Sunteți pe pagina 1din 82

ANATOMIE OCULAR

NOTE DE CURS

Capitolul I – Structura celulei; tesuturile

Celula Celula este unitatea fundamentala morfo-functionala si genetica a organismelor vii. Ea este capabila de metabolism, excitabilitate, crestere, diferentiere, autoreproducere si autoreglare. Toate celulele organismului provin din celula-ou (zigot). In urma diferentierii, care se desfasoara pe parcursul dezvoltarii ontogenetice, forma celulelor se diversifica in concordanta cu functiile indeplinite. Constituentii celulari sunt:

1. membrana; 2. hialoplasma; 3. reticul endoplasmatic neted; 4. aparat Golgi; 5. nucleu; 6. nucleoli; 7. membrana nucleara; 8. carioplasma; 9. reticul endoplasmatic rugos; 10. mitocondrie; 11. ribozom; 12. centrozom; 13. centrioli; 14. microvili; 15. microtubuli; 16. vacuola; 17. microfilamente; 18. lizozomi; 19. cule de pinocitoza. Ultrastructura membranei este formata din:

1. dublu strat fosfolipidic; 2. proteine globulare; 3. colesterol; 4. polizaharide. Celulele pot avea forma sferica, ovoidala, discoidala, turtita, cubica, cilindrica, fusiforma, stelata, amiboidala etc. Majoritatea celulelor organismului au dimensiuni intre 20—30μ. Exista si exceptii:

celule de 2—7μ (hematiile), de 200 μ (ovulul) sau lungi de 1,5 m (unii neuroni cu prelungirile lor).

Componentele fundamentale ale celulei sunt citoplasma, nucleul si membrana celulara. 1. Citoplasma este mediul in care se desfisoara principalele procese metabolice celulare. Citoplasma este formata din hialoplasma si organite celulare intracitoplasmatice. Hialoplasma constituie mediul intern al celulei in care se desfasoara principalele procese metabolice celulare. Ea se prezinta ca un sistem coloidal eterogen, in care faza de dispersie este apa cu substante dizolvate, iar faza dispersata o constituie macromoleculele proteice fibrilare. Mitocondriile contin enzimele oxido-reducatoare necesare respiratiei celulare. Respiratia produce energia necesara organismelor. Mitocondriile au material genetic propriu —ADN mitocondrial — care contine informatia genetica pentru sunteza enzimelor respiratorii. Reticulul endoplasmatic (RE) este o retea de tubuli si cule. Poate fi neted sau rugos (cand are atasati ribozomi). In neuroni, RE rugos dens formeaza corpusculii Nissl (corpii tigroizi). Ribozomii (granulele lui Palade) sunt constituiti din ARN. Ei se gasesc liberi in citoplasma sau atasati RE. Ribozomii sunt sediul biosuntezei proteinelor specifice. Aparatul Golgi este situat in apropierea nucleului si are functii legate de procesele de secretie celulara, de transport al secretiilor si in producerea de membrane. Este mai dezvoltat in celulele secretoare. Lizozomii, organite de forma sferica sau ovoidala, contin enzime hidrolitice cu rol in digestia intracelulara (fagocitoza). Lizozomii sunt mai numerosi in celule secretoare si in leucocite. Centrozomul (centrul celular) formeaza fusul de diviziune. Nu se gaseste in celula nervoasa. Neurofibrilele si miofibrilele sunt organite specifice celulei nervoase si respectiv, fibrei musculare. Incluziunile celulare sunt reprezentate de substante aflate temporar in citoplasma:

picaturi lipidice, glicogen, granule de melanina, vitamine etc.

2. Nucleul este component celular fundamental, invelit intr-o membrana dubla, derivata din RE si prevazuta cu pori, prin care se desfasoara schimburile dintre nucleu si

citoplasma. In carioplasma se evidentiaza cromatina, constituita din ADN, ARN si proteine. In ADN este stocata informatia genetica. Aceasta poate fi transmisa celulelor rezultate prin diviziune sau poate fi utilizata in coordonarea activitatii celulare, prin tipurile de proteine (enzime) suntetizate intracelular. De regula, celula are un singur nucleu. Exista si celule anucleate (hematiile adulte), binucleate (hepatocitele) si polinucleate (fibra musculara striata

si osteoclastele). Nucleul contine unul sau mai multi nucleoli bogati in ARN.

3. Membrana celulara, plasmalema, are structura trilaminata, simetrica sau asimetrica.

Grosimea medie a membranei celulare si a sistemului de endomembrane (unitatea de membrana) este 75 Å. La unele celule din plasmalema se diferentiaza microvili sau cili. Membrana celulara are permeabilitate selectiva, asigura schimburile dintre celule si mediul

extern, este polarizata electric si este excitabila.

Tesuturile Tesuturile sunt grupari de celule diferentiate, cu morfologie, structura si functie asemanatoare. Intr-un tesut, pe langa celule se gaseste si o substanta intercelulara. Dupa forma si structura celulelor si dupa cantitatea de substanta intercelulara, tesuturile au fost grupate in: epitelial, conjunctiv, muscular, nervos si sanguin.

