ȚESUTURILE CONJUNCTIVE
 sunt cel mai bine
reprezentate în organism,
îndeplinind funcţii variate
şi importante;
 intră în structura
organelor sau formează
structuri care realizează
conexiunea acestora;
 sunt bogat
vascularizate şi inervate;
 realizează o
simbioză perfectă cu
ţesutul epitelial, fiind
unite prin intermediul
unei membrane bazale;
 cantitatea de ţesut
conjunctiv diferă mult
de la un organ la altul;
Origine: în mezoderm

Formate din: - celule

- matrice: - Fibre conjunctive:
- de colagen
- elastice
- oxitalanice
- de reticulină
- Substanță fundamentală:
- glicozaminoglicani
- proteoglicani
- proteine structurale
 Celulele conjunctive

I. Autohtone
II. Alogene

Celulele conjunctive autohtone:

- celula mezenchimală
- celula reticulară nediferențiată
- fibroblastul (fibrocitul)
- histiocitul
- plasmocitul
- mastocitul
- adipocitul
- pigmentocitul

Celulele conjunctive alogene (ex. leucocitele)

 Celula mezenchimală

- are formă stelată,

- la extremităţile prelungirilor celulare
există joncţiuni de comunicare (gap), care
permit trecerea moleculelor informaţionale
de la o celulă la alta.
- are citoplasma bazofilă -
- prezintă un nucleu sferic, cu
cromatină pulverulentă şi 1-4 nucleoli
- este frecvent întâlnită în mitoză,
- unică în stadiul embrionar, ea se
reduce numeric la adult şi se grupează în
insule celulare mici, în vecinătatea vaselor.

Funcții:
- mecanică:
- citogenezică: generează celulele conjunctive autohtone;
- metaplazică: se transformă în celulă osoasă, cartilaginoasă, tendinoasă, musculară, endotelială,
sangvină;
- de apărare, prin macrofagocitoză;
- de sinteză a mucopolizaharidelor substanţei fundamentale.
 Celula reticulară nediferențiată

Îndeplineşte următoarele roluri:

- citogenezic: se transformă în celulă „cap de serie” în organele hematoformatoare şi

formează parenchimul în unele glande endocrine;
- metaplazic (se poate transforma în celulă adipoasă);
- hemoclazic (înglobează şi digeră celulele sangvine îmbătrânite; filtrează şi purifică
plasma şi limfa);
- de apărare prin mecanisme celulare şi umorale;
- de sinteză a glicozaminoglicanilor şi proteoglicanilor
 Fibroblastul

- este o celulă cu prelungiri,

- cea mai numeroasă şi cea mai caracteristică pentru ţesutul
conjunctiv.
Manifestă mobilitate redusă

 prin emiteri şi
retracţii de
prelungiri lăţite
denumite
lamelipode, care
aderă la substrat
prin intermediul
unor plăci de
adeziune.
ORIGINEA:

 in perioada  postnatal:
embrionară:

 fibroblastul
 din fibroblaste
derivă din celula
preexistente sau
mezenchimală
din celulele
mezenchimale
cantonate în jurul
vaselor.
FUNCTII

 suplineşte  de sinteză (fibre de

postnatal/posteclozional, colagen);
prin preluare, funcţiile
celulei mezenchimale,  de apărare, indirect, prin
generând celulele sinteza de interferon I, cu
conjunctive autohtone; efecte antivirale şi
antitumorale;
 citogenezic şi metaplazic
(se poate transforma în  prin receptorii specifici de
alte tipuri de celule membrană, fibroblastele au
conjunctive: grasă, capacitatea de a îngloba
pigmentară, din matricea extracelulară
cartilaginoasă, osoasă, EGF insulina, LDL,
tendinoasă, corneeană); intervenind activ în
reglarea proceselor de
sinteză şi degradare a
colesterolului şi a
metabolismului glucidic.
 Histiocitul (macrofagul tisular)

- este o celulă mobilă, bine reprezentată în ţesutul

conjunctiv lax, fiind denumit şi macrofag tisular.

