Ecosistem este o noțiune introdusă în anul 1935 de botanistul Arthur Tansley în domeniul ecologiei,

pentru a desemna o unitate de funcționare și organizare a ecosferei alcătuită din biotop și biocenoză și
capabilă de productivitate biologică. Ecosistemul cuprinde și relațiile dintre biotop și biocenoză și
relațiile dintre organismele biocenozei. Pentru ca un ecosistem să fie funcțional este necesar să conțină
trei elemente de bază: producenții, consumenții și reducenții (cu unele excepții ultimul element poate să
lipsească în unele ecosisteme).

Biotopul reprezintă totalitatea factorilor abiotici prezenți într-un spațiu bine determinat care asigură
existența viețuitoarelor.

Biocenoza cuprinde comunitatea de populații ( plante, animale, micro-organisme ) caracteristice unui

biotop, aflate în relațiile specifice ( apărare, răspândire si hrănire ).

Cum influențează biocenoza biotopul:

- viețuitoarele au rol în circuitul substanțelor în natură;
- organismele moarte modifică proprietățile solului, îmbogățindu-l în săruri minerale;
- eroziunea solului reduce intensitatea vântului;
- coroana arborilor reduce cantitatea de radiații care ajunge la nivelul solului.
Un ecosistem nu are granițe definite, astfel el poate avea dimensiuni foarte mari (deșertul Sahara), sau
dimensiuni foarte mici (un iaz).
După locul în care se găsesc, ecosistemele sunt în general clasificate în:
 Ecosisteme acvatice;
 Ecosisteme terestre.
O altă clasificare a ecosistemelor:
 ecosistem autotrof - ecosistem în care predomină activitatea plantelor verzi, și care se poate
autosusține.
 ecosistem heterotrof - ecosistem în care predomină activitatea organismelor consumatoare.
 ecosistem tânăr - ecosistem în care producția plantelor verzi întrece consumul organismelor
heterotrofe.
 ecosistem matur - ecosistem în care producția plantelor verzi este aproximativ egală cu cea a
organismelor consumatoare.
 ecosistem natural - ecosistem care a apărut spontan, prin lupta pentru existență a speciilor vegetale
și animale, în care omul nu a avut nici un rol în modificarea densității, abundenței și diversității
organismelor.
 ecosistem antropogen - ecosistem în care intervenția omului este parțială sau totală.
 ecosistem uman - ansamblul planetar în interacțiune al populațiilor umane, împreună cu factorii de
mediu.
Zona de întrepătrundere a două ecosisteme, de exemplu o pășune naturală și un ecosistem agricol, se
numește ecoton.
Totalitatea ecosistemelor formează ecosfera
Ecosistemele sunt naturale și artificiale.
Ecosisteme naturale:
- terestre ( pădurea );
- acvatic ( lac natural ).
Ecosisteme artificiale:
- terestre ( livada );
- acvatice ( lac artificial ).

1
Biosfera este un termen generic care desemnează spațiile de pe Pământ unde există viață, incluzând
partea inferioară a atmosferei, partea superioară a hidrosferei și litosferei. Biosfera conține o
multitudine de organisme și de specii care formează numeroase ecosisteme.
Termenul de biosferă a fost geologul si paleontologul austriac Eduard Suess în 1875.
Clasificare: Halobios, Lemnobios și Geobio
Importanța Biosferei :
 1- Produce materie organică
 2- Permite viața pe pământ
 3- Oferă alimente și materii prime
 4- Curăță mediul de toxine
 5- Este substratul lanțului trofic
 6- Conservă diversitatea biologică
 7- Menține mediul original al popoarelor indigene
 8- Oferă compuși farmaceutici
 9- Poate servi drept marker al contaminării
 10- Poate ajuta la urmărirea contaminanților.

Nișa ecologică reprezintă ansamblul caracteristicilor ecologice (spațiale-habitat și funcționale-

biologice) care permit unei specii date să se integreze într-o biocenoză.
Termenul de nișă ecologică reprezintă spațiul pe care îl ocupă o anumită populație. Nișa ecologică a
unui organism reprezintă funcția pe care o îndeplinește acesta (profesia sa) și nu spațiul ocupat de el.
Nișa ecologică se referă la rolul organismului in lanțul trofic. Astfel nisa ecologica a pisici salbatice
este de consumator secundar,deoarece se hraneste cu consumatori primari-soareci,pasari.Nisa ecologica
a rimei insa este descompunator al resturilor organice din sol,cu care se hraneste.