1. Tesutul epitelial - este alcatuit din celule cu forma paralelipipedica sau prismatica si

contine foarte putina substanta intercelulara. Se gaseste in organism fie la suprafata. intrand in

alcatuirea pielii, fie captusind unele cavitati interioare. Dupa modul de grupare al celulelor, epiteliile se impart in:

- epitelii unistratificate, in care celulele sunt dispuse intr-un singur strat (ex.: epiteliul

bronhiilor);

- epitelii pluristratificate, in care celulele sunt dispuse in mai multe straturi (ex.:

epiderma).

Dupa rolul pe care-l indeplinesc in organism, se deosebesc patru categorii de epitelii: epiteliul de acoperire, epiteliul glandular, epiteliul de absorbtie si epiteliul senzorial.

a) Tesutul epitelial de acoperire - epiteliile de acoperire acopera suprafata corpului sau

captusesc cavitatile unor organe. Pot fi simple sau stratificate. Epiteliul de acoperire simplu (unistratificat) - epiteliul simplu pavimentos este alcatuit din celule plate asezate pe o membrana bazala. El intra in constitutia endoteliilor (vase sanguine sau limfatice) si a mezoteliilor (peritoneu, pericard, foitele pleurale). Epiteliul simplu cubic este alcatuit din celule cu forma cuboida, intra in structura mucoasei bronhiilor mici si constituie invelisul canalelor excretoare mici ale glandelor salivare. Epiteliul simplu prismatic sau cilindric intra in constitutia mucoasei tu- bului digestiv, incepand de la nivelul cardiei pana la rect. Epiteliul simplu pseudostratificat este alcatuit din celule cu forme si dimensiuni diferite, cu stratificat. Intra in constitutia muicoasei bronhiilor mari. Epiteliul de acoperire stratificat - epiteliul startificat pavimentos se caracterizeaza prin aceea ca are stratul superficial format din celule pavimentoase, restul straturilor fiind alcatuite din

celule de forma diferita. Intra in structura pielii si mucoaselor bucala, esofagiana, uretrala si a altor structuri. Epiteliul stratificat prismatic se gaseste la nivelul mucoaselor faringiene si laringiene.

b) Tesutul epitelial glandular - este alcatuit din celule epiteliale care au proprietatea de

a elabora diferite substante specifice pe care le elimina in mediul uxtern sau intern. Celulele

epitaliale se grupeaza formand organe speciale numite glande. Din punctul de vedere al legaturii lor cu exteriorul, glandele se pot imparti in doua mari categorii:

- glande cu secretie externa sau exocrine;

- glande cu secretie interna sau endocrine.

Glandele exocrine se caracterizeaza prin faptul ca produsul eloiminat de celulele glandulare se

elimina printr-un canal, fie afara din corp, fie intr-o cavitate a corpului. Glanda exocrina are doua parti:

- o parte formata din celule glandulare si se numeste adenomer

- o parte formata dintr-un conduct – canalul excretor. Dupa forma adenomerului, glandele se impart in 3 categorii:

- Glande tubuloase – glandele sudoripare, glandele pilorice din mucoasa stomacala; - Glande acinoase (alveolare) – glandele seboree, glandele sebacee mici, glanda parotida si pancreasul exocrin.

- Glande tubulo-acinoase – glandele salivare.

Tesutul glandular joaca un rol important datorita substantelor de secretie care ajuta la indeplinirea functiilor organismului, cat si prin substantele de excretie care sunt toxice organismului si trebuie eliminate. Exista insa si glande mixte, cum sunt pancreasul si testiculul, care isi varsa secretia atat in mediul intern, cat si in mediul extern. Pancreasul exocrin secreta sucul pancreatic care se varsa in duoden, iar pancreasul endocrin, secreta insulina, produs ce se varsa direct in sange. Componenta exocrina a testiculului elaboreaza spermatozoizii, eli- minati in medoiul extern odata cu sperma, iar componenta endocrina, secreta testosteronul (hormon sexual masculin), care se varsa direct in sange. c) Tesutul epitelial de resorbtie - acest tesut captuseste in general cavitaptile interne ale organismului. Cel mai reprezentativ este epiteliul mucoasei intestinale care are rolul de a

absorbi suibstantele nutritive din lumenul intestinal si de a le transfera lichidului interstitial, limfei si sangelui. Tesutul epitelial senzorial - Tesutul epitelial senzorial este alcatuit din doua tipuri principale de celule: senzoriale si de sustinere. Celulele senzoriale sunt celule epiteliale diferentiate pentru receptionarea actiunii diferitilor stimuli din mediul extern, pe care ii transmit sistemului nervos central. Principalele tipuri de celule epiteliale senzoriale sunt:

- celulele senzoriale tactile din stratul mucos al epidermului;

- celulele senzoriale gustative din mugurii gustativi ai epiteliului mucoasei linguale;

- celulele senzoriale auditive din epiteliul organului Corti din urechea interna;

- celulele senzoriale olfactive din epiteliul mucoasei olfactive;

- celulele senzoriale cu conuri si bastonate din structura retinei.