-este întâlnit în toate tipurile de ţesut conjunctiv, în

special în cele din apropierea contactului cu mediul
extern (dermul pielii, în apropierea vaselor, corionul
organelor cavitare).
MORFOLOGIE:

 - celule ovale, cu
dimensiuni mari (cca. 15-30μ),
cu numeroase prelungiri
scurte.

 - citoplasma conţine
numeroşi lizozomi cu rol în
digestie şi o cantitate mare de
filamente de actină cu rol în
deplasare şi asigurarea
funcţiei de fagocitoză.

 - membrana macrofagelor
prezintă numeroşi receptori
pentru imunoglobuline.
Originea macrofagelor:

 In celulele stem din

măduva hematogenă

 trec în sânge, unde

 Precursorii rămân 40-60 ore,
monocitelor după care, prin
(monoblaştii). diapedeză, ajung în
ţesutul conjunctiv,
devenind macrofage
tisulare, cu activităţi
specifice şi unde pot
trăi câteva luni.
Capacitatea de proliferare a macrofagelor

 depinde de necesităţile  Proliferarea

organismului. macrofagelor este
stimulată de
 În mod normal, substanţe secretate
populaţia de macrofage de limfocitele T.
se menţine prin self-
replicare, celulele noi
apărute denumindu-se
histiocite.
Însușirile fundamentale ale macrofagelor:

- mobilitatea – prin pseudopode

- fagocitoza → specifică
→ nespecifică
 Etapele fagocitozei.
- ataşarea particulelor antigenice de suprafaţa membranei
celulare;
- macrofagul emite pseudopode, care înconjoară particula.
- unirea capetelor pseudopodelor şi formarea unei vezicule
denumită fagozom;
- internalizarea fagozomului în citoplasmă, unde este supus
acţiunii digestive a lizozomilor.
 Funcţiile îndeplinite de macrofage:

- toate macrofagele au calitatea de a „curăţa”

organismul de materiale străine (bacterii, paraziţi, ciuperci,
particule inerte etc.) şi materiale proprii organismului
(hematii îmbătrânite, celule uzate etc.);

- sunt implicate în sinteza glicozaminoglicanilor,

proteinelor fibrilare, anticorpilor γ globulinici,
interferonului;

- funcţie metaplazică (se pot transforma în celule

adipoase).
 Plasmocitul
Origine: Provine prin metaplazie din limfocit, după stimularea
antigenică, fiind bine reprezentat în mucoase şi submucoase.
- Nu apare în ţesutul conjunctiv decât după naştere, când
organismul ia contact cu diferiţi antigeni.

Prezintă:
- nucleu cu cromatina în
„blocuri piramidale”,

- citoplasma bogată în
ribozomi, reticul
endoplasmatic rugos şi
complex Golgi, organizare
care semnifică funcţii intense
de sinteză a anticorpilor
gamma globulinici.
PLASMOCITUL (MO)
 Mastocitul
- este localizat în ţesutul conjunctiv perivascular, în derm, în căile
respiratorii şi digestive.
- are formă ovalară sau neregulată, cu dimensiuni cuprinse între 15 – 20 μ.
- nucleul este rotund, dispus central şi bogat în heterocromatină.

- în citoplasmă
prezintă numeroase
granulaţiuni care
depozitează mediatori
chimici
 Adipocitul (celula grasă)
- este o celulă frecvent întâlnită în ţesutul conjunctiv lax.

- în unele regiuni ale corpului, prin grupare, constituie ţesutul gras sau
adipos.

-derivă din celula mezenchimală în perioada embrionară, când se

constituie lipoblastele, mult asemănătoare fibroblastelor. Citoplasma
lipoblastelor se încarcă cu picături lipidice, care apoi vor fuziona într-o
picătură unică, care va ocupa cea mai mare parte a citoplasmei.