Integritatea ecosistemului reprezintă integritatea proceselor biologice, ce decurg într-un ecosistem,

sau integriatea fizică a organismelor, ce fac parte dintr-un ecosistem.

Biomasa este partea biodegradabilă a produselor, deșeurilor și reziduurilor din agricultură, inclusiv
substanțele vegetale și animale, silvicultură și industriile conexe, precum și partea biodegradabilă a
deșeurilor industriale și urbane. (Definiție cuprinsă în Hotărârea nr. 1844 din 2005 privind promovarea
utilizării biocarburanților și a altor carburanți regenerabili pentru transport).
Biomasa reprezintă resursa regenerabilă cea mai abundentă de pe planetă. Aceasta include absolut toată
materia organică produsă prin procesele metabolice ale organismelor vii. Biomasa este prima formă de
energie utilizată de om, odată cu descoperirea focului.

Piramida trofică este reprezentarea grafică a raporturilor cantitative dintre nivelurile trofice. Nivelurile
trofice reprezintă totalitatea organismelor cu aceeași funcție trofică.
Piramidele pot fi clasificate astfel:
o piramidele numerelor
o piramidele biomaselor
o piramidele energiei

Echilibrul ecologic reprezintă ansamblul stărilor și interrelațiilor dintre elementele componente ale
unui sistem ecologic, care asigură menținerea structurii, funcționarea și dinamica ideală a acestuia.[1]
În sens ecologic, prin echilibru ecologic (dinamic, biologic) se înțelege starea în care un sistem biologic
(individ, populație, biocenoză) sau mixt (ecosistem) se menține în aproximativ aceleași limite,
prezentând slabe fluctuații în timp și spațiu ca urmare a interdependenței indivizilor sau a părților care
îl compun.[2]

2
Echilibrul ecologic de obicei același lucru cu echilibrul natural, reprezintă starea în care se află
un ecosistem natural în care lanțul trofic este corect echilibrat.
Existența echilibrului ecologic a fost constatată empiric încă din trecut, dar analizată și fundamentată
teoretic în secolul al XX-lea, ca urmare a distrugerilor provocate de intervențiile umane în lanțul trofic
și de dezvoltarea unei științe a echilibrului natural al viului, ecologie.
Ca urmare a dezechilibrului ecologic provocat de țările industrializate atât pe teritoriul lor cât și pe
teritoriul altor state s-a putut constata că natura nu dispune întotdeauna de mijloace pentru refacerea
echilibrului ecologic, în foarte multe situații fiind necesară intervenția recuperatoare a omului.
Apa este parte integrantă din patrimoniul public și constituie un factor determinant în menținerea
echilibrului ecologic.[3]
Menținerea echilibrului ecologic presupune adoptarea unei strategii, aplicarea unor instrumente de
ordin economic, tehnic, juridic și instituțional care să asigure protejarea efectivă și durabilă a mediului
înconjurător.

Termenul ecoton descrie zona de tranziție dintre 2 comunități ecologice adiacente diferite, aici având
loc de trai temporar organisme din ambele ecosisteme.

Productivitatea ecosistemului reprezintă capacitatea unui ecosistem de a produce biomasă.

Biodiversitatea este varietatea biologică și variabilitatea vieții pe Pământ. Biodiversitatea este

