Scheletul membrului

inferior
Scheletul membrelor inferioare este format din:
scheletul centurii pelviene şi scheletul membrului
inferior propriu-zis sau liber.
Oasele membrului inferior liber sunt situate la cele
ale membrului inferior după cum urmează: la coapsă
se găsesc femurul şi patela, la gambă - tibia şi
fibula (peroneul) iar la picior distingem oasele
tarsiene, metatarsiene şi oasele degetelor.
Reprezintă oasele prin care membrul inferior se prinde de
scheletul axial al trunchiului reprezentat de coloana vertebrală.
Este alcătuită din cele două oase coxale unite anterior prin
simfiza pubiană, iar posterior cu osul sacru, ce se înfige ca o
pană între osul coxal drept şi stâng. Spre deosebire de centura
scapulară (la care predomină legăturile musculare cu trunchiul),
la centura pelviană prevalează legăturile articulare şi - ca o
consecinţă firească a acestui fapt - mişcările executate la acest
nivel mai puţin ample, centura pelviană fiind adaptată în primul
rând la funcţia de sprijin şi stabilitate, necesare poziţiei bipede la
om.
Coxalul
Osul coxal este un os pereche, care alcătuieşte
cu cel de partea opusă, cu sacrul şi cu coccigele,
(care sunt situate posterior), centura pelvină.
Rezultă prin contopirea a trei oase: ilionul (os
ilium), ischionul (os ischii) şi pubisul (os
pubis), care la adult se sudează într-un os lat, cu
aspect de elice sau al unei aripi de moară de
vânt, prezentând două feţe (externă şi internă),
patru margini (anterioară, superioară,
inferioară şi posterioară) şi patru unghiuri.
Punerea în poziţie anatomică se face
orientând:

1. Posterior - MARGINEA OSULUI

CARE PREZINTĂ CEA MAI MARE
ŞI ADÂNCĂ SCOBITURĂ

2. Lateral - FAŢA OSULUI CARE

PREZINTĂ O CAVITATE
EMISFERICĂ (ACETABULUL)

3. Inferior - SCOBITURA CAVITĂŢII

EMISFERICE (ACETABULARE)
Osul iliac sau ilionul (os
ilium) formează singur
porţiunea superioară cea mai
voluminoasă şi lăţită a osului,
reprezentând mai mult de
jumătatea lui. Ilionul prezintă
un corp, (corpus ossis ilii)
care ia parte la formarea
cavităţii acetabulare şi o
porţiune superioară turtită,
comparată cu o aripă, aripa
osului iliac (ala ossis ilii).
Ischionul (os ischii) participă la
formarea porţiunii posterioare şi
inferioare a osului şi este alcătuit
dintr-un corp şi o ramură. Este
format superior din corpul
ischionului (corpus ossis ischii)
participă la formarea acetabulului
unde formează porţiunea postero-
inferioară a acestei cavităţi.
Corpul se continuă cu o ramură
(ramus ossis ischii), ce este
direcţionată spre anterior. La
limita dintre corp şi ramură este
situată tuberozitatea ischiadică.
Pubele (os pubis) alcătuieşte
porţiunea anterioară şi superioară a
cadrului osos. Are forma literei ,,L”
rotită spre dreapta cu 90o. Face parte
din porţiunea antero-inferioară a
osului coxal şi prezintă un corp şi
două ramuri. Corpul (cor­pus ossis
pubis) participă la formarea porţiunii
antero-inferioare a acetabulului.
El se uneşte cu ilionul, iar la locul de
unire dintre cele două porţiuni se
găseşte eminenţa iliopectinee
(eminentia iliopectinea).
FAŢA EXTERNĂ a osului iliac este cuprinsă între
marginea superioară, posterioară şi cavitatea
acetabulară. Pe faţa externă se evidenţiază dinspre
superior spre inferior o cavitate articulară numită
acetabul (acetabulum), în care pătrunde capul
femurului (care reprezintă 2/3 dintr-o sferă), formând
împreună articulaţia coxofemurală.