← Adipocit monolocular

← Adipocit multilocular
 Pigmentocitul (celula pigmentară)

- este întâlnit în dermul pielii, în straturile bazale ale

epidermei, în foiţa internă a meningelui (pia mater), în tunica
coroidă a globului ocular.
 Fibrele conjunctive

- asigură organizarea morfologică, rezistenţa,

supleţea şi elasticitatea matricei extracelulare

- favorizează diferenţierea şi migrarea

celulelor în embriogeneză, dar intervin şi în
vindecarea plăgilor
Fibrele de colagen

 bine reprezentate  ţesutul conjunctiv

fibrolamelar
în ţesuturile
supuse acţiunilor  - ţ.c. fibrotendinos
mecanice de
tracţiune,  - ţ. aponevrotic
extensie,
compresie.  - ţ. osos

 - ţ. cartilaginos

 - ţ. dermocapsular
 Fibrele de colagen = alcătuite din proteine fibroase
(scleroproteine), reprezentate prin moleculele de colagen.
Molecula de colagen:
 structura densă, triplu
helicoidală;

 - lungimea de aprox.
300nm şi diametrul de 1,5nm;

 - configuraţia de triplu
helix = stabilizată prin punţi de
hidrogen şi legături bisulfidice
(-S-S-) realizate între cele trei
lanţuri polipeptidice;

 - cca. 100 de tipuri diferite

de colagen, dar numai câteva
dintre ele au fost bine
descrise morfofuncţional. Ex.
colagenul tip I, II, III, IV şi V.
 Colagenul de tip I
- este secretat de fibroblaste şi osteoblaste;
- intră în alcătuirea fibrelor de colagen din piele, tendoane,
oase, dentină, ligamente, cornee, organe interne.

Colagenul de tip II
• este sintetizat de către fibroblaste
• este întâlnit în cartilaj, discurile intervertebrale, corpul vitros
al globului ocular.

Colagenul de tip III

• este sintetizat de fibroblaste, celulele endoteliale şi fibrele
musculare netede
• întâlnit în piele, vasele sangvine, organele interne.
In spatiul extracelular

 colagenul I, II şi III se
asamblează (polimerizează) şi
constituie

 microfibrile, cu diametrul de
10 – 200nm și apoi

 fibrile de colagen (0,2 – 0,5 μ) .

Fibrilele sunt grupate în fascicule mai groase numite fibre
de colagen, cu diametrul cuprins între 1 şi 200 microni,
vizibile la microscopul optic.
Tipurile de colagen I, II şi III reprezintă până la
cca. 90% din întreaga cantitate de colagen a organismului.
 Colagenul de tip IV este sintetizat de celulele epiteliale
şi endoteliale.

Colagenul de tip V este sintetizat de către fibroblaste.

Tipurile IV şi V, întâlnite în structura membranelor

bazale, nu formează fibrile şi nu au un aranjament specific.
 Fibrele de colagen - lungi,
cilindrice şi sinuoase

 sunt foarte rezistente la

digestia enzimatică

 Ele pot fi degradate numai

sub acţiunea colagenazei

 Colagenazele sunt enzime

secretate de către fibroblaste,
leucocitele polimorfonucleare,
macrofage, unele celule
epiteliale.
 Principalele celule producătoare
de colagen

• fibroblastele (în ţesutul conjunctiv)

• condroblastele în ţesutul cartilaginos

• osteoblastele (în ţesutul osos)

 Biosinteza colagenului
 În etapa intracelulară
 la nivelul RER se sintetizează
lanțurile polipeptidice ale
moleculelor de colagen.
 hidroxilarea prolinei şi lizinei în
prezenţa vitaminei C, a ionilor de
fier, oxigenului şi alfa-cetoglutaratului
 glicozilarea hidroxiprolinei din
structura lanţurilor pro-alfa.
 formarea legăturilor bisulfidice în
interiorul lanţului pro-alfa sau între
lanţurile pro-alfa
 molecula de procolagen, care va fi
exocitată în mediul extracelular.
 În etapa extracelulară
 transformarea moleculelor de
procolagen în molecule de
colagen (tropocolagen) printr-
un proces de ”scurtare” a
moleculelor de procolagen
(clivare proteolitică).
 moleculele de colagen
rezultate se asociază în spaţiul
extracelular pentru a forma
microfibrile, fibrile și apoi fibre
de colagen
Fibrele elastice
• diametrul de cca. 1μ, sunt • componenta principală a
mai subţiri decât cele de colagen. fibrelor elastice este elastina

• principala calitate = • elastina este sintetizată

elasticitatea - (100-120%).
• pielea, vasele sangvine şi
pulmonii au nevoie de o anumită
elasticitate în raport cu funcţia
lor.
de către fibroblaste şi de
celulele musculare netede din
tunica medie a vaselor mari
(ex. aorta).