măsurarea variației la nivel genetic, de specii și de ecosistem.[1] Biodiversitatea terestră este de obicei
mai mare în apropierea ecuatorului,[2] care este rezultatul climatului cald și al producției primare
ridicate.[3] Biodiversitatea nu este distribuită uniform pe Pământ și este mai bogată la tropice.[4] Aceste
ecosisteme de păduri tropicale acoperă mai puțin de 10% din suprafața uscatului și conțin aproximativ
90% din speciile lumii.[5] Biodiversitatea marină este, de obicei, mai mare de-a lungul coastelor din
Pacificul de Vest, unde temperatura de suprafață a mării este cea mai ridicată, și în banda de latitudinală
medie în toate oceanele.[6] Există gradienți latitudinali în diversitatea speciilor.[6] Biodiversitatea tinde,
în general, să se grupeze în puncte fierbinți,[7] și a crescut de-a lungul timpului,[8][9] dar cel mai probabil
va încetini în viitor, ca rezultat principal al defrișărilor. [10] Ea cuprinde procesele evolutive, ecologice și
culturale care susțin viața.
Schimbările rapide ale mediului provoacă de obicei extincții în masă.[11][12][13] Mai mult de 99,9% din
toate speciile care au trăit vreodată pe Pământ, în valoare de peste cinci miliarde de specii,[14] se
estimează că au dispărut.[15][16] Estimările privind numărul de specii actuale de pe Pământ variază de la
10 la 14 milioane,[17] dintre care aproximativ 1,2 milioane au fost documentate și peste 86% nu au fost
încă descrise.[18] În iulie 2016, oamenii de știință au raportat că au identificat un set de 355 de gene
din Ultimul strămoș comun universal (LUCA) al tuturor organismelor care trăiesc pe Pământ.[19]
Vârsta Pământului este de aproximativ 4,54 miliarde ani.[20][21][22] Cele mai vechi dovezi incontestabile
ale vieții pe Pământ datează de cel puțin 3,5 miliarde de ani în urmă,[23][24][25] în timpul erei Eoarhaic,
după ce o crustă geologică a început să se solidifice. Există fosile de covor microbian găsite în gresie
veche de 3,48 miliarde de ani descoperită în Australia de Vest.[26][27][28] Alte dovezi fizice timpurii ale
unei substanțe biogene este grafitul din roci meta-sedimentare vechi de 3,7 miliarde de ani, descoperite
în vestul Groenlandei.[29] Mai recent, în 2015, „rămășițe de viață biotică” au fost găsite în roci vechi de
4,1 miliarde de ani din Australia de Vest.[30][31] Potrivit unuia dintre cercetători, „dacă viața a apărut
relativ repede pe Pământ... atunci ar putea fi comună în Univers”.[30]
De când a început viața pe Pământ, cinci extincții în masă majore și câteva extincții minore au dus la
scăderi mari și bruște ale biodiversității. Eonul Fanerozoic (ultimii 540 de milioane de ani) a marcat o
creștere rapidă a biodiversității prin explozia cambriană — o perioadă în care au apărut pentru prima
dată majoritatea încrengăturilor.[32] Următorii 400 de milioane de ani au inclus pierderi repetate și
masive de biodiversitate clasificate ca evenimente de extincție în masă. În Carbonifer, colapsul
pădurilor tropicale a dus la o mare pierdere a vieții vegetale și animale.[33]Extincția din Permian-Triasic,

3
de acum 251 de milioane de ani, a fost cea mai gravă extincție în masă; recuperarea vertebratelor a
durat 30 de milioane de ani.[34] Cel mai recent eveniment, extincția din Cretacic-Paleogen, a avut loc
acum 65 de milioane de ani și a atras adesea mai multă atenție decât altele, deoarece a dus la
dispariția dinozaurilor non-aviari.[35]
Perioada de la apariția oamenilor a prezentat o reducere continuă a biodiversității și o pierdere
însoțitoare a diversității genetice. Denumită extincția din Holocen, reducerea este cauzată în principal
de impactul uman, în special de distrugerea habitatului.[36] În schimb, biodiversitatea are un impact
pozitiv asupra sănătății umane în mai multe moduri, deși sunt studiate câteva efecte negative.[37]
Organizația Națiunilor Unite a desemnat 2011-2020 ca Deceniul Națiunilor Unite privind
biodiversitatea[38] și 2021–2030 ca Deceniul Națiunilor Unite pentru Restaurarea Ecosistemului.
[39]
Conform unui Raport de Evaluare Globală 2019 privind Biodiversitatea și Serviciile Ecosistemelor
de către IPBES, 25% dintre speciile de plante și animale sunt amenințate cu dispariția ca rezultat al
activității umane.[40][41][42] Un raport IPBES din octombrie 2020 a constatat că aceleași acțiuni umane
care conduc la pierderea biodiversității au dus, de asemenea, la o creștere a pandemiilor.[43]
În 2020, cea de-a cincea ediție a raportului Global Biodiversity Outlook al ONU,[44] care a servit drept
„buletin final” pentru Țintele pentru Biodiversitate, o serie de 20 de obiective stabilite în 2010, dintre
care majoritatea trebuia atinsă până la sfârșitul anului 2020, a afirmat că niciunul dintre ținte – care se
referă la protejarea ecosistemelor și promovarea durabilității – nu a fost atins pe deplin.[45]

Prin genom se înțelege ansamblul de gene și alte informații ereditare ale unei unități structurale cu
capacități potențiale, de autonomie în exercitarea funcțiilor legate de ereditate, diversitate și
determinare a caracterelor. Genomii organismelor unei specii constituie genofondul acelei specii.

