este de natură biologică, în cea
mai mare parte. Energia suplimentară investită în aceste agroecosisteme este redusă, dar
producțiile care se obțin sunt, de asemenea, scăzute. există o legătură foarte strânsă între
terenurile cultivate și pășune, prin intermediul animalelor domestice. Astfel, sistemele
tradiționale pot fi incluse în circuitele de substanță și energie ale biosferei. Recircularea și
regenerarea completă a resurselor, în această categorie de agroecosisteme, le conferă un înalt
grad de stabilitate, numită agroclimax ( = „stare de echilibru dintre componentele
agroecosistemului, realizată prin reglarea conștientă introdusă de om în astfel de sisteme”.)
2 Agroecosistemele intensive
Valoarea aproximativă a raportului energetic (output/input) în cazul acestui tip de
ecosisteme agricole este 1. Aceasta înseamnă că aportul de energie culturală (mecanizare +
chimizare) este mult mai ridicat decât la agroecosistemele tradiționale, dar și producția este de 3-
6 ori mai mare. Creșterea producției se datorează și altor factori: folosirea de soiuri moderne,
ameliorate, îmbunătățiri funciare, irigații etc.. Producerea de alimente în agroecosistemele
intensive este posibilă atâta timp cât resursele de energie tehnologică sunt disponibile și relativ
ieftine. Reciclarea naturală a elementelor se realizează doar parțial, ea fiind suplinită prin
îngrășăminte chimice. un grad de poluare ridicat.
3 Agroecosisteme industrializate
Raportul energetic ieșire-intrare este sub 1, pentru obținerea unei calorii sub formă de
aliment cheltuindu-se 2-20 calorii. Ecosistemele industrializate sunt profilate pe cultivarea sau
creșterea unei singure specii, în condiții controlate. este corelată cu prețurile combustibililor. sunt
foarte poluante. Acțiunea factorilor externi este strict controlată antropic. Ele sunt foarte
dependente de continuitatea fluxului de resurse minerale, organice și energetice și la cea mai
mică dereglare a aprovizionării, starea de agroclimax poate fi anulată.

11. Sisteme de agricultura tradiționale și ecologice. Rolul biodiversității în protejarea

speciilor utile (paraziții și prădătorii naturali ai insectelor dăunătoare și albinele)
1. Agricultura tradițională sau de subzistență, a apărut în antichitate, odată cu
utilizarea uneltelor și prin folosirea animalelor domestice; În scopul creșterii eficienței cultivării,
aceste sisteme au fost îmbunătățite permanent, prin: extinderea terenurilor agricole, introducerea
rotației agricole, a asolamentului, utilizarea soiurilor de plante și a raselor de animale mai
productive etc. Această legătură foarte strânsă între plantele de cultură și animale apropie
agroecosistemele tradiționale de ecosistemele naturale. Regăsim aici toate componentele
piramidelor eltoniene. au un pronunțat caracter ecologic. Din punctul de vedere al raportului
inputuri/outputuri energetice aceste sisteme pot fi incluse în categoria celor extensive sau de
intensitate redusă. Acest tip de agricultură este practicat și în România. În ultimele decenii ale
secolului trecut, în aceste sisteme agricole a fost introdusă „mica mecanizare” și pesticidele. Este
așa numita agricultură țărănească, eco-biologică.
Prin cultura plantelor în sistem tradițional, omul poate obține în medie 150 kcal/an/m2 .
Suprafață (arabilă) de alimentare a unui om adult pentru un an de zile este în medie de un hectar.
Sisteme de agricultură ecologică
Agricultura ecologică (biologică sau organică) se deosebește fundamental de celelalte
sisteme de agricultură, întrucât produsele finite nu pot fi valorificate sub sigla „ecologic” numai
dacă sunt etichetate de către organisme autorizate. Tehnologiile ecologice sunt foarte
pretențioase, presupun un grad înalt de profesionalism și prezintă multe riscuri de natură
economică. Majoritatea ţărilor vestice subvenţionează de la stat doar agricultura ecologică. Au
apărut legi drastice, institutii specializate, care asigură controlul calităţii produselor.
Trecerea de la agricultura convenţională, intens chimizată, la agricultura ecologică se
realizează într-o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă (6 săptămâni - 3 ani). Aceasta este
denumită perioadă de conversie.
Ameliorarea solului: administrarea sistematică de gunoi de grajd, făină de rocă, îngrăşăminte
verzi și leguminoase, solul va fi menținut acoperit cu vegetaţie tot timpul, evitarea compactării
solului, practicarea unui minimum de lucrări, menținerea pH-ului solului in limite optime.
Folosirea îngrăşămintelor: nu este permisă utilizarea îngrășămintelor chimice dar nici a urinei,
a gunoiului de pasăre, fecalelor, nămolului de la staţiile de epurare şi a composturilor menajere.
Îngrăşămintele organice folosite în agricultura biologică sunt gunoiul de grajd, proaspăt sau
fermentat și îngrăşămintele verzi. Ca și îngrășăminte minerale se utilizează făina de rocă din
bazalt, granit, tufuri vulcanice. aplicarea lor mai deasă şi în cantităţi mici este mai eficientă.
Asolamentul: alegerea terenului în funcție de pretențiile plantei; alternarea speciilor care
îmbogăţesc solul în azot cu cele care îl sărăcesc; plantele cu înrădăcinare adâncă vor alternate cu
cele superficiale; alternarea monocotiledonatelor cu dicotiledonate; revenirea speciilor cu
paraziți comuni după un anumit număr de ani etc.
Sămânţa şi materialul săditor trebuie să provină din întreprinderi biologice certificate.
g. Creşterea eficienţei controlul paraziţilor vegetali prin conservarea biodiversităţii
 1. Protecția mediului, sporirea biodiversității habitatelor necultivate,
interconectarea habitatelor cultivate și necultivate la nivel de fermă și peisaj.
Experienţele arată că în fermele organice erau 5 ori mai multe specii de plante, de 20 de
ori mai multe insecte polenizatoare, de 3 ori mai mulți paraziți și prădători naturali, în timp ce,
atacul de afide a fost de 5 ori mai mic. Habitatele seminaturale şi naturale fermelor favorizează
biodiversitatea şi constituie adevărate rezervoare pentru flori şi insecte sălbatice. Mai multe
studii arată că aceste habitate atrag o mare diversitate de prădători naturali ai dăunătorilor.
2. Practici de cultivare: rotația culturilor, o mai bună fertilizare a solului, alegerea
de cultivaruri rezistente, alegerea locurilor adecvate pe terenul agricol.
Expresia Diversitate agrobiologică funcțională (DAF) se referă la acele elemente ale
biodiversității la nivelul ecosistemelor agricole care susțin o producție agricolă durabilă, dar aduc
și beneficii mediului și oamenilor. Una dintre soluţiile DAF constă în semănarea unor amestecuri
de seminţe de flori sălbatice pentru a atrage insectele polenizatoare, cât şi prădătorii naturali ai
dăunătorilor și crearea unor rețele de habitate pentru insecte.
Rotația culturilor este un mijloc important pentru ţine sub control paraziţii din sol.
Înfiinţarea culturilor de acoperire (crucifere, leguminoase) conduc la îmbogăţirea solului în
materie organică, și la reducerea eroziunii solului. Soiurile rezistente și diversitatea bogată
înseamnă rezistenţă mai mare la atacul paraziţilor. Culturile uniforme genetic sunt vulnerabile.
h. Albinele şi agricultura ecologică
Albinele sălbatice sunt foarte importante, întrucât cele domestice nu pot controla
polenizarea în totalitate. Cu toate acestea, agricultorii se bazează pe albinele domestice care sunt
generaliste. Polenizarea este mai eficientă în fermele organice (45%) decât în cele convenționale.
În Europa albinelor sălbatice sunt în declin. Acestea sunt atât generaliste, cât şi
specializate (depind de o anumită specie pentru a supravieţui). În cazul căpşunilor, este nevoie de
o combinaţie de albine sălbatice şi domestice pentru a obţine fructe de calitate superioară.
Principalele cauze ale declinului albinelor sunt agricultura industrială și poluarea.
Agricultura industrială a condus la: pierderea habitatelor naturale și seminaturale pentru
extinderea suprafețelor cultivate, trecerea de la fânețe tradiționale la însilozare, monoculturile şi
lipsa diversităţii florilor sălbatice din cadrul şi din jurul terenurilor cultivate, limitează, atât în
spaţiu, cât şi în timp cantitatea de hrană la care au acces albinele, pesticidele sunt toxice pentru
albine, erbicidele totale care distrug florile sălbatice de pe răzoare.
Metode de atragere a albinelor
Programele agroecologice (PAE) introduse în Europa în anii 1990, pentru a spori
biodiversitatea terenurilor agricole, acordă stimulente financiare fermierilor pentru a adopta
metode ecologice de gestionare a terenurilor și pentru a lua măsuri de conservarea a habitatelor
naturale și seminaturale. Dintre măsurile care pot fi adoptate amintim: practicarea agriculturii
ecologice, semănarea de fâșii de flori sălbatice pentru albine și insecte polenizatoare, în cadrul
fermelor, restaurarea pășunilor și fânețelor cu o diversitate mare a speciilor și conservarea și
restaurarea zonelor cu garduri vii și împădurite, răzoarelor cu plante erbacee, pârloagelor,
pășunilor seminaturale din cadrul fermelor.