• spre deosebire de fibrele de

colagen, fibrele elastice sunt
monofibrilare şi se asociază în
lame sau fascicule.
Fibrele oxitalanice

• o categorie specială de
fibre elastice

• întâlnite numai în
ligamentul alveolo-dentar
(periodont)

• sunt mai groase şi mai

rigide decât fibrele elastice

• rezistă la acţiunea
elastazei, dar se degradează
imediat după tratamentul cu
acid peracetic
Fibrele de reticulină
 sunt foarte subţiri, cu
diametrul de cca. 0,5 - 2μ.

 prezintă ramificaţii, care prin

anastomoză cu congenerele,
formează reţele.

 - sunt bine reprezentate

în stroma glandelor
endocrine,
hematoformatoare, organelor
parenchimatoase mari, în
care formează reţele cu rol
de suport.
 Substanta fundamentala
reprezintă materialul omogen şi amorf dintre celule şi fibre,
cu o structură chimică complexă

 Glicozaminoglicanii  Glicoproteine structurale

 - acidul hialuronic  Fibronectina

 - condroitin – 4 sulfatul  Laminina
 - condroitin – 6 sulfatul  Uvomorulina
 - dermatan-sulfaţii  Lectinele
 - heparan-sulfaţii  Condronectina
 - heparina  Glicoproteina 115
 - keratan-sulfaţii
 Glicozaminoglicanii (cu excepţia acidului hialuronic) sunt
legaţi covalent de o proteină cu care formează molecule de
proteoglicani (mucoproteine).

Proprietatea de atragere a apei creează o presiune de

turgescenţă, care asigură matricei o rezistenţă la forţele de
compresiune (în contrast cu fibrele de colagen, care asigură
rezistenţa la forţele de tracţiune).

Datorită organizării poroase şi hidratării, lanţurile de

glicozaminoglicani ocupă cea mai mare parte a spaţiului
extracelular, asigurând un suport mecanic pentru ţesuturi şi
permit difuzia rapidă a moleculelor solubile în apă, precum şi
migrarea celulelor.
 Tipuri de țesuturi conjunctive

• Ţesuturi conjunctive propriu-zise:

- ţ. c. lax
- ţ. c. dens orientat şi neorientat

• Ţesuturi conjunctive cu funcţii speciale:

- ţ. c. elastic;
- ţ. c. reticulat;
- ţ. c. mucos,
- ţ. c. adipos (alb-galben şi brun)
Ț. Conjunctiv lax
 ← Ț. Conjunctiv dens
orientat

Ț. Conjunctiv →
dens neorientat
APONEVROZE
 ← Ț. Conjunctiv dens
neorientat

Ț. Conjunctiv reticular →
Țesut conjunctiv mucos

(cordon ombilical
– gelatina Wharton)
 ← Ț. Conjunctiv
elastic

Ț. Conjunctiv adipos alb- →

galben
Țesut adipos brun
 ȚESUTURILE DE SUSȚINERE
1. Țesutul cartilaginos

Ţesutul cartilaginos = ţesut semirigid şi semidur

Originea: în ţesutul mezenchimal

Se cunosc trei tipuri de ţesut cartilaginos: - hialin

- elastic
- fibros
 Cartilajul hialin

- este cel mai bine reprezentat în organism

- se întâlneşte în:

- cartilajele articulare
- septul internazal
- laringe
- trahee
- bronhii mari
- cartilaje costale
- cartilaje de creştere

- este semitransparent, având o nuanţă albastru – cenuşiu

 Structură:

- matrice cartilaginoasă:
- fibre de colagen fine,
- proteoglicani
Condrina
- glicozaminoglicani

- celule (condroblaste sau condrocite), aşezate în

cămăruţe (lacune) denumite condroplaste, săpate în
substanţa fundamentală.
 Fibrele de colagen  Proteoglicanii
(colagen II)  prezintă o afinitate mare
pentru apă şi ioni, contribuind
 formează o reţea ce la realizarea rigidităţii
conferă proprietăţile ţesutului cartilaginos, dar, în
mecanice şi fiziologice ale acelaşi timp, îi conferă un
cartilajului. grad înalt de flexibilitate.

 Tipul II de colagen este

ancorat de suprafaţa
condrocitelor prin
intermediul condronectinei şi
ancorinei.
 Pericondrul
- este o foiţă conjunctivă, care înveleşte la periferie
cartilajul hialin, cu excepţia cartilajului articular

- este alcătuit din două straturi: extern şi intern

Stratul extern este format din fibre de colagen de tip I,

cu numeroase fibroblaste şi vase de sânge.

Stratul intern (celular) este format din celule, care, prin

mitoză, generează noi celule cartilaginoase.
–condrogeneza prin apoziţie, respectiv adăugarea de
noi straturi de cartilaj la suprafaţa cartilajului deja format.
 Creşterea cartilajului este influenţată pozitiv de unele
vitamine şi hormoni. Astfel:
- vitamina A stimulează activitatea mitotică,
- vitamina C influenţează procesul de sinteză a substanţei
fundamentale de către condroblaste,
- vitamina B stimulează maturarea fibrelor de colagen.
Avitaminoza D, ca şi lipsa de calciu şi fosfor, atrag după sine
oprirea în creştere a cartilajului, tulburând procesul de osificare
endocondrală.

Hormonii care stimulează creşterea cartilajului

sunt:
- somatotropul hipofizar (STH-ul)
- testosteronul
- estrogenii etc.

Hormonii care inhibă creșterea cartilajului

sunt:
- hormonii corticoizi (cortizolul, hidrocortizonul)
 Cum se hrănesc cartilajele?

Cartilajele nu sunt vascularizate, nutriţia lor

realizându-se prin difuziunea substanţelor nutritive din
vasele sangvine ale stratului extern al pericondrului.

Matricea intercelulară permite trecerea

cu uşurinţă a substanţelor către condrocite.

Viteza de propagare a acestor substanţe este

dependentă de concentraţia şi organizarea
proteoglicanilor şi de vârsta cartilajului, cartilajele
tinere fiind mai uşor străbătute de apă şi solviţi.
În cazul cartilajelor articulare, care nu sunt învelite de
pericondru, nutriția acestora se realizează prin
intermediul lichidului sinovial.
 Cartilajul elastic

Intră în structura:

- unor cartilaje articulare

- a epiglotei şi a cartilajelor aritenoide ale
laringelui
- în pavilionul urechii şi a peretelui conductului
auditiv extern
- conţine un număr mai mare
de celule dispuse izolat sau în
grupe izogene.

- prezintă un număr mare

de fibre elastice, care îi
conferă culoarea gălbuie.

- creşterea cartilajului
elastic se realizează mai mult
prin apoziţie decât interstiţial.

- în procesul de
îmbătrânire a organismului,
cartilajul elastic se
degradează mai greu, nu se
osifică şi numai excepţional
se calcifiază.
 Cartilajul fibros
Prezent în:

• structura discurilor intervertebrale

• simfiza ischiopubiană
• în unele cartilaje articulare

Este foarte rezistent şi nu se deformează la presiuni mari!!

 Caracteristici:
- număr redus de celule
- fibrele de colagen abundente
- nu prezintă pericondru.
Țesut cartilaginos fibros
 Discul intervertebral, dispus între corpurile a două
vertebre, este format din:
- inel fibros la periferie
- nucleu pulpos, central

În structura inelului fibros, fibrele de colagen sunt

dispuse octogonal, aranjament care conferă
fibrocartilajului o mare rezistenţă la presiunile puternice
generate între vertebre.

Nucleul pulpos este format din celule rotunde,

înglobate într-un fluid amorf, bogat în acid hialuronic. El
acţionează ca o pernă flexibilă.
 Rolul cartilajelor:

- mecanic;
- participă la formarea articulaţiilor;
- permit alunecarea oaselor prevenind uzura lor
prin frecare;
- amortizează şocurile;
- sunt depozite importante de glucide;
- cartilajul hialin este angajat în procesele de
osificare şi osteogeneză
 Țesutul osos
= ţesut dur, derivat al ţesutului mezenchimal, din care
provine prin metaplazie, sub influenţa diferiţilor factori mecanici

Este constituit din:

- celule osoase: - osteoblaste (celule tinere)
- osteocite (celule adulte)
- osteoclaste

- matrice osoasă formată din: - substanţă fundamentală

(oseina) impregnată cu cristale de hidroxiapatită (Ca10 (PO4)6
(OH)2)
- fibre conjunctive
organizate în lame.
 OSTEOBLASTELE
 celule formatoare de os
 desfăşoară o bogată
activitate de sinteză, fiind
angajate activ în sinteza
matricei osoase

 o parte din osteoblastele de

la periferia tesutului osos se
transformă în celule
osteogene sau
osteoprogenitoare,
localizate în periost şi
endost. Ele sunt reactivate
în caz de fracturi.
 Osteocitele
= stadiul final al maturizării osteoblastelor, fiind celule
diferenţiate, care nu se mai divid.

Osteoplast
cu osteocit
 Osteoclastul

= celulă de talie mare (un

plasmodiu), având în citoplasmă 10-60
nuclei.

• este dispus pe suprafaţa

trabeculelor osoase sau în depresiuni
ale acestora, numite lacunele Howship

- suprafaţa celulară aflată în

contact cu ţesutul osos prezintă
prelungiri digitiforme şi poartă numele
de margine convolută, constituind
suprafaţa de resorbţie

- rolul osteoclastului este de a

îndepărta surplusul de ţesut osos, în
special în perioadele de ostogeneză
 Îndepărtarea surplusului de matrice osoasă
mineralizată se realizează astfel:
- celula excretă acizi organici prin marginea convolută, prin care
realizează demineralizarea matricei osoase;

- matricea demineralizată este supusă digestiei extracelulare

sub acţiunea enzimelor lizozomiale, eliberate şi exocitate tot prin
marginea convolută, în mediul extracelular;

- contracţia microfilamentelor de actină din citoplasma celulei,

determină o serie de mişcări prin care osteoclastul se ataşează de
ţesutul osos şi facilitează resorbţia.
Osteoclast
 MATRICEA OSOASĂ
(sintetizată de osteoblaste)

 Substanţa organică  Substanța anorganică

 fibre de colagen tip I  calciu şi fosfor, care se depozitează

(95%) de-a lungul fibrelor de colagen sub
forma cristalelor de hidroxiapatită.

 glicozaminoglicani - În jurul cristalelor se concentrează apă şi

ioni (Mg2+, K+, Na+) formând aşa-numitul
strat de hidratare, care facilitează
schimburile de ioni între cristale şi
fluidele organismului.

- Asocierea hidroxiapatitei cu fibrele de

colagen conferă densitate şi rezistenţă
ţesutului osos.
 Țesutul osos compact (haversian)

Formează diafiza oaselor lungi şi corticala oaselor scurte şi late.

Este constituit din patru tipuri de sisteme:

- sisteme Havers (osteoane);
- sisteme intermediare;
- sisteme circumferenţiale: intern; extern.
 Sistem circumf. extern

Sistem Havers

Osteocit

Canal Havers Canal Volkmann

Sectiune prin osul compact – Osteon – 1. sistem circumferenţial extern;
2. canaliculi ososi; 3. canal Havers; 4. osteocite 5. lame osoase; 6. sistem
intermediar
Țesutul osos spongios

Lame osoase

Cavități osoase
(Cu măduvă hetogenă)
De la exterior spre interior, osul este alcătuit din:

-Periost
-Țesut osos (compact sau spongios)
-Endost
-Măduvă hematogenă
-Vase și nervi
 Periostul (periosteum) = foiţa conjunctivă, care înconjoară osul la
periferie, exceptând suprafeţele articulare.

Prezintă două straturi: extern (fibros) şi intern (osteogen).

În stratul extern predomină fibrele de colagen şi vasele sanguine.

Stratul intern - osteogen (cambium) este constituit predominant din celule

osoase tinere (stem), cu rol generativ şi regenerativ.
 Funcţia principală a periostului şi endostului este:

- de asigurare a nutriţiei osului

- de aprovizionare continuă cu celule osteoblastice noi,
(pentru creşterea şi reparaţia osoasă).
 Măduva hematogenă

= organul localizat în canalul osos şi în areolele oaselor

spongioase.

- Provine din ţesutul conjunctiv tânăr (mezenchimal).

- La mamifere se edifică la sfârşitul osteogenezei, iar la păsări

(Gallus domesticus), edificarea este paralelă cu osificarea şi
osteogeneza.

- Parenchimul organului îl formează ţesutul mieloid, alcătuit din

celule sanguine în diferite stadii de evoluţie, dispuse în cuiburi, în
apropierea capilarelor sanguine.

- Elementul caracteristic pentru ţesutul mieloid îl constituie

megakariocitul din care, prin fragmentare, se formează trombocitele
(la mamifere).
 Rolul oaselor:
- oasele constituie pârghiile de inserţie pentru muşchi;

- limitează cavităţi de protecţie pentru diferite organe;

- sunt rezerve de săruri minerale şi grăsimi;

- împreună cu muşchii şi articulaţiile formează aparatul de

susţinere şi mişcare;

- prin măduva hematogenă generează celulele sanguine.

 Osificarea. Osteogeneza

Osificarea este procesul biologic de formare a ţesutului osos.

Osteogeneza = totalitatea proceselor de dezvoltare a osului ca organ.

Există două modalităţi de osificare:

1. Osificarea endoconjunctivă (osificare desmală)

2.Osificarea intracartilaginoasă (osificare endocondrală)

 Osificarea este dependentă de următorii factori:

- prezenţa unei vascularizaţii bogate, care să

asigure necesităţile energetice şi să aducă calciul şi
fosforul necesari osificării;

- prezenţa osteoblastelor, care elaborează

componenta organică şi proteinele fibrilare ale substanţei
intercelulare;

- prezenţa osteoclastelor, care intervin în procesele

de modelare şi remodelare a osului nou format.
 Osificarea endoconjunctivă
(de membrană sau desmală)
- se realizează în interiorul unei membrane de ţesut conjunctiv, fiind
caracteristică formării oaselor cutiei craniene şi unor oase ale feţei (ex. maxila).

- iniţial, în foiţa conjunctivă mezenchimală apar centre sau nuclee de

osificare primară, în jurul cărora se concentrează fibroblaste, care se vor
transforma în osteoblaste.

- osteoblastele vor depune matrice către centrul nucleului de osificare,

corpul lor îndepărtându-se mereu, pe măsura lărgirii nucleului matricial şi
mineralizării acestuia prin depunerea cristalelor de hidroxiapatită.

- aceste insule sau nuclee mineralizate lărgite poartă denumirea de spiculi,

care, prin îngroşare şi lungire generează travee sau trabecule osoase anastomozate.

- o parte din osteoblaste rămân închise în osul nou-format şi devin osteocite.

- în spaţiile dintre trabecule pătrund vase sanguine şi celule conjunctive

nediferenţiate, care vor genera măduva osoasă.
 Osificarea endocondrală
Se realizează într-un model cartilaginos hialin al viitorului os .

Procesul constă în înlocuirea parţială a ţesutului cartilaginos cu

ţesut conjunctiv tânăr, care se va transforma în ţesut osos, ca şi
în cazul osificării de membrană.

În punctele de osificare ale cartilagiului, condrocitele se

concentrează şi se distrug printr-un proces de hipertrofie.

Lacunele formate după distrugerea condrocitelor sunt invadate

de ţesut conjunctiv tânăr, cu origine în periost.