Genotipul reprezinta totalitatea genelor unui individ, adica informatia genetica specifica pe care o
mostenim de la parinti.
Pe de alta parte, fenotipul este manifestarea vizibila a acestor gene la un individ, adica ceea ce putem
observa in ceea ce priveste trasaturile fizice sau comportamentale ale unui individ.

Ecotipul reprezintă o formă subspecifică, o subdiviziune genetică și ecologică a indivizilor, cu unele

diferențe genetice și cu anumite însușiri ereditare proprii față de alte subspecii, în interiorul unei specii,
prin care se deosebesc de alte grupuri ale speciei date, din alt mediu, subdiviziune care a rezultat în
urma adaptării acestui organism la un habitat nou. Exemplu: ecotip de silvostepă.
Dacă factorii de mediu din spațiu se schimbă treptat, ecotipurile se transformă fără probleme, formând
o ecoclină. În caz contrar, se formează un agregat de subpopulații relativ izolate, iar distribuția speciei
de-a lungul gradientului factorului de mediu poate deveni bimodală [1].
Există trei grupuri principale de ecotipuri:
 Climatice (geografice) — apar sub influența schimbărilor climatice în diferite părți ale gamei. Ele
sunt caracteristice în special pentru speciile cu un domeniu larg.
 Edaphic — se formează sub influența solului și a condițiilor de sol.
 Biotic — apar sub influența altor organisme.
Un exemplu a ecotipurilor sunt rasele umane.
Există specii care sunt omogene din punct de vedere ecologic, nu sunt împărțite în ecotipuri și
eterogene, în care se disting mai multe ecotipuri uneori destul de semnificative.

Lanțul trofic este un șir care enumeră relațiile de hrănire dintre organismele componente ale unui
anumit ecosistem. Fiecare organism depinde, pentru a se hrăni, de membrul anterior al lanțului său
trofic.[1] Este o unitate funcțională de transformare a substanței și de transfer de energie, alcătuită dintr-
un șir de specii, pornind de la o bază trofică și sfârșind cu un răpitor de vârf sau un ultrahiperparazit.[2]

4
Lanțul trofic mai poate fi definit ca o unitate trofodinamică de transformare și circulație a hranei, în
care substanța organică circulă de la o specie la alta într-un singur sens. Fiecare organism care intră în
componența lanțului trofic formează o verigă trofică.[3]
Numărul verigilor într-un lanț trofic este variabil; frecvent sunt 3-5 verigi, rareori ajungând la un număr
mai mare.[4]
Prima verigă o constituie producătorii, care de obicei sunt plantele. Rolul lor este să transforme materia
anorganică în materie organică.
Ultima verigă o constituie mereu descompunătorii, care sunt micro-organismele, al căror rol este de a
transforma materia organică în cea anorganică.
A doua verigă o constituie animalele ierbivore, sau consumatorii primari, care se hrănesc cu plante (cu
organe ale plantelor sau cu produse de natură vegetală, cum ar fi frunze, ramuri, rădăcini, fructe,
semințe, nectar, polen, în funcție de care ele se împart în patru categorii: ierbivore, frugivore, granivore,
nect arivore).
 Ierbivorele (mamifere copitate, insecte și larvele lor) consumă organele vegetative ale plantelor.
 Frugivorele (ex.: sturzul de vâsc) se hrănesc, cu predilecție, cu fructele plantelor.
 Granivorele (ex.: forfecuța) se hrănesc cu semințe.
 Nectarivorele (insectele lepidoptere și himenoptere, iar dintre păsări - Colibri) se hrănesc cu
nectarul și polenul, favorizând polenizarea încrucișată a florilor și înmulțirea plantelor.
A treia verigă o constituie consumatorii secundari, a patra- cei terțiari, iar a cincea-cei cuaternari,
verigile 3-5 fiind reprezentate de animale polifage (se hrănesc cu hrană amestecată, denumite
și omnivore) și zoofage (denumite și carnivore sau carnasiere).
În principiu se disting 3 tipuri de lanturi trofice:[3]
1. lanțul prădătorilor (fitofag-carnivor) – se caracterizează prin faptul că talia organismelor crește
de la verigile inferioare spre cele superioare.
2. lanțul saprofagelor – este alcătuit din organismele saprofage care consumă materialul vegetal
sau animal mort.
3. lanțul paraziților – prezintă un număr redus de verigi, de obicei 2 sau 3: gazdă – parazit și,
uneori, hiperparazit. Talia organismelor la un astfel de lanț scade de la gazdă spre parazit sau
hiperparazit.