Cavitatea acetabulară este delimitată de corpurile
celor trei oase sudate ilionul (os ilii), ischionul (os
ischii) şi pube (os pubis), fiind prevăzută cu o buză
osoasă, ,,sprânceana acetabulară” denumită
şi ,,sprânceana cotiloidă” sau ,,limbul acetabular”
(limbus acetabuli sau margo acetabularis).
Fundul acetabulului sau fosa acetabulului (fossa
acetabuli) este rugos, nearticular, în timp ce partea sa
periferică are aspect de semilună (facies lunata)
deschisă inferior (incisura acetabuli), acoperită cu un
cartilaj hialin.
Gaura obturată (Foramen obturatum). Este limitată în
cea mai mare parte printr-o margine ascuţită, afară de
porţiunea superioară, unde marginea este înlocuită cu
un şanţ, numit şanţul obturator (Sulcus obturatorius).
Pe viu, gaura obturată este acoperită de membrana
obturatoare, şanţul e transformat în canalul obturator,
prin care trece mănunchiul vasculo-nervos obturator.
Canalul obturator este străjuit de doi tuberculi:
Tuberculul obturator anterior (Tuberculum
obturatorium anterius) care se află la nivelul ramurii
superioare a pubelui şi inconstantul tubercul obturator
posterior (Tuberculum obturatorium posterius) situat
sub incizura acetabulului. Porţiunea circumferinţei
găurii obturate care se întinde între tuberculul pubian şi
tuberculul obturator posterior se numeşte creasta
obturatorie (Crista obturatoria).
Deasupra acetabulului se întinde faţa externă a aripii
osului iliac (ala ossisilii) denumită facies glutealis,
străbătută de trei linii semicirculare şi anume:
• Linia gluteală anterioară (linea glutealis
anterior) ce porneşte de la marea scobitură
ischiadică merge superior şi anterior pentru a
ajunge pe marginea superioară a ileonului, în
apropierea spinei iliace antero-superioare
• Linia gluteală posterioară (linea glutealis
posterior) care porneşte tot de pe marea
scobitură ischiadică, se orientează superior şi
are o direcţie aproape verticală, pentru a ajunge
pe marginea superioară a osului, la unirea
treimii posterioare cu cele două treimi anterioare
• Linia gluteală inferioară (linea glutealis
inferior) care porneşte de la marea scobitură
ischiadică pentru a ajunge la marginea
anterioară a osului
Aceste trei linii delimitează trei zone sau
câmpuri de pe care îşi au originea muşchii
fesieri sau glutei care sunt dinspre
posterior spre anterior:
• câmpul pos­terior mai mic pe care se
insera muşchiul gluteu mare;
• unul mijlociu situat mai anterior de
precedentul, pe care se insera muşchiul
gluteu mijlociu;
• al treilea anterior care oferă o
suprafaţă de inserţie pentru muşchiul
gluteu mic.
Inferior de acetabul se află gaura
obturată (foramen obturatum), încadrată
de ramurile osului pubis şi ischion,
acoperită de ,,membrana obturatoare” pe
care se prind muşchii obturator intern şi
extern.
Pe faţa internă (excavată) se remarcă
o linie care porneşte de la nivelul
promontoriului şi care coboară oblic
inferior şi anterior şi se termină la
simfiza pubiană. Această linie (linea
arcuata) reprezintă limita dintre
bazinul mare şi mic. Deasupra ei aripa
osului iliac este larg deprimată (fossa
iliaca), posterior prezentând o zonă
rugoasă întinsă (tuberositas iliaca),
respectiv o faţă articulară de forma
pavilionului urechii întors (facies
auricularis), pentru articularea cu o
faţetă asemănătoare de pe osul sacru.
Marginea anterioară, neregulată,
evidenţiază de sus în jos următoarele
accidente de relief:
spina iliacă anterosuperioară (spina iliaca
anterior superior), o proemienţă rotunjită şi
bine conturată; urmează o incizură
nenominalizată, după care se schiţează o
proeminenţă mai mică (spina iliaca
anterior inferior), şi alta ştearsă eminenţa
iliopubiană (eminentia iliopubica),
determinată de sudura corpurilor ilionului şi
pubelui.
In continuarea acesteia din urmă, pe ramura
superioară a osului pubis, se desenează
creasta pectineală (pecten ossis pubis) şi la
capătul ei inferior tuberculul pubelui
(tuberculum pubicum).
Marginea posterioară, ca şi cea
anterioară, prezintă de sus în jos
următoarele reliefuri: spina iliacă
posterosuperioară (spina iliaca
posterior superior), urmată de spina
iliacă posteroinferioară (spina iliaca
posterior inferior); apoi o scobitură foarte
adâncă marea scobitură sau incisură
ischiatică (incisura is-chiadica major);
din nou un relief proeminent (spina
ischiadica), la limita ileon-ischeon; apoi
mica incizură ischiadica (incisura
ischiadica minor), mai ştearsă decât cea
mare; şi - în sfârşit - o rugozitate întinsă
(tuber ischiadicum) de pe care îşi au
originea numeroşi muşchi şi care este un
punct de sprijin în poziţie şezândă.
Marginea superioară (crista iliaca),
convexă în sus şi încurbată în forma
literei ,,S”, poartă pe ea trei reliefuri
lineare paralele (labium externum,
linea intermedia, labium internum), pe
care se prind muşchii laţi ai peretelui
abdo­minal.
Marginea inferioară este formată de
ramurile ischionului şi pubelui (ramus ossis
ischino ramus inferior ossis pubis).
Unghiurile coxalului, în număr de patru,
sunt situate la locul de întâlnire a celor patru
margini descrise mai sus:
anterosuperior (=spina iliaca antero­
superioară);
anteroinferior (=tuberculul pubic);
posterosuperior (=spina iliaca
posterosuperioară);
posteroinferior (=tuberozitatea ischiadica).
Palpatoric se pun în evidenţă toate cele patru
unghiuri (cel posteroinferior cu coapsa în
flexie de 90 °C pe bazin) şi creasta iliacă.
Pelvisul osos
Bazinul sau pelvisul osos delimitează regiunea caudală sau inferioară a cavităţii
trunchiului şi este alcătuit de cele două oase coxale (formate prin sudarea a trei oase
distincte, ilion, ischion şi pube), care sunt articulate şi solidarizate anterior la nivelul
simfizei pubiene, iar posterior cu osul sacru, formând articulaţiile sacro-iliace.
Este situat în partea inferioară a trunchiului şi participă la formarea cavităţii
abdomino-pelvine. Bazinul comunică superior, larg cu cavitatea abdominală.
Limitele bazinului sunt reprezentate cranial sau superior de strâmtoarea
superioară a bazinului osos şi caudal sau inferior de diafragmul pelvin format
de muşchii ridicători anali şi ischiococcigieni.
Diafragmul pelvin este întărit pe faţa sa inferioară de un planşeu musculo-fibros şi
anume de diafragmul urogenital care este o structura complexă musculo-
tendinoasă extrem de rezistentă ce aparţine perineului.
Pelvisul osos delimitează în interiorul său cavitatea pelviană (cavitas pelvis) care
conţine următoarele organe pelvine, pe care le enumerăm dinspre anterior spre
posterior: vezica urinară, uterul şi inferior de acesta vaginul la femeie, respectiv la
bărbat sub vezica urinară este situată prostata, iar posterior de acestea, atât la
femeie cât şi la bărbat rectul, care se continuă superior şi para-median stânga cu
colonul sigmoid.
Un reper important de explorare morfologică externă a bazinului îl constituie
rombul lui Michaelis, care se poate delimita pe faţa posterioară şi pe linia mediană
a bazinului. Acesta este delimitat de patru linii ce unesc patru puncte ce reprezintă
repere osoase şi anume: superior sau cranial apofiza spinoasă a vertebrei L5,
inferior sau caudal vârful coccigelui, explorabil în porţiunea superioară a şanţului
interfesier, lateral în dreapta şi în stânga spinele iliace postero-superioare ce se
pot explora bine în fosele lombare inferioare.
Aplicaţia practică a cunoaşterii rombului lui Michaelis constă în faptul că permite a
se aprecia simetria şi dezvoltarea dimensională a oaselor bazinului, date foarte utile
în obstetrică, în examenul morfoclinic preventiv şi antepartum al gravidei.
Modificările morfologice ale bazinului osos pot reprezenta factori de risc pentru o
naştere normală.
Aceste modificări se reflectă în forma şi dimensiunea rombului lui Michaelis.
Dimensiunile rombului sunt: diagonala cranio-caudală de aproximativ 11 cm,
diagonala transversală 10 cm. Intersecţia celor două diagonale se face de obicei la
aproximativ 4 cm cranio-caudal de diagonala verticală. Latura superioară a
rombului este de aproximativ 6,5 cm. In mod normal, triunghiul superior al
rombului este simetric cu cel inferior.
Pelvisul osos are forma unui trunchi de con, cu baza mare orientate în
sus şi cu baza mică în jos. Pelvisul osos prezintă două circumferinţe, una
superioară şi alta inferioară, o suprafaţă exterioară sau exopelvină şi o
suprafaţă interioară sau endopelvină.
Baza mare sau circumferinţa superioară a
pelvisului osos este delimitată de o linie sinuoasă
care porneşte de la promontoriu, respectiv baza
sacrului şi se continuă cu creasta iliacă (de la
spina iliacă anterosuperioară la spina iliacă
anteroinferioară), marginea anterioară a coxalului
şi marginea superioară a simfizei pubiene. Ea
prezintă următoarele diametre:
Diametrul biiliac superior, este linia ce uneşte
spinele iliace antero-supe-rioare şi măsoară în
medie 24-25 cm.
Diametrul transversal maxim, este linia care
Diametrele descrise au o mare importanţă clinică şi
uneşte punctele cele mai îndepărtate ale crestei sunt deosebit de utile pentru obstetrician.
iliace şi măsoară în medie 28-29 cm. Masurarea acestora la femeia gravidă face parte dintr-
Diametrul biiliac inferior care uneşte spinele o metodă de evaluare obstetricală, cunoscută sub
iliace antero-inferioare şi are în medie 20-21 cm. denumirea de pelvimetrie externă.
Suprafaţa exterioară (exopelviană) are de studiat elementele anatomice de pe
feţele externe sau laterale ale celor două oase coxale şi de pe feţele dorsale sau
posterioare ale sacrului şi coccigelui;
• In porţiunea anterioară în zona mediană se observă faţa anterioară a
simfizei pubiene, situată pe linia mediană iar lateral de aceasta se situează
unghiurile pubelui şi găurile obturate, cu cadrele osoase de care ele sunt delimitate,
respectiv ramura ilio şi ischiopubiană;
• Posterior feţele dorsale ale sacrului şi coccigelui, precum şi marginile pos-
terioare ale oaselor coxale. Între sacru şi coccige, pe de o parte, şi marginile
posterioare ale oaselor coxale, pe de altă parte, se delimitează scobiturile sacro-
ischiadice;
• Lateral: feţele laterale sau externe ale osului iliac prezintă, faţa gluteală,
acetabulul şi tuberozitatea ischiadică. De asemenea, se găseşte şi o parte din
scobitura sacro-ischiadică, ce aparţine atât feţei dorsale sau posterioare, cât şi feţei
laterale a pelvisului osos.
Suprafaţa interioară (endopelviană)
prezintă un relief osos de aspect semicircular,
denumit linia terminală (linea terminalis) la
nivelul fiecărei aripi iliace.
Aceste două linii terminale dreaptă şi stângă
delimitează strâmtoarea superioară a
pelvisului mic. Strâmtoarea superioară se
comportă ca un plan convenţional orizontal
care divide sau împarte pelvisul în două
porţiuni: una situată superior şi cealaltă
inferior de acest plan.