Resturile de ţesut cartilaginos (substanţa fundamentală şi fibrele)

constituie lamele de direcţie, care dau direcţia de formare a osului
Formarea osului subperiostal

p. = stratul fibros al periostului

Im.= os subperiostal

o. = osteoblaste

Ir.=iradierea vaselor și a osteoblastelor

spre zona profundă a diafizei
 Formarea mugurelui periostic
Celulele osteogene sosite odată cu capilarele sanguine se vor diferenţia în osteoblaste,
care încep să depună matrice preosoasă peste rămăşiţele de cartilaj calcifiat.
a. Celule cartilaginoase aplatizate; b. Celule cartilaginoase hipertrofiate; c.d. Țesut osos nou-format
 Remodelarea (remanierea osului)

Remodelarea constă în resorbţia osului în anumite

teritorii, proces realizat de osteoclaste şi depunerea de
matrice osoasă de către osteoblaste, în alte teritorii.

Remanierea osului începe imediat după formarea lui,

procesul fiind mai accentuat în perioada de dezvoltare
uterină şi mai lent după constituirea osului adult.
Remodelarea internă constă în formarea de noi sisteme
haversiene, astfel încât, oasele lungi se pot adapta tot timpul la diferitele
solicitări mecanice.

Orice schimbare în direcţia solicitărilor mecanice provoacă un răspuns

din partea osului, care implică un echilibru între depunerea şi resorbţia
de os compact sau schimbarea direcţiei trabeculelor osoase, în cazul
osului spongios.

La organismele îmbătrânite apare frecvent osteoporoza, consecinţă a

instalării unui dezechilibru accentuat între procesul de resorbţie, care este
mai intens decât cel de depunere a osului.
Remodelarea externă asigură păstrarea formei caracteristice
fiecărui tip de os, în timpul procesului de creştere în lungime sau în suprafaţă.
Constă în resorbţia parţială a osului în anumite regiuni şi depunerea lui în
altele.
 Metabolismul ţesutului osos şi procesul de osteogeneză este
puternic influenţat de prezenţa sau absenţa unor factori nutriţionali, vitamine (D, C,
A) şi hormoni (calcitonina, somatotropul hipofizar, hormonii sexuali, hormonul
paratiroidian).

Vitamina D facilitează absorbţia intestinală a calciului şi fosforului,

hipovitaminoza D cauzând rahitismul.

Vitamina C stimulează formarea fibrelor de colagen din matricea osoasă.

Vitamina A influenţează activitatea şi relaţiile dintre osteoblastele şi

osteoclastele ţesutului osos.

Parathormonul (factorul hipercalcemic) stimulează funcţia de resorbţie a

osteoclastelor şi eliminarea calciului din os în plasma sangvină (efect hipercalcemic).

Calcitonina (factorul hipocalcemic), secretată de celulele C ale tiroidei, are efect

antagonic parathormonului: scade concentraţia calciului circulant, mobilizându-l în oase
prin stimularea activităţii osteoblastelor.

Hormonul somatotrop, secretat de lobul anterior al hipofizei, acţionează asupra

cartilajului de creştere (diafizo-epifizar), stimulând creşterea în lungime a oaselor.

Hormonii sexuali stimulează creşterea oaselor, determinând momentul apariţiei

centrilor de osificare
 Repararea fracturilor

Ruperea osului provoacă local hemoragii (urmate de realizarea unui

coagul) şi leziuni ale matricei şi celulelor osoase, care vor fi îndepărtate
ulterior prin acţiunea macrofagelor.

Periostul şi endostul se hipertrofiază, iar celulele osteogene împreună

cu capilarele sanguine pătrund în coagulul sanguin intrafractural pe care îl
organizează în ţesut de granulaţie, sau calus temporar, care uneşte
capetele osoase.

Celulele osteogene se divid rapid şi proliferează diferenţiindu-se în

condroblaste, care vor depune matrice şi vor genera un cartilaj hialin iar
ulterior, prin multiplicarea şi activitatea intensă a osteoblastelor la
periferia şi în centrul fracturii, se formează trabeculele osoase care
generează calusul osos definitiv, la început format din ţesut osos spongios
ce se va transforma în ţesut osos compact.