1.

EPITELIUL DE ACOPERIRE
Epiteliile simple - un singur strat celular (monostratificate). În funcție de forma celulelor, pot fi:
-pavimentoase – conțin celule turtite a căror lățime este mai mare decât înălțimea, nucleii lor fiind aplatizați
(ex: mezoteliul seroaselor, alveolele pulmonare)
-cubice – sunt alcătuite din celule cubice a căror lățime, înălțime și adâncime sunt aproape egale, nucleii se dispun
central și sunt sferici, unele celule prezintă numeroși microvili lungi sau doar câțiva microvili scurți
(ex: canaliculii nefronilor, canalele de excreție a glandelor exocrine, ovarul – epiteliul germinativ)
-prismatice – rezultă prin alinierea celulelor prismatice, a căror înălțime este mai mare decât lățimea, nucleii se dispun la
polul bazal al celulei având forma alungită, pe suprafața apicală se găsesc microvili care măresc suprafața de absorbție
(ex: intestin, aparatul genital femel)
-pseudounistratificat – format din celule neuniforme ca mărime și formă, dispuse pe un singur rând, toate celulele se
sprijină în membrana bazală, doar că unele nu ajung la suprafață, majoritatea celulelor sunt prismatice , printre ele
găsindu-se celule mici, bazale, considerate a fi celule stem cu rol de înlocuire a celulelor uzate
(ex: epiteliul mucoasei căilor genitale mascule, epiteliul mucoasei căilor respiratorii extrapulmonare)
Polul apical al celulelor prismatice, care formează epiteliul pseudostratificat, prezintă prelungiri membrano-
citoplasmatice: stereocili, cili
Epiteliile stratificate – două sau mai multe straturi de celule suprapuse (pluristratificate, multistratificate). În funcție de
forma celulelor, pot fi:
-pavimentoase – mai multe straturi de celule de diferite forme, doar stratul superficial având celule pavimentoase
Straturile celulare sunt:
-germinativ – celule cubice, ușor înalte, numite celule bazale
-spinos – celule poliedrice
-granular – granulele de cheratină sunt acumulate în citoplasma celulelor
-cornos – celule turtite care mor și se exfoliază
Aceste epitelii se prezintă sub două forme:
a.cheratinizate – celulele din stratul superficial acumulează în exces cheratină, se acidifică, mor și se exfoliază
b.necheratinizate – la fel cu cele de sus dar celulele mor fără a se cheratiniza
(epidermă, epiteliul mucoaselor orale, epiteliul mucoasei esofagiene, epiteliul mucoasei prestomacurilor, epiteliul
mucoasei vaginale)
-cubice – două sau trei starturi de celule cubice
(epiteliul folicular din foliculii ovarieni, canalul excretor al glandelor sudoripare)
-columnare – două straturi de celule, cele sprijinite pe membrana bazală sunt cubice
(mucoasa conjunctivală oculară, porțiunea terminală a canalelor excretoare unor glande exocrine)
-epiteliul de tranziție – numit și uroteliu, căptușește vezica urinară și căile urinare, își modifică forma celulelor în funcție
de organul căptușit, este un epiteliu stratificat, numărul straturilor variază
(epiteliul mucoasei vezicii urinare, epiteliul căilor urinare)
-epiteliul polimorf – mai multe tipuri celulare, mai multe straturi
(tubii seminiferi)

2.EPITELIUL GLANDULAR
Este format din celule specializate în funcția de secreție, substanțele secretate fiind deversate în mediul extracelular.
Se clasifică după mai multe criterii:
a.după numărul de celule:
-glande unicelulare
-glande multicelulare
b.după prezența sau absența canalului de excreție:
-glande exocrine – au canal de excreție (glandele salivare, sudoripare)
-glande endocrine – varsă produsul secretat (hormonii) direct în sânge fără canal de excreție (hipofiza, epifiza, tiroida)
-glande amficrine (mixte) – au o componentă endocrină și una exocrină (pancreas, ovar, testicul)
c.după mecanismul de secreție:
-merocrine
-apocrine
-holocrine
 -citocrine
d.după natura produsului secretat:
-glande seroase
-glande mucoase
-glande mixte
Glandele exocrine
A.unicelulare (celula caliciformă – epiteliul căilor respiratorii și epiteliul intestinal)
B.pluricelulare – formate din însușirea celulelor epiteliate care formează unitățile secretorii și canalele excretoare prin
care produsul de secreție este eliminat la suprafața corpului sau în cavitățile organelor
-simple: un canal de excreție
-compuse: canale de excreție ramificate
După forma unităților secretorii există 3 tipuri de glande:
a.tubulare – un tub închis la un capăt, pot fi:
-drepte (glande intestinale)
-ramificate (glande pilorice din stomac)
-tubo-glomerulare (glande sudoripare)
b.alveolare
-simple (glande holocrine – glande sebacee)
-compuse (apocrine – glanda mamară, merocrine – prostata)
c.acinoase – acinii pot fi:
-seroși (pancreas)
-mucoși (glanda sublinguală)
-micști (glanda mandibulară)
-simple
-compuse
Glandele endocrine
Celulele secretorii se pot dispune variat: în cordoane, în cuiburi, în vezicule

3.CELULELE CONJUNCTIVE PROPRIU-ZISE

-Celula mezenchimală – celulă a țesutului embrionar, nediferențiată, din care se vor forma celulele țesutului conjunctiv.
Numărul lor este foarte mare la embrioni. Sunt considerate celule mari, au aspect stelat cu multe prelungiri și ramificații.
-Celula reticulară – celulă embrionară care se formează prin diferențierea celulei mezenchimale. Numărul lor este foarte
mare la embrioni. Sunt celule mici, cu prelungiri lungi dar puține.
-Fibroblastul – principala celulă a țesutului conjunctiv, secretă molecule de colagen și elastină care vor forma fibrele de
colagen, elastice și reticulare. Sunt responsabili pentru producția glicoproteinelor care intră în componența substanței
fundamentale a țesutului conjunctiv. Sunt implicați în procesele de vindecare a plăgilor. În perioada embrionară rezultă
prin diferențierea celulelor mezenchimale, iar postnatal prin diviziunea firoblastelor existente. Este o celulă medie.
Fibroblastele sunt celule tinere care când devin mature se numesc fibrocite.
-Mioblastul – tip special de fibroblast – sunt fibroblaste în citoplasma cărora există filamente de actină și miozină în
cantități mari.
-Pericitul lui Rouget – tip special de fibroblast. Sunt celule mici, stelate, dispuse în jurul vaselor de sânge.
-Adipocitul – se formează în perioada intrauterină prin diferențierea celulelor mezenchimale, nu se pot divide după
naștere. Este posibilă apariția adipocitelor noi după naștere, însă doar prin diviziunea celulelor mezenchimale din
apropierea vaselor de sânge.
Tipuri: adipocitul monolocular (celulă sferică, nucleul situat excentric de formă lenticulară, formează țesut adipos alb)
adipocitul multilocular (celulă sferică sau poligonală, nucleul situat central sau ușor excentric, formează țesut
adipos brun)
-Mastocitul – provine din celule mezenchimale situate în jurul vaselor de sânge, prezentând ulterior capacitatea de self-
replicare. Are formă neregulată, cu nucleu sferic dispus central. Citoplasma este presărată cu granulații mari, care conțin
mediatori chimici. Se găsește în țesutul conjunctiv al pielii și mucoaselor căilor respiratorii și digestive, în jurul vaselor de
sânge, în membranele seroase.
-Celula pigmentară – prezintă numeroase prelungiri, au aspect stelat și nucleul sferic situat central. În citoplasma lor se
găsesc numeroase granulații de pigment – melanina, cu rol de protecție împotriva radiaților UV.
 4.CELULELE CONJUNCTIVE ALOGENE ȘI FAGOCITOZA
-Limfoplasmocite – limfocite B stimulate antigenic. Sunt rotunde sau ovale cu nucleu excentric care conține cromatină
sub formă de blocuri piramidale. Se găsește în țesutul conjunctiv din mucoasa organelor cavitare. Numărul lor crește în
inflamații cronice.
-Macrofage – provin din monocite sangvine. Uneori se pot divide prin self-replicare, dând naștere la macrofage tinere =
histiocite. Sunt rotunde sau ovale, cu numeroase prelungiri scurte și nucleul reniform. Pe membrana celulară prezintă
numeroși receptori, ceea ce le permite să intervină în procesele de apărare umorală a organismului. Dimensiunea lor
depinde de activitatea lor. Au durată de viață medie. Se deplasează prin țesuturile conjunctive prin mișcare ameboidală.
Realizează fagocitoza (procesul prin care microorganismele înglobează particule străine). Când întâlnesc corpuri străine
foarte mari, fuzionează și formează celula gigantă, multinucleată cu până la 100 de nuclei. Prezintă și activitate
secretorie. Se găsesc în țesutul conjunctiv din piele, în jurul vaselor sangvine și din pereții organelor cavitare. Există două
tipuri de macrofage: libere și fixe.

5.FIBRELE CONJUNCTIVE
În țesutul conjunctiv, matricea este alcătuită din: fibre conjunctive (colagen, elastice, reticulină) și substanță
fundamentală.
Fibrele conjunctive:
Fibrele de colagen (fibrele albe) – cea mai abundentă componentă a țesutului conjunctiv. Sunt formate din fibrile de
colagen. Fibrilele sunt alcătuite din molecule de colagen. Moleculele de colagen care formează matricea țesutului
conjunctiv sunt sintetizate de către fibroblaste și alte celule din diferite țesuturi: condroblaste, osteoblaste, pericite, iar
cele din structura membranelor bazale sunt produse de către celule epiteliale. Fibrele de colagen nu se anastomozează și
nu se ramifică. Fibrele de colagen sunt distruse numai prin cale proteolitică sau fagocitară.
Funcții: -asigură rezistența la tracțiune și tensiune, întâlnită mai ales în tendoane și ligamente
-permite plierea și extensibilitatea țesuturilor conjunctive
-limitează mișcarea țesuturilor străine
-intervine în coagularea sângelui
-reglează diferențierea celulară în timpul embriogenezei
Fibrele elastice (fibrele galbene) – sunt mai subțiri decât cele de colagen și prin anastomozare formează o rețea
tridimensională. Fibrele sunt consolidate între ele și de fibre de colagen care nu permit deșirarea țesuturilor. Pe lângă
elastină conțin și proteine microfibrilare. Elastina este o proteină asemănătoare colagenului. Este o proteină hidrofobă
ceea ce îi permite formarea aleatorie a fibrelor elastice. Fibrele elastice sunt majoritare în structura ligamentelor
vertebrale, laringelui și a arterelor mari. Sunt prezente și în pereții organelor care se întind mult: uterul, pulmonii, vezica
urinară. Moleculele de elastină sunt sintetizate în fibroblaste și miocite netede din vasele sangvine. Acest proces poate
avea loc simultan cu cel de sinteză a moleculelor de colagen.
Funcții: -prin întindere permit distensia structurilor a căror funcție necesită modificarea lungimii
Fibrele de reticulină – sunt formate tot din fibrile de colagen, dar conțin doar colagen de tip III. Fibrilele au tendința de a
se ramifica și prin anastomozare formează o rețea de susținere pentru celule sau grupuri de celule. Sunt prezente în
țesutul conjunctiv lax și înconjoară capilarele, adipocitele, nervii și celulele musculare. Formează scheletul de susținere
pentru majoritatea organelor moi. Sunt prezente în țesuturile embrionare și stadiile inițiale ale vindecării plăgilor. În
măsură ce dezvoltarea embrionară, respectiv vindecarea plăgilor progresează, fibrele de reticulină sunt înlocuite cu
fibrele de colagen tip I. Fibrele de reticulină sunt sintetizate de mai multe tipuri de celule: celule reticulare, fibroblaste,
celule Schwann, miocite netede.
Funcții: -alcătuiesc scheletul de susținere pentru organele moi, parenchimatoase

6.SUBSTANȚA FANDAMENTALĂ A ȚESUTULUI CONJUNCTIV

Constituenți:
-Glicozaminoglicanii (GAG) (formați dintr-un glucid aminat și un acid uronic) – atrag apa și formează un gel hidratant,
astfel substanța fundamentală permite difuziunea rapidă a moleculelor hidrosolubile. Cei mai întâlniți sunt: acid
hialuronic, condroitin sulfat, dermatan sulfat, cheratan sulfat, heparan sulfat, heparină.
-Proteoglicanii (PG) – sunt molecule mari cu miez proteic de care se atașează GAG. Sunt localizați în substanța
fundamentală a țesutului conjunctiv și pe suprafața multor celule cu rol de legare a moleculelor. Cei mai întâlniți sunt:
agrecan, sindecan, decorin, versican
-Proteine adezive – stabilizează matricea extracelulară a țesutului conjunctiv și asigură legarea celulelor acesteia de
celule conjunctive. Intervin în mișcarea celulară. Acestea sunt: fibronectina, laminina, osteopontina.
Funcții: -leagă țesuturile și organele între ele și de cavitățile corpului
-protecție față de factorii mecanici
-apărare umorală și celulară a organismului
-nutriția altor țesuturi
-depozit pentru nutrienți și energie
-termoreglare
-vindecare și regenerare
-sprijin și locomoție

7.ȚESUTURI CONJUNCTIVE PROPRIU-ZISE

1.Țesut conjunctiv lax
-cel mai răspândit dintre țesuturile conjunctive, împărțit în două categorii:
a.Țesut conjunctiv lax propriu-zis – este format din toate celulele conjunctive și toate fibrele conjunctive. Substanța
fundamentală, fibrele și celulele se găsesc în proporție egală. Este bogat vascularizat și inervat.
Localizare: derma papilară, adventice etc.
Rol: mecanic, metabolic
b.Țesut conjunctiv lax areolar – este format din țesut conjunctiv lax acoperit pe ambele fețe cu epiteliu simplu
monostratificat = mezoteliu. Este bogat vascularizat și inervat.
Localizare: axa membranelor seroase
Rol: leagă organele de pereții cavităților corpului
2.Țesut conjunctiv fibros dens
-format din celule conjunctive, cele mai numeroase fiind fibroblastele, și fibre conjunctive, cele de colagen predominând.
Aceste fibre se dispun în fascicule și conferă țesutului culoare albă. În funcție de orientarea fasciculelor fibrelor de
colagen, există două tipuri de țesut fibros dens:
*neorientat – orientate în toate direcțiile, dispunere neordonată (derma, dura mater) (rol: mecanic, apărare tisulară,
asigură schimburi nutritive)
*orientat – dispuse ordonat, orientate într-o direcție anume, datorită forțelor care acționează asupra lor (tendoane,
aponevroze)

8.ȚESUTURI CONJUNCTIVE CU FUNCȚII SPECIALE

1.Țesut conjunctiv elastic
-predomină fibrele elastice, ramificate, unite într-o rețea, și fibroblastele turtite
Localizare: lig. galbene ale coloanei vertebrale, corzile vocale, pereții arterelor mari, lig. suspensor al penisului
Rol: asigură elasticitatea și flexibilitatea structurilor
2.Țesut conjunctiv reticular
-predomină fibrele de reticulină, care prin anastomozare formează o rețea, un suport pentru fixarea celulelor
Localizare: organele parenchimatoase: ficat, splină, rinichi etc., glandele endocrine
Rol: formează scheletul de susținere a organelor parenchimatoase
3.Țesut adipos
-format din celulele adipoase, rezultate în urma diferențierii celulelor mezenchimale. În funcție de tipul adipocitelor,
poate fi de două tipuri:
*țesut adipos alb – alcătuit din adipocite monoloculare, bine vascularizat și inervat (în jurul vaselor sangvine, în jurul
organelor, hipoderma) (rol: termoizolare, protecție, depozitare și metabolismul lipidelor, stocarea energiei, secreția
hormonilor)
*țesut adipos brun – alcătuit din adipocite multiloculare (embrioni) (rol: ajută adaptarea nou-născuților la mediul
extrauterin, termogeneză)
4.Țesut conjunctiv dermocapsular
-format din fibrele de colagen dispuse paralel, asociate cu celule conjunctive. Formează capsula organelor. Se deosebește
de țesutul conjunctiv dens orientat prin faptul că în componența acestui țesut conjunctiv există miocite netede.
Rol: protecție
5.Țesut conjunctiv fibrolamelar
-tip special de țesut dens orientat, format din fibre de colagen dispuse în lame paralele, printre care se localizează
fibroblaste turtite. Intră în structura tunicilor oculare.
Localizare: cornee
Rol: direcționează fasciculele luminoase spre pupilă
6.Țesut conjunctiv de granulație sau cicatrizare
-reprezintă o etapă a procesului de refacere a leziunilor. Se formează doar în zonele cu distrugeri celulare sau tisulare.
Rol: vindecarea/cicatrizarea zonelor lezate

9.ȚESUTUL CARTILAGINOS: STRUCTURĂ ȘI TIPURI

Este un țesut semidur, dar flexibil. Se formează prin transformarea celulelor mezenchimale condroprogenitoare în celule
cartilaginoase. Țesutul conjunctiv mezenchimal v-a forma o membrană care învelește cartilajul, numită pericondru.
Țesutul cartilaginos este alcătuit din celule cartilaginoase (condroblaste, condrocite, condroclaste) și matrice
extracelulară (alcătuită din fibre de colagen și elastice, iar fibrele de reticulină sunt absente, conține și substanță
fundamentală alcătuită din glicozaminoglicani, proteoglicani, molecule de adezivitate)
Pericondrul este o tunică de natură conjunctivo-vasculară care învelește cartilajul la suprafață, fiind alcătuit din două
straturi/foițe: stratul intern și stratul extern.
Creșterea cartilajului se realizează prin două moduri: creștere interstițială sau creștere prin apoziție.
Cartilajele nu sunt vascularizate, vene sangvine mari pot străbate cartilajul, fără a asigura însă nutriția acestuia.
Nutriția cartilajelor se realizează prin difuziunea substanțelor nutritive din vasele sangvine ale stratului extern al
pericondrului.
Tipuri de cartilaj:
-Cartilaj hialin – cel mai răspândit tip din organism, semitransparent, de culoare albă cu tentă albăstruie, în structura lui
predomină celulele și substanța fundamentală, cu fibre de colagen de tip II puține.
Localizare: cartilajul temporar al embrionilor mamiferelor, cartilajele articulare, inele traheale, laringe, septul nazal,
cartilajele costale, cartilajele de creștere
Rol: asigură libertatea de mișcare și reduce frecarea, suport, creșterea longitudinală a oaselor lungi, flexibilitate și
rezistență
-Cartilajul elastic – culoare galbenă, structură asemănătoare cu cea a celui hialin, însă, prezintă în plus o rețea de fibre
conjunctive elastice cu orientare în toate direcțiile. Acest cartilaj nu se calcifică și nu se osifică.
Localizare: pereții canalelor auditive intern și extern, pavilionul auricular, cartilajele aritenoide și epiglota
Rol: suportul și flexibilitatea structurilor tisulare care îl înconjoară, definește și menține forma organelor
-Cartilajul fibros (fibrocartilajul) – rar întâlnit, prezintă o consistență mai crescută în comparație cu celelalte două tipuri,
culoare albă. Predomină fibrele paralele de colagen de tip I, așezate în benzi oblice conferă un aspect în forma literei V.
Condrocitele sunt reduse numeric. Nu prezintă pericondru. Este mult mai rezistent decât celelalte două tipuri de cartilaj
și nu se deformează la acțiunea unor presiuni mari.
Localizare: discul intervertebral, simfiza pubiană, unele cartilaje articulare
Rol: amortizor de șocuri, formează articulații imobile care însă nu stânjenesc sau împiedică mișcarea, asigură suport și
rigiditate structurilor tisulare adiacente

10.ȚESUTUL OSOS: STRUCTURĂ ȘI TIPURI

Este cel mai dur țesut din organism, supus unor modificări continue, aflându-se într-o permanentă stare de remodelare și
reînnoire. Este foarte bine vascularizat. La exterior țesutul osos este învelit de o tunică numită periost, iar la interior
prezintă o tunică mai subțire numită endost. Țesutul osos este alcătuit din celule osoase și matrice extracelulară.
Celule osteoprogenitoare: cele mai active în timpul osteogenezei și în faza de reparare a fracturilor, sunt similare celulelor
mezenchimale, se găsesc în periost și endost, prezintă activitate mitotică
Osteoblaste: se formează în urma diferențierii celulelor osoase progenitoare, fenomen care este reversibil, prin prezența
prelungirilor lor scurte de pe membrana celulară asigură comunicarea între ele sau cu osteocitele adiacente, citoplasma
este bazofilă, așadar prezintă RER foarte dezvoltat, complexul Golgi foarte extins, mulți ribozomi liberi, multe
mitocondrii, vezicule de secreție, lizozomi, nucleul este oval sau alungit, sunt celule cu activitate intensă a matricei
extracelulare, sunt localizate la suprafața oaselor tinere și în zonele de remodelare și reparare osoasă
Osteocitele: celule diferențiate, mature ale țesutului osos, se găsesc plasate în lacune săpate în matricea extracelulară
numite osteoplaste, membrana celulară prezintă prelungiri fine care realizează contacte cu celulele învecinate,
citoplasma este acidofilă cu organite puține, nucleul este turtit, pot sintetiza o nouă matrice extracelulară și pot participa
la degradarea acesteia, osteocitele pot comunica indirect cu celule osoase, prin intermediul mesagerilor chimici
Osteoclastele: multinucleate, plasmodii celulare, membrana celulară prezintă numeroase prelungiri, citoplasma este
acidofilă, osteoclastul activ se polarizează, structurându-se în patru regiuni distincte (marginea convolută, zona clară,
zona veziculară, zona bazală), sunt localizate la nivelul suprafeței osoase, în lacune excavate, osteoclastele îndepărtează
surplusul de țesut osos, când fenomenul de resorbție osoasă se încheie, ele intră în apoptoză
Matricea extracelulară: alcătuită din componenta anorganică și componenta organică (substanța fundamentală, fibrele)
Există două categorii de țesut osos:
-Țesut osos imatur - apar în cursul dezvoltării fetusului și/sau în cursul proceselor reparatorii, au o structură osoasă, non-
lamelară
-Țesut osos matur – cu o structură lamelară, două tipuri:
Țesut osos compact (alcătuit din osteoane sau sisteme Haversiene formate din lamele osoase (osteocite plasate în
osteoplaste, înconjurate de matrice extracelulară), în mijloc au un canal Havers (țesut conjunctiv, o arteriolă, o venulă,
vas limfatic, terminațiuni nervoase), între ele sunt conectate prin canale Volkman care nu sunt înconjurate de lamele
osoase) (diafizele oaselor lungi, corticala oaselor scurte și late)
Țesut osos spongios (format din trabecule osoase (alcătuite din lamele osoase suprapuse cu aranjament neregulat),
orientate în direcții diferite, care delimitează numeroase cavități interconectate numite areole, la periferia trabeculelor
se dispun osteoblaste, cavitățile sunt căptușite de endost și conțin măduvă osoasă hematoformatoare) (epifizele oaselor
lungi, porțiunea centrală a oaselor scurte și late)

11.OSTEOGENEZA
Osteogeneza reprezintă totalitatea proceselor biologice care participă la dezvoltarea osului ca organ. Este influențată
pozitiv prin prezența vitaminelor și a unor hormoni și negativ prin faptul că parathormonul stimulează activitatea
osteoclastelor.
Osificarea este procesul biologic prin care organismul formează și consolidează țesutul osos. Acest proces constă în
înlocuirea unui anumit tip de țesut gazdă cu țesutul osos. În funcție de țesutul gazdă, osificarea este de două tipuri:
endoconjunctivă (se formează oasele cutiei craniene, unele oase ale feței și corpul claviculei) și endocondrală (se
formează majoritatea oaselor scheletului, cuprinde două procese: remanierea și distrugerea cartilajului hialin și
înlocuirea cartilajului hialin cu țesut osos, după aceste procese cartilajul hialin mai persistă între diafiză și epifiză, sub
forma cartilajului de creștere, care va asigura creșterea în lungime a oaselor lungi până când se vor calcifica)
Creșterea oaselor se realizează în două moduri:
-creșterea în lungime – pe seama cartilajului de creștere (diafizo-epifizar) până la maturitate
-creșterea în grosime – se realizează prin apoziție, pe seama stratului intern celular al periostului
Procesul de osteogeneză include procesul de osificare, în schimb osificarea poate surveni și independent de orice proces
de osteogeneză (osificări patologice)
Cartilajul de creștere, situat între epifize și diafiză, cuprinde 5 zone: zona cartilajului de rezervă, zona de proliferare a
cartilajului, zona de hipertrofiere a cartilajului, zona de calcificare a cartilajului, zona de osificare a cartilajului.

12.ȚESUTUL MUSCULAR STRIAT: STRUCTURA CELULEI, A MUȘCHIULUI ȘI A TIPURILOR DE FIBRE

Celula musculară striată:
a)înveliș celular:
-matrice pericelulară: membrana bazală și reticulară care se continuă cu endomisiul
-sarcolema propriu-zisă: glicocalix, plasmalemă în care se găsesc invaginații numite tubii T (care comunică cu spațiul
extracelular, având funcția de a conduce potențialul de acțiune de la suprafața celulei în interiorul acesteia, formează o
rețea numită rețeaua tubilor T) și caveolele (invaginații veziculare care sunt receptori de întindere)
b)citoplasma (sarcoplasma): acidofilă și conține matricea citoplasmatică și organitele celulare:
-comune (mitocondrii, complex Golgi, lizozomi, RER)
-specifice (miofibrile (o succesiune de benzi întunecate A reprezentate de filamente de miozină și clare I reprezentate de
filamente de actină cu proteine asociate), REN (numit și sarcoplasmatic și este implicat alături de tubii T în cuplarea
excitației cu contracția, prezintă două porțiuni: reticulul sarcoplasmatic joncțional și reticulul sarcoplasmatic liber)
-citoscheletul: alcătuit din filamente intermediare necontractile și proteine adezive
c)nucleii: formă alungită, în număr de 20-40/cm lungime celulă musculară, situați periferic (sub plasmalemă), cu
dispoziție alternativă
Tipuri de fibre musculare striate:
Celule musculare striate roșii Celule musculare striate albe
-bogat vascularizate -slab vascularizate
-mai lungi -mai groase
-sistemul sarcotubular mai puțin dezvoltat -sistemul sarcotubular foarte bine dezvoltat
-concentrație mare de mioglobină respectiv oxigen -concentrație mică de mioglobină respectiv oxigen
(culoarea roșie) (culoarea albă)
-număr de miofibrile mai mic -număr de miofibrile mai mare
-membranele Z mai groase -membranele Z mai subțiri
-mitocondrii numeroase -mitocondrii mai puține
-răspund lent la excitații (contracție lentă) -răspund rapid la excitații (contracție rapidă)
-obosesc greu (consum redus de oxigen) -obosesc repede
-localizate în mușchii posturali și extensori -localizate în mușchii membrelor și mușchii flexori

Structura mușchiului ca organ:

Este alcătuit din celule musculare orientate pe direcția de mișcare, legate între ele prin intermediul țesutului conjunctiv.
Fiecare celulă este învelită de o tunică de natură conjunctivă numită endomisiu, lipsită de vase limfatice. Celula
musculară învelită de endomisiu se numește fascicul. Mai multe celule musculare sunt învelite de o altă tunică de natură
conjunctivă numită perimisiu intern. La exterior, mușchiul este învelit de o altă tunică, formată din țesut conjunctiv dens,
numită epimisiu.
Cele trei tunici de natură conjunctivă se continuă cu tunicile tendonului (endo, peri și epitenoniu), realizând joncțiunea
mio-tendinoasă.
Mușchiul prezintă două tipuri de inervații:
-inervație motorie (neuronul motor și celulele musculare pe care le inervează alcătuiesc unitatea motorie)
-inervație senzitivă (o sinapsă chimică, pot fi simple și complexe)

13.ȚESUTUL MUSCULAR NETED ȘI CARDIAC

Țesutul muscular neted
Celula musculară netedă (miocitul neted)
-formă în general fusiformă, alungită și lățită, neregulată
Prezintă:
a)înveliș celular – format din membrană bazală și sarcolemă, sarcolema nu prezintă tubi T, dar e prevăzută cu caveole
foarte numeroase (microinvaginații ale plasmalemei, care comunică cu mediul extracelular) și arii dense (plăci de
aderență submembranare)
b)sarcoplasma – acidofilă, prezintă: organite comune (RER, ribozomi, REN, complex Golgi, mitocondrii etc.), corpi denși
(leiozomi sau plăci de aderență citoplasmatice)
c)nucleul – formă alungită, situat central
Forța și viteza de contracție sunt mici, iar scurtarea fibrei musculare netede este sub 50%, datorită absenței benzilor Z.
Celulele musculare netede se pot dispune: izolat, dispersat și circumferențial, grupate în fascicule fine, grupate într-un
strat sau tunică, grupate în două-trei tunici cu orientare diferită, grupate sub formă de rețea de mănunchiuri groase
intersectate, mase musculare mari.
Spațiul extracelular este de două ori mai abundent în comparație cu țesutul muscular striat.

Țesutul muscular cardiac

Celulele musculare cardiace se clasifică în trei tipuri:
1. Celula musculară cardiacă lucrătoare (specializate în funcția de contracție):
-formează miocardul contractil atrial și ventricular, formă cilindrică și litera Y
Prezintă:
*înveliș celular (două straturi: matricea pericelulară, sarcolema) – la exteriorul învelișului celular este endomisiul
*sarcoplasma (acidofilă, conține matricea citoplasmatică și organite: mitocondrii, reticulul sarcoplasmatic, RER)
*nucleul (alungit, situat central, unele pot fi binucleate)
Celulele musculare se anastomozează în coloane, formând o rețea plexiformă.
Din loc în loc, celulele musculare cardiace lucrătoare sunt străbătute complet de niște linii transversale, numite discuri
intercalare, reprezentând complexe joncționale. Pot fi de două tipuri: transversale sau longitudinale.
Celulele musculare cardiace lucrătoare prezintă diferențe după localizarea lor:
-celulele cardiace atriale
-celule cardiace ventriculare
În atrii celulele musculare cardiace se dispun reticular, iar în ventriculi sub formă de benzi helicoidale.
2.Celulele nodale (generează și conduc impulsurile electrice):
-formează sistemul autoexcitoconducător al cordului, fiind astfel posibilă contracția ritmică, spontană și sincronă a
miocardului, fără stimuli direcți de la SN
3 categorii:
a)Celule P (pace-maker): dimensiuni mici, formă sferică sau ovală, nucleu central, citoplasma clară, miofibrile puține , nu
prezintă sistem sarcotubular, organite celulare slab dezvoltate, nu au funcție contractilă, generează impulsurile electrice
b)Celule T (transmitter): formă alungită, mai multe miofibrile, transmit mai departe impulsurile electrice generate de
celulele P
c)Celule Purkinje: dimensiuni mari, formă neregulată, pot fi și binucleate unele, puține miofibrile, nu prezintă sistem
sarcotubular
3.Celule musculare cardiace secretorii (localizate în special în atriul drept)
Celulele mioendocrine:
-localizare atrială, în sarcoplasma lor se găsesc granule secretorii specifice, mai numeroase în atriul drept și atașate de
complexul Golgi și RER, pot fi prezente și în unele celule musculare cardiace din atriul stâng și din ventriculi, precum și
alte celule din organism
Granulele conțin un precursor al hormonului natriuretic atrial care secretă două polipeptide cu efecte hormonale.

14.LEUCOCITELE MONOLOCULARE
Prezintă nucleul nesegmentat (un singur lob) și citoplasma lipsită de granulații specifice, 2 tipuri: limfocite și monocite
Limfocitele:
-creșterea numărului de limfocite se numește limfocitoză, iar scăderea limfocitopenie
-forma este sferică în sângele circulant, forma este constantă dar se pot întâlni și limfocite mai mari
-se clasifică în T (timo-dependente) și B (timo-independente)
-prezintă: membrană celulară, citoplasma (bazofilă cu granulații azurofile), nucleu (sferic)
Funcții: au proprietatea de a recunoaște atât proteinele proprii, cât și cele străine, motiv pentru care se numesc și
imunocite, sunt capabile de endocitoza particulelor mici dar nu efectuează fagocitoza
-75%-80% din limfocite sunt limfocite T și se diferențiază în mai multe tipuri, limfocitele B reprezentând doar 5%-15%
-Celulele NK (natural killer) sunt un tip special de limfocite și aparțin sistemului imunitar înnăscut. Intervin în apoptoza
celulelor gazdă.
Monocitele:
-creșterea numărului de monocite se numește monocitoză, iar scăderea monocitopenie
-forma este sferică, monocitele sunt cele mai mari celule ale țesutului sangvin
-prezintă: membrană celulară, citoplasmă (bazofilă, cu granulații azurofile (lizozomi) și organite), nucleu (nesegmentat,
reniform)
Funcții: macrofagocitoză în forma lor activă, macrofagele pot sintetiza ADN

15.LEUCOCITELE POLIMORFONUCLEARE
Prezintă nucleul segmentat (polilobat) și granulații citoplasmatice specifice, 3 categorii: neutrofile, eozinofile și bazofile.
Neutrofilele:
-cele mai numeroase, forma este sferică în sângele circulant, aceasta se modifică prin emiterea de pseudopode la
trecerea din capilare în țesutul conjunctiv, fenomen numit diapedeză
-creșterea numărului de neutrofile se numește neutrofilie, iar scăderea neutropenie
-prezintă: membrană celulară, citoplasmă (ușor acidofilă, cu organite comune, glicogen și granulații roz-violet palid),
nucleu (2-5 lobi uniți prin filamente fine de cromatină)
Funcții: rol important în procesele inflamatorii
Eozinofilele:
-creșterea numărului de eozinofile se numește eozinofilie, iar scăderea eozinopenie
-forma este sferică în sângele circulant
-prezintă: membrană celulară, citoplasmă (acidofilă, cu organite comune, mai bine reprezentate decât în neutorfile și
numeroase granulații specifice mari înconjurate de endomembrane), nucleu (bilobat, lobii uniți prin punți de cromatină)
Funcții: controlează infestațiile parazitare și reglează procesele inflamatorii și alergice, intervin în alte procese biologice,
sunt fagocite cu putere redusă de fagocitoză
Bazofilele:
-creșterea numărului de bazofile se numește bazofilie, iar scăderea bazopenie
-forma este sferică în sângele circulant
-prezintă: membrană celulară, citoplasmă (ușor acidofilă, cu organite comune și numeroase granulații bazofile), nucleu
(incomplet segmentat)
Funcții: putere redusă de fagocitoză, intervin în stări de șoc anafilactic

16.ERITROCITELE ȘI TROMBOCITELE
Eritrocitele:
-cel mai bine reprezentate celule sangvine, se formează în măduva osoasă prin diferențierea celulelor stem multipotente
-forma la mamifere este sferică din față și disc biconcav din profil.
Obișnuit, în sângele vertebratelor există poikilocite, respectiv eritrocite cu forme anormale. Dacă, sub influența anumitor
factori fizici, chimici, biologici sau patologici numărul lor depășește 10%, se instalează fenomenul de poikilocitoză.
Anomaliile membranei eritrocitare determină apariția poikilocitelor, care pot fi: acantocite (cu spini), codocite (celule în
țintă), echinocite (crenelate), ovalocite și eliptocite (ovale), stomatocite (regiunea centrală mai palid colorată),
drepanocite (formă de seceră).
Traumatismele pot induce apariția altor poikilocite: dacrocite (în formă de lacrimă), sferocite, cheratocite, microsferocite,
schizocite etc.
Dimensiunile eritrocitelor diferă în funcție de specie. Modificările de dimensiune poartă numele de anizocitoză. Astfel, în
circulația sangvină se pot întâlni microcitele (anemie instalată din cauza insuficienței de fier) sau macro- și megalocite
(anemie produsă de hipovitaminoza B12).
Numărul lor este de ordinul milioanelor/ml sânge, dar variază în funcție de: specie, la masculi sunt mai multe, vârstă, mai
multe la nou născuți, altitudine.
Creșterea numărului de eritrocite se numește eritrocitoză sau poliglobulie, iar scăderea se numește eritropenie, forma
severă se numește anemie.
Eritrocitele prezintă: membrană celulară, citoplasmă (acidofilă), nucleu (absent la mamifere și elipsoidal la restul
vertebratelor)
Funcții: transportul gazelor (O2 și CO2), mențin echilibrul acido-bazic, membrana celulară a eritrocitelor constituie sediul
antigenelor de grup.
Trombocitele:
-se formează prin fragmentarea megacariocitelor din măduva osoasă, sunt elemente figurate anucleate la mamifere și
nucleate la restul vertebratelor
-forma lor este ovală sau discoidală, numărul variază în funcție de specie
Creșterea numărului de trombocite se numește trombocitoză, iar scăderea trombocitopenie.
Trombocitele prezintă: membrană celulară (poate genera prelungiri), citoplasmă (la mamifere în două zone: una clară și
una azurofilă sau roșie purpurie, nucleu (absent la mamifere și elipsoidal la restul vertebratelor)
Funcții: intervin în procesele de coagulare sangvină și hemostază, asigură integritatea vaselor sangvine, intervin în
procesele inflamatorii, exercită fagocitoza în cazul unor infecții bacteriene sau virale, au rol în stoparea celulelor tumorale
în procesul de diapedeză etc.

17.CELULELE GLIALE: STRUCTURĂ ȘI TIPURI

Sunt celule cu rol de susținere, nutriție și protecție a neuronilor. Prezintă numeroase prelungiri subțiri și ramificate.
Clasificarea nevrogliilor – se realizează după mărimea lor:
-Microglii – reprezintă macrofagele SN având proprietăți fagocitare, în zonele cu leziuni proliferează și devin active
-Macroglii – 5 tipuri:
1)Astrocite – cele mai mari dintre nevroglii, au fromă de stea datorită numeroaselor prelungiri subțiri și ramificate,
formează o rețea în SNC și comunică cu neuronii, susținând funcțiile lor, unele dintre prelungiri sunt mai lungi (pediculi
vasculari) și ajung până la capilarele sangvine de unde preiau substanțe nutritive.
Sunt de două tipuri: -protoplasmatice (în substanța cenușie a SNC)
-fibroase (în substanța albă a SNC)
Există și astrocite de tip special: celule Muller, celule Bergmann
2)Oligodendroglii – cele mai mici și cu mai puține prelungiri comparativ cu astrocitele, ele intervin în formarea și
menținerea tecii de mielină.
3)Gliile ependimoventriculare – celule columnare care căptușesc canalul ependimar și ventriculii cerebrali
Sunt celule cu microvili și cili implicate în procese de absorbție a lichidului cefalorahidian, respectiv transportul acestuia
4)Celulele Schwann – celule cilindrice care înconjoară fibrele nervoase din SNP, unde formează teaca de mielină. Teaca de
mielină este întreruptă în locurile în care se unesc două celule Schwann – nod Ranvier.
Celulele Schwann înconjoară și fibrele amielinice asigurând nutriția lor.
5)Amficite – celule cubice, care înconjoară neuronii din ganglionii nervoși. Asigură izolarea electrică a neuronilor, precum
și schimburile metabolice. Rolul lor seamănă cu cel al celulelor Schwann, doar că nu formează teaca de mielină.

18.NEURONII: STRUCTURĂ ȘI CLASIFICARE

Sunt celule specializate în transmiterea impulsului nervos, formate dintr-un corp - pericarion și prelungiri: axon -
prelungire lungă și unică și dendrite - prelungiri multiple.
Membrana celulară a neuronului este neurolema, iar citoplasma neuronului este neuroplasma.

Neuronii dețin toate organitele, iar RER este foarte dezvoltat, formând corpusculii Nissl.
În porțiunea terminală a axonilor se găsesc numeroase vezicule cu mediatori chimici, numiți neurotransmițători, cu
ajutorul cărora se transmite un impuls nervos de la un neuron la altul.
Clasificarea neuronilor:
A.După numărul prelungirilor:
-unipolari – au doar un axon (celulele amacrine din retină)
-pseudounipolari – un axon și o dendrită unul lângă celălalt (neuronii din ganglionii spinali)
-bipolari – un axon și o dendrită la capete opuse (neuronii bipolari din retină)
-multipolari – un axon și mai multe dendrite (neuronii din măduva spinării)
B.După forma pericarionului:
-sferici (neuronii din ganglionii spinali)
-stelați (neuronii din măduva spinării)
-piriformi (neuronii din cerebel, numiți Purkinje)
-piramidali (neuronii din scoarța cerebrală)
C.După funcția îndeplinită
-senzitivi – transmit impulsurile nervoase de la receptori spre SNC (neuronii din coarnele dorsale ale MS)
-motori – conduc răspunsurile de la SNC la organele efectuare (neuronii din coarnele ventrale ale MS)
-intermediari – realizează legătura dintre neuronii senzitivi și motori (neuronii din coarnele laterale ale MS)

19.STRUCTURA FIBREI NERVOASE ȘI SINAPSA

Fibrele nervoase au în structura lor două componente:
-neurit – prelungirea neuronilor
-teaca nevroglială
Tipuri:
a)Fibrele mielinice – din SNP sunt formate din neurit care este înconjurat de celule Schwann și formează mielina cu rol de
izolare. Dpdv chimic mielina este formată din: lipide 64%, proteine 30%, glucide 6%.
Fibrele mielinizate sunt mai groase, iar viteza de conducere a impulsului nervos este dp cu grosimea fibrei și a tecii de
mielină.
Teaca de mielină nu este continuă, ci prezintă întreruperi în locurile unde celulele Schwann se unesc, numite noduri
Ranvier, așadar transmiterea impulsului nervos este saltatorie. La nivelul SNC mielina este produsă de oligodendroglii.
b)Fibrele amielinice – în SNC în substanța cenușie. Nu prezintă teacă de mielină – neuronii se găsesc în contact direct.
Transmiterea impulsului nervos prin astfel de fibre este lentă și continuă.
În SNP fibrele amielinice sunt puține și sunt învelite de celule Schwann, care pot cuprinde unul sau mai mulți axoni. În
acest caz celulele Schwann se unesc la nivelul prelungirilor laterale, ceea ce face ca nodurile Ranvier să nu existe.
Sinapsa
Joncțiunile care se formează în urma contactului între doi neuroni sau între un neuron și celule efectuare reprezintă
sinapse. Prin intermediul lor are loc transmiterea impulsului nervos de la un neuron presinaptic la altul postsinaptic sau
de la un neuron la celule efectuare.
Clasificarea sinapselor:
a)după criteriul morfologic
-axodendritice – între axoni și dendrite
-axosomatice – între axon și corpul celulei vecine
-axoaxonice – între doi axoni
b)după criteriul mecanismului de funcționare
-chimice – transformarea impulsului electric într-un semnal chimic la nivelul butonului presinaptic
-electrice – frecvent întâlnite de nevertebrate, joncțiuni GAP care permit schimbul de ioni între celule și transmiterea
directă a impulsului electric/potențialului de acțiune
Structură:
-buton presinaptic – porțiunea terminală a axonului presinaptic
-spațiul intersinaptic – separă neuronul presinaptic de cel postsinaptic
-membrana postsinaptică – conține receptori specifici pentru neurotransmițători
Neurotransmițători: acetil colina, epinefrina, norepinefrina, GABA, acidul glutamic, dopamina, serotonina, glicina

20.TERMINAȚII NERVOASE RECEPTOARE

A.Receptorii sensibilității superficiale – terminații nervoase libere și încapsulate
a)Terminații nervoase libere
-Terminații nervoase libere – fibre amielinice ramificate sau nu: epidermă, rădăcina firului de păr, pereții vaselor de sânge
-Discurile Merkel – terminații nervoase lipsite de mielină, de forma unui disc, preiau stimulii tactili: epidermă
b)Terminații nervoase încapsulate
-Corpusculii Pacini – pentru stimuli de presiune: țesut conjunctiv din piele și organe interne, țesut muscular, periost,
peritoneu, mezenter
-Corpusculii Meissner – pentru stimuli tactili: derma papilară lipsită de fire de păr
-Corpusculii Ruffinii – mecanoreceptori: derma
-Bulbii terminali Krausse – pentru rece: piele, membranele mucoase
-Corpusculii Golgi-Mazzoni – pentru presiune: piele, țesut conjunctiv asociat copitei, țesut conjunctiv al glandului penian,
pernițele plantare și palmare la carnivore, organe genitale
-Corpusculii Herbst: limbă și ciocul păsărilor
B.Receptorii sensibilității profunde
a) Proprioreceptori – controlează poziția și mișcările corpului, răspunzând de reflexele inconștiente: mușchi, tendoane,
capsule articulare
-Fusul neuromuscular
-Corpusculii tendinoși Golgi – receptori chinestezici
b)Visceroreceptori – mecanoreceptori: în peretele aortei și arterei carotide
-chemoreceptori
-baroreceptori

21.MĂDUVA SPINĂRII, GANGLIONUL SPINAL ȘI ARCUL REFLEX

Măduva spinării:
-ocupă canalul vertebral, de la gaura occipitală până la regiunea lombară unde formează conul medular
-substanța cenușie a MS este alcătuită din neuroni multipolari și stelați
-substanța albă a MS este dispusă la exterior, iar cea cenușie la interior fiind străbătută de canalul ependimar, prin care
circulă lichidul cefalorahidian
-pe secțiune substanța cenușie are forma literei H și prezintă:
*două coarne dorsale – neuroni senzitivi
*două coarne ventrale – neuroni motori
*două coarne intermediare – neuroni vegetativi
Actul reflex reprezintă răspunsul involuntar și specific cauzat de acțiunea stimulilor adecvați. Se realizează pe calea
arcului reflex, determinat genetic și complet funcțional la naștere.
Arcul reflex este format din:
-receptor – terminație nervoasă simplă sau ramificată
-neuroni senzitivi – ramura dorsală a nervilor spinali
-centru nervos – MS respectiv encefalul în cazul reflexelor complexe
-neuroni motori respectiv axonul neuronilor din coarnele ventrale ale MS
-organ efector – mușchi sau glandă
Stimulii vor genera un potențial electric la nivelul receptorilor (terminații nervoase), transmis neuronilor senzitivi, care se
găsesc în MS, prin intermediul dendritelor neuronilor din ganglionii spinali.
Informația este preluată de interneuroni și transmisă către neuronii motori. Aceștia sunt responsabili să genereze
răspunsul specific, care se transmite organelor receptoare, pe calea axonului motor.

22.ENCEFALUL: MIELENCEFAL, METENCEFAL ȘI MEZENCEFAL

Encefalul se găsește în cavitatea craniană și este structurat pe 5 etaje. Substanța albă dispusă la interior sub formă de căi
ascendente și descendente, este acoperită de substanță cenușie, reprezentată de nuclei sau scoarță (cerebeloasă sau
cerebrală) dispusă la exterior, Țesutul nervos este protejat de tunici conjunctive care formează meningele.
a)Mielencefalul – bulbul rahidian – se găsește în prelungirea rostrală a MS
Rol: conducerea impulsurilor nervoase de la MS spre nivelurile superioare ale encefalului și invers, este sediul centrilor
nervoși reflecși, cei mai importanți fiind cei respiratori, cardiaci, vasomotori
b)Metencefalul – puntea lui Varolio și cerebelul
Puntea lui Varolio – ocupă poziția ventrală la nivelul encefalului, sub formă de benzi, lipsește la păsări
Rol: conducerea impulsurilor nervoase, sediul centrilor nervoși reflecși
Cerebelul sau creierul mic – situat dorsal, format din pedunculi cerebeloși prin care se leagă componentele nervoase
adiacente:
craniali – de mezencefal
mijlocii – de punte
caudali – de mielencefal
și două emisfere cerebeloase unite prin vermis. Substanța cenușie dispusă la exterior formează scoarța cerebeloasă. Pe
secțiune aceasta prezintă 3 straturi: molecular extern, mijlociu al neuronilor Purkinje, granular extern
Rol: controlează activitatea și tonusul muscular, precum și coordonarea unor grupe musculare, modulează și
reorganizează activitatea unor centrii motori
c)Mezencefalul sau creierul mijlociu – pedunculii cerebrali și tuberculii quadrigemeni
Pedunculii cerebrali – delimitează o fosă ce adăpostește structurile hipotalamusului, au aspectul unor coloane, intervin
în redresarea și realizarea tonusului muscular
Tuberculii quadrigemeni – coordonează reflexele viziuale (rostrali) și auditive (caudali)
Rol: coordonează reflexele de orientare, de redresare , asigură tonus muscular normal

23.ENCEFALUL: DIENCEFAL ȘI TELENCEFAL. VENTRICULII CEREBRALI.

d)Diencefalul sau creierul intermediar – talamus, metatalamus, epitalamus, hipotalamus
Metatalamus – format din corpii geniculați laterali și mediali, componente ale căii optice și acustice. Substanța albă și
cenușie a metatalamusului sunt dispuse în nuclei
Epitalamus – conține epifiza (glanda pineală) cu rol de ceas biologic al organismului, habenula, comisura caudală
Talamusul – reprezentat de două mase voluminoase și ovoide. Substanța cenușie se prezintă sub formă de nuclei
acoperiți de substanță albă în strat subțire. În talamus se găsesc centrii de integrare subcorticală a stărilor de neplăcere,
afectivitate sau agresivitate exprimate prin stări de frică, bucurie sau furie.
Hipotalamusul – legat de hipofiză prin tija pituitară, formând axul hipotalamo-hipofizar, prin tijă controlează activitatea
hipofizei și a glandelor endocrine subordonate acesteia. Substanța cenușie se organizează în trei nuclei cu roluri diferite:
anterior – metabolismul hidric, mijlocii – aparțin SNV parasimpatic, posteriori – aparțin SNV simpatic
La nivelul hipotalamusului se găsesc centrii nervoși ai foamei, sațietății, termoreglării, controlului glicemiei
Substanța albă, reprezentată de numeroase fibre nervoase, formează căile de conducere.
e)Telencefalul – emisferele cerebrale
Emisferele cerebrale sunt unite și prezintă substanță cenușie la exterior unde formează scoarța cerebrală sau cortexul
cerebral, dispusă central sub formă de nuclei numiți corpii striați. Substanța albă este dispusă la interior și leagă diferite
zone nervoase ale celor două emisfere.
În interiorul emisferelor se găsesc ventriculii cerebrali I și II
Scoarța cerebrală prezintă 6 straturi: molecular, granular extern, piramidal extern, granular intern, piramidal intern,
polimorf.
Anatomic, scoarța cerebrală este împărțită în 4 lobi: frontal, parietal, occipital și temporal.
Ventriculii cerebrali:
Sunt camere localizate în diferite regiuni ale encefalului fiind interconectate între ele, comunică și cu canalul ependimar
al MS. Există 4 ventriculi cerebrali în encefal: ventriculul IV în mielencefal, ventriculul III în diencefal, ventriculii I și II sunt
cei mai mari și sunt în telencefal.
Aceste cavități sunt pline de LCR.

24.MENINGELE. NERVII: STRUCTURĂ ȘI CLASIFICARE

Meningele
SNC este protejat de 3 foițe care formează meningele. De la exterior spre interior sunt:
1.Dura mater – țesut conjunctiv dens, între MS și periost se delimitează spațiul epidural . Între dura mater și următoare
foiță se delimitează spațiu subdural.
2.Arahnoida – tunică avasculară, țesut conjunctiv acoperit de mezoteliu. Între arahnoida și tunica internă se formează
spațiul subarahnoid plin cu LCR.
3.Pia mater – realizează contact intim cu țesutul nervos, foarte bine vascularizată și responsabilă de vascularizarea SNC,
participă la sinteza LCR fiind parte componentă a plexurilor coroide (ventriculii cerebrali)

Nervii
Sunt prelungiri neuronale asociate cu țesut conjunctiv și vascular. Ei fac legătura între organele receptoare/efectuare și
centrii nervoși sau între diferiți centri nervoși. Fiecare nerv prezintă mai multe tunici conjunctive: endonerv, perinerv,
epinerv.
Nervii se clasifică în: senzitivi – preiau informația de la recetori și o duc către centrii nervoși
motori – transportă răspunsuri de la centrii nervoși spre organele efectuare
micști

25.ARTERE, VENE, CAPILARE

Arterele și venele au peretele format din 3 straturi de la interior spre exterior: tunica internă sau intima, tunica mijlocie
sau media, tunica externă sau adventicea.
Artere
-vase sangvine care pleacă de la cord și transportă sângele oxigenat de la cord spre țesuturi (marea circulație) și de la
cord la pulmoni (mica circulație). Sunt de mai multe tipuri:
1.Artere mari sau elastice: aorta, arterele pulmonare precum și ramurile lor: trunchiul brachiocefalic, carotide, arteră
subclaviculară, arterele iliace.
Cuprind tunicile: intima (formată din endoteliu, subendoteliu, membrana elastică internă), media (cel mai gros strat,
cuprinde fibre elastice, miocite netede, fibre de colagen și substanță fundamentală), adventicea (destul de subțire,
cuprinde fibre elastice, fibre de colagen, predomină fibroblastele și macrofagele, vasa vasorum și terminații nervoase).
În timpul contracției ventriculelor = sistola, cordul pompează sângele în arterele elastice
În timpul diastolei = perioada de relaxare a cordului, nu se formează presiune în ventriculi
2.Artere medii sau musculare
Cuprind tunicile: intima (endoteliu, subendoteliu, membrană elastică internă), media (miocite netede, fibre de colagen și
elastină), adventicea (fibroblaste, fibre de colagen, fibre elastice, nervi, vase mici)
3.Artere mici
Cuprind: intima (endoteliu, membrană elastică inetrnă), media (miocite netede), adventicea
4.Arteriole
Cuprind: intima (endoteliu), media (miocite netede), adventicea
Metarteriolele reprezintă porțiunea terminală a arteriolelor, înainte de a se deschide în capilare.
Vene
-vase sangvine care vin spre cord și transportă sângele neoxigent de la țesuturi spre cord (marea circulație) și de la
pulmoni la cord (mica circulație)
În general peretele venelor este mai subțire decât cel al arterelor. Venele mari care transportă sângele împotriva
gravitației, prezintă în structura peretelui valvule semilunare, care asigură curgerea sângelui într-o singură direcție, cea
spre cord.
În funcție de mărime se împart în:
1.Venule cu pericite - sunt venule postcapilare care preiau sângele de la capilare
Prezintă: intima (membrană bazală cu pericite, endoteliu), media lipsește, adventicea (subțire, țesut conjunctiv lax)
2.Venule musculare – vase sangvine care acompaniază arteriolele
Prezintă: intima (celule endoteliale pe membrana bazală, pericitele lipsesc), media (miocite netede), adventicea (țesut
conjunctiv lax)
3.Vene mijlocii – vase sangvine care acompaniază arterele
Prezintă: intima (endoteliu, membrană bazală, strat subendotelial, membrană elastică internă), media (miocite netede
separate de fibre de colagen și elastice), adventicea (țesut conjunctiv lax cu fibre de colagen, fibre elastice, miocite
netede, sunt abundente și vasa vasorum, vase limfatice și fibre nervoase)
4.Vene mari: venele cave, porta, splenică, iliacă externă, pulmonară
Prezină: intima (endoteliu, membrana bazală, startul subendotelial, membrana elastică internă), media (miocite netede,
fibre de colagen, elastice și fibroblaste), adventicea (țesut conjunctiv lax cu fibre de colagen, fibre elastice, fibroblaste și
miocite netede)
5.Vene specializate – vene cu structură atipică
-unele nu prezintă miocite netede: venele retinei, meningeale, ale oaselor, placentare, splenice
-unele sunt bogate în miocite netede: vena safenă, femurală, jugulară, ombilicală, membrelor, abdominale, cavă,
pulmonare
Capilare
Sunt cele mai mici vase sangvine din organism. Peretele lor este format din: endoteliu, membrană bazală, înconjurate de
pericite care asigură stabilitatea pereților capilarelor. 3 categorii de capilare:
1.Capilare continue (tipice)
2.Capilare fenestrate
3.Capilare sinusoidale
26.CORDUL, MICA ȘI MAREA CIRCULAȚIE
Cordul este situat în cavitatea toracică, respectiv mediastinul mijlociu, cavitate formată din stern, coloană vertebrală,
diafragmă și pulmoni.
Este un organ de formă conică, prezintă o bază și un apex
Prezintă 4 cavități: atriul stâng, ventriculul stâng (împreună formează jumătatea atrială), atriul drept, ventriculul drept
(împreună formează jumătatea venoasă). Partea dreaptă a cordului este mai mare. Cele două jumătăți sunt separate prin
septul interatrial, respectiv septul inerventricular.
Atriile și ventriculele comunică prin orificiile atrioventriculare, care sunt închise în timpul contracției ventriculelor cu
valvele: bicuspidă (mitrală) respectiv tricuspidă, împiedicând astfel reîntoarcerea sângelui în atrii.
În ventricule mai există și valvule semilunare.
Cordul este un organ muscular, cu activitate contractilă ritmică, legat de sistemul de vase sangvine. Cordul îndeplinește
rol de pompă ce asigură circulația unidirecțională a sângelui.
Mica circulație (circulația pulmonară):
Este formată din vasele sangvine care leagă cordul și pulmonii. Sângele neoxigenat este transportat de la cord (Vd) spre
pulmoni, de unde se întoarce în cord (As) sângele oxigenat.
Marea circulație (circulația sistematică):
Transportă sângele oxigenat din cord (Vs) spre toate țesuturile organismului, de unde aduce în cord (Ad) sângele
neoxigenat.
Cordul este alcătuit din: perete, scheletul fibros (prezintă 4 inele fibroase care cu înaintarea în vârstă devin oasele
cardiace și partea mebranoasă a septului interventricular), circulația coronariană.
Peretele cordului este format din 3 tunici de la interior spre exterior: endocard (alcătuit din endoteliu și subendoteliu),
miocard (tunica musculară a cordului: 3 tipuri de celule musculare cardiace: celule cardiace lucrătoare, celule nodale,
celule mioendocrine), epicard (epiteliu monostratificat pavimentos)
Cordul este învelit într-un sac format din pericard, alcătuit din două foițe: parietală și viscerală, între cele două formându-
se cavitatea pericardică plină cu lichid pericardic, ce permite alunecarea foițelor în timpul contracției.

27.MĂDUVA OSOASĂ ȘI TIMUSUL

Măduva osoasă (roșie hematogenă)
Localizare: în cavitățile oaselor spongioase căptușite cu endost
Rol: formarea tuturor celulelor sangvine = organ hematoformator total
Structură: rețea reticulară (fibre de reticulină și celule reticulare)
țesutul hematopoetic (celule stem, macrofage, mastocite, adipocite, alte celule conjunctive)
rețea de capilare (locul de ieșire a celulelor nou formate din măduva osoasă
Celulele stem sunt numeroase, se pot diferenția în cele 7 celule sangvine: eritrocite, neutrofile, eozinofile, bazofile,
limfocite, monocite și trombocite.
Celulele evidente în măduva osoasă sunt megacariocitele (mamele trombocitelor).
Eritrocitele se formează în zonele de eritropoeză.
Leucocitele se fromează în zonele de leucopoeză.
În funcție de activitatea hematopoetică, măduva osoasă poate fi:
-roșie – activitate intensă, în organele tinere
-galbenă – activitatea scade, la organismele adulte
-cenușie – la organismele bătrâne
Vasele limfatice lipsesc.

Timusul
Localizare: regiunea cervicală, parțial în mediastinul toracic
Rol: producerea, maturarea și eliberarea limfocitelor T, utilizate de alte organe în generarea răspunsului imun
Timusul și măduva osoasă nu sunt implicate în mod direct în răspunsul imun.
Structură: - organ limfoepitelial cu două componente: limfoidă – celule stem migrate din măduva osoasă
epitelială – celule reticuloepiteliale
Histologic se evidențiază:
-capsulă conjunctivă care emite trabecule conjunctive care împart organul în lobi și lobuli
-rețea vasculară
-parenchim alcătuit din lobuli cu două zone: corticală și medulară
În zona corticală se găsesc limfocite mari. În zona medulară se găsesc limfocite mai mici.
Celulele reticuloepiteliale prezintă ramificații și formează o rețea ce adăpostește limfocitele.
Mai sunt prezente și alte tipuri de celule în structura timusului: macrofage, celule Langerhans, celule miofibroblaste,
mastocite, plasmocite, eozinofile.

28.BURSA LUI FABRICIUS ȘI LIMFONODURILE

Bursa lui Fabricius
Organ asemănător timusului, dar prezent doar la păsări.
Localizare: dorsal de cloacă
Rol: producerea de limfocite B
Structură: - organ limfoepitelial cu două componente: limfoidă – limfocite B
epitelială – celule reticuloepiteliale
Structura este specifică și ușor de identificat: organ ovoid acoperit cu capsula conjunctivă, organ cavitar, perete cutat,
între capsulă și epiteliu prezintă foliculii bursieni cu zona corticală și medulară
Dpdv funcțional este asemănătoare cu măduva osoasă (producător de limfocite B), iar în ceea ce privește originea și
evoluția cu timusul (numit și timus cloacal).

Limfonodurile
Localizare: pe traiectul vaselor limfatice
Rol: imunologic prin filtrarea limfei și prin producerea, stocarea și activarea limfocitelor B și T.
La mamifere limfonodurile sunt structuri ovoide numeroase, care alături de vase limfatice alcătuiesc sistemul limfatic al
organismului. La păsări sunt reprezentate de structuri laxe.
Structură: capsulă conjunctivă – emite spre interior trabecule care se ramifică
schelet de susținere
rețeaua vasculară
Structura venelor postcapilare permite migrarea limfocitelor din sânge în limfonod.
parenchim – cu două zone: corticală (limfonodulii pot fi primari, secundari) și medulară
Tipuri de celule prezente în limfonoduri: limfocite T și B, macrofage, celule reticulare, celule dendritice
Circulația limfei prin limfonoduri este realizată încet și în vârtejuri, limfonodurile funcționând ca filtre ale limfei.

29.SPLINA ȘI SISTEMUL LIMFATIC DIFUZ

Splina
Localizare: cavitatea abdominală pe partea stângă
Rol: formarea leucocitelor și eritrocitelor în timpul vieții intrauterine, după naștere funcția este reorientată spre
maturarea celulelor sangvine produse în măduva osoasă, filtrează sângele și îndepărtează antigenele, microorganismele,
trombocitele și eritrocitele anormale din sânge, îndeplinește funcție imună, poate stoca cantități mari de sânge, pe care îl
eliberează în circulația generală în funcție de nevoile organismului
Structură:
-capsula: țesut conjunctiv dens cu miocite netede lucrătoare numeroase la carnivore, emite trabecule în structura cărora
se găsesc vase sangvine și nervi
-rețeaua de susținere: fibre de reticulină și celule reticulare
-parenchimul = pulpa splenică împărțită în: pulpa roșie (componentă majoritară), pulpa albă (componentă imună)
Pulpa roșie prezintă cordoane celulare care se găsesc printre sinusuri venoase sau venule.
Splina de tip nesinusal este prezentă la majoritatea mamiferelor domestice: venulele au un lumen larg, menținut de
celule reticulare și fibre de reticulină, iar peretele are deschideri.
Pulpa albă este reprezentată de aglomerări de leucocite sub formă de foliculi limfoizi asociați cu arteriole.
Macrofagele din splină au rol în degradarea hemoglobinei din eritrocitele uzate. Fierul din structura hemoglobinei este
recuperat și returnat măduvei osoase pentru producerea de eritrocite noi, iar hemul este eliminat prin bilă.

Sistemul limfatic difuz și dens

Este reprezentat de țesut limfoid neîncapsulat, cu o organizare difuză sau densă, localizat în mucoasa căilor digestive,
respiratorii și genitale – locuri care reprezintă posibile porți de intrare a agenților patogeni în organism.
Țesutul limfatic difuz se prezintă sub formă de aglomerări de limfocite, macrofage, plasmocite dispuse sub epiteliul
mucoasei digestive, respiratorii, genitale având rol de apărare față de agenți patogeni care pătrund pe aceste căi

30.PIELEA ȘI PRODUCȚIILE PIELII

Pielea este cel mai mare organ al corpului și îndeplinește multiple roluri precum:
-protecție împotriva radiațiilor UV, a substanțelor toxice, a agenților patogeni
-implicată în metabolismul apei
-termoreglare
-organ senzorial în care se găsesc receptori tactili pentru durere, frig, presiune
-imun – îndeplinit de celulele Langerhans
-producția de vitamina D
Pielea are în componență 3 straturi: epiderma, derma, hipoderma
Epiderma
-epiteliu pluristratificat pavimentos și cheratinizat
-grosimea diferă în funcție de regiune
-se întâlnesc multe tipuri de celule care se suprapun generând mai multe straturi: cheratinocite, melanocite (rol în
producerea de melanină), celule Langerhans (implicate în răspunsul imun), celule Merkel (receptori pentru stimuli tactili)
Straturile celulare:
1.Stratul bazal – un rând de celule cubice/columnare sprijinite pe membrana bazală, numit și germinativ
2.Stratul spinos – mai multe rânduri de celule poligonale care pătrund în citoplasmă sub formă de spini
3.Stratul granular – mai multe rânduri de celule pavimentoase
4.Stratul lucidum – doar în regiunile lipsite de fire de păr, o bandă de cheratină
5.Stratul cornos – la suprafață, conține celule pavimentoase care treptat pierd organitele, nucleul și apoi integritatea
Derma
-alcătuită din țesut conjunctiv
-două straturi:
1.derma papilară (superficială, țesut conjunctiv lax)
2.derma reticulară (propriu-zisă, țesut conjunctiv dens neorientat)
În dermă predomină fibrele de colagen și cele elastice. Se găsesc și vase de sânge, vase limfatice, terminații nervoase,
glande, fire de păr, miocite netede.
Hipoderma
-alcătuită din țesut conjunctiv lax în structura căruia predomină țesutul adipos

Producțiile pielii sunt de două tipuri: glandulare și cornoase

Glandulare
1.Glanda sebacee – glandă alveolară, asociată cu foliculii firelor de păr, rol în producția de sebum, apare sub forma unui
sac plin de celule. Funcția glandei este influențată de unii hormoni dar și de contracția mușchiului ridicător al firelor de
păr.
Este importantă deoarece produsul de secreție: este emolient pentru piele, conferă elasticitate și finețe pielii, conferă
elasticitate și luciul firelor de păr, efect de barieră, este feromon.
2.Glanda sudoripară – glandă tubuloglomerurală a cărei parte secretorie este glomerulul situat în derma reticulară,
canalul de secreție se deschide diferit în funcție de mecanismul de secreție:
a)Glanda sudoripară apocrină – polul apical al celulei se elimină odată cu produsul de secreție
Rol: se presupune că secretă feromoni
b)Glanda sudoripară merocrină – secreția nu va afecta integritatea celulelor
Rol: termoreglare
3.Glandele anale – situate în submucoasa canalului anal, sunt glande tubulo-alveolare modificate care își varsă produsul
de secreție în anus, prezente doar la anumite specii: câine, pisică, porc
4.Sacii anali (sinusurile perianale) – între sfincterul anal intern și cel extern, prezenți doar la carnivore și rozătoare
5.Glandele circumorale – prezente la câine, se asociază cu glandele sebacee adiacente
6.Glandele infraorbitașe – doar la ovine în jurul sinusului infraorbital, sunt glande sebacee asociate cu glande tubulare
apocrine
7.Glandele submentale – în spațiul intermandibular al pisicilor, sunt glande sebacee
8.Glandele supracaudale sau glandele cozii – la pisică pe toată lungimea cozii și la câine la baza cozii, seamănă cu
glandele sebacee
9.Glandele coronuare – la țap la baza coarnelor, glande sebacee modificate, conferă produsul specific în perioade de
reproducere
Alte glande tegumentare: organul mental, glandele carpale, glandele interdigitale
Cornoase:
1.Firul de păr
-alcătuit din rădăcină, porțiune liberă
Rădăcina: bulbul firului de păr la nivelul căruia există o invaginație papila dermală, este înconjurată de foliculul firului de
păr
Structura firului de păr: cuticula, corticala, medulara
Firul de păr este atașat de țesutul conjunctiv al dermei de către mușchiul ridicător al firului de păr. Culoarea părului este
determinată de proporția dintre granule de pigment și bule de aer. Părul închis are mai mult pigment și mai puține bule.
Perii tactili – fire de păr prezente doar în regiunea feței
2.Copita
Falanga este acoperită cu cele 3 straturi ale pielii modificate: cutia de corn, membrana cheratogenă. În unele zone este
prezentă și hipoderma.
Copita cuprinde mai multe componente, fiecare fiind constituită din epidermă, dermă și hipodermă.
Pe secțiune se evidențiază următoarele: osul, hipoderma, derma, stratul cherafilos, stratul tubulos, stratul marginal,
glazura
3.Ghearele
-procesele unguale constituie baza anatomică, sunt acoperite cu dermă și epidermă
4.Coarnele
-doar la ru, au structură asemănătoare cu ea a copitei
Pernițele plantare – prezente doar la carnivore, sunt structuri specializate ale pielii, la nivelul cărora se regăsesc toate
cele 5 straturi ale epidermei.
31.CAVITATEA ORALĂ
Este primul segment al tubului digestiv. Este alcătuită din:
-vestibul (între dinți și buze și dinți și obraji)
-cavitate orală propriu zisă (unde sunt localizate organele accesorii)
Acesta este locul în care se realizează primele etape ale digestiei, fiind implicată în procese precum prehesiune,
masticație, insalivație, pregătind bolul alimentar pentru deglutiție.
Este delimitată de un plafon, un planșeu și doi pereți laterali, căptușite cu mucoasă orală.
Peretele cavității orale este căptușit cu următoarele tunici: mucoasă, submucoasă.
Buzele sunt structuri musculo-membranoase cu ajutorul cărora se realizează prehesiunea. La nivelul buzelor se realizează
trecerea de la epidermă la mucoasa orală. La exterior buzele sunt acoperite cu piele (epiderma, derma cu fire de păr,
glande sudoripare, glande sebacee, hipoderma). Spre interior se transformă în mucoasă orală cu epiteliul pluristratificat
pavimentos cheratinizat sau necheratinizat, în funcție de specie. Lamina propria și submucoasa sunt fuzionate și conțin
glande salivare minore.
Obrajii au peretele format din mucoasă: cu epiteliul pluristratificat pavimentos cheratinizat sau necheratinizat, în funcție
de specie, lamina propria este fuzionată cu submucoasa și conțin glande salivare minore, perimisium.
Planșeul este alcătuit din mucoasă: epiteliul pluristratificat pavimentos cheratinizat sau necheratinizat, în funcție de
specie, lamina propria fuzionată cu submucoasa și conțin glande salivare minore și majore (sublinguală, mandibulară), se
continuă cu perimisium și periost.
Plafonul: palatul dur și palatul moale.
Palatul dur: mucoasă: epiteliul pluristratificat pavimentos cheratinizat sau necheratinizat, în funcție de specie, lamina
propria fuzionată cu submucoasa și conțin glande salivare minore, se continuă cu periost, formează cute numite creste
palatine.
Palatul moale: porțiunea anterioară acoperită cu mucoasă orală cu epiteliul pluristratificat pavimentos cheratinizat sau
necheratinizat, în funcție de specie, posterioară acoperită de mucoasă respiratorie , lamina propria fuzionată cu
submucoasa și conțin glande salivare minore și țesut limfatic (tonsile palatine).
Limba este un organ senzorial, muscular, este acoperită de: epiteliul pluristratificat pavimentos cheratinizat sau
necheratinizat, în funcție de specie, lamina propria fuzionată cu submucoasa și conțin glande salivare minore,
perimisium, mucoasa generează cute numite papile linguale.
Mugurii gustativi se găsesc în pereții laterali ai papilelor gustative. În structura lor se găsesc: celule bazale, celule de
susținere, celule senzoriale.
Dinții sunt organe dure cu rol în mărunțirea alimentelor și formarea bolului alimentar. Sunt alcătuiți din coroană, col și
rădăcină. Dpdv histologic prezintă cameră pulpară, dentină, smalț și ciment.
Camera pulpară: țesut conjunctiv bogat în vase sangvine și nervi formează pulpa dentară. Camera se îngustează la nivelul
rădăcinii și formează canalul radicular prevăzut cu un vârf cu orificiu. Spre periferie este mărginită de celule odontoblaste
responsabile de secreția dentinei.
Dentina se formează la periferia predentinei prin îngroșarea fibrelor de colagen și mineralizarea substanței
fundamentale.
Smalțul este situat la periferia dentinei, acoperă de exterior coroana dintelui. Este secretată de celulele situate la
periferia dentinei numite ameloblaste.
Cimentul acoperă rădăcina dintelui. Este produs de celule asemănătoare osteocitelor numite cimentocite situate în
lacune. Are structură asemănătoare țesutului osos.

32.GLANDELE SALIVARE, FARINGELE ȘI ESOFAGUL

Glandele salivare sunt glande exocrine responsabile de secreția salivei. Saliva are rol de a înmuia și dizolva chimic
alimentele, dar și de a curăța cavitatea orală. Sunt împărțite în două grupe: glande salivare majore sau aglomerate și
glande salivare minore sau diseminate.
Glandele salivare majore sunt: parotidă, mandibulară, sublinguală (polistomatică și monostomatică), zigomatică (doar la
carnivore).
Histologic sunt alcătuite din acini glandulari care pot fi seroși, mucoși sau micști. Produsul de secreție, saliva, este
deversat în cavitatea orală prin canale de excreție. Există canale excretoare intralobulare și lobulare.
Glandele salivare minore sunt: labiale, linguale, palatine, molare.

Faringele
Este un segment comun aparatului digestiv și celui respirator, prezintă două porțiuni:
1.nazofaringe – asigură comunicarea cavității orale cu cavitățile nazale – acoperit cu epiteliu respirator
2.orofaringe – asigură comunicarea cavității orale cu esofagul
Peretele este alcătuit din: mucoasă, submucoasă (prezintă glande acinoase mucoase), musculară (mușchi striați),
adventicea.
Faringele este perforat de 7 orificii.

Esofagul
Este compartimentul care continuă faringelui și care prin contracția mușchilor striați și netezi asigură înaintarea bolului
alimentar spre stomac. Anatomic este împărțit în 3 regiuni: cervicală, toracică și abdominală.
Peretele este format din 4 tunici:
-mucoasă (epiteliu pluristratificat pavimentos: lamina propria, musculara mucoasei)
-submucoasă (prezintă număr crescut de glande acinoase mucoase)
-musculara (mușchi striați sau netezi sau amestec din ambele în funcție de specie)
-adventicea în regiunea cervicală și seroasa în celelalte
Esofagul se deschide în stomac prin orificiul cardia, a cărui strat circular de fibre netede formează un sfincter.

33.PRESTOMACURILE ȘI STOMACUL GLANDULAR

Prestomacurile la rumegătoare:
Rumenul
-o încăpere largă în care au loc procesele de fermentație în condiții de anerobioză
-în lumenul lui se găsesc microorganisme (bacterii și protozoare) responsabile pentru digestia celulozei, amidonului,
sinteza proteinelor, vitaminelor B și K
-în urma fermentației rezultă gazele: CO2, metan, hidrogen sulfurat
Peretele este format din: -mucoasă (epiteliu pluristratificat pavimentos cheratinizat cu papile conice cu rol în absorbția
nutrienților) (lamina propria bagată în fibre de colagen și elastice) (musculara mucoasei lipsește)
-submucoasă - lipsește
-musculara (mai multe straturi de mușchi netezi)
-seroasă
Rețeaua
-prin contracția mușchilor din structura peretelui participă la digestia bolului alimentar și asigură înaintarea acestuia
-obiectele dense consumate de animal (ex. cuie) rămân blocate aici și pot străpunge peretele și ajunge la inimă
Peretele este format din: -mucoasă (epiteliu pluristratificat pavimentos cheratinizat cu papile: primare, secundare,
terțiare, se observă fibre musculare, rol în absorbția acizilor grași) (lamina propria – țesut conjunctiv lax) (musculara
mucoasei – mușchi netezi)
-submucoasă (țesut conjunctiv lax)
-musculara (mai multe straturi de mușchi netezi)
-seroasă
Omasul
-are rol în absorbția apei și a nutrienților
-mișcările papilelor ajută la zdrobirea ingestiei care devine mai compactă
Peretele este format din: -mucoasă (epiteliu pluristratificat pavimentos cheratinizat cu papile cu aspect foliat de tip
I,II,III,IV, au rol de a mări suprafața de absorbție pentru nutrienți, prezintă și mușchi) (lamina propria – țesut conjunctiv
lax) (musculara mucoasei – 2 straturi de mușchi netezi)
-submucoasă (țesut conjunctiv lax)
-musculara (2 straturi de mușchi netezi)
-seroasa
Stomacul glandular (abomasul)
-implicat în depozitare dar și în digestia mecanică și chimică a alimentelor
Peretele este format din: -mucoasă (esofagiană, cardiacă, fundică, pilorică, doar regiunea fundică prezintă adevărate
glande gastrice, mucoasa generează cripte gastrice unde se deschid glande gastrice) (peretele mucoasei este
monostratificat columnar și este alcătuit din 5 tipuri de celule: auxiliare, mucoase, principale, parietale, cromargentafine)
(lamina propria – țesut conjunctiv lax) (musculara mucoasei – 2 straturi de mușchi netezi)
-submucoasă (țesut conjunctiv lax)
-musculară (3 straturi de mușchi netezi)
-seroasă

34.INTESTINUL: CLASIFICARE ȘI STRUCTURĂ

Intestinul subțire
-are rol în secreție și absorbție de nutrienți
-3 segmente: duoden, jejun, ileon
Peretele este format din: -mucoasă (formează vilozități intestinale, glande intestinale, epiteliul este monostratificat
columnar alcătuit din 5 tipuri de celule: enterocite, auxiliare, caliciforme, cromargentafine, Paneth)(lamina propria –
țesut conjunctiv lax) (musculara mucoasei – 2 straturi de mușchi netezi)
-submucoasă (țesut conjunctiv lax cu glande tubuloacinoase)
-musculară (2 straturi de mușchi netezi)
-seroasă
Intestinul gros
-3 segmente: cecum, colon, rect
-la nivelul lui se desfășoară procese de reabsorbție a apei și a sărurilor anorganice, iar la ierbivore și ru au loc procese de
fermentație
Cecum: aspect saciform
Colon: 3 segmente: ascendent, transvers, descendent
Rect: comunică cu exteriorul prin anus
Peretele este format din: -mucoasă (nu prezintă pliuri sau vilozități intestinale) (prezintă glande intestinale, epiteliu
monostratificat columnar, la nivelul anusului devine pluristratificat pavimentos) (predomină celulele caliciforme care
secretă mucus pentru lubrifiere) (lipsesc celulele Paneth) (țesut limfoid difuz) (lamina propria subțire) (musculara
mucoasei – 2 straturi de mușchi netezi)
-submucoasă (țesut limfoid difuz, uneori țesut adipos bine reprezentat)
-musculară (2 straturi de mușchi netezi, la nivelul anusului devin striați și formează sfincterul
anal)
-seroasă (devine adventicea la nivelul rectului)

35.APARATUL DIGESTIV LA PĂSĂRI

La păsări, orificiul oral este mărginit de două valve cornoase, una care formează ciocul. Păsările nu prezintă dinți. Limba
este îngustă, lipsită de muguri gustativi și conține la bază osul entoglos, care spre vârf se continuă cu un cartilaj hialin.
Cavitatea orală și limba sunt căptușite cu o mucoasă prevăzută cu un epiteliu multistratificat pavimentos și cornos pe
majoritatea suprafeței. Glandele salivare aglomerate nu sunt prezente, dar există glande tubulare, slab ramificate,
alcătuite din celule mari de tip mucos.
Esofagul prezintă cele patru tunici caracteristice: mucoasa, submucoasa, musculara și adventicea.
Gușa constituie o dilatație a esofagului, cu structură asemănătoare dar și cu câteva deosebiri structurale caracteristice.
Epiteliul multistratificat pavimentos cornos al mucoasei este mult mai gros decât la esofag. Glandele tubuloacinoase
mucoase lipsesc la unele specii și sunt prezente la altele.
Gușa prezintă un al treilea strat muscular, plexiform, care favorizează mărirea în volum a gușei. În gușă are loc amestecul
și înmuierea alimentelor cu secreția glandelor mucoase, precum și macerarea alimentelor prin contracțiile tunicii
musculare.
Stomacul glandular sau proventriculul are peretele alcătuit din mucoasă, submucoasă și seroasă.
Stomacul muscular (ventriculul, pipota) este legat de proventricul printr-un istm.
Suprafața mucoasei ventriculului este acoperită cu un produs de secreție bogat în cheratină, elaborat de glandele
mucosale și care formează cuticula.
Epiteliul mucoasei este monostratificat columnar, fiind întrerupt din loc în loc de deschiderile glandelor mucosale.
Musculara mucoasei este absentă, submucoasa fuzionând cu lamina propria a mucoasei. Tunica musculară este foarte
groasă, alcătuită din fascicule de fibre musculare netede. La exterior se găsește o seroasă subțire.
Intestinul subțire la păsări nu este diferențiat din punct de vedere histologic în regiuni distincte. În general, peretele
intestinului are o structură asemănătoare cu cea descrisă la mamifere, exceptând unele caracteristici cum ar fi
dezvoltarea la păsări a unui masiv țesut limfoid în mucoase și submucoase.
Intestinul gros la păsări este scurt. Păsările prezintă două cecumuri, cu aspectul unor degete de mănușă. În peretele din
jurul orificiilor cecale se găsesc agregări de țesut limfoid cunoscute sub numele de tonsilele cecale.
În cecumuri are loc o masivă reabsorbție de apă și au loc probabil procese de digestie a celulozei.
Rectul este scurt și prezintă vilozități scurte și groase și un număr foarte mare de celule caliciforme.
Cloaca este segmentul terminal al tubului digestiv în care se deschid însă și căile urinare și căile genitale.
Anusul prezintă o mucoasă foarte cutată, prevăzută cu epiteliu monostratificat pavimentos, cornos. Musculara mucoasei
este absentă, iar tunica musculară conține fibre musculare striate care formează sfincterul anal.

36.FICATUL ȘI PANCREASUL: STRUCTURĂ, FUNCȚII

Ficatul
-glandă anexă a aparatului digestiv
-deși are o funcție complexă, se regăsesc doar două tipuri de celule:
-hepatocite (formă poligonală, mononucleate dar câteva pot avea și doi nuclei, organizare sub
formă de cordoane, prezintă polul vascular (membrana orientată spre capilare), polul biliar (membrana orientată celulele
din cordonul celular paralel, polul celular (membrana orientată spre celulele învecinate)
-celule Kupffer (macrofage cu rol imunitar)
Structura ficatului:
-situat în cavitatea abdominală, acoperit de peritoneu
-la exterior prezintă o capsulă alcătuită din țesut conjunctiv dermocapsular
-din capsulă spre interior se desprind ramuri (țesut conjunctiv interstițial) care sunt scheletul de susținere a organului
-țesutul conjunctiv interstițial delimitează lobulii hepatici
-prezintă 3 unități de bază: lobul hepatic, lobul portal, acinul hepatic
Ficatul beneficiază de o vascularizație dublă. Capilarele sinusoidale trec printre cordoane de hepatocite.
Funcții: intervine în metabolismul proteinelor, al glucidelor, al lipidelor, sinteza unor vitamine, secreția bilei, detoxifierea
compușilor biologici și a substanțelor toxice, procese de apărare a organismului prin funcția fagocitară a celulelor Kupffer,
sinteză de transferină, rol hematoformator în perioada prenatală
Bila este drenată prin canaliculi biliari.
Vezica biliară are rol în depozitarea și concentrarea bilei produsă de hepatocite. Are peretele format din: mucoasă
(epiteliu monostratificat columnar), lamina propria fuzionează cu submucoasa, musculară (mușchi netezi), seroasă.

Pancreasul exocrin
-glandă amficrină, alcătuită dintr-o parte endocrină care sintetizează hormoni și o parte exocrină care este anexă a
tubului digestiv și responsabilă de secreția sucului gastric
Structură:
-la exterior prezintă o capsulă conjunctivă din care se desprind ramuri ce împart glanda în lobi și lobuli
-pancreasul exocrin este o glandă tubuloacinoasă ramificată, unitatea secretorie fiind acinul glandular
-produsul de secreție a acinilor pancreatici este sucul pancreatic care conține enzime necesare pentru digestia
alimentelor, el se varsă în duoden
-canalele excretoare ale pancreasului exocrin sunt căptușite cu epiteliu monostratificat columnar

37.STRUCTURA RINICHIULUI: NEFRONII

Rinichii sunt organe pare, situate în regiunea sublombară a cavității abdominale. Îndeplinesc mai multe funcții: filtrarea
sângelui, asigurarea homeostaziei, endocrină, metabolismul vitaminei D și a calciului.
Rinichiul este un organ lobat și lobulat care pe secțiune evidențiază: capsula, zona corticală, zona medulară.
Vascularizația rinichiului este realizată de artera renală care pătrunde în rinichi prin hilul renal și dă ramuri.
Nefronul este unitatea morfofuncțională a rinichiului, format din: glomerul vascular (capilare glomerulare), sistem
canalicular (capsula Bowman, tub contort proximal, ansa Henle, tub contort distal).
Glomerulul vascular este un ghem de capilare desprinse din arteriola aferentă. Este locul în care se desfășoară procesul
de filtrare a sângelui prin membrana de ultrafiltrare. Filtratul se numește plasmă deproteinizată.
Împreună cu capsula Bowman formează corpusculul renal.
Sistemul canalicular
1.Capsula Bowman este formată din două foițe (parietală și viscerală) între care se delimitează spațiul urinifer unde
pătrunde filtratul glomerular. Se continuă apoi cu tubul contort proximal.
Membrana de filtrare glomerulă este o barieră selectivă dispusă între sânge și urină cu funcția de filtrare a sângelui și
formare a urinii primare. Este formată din: endoteliu, membrană bazală, diafragmele de filtrare.
2.Tubul contort proximal are peretele căptușit cu nefrocite care prezintă microvili. Are funcție de reabsorbție datorită
faptului că este bogat în proteine. Se reabsorb: apa, glucoza, aminoacizi, electroliți
3.Ansa Henle este segmentul implicat în concentrarea urinii prin reabsorbția apei și a Na+. Prezintă trei segmente:
descendent, transvers, ascendent.
4.Tubul contort distal – se continuă reabsorbția ionilor de Ca2+, Na+, bicarbonat și are loc secreția de amoniu.
5.Sistemul de canale colectoare este reprezentat de: tuburile colectoare arcuate, tuburile colectoare drepte, ductele
papilare.

38.APARATUL JUXTAGLOMERULAR ȘI CĂILE URINARE

Aparatul juxtaglomerular
Se întâlnesc trei tipuri de celule: celule juxtaglomerulare (miocite netede modificate), celule mezangeale
extraglomerulare, macula densa (celule înalte și înguste).
Aparatul juxtaglomerular este foarte important deoarece secretă doi hormoni: renina și eritropoetina.

Căile urinare
Sunt grupate în căi intrarenale (sinus renal) și căi extrarenale (uretere, vezică urinară, uretră).
Peretele acestor căi prezintă în general: mucoasa, musculara, seroasa/adventicea. Însă mucoasa prezintă un epiteliu
special numit epiteliu de tranziție sau uroteliu. Acesta este alcătuit din: celule bazale, celule piriforme, celule
umbeliforme. Membrana prezintă invaginații și vezicule fusiforme care permit celulelor să își schimbe forma în timpul
tranziției. Pot fi și binucleate. Grosimea epiteliului variază în funcție de plenitudinea căilor.
Sinusul renal (pelvis renal/bazinet) – prima cale urinară, în interiorul rinichiului. Peretele este alcătuit din: mucoasă cu
epiteliu de tranziție/uroteliu, musculară (miocite netede).
Ureterele – prima cale extrarenală care transportă urina din bazinet până în vezica urinară. Peretele este format din:
mucoasă cu epiteliu de tranziție/uroteliu, lamina propria contopită cu submucoasă, musculară, adventicea.
Vezica urinară – organ cavitar cu rol de colectare a urinii, ureterele se deschid între gâtul și corpul acesteia. Peretele este
format din: mucoasă cu epiteliu de tranziție, lamina propria contopită cu submucoasă, musculară, seroasă, iar gâtul
vezicii prezintă adventicea.
Uretra – conductul care transportă urina din vezica urinară spre exterior, structura peretelui este influențată de sex.
La femele este conduct exclusiv urinar, este scurtă: mucoasă cu epiteliu de tranziție, musculară, adventice.
La masculi este conduct urogenital care transportă urina și spermatozoizii, este lungă, 2 porțiuni: uretra pelvină
(transportă doar urina: mucoasă cu epiteliu de tranziție, stratul vascular, musculară, adventice) și uretra peniană
(segmentul uro-genital: mucoasă cu epiteliu pseudostratificat sau stratificat columnar devine pavimentos cheratinizat,
stratul vascular formează corpul spongios, musculara și adventicea care formează cei doi corpi cavernoși)

39.CĂILE RESPIRATORII EXTRAPULMONARE

Cavitățile nazale
-în număr de două, separate prin septul nazal, separate de cavitatea orală prin palatul dur
-rostral comunică cu exteriorul prin narine, iar caudal comunică cu faringele prin orificiile nazofaringiene
-lateral și caudal comunică cu sinusurile paranazale
-la nivelul pereților laterali se formează corneții nazali care delimitează meaturile nazale
Cavitățile nazale prezintă 3 regiuni, fiecare căptușită de alt tip de mucoasă:
1.regiunea vestibulară – epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat, sub el se găsește țesut conjunctiv cu fire de păr,
glande sebacee, sudoripare, acinoase
2.regiunea respiratorie – mucoasă de tip respirator (epiteliu columnar pseudostratificat), lamina propria și submucoasa
sunt fuzionate și conțin glande nazale (glande acinoase seroase)
3.regiunea olfactivă – mucoasă olfactivă care este receptorul analizatorului olfactiv (epiteliu pseudostratificat columnar,
lamina propria conține glande tubulo-acinoase seroase)

Sinusurile paranazale
-sunt căptușite cu mucoasă a cărui epiteliu este monostartificat cubic sau pseudostratificat columnar ciliat
-lamina propria este un țesut conjunctiv care se continuă cu periostul

Nazofaringele
-partea faringelui care face legătura între cavitățile nazale și orofaringe
Peretele este format din: -mucoasă (epiteliu pseudostratificat columnar ciliat)
-lamina propria și submucoasa fuzionează (țesut conjunctiv lax)
-musculară (fibre musculare striate)
-adventicea

Laringele
-conduct extrapulmonar situat între faringe și trahee
Peretele este format din: -mucoasă de tip respirator (epiteliu pseudostratificat ciliat), lamina propria și submucoasa
fuzionate (țesut conjunctiv lax)
-tunica musculo-fibro-cartilaginoasă (5 cartilaje unite prin ligamente și fibre musculare netede,
căptușite cu bibre elastice: epiglota, cartilajul tiroid, cartilajul cricoid, două cartilaje aritenoide) (între catilajele tiroid și
aritenoide se generează două cute = corzile vocale în care se delimitează un spațiu = glota) (stratul muscular – mușchi
intrinseci și extrinseci)
-adventicea acoperită cu fascie

Traheea
-conductul care continuă laringelui, la baza cordului se ramifică în două bronhii principale
Peretele este format din: -mucoasă (epiteliu pseudostratificat ciliat cu celule caliciforme)(lamina propria și submucoasa –
țesut conjunctiv lax)
-tunica musculo-fibro-cartilaginoasă (inele cartilaginoase incomplete alcătuite din cartilaj hialin
acoperite de o membrană fibroelastică) (capetele inelelor sunt unite cu un mușchi neted = mușchiul traheal) (între ele
inelele sunt unite prin membrana fibroelastică ceea ce îi conferă traheei o oarecare mobilitate)
-adventicea

40.PULMONUL ȘI ARBORELE BRONHIC

Arborele bronhic
Alcătuit din toate ramificațiile care se formează de la bifurcația traheei:
-bronhiile principale (peretele asemănător cu cel al traheei dar cartilajul formează inel complet, iar mușchiul se numește
mușchi bronhic)
-bronhiile lobare - se distribuie lobilor pulmonari
-bronhiile intralobulare – pătrund în lobii pulmonari (cartilajul se reduce în dimensiune și se fragmentează în noduli)
-bronhiolele supralobulare
-bronhiolele intralobulare
-bronhiole terminale
-bronhiole respiratorii – în pereții lor se găsesc alveole pulmonare
-ductele alveolare – se deschid în sacii alveolari
Caracteristicile peretelui bronhioleleor: cartilajul lipsește, tunica musculară se dezvoltă progresiv, epiteliul mucoasei
devine monostratificat, celulele caliciforme lipsesc, prezintă celule neuroendocrine.

Pulmonii
-organe pare, situate în cavitatea toracică, între care se găsește mediastinul
-la exterior sunt acoperiți de pleură, formată din două foițe: viscerală și parietală
-sunt organe lobate și lobulate, fiecare pulmon este alcătuit din lobi care sunt formați din lobuli
-lobulii sunt înconjurați de țesut conjunctiv perilobular
-segmentul pulmonar responsabil de schimbul de gaze este reprezentat de bronhiolele respiratorii, în pereții lor găsindu-
se alveolele pulmonare care sunt căptușite cu mucoasă a cărei epiteliu este monostratificat pavimentos, în care se disting
două tipuri de celule: pneumocite primare și pneumocite secundare
Interstițiul alveolar este reprezentat de spațiul situat între:
-membrana bazală pe care se sprijină pneumocitele
-membrana bazală pe care se sprijină endoteliul capilarelor alveolare.
Astfel singura barieră care există între aer și sânge este de fapt interstițiul alveolar și endoteliul capilar.
Vascularizația pulmonilor este dublă.
41.APARATUL RESPIRATOR LA PĂSĂRI
Aparatul respirator la păsări, deși urmărește același mod de organizare ca și la mamifere, prezintă unele particularități:
prezența sacilor aerofori și a sirinxului (organul fonator la păsări) și absența pleurei și a diafragmei.
Cavitățile nazale prezintă în regiunea vestibulară un epiteliu stratificat pavimentos cornos, iar regiunea respiratorie și
olfactivă prezintă o structură similară cu cea descrisă la mamifere.
Mucoasa traheală prezintă glande mucoase. Sunt prezente și glande submucoase. Inelul cartilaginos este complet, la
unele specii cu tendința de osificare. In lungul traheei, lateral, sunt prezenți mușchi striați.
La bifurcarea traheei în cele două bronhii principale este localizat organul fonator al păsărilor, numit sirinx.
Epiteliul care căptușește mucoasa este bistratificat, pavimentos sau columnar. Lamina propria a mucoasei prezintă glande
mucoase și formațiuni limfoide difuze.
Pulmonii au o structură diferită de a mamiferelor. Pulmonii la păsări sunt simetrici, nelobați.
Bronhiile primare pătrund în pulmon, unde se deschid într-o dilatație numită vestibul, de unde pornește caudal
mezobronhia. Din vestibul și din mezobronhii se desprind bronhiile secundare. Bronhiile secundare se ramifică în bronhii
terțiare sau parabronhii care sunt conectate între ele generând o adevărată rețea. Din parabronhii se desprind o serie de
compartimente dilatate numite atrii, care comunică cu alte cavități mai mici numite capilare aeriene.
Majoritatea păsărilor prezintă 9 saci aerofori.
Bronhiile primare au o structuri similare cu traheea.
Mezobronhia prezintă o structură asemănătoare bronhiilor primare, dar este lipsită de formațiuni cartilaginoase.
Bronhiile secundare sunt căptușite cu un epiteliu columnar sau cubic, celulele caliciforme fiind absente.
Parabronhiile prezintă un epiteliu cubic sau pavimentos și au peretele prevăzut cu numeroase întreruperi.
Atriile sunt alcătuite dintr-un epiteliu monostratificat pavimentos, dublat de un țesut conjunctiv interstițial. Epiteliul
atriilor se continuă cu epiteliul capilarelor aeriene.
Ventilația pulmonară este diferită în timpul zborului, comparativ cu cea realizată în condiții de repaus. Ventilația este mai
redusă în condiții de repaus.
În timpul zborului însă, cutia toracică devine imobilă, iar prin mișcările aripilor se produc destinderi și comprimări ale
sacilor aerieni, care succesiv se umplu și se golesc de aer.

42.HIPOFIZA ȘI EPIFIZA
Hipofiza (glanda pituitară): situată la baza creierului în șaua turcească a osului bazisfenoid. Se leagă de hipotalamus prin
tija pituitară. Centrii nervoși din hipotalamus controlează activitatea hipofiziei.
Structură:
-capsulă (țesut conjunctiv dens care se continuă cu rețeaua de reticulină și formează scheletul de susținere)
-parenchimul împărțit în doi lobi la păsări și trei la mamifere
-rețea de capilare
Lobul anterior – adenohipofiza: de origine epitelial, formată din două tipuri de celule: cromofobe, cromofile și printre
care se găsesc capilare sangvine. Celulele secretă hormonii: hormonul somatotrop, prolactina, hormonul
adenocorticotrop, hormonul tireotrop, hormonul foliculostimulant, hormonul luteinizant
Lobul intermediar – foarte bine dezvoltat la mamifere, lipsește la păsări, secretă hormonul melanostimulant
Lobul posterior – neurohipofiza – format din fibre nervoase amielinice, hormonii secretați sunt: hormonul antidiuretic,
ocitocina

Epifiza (glanda pineală): la nivelul encefalului, face parte din diencefal, este un organ fotosensibil
Structură:
-capsulă: țesut conjunctiv
-parenchimul împărțit în lobuli
-rețea de capilare
Parenchimul glandular este alcătuit din: pinealocite, astrocite, nisipul creierului.
Pinealocitele secretă hormonii: melatonină și serotonină

43.TIROIDA ȘI PARATIROIDELE
Tiroida
Dezvoltarea și activitatea glandei este influențată de TSH, secretat de către hipofiză, și disponibilitatea de iod a
organismului.
Structură:
-capsulă: țesut conjunctiv dens care se continuă cu rețeaua reticulară de susținere a parenchimului
-parenchimul împărțit în doi lobi
-rețea de capilare
Parenchimul este format din numeroși foliculi tiroidieni, formațiuni care reprezintă unitatea structurală a glandei.
Foliculii tiroidieni: structuri veziculare căptușiți de epiteliu monostratificat cubic sau prismatic alcătuit din două tipuri de
celule: foliculare (secretă hormonii T3 și T4) și parafoliculare (secretă hormonul calcitonină).
Hormonii tiroidieni sunt implicați în procesele de diferențiere celulară și creștere prin controlul activității metabolice a
tuturor celulelor și țesuturilor din organism.
Calcitonina este un hormon care controlează concentrația ionilor de calciu din sânge (calcemia).

Paratiroidele
Sunt fie lipite de tiroidă – interne, fie se găsesc de-a lungul traheei – externe.
Structură:
-capsulă: țesut conjunctiv dens care se continuă cu o rețea reticulară fină, formând scheletul de susținere
-parenchimul alcătuit din celule dispuse în cordoane
-rețea de capilare
Parenchimul este alcătuit din două tipuri de celule: principale (care secretă parathormonul) și oxifile (a căror funcție nu
este cunoscută).
Parathomonul este hormonul implicat în reglarea calcemiei.

44.SUPRARENALA ȘI GLANDELE AMFICRINE

Glanda suprarenală
Se găsesc în cavitatea abdominală.
Structură:
-capsulă: țesut conjunctiv dens, emite trabecule și formează rețeaua de susținere
-parenchimul alcătuit din celule dispuse în cordoane
-rețea de capilare
Glanda suprarenală prezintă pe secțiune, sub capsulă, două zone: corticală și medulară
Zona corticală (corticosuprarenală) este alcătuită din celule endocrine dispuse în cordoane, dispuse în 3 zone:
glomerulară (celulele secretă hormonii mineralocorticoizi și aldosteronul) , fasciculară (cu celule spongiocite care secretă
hormonii glucocorticoizi), reticulară (se sintetizează hormonii sexuali androgeni și estrogeni).
Zona medulară (medulosuprarenală) formată din două tipuri de celule: celule glandulare (secretă epinefrina și
norepinefrina) și celule ganglionare

Pancreasul
Este o glandă amficrină, alcătuită dintr-o componentă exocrină responsabilă de secreția sucului pancreatic și o
componentă endocrină responsabilă de secreția hormonilor.
Structură:
-capsulă – țesut conjunctiv dens din care se desprind trabecule ce împart glanda în lobi și lobuli
-parenchimul alcătuit din acini seroși – parte exocrină și celule endocrine – parte endocrină
-rețea de capilare
Partea endocrină a pancreasului este reprezentată de celule dispuse în cordoane sau cuiburi ce formează insulele
Langerhans. Insulele sunt înconjurate de acini seroși care reprezintă partea exocrină a pancreasului. În structura
insulelor se disting mai multe tipuri de celule:
-alfa: secretă glucagonul
-beta: secretă insulina
-C: celule de înlocuire pentru celelalte tipuri de celule endocrine
-delta: celule rare, sintetizează somatostatină

45.HORMONII TISULARI
Hormonii tisulari sunt substanțe sintetizate de celule endocrine, dispersate în diferite țesuturi și organe, deversate în
sânge, a căror efect este asemănător cu cel al hormonilor produși de glandele endocrine. Sunt grupați în funcție de
efectele produse:
-Reglarea digestiei: secretați de celule localizate în mucoasa gastrică sau intestinală, stimularea secreției este realizată de
alimente: serotonina, dopamina, histamina, gastrina, secretina etc.
-Reglarea volumului sangvin: angiotensinele, histamina, serotonina, renina etc.
-Influențarea reproducerii: secretați de celulele localizate în oraganele genitale: estrogeni, androgeni, hormoni
placentari, feromoni
-Rol trofic, proliferativ: eritropoetina, factorul de creștere al epiteliilor, factorul de creștere al nervilor, prostaglandinele

46.ORGANUL VĂZULUI
Ochiul formează segmentul receptor al analizatorului vizual.
La nivelul ochiului, stimulii luminoși sunt transformați în impulsuri nervoase, trimise pe calea nervilor optici spre aria
optică din cortexul cerebral. Se găsesc în orbite.
În structura ochiului se disting: globul ocular și structuri anexe.
Globul ocular
Este alcătuit din:
-peretele (sclerotică, coroidă, retină) care asigură forma, nutriția și funcția receptoare
-sistemul dioptric reprezentat de structuri transportatoare (corneea, umoare apoasă, cristalinul, corpul vitros)
Peretele prezintă 3 tunici:
1.Sclerotica (tunica externă, conjunctivă, predomină fibrele de colagen și elastice, este alcătuită din: episclerotică,
sclerotica propriu-zisă care se continuă cu corneea, lamina fusca)
Structura corneei: epiteliu pluristratificat pavimentos necheratinizat, stroma propriu-zisă, membrana caudală – epiteliu
monostratificat cubic/prismatic
2.Coroida (tunică vasculară, este alcătuită din: epicoroidă, lamina vasculosa, tapetum, coriocapilar, membrană elastică)
Corpul ciliar continuă rostral coroida propriu-zisă, este bine vascularizat, format din țesut conjunctiv cu multe fibre
elastice și miocite netede. Este acoperit cu retina oarbă.
Irisul continuă rostral corpul ciliar și se dispune în jurul orificiului = pupila. Este alcătuit din țesut conjunctiv lax (stroma
irisului). Stroma este bine vascularizată și generează doi mușchi: mușchiul dilatator al pupilei, sfincterul pupilar.
Irisul este precedat și urmat de câte o cavitate, umplute cu umoare apoasă.
Cristalinul este situat în spatele irisului, caudal de el poziționându-se corpul vitros. Are rol de lentilă. Structura
cristalinului: capsula, epiteliu monostratificat cubic, fibre cristaliniene.
3.Retina (tunica nervoasă, bogată în celule fotosensibile (neuroni) implicate în procesele de recepție a stimulilor nervoși,
transformarea lor în impulsuri nervoase și transmiterea acestora sper centrii nervoși din encefal. Prezintă două porțiuni:
retina vizuală, retina oarbă. Locul de trecere între cele două este la nivelul zonei numită ora ciliaris retinae.
Celulele fotosensibile din retină sunt celule neuroepiteliale cu prelungiri în formă de conuri și bastonașe. Îm citoplasma
celulelor sunt pigmenți viziuali: iodopsina (vedere diurnă, culori, cu conuri) și rodopsina (vedere nocturnă, cu bastonașe).
Structura retinei este de 10 straturi: epiteliul pigmentar, stratul conurilor și al bastonașelor, membrana limitantă externă,
stratul granular extern, stratul plexiform extern, stratul granular intern, stratul plexiform intern, stratul neuronilor
ganglionari, stratul fibrelor optice, membrana limitantă inernă.
Anexele globului ocular
Pleoapele – cute ale pielii cu structura:
-epiteliu stratificat pavimentos cornos
-derma cu structurile specifice: fire de păr, glande sebacee, sudoripare
-mucoasa = conjunctiva palpebrală – epiteliu stratificat columnar sau pavimentos
-lamina propria se contopește cu derma și formează tarsul care conține glande tarsale (glande sebacee modificate)
Membrana nictitantă (a treia pleoapă) cu structura:
-cută formată de conjunctiva palpebrală
-cartilaj: hialin sau elastic
-miocite netede la fe
-limfonoduli
-glande superficiale
-glandă mixtă la unele specii
Aparatul lacrimal – mai multe straturi:
-glanda lacrimală
-sacul conjunctival
-conductul nasolacrimal

47.URECHEA
Este un organ de simț în structura căruia se găsește componenta receptoare a analizatorului vestibular (echilibru) și a
analizatorului auditiv (auz). Se disting: urechea externă, urechea mijlocie, urechea internă.
Urechea externă
-pavilion auricular (cartilaj hialin sau elastic acoperit cu piele, în derma căreia se observă fire de păr)
-canal auditiv extern (cartilaj elastic căptușit cu piele cu glande sudoripare apocrine modificate care produc cerumenul)
(canalul are rol de transmitere a undelor sonore către membrana timpanică)
Urechea medie
-membrană timpanică (fibre de colagen, epiteliu stratificat pavimentos, epiteliu monostratificat pavimentos sau cubic)
-cavitate timpanică (comunică prin canalul auditiv intern cu nasofaringele) (epiteliu monostratificat cubic sau
pavimentos, adăpostește oscioarele auditive, două ferestre: ovală și rotundă)
-oscioare auditive (ciocan, nicovală, scăriță) (se asociază cu mușchii striați cei mai mici din corp) (rol în transmiterea
vibrațiilor)
-canal auditiv intern (legătura între cavitatea timpanică și nasofaringe) (rol în egalizarea presiunii din cavitatea timpanică
cu cea exterioară în timpul deglutiției) ( mucoasa - epiteliu pseudostratificat columnar ciliat, lamina propria și
submucoasă – țesut conjunctiv lax, țesutul conjunctiv se continuă cu periostul sau pericondrul)
Urechea internă
Două tipuri de încăperi:
-osoase – formează labirintul osos: vestibul osos, trei canale semicirculare osoase, melcul osos
-membranoase – formează labirintul membranos situat în interiorul labirintului osos: utricula, sacula, trei canale
semicirculare membranoase, sacul și canalul endolimfatic, melcul membranos
În interiorul cavităților labirintului membranos circulă endolimfă.
Între labirintul osos și cel membranos circulă perilimfă.
În utriculă și saculă se găsesc receptorii pentru poziția statică. În zonele senzoriale sunt macule alcătuite din celule:
senzoriale, de susținere.
Canalele semicirculare membranoase ocupă cele trei canale semicirculare osoase. Canalele generează ampule unde se
găsesc cristele ampulare cu o structură asemănătoare cu cea a maculelor.
Melcul membranos este un tub spiralat unde se găsesc structurile care asigură funcția auditivă. Este dispus în interiorul
melcului osos. 3 componente:
1.Canalul cohlear
2.Rampa vestibulară
3.Rampa timpanică
Pe peretele lateral al melcului membranos se găsește epiteliu bistratificat cubic sau columnar și este singurul epiteliu
vascularizat.
Organul Corti este situat pe membrana bazilară și este locul unde vibrațiile sonore de diferite frecvențe sunt detectate și
transformate în impulsuri nervoase. În structura lui intră: celule de susținere, celule senzoriale.
Sunetele sunt vibrații. Vibrațiile sunt captate de pavilionul auricular și transmise prin canalul auditiv extern până la
membrana timpanică. Vibrațiile membranei timpanice sunt transmise și amplificate de către oscioarele auditive spre
fereastra ovală. Astfel vibrațiile se transmit perilimfei și sunt cauza vibrării membranelor bazilară și vestibulară din
structura melcului membranos.
Vibrațiile membranei se transmit endolimfei din interiorul melcului membranos și determină mișcarea membranei
tectoria care este în contact cu stereocilii celulelor auditive.
Mișcarea stereocililor reprezintă stimulul mecanic care este transformat în stimul electric = impuls nervos și trimis pe
calea nervilor spre centrii din SNC.

48.PUNGILE TESTICULARE ȘI CORDONUL TESTICULAR

Pungile testiculare
Testiculele se formează în timpul dezvoltării intrauterine în cavitatea abdominală. Sub influența hormonilor migrează
spre inelul inghinal. Trecerea lor prin inelul inghinal presupune împingerea prin inel a peretelui abdominal care va genera
pungile testiculare.
Sunt alcătuite din 3 tunici:
1.Tunica externă:
-scrot (pielea regională, punga comună pentru cele două testicule, prezintă median un șanț = rafeul scrotal)
-dartos (țesut conjunctiv dens, formează câte o cavitate dartoică pentru fiecare testicul)
2.Tunica mijlocie – mușchiul cremaster extern asociat cu țesut conjunctiv lax, contracția acestuia asigură apropierea
testiculelor de corp
3.Tunica internă = vaginală (reprezentată de seroasa peritoneală și fascia transversală)
Cordonul testicular – artera și vena testiculară, vase limfatice, nervi, mușchiul cremaster intern, canalul deferent

49.TESTICULUL: STRUCTURĂ ȘI FUNCȚII

Sunt organe pereche, de formă ovoidă. Sunt considerate a fi glande amficrine deoarece prezintă o componentă
endocrină care secretă hormoni sexuali și una exocrină care produce spermatozoizi.
Localizare: extraabdominal la speciile exorhide și intraabdominal la speciile enorhide.
Structură:
-albuginee – capsulă conjunctivă bogată în fibre de colagen
-lobulii testiculului – țesut conjunctiv lax cu fibre de reticulină în care se găsesc tubii seminiferi și glanda interstițială
-tubii seminiferi – câte 2-5 în fiecare lobul
-tubii drepți – scurți și se deschid în mediastin unde generează o rețea de canale = rete testis
-glanda interstițială
Tubii seminiferi sunt sediul spermatogenezei, a formării spermatozoizilor. Prezintă epiteliu pluristratificat polimorf și
lamina propria, sub care sunt prezente fibre de colagen, fibre elastice, fibroblaste și miocite netede.
În epiteliul pluristratificat polimorf se găsesc două tipuri de celule:
1.Celule Sertoli – rol de suținere și nutriție, fagocitoză, endocrin, contractil, barieră vasculară
2.Celulele liniei seminale – pe mai multe straturi, atașate de membrana celulelor Sertoli. Prezența lor este influențată de
sezonul reproducerii, în afara acestor perioade ele fiind rare.
a)Spermatogoniile
b)Spermatocitele I
c)Spermatocitele II
d)Spermatidiile
Glanda interstițială este componenta endocrină a testiculului amplasată în țesutul conjunctiv în jurul tubilor seminiferi.
Celulele endocrine sunt celulele Leydig și secretă testosteronul.

50.CĂILE GENITALE MASCULE ȘI GLANDELE ANEXE

Căile genitale mascule sunt împărțite, în funcție de poziție, în căi spermatice intratesticulare (tubii drepți, rete testis) și
extratesticulare (conuri eferente, canal epididimar, canal deferent, uretra)
Tubii drepți – prima cale spermatică, în mediastinul testicular formează o rețea (căptușiți cu celule Sertoli și în mediastin
cu epiteliu monostratificat pavimentos sau columnar)
Rete testis – rezultă prin unirea în mediastinul testicular (căptușită cu epiteliu monostratificat pavimentos sau columnar)
Conurile eferente – sunt canale care fac legătura între rete testis și canalul epididimar (mucoasa, tunică conjunctivă cu
miocite netede)
Epididimul – canal lung, flexuos, dispus pe marginea epididimară a testiculului, alcătuit din cap, corp, coadă (mucoasă,
musculara, adventicea) (rol în reabsorbție, secreție, depozit de spermatozoizi, maturarea spermatozoizilor)
Spermatozoizii formați în tubii seminiferi sunt imotili și infertili. Când trec prin epididim suferă modificări și astfel ajung să
posede capacitatea fecundantă și devin maturi.
Canalul deferent – 3 porțiuni: testiculară, funiculară, abdomeno-pelvină
Structură: mucoasă, musculara, adventicea
Canalul deferent se deschide în uretră în moduri diferite dependent de specie.
Uretra – conduct lung uro-genital cu rol în transportul urinei dar și a spermatozoizilor.
Este împărțită în două porțiuni:
-uretră pelvină – segmentul urinar, transportă doar urina (mucoasă, stratul vascular, musculara, adventicea)
-uretră peniană – segmentul uro-genital, transportă atât urina, cât și spermatozoizii, intră în structura organului
copulator (mucoasă, stratul vascular formează corpul spongios, musculara și adventicea formează cei doi corpi cavernoși
ai penisului și sfincterul uretral)
Organul copulator – organ comun al aparatului urinar și genital, asigură funcția de eliminare a urinei la exterior și de
depunere a gameților masculi în căile genitale femele. Este alcătuit din rădăcină, corp și gland. (structură: uretra peniană,
corpul spongios, corpii cavernoși, albugineea peniană)
Există două tipuri de penis:
-tipul vascular – predomină cavernele (erecție prin mărirea volumului și întărirea organului)
-tipul fibroelastic – predomină țesutul conjunctiv lax din jurul cavernelor (alungirea organului și ieșirea din prepuț)
Glandele anexe mascule
Glandele ampulare – în porțiunea terminală a canalului deferent (mucoasă, musculară, adventicea)
Glandele seminale – lateral de canalele deferente (mucoasă, musculară, adventicea sau seroasa)
Glanda prostată – la originea uretrei (capsulă, glanda tubulo-alveolară)
Glandele bulbo-uretrale – dorso-lateral de uretra pelvină (capsulă, glanda tubulo-alveolară)

51.OVARUL: STRUCTURĂ ȘI FUNCȚII

Sunt organe pereche de formă ovoidă. Considerată a fi o glandă amficrină deoarece prezintă o componentă endocrină
care secretă hormoni sexuali și una exocrină care produce ovocite. Sunt localizate în cavitatea abdominală.
Structură: epiteliul germinativ, albugineea, corticala, medulara
Celulele endocrine specializate în secreția hormonilor estrogeni formează glanda interstițială a ovarului.
Foliculii ovarieni
Parenchimul zonei corticale conține foliculii ovarieni unde se desfășoară procesele de ovogeneză (procesul de formare a
gameților femeli = ovulelor și se realizează printr-o succesiune de diviziuni). Există două tipuri de foliculi ovarieni:
-evolutivi (parcurg toate stadiile de dezvoltare) (tipuri: primordiali, primari, secundari, terțiari, maturi)
-involutivi (se dezvoltă doar până la un anumit stadiu după care involuează) (tipuri: atretici, chistici, plisați, chistul luteal)
Corpii galbeni
Este o glandă endocrină care se va menține pe suprafața ovarului perioade variabile de timp: corpul galben ciclic, corpul
galben gestativ care după corpus albicans.

52.TROMPA UTERINĂ ȘI UTERUL

Trompa uterină
Sunt canale pare, flexuase cu rol în transportul gameților.
Structura anatomică: pavilion (infundibul), corp, istm, mucoasă
Structura histologică: mucoasă puternic cutată cu aspect de labirint cu epiteliul format din mai multe tipuri celulare:
celule bazale, celule prismatice ciliate, celule secretorii, celule cuneiforme și lamina propria cu celularitate mare și vase
de sânge abundente, musculara, seroasa
Uterul
Structură anatomică: două coarne uterine, corp uterin, cervix
Structură histologică:
-endometru=mucoasă, epiteliul formează invaginații în lamina propria=glande uterine, epiteliul este format din mai
multe celule: bazale, prismatice ciliate, secretorii și lamina propria. Endometrul prezintă două straturi: spongios și
compact
-miometru=musculara – 3 straturi de mușchi netezi
-perimetru=seroasa (foița viscerală a peritoneului)
Estrogenii, a căror secreție este intensificată în estru, determină:
-proliferarea endometrului
-degranularea mastocitelor din lamina propria
-infiltrație leucocitară = inflamație hormonală
Progesteronul, secretat în faza de metestru de corpul galben, determină:
-creșterea activității secretorii a endometrului
-glandele uterine cresc în volum și număr, rezultă dublarea endometrului în volum
-activitatea secretorie a glandelor uterine este intensificată
-scade numărul mastocitelor
Dacă în ovar s-a format corpul galben ciclic, respectiv nu s-a produs fecundarea, nivelul progesteronului va scădea după
involuția corpului galben.

53.VAGINUL, VESTIBULUL VAGINAL. GLANDA MAMARĂ.

Cervixul – este componentă a uterului, prin care se leagă de vagin (mucoasă, musculara, seroasa)
Vaginul
Este ultimul segment al căilor genitale femele, participă la formarea organului copulator împreună cu vestibulul vaginal.
Structură histologică: mucoasă (epiteliu pluristratificat polimorf: stratul bazal, stratul parabazal, stratul intermediar,
stratul superficial), musculara (2 straturi de miocite netede), adventice (țesut conjunctiv lax)
Vestibulul vaginal
Continuă vaginului de la meatul urinar extern, locul de deschidere a uretrei, fiind un conduct urogenital.
Histologic peretele are aceeași structură ca și vaginul, însă în mucoasă apar: glande vestibulare majore, glande
vestibulare minore, plexuri venoase.
Vulva
Este alcătuită din două labii vulvare, între care se delimitează fanta vulvară. Reprezintă singura componentă a căilor
genitale femele localizată în exterior.
Structură histologică: piele bogată în glande sebacee și sudoripare, în hipodermă este prezent mușchiul striat, bogate în
vase sangvine și limfatice
Clitorisul
Este localizat la nivelul comisurii ventrale a vulvei și este un organ erectil corespondent penisului de la mascul.
Structură: corpul cavernos erectil, gland rudimentar, prepuț

Glanda Mamară
Este o glandă exocrină tubulo-alveolară alcătuită din unități secretorii – alveolele și canale de excreție a produsului.
Mecanismul de secreție este apocrin, refacerea membranei celulare se realizează pe seama procesului Golgi.
Activitatea glandei este controlată de prolactină, hormonul produs de hipofiză.
S-a format prin modificările glandei sudoripare.
Anatomic este formată din corp și papilă (mamelonul).
Structură histologică: piele subțire, fascia superficială, capsula, țesut glandular
Alveolele secretorii: mărimea lor diferă, sunt căptușite cu epiteliu monostratificat
În faza de secreție se disting: stadiul de secreție, stadiul de elaborare
Produsul secretat, laptele, este alcătuit din: plasmă sangvină filtrată, substanțe produse de celule secretorii, resturi
celulare.
În faza de repaus se disting: stadiul postsecretor, stadiul presecretor
Canalele de excreție: canale intralobulare, canale lobulare, canale lobare, sinus lactifer, canalul papilar

54.APARATUL GENITAL LA PĂSĂRI

Aparatul genital mascul la păsări este alcătuit din două testicule situate în cavitatea abdominală, sublombar.
Testiculele au formă alungită, la unele specii fiind reniforme. Sunt învelite cu o albuginee subțire, alcătuită din țesut
conjunctiv dens. Canalul epididimar este scurt iar epididimul are un aspect fusiform. De la epididim pornește canalul
deferent, care însoțește ureterul și se deschide în cloacă, ventral de orificiul ureterului.
Organul copulator, la cele mai multe specii de păsări, este rudimentar sau absent.
În momentul copulației el se evaginează.
Aparatul genital femel este alcătuit numai din ovarul și oviductul stâng, constituind o adaptare la modul de viață și de
reproducere al păsărilor.
Ovarul la păsări are aspectul unui ciorchine, format din numeroși foliculi de dimensiuni variabile.
În primele săptămâni de viață ovarul prezintă zonă corticală și o zonă medulară distincte. Odată cu înaintarea în vârstă,
delimitarea între cele două zone se pierde. Suprafața ovarului este învelită cu un epiteliu germinativ, de tip
monostratificat cubic sub care se găsește o membrană conjunctivă subțire albugineea. În zona corticală sunt situați
foliculii ovarieni în diferite stadii de evoluție, foliculii postovulatori și foliculii atretici.
Ovulația se realizează sub influența hormonului LH elaborat de lobul anterior al hipofizei.
Oviductul. Oviductul păsărilor este un conduct musculomembranos care face legătura între ovar și cloacă. În oviduct are
loc procesul de fecundare, de formare și de transport al oului. La păsări este dezvoltat numai oviductul stâng.
Toate segmentele au peretele alcătuit din mucoasă, submucoasă, musculoasă și seroasă.
Uterul are aspectul unui sac. În acest segment ouăle staționează aproximativ 20 ore, perioadă în care are loc formarea
cojii oului.
Vaginul este un conduct muscular scurt, separat de uter printr-un sfincter muscular. În vagin oul este complet format și
este expulzat atât spontan cât și voluntar în cloacă, proces care durează 30 - 40 minute.