Suprafaţa interioară
Baza trunchiului de con care este orientat cu
vârful în jos sau pelvisul mare (pelvis major)
aparţine topografic abdomenului. El este
format de cele două fose iliace ale oaselor
coxale şi de aripioarele sacrului; este mărginit
superior de circumferinţa superioară, iar
inferior de strâmtoarea superioară ale
bazinului. Pelvisul mare prezintă o scobitură
dorsală sau posterioară, în care pătrunde
coloana lombară şi alta anterioară, închisă de
inserţia muşchilor peretelui abdominal
anterior (drept abdominal, oblic extern, oblic
intern şi transvers).
Strâmtoarea superioară a pelvisului
(apertura pelvis superior), este de
formă aproximativ ovală neregulată,
comparabilă cu un “as de cupă”. Ea
este delimitată în jumătatea dreaptă şi
cea stângă - de către linia terminală
(linea terminalis) dreaptă, respectiv
stângă care prezintă mai multe
diametre cu importanţă anatomică şi
implicit obstetricală:
 Diametrul promonto-suprapubian sau conjugata anatomică se întinde de la promontoriu la marginea
superioară a simfizei pubiene măsoară 11-11,5 cm. Micşorarea lui patologică devine o piedică importantă în
mecanismul naşterii.
Diametrul promonto-retropubian sau promonto-pubian minim sau diametrul sagital util al lui Pinard, sau
conjugata vera se întinde de la promontoriu la faţa posterioară a simfizei pubiene; la acest nivel, simfiza pubiană
este proeminentă în pelvis (punctul sau tuberculul retropubian al lui Crouzet). Acest diametru măsoară 10,5-11 cm.
Diametrul transversal maxim sau anatomic uneşte punctele cele mai îndepărtate ale liniei arcuate
(nenumite) şi măsoară 13,5 cm; el întretaie diametrul promonto-retropubian la unirea celor două treimi anterioare cu
treimea lui posterioară.
 Diametrul transversal mediu (clinic) îl
intersectează pe cel promonto-retropubian la
mijlocul lui şi măsoară 13 cm. Acesta este important
de traversat de către ovoidul fetal în timpul naşterii,
motiv pentru care se mai numeşte şi diametrul util
(diametrul transversal maxim nu poate servi în
timpul naşterii, din cauza proeminenţei pe care o
face promotoriul). Acest diametru împarte
strâmtoarea superioară într-un arc anterior şi altul
posterior. Arcul anterior face parte dintr-un cerc cu 1. Diametrul oblic stang
2. Diametrul oblic drept
raza de 6 cm. Determinarea arcului anterior are o 3. Diametrul transvers mediu sau
importanţă clinică, deoarece raza lui creşte şi obstetrical
4. Diametrul transvers maxim
descreşte împreună cu diametrul transversal. 5. Diametrul sagital
6. Conjugata anatomica
 Diametrele oblice sunt două care pornesc la
articulaţia sacro-iliacă de partea dreaptă, respectiv
stângă, la eminenţa iliopubiană de partea opusă,
măsurând în medie aproximativ 11-12 cm şi
constituie, în marea majori­tate a cazurilor, diametrul
de intrare (angajare) a ovoidului fetal în pelvi-sul
mic.

1. Diametrul oblic stang

2. Diametrul oblic drept
3. Diametrul transvers mediu sau
obstetrical
4. Diametrul transvers maxim
5. Diametrul sagital
6. Conjugata anatomica
Strâmtoarea inferioară a pelvisului sau circumferinţa inferioară (apertura pelvis
inferior) sau baza mică a pelvisului osos este delimitată: anterior, de marginea
inferioară a simfizei pubiene; posterior, de vârful coccigelui; ancorate anterior
- de simfiza pubiană, prin ramurile ischio-pubiene, iar posterior de sacru şi coccige
prin ligamentele sacrotuberale şi sacrospinoase.
Ramurile ischiopubiene dreaptă şi stângă
alcătuiesc împreună un arc osos, al cărui vârf
este reprezentat de marginea inferioară a
simfizei pubiene. Acest arc se numeşte
arcada pubiană (arcus pubiens). Acest unghi
format între ramurile inferioare ale celor două
oase pubiene poartă denumirea de unghiul
subpubian (angulus subpubicus). Măsoară
aproximativ 75 ° la bărbat şi 90 — 100 ° la
femeie. Atât arcul pubian, cât şi unghiul
subpubian au o importanţă deosebită în
măsurătorile obstetricale.
Diametrele strâmtorii inferioare sunt următoarele:
Diametrul anteroposterior care realizează legătura dintre
vârful coccigelui cu marginea inferioară a simfizei pubiene şi
măsoară 9,5 cm. In timpul naşterii (expulziei fătului) el se
măreşte, ajungând la 12,5 cm. Mărirea diametrului se datorează
mobilizării posterioare a coccigelui în cadrul articulaţiei sacro-
coccigiene.
Diametrul transversal sau biischiatic uneşte feţele mediale ale
celor două tuberozităţi ischiatice, măsoară 11 cm.
Bazinul mic, pelvisul mic sau excavaţia
pelviană (pelvis minor)
Reprezintă porţiunea inferioară cuprinsă între
două strâmtori: strâmtoarea superioară (apertura
pelvis minoris superior) cu linia nenumită şi între
circumferinţa inferioară sau strâmtoarea inferioară
(apertura pelvis minoris inferior).
Bazinul mic mai poartă denumirea de ,,bazinul
obstetrical” sau excavaţia pelvină. In clinică se
utilizează şi termenul de canal pelvian,
înţelegându-se prin aceasta pelvisul mic împreună
cu cele două strâmtori ale lui.
Pelvisul mic este format: posterior de
faţa anterioară a sacrului şi coccigelui;
lateral de suprafeţele plane ce răspund
acetabulelor (situate pe feţele mediale
ale coxalelor) şi de găurile obturate;
anterior de faţa posterioară a simfizei
pubiene.
Pereţii pelvisului mic diferă în înălţime:
posterior măsoară 16 cm, pe laturi 9-10
cm, iar anterior - numai 4,5 - 5 cm.
Pelvisul mic prezintă relieful strâmtorii mijlocii; el este puţin apreciabil
pe pelvisul osos, dar devine evident pe viu în prezenţa formaţiunilor
musculo-aponevrotice şi ligamentoase ce căptuşesc pelvisul mic.
Strâmtoarea mijlocie este formată:
posterior - de linia transversală dintre vertebrele sacrate 4 şi 5;
lateral - de marginea superioară a ligamentelor sacrospinoase şi de
spinele ischiatice;
anterior - de o linie curbă ce se întinde de la spinele ischiatice la treimea
inferioară a feţei posterioare simfizei pubiene.
Strâmtoarea mijlocie răspunde liniei de inserţie a diafragmei pelviene,
formată de muşchii ridicători anali şi muşchii coccigieni.
Scheletul membrului
inferior - liber
Scheletul membrului inferior se împarte, ca şi în cazul studiului oaselor
schele­tului membrului superior, în două grupe: centura membrului inferior
şi membrul inferior liber. Centura membrului inferior se compune din două
oase coxale. Oasele membrului liber sunt situate la cele trei segmente ale
membrului infe­rior: la coapsă se găsesc femurul şi patela, la gambă tibia şi
fibula (peroneul), iar la picior distingem: tarsul, metatarsul şi oasele
degetelor (falangele).
Oasele coxale care reprezintă - aşa cum am menţionat - centura membrului
inferior, se articulează între ele anterior la nivelul simfizei pubiene, iar
posterior cu sacrul şi coccigele, formând peretele osos al unei cavităţi
importante, numită pelvis sau bazinul osos. Se vor studia separat oasele
coxale, ca fiind oasele centurii membrului inferior şi separat pelvisul (osos)
ce rezultă din articularea celor patru oase menţionate (două coxale, sacrul şi
coccigele).