Habitatul (din latină, habitat = locuiește) este teritoriul locuit de o vietate, teritoriu care îi oferă toate
condițiile de existență alcătuind și mediul ei de viață.
 O suprafață locuită, în mod natural, de o populație sau de o specie de plante sau animale. Habitatul
în care coexistă mai multe specii de plante sau animale se numește biotop.
 Prin extensie, habitatul se poate referi și la ansamblul condițiilor de mediu care determină existența
unei comunități într-un loc sau pe o arie.
Habitatul este rezultatul interacțiunii factorilor edafici, climatici, antropogeni și biotici.
În natură vietățile nu au o răspândire uniformă. Știucile viețuiesc în apa curgătoare a râului, pisica
sălbatică - în hățișurile pădurii, iar urșii albi- pe întinsurile înzăpezite ale Arcticii. Cu alte cuvinte,
fiecare organism își are propriul său loc de viață, numit și habitat. Habitatul nu trebuie confundat cu
biotopul,care reprezintă locul ocupat de o biocenoză într-un ecosistem, și nici cu arealul, care înseamnă
spațiul geografic în care este răspindită o specie. În același habitat pot viețui organisme din diferite
specii, fiecare având rolul său bine determinat,numit nișă ecologică.
Factori de mediu
Principalii factori de mediu care afectează distribuția organismelor vii
sunt temperatura, umiditatea, clima, tipul de sol și intensitatea luminii și prezența sau absența tuturor
cerințelor pe care organismul trebuie să o susțină.[1] Unele plante și animale sunt generaliste, iar
cerințele privind habitatele acestora sunt îndeplinite într-o gamă largă de locații. Micul fluture alb
(Pieris rapae), de exemplu, se găsește pe toate continentele lumii, cu excepția Antarcticii. Larvele sale
se hrănesc cu o gamă largă de Brassicas și diverse alte specii de plante și se dezvoltă în orice loc

5
deschis cu diverse asociații de plante. Fluturele albastru mare este mult mai specific în cerințele sale; se
găsește numai în zonele de pajiște, iar larvele se hrănesc cu specii Thymus, iar din cauza cerințelor
complexe de cicluri de viață, el locuiește numai în zonele în care trăiesc furnicile Myrmica.[2]
Tipuri
Tipurile de habitate terestre includ păduri, pășuni, zone umede și deșerturi. În cadrul acestor biomase
largi sunt habitate mai specifice, cu diferite tipuri de climă, regimuri de temperatură, soluri, altitudini și
tipuri de vegetație. Multe dintre aceste habitate se clasifică unul în celălalt și fiecare are propriile
comunități tipice de plante și animale.
Termenul microecosistem descrie un ecosistem de dimensiuni foarte reduse, de obicei nu mai mare de
2 m². Exemple de microecosistem sunt:
 o baltă mică;
 un trunchi de lemn uscat.
Microecosistemul format din bacteriile care trăiesc în intestinul unei persoane și de coloniile
microbiene proprii, care trăiesc pe piele și în alte părți ale organismului, este unic pentru respectiva
persoană și poartă denumirea de „microbiom”.
În cadrul microbiomului uman, relațiile de simbioză cu flora bacterială sunt esențiale pentru menținerea
stării de sănătate. Modificările microecosistemului duc la perturbarea acestei simbioze și apariția sau
exacerbarea unor boli cronice.
Biomul reprezintă un complex de ecosisteme, având un teritoriu mare, factori abiotici specifici și
o floră și o faună specifică.
Exemple de biomuri[modificare | modificare sursă]
 Biomuri terestre:
o Tundră;
o Taiga;
o Pădure de foioase:
 Pădure de foioase temperată;
 Pădure de foioase subtropicală;
 Pădure de foioase tropicală;
 Pădure ecuatorială;
 Pădure musonică;
o Pădure de conifere:
 Pădure de conifere temperată;
 Pădure de conifere subtropicală;
o Pădure mixtă:
 Pădure mixtă temperată;
 Pădure mixtă subtropicală;
o Biomuri, a căror vegetație este ierboasă:
 Stepă;
 Silvostepă;
 Savană;
 Preerie;
 Pampas;
o Deșert;
o Semideșert;
o Mangrovă;
o Biom montan.
 Biomuri acvatice: