Țesuturi conjunctive

Prof.dr. Anca Hermenean

 Țesuturi conjunctive

Ţesuturile conjunctive sunt foarte răspândite în organism şi sunt

foarte diverse ca formă şi structură.
Au mai fost numite şi ţesuturi de legătură şi suport deoarece ele
au rolul de a lega şi de a susţine elementele constitutive ale altor
ţesuturi, precum şi de a intra în constituirea ţesuturilor de suport ale
organismului, respectiv al scheletului cartilaginos şi osos.
 Caracteristici generale

1. Sunt de origine mezenchimală-mezodermică.

2. In structura lor intră trei componente de bază: celule, fibre şi substanţă fundamentală.
3. Au o mare capacitate regenerativă şi plastică, care se menţine tot timpul vieţii, fiind capabile să se
refacă atunci când sunt lezate.
4. Nu ajung niciodată în contact cu mediul extern sau cavităţile diferitelor organe, deoarece ele sunt
învelite sau tapetate de ţesuturi epiteliale.
5. In formarea lor, prima dată apar celulele şi apoi acestea induc formarea substanţei fundamentale şi
a fibrelor. In aceeaşi ordine se refac structurile ţesutului conjunctiv şi în cazul leziunilor patologice.
6. Raportul între cele 3 componente variază cu vârsta: la copii şi tineri predomină substanţa
fundamentală, la bătrâni creşte numărul fibrelor şi descreşte numărul celulelor.
7. Celulele ţesutului conjunctiv nu vin în contact unele cu altele, sau dacă vin, ele nu stabilesc joncţiuni
intercelulare propriu-zise, ca în cazul ţesuturilor epiteliale.
8. Ţesuturile conjunctive sunt răspândite în întreg organismul şi sunt în asociere cu alte ţesuturi cărora
le formează scheletul de susţinere şi le determină forma şi consistenţa.
 Clasificare
A. Ţesuturi conjunctive embrionare sau de tranziţie, care cuprind:
1. Ţesutul mezenchimatos
2. Ţesutul mucos
B. Ţesuturi conjunctive adulte sau permanente.

Aceste ţesuturi, în funcţie de caracterele substanţei fundamentale se împart în 4 grupe:

I. Ţesuturi conjunctive sau de legătură, a căror substanţă fundamentală este moale, semivâscoasă sau vâscoasă.
In funcţie de raporturile dintre componentele structurale şi cu adaptările lor funcţionale, ele se subîmpart în:
1. Ţesuturi conjunctive propriu-zise
2. Ţesuturi conjunctive specializate

II. Ţesuturi cartilaginoase, cu substanţă fundamentală solidă dar elastică. Ele se împart în:
1. Ţesutul cartilaginos hialin
2. Ţesutul cartilaginos elastic
3. Ţesutul cartilaginos fibros
III. Ţesuturi osoase, a căror substanţă fundamentală este solidă, rigidă, mineralizată. Aceste ţesuturi se împart în:
1. Ţesutul osos imatur
2. Ţesutul osos matur, care este de două feluri:
a. Ţesutul osos nehaversian sau fibros
b. Ţesutul osos haversian, cu două variante: spongios şi compact.
IV. Ţesutul sanguin, care este un derivat al ţesutului conjunctiv dar care prezintă caractere morfo-funcţionale diferite de
toate celelalte ţesuturi conjunctive. Se va studia într-un capitol aparte.
 Ţesutul mucos sau gelatinos
Se mai numeşte şi gelatina lui
Wharton. Se găseşte în cordonul
ombilical, iar la adult persistă numai în
pulpa dentară coronară.
Ţesutul conjunctiv mucos, din
punct de vedere structural este format
dintr-o substanţă fundamentală şi din
puţine celule stelate. Treptat, acest
ţesut mucos se transformă în ţesut
conjunctiv propriu-zis, datorită apariţiei
fibrelor de colagen şi fibrelor
reticulare, cât şi transformării celulelor
mezenchimale în fibroblaste.
Ţesutul conjunctiv lax sau areolar
Se numeşte lax deoarece structurile fibrilare care participă la formarea lui sunt rare, dispuse difuz şi
neordonat, formând reţele cu ochiuri mari. Se mai numeşte şi areolar deoarece ochiurile reţelelor au
aspectul de areole şi ele sunt pline cu substanţă fundamentală.
Ţesutul conjunctiv lax este varietatea de ţesut conjunctiv cu cea mai largă răspândire în organism şi
întrucât este format în proporţii egale din celule, fibre şi substanţă fundamentală, acest ţesut este luat ca
model pentru descrierea “tipului de ţesut conjunctiv”. El reprezintă continuarea directă a ţesutului
mezenchimatos şi se dezvoltă după ce s-au format celelalte ţesuturi mezenchimatoase, respectiv sângele
şi muşchiul.
Ţesutul conjunctiv lax se găseşte în stroma organelor, se dispune în jurul vaselor şi nervilor şi în
general umple spaţiile dintre celelalte varietăţi de ţesuturi. Este un ţesut bogat vascularizat şi inervat,
astfel că la nivelul lui au loc schimburi active între sânge şi lichidul interstiţial, el fiind sediul unor
importante procese metabolice.
 Componentele ţesutului conjunctiv lax

Cele trei componente structurale: celule, substanţă fundamentală şi

fibre, se găsesc în cantităţi aprox. egale în cadrul ţesutului conjunctiv lax.

Celulele ţesutului conjunctiv lax

Celulele care intră în compoziţia structurală a ţesutului conjunctiv lax
sunt de două categorii:
- celule autohtone sau proprii ţesutului conjunctiv
- celule allogene sau străine, infiltrate din sânge

Celulele allogene sau străine

Aceste celule sunt venite pe cale
Celulele autohtone sangvină şi stabilite în ţesutul
Provin din însuşi ţesutul conjunctiv lax şi ele sunt conjunctiv.
reprezentate de: În ţesutul conjunctiv lax se găsesc
- fibroblast ca celulă tânără; următoarele celule allogene:
- fibrocit ca celulă adultă; macrofage, plasmocite, limfocite şi
- mastocit; polimorfonucleare.
- celula mezenchimatoasă.
compoziţia în celule, fibre şi
substanţă fundamentală a
ţesutului conjunctiv lax
LEGENDĂ:
FIBRE:1 – fibre de colagen; 2 –
fibre elastice; 3 – fibre de
reticulină
CELULE autohtone: 4 –
fibroblast; 5 – mastocit
CELULE allogene: 6 –
macrofag; 7 – neutrofil; 8 –
plasmocit; 9 – limfocit
S.F. – substanţă fundamentală
 Fibroblastul, forma tânără a fibrocitului, provine din
celula mezenchimală. La nivelul său are loc sinteza
fibrelor şi a substanţei fundamentale. Fibroblastul este o
celulă de 10 - 20 m, de formă alungită, stelată, cu
prelungiri subţiri şi multiple. Citoplasma este abundentă şi
bogată în REG. Nucleul este mare şi posedă un nucleol
evident.
Fibrocitul, celula adultă, este mai mic decât
fibroblastul. Fibrocitul are tendinţa să devină fusiform şi el
are mai puţine prelungiri decât fibroblastul. Nucleul este
mai mic şi mai alungit. In citoplasmă se găseşte mai puţin
REG decât la fibroblast. In anumite condiţii de stimulare,
fibrocitul se poate reîntoarce la starea de fibroblast iar
activităţile sale de sinteză sunt reactivate, fenomen care
se petrece în timpul vindecării rănilor, când fibrocitul îşi
reia forma vindecării rănilor, când fibrocitul îşi reia forma şi
aspectul de fibroblast tânăr, în vederea sintezei de
colagen.
 Atât fibroblastele cât şi fibrocitele au capacitatea de a se transforma în alte categorii de
celule conjunctive, cum ar fi: celule adipoase, respectiv adipocite, devenite prin acumulare
treptată de picături lipidice, sau celule pigmentare (pigmentofore) devenite prin încorporare şi
acumulare de pigmenţi.
Fibroblastele sintetizează colagenul, fibrele reticulare, fibrele elastice, precum şi
glicozaminoglicanii şi glicoproteinele substanţei fundamentale.
 Mastocitele
Este o celulă sferică sau de formă neregulată, cu diametrul
între 5-30 m. Nucleul este mic, sferic şi dispus central în celulă.
Caracteristic este faptul că în citoplasmă se găsesc numeroase
granulaţii de 0,3-0,5 m în diametru, cu un conţinut bogat în
principii bioactive de tipul mediatorilor chimici.
Funcţia principală a mastocitului este sinteza, secreţia şi
depozitarea mediatorilor chimici ai răspunsului inflamator.
Granulaţiile mastocitelor conţin histamină, heparină, leucotriene,
serotonină şi ECF-A sau factorul chemotactic al eozinofilelor.
Mastocitele au rol şi în sinteza acidului hialuronic şi a
mucopolizaharidelor acide, contribuind la constituirea substanţei
fundamentale. Au rol în reacţiile anafilactice, în reacţiile de
hipersensibilitate de tip I (imun).

Suprafaţa mastocitului conţine receptori specifici pentru
un tip de imunoglobulină numită IgE, produsă de
plasmocite şi implicată în reacţiile alergice. Eliberarea
mediatorilor chimici depozitaţi în mastocit, declanşează
reacţiile alergice cunoscute ca reacţii de
hipersensibilitate de tip imediat, deoarece se produc în
câteva minute de la pătrunderea antigenului, la un
individ sensibilizat anterior la acelaşi antigen.
Mastocitele sunt răspândite în tot organismul, fiind mai
abundente în derm, tractul respirator şi cel digestiv. Din cauză că
ele eliberează substanţe farmacologic active care acţionează în
imediata lor apropriere, deci local, mastocitele au mai fost
denumite şi celule paracrine (para=aproape de, lângă;
crinos=secreţie).
 Macrofagele
Macrofagele ţesutului conjunctiv se mai numesc şi histiocite. Ele provin din celule precursoare din
măduva osoasă, celule care prin diviziune produc monocite. Monocite circulă în sânge şi într-o etapă
ulterioară migrează în ţesutul conjunctiv unde se maturează şi devin histiocite.
Iniţial, macrofagele au fost caracterizate prin capacitatea lor de fagocitoză. Ele sunt prezente în
majoritatea organelor, iar totalitatea lor în organism constituie sistemul de apărare fagocitar macrofagic-
mononuclear.

Macrofagele au denumiri diferite, în diferitele organe

şi ţesuturi unde sau stabilit, astfel:
- histiocite în ţesutul conjunctiv
- celule Kupffer în ficat
- macrofage alveolare în plămâni
- macrofage în ganglionii limfatici şi în splină
- macrofage pleurale şi peritoneale în cavităţile
seroase
- celule microgliale în sistemul nervos central
- osteoclaste în ţesutul osos
 Macrofagul este o celulă relativ mare, cu diametrul
de aprox. 30-60 m, forma sa diferind în raport cu
starea sa funcţională.
Astfel, există o formă inactivă sau în repaus, care
are suprafaţa neregulată, nucleul mic şi prelungiri de
diferite mărimi şi forme.
Forma activă sau fagocitară, celulele prezintă
pseudopode orientate în toate direcţiile, acestea
ajutând atât la deplasare cât şi la fagocitare de
particule străine.

Macrofagele au în citoplasmă un complex Golgi

bine dezvoltat, numeroşi lizosomi şi un REG
proeminent. Când sunt stimulate în mod adecvat,
macrofagele pot creşte în dimensiuni sau pot fuziona
pentru a forma celule gigante multinucleate.
Macrofagele sunt celule cu durată de viaţă relativ
lungă, putând supravieţui în ţesuturi timp de luni de
zile.
 Funcţiile macrofagelor
- Principalele funcţii ale macrofagelor le constituie ingestia, respectiv fagocitarea
de particule şi digestia lor de către lizosomi;
- Secreţia unui număr mare de substanţe care participă la funcţiile de apărare şi
funcţiile de reparare;
- Participă la sistemul imun al organismului, respectiv la apărarea imediată
celular faţă de infecţiile cu bacterii, virusuri, protozoare, fungi, precum şi faţă de
tumori;
- Participă la distrugerea hematiilor îmbătrânite;
- Participă la metabolismul fierului şi al grăsimilor;
- În stare activată ele pot secreta substanţe care participă la procesele
inflamatorii şi de reparaţie.
 Plasmocitele

Aceste celule iau naştere prin

transformarea blastică a limfocitelor B migrate
în ţesutul conjunctiv lax. In condiţii normale
sunt relativ rare în ţesutul conjunctiv. Ele sunt
mai numeroase în ţesuturile supuse penetrării
bacteriilor şi a unor substanţe străine (de ex.
mucoasa intestinală şi în regiunile cu inflamaţie
cronică).
Plasmocitul are o formă sferică, de 12-15
m în diametru. Citoplasma sa este puternic
bazofilă datorită abundenţei în REG.

Prin sinteza de anticorpi, plasmocitele

participă la procesul imunităţii umorale.

Durata de viaţă a plasmocitelor este de

10-20 zile.
Glicozaminoglicani

Reprezintă cea de a doua componentă a ţesutului conjunctiv lax, care împreună cu

structurile fibrilare, constituie substanţa intercelulară sau interstiţială.
Substanţa fundamentală este incoloră, transparentă, omogenă şi vâscoasă. Ea
acţionează ca un lubrifiant şi, în acelaşi timp, ca o barieră faţă de pătrunderea în ţesuturi a
particulelor străine. Substanţa fundamentală este formată în principal din două componente:
1. Glicozaminoglicanii
2. Glicoproteinele structurale
 Exemple de glicozaminoglicani
a) acidul hialuronic, prezent în cordonul ombilical,
umoarea vitroasă, lichidul sinovial, etc.
b. condroitin-4-sulfat, prezent în cartilaj, os , cornee
c. condroitin-6-sulfat, prezent în cartilaj;
d. dermatan-sulfat, prezent în piele;
e. heparan-sulfat, prezent în aortă
f. keratan-sulfat, prezent în schelet şi cornee
Glicoproteinele structurale
Sunt compuşi care conţin o parte proteică, la care se ataşează carbohidraţi (zaharuri).
a) Fibronectina, care este sintetizată de fibroblaste şi unele celule epiteliale. Această macromoleculă este
implicată în legarea între ele a celulelor, a colagenului şi a glicozaminoglicanilor, ajutând la adeziunea, dar şi la
migrarea celulelor normale.
b) Laminina. Este o glicoproteină componentă a laminei bazale din membrana bazală. Participă la adeziunea
celulelor epiteliale la lamina bazală prin intermediul colagenului de tip IV existent în această lamină.
c) Condronectina. Este prezentă în cartilaj unde mediază adeziunea condrocitelor la colagenul de tip II.
Fibrele

Reprezintă cea de a treia componentă a ţesutului conjunctiv şi prezintă următoarele două

caractere comune:
1. Sunt de origine celulară, deoarece moleculele lor constitutive sunt sintetizate în
celule, respectiv în fibroblaste.
2. În celulă, moleculele constitutive sunt polimerizate în microfilamente care ajung în
stare matură numai după ce au fost eliminate în substanţa fundamentală.
Sistemul fibrilar al ţesutului conjunctiv este reprezentat prin 4 categorii de fibre:
- fibre de colagen
- fibre reticulare sau de reticulină
- fibre elastice
- fibre oxitalanice.
 Colagen
Sunt numite şi fibre albe. Sunt rezistente, flexibile, dar nu elastice. Se grupează în
fascicule, dar nu se ramifică şi nu se anastomozează. Diametrul fasciculelor este cuprins
între 10-15 m. Sunt prezente în majoritatea ţesuturilor conjunctive.
Colagenul este principala proteină a fibrelor ţesuturilor conjunctive şi de suport.
Colagenul reprezintă între 30-35% din conţinutul total de proteine al organismului uman.
S-au izolat până în prezent peste 27 de tipuri de colagen genetic diferite. Ele diferă din
punct de vedere al compoziţiei în aminoacizi, a secvenţei de polimerizare şi a cantităţii de
glucide. Dintre acestea, mai importante şi mai bine studiate sunt primele 10-12 tipuri, din
care vom prezenta doar pe primele 5.
- Colagenul de tip I, se găseşte în fibrele mai groase din ligamente, tendoane,
fascii, dar şi în oase, dermă şi dentină.
- Colagenul de tip II, se găseşte în fibrele mai subţiri din cartilajul hialin, în
notocord şi discurile intervertebrale. El conţine o cantitate mai mare de hidroxilizină
glicozilată decât are tipul I.
- Colagenul de tip III, se găseşte în fibrele de reticulină din sistemul
cardiovascular, din intestine, uter, ficat, splină şi plămâni. Conţine hidroxiprolină în
cantitate mai mare de cât conţine tipul II.
- Colagenul de tip IV - laminele bazale ale epiteliilor şi în membranele bazale
ale endoteliilor - Colagenul de tip V - lamina bazală a celulelor musculare netede şi
scheletice şi în pereţii vaselor sanguine
Tesut conjunctiv lax
 Ţesutul conjunctiv dens
În alcătuirea lui predomină fibrele de colagen. După modul de dispunere a acestora,
acest ţesut prezintă două varietăţi:
b.1. Ţesutul conjunctiv dens neordonat
b.2. Ţesutul conjunctiv dens ordonat
 Ţesutul conjunctiv dens
neordonat

Se caracterizează prin abundenţa

fibrelor colagene dispuse dezordonat, în
toate sensurile. Printre fibre se găsesc
dispuse fibroblaste şi histiocite.
Acest ţesut se găseşte în dermul
pielii, în submucoasa tractului digestiv şi
în capsulele conjunctive din jurul
organelor. Este un ţesut care conferă
rezistenţă.
 Ţesutul conjunctiv dens ordonat

Marea majoritate a fibrelor de colagen din alcătuirea

lui sunt orientate, respectiv ordonate, conferind o mare
rezistenţă la forţele de tracţiune.

Din această categorie de ţesut fac parte:

Tendonul sau ţesutul tendinos
Ţesutul aponevrotic sau aponevrozele
Ţesutul fibros lamelar
Ţesutul elastic
 Tendonul sau ţesutul tendinos (fibro-tendinos)
Tendonul este un organ conjunctiv în
alcătuirea căruia intră cu preponderenţă
fibre de colagen care sunt aşezate paralel
între ele şi paralel cu axul mare al
fascicolului din care fac parte.
Celulele conjunctive din tendon se numesc
tenocite şi ele derivă din fibroblaste. Sunt
puţine la număr şi sunt dispuse printre
fasciculele colagene paralele, două câte
două, astfel că în secţiune longitudinală
prin tendon, nucleii tenocitelor apar şi ei
grupaţi doi câte doi şi se numesc nuclei
gemeni. În secţiune transversală prin
tendon, tenocitele apar ca celule stelate
din cauza comprimării lor de către
fascicolele de colagen. Substanţa
fundamentală din tendon este foarte
redusă.
Tendonul este învelit la periferie de un ţesut conjunctiv, vascularizat şi inervat, care constituie o capsulă
conjunctivă numită peritenoniu sau epitenoniu. Din capsulă, respectiv din peritenoniu, pornesc septe
conjunctive mai groase care pătrund în tendon şi îl delimitează în fascicule terţiare, care la rândul lor
sunt împărţite tot prin septe de ţesut conjunctiv ceva mai subţiri, în fascicule secundare, iar mai
departe acestea sunt împărţite în fascicule primare. Toată această reţea stromală de ţesut conjunctiv
aflată în interiorul tendonului şi care delimitează cele 3 categorii de fascicule, se numeşte peritenoniu
intern sau endotenoniu.
Tendonul este lipsit de vase şi se hrăneşte prin difuziune. Tendonul face legătura dintre
muşchi şi os, inserându-se cu unul din capete pe os, iar cu celălalt capăt fiind legat de muşchi prin
intermediul unei joncţiuni miotendinoase.
 Ţesutul aponevrotic sau
aponevrozele
Acest ţesut alcătuieşte acele membrane fibroase şi rezistente care învelesc muşchii. La om
prezintă în general 2-3 foiţe conjunctive suprapuse. In fiecare foiţă sau lamă, fibrele
colagene sunt aşezate paralel între ele şi perpendicular pe cele din lama vecină. Intre fibre
se găsesc fibroblaste turtite, de forme variate şi puţină matrice extracelulară.
 Ţesutul conjunctiv elastic

Este alcătuit din fascicule groase de fibre

elastice, dispuse paralel între ele şi anastomozate
în reţea, printre care se găsesc rare fibroblaste
turtite şi puţine fibre de colagen.
Ţesutul elastic se găseşte în ligamentele
galbene ale coloanei vertebrale, în corzile vocale şi
în ligamentul cefei. Este de culoare galbenă şi
prezintă un mare grad de elasticitate, revenind la
lungimea iniţială după încetarea tracţiunii. Această
proprietate se datorează prezenţei în structura sa a
unei substanţe numită elastină. Ţesutul elastic se
găseşte şi în pereţii vaselor sanguine mari (de
exemplu artera de tip elastic – aorta), unde fibrele
elastice se asociază şi formează lame elastice.
Țesuturi conjunctive specializate

Sunt ţesuturi conjunctive care prezintă, prin structura lor, o mare adaptare funcţională.
Aceste ţesuturi sunt:
a) Ţesutul conjunctiv reticular sau reticulat,
b) Ţesutul adipos,
c) Ţesutul seromembranos,
d) Ţesutul pigmentar.
Ţesutul conjunctiv reticular
Este constituit din celule reticulare şi fibre de reticulină. Aceste structuri
alcătuiesc reţeaua stromală a organelor hematopoietice şi limfopoietice
(măduva roşie hematogenă, splină, ganglioni limfatici), dar acest ţesut se
găseşte şi în stroma organelor ce îşi pot modifica volumul (endometrul
uterului şi ficat).
Celulele reticulare sunt celule stelate, prelungirile lor legându-se
între ele prin joncţiuni dezmosomale. Fibrele de reticulină dintre celule se
anastomozează şi astfel, împreună cu celulele formează o pseudoreţea
fibrilară şi celulară flexibilă, cu ochiuri mai largi care constituie capilarele
sinusoide prin care circulă sângele sau limfa, şi o reţea cu ochiuri mai mici
în care se găsesc în primul rând macrofage active.
Țesutul conjunctiv adipos

Este un ţesut cu predominanţă celulară, substanţa intercelulară fiind foarte redusă.

La embrion provine din mezenchim, iar la adult din fibrocite sau din histiocite. La
bărbat ajunge la 15-20% din greutatea corporală, iar la femei la 20-25%.
Se cunosc două tipuri de ţesut adipos, diferite ca şi culoare, localizare şi
structură celulară, şi anume:
1. Ţesutul adipos alb-galben,
2. Ţesutul adipos brun.
 Ţesutul adipos alb-galben
Este format din celule mari, sferice, globuloase, de
aproximativ 50-150 m, numite adipocite sau
lipocite. Nucleul este dispus periferic şi este
înconjurat de o cantitate mică de citoplasmă, restul
celulei fiind ocupat de o singură şi mare picătură
de grăsime. Dintre organisme sunt prezente
numeroase mitocondrii şi profile ale REG.
În unele regiuni ale corpului se găsesc
aglomerări de adipocite constituind ţesutul adipos,
aşa cum sunt paniculii adipoşi din hipoderm sau
depozitele grăsoase din jurul viscerelor.

În unele regiuni ale corpului se găsesc aglomerări de

adipocite constituind ţesutul adipos, aşa cum sunt paniculii
adipoşi din hipoderm sau depozitele grăsoase din jurul
viscerelor.
Adipocitul îşi are originea în celula mezenchimală
care prin acumulări treptate de grăsime se
transformă în lipoblast, iar acesta printr-o mare
acumulare de lipide devine adipocit. Adipocitul
poate proveni şi din fibroblaste care se încarcă
treptat cu lipide.
Funcțiile tesutului adipos alb-galben

Principala funcţie a ţesutului adipos este de a depozita şi mobiliza grăsimile neutre spre şi
de la nivelul adipocitelor, funcţie care se realizează prin procesele de lipogeneză şi
respectiv lipoliză.
Fenomenul de lipoliză constă în mobilizarea sub acţiunea unor factori umorali şi
nervoşi a lipidelor depozitate, cu eliberarea de acizi graşi şi glicerol în sânge. În sânge acizii
graşi vor circula legaţi de albumine, în timp ce glicerolul rămâne liber şi este preluat de ficat.
Ţesutul adipos mai îndeplineşte şi următoarele funcţii:
- are rol mecanic de protecţie şi amortizare
- dă forma corpului, umplând spaţiile dintre alte ţesuturi
- ajută la păstrarea poziţiei anumitor organe
- are un important rol de izolator termic, intervenind în termoreglare
- reprezintă un ţesut de rezervă, care permite supravieţuirea timp de până la
aproximativ 70 zile de inaniţie, cu condiţia unui consum minim de apă.
 Ţesutul adipos brun
Este format din celule adipoase de culoare întunecată,
datorită unui conţinut ridicat de citocrom în mitocondrii. Celula
adipoasă brună are o formă poligonală sau uşor sferică şi
este bogată în picături lipidice izolate de mărimi diferite, fiind
deci o celulă multiloculară. Nucleul este situat central iar în
citoplasmă se găsesc multe mitocondrii, mulţi ribosomi şi un
RE slab dezvoltat.
Acest ţesut este bine reprezentat la embrion şi nou
născut, scade treptat odată cu înaintarea în vârstă, iar la adult
este înlocuit cu ţesutul adipos alb-galben.
Ţesutul adipos brun este caracteristic animalelor
hibernante (urs, arici).
Funcţia ţesutului adipos brun este de a genera căldură
organismului prin mobilizarea trigliceridelor din adipocite şi
hidrolizarea lor în acizi graşi şi glicerol. Depozitul lipidic al
celulelor adipoase brune nu se modifică decât foarte puţin în
stările de inaniţie sau de supraalimentare, spre deosebire de
celulele adipoase albe.
 Ţesutul pigmentar
In alcătuirea acestui ţesut conjunctiv, dintre cele 3 elemente constitutive
caracteristice, predomină celulele şi anume, celulele pigmentare.
Aceste celule pot fi formatoare de pigmenţi şi se numesc melanoblaste
şi purtătoare de pigmenţi de origine exogenă şi se numesc
pigmentofore sau cromatofore.
Acest ţesut se găseşte în structurile ochiului (coroidă, iris şi
retină), în pia-mater şi în special în dermul oamenilor rasei negroide.
Celulele pigmentare conţin o serie de pigmenţi de origine sanguină,
lipopigmenţi şi pigmenţi de origine exogenă.

Celula pigmentară
Melanoblastul şi forma sa adultă melanocitul, pot avea origine diferită: ectodermică sau
mezodermică. In general sunt celule de dimensiuni mari şi de formă neregulată, prezentând prelungiri
lungi şi ramificate. In citoplasmă se găsesc granulaţii pigmentare de melanină numite melanosomi.
Nucleul este mic şi dispus în centrul celulei.
Cromatoforele sau pigmentoforele sunt celule de origine diferită, fiind forme funcţionale derivate
din histiocite, fibrocite sau celule reticulare, care au capacitatea de a endocita particule de pigment din
mediul ambiant dovedind astfel purtătoare de pigment, deci celule pigmentofore.
 Tesuturi cartilaginoase
 Sunt o varietate de ţesut conjunctiv în care substanţa fundamentală este semirigidă, respectiv semidură, dar
elastică.
 Aceste ţesuturi sunt adaptate pentru funcţia de susţinere şi rezistenţă.
 Cartilagiile sunt esenţiale pentru dezvoltarea şi creşterea oaselor lungi.
 Originea cartilagiilor este mezenchimală. Iniţial se formează un precartilaj în care condroblastele sintetizează
şi secretă o matrice în spaţiul extracelular înconjurător.
 Din mezenchimul care înconjoară precartilajul se formează o membrană conjunctivo-vasculară numită
pericondru.
 La om există cartilagii de tranziţie şi cartilagii permanente. Cele de tranziţie formează scheletul embrionului şi
al fătului şi care ulterior, prin osificare se transformă în ţesut osos. Cartilagiile permanente formează scheletul
unor organe ca: trahee, bronhii, epiglotă, pavilionul urechii.
 Celulele ţesutului cartilaginos se numesc condroblaste, iar forma lor adultă condrocite. Ele sunt dispuse într-o
matrice intercelulară constituită din substanţă fundamentală şi fibre.
După natura fibrelor şi caracterele substanţei fundamentale se deosebesc:
1. Ţesutul cartilaginos hialin,
2. Ţesutul cartilaginos elastic,
3. Ţesutul cartilaginos fibros sau fibro-cartilaginos.
Ţesutul cartilaginos hialin
Se găseşte în septul nazal, laringe, cartilagiile traheale, costale şi articulare

Pericondrul
Reprezintă învelişul periferic al cartilajelor,
fiind o structură conjunctivă bogat
vascularizată şi inervată. Este format dintr-un
strat extern fibro-vascular cu rol protector şi
nutritiv, bogat în fibre colagene de tip I şi dintr-
un strat intern celular, numit şi strat fertil, cu
numeroase celule de tipul condroblastelor sau
celule mezenchimale care se pot diferenţia în
condroblaste şi prin care are loc creşterea în
grosime a cartilajului, numită creştere prin
apoziţie.
Cartilajul fiind lipsit de vase sanguine
proprii, se hrăneşte prin difuziune de la nivelul
capilarelor din pericondru.
Cu vârsta, cartilajul hialin devine mai
puţin celular şi îi scad activităţile de sinteză in
unele forme de degenerare, cartilajul devine
fibros iar în procesele de îmbătrânire el se
poate calcifica.
 Celulele cartilaginoase
Condroblastele, ca celule tinere, sunt mici, turtite şi situate la
periferia cartilajului
Condrocitele, celulele adulte, sunt mari, sferice, cu diametrul de
15-40 m.

Condroblastele sunt celule cu metabolism intern, ele participând la

formarea matricei cartilaginoase şi a fibrelor. În procesul de
fibrilogeneză, celulele elaborează glicozaminoglicani, proteoglicani
şi colagen de tip II care se organizează numai până la nivel de
fibrile. După ce acestea sunt exocitate din celulă, condroblastul
devine condrocit. Condrocitul rămâne inclus într-o cavitate a
substanţei fundamentale semidură numită condroplast.
Condrocitul sintetizează glicozaminoglicanii în aparatul Golgi unde
are loc şi sulfatarea lor. Tot aici proteinele elaborate la nivelul
REG, se continuă în aparatul Golgi şi apoi este exocitat în
substanţa intercelulară sub formă de molecule de tropocolagen
care vor polimeriza şi vor forma fibrile de colagen.

Caracteristic este faptul că după diviziune, condrocitele surori rămân incluse sub aceeaşi capsulă, formând
grupe izogene în care celelalte fiice sunt dispuse fie linear, coronar, sau în cerc. De regulă, în cadrul cartilajului
hialin, grupele izogene sunt alcătuite din 3-4 condrocite, dar numărul lor într-un grup izogen poate ajunge până
la 8 condrocite.
Substanţa fundamentală
Este un gol hidrofil cu aspect amorf şi hialin. În
compoziţia substanţei fundamentale intră
glicozaminoglicanii şi proteoglicanii. Proteinele
moleculelor de proteoglicani sunt legate covalent
de condroitin - 4 - sulfat, condroitin - 6- sulfat şi
keratan-sulfat.
Proporţia de colagen, acid hialuronic şi
proteoglicani sulfataţi în cadrul cartilajului hialin
este diferită în funcţie de localizarea topografică
a cartilajului şi de vârsta individului. De exemplu,
la adult concentraţia de proteoglicani este mai
mare în jurul celulelor, în timp ce substanţa
fundamentală este mai bogată în colagen.
Sistemul fibrilar
Este reprezentat de fibrile fine de colagen de tip
II, mai concentrate în jurul condrocitelor izolate Condrocitul izolat sau un grup izogen împreună cu
sau al grupurilor izogene unde formează matricea teritorială şi fibrele de colagen adiacente,
coşuleţe fibrilare pericelulare, alcătuind o matrice formează unitatea morfo-funcţională a cartilajului numită
teritorială, şi în număr mai mic în substanţa condron.
fundamentală dintre grupele izogene, împreună Componenta minerală a cartilajului este
cu care alcătuiesc matricea inter-teritorială. reprezentată predominant de sărurile de sodiu, din care
clorura de sodiu formează 95% din cenuşa cartilajului.
Ţesutul cartilaginos elastic
Este opac, friabil şi are
culoarea gălbuie. Este alcătuit din
condrocite ovale, izolate sau
dispuse în grupe izogene cu câte 2-
3 condrocite substanţa
fundamentală este redusă, dar
conţine numeroase fibre elastice.
Se găseşte în pavilionul
urechii, epiglotă, trompa lui
Eustachio, canalul auditiv extern.
Ţesutul cartilaginos fibros sau
fibrocartilaginos
Este format din rare condrocite
izolate situate într-o matrice
cartilaginoasă hialină în care predomină
numeroase fibre colagene de tip I
dispuse în fascicule groase, orientate în
direcţia forţelor mecanice de întindere.
Substanţa fundamentală este redusă.
Se găseşte în discurile
intervertebrale, ligamentul interpubian şi
într-o serie de articulaţii ca de ex.
articulaţia sternoclaviculară
Creşterea cartilagiilor
Are loc în două moduri:
a. creştere interstiţială care se realizează prin înmulţirea condrocitelor şi
secretarea de substanţă fundamentală cartilaginoasă;
b. creştere prin apoziţie sau prin adăugare, prin care se realizează creşterea în
grosime a cartilajului pe seama substanţei fundamentale secretată de celulele
pericondrului, substanţă care prin impregnare cu condroitină se transformă în substanţă
cartilaginoasă. Distrugerea pericondrului face imposibilă regenerarea şi creşterea
cartilajului.
 TESUTURILE OSOASE

 Reprezintă o varietate a ţesutului conjunctiv, la care substanţa fundamentală este solidă, rigidă,
mineralizată.
 Oasele sunt structuri adaptate pentru funcţia de susţinere, de suport şi protecţie a organismului.
 Ele reprezintă partea pasivă a aparatului locomotor, respectiv scheletul de care se ataşează
muşchii şi tendoanele.
 Ţesutul osos protejează organele vitale ale cavităţii craniene şi toracice şi adăposteşte
elementele hematoformatoare ale maduvei osoase. Joacă un rol important în metabolismul
calciului, fiind principalul rezervor de calciu al organismului.

Substanţa osoasă este alcătuită din:

A. Celule osoase
B. Substanţă intercelulară
A. Celulele osoase sunt:
1. Celule formatoare de os:
a. osteoblaste
b. osteocite
2. Celule distrugătoare de os:
osteoclaste
Celulele formatoare de os

a. Osteoblastele
Sunt celule tinere foarte active metabolic, ele participând la
formarea matricei osoase. Sunt caracteristice pentru ţesuturile
osoase şi oasele tinere, fiind prezente în procesele de
dezvoltare sau creştere osoasă. Ele reapar totdeauna în
procesele de reparaţie când are loc regenerarea osoasă.

Osteoblastele au diametrul de 15-20 m. In timpul depozitării

de matrice osoasă nouă, sunt dispuse într-un strat epitelial de
celule cubice care vin în contact prin prelungirile lor. Nucleul
este mare, ovalar dispus excentric iar nucleolul este hipertrofic.
In citoplasmă se găsesc numeroşi ribosomi, mitocondrii,
complex Golgi bine dezvoltat, REG şi incluziuni granulare care
de fapt, sunt precursorii matricei osoase. Dintre enzimele
celulare se remarcă fosfataza alcalină care are rol în procesul
de mineralizare al matricei osoase. Pe lângă componenta
organică a osului, reprezentată de matricea osoasă,
osteoblastele elaborează şi fibre.
b. Osteocitele.
Sunt celule osoase adulte care iau naştere din
osteoblastele care şi-au depus substanţa fundamentală şi
care în aceeaşi măsură s-a şi mineralizat. Aceste celule
sunt situate în locaşuri existente în substanţa
fundamentală mineralizată şi numite osteoplaste.
Osteoplastele vecine comunică între ele prin intermediul
unor mici canalicule. Au diametrul de 10-30 m.
Osteocitele sunt celule mai mici decât
osteoblastele şi ele prezintă prelungiri citoplasmatice care
pătrund în canaliculele osteoplastelor pentru a veni în
contact unele cu altele. Prin acest sistem de contacte
intercelulare, celulele situate în profunzimea matricei
calcefiate a osului pot răspunde la stimulii hormonali. De
asemenea, supravieţuirea osteocitelor este asigurată şi
prin prezenţa unui material proteic şi mucopolizaharidic,
situat între osteocit şi peretele osos al osteoplastului, prin
intermediul căruia se realizează schimburile dintre
osteocite şi sânge.
Osteocitele deşi sunt captive în masa osoasă, ele
sunt active. Prin activitatea lor osteolitică asupra matricei
osoase din jur, au un rol activ în eliberarea calciului din os
în sânge.
Celulele distrugătoare de os: osteoclastele
Sunt celule foarte mari, ele ajungând până la un
diametru de 90 m. Sunt situate în cavităţi superficiale de
resorbţie osoasă, numite lacunele Howship. Osteoclastele
sunt celule polinucleate, cu 10-60 nuclei şi ele provin prin
contopirea mai multor monocite sau macrofage, după ce
acestea au traversat pereţii vaselor sanguine şi sau stabilit
în os. Deci, osteoclastele nu au origine osteogenă. Ele au
forme variate, au diferite prelungiri şi prezintă o polaritate
funcţională şi topografică a organitelor celulare.
Osteoclastele au activitate enzimatică şi
fagocitară, ele posedând atât elemente osteoclazice,
adică distrugătoare de os, cât şi elemente osteolitice,
adică topitoare de os. Activitatea acestor celule începe
numai după ce lamele osoase au fost mineralizate şi
constă în îndepărtarea surplusului de matrice
mineralizată, ea având loc în special în perioadele de
osteogeneză. Enzimele principale care participă la aceste
procese sunt colagenaza şi fosfataza acidă.
B. Substanţa intercelulară

Este formată din: 1. Substanţă fundamentală mineralizată

2. Sistemul fibrilar

1. Substanţa fundamentală mineralizată

Este constituită din: a. componenta organică; b. componenta minerală.

a. Componenta organică sau matricea organică, reprezintă aproximativ

34% din masa totală a substanţei fundamentale. Studiată la microscopul electronic,
prezintă un aspect granular sau filamentos. 95% din componenta organică este
constituită din fibre de colagen de tip I şi glicozaminoglicani asociaţi cu proteine
acide.

b. Componenta minerală reprezintă aproximativ 66% din greutatea osului,

fiind însă mai redusă la embrioni ş nou născuţi sau în unele cazuri patologice.
Este constituită în principal din calciu şi fosfor care se depozitează de-a
lungul fibrelor de colagen sub formă de cristale de hidroxiapatită. Asocierea dintre
aceste cristale şi fibrele de colagen conferă densitate şi rezistenţă ţesutului osos.
In matricea osoasă se mai găsesc în cantitate mică şi ioni de magneziu,
potasiu, sodiu, citraţi şi bicarbonat.
2. Sistemul fibrilar
Este reprezentat în special prin fibre colagene de
tip I şi de foarte puţine fibre elastice. Moleculele fibrelor de
colagen sunt astfel dispuse încât prezintă pori de 400 A
diametru, în care sunt aşezate peste 50% din cristalele de
hidroxiapatită. Fibrele de colagen se dispun în fascicule
care în totalitatea lor alcătuiesc osteocolagenul, ce
reprezintă o adevărată armătură în structura osului.
Lamelele osoase
Structurile ţesutului osos (celule, substanţă
fundamentală şi fibre) sunt organizate în unităţi
morfologice numite lamele osoase. Aceste structuri
lamelare au o grosime de 4-12 m per lamelă.
Lamelele osoase sunt elaborate de osteoblaste.
Ulterior, osteoblastele vor fi încorporate în lamela osoasă
elaborată, unde pe măsura mineralizării lamelei,
osteoblastele devin osteocite, situate în cavităţi numite
osteoplaste. Aceste cavităţi prezintă canalicule fine care
penetreză în substanţa interstiţială a lamelei şi se
anastomozează cu canaliculele osteoplastelor învecinate.
Deci, fiecare lamelă este alcătuită din substanţă
intercelulară şi din osteocite aşezate în osteoplaste, legate
între ele printr-un sistem canalicular complex.
Tesutul osos spongios

Este prezent în strucutra epifizelor oaselor lungi şi

în zona centrală a oaselor late şi scurte. Este mai
puţin rezistent decât osul compact. Existenţa în
structura sa a unor formaţiuni cavitare
intercomunicante umplute cu măduvă roşie
hematogenă, le conferă aspectul cavitar-spongios.
Aceste cavităţi sau areole sunt delimitate de
travee osoase de aproximativ 0,4 mm grosime.
Traveele pot fi formate dintr-o singură lamelă sau
câteva lamele osoase. Fiecare lamelă conţine
incluse în masa sa osoasă mineralizată, osteocite
în osteoplaste, iar lamelele periferice conţin la
margine osteoblaste active care sintetizează şi
depun material osos ce se va constitui în noi
lamele osoase. Traveele osoase prezintă o
orientare neregulată, orientarea lor fiind
determinată de acţiunea forţelor mecanice care
acţionează asupra osului.
Tesutul osos compact sau dens

Canalele lui Havers - străbat osul în toată lungimea lui fiind însă legate
şi între ele prin anastomoze transversale şi oblice cunoscute sub
numele de canale interne Volkmann. Aceste canale de legătură se
deschid fie în cavitatea medulară, fie sub periost sau se înfundă sub
formă de deget de mânuşă.
In secţiune transversală canalul Havers apare circular sau ovalar şi
conţine o arteriolă sau un capilar, o venulă, un vas limfatic, fibre
nervoase şi ţesut conjunctiv. In unele canale mai largi se pot afla şi
osteoblaste sau diferite celule tinere din seria granulocitară şi hematică.

Un canal haversian împreună cu sistemul său lamelar înconjurător

constituie un sistem haversian sau un osteon şi el reprezintă unitatea
morfofuncţională a ţesutului osos compact. Pe un mm 2 de os compact
se găsesc aproximativ 5-15 osteoane.

Osul compact conţine numeroase structuri fibrilare, dintre care amintim:

fibre arciforme, care leagă lamelele osoase între ele; fibrele perforante
ale lui Sharpey, care provin din periost şi se termină la nivelul
sistemelor interhaversiene. Toate aceste fibre realizează o ţesătură
solidă asemănătoare betonului armat, conferind osului soliditatea,
elasticitatea şi rezistenţa caracteristică. Prin structura sa tubulo-
cilindrico-lamelară, osul compact este perfect adaptat pentru tracţiune
şi presiune verticală, asigurând maximum de soliditate cu minimum de
material.
Osificarea endoconjunctivă
(intramembranoasă)

Celule
mezenchimale

Colagen şi
matrice

Matrice osoasă
calcificată
osteocit
osteoblaste
Osificarea endocondrală
(intracartilaginoasă)
• Zona cartilajului hialin normal
• este bine
dezvoltată la
începutul
osificării, apoi
se reduce
• Zona cartilajului seriat sau proliferativă

• condrocitele stimulate
de STH se divid intens
dispunându-se în
grupuri izogene axiale
seriate
• Zona de maturare
• Contine condrocite mature
care dau reacţii pozitive
pentru glicogen şi fosfatază
alcalină
• între celule, în matricea
cartilaginoasă, se evidenţiază
corpi denşi, rotunzi, PAS
pozitivi ce constituie nuclee
de mineralizare
• Zona cartilajului hipertrofic şi calcifiat

• condrocitele
acumulează glicogen,
se hipertrofiază, devin
clare şi degenerează;
• condrocitele dispar în
partea profundă,
lăsând condroplastele
goale săpate ca nişte
tunele în matrice
• Zona cartilajului degenerat (regresivă)

• caracterizată prin prezenţa de vase şi ţesut conjunctiv care

au invadat condroplastele goale;
• ţesutul conjunctiv aduce şi celule cu potenţialităţi de
transformare în osteoblaste;
• Zona (linia) de eroziune sau de vascularizaţie

• este marcată de
înaintarea
vaselor "în front"
în cartilajul ce se
resorbe prin
activitatea
condroclastelor
(similare
osteoplastelor);
• Zona de osteoid
• osteoblastele
sunt dispuse
pe marginea
traveelor
cartilaginoase
calcificate
unde depun
osteoid
(travee
preosoase);