12. Sisteme de agricultură industrializată

Agricultura industrială înseamnă artificializarea sistemelor agricole, înlocuirea
proceselor biologice, specifice ecosistemelor naturale, cu procese nebiologice, bazate pe energie
convențională, în special tehnologică. Astfel, în ecosistemele industriale, îngrășămintele cu azot
înlocuiesc fixarea naturală a azotului; pășunatul este înlocuit cu hrănirea animalelor; etc.
În aceste sisteme agricole industriale, recoltele medii sunt de circa 2.300 kcal/an/m2 , iar
suprafaţa arabilă de alimentaţie pentru un adult se reduce la 0,4 hectare. Din punctul de vedere al
aportului energetic, sisteme agricole industriale se încadrează în categoria agroecosistemelor
intensive și industrializate. Acest sistem de agricultură este unul de mare randament. Avantajele
sunt multiple: creșterea producției agricole, diversificarea produselor și asigurarea de alimente
proaspete, eliberarea forței de muncă. Dar are o multitudine de deficite ecologice:
- Poluarea cauzată de pesticide și îngrășăminte chimice.
- Calitatea produselor alimentare și a apei potabile.
- Epuizarea fertilității solului și eroziunea solului.
- Restrângerea biodiversității.
- Multiplicarea numărului de boli şi dăunători
- Apariția de rase rezistente la boli și dăunători.
- Etologia animalelor (ramură a zoologiei care studiază modul de viaţă a animalelor) Animalele
sunt scoase din lanțurile trofice. În fermele zootehnice, sterilitatea animalelor crește datorită
stresului. Experiențele făcute cu porci crescuţi în sistem intensiv, apoi lăsați în libertate, au arătat
o creștere extremă a agresivității. În timp, toţi s-au imbolnăvit și au murit.

13. Sisteme de agricultură integrată

Aceste sisteme se fundamentează pe stimularea proceselor naturale care să conducă la
menţinerea fertilităţii solului la un nivel ridicat şi la un control riguros al paraziţilor, cu cheltuieli
moderate de energie, în condiţiile menţinerii producţiei la un nivel ridicat, fără a deranja mediul
înconjurător. Agricultura integrată pornește de la convingerea că fertilizarea şi chimizarea sunt
absolut necesare pentru o agricultură modernă de mare randament, dar aceste mijloace sunt
numai o componentă a fertilităţii solului şi a protecţiei plantelor împotriva bolilor şi dăunătorilor.
acceptă numai substanțe chimice de valoare biologică mare, ușor degradabile, care părăsesc
rapid ecosistemul. Fertilizarea în agricultura integrată presupune intensificarea fertilizării
organice a solului cu gunoi de grajd și diverse composturi. Pentru obținerea acestor fertilizanți
organici trebuie folosite însă tehnologii adecvate. Îngrăşămintele verzi sunt folosite intens în
agricultura integrată. Această metodă constă în cultivarea de plante cu masă vegetală bogată și
nepretențioasă față de nutrienți, în scopul încorporării lor în sol. Utilizarea leguminoaselor este,
de asemenea, un mijloc important de fertilizare şi de menţinere a echilibrului biologic în natură
prin fixarea azotului.
Combaterea bolilor și dăunătorilor în agricultura integrată se deosebește esențial de cea
practicată în sistemele de agricultură industrializată, întrucât aici obiectivul nu mai constă în
eradicarea paraziților, ci în menținerea nivelului de atac la un anumit nivel. Acest nivel este
denumit prag economic de dăunare (PED), adică limita de atac a paraziţilor care duce la
pierderi de recoltă egale cu costul tratamentelor. PED permite renunţarea la o stropire
fitosanitară atunci când densitatea bolii sau dăunătorului nu atinge valoarea critică. Utilizarea
PED are cel puțin două avantaje: folosirea unei cantităţi reduse de pesticide şi păstrarea mai bună
a diversităţii, deoarece pragurile acceptă un număr de buruieni, boli şi dăunători.
Măsurile agrotehnice de combatere pot conduce la eliminarea sau la reducerea unor
tratamente chimice. Ele constau în: alegerea corespunzătoare a terenului, rotația culturilor,
fertilizări corespunzătoare, igiena fitosanitară, sterilizarea solului cu abur, etc.
Prin practicarea rotației culturilor este evitată așa numita oboseală a terenului. Primăvara,
fiecare teren cultivat deține o rezervă biologică de paraziți, în funcție de cultura premergătoare.
Combaterea biologică a paraziților vegetali poate contribui la reducerea masivă a
pesticidelor. Dintre aceste metode amintim: multiplicarea în laborator și lansarea în cultură a
diferitelor specii utile, utilizarea feromonilor și a păsărilor insectivore, soiuri cu rezistență etc.
În lupta integrată mai trebuie respectate următoarele principii: la același efect biologic să
se utilizeze produsele cele mai putin toxice, evitarea introducerii în ecosistem a pesticidelor greu
degradabile biologic, cu rezidualitate ridicată, care ajung mai rapid în apa, cu efecte secundare, a
celor care distrug flora și fauna utilă, protejarea paraziților și prădătorilor naturali ai dăunătorilor
fitofagi, utilizarea de soiuri cu rezistență genetică la boli și dăunători, reducerea drastică a
pesticidelor, prin efectuarea tratamentelor fitosanitare numai în condiții de strictă necesitate,
complexarea tratamentelor fitosanitare, adică introducerea în soluția de stropit a unei combinații
de pesticide (fungicid + insecticid + acaricid) cu spectru mai larg de acțiune, creșterea rezistenței
fiziologice a plantelor și animalelor printr-o nutriție echilibrată.
Distingem aici sistemele de lucrări minime (minimum tillage) și sistemul fără lucrări.
 14. Efectul de seră și încălzirea globală. Contribuția agriculturii la încălzirea globală și
măsuri de reduceere a efectelor
Cauzele astronomice se referă la influenţa deplasării Pământului pe orbită în jurul
Soarelui care a determinat de-a lungul existenței Pământului perioade de încălzire și de răcire.
De la jumătatea secolului XIX, Pământul a intrat într-o perioadă de încălzire. Speciile prezente
astăzi pe Terra sunt, de fapt, supraviețuitoare ale unor schimbări climatice globale.
Cauzele de natură antropică se referă la accentuarea efectului de seră natural, prin
schimbarea compoziției atmosferei datorate poluării. În ultimul secol, temperatura globală a
crescut cu 0,6oC, iar prognozele arată că până la finele acestui secol temperatura medie la nivel
mondial ar putea creşte cu 1,4 - 5,8oC. Concentrația dioxidului de carbon din atmosferă a crescut
în ultimul secol cu 30%. Cauza principală este arderea combustibililor fosili și a lemnului,
defrișarea pădurilor. Prin Protocolul de la Kyoto se prevede reducerea emisiilor globale de
dioxid de carbon. Metanul a înregistrat o creștere accentuată în ultimii 100 de ani, din cauza
extinderii culturilor de orez, activității de creștere a animalelor, decompunerii deșeurilor, arderii
combustibililor fosili și a pădurilor tropicale ș.a.
Efectele încălzirii globale: topirea ghețarilor și a calotelor glaciare, creșterea nivelului
mării, înflorirea timpurie a plantelor, sosirea timpurie a primăverii, deplasarea arealelor speciilor
și declinul populațiilor. va crește incidența fenomenelor climatice de risc (tornade, inundații).
Soluțiile propuse pentru diminuarea procesului de încălzire globală sunt: utilizarea pe
scară largă a surselor de energie alternativă, utilizarea filtrelor în industriile poluatoare, folosirea
cărbunilor superiori, izolarea termică a locuințelor, utilizarea mijloacelor de transport în comun,
practicarea unei agriculturi durabile, programe eficiente de refacere a pădurilor etc.

15. Deteriorarea stratului de ozon. Ploi acide. Eutrofizarea apelor. Epurarea apolor uzate.
Gestionarea deșeurilor.
Deteriorarea stratului de ozon. este localizat în atmosferă la o altitudine de 10-15 km.
Are funcţia de protecţie împotriva excesului de radiaţii ultraviolete. Principalul element chimic
care intervine în distrugerea moleculei de ozon este clorul. Clorul poate fi eliminat în atmosferă
sub formă de CFC (clorofluorocarburi) utilizate ca solvenţi, în refrigeratoare, în sprayuri, etc. O
subţiere cu l % a stratului poate avea drept urmare o creştere cu 2% a intensităţii radiaţiei solare
ultraviolete: rezultatul poate consta într-o creştere cu 5-7% a incidenţei cancerului de piele.
Fluxul mai intens de radiaţie ultravioletă poate afecta şi lanţurile trofice, atât cele
acvatice (diminuând producţia de peşte), cât şi cele terestre. Influenţând nefavorabil fotosinteza
plantelor terestre afectează direct producţia primară şi în consecinţă producţia de alimente.
 Alerta internaţională şi presiunea opiniei publice din diverse tări au avut drept urmare
incheierea în anul 1987 a Protocolului de la Montreal pentru reducerea cantitatii de CFC.
Ploi acide. Poluarea atmosferică cea mai gravă. Ploile acide sunt determinate de prezenţa
în atmosferă a oxizilor de sulf şi azot care în prezenţa vaporilor de apă şi sub influenţa
radiaţiilor ultraviolete, se transformă în acizi foarte toxici (acidul sulfuric şi acidul azotic). pH-ul
normal al apei de ploaie „necontaminată” este considerat 5,6. Precipitaţiile acide au pH sub 5,6.
a. Influenţa ploilor acide asupra apei . sunt afectate inclusiv microorganismele
descompunătoare, dereglându-se astfel rata reciclării mineralelor și productivitatea. Flora şi
fauna acvatice sunt foarte sensibile la schimbarea pH-ului. va avea loc o acidifiere a apelor
freatice, a cursurilor de apă şi lacurilor.
b. Influenţa ploilor acide asupra solului. Aceste ploi produc acidifierea solurilor.
Pentru fiecare specie există un interval optim de reacţie. modificări ale elementelor nutritive..
c. Influenţa ploilor acide asupra plantelor . Contactul ploii acide cu frunza conduce la
distrugerea cuticulei, apoi a celulelor epidermei de pe suprafaţa superioară a frunzei, urmată de
distrugerea celulelor palisadice şi în final ambele suprafeţe ale frunzei sunt afectate. Efecte
vizibil negative asupra creşterii plantelor se obţin când vegetaţia este expusă la ploi cu pH sub 4.
Eutrofizarea apelor. Este o formă a poluării ecosistemelor, mai ales a apelor stătătoare,
prin introducerea unor cantităţi excesive de nutrienţi, ca urmare a activităţii umane. Nutrienţii,
principali responsabili ai eutrofizării, sunt în primul rând fosforul, apoi azotul. Creşterea
concentraţiei lor în apă determină o înmulţire rapidă a algelor şi a macrofitelor acvatice.
Resturile plantelor se depun iar descompunerea lor de către organisme mineralizatoare duce la
consumul şi adesea dispariţia oxigenului în sedimente şi în straturile adânci ale apei. Carenţa de
oxigen duce la sărăcirea sau dispariţia faunei bentonice şi la înlocuirea descompunătorilor aerobi
cu cei anaerobi. Substanţa organică este degradată pe cale anaerobă doar parţial, iar bacteriile
sulfat-reducătoare care-şi fac apariţia în aceste condiţii, duc la degajare de H 2S, care intoxică.
Din punct de vedere practic, al posibilităţilor de control al acestor surse, ele pot fi
împărţite în punctiforme şi difuze. În prima categorie intră în general apele care se scurg prin
sisteme de canalizare. În a doua categorie, a surselor difuze, intră în primul rând îngrăşămintele
folosite în agricultură, îngrăşăminte din care o parte importantă este dizolvată şi spălată prin ape,
ajungând în râuri sau în pânze freatice. Controlul surse difuze este dificil.
Epurarea apolor uzate reprezintă totalitatea tratamentelor aplicate, care au ca rezultat
diminuarea conţinutului de poluanţi, astfel încât cantităţile rămase să determine concentraţii mici
în apele receptoare, care să nu provoace dezechilibre ecologice. Fluxul tehnologic al epurării:
1. Treapta mecanică în care se reţin şi se îndepărtează corpurile decantabile şi cele plutitoare cu
ajutorul grătarelor, sitelor, deznisipatoarelor, decantoarelor etc. Grătarele sunt rare şi dese (fine,
mai mari de 10 mm). Deznisipatoarele asigură decantarea nisipului şi separarea grăsimilor. În
decantoarele primare, nămolul este decantat iar ulterior este evacuat.
2.Treapta chimică în care apa este tratată cu coagulanţi (sulfat de aluminiu) pentru coagularea
diferitelor substanţe mai uşor de separat. Substanţele acide sau bazice sunt neutralizate.
3. Treapta biologică. Aici sunt eliminaţi poluanţii organici biodegradabili folosind micro-orga-
nisme ce le utilizează ca hrană. Din procesul de fermentare a nămolului rezultă biogaz care se
utilizează pentru producerea de energie termică sau electrică, sau se poate stoca în gazometre.
Calitatea apei este stabilită prin normative (STAS-uri). Cel mai important indicator de
poluare al apei este CBO5 (consum biochimic de oxigen). CBO5 este cantitatea de oxigen
consumată de microorganisme în termen de 5 zile pentru descompunerea biochimică a
substanţelor organice conţinute în apă. Acest indice se măsoară în miligrame de oxigen necesare
la 1 litru de apă (mg/l).
Gestionarea deșeurilor. Deșeurile sunt resturi materiale rezultate dintr-un proces
tehnologic sau casnic de realizare a unui anumit produs, care nu mai pot fi valorificate.
1. Depozitarea deșeurilor
A. Depozitele de deşeuri (gropile de gunoi) neamenajate au un impact negativ:
modificări de peisaj şi disconfort vizual, poluarea aerului și a apelor de suprafaţă și modificări
ale fertilităţii solurilor şi ale compoziţiei. gunoi trebuie închise şi acoperite cu un strat de pământ.
B. În depozitele moderne, deşeurile sunt compactate, pentru a le mări densitatea şi
stabilitatea, şi acoperite cu folii de polietilenă şi cu pământ. Pentru a împiedica levigatul să se
infiltreze în sol, rampele moderne sunt prevăzute cu straturi izolante, care pot fi din argilă sau
folii groase de material plastic, geomembrane sau geotextile. Grosimea stratului de argilă trebuie
să fie mai mare de 1 m pentru deşeuri inerte şi mai mare de 5 m pentru deşeuri periculoase.
2. Metode de tratare a deșeurilor
a. Incinerarea deşeurilor este o metodă de eliminare a deşeurilor prin arderea lor. În
urma incinerării se obţin căldură, gaze, abur şi cenuşă. La nivel industrial este controversată.
b. Recuperarea înseamnă extragerea din deşeuri a resurselor care pot fi refolosite.
Recuperarea poate fi făcută în principal prin reciclare, adică prelucrarea anumitor deșeuri în
vederea refolosirii lor ca materia primă, prin reutilizare adică recuperarea și reintroducerea în
circuitul economic a unor materiale refolosibile și prin alte procese de extragere a materiilor.
Avantajele reciclării: reciclarea reduce cantitatea de deşeuri, reduce semnificativ
cantitatea de emisii de CO2, ajută la conservarea resurselor naturale, poate asigura confortul
vizual al oamenilor şi măreşte atractivitatea zonelor.
În anul 2007, România se situa pe penultimul loc în UE la capitolul reciclare a deşeurilor
municipale, cu doar 1% deşeuri reciclate.
 c. Compostarea. Deşeurile organice, cum ar fi resturile de vegetale, resturile alimentare
şi hârtia, pot fi valorificate prin compostare, care implică un proces de descompunere a materiei
organice. Rezultatul este compostul care se poate folosi ca îngrăşământ agricol. În timpul
compostării se produce biogaz cu un mare conţinut de metan.

16. Biodiversitatea și conservarea biodiversității: riscuri pentru biodiversitate,

conservarea in situ (arii naturale protejate) – și ex-situ (grădini botanice, zoologice, acvarii,
parcuri dendrologice), avantajele și dezavantajele celor două tipuri de conservare
Distrugerea habitatelor. este cea mai importantă amenințare pentru diversitatea
biologică, de aceea, conservarea habitatelor rămâne cea mai eficientă metodă de conservare. este
produsă de extinderea agriculturii, de activitățile industriale, de pășunat, poluare, infrastructură,
incendii și exploatări forestiere. Cele mai amenințate habitate sunt pădurile tropicale umede.
Deşertificarea afecteazǎ 41% din suprafaţa terestrǎ şi peste 1 miliard de oameni. Cauzele
principale: agricultura nedurabilă, , tăierea arbuștilor, schimbările climatice globale etc.
distrugerea stratului fertil, urmată de pierderea capacității solului de a susține agricultura.
Fragmentarea habitatelor.
Degradarea habitatelor. Suprapășunatul, poluarea, ploile acide.
Schimbările climatice globale accelerează toate problemele.
Supraexploatarea și comerțul ilegal aduc declin multor polulații.
Progresul tehnologic. Ex pescuit
Specii invazive
B. Conservarea „in situ”
Singura posibilitate reală de a proteja speciile periclitate cu dispariţia rămâne încercarea
de a conserva comunităţile biologice şi ecosistemele din care fac parte.
a. Lista roșie a speciilor.
Multă vreme, naturaliştii au luat în considerare acele specii care erau rare, ori prezentau o
valoare biogeografică deosebită, chiar şi una sentimentală. Aşa s-au declarat „monumente ale
naturii, aşa s-au constituit rezervaţiile ştiinţifice şi naturale şi, tot aşa, s-au elaborat primele „liste
roşii” sau „cărţi roşii”. Aceste liste includ specii vegetale şi animale care sunt în pericol.
b. Categorii de arii protejate. Pentru conservarea speciilor sălbatice, crearea prin acte
normative a ariilor naturale protejate constituie primul pas în protecția eficientă a comunităților
biologice. Conservarea in situ are marele avantaj că speciile își continuă evoluția sub presiunea
bolilor, dăunătorilor, secetei, poluanților, concurenței intra- și interspecifice și a altor factori de
stres. Natura 2000 cuprinde arii speciale de conservare (SCI) și arii de protecție specială
avifaunistică (SPA). În România, siturile Natura 2000 ocupă 22,7% din țară. În aceste arii
protejate, fermierii au diverse restricții, dar primesc în schimb plăți compensatorii.
C. Conservarea „ex situ” . Dacă o populație este prea mică și există riscul de extincție,
atunci singura cale de prevenire a acestui fenomen rămâne menținerea indivizilor în condiții
artificiale, sub controlul oamenilor, denumită prezervare ”ex situ” sau ”off situ”. Conservarea
ex situ se poate face în grădini zoologice, fonduri de vânătoare, acvarii și centre de creștere în
captivitate pentru animale, respectiv grădini botanice, parcuri dendrologice și bănci de gene
pentru plante. Băncile de gene reunesc seminţe de fructe, culturi in vitro şi embrioni care, după o
corectă identificare şi codificare sunt păstrate în condiţii de temperaturi scăzute (criostocare),
fiind necesară o reînnoire a materialului biologic după un anumit timp.

17. Agrobiodiversitatea și conservarea agrobiodiversității: importanța varietățiilor locale

de plante de cultură și a raselor locale de animale, conservarea on farm și ex situ a acestora
Agrobiodiversitatea se referă la varietatea și variabilitatea organismelor vii care
contribuie la producția de alimente din agricultură și cunoștințele legate de acestea. În sens larg,
agrobiodiversitatea cuprinde toate organismele care apar în peisajele agricole și are două
componente: agrobiodiversitatea planificată formată din plantele de cultură și animalele
domestice și agrobiodiversitatea asociată care include: microflora și microfauna solului,
buruieni, paraziți fitofagi, entomofauna utilă, erbivore, carnivore etc.
Jackson și colab. au identificat funcțiile agrobiodiversității la diferite niveluri ierarhice:
a. La nivel genetic și populațional. Diversitatea genetică și populațională reprezintă baza
obținerii de noi soiuri de plante și rase de animale, prin utilizarea raselor locale sau sălbatice.
b. La nivel de comunitate biologică și ecosistem. Bogăția de specii poate contribui la utilizarea
mai eficientă a resurselor și la creșterea productivității ecosistemului.
c. La nivel de peisaj agricol. Agroecosistemele cu diversitate mare de specii au o reziliență și o
capacitate mult mai mare de reorganizare comparativ cu agroecosistemele simplificate.
Domesticirea animalelor și importanța raselor locale
Rasele locale de animale domestice sunt adaptate la cele mai diverse condiții: secetă, frig,
paraziți etc. Reflectă identitatea culturală şi istorică a comunităţilor care le-au dezvoltat şi
constituie o parte integrantă a vieții şi tradiţiilor. Zonele cu extreme climatice au dat naștere la
rase adaptate condițiilor respective, cu o zestre genetică specială asociată. Odată cu apariția
agriculturii industrializate însă, rasele indigene au început să dispară. reducerea diversității
genetice animale poate să compromită durabilitatea producției zootehnice. Dacă sunt promovate
și valorificate corespunzător, rasele locale pot contribui la prosperitatea crescătorilor.
 Conservarea resurselor genetice animale (in situ și ex situ) se referă la toate activitățile
umane, inclusiv strategii, planuri, politici și acțiuni menite să asigure menținerea diversității
resurselor genetice animale, atât pentru producția de alimente, prezentă și viitoare, cât și pentru
valorile ecologice și culturale ale acestora.
A. Conservarea in situ a resurselor genetice animale se poate face prin continuarea
creșterii animalelor, în sistemele de producție originale. este cea mai eficientă metodă, deoarece
rasele își pot continua astfel evoluția, sub presiunea selecției naturale și dirijate.
România a depus la UE, până în prezent, o listă cu 162 de produse tradiționale, care
cuprinde mai multe feluri de lapte (de Dorna, de Rarău), lapte bătut (de Harghita), caș (de Oaș),
cașcaval (de Rucăr), salam (de Sibiu), dar și cârnații de Pleșcoi, etc.
B. Conservarea ex situ a resurselor genetice animale poate fi in vivo și in vitro:
- in vivo, întreținerea animalelor vii în afara zonei lor de origine, în spații amenajate.
dimensiunea minimă a populației trebuie să fie de 50 de indivizi. În caz contrar, există riscul
endogamiei (încrucișarea între rude) și al ineficienței selecției naturale.
- in vitro când se referă la stocarea resurselor genetice în condiții artificiale de criogenie, în azot
lichid (- 196oC), sub diferite forme: embrioni, material seminal, ovocite, celule somatice etc.
costurile sunt incomparabil mai mari în cazul materialului genetic animal.
După studii extinse, Grupul pentru Resurse Genetice Animale din cadrul FAO a decis că
soluția cea mai eficientă pentru conservarea sunt băncile regionale de gene pentru depozitarea
criogenică de material seminal, embrioni, acid dezoxiribonucleic (ADN) și ovocite.
Agricultura durabilă și varietățile locale ale plantelor de cultură
Zeven a definit varietățile locale ca fiind soiuri cu o capacitate mare de a tolera factorii de
stres biotici şi abiotici, cu un randament ridicat și constant, iar în cadrul sistemelor agricole cu
input-uri scăzute nivelul randamentului este unul intermediar. Zeven propune trei tipuri de
varietăți locale: varietăți locale autohtone cultivate mai mult de un secol într-o regiune, varietăți
locale alohtone introduse din altă regiune și adaptate la condițiile locale și varietăți locale
provenite de la hibrizi.
În Directiva 2008/62/CE, varietăţile locale (varietăţi de conservare) sunt definite ca fiind
un ansamblu de populaţii sau clone ale unei specii de plante care s-au adaptat natural la condiţiile
de mediu ale regiunii lor. se caracterizează prin heterogenitate mare. sunt mai bine adaptate la
condiţii de stres biotic şi abiotic, şi de a avea calităţi gustative excelente. au inputuri mici.
Conform Directivei 2008/62EC „eroziune genetică” înseamnă pierderea în timp a
diversității genetice între și în cadrul populațiilor sau varietăților din aceeași specie sau reducerea
bazei genetice a unei specii datorită intervenției umane sau a schimbărilor climatice.
 Varietăţile locale constituie un potenţial genetic inestimabil pentru obţinerea unor noi
soiuri. pentru asigurarea securităţii alimentare va fi necesară o diversitate genetică bogată. Pot
genera venituri importante pentru populaţia rurală şi pot stimula conservarea diversităţii genetice
„on farm”. În UE, valorificarea superioară a varietăților locale se poate face prin acordarea unui
statut special: produse cu denumire de origine protejată (DOP), produse cu indicație geografică
protejată (IGP) și specialități tradiționale garantate (STG).
Conservarea varietăţilor locale
Conservarea ex situ a resurselor genetice vegetale presupune păstrarea componentelor
diversității biologice în afara habitatului lor natural. Acest tip de conservare se realizează în:
bănci de gene sau în grădini botanice. Conservarea ex situ prezintă următoarele avantaje:
diversitatea genetică conservată este ușor de identificat, este ușor controlabilă, sigură, regenerată
periodică, iar accesul la resurse este simplu. Dezavantajele: procesul evolutiv este întrerupt ca
urmare a scoaterii materialului genetic din mediul său natural, și este uneori costisitor.
a. Conservarea resurselor genetice vegetale sub formă de sămânță, la Suceava.
Stocarea de germoplasmă vegetală sub formă de sămânţă reprezintă cea mai practică şi
practicată metodă de conservare ex situ, fiind ieftină şi eficientă, un mare număr de probe într-
un spaţiu relativ mic. plasarea semințelor, după parcurgerea unei etape de uscare, în incinte cu
temperaturi şi, eventual, umidităţi relative ale aerului controlate.
Comportarea seminţelor în timpul depozitării: seminţe ortodoxe. majoritatea
speciilor de plante, din zonele temperate. Aceste seminţe tolerează desicarea, umiditate de 5%,
temperaturi sub 0oC și seminţe recalcitrante. speciilor lemnoase şi tropicale. Peste 0 grade.
b. Menţinerea de plante vii în câmp (field collection)
pentru speciile cu înmulţire vegetativă şi cu seminţe recalcitrante. sunt foarte costisitoare
şi sunt vulnerabile la paraziţii şi calamităţii. se recomandă păstrarea duplicatelor in vitro.
c. Depozitarea in vitro conservă germoplasma sub formă de celule, ţesuturi vegetale sau
plantule, în mediu de cultură steril. Conservarea în condiţii de creştere lentă se practică la
cartof,, bananier şi alte specii cu înmulţire vegetativă. Materialul vegetal poate fi păstrat sub
această formă 1-4 ani. pot fi propagate şi diseminate rapid. este menţinută liberă de virusuri,
ciuperci şi bacterii patogene. Crioprezervarea presupune păstrarea germoplasmei la -196oC, în
azot lichid, temperatură la care diviziunea celulară şi procesele metabolice încetează. este încă în
faza de experimentare. este complementară celorlalte forme de păstrare.
d. Depozitarea polenului. se face în special de către amelioratori, atunci când există
neconcordanţe între data înfloritului la inflorescenţele mascule şi femele.
e. Depozitarea de seminţe cu conţinut de umiditate ultrascăzut. Cea mai comună
metodă de conservare ex situ, umiditate de 5-8%, închise ermetic, la temperatura de -18 oC.
 C. Conservarea in situ a resurselor genetice vegetale a fost definită ca managementul
durabil al diversității genetice la plantele de cultură dezvoltate pe plan local, asociat cu speciile și
formele sălbatice și cu sistemele tradiționale de cultură agricolă, horticolă sau agrosilvică.
Pericolele constau în: înlocuirea lor cu hibrizi și soiuri performante, îmbătrânirea
populației, transformarea fermelor tradiționale în case de vacanță. Agricultura tradițională are
dezavantajul că veniturile sunt mici, solicită muncă fizică intensă, iar vânzarea produselor este
deseori marginalizată. Soluțiile propuse de specialiști pentru stimularea cultivării varietăților
locale la fermă sunt multiple: informarea agricultorilor cu privire la capacitatea adaptativă și la
avantajele cultivării lor, protejarea diverselor produse agricole prin asocierea varietăților locale
cu anumite regiuni geografice: DOP, IGP, STG, creșterea bunăstării populației rurale.

18. Politica europeană de înverzire: Istoricul Politicii Agricole Comune (PAC). Practici
benefice pentru mediu.
Politica Agricolă Comună (PAC) este una dintre primele politici comunitare, creată cu
obiectivul asigurării necesarului de alimente în cadrul Comunităţii. PAC reprezintă un set de
reguli şi mecanisme care reglementează producerea, procesarea şi comercializarea produselor
agricole în Uniunea Europeană şi care acordă o atenţie crescândă dezvoltării rurale.
Trei principii fundamentale stau la baza politicii agricole comune:
1. Principiul pieței unice - în cadrul UE produsele agricole circulă fără restricții, prin
eliminarea taxelor, a limitelor etc. toate produsele au preț asemănător.
2. Principiul preferinței comunitare - este favorizat consumul produselor originare din
UE, prin taxarea celor din import din țările terțe.
3. Principiul solidarității financiare - PAC este finanțată dintr-un buget comun, Fondul
European de Orientare și Garantare a Agriculturii. FEOGA finanțează în întregime mecanismele
de susținere a prețurilor, intervenția publică de piață, precum și o parte a fondurilor structurale
destinate dezvoltării rurale.
Avantaje: Uniunea a fost constant aprovizionată cu principalele categorii de mărfuri;
productivitatea a crescut; UE a devenit o putere agricolă; a fost menținut un echilibru între
interesele agricultorilor și cele ale consumatorilor; încetinirea exodul rural.
Dezechilibre: scăderea numărului de agricultori; creșterea accelerată a productivității, o
puternică presiune pe buget; țările cu potențial agricol au ajuns să fie avantajate.
Primele încercări au apărut prin Programul Agricol 1980 prin care dorea să provoace o
restructurare a exploatațiilor agricole. Negocierile globale pentru liberalizarea comerțului, de la
sfârșitul anilor 1980, care a determinat Uniunea Europeană să renunțe la protecționismul vamal
și să reformeze Politica Agricolă Comună. Această reformă a fost cunoscută Reforma din 1992 –
Ray MacSharry. Conform acesteia, fermieri nu vor mai primi bani pentru producție, ci vor primi
o plată compensatorie, iar prețurile de referință vor fi semnificativ reduse.
Următoarea reformă a fost cea din 1999 (Agenda 2000). Încă de la început, PAC a stabilit
ca obiectiv modernizarea satelor și creșterea standardului de viață pentru populația rurală, dar
concentrarea pe subvenții și pe producție a avut un efect invers. De aceea, în 1999 atenția a fost
mutată spre dezvoltarea rurală. Astfel, PAC a fost despărțită în două piloane:
Pilonul I – orientat spre agricultură ca ramură economică
Pilonul II – orientat spre dezvoltare rurală (modernizarea satelor și a agriculturii,
dezvoltarea ramurilor economice alternative agriculturii, protejarea mediului și a peisajului
rural).
Practici agricole benefice pentru climă și mediu
În conformitate cu Reg. UE 1307/2013, art. 43 şi OUG. nr. 3/2015, Art. 17 fermierii care
au dreptul la plata unică pe suprafaţă aplică în mod obligatoriu pe toate hectarele lor eligibile
următoarele practici agricole benefice pentru climă şi mediu:
A. Diversificarea culturilor.
B. Menţinerea pajiştilor permanente existente.
C. Prezenţa unei zone de interes ecologic pe suprafaţa agricolă.
Fermierii care practică sistemul de agricultură ecologică şi deţin un document justificativ
emis de un organism de inspecţie şi certificare beneficiază implicit de plata pentru practici
agricole benefice pentru climă şi mediu pentru suprafeţele.
A. Diversificarea culturilor – componentă a practicilor agricole benefice pentru
climă și mediu. fermierul trebuie să asigure cel puţin două culturi diferite dacă utilizează
suprafeţe de teren arabil cuprinse între 10 şi 30 hectare. Cultura preponderentă trebuie să acopere
maximum 75% din terenul arabil. Dacă utilizează suprafeţe de teren arabil de peste 30 hectare,
fermierul trebuie să asigure cel puţin trei culturi diferite.
B. Menținerea pajiștilor permanente existente – componentă a practicilor agricole
benefice pentru climă și mediu
a) interdicţia de a modifica suprafeţele de pajişti permanente situate în ariile naturale protejate;
b) proporţia dintre suprafaţa totală cu pajişti permanente şi suprafaţa agricolă totală declarate la
APIA, nu trebuie să scadă cu mai mult de 5% faţă de proporţia de referinţă stabilită în anul 2015;
c) în cazul în care proporţia de referinţă a scăzut cu peste 5% la nivel naţional, se instituie
obligaţii la nivel de exploataţie de a reconverti terenul în pajişti permanente.
C. Elementele considerate zone de interes ecologic – componentă a practicilor
agricole benefice pentru climă și mediu
 în care terenul arabil al unei exploataţii este mai mare de 15 hectare, fermierii se asigură
că o suprafaţă care corespunde unui procent de cel puţin 5% din terenul arabil al exploataţiei pe
care fermierul l-a declarat este zonă de interes ecologic. În România sunt considerate ca zone de
interes ecologic următoarele: terase; elemente de peisaj ( garduri vii/fâşii împãdurite, arbore
izolat, arbori în aliniament, grup de arbori/pâlcuri arbustive din zona de câmpie, margini de
câmp, iazuri vii, rigole); zone tampon situate pe marginea apelor curgătoare sau stătătoare; zone
cu specii forestiere cu ciclu scurt de producţie; terenuri agricole împădurite prin măsuri; zone cu
strat vegetal; și zone cu culturi fixatoare de azot.

19. Politica europeană de înverzire: Planul Național de Dezvoltare Rurală (PNDR) 2014-
2022 – Măsurile 10, 11 și 13
Măsura 10 – Agro-mediu şi climă
Consolidarea și implementarea măsurilor ce vizează direct asigurarea de servicii de
mediu - M10 și M11 sunt măsuri cheie ce vor viza direct protecția, conservarea și utilizarea
responsabilă a biodiversității, solului/apei pe terenurile agricole, prin menținerea practicilor
agricole tradiționale extensive, reducerea semnificativă a utilizării inputurilor agrochimice,
conservarea resurselor genetice animale din rase locale în pericol de abandon și
introducerea/menținerea practicilor de gestionare a exploatațiilor agricole ecologice.
Măsura 10 vizează promovarea următoarelor pachete şi variante ale acestor pachete:
 Pachetul 1 - pajişti cu Înaltă Valoare Naturală (HNV) – 93 euro/ha/an
 Pachetul 2 - practici agricole tradiţionale (fâneţe)
o varianta 2.1: lucrări manuale– 100 euro/ha/an
o varianta 2.2: lucrări cu utilaje uşoare– 21 euro/ha/an
 Pachetul 3 - pajişti importante pentru păsări
o Sub-pachetul 3.1 - Crex crex
 varianta 3.1.1: lucrări manuale– 261 euro/ha/an
 varianta 3.1.2: lucrări cu utilaje– 182 euro/ha/an
o Sub-pachetul 3.2 - Lanius minor şi Falco vespertinus
 varianta 3.2.1: lucrări manuale - 159 euro/ha/an
 varianta 3.2.2: lucrări cu utilaje uşoare – 80 euro/ha/an
 Pachetul 4 - culturi verzi – 128 euro/ha/an
 Pachetul 5 - adaptarea la efectele schimbărilor climatice – 125 euro/ha/an
 Pachetul 6 - pajişti importante pentru fluturi (Maculinea sp.)
o varianta 6.1: lucrări manuale – 361 euro/ha/an
 o varianta 6.2: lucrări cu utilaje uşoare – 282 euro/ha/an
 Pachetul 7 - terenuri arabile importante ca zone de hrănire pentru gâsca cu gât roşu (Branta
ruficollis) – 250 euro/ha/an
 Pachetul 8 - creşterea animalelor de fermă din rase locale în pericol de abandon.
Măsura de agro-mediu şi climă se desfăşoară pe patru direcţii principale:
 Menţinerea şi îmbunătăţirea biodiversităţii.
 Protejarea unor specii prioritare.
 Protecţia solului.
 Adaptarea la efectele schimbărilor climatice.
A. Pachetul 1 - pajişti cu Înaltă Valoare Naturală: 93 €/ha/an.
Pot fi încadrate în această categorie: pajiştile naturale şi semi-naturale, în special cele din
zona montană şi colinară, livezile tradiţionale extensive în care fondul vechilor fâneţe se
conservă aproape în întregime și pajişti permanente utilizate extensiv care sunt asociate în
general cu o mare diversitate floristică și faunistică (păsări, insecte, animale mici şi mari).
O unitate administrativ-teritorială este încadrată ca zonă cu Înaltă Valoare Naturală dacă
peste 50% din terenul ei agricol se încadrează în una din condiţiile de definire a HNV
Tipul de sprijin: este o plată compensatorie pentru pierderile de venit şi costurile
suplimentare. contract pe o perioadă de 5 ani a unor angajamente voluntare.
Condiţii de eligibilitate: o suprafaţă minimă a fermei de 1 ha, iar parcelele eligibile au
dimensiunea minimă de 0,3 ha,
Cerinţe specifice ale angajamentelor
• utilizarea fertilizanţilor chimiei şi a pesticidelor este interzisă,
• utilizarea tradiţională a gunoiului de grajd este permisă până în echivalentul a maxim 40 kg N
s.a./ha (1 UVM/ha),
• cositul poate începe doar după data de 1 iulie (peste 600 m) sau după data de 15 iunie,
• păşunatul se efectuează cu maxim 1 UVM pe hectar,
• masa vegetală cosită trebuie adunată nu mai târziu de două săptămâni,
• pajiştile inundate nu vor fi păşunate mai devreme de două săptămâni de la retragerea apelor,
• nu vor fi realizate însămânţări de suprafaţă sau supraînsămânţări,
• este interzis aratul sau discuitul pajiştilor existente.
B. Pachetul 2 - practici agricole tradiţionale
Pachetul 2 are în vedere creşterea nivelului de restricţii aplicate prin Pachetul 1 cu scopul
protejării, pe lângă biodiversitatea floristică, a speciilor de păsări/mamifere specifice pajiştilor
permanente sau livezilor tradiţionale utilizate extensiv prin cosit.
Cerinţe specifice ale angajamentelor
• Cositul se poate efectua cu utilaje mecanizate de mică capacitate (lama scurtă şi viteză mică),
• masa vegetală cosită trebuie adunată în maxim două săptămâni,
• nu vor fi realizate însămânţări de suprafaţă sau supraînsămânţări,
• este interzis aratul sau discuitul pajiştilor,
• beneficiarii ţin o evidenţă a activităţilor agricole.
Pachetul 8 – creşterea animalelor de fermă din rase locale în pericol de abandon
Sume (aplicabile) şi rata sprijinului
• Ovine - 87 €/UVM; rasele - Ţigaie cu cap negru de Teleorman, Raţca, Karakul de Botoşani,
Merinos Transilvănean, Merinos de Cluj, Merinos de Palas, Tigaie - varietatea ruginie.
• Caprine - 40 €/UVM; rasele - Carpatina şiAlba de Banat. • Bovine (taurine şi bubaline)- 200
€/UVM; Sura de Stepă (taurine) şi Bivolul românesc (fig. 48).
• Ecvidee - 200 €/UVM: raseleFurioso North Star, Huţul, Gidran, Semigreul românesc, Shagya
Arabă, Nonius şi Lipiţan.
• Porcine - 176 €/UVM; rasele, Bazna şi Mangaliţa
Măsura 11 - Agricultură ecologică
Agricultura ecologică contribuie la atenuarea efectului de seră şi a încălzirii globale, prin
capacitatea de a sechestra carbonul în sol. Multe practici utilizate în agricultura ecologică (de
exemplu încorporarea resturilor vegetale în sol, utilizarea culturilor verzi şi rotaţia culturilor,
capacitatea legumelor şi leguminoaselor de fixare a azotului în sol), cresc randamentul întoarcerii
carbonului în sol, cresc productivitatea şi favorizează stocarea carbonului.
În Strategia PNDR 2014-2020, agricultura ecologică constituie unul din instrumentele
principale de minimizare a poluării apelor în cadrul sistemelor sustenabile de gestionare a
terenurilor care vizează managementul îngrăşămintelor, managementul de protecţie a culturilor,
managementul apeişi managementul de protecţie anti-eroziune.
Pentru a răspunde nevoilor identificate, sprijinul prin măsura 11- Agricultura ecologică
va fi acordat în două direcţii: conversia la metodele de agricultură ecologică şi menţinerea
practicilor de agricultură ecologică. Prin urmare, sunt propuse a fi implementate două sub-
măsuri:
11.1 Sprijin pentru conversia la practicile şi metodele de agricultură ecologică,
11.2 Sprijin pentru menţinerea practicilor şi metodelor de agricultură ecologică.
Practicile specifice agriculturii ecologice vizează, de asemenea, mai multe acţiuni
suplimentare ce pot spori eforturile de atenuare a schimbărilor climatice, cum ar fi reciclarea in
situ a gunoiului de grajd şi compostarea resturilor vegetale, menţinerea şi creşterea fertilităţii
solurilor prin culturi intercalate, etc. De asemenea, sunt încurajate practicile agricole care
favorizează diversificarea culturilor şi a elementelor tehnologice, adaptarea la condiţiile locale,
integrarea elementelor de peisaj ca măsură mixtă estetică şi de protecţie a mediului.
A. Sprijin pentru conversia la metodele de agricultură ecologică
Perioada de angajament pentru conversia la metodele de agricultură ecologică este de
maximum 2 ani (pentru culturi anuale) sau maximum 3 ani (pentru culturi perene).
După încheierea perioadei de angajament, beneficiarii submăsurii trebuie să menţină
certificarea suprafeţelor care au făcut obiectul angajamentului pentru conversia la metodele de
agricultură ecologică pentru o perioadă de cel puţin 5 ani.
Tip de sprijin
Submăsura conţine 6 pachete:
• Pachetul l – culturi agricole pe terenuri arabile (inclusiv plante de nutreţ) aflate în conversia la
agricultura ecologică – 293 euro/ha/an
• Pachetul 2 – legume atlate în conversia la agricultura ecologică - 500 euro/ha/an,
• Pachetul 3 – livezi aflate în conversia la agricultura ecologică - 620 euro/ha/an,
• Pachetul 4 – vii aflate în conversia la agricultura ecologică - 530 euro/ha/an,
• Pachetul 5 – plante medicinale şi aromatice aflate în conversia la agricultura ecologică – 365
euro/ha/an,
• Pachetul 6 – pajişti permanente aflate în conversie la agricultura ecologică -124 euro/ha/an
Sprijinul se acordă anual ca sumă fixă, pe unitatea de suprafaţă (hectar) ca plată
compensatorie pentru pierderile de venit şi costurile suplimentare.
Beneficiarul
• deţine o suprafaţă minimă a fermei de un hectar, iar parcelele eligibile au minim de 0,3 ha,
• este înregistrat, în fiecare an pentru care solicită sprijin ca operator în agricultura ecologică,
• încheie pe toată durata angajamentului un contract,
• se angajează să ţină o evidenţă a activităţilor agricole.
Cerinţe specifice ale angajamentelor
• trebuie să respecte practicile specifice agriculturii ecologice, pe toată perioada și suprafețele,
• beneficiarii submăsurii trebuie să menţină certificarea suprafeţelor puţin 5 ani,
• beneficiarii ţin o evidenţă a activităţilor agricole,
• beneficiarii măsurii vor trebui să facă dovada deţinerii competenţelor necesare.
B. Sprijin pentru menţinerea practicilor şi metodelor de agricultură ecologică
Submăsura conţine 6 pachete identice cu cele de la măsura 11.1 (conversie), respectiv
pentru culturi certificate agricole pe terenuri arabile (inclusiv plante de nutreţ), legume, livezi,
vii, plante medicinale şi aromatice şi pajişti permanente.
 Plăţile compensatorii sunt calculate sub formă de costuri standard pe ha din sprafaţa
agricolă pentru fiecare din cele 6 pachete propuse:
• Pachetul 1 - culturi agricole pe terenuri arabile (inclusiv plante de nutreţ) certificate în
agricultura ecologică - 218 euro/ha/an,
• Pachetul 2 - legume certificate în agricultura ecologică – 431 euro/ha/an,
• Pachetul 3 - livezi certificate în agricultura ecologică – 442 euro/ha/an,
• Pachetul 4 - vii certificate în agricultura ecologică – 479 euro/ha/an,
• Pachetul 5 - plante medicinale şi aromatice certificate în agricultura ecologică – 350 euro/ha/an
• Pachetul 6 - pajişti permanente certificate în agricultura ecologică – 111 euro/ha/an
Informaţii suplimentare specifice operaţiunii
• Fitosanitar: este permisă utilizarea numai a acelor produse de protecţie a plantelor care au fost
autorizate; Pot efectua tratamente fitosanitare numai persoanele care deţin autorizaţie.
• Cerinţe privind protecţia apei împotriva poluării cu nitraţi din agricultură : îngrăşămintele
naturale aplicate nu pot conţine mai mult de 170 kg de azot (N) ca ingredient pur pe 1 ha de teren
agricol. Fermierii trebuie să respecte perioadele în care aplicarea fertilizatorilor este interzisă și
să le aplice după un plan de fertilizare. Interzicerea folosirii fertilizatorilor neautorizaţi.
• Operatorii au obligaţia de a-şi înregistra această activitate la Ministerul Agriculturii si
Dezvoltării Rurale, prin compartimentul de specialitate, şi de a se supune controlului.

Măsura 13 –pentru zone care se confruntă cu constrângeri naturale sau specifice

 sub-măsura 13.1 – plăți compensatorii în zona montană 97 €/ha/an
Delimitarea zonelor montane:
 altitudinea medie la nivelul LAU2 (comune/orașe, municipii) ≥ 600 m sau
 altitudinea medie la nivelul LAU2 între 400 și 600m și panta medie ≥ 15%.
 sub-măsura 13.2 – plăți compensatorii pentru zone care se confruntă cu constrângeri
naturale semnificative 62 €/ha/an
 sub-măsura 13.3 – plăți compensatorii pentru zone care se confruntă cu constrângeri
specifice 75 €/ha/an
Delimitarea zonelor care se confruntă cu constrângeri specifice s-a realizat prin
selectarea UAT care se suprapun total sau parțial cu Rezervația Biosferei „Delta Dunării” din
cauza potențialului natural agricol mai scăzut decât în restul țării.
Beneficiarul:
 se angajează, pe baze anuale, să își continue activitatea agricolă.
 o suprafață minimă a fermei de 1 ha, iar parcelele eligibile au dimensiunea minimă de 0,3 ha.
 20. Riscurile organismelor modificate genetic pentru sănătatea omului și a mediului.
Plantele modificate genetic au fost lansate în cultură fără studii serioase de impact
ambiental și fără să fie cunoscute efectele ale alimentelor MG asupra sănătății oamenilor. În
ultimii 15 ani au fost identificate numeroase riscuri și dezavantaje ale cultivării OMG-urilor
pentru sănătatea oamenilor și pentru mediul ambiant.
a. Apariția raselor rezistente de dăunători la plantele insecticid.
b. Intoxicarea speciilor nețintă de către plantele insecticid.
c. Încrucișări între soiurile modificate genetic și cele convenționale.
d. Încrucișări între plantele modificate genetic și plante înrudite din flora spontană.
e. Riscuri pentru sănătatea oamenilor și animalelor.
f. Reducerea diversității biologice.
Contaminarea culturilor neconvenționale, prin polen și sămânță, poate conduce la
pierderea diversității genetice a culturilor agricole prin înglobarea acelorași construcții genetice
în genomul lor.
Utilizarea în mod repetat a erbicidelor totale, în culturile MG, poate conduce la dispariția
anumitor tipuri de biocenoze (marginile culturilor, a drumurilor ș.a.) unde trăiesc diverse specii
vegetale spontane, rozătoare și alte animale sălbatice.
g. Impactul socio-economic și ambiental al OMG-urilor
Extinderea monoculturii la soia modificată genetic (RR) pune în pericol securitatea
alimentară prin dezafectarea terenurilor agricole destinate pomilor fructiferi, legumelor, grâului,
creșterii bovinelor etc.
Culturile modificate genetic au fost create doar pentru profit, iar companiile producătoare
duc o politică extrem de agresivă, pentru promovarea lor.
Una dintre consecințele utilizării de semințe MG este pierderea dreptului de a refolosi
sămânța pentru culturile următoare. La achiziționarea semințelor, agricultorul semnează un
contract în care se obligă să nu folosească sămânța obținută pentru înființarea unei noi culturi.
Sămânța fiind patentată, agricultorul va trebui să cumpere semințele de la companiile
producătoare, în fiecare an. Dacă fermierul este depistat că deține culturi MG fără să fi cumpărat
sămânța în anul respectiv, este pasibil de plătirea unor amenzi și despăgubiri substanțiale.
Companiile producătoare de OMG-uri aduc anual în fața instanțelor de judecată mii de fermieri
nevinovați cărora li s-au contaminat, prin polen sau sămânță MG, culturile non-transgenice.
Un alt dezavantaj al culturilor MG este uniformitatea genetică foarte ridicată a plantelor
de unde apare riscul ca un parazit nou, sau un alt factor de stres să distrugă întreaga cultură.
Monoculturile cu plante modificate genetic rezistente la erbicide (denumite și superburuieni)
determină apariția rezistenței buruienilor la erbicidul total pentru care are inserată gena.
OMG-urile nu sunt admise în agricultura ecologică. Există în schimb, riscul contaminării
acestor culturi cu OMG-uri și a înregistrării unor prejudicii serioase. Pentru mediile rurale în care
este dezvoltat agroturismul, prezența culturilor modificate genetic în micile ferme reprezintă un
dezavantaj major pentru imaginea și atractivitatea acelor zone.
Un alt aspect al biotehnologiilor moderne îl reprezintă pericolul monopolizării pieței
mondiale de produse alimentare de către giganții mondiali ai agro-chimiei. Dependența
agricultorilor și a consumatorilor de produsele companiilor producătoare de OMG-uri poate avea
efecte apocaliptice asupra viitorului și a siguranței alimentare a omenirii.
Problema culturilor modificate genetic este mult mai gravă decât a multor substanțe
chimice, întrucât ele se răspândesc în mediul înconjurător. Poluarea genetică poate fi mai
dăunătoare pe termen lung decât cea chimică întrucât aici este vorba de „viu”, iar viul are
capacitatea de a se reproduce. Umanitatea ar putea ajunge la situația în care, întreaga biosferă să
fie contaminată cu OMG-uri, să constatăm efectele catastrofale asupra sănătății oamenilor și ale
mediului și să nu mai avem posibilitatea de a le contracara.
Nu se poate face dezvoltare durabilă cu OMG-uri, cu ființe inventate în laborator, apoi
eliberate în mediu și introduse în alimentația noastră, fără să cunoaștem pe deplin pericolele la
care ne expunem.