Celulele de sustinere sunt celule epiteliale care se gasesc intre celulele senzoriale si au rol de protectie. 2. Tesutul conjunctiv - tesutul conjunctiv este alcatuit din trei componente principale:

celulele conjunctive, fibrele conjunctive si substanta fundamentala. Rolul tesutului conjunctiv este multiplu:

- asigura rezistenta organismului

- leaga diferite parti ale organelor

- are rol trofic depozitand grasimi

- intervine in apararea organismului prin fagocitoza si eliberarea de anticorpi

- asigura regenerarea elementelor figurate ale sangelui

Dupa rolul pe care il au in organism, tesuturile conjunctive se impart in patru categorii:

- tesuturi conjunctive cu rol trofic (lax, adipos, sanguin)

- tesuturi conjunctive cu rol mecanic (fibros, cartilaginos, osos)

- tesuturi conjunctive cu rol de depozit (adipos si osos)

- tesuturi conjunctive cu rol de aparare (reticular, lax si sangui)

a) Tesutul reticular - este format din celule reticulare si din fibre de reticulina asezate sub forma de retea.In ochiurile retelei se gasesc, pe langa celulele reticulare, si alte tipuri de

celule, printre care limfocite. Acest tesut intra in structura ganglionilor limfatici, a splinei, maduvei osoase, precum si a unor organe ca, de exemplu, ficatul. Celulele reticulare din

ganglionii limfatici si din splina dau nastere limfocitelor din singe, iar celulele reticulare din maduva osoasa, celorlalte celule din singe.

b) Tesutul conjunctiv lax - este cel mai raspandit tip de tesut conjunctiv din organism.

Are rol trofic si de sustinere. Acest tip de tesut umple toate spatiile libere dintre organe, se intinde de-a lungul vaselor si nervilor, formeaza hipodermul si leaga intre ele fibrele

musculare, ca si grupele de muschi.

c) Tesutul adipos - se gaseste din abundenta in stratul hipodermic al pielii, in jurul

unor organe (rinichi, suprarenala, ochi, tiroida etc.), in mezenter, in mediastin si in regiunile inghinala si axilara, precum si in alte regiuni. Rolurile tesutului conjunctiv:

- rezervor de grasimi care se reinnoiesc continuu;

- izolator termic pentru unele organe mai importante, in jurul carora se gaseste;

- amortizor al socurilor mecanice pentru unele tesuturi si organe din regiunile unde se exercita presiuni puternice (regiunea plantara, fesiera etc.);

- formeaza un perete cu caracter elastic intre unele organe.

d) Tesutul fibros - este constituit cu precadere din fibre colagene si elastice, ale caror

cantitate, dimensiuni si orientare sunt determinate de gradul de extensie, presiune si alunecare care se exercita asupra acestuia. Tesutul conjunctiv fibros formeaza organe de sine statatoare, cu functie bine determinata ca, de exemplu, tendoanele, aponevrozele, ligamentele. O caracteristica a tesuturilor conjunctive fibroase o constituie aceea ca ele au o vascularizatie foarte redusa, hranindu-se in special prin imbibitie. O alta caracteristica este lipsa de plasticitate. Sub raport functional, tesuturile fibroase din organism au un rol prin excelenta

mecanic, fiind situate in locurile de frecare, tractiune si presiune maxima. e) Tesutul cartilaginos - este o varietate de tesut conjunctiv caracterizata prin proprietati deosebite, adaptate functiei mecanice: rezistenta elastica la presiune si mare rezistenta mecanica la frecare. Tesutul cartilaginos este de trei feluri: hialin, elastic si fibros. Tesutul cartilaginos hialin. La embrion, el constituie scheletul pentru cea mai mare parte a vietii intrauterine. Cartilajul hialin formeaza la adulti cartilajele costale, traheobronhice, unele cartilaje ale laringelui si septul nazal cartilaginos. Tesutul cartilaginos elastic este prezent in pavilionul urechii, in conductul auditiv extern, in epiglota, in unele cartilaje ale laringelui, intr-o portiune din trompa lui Eustachio. Tesutul cartilaginos fibros se gaseste in discurile intervertebrale, in simfiza pubiana si in locul de unire a anumitor tendoane cu osul.

f) Tesutul osos - este o varietate a tesutului conjunctiv adaptata la maximum functiei

de sustinere si de rezistenta a organismului. El reprezinta componenta majora a oaselor. In functie de structura, tesutul osos este de doua feluri: compact si spongios. Tesutul osos compact se gaseste in peretele diafizei oaselor lungi si lama externa a oaselor scurte si late. Tesutul osos spongios se gaseste in epifizele oaselor lungi, in oasele scurte si late,

caracterizandu-se prin prezenta a numeroase cavitati de aspect si marimi diferite, numite areole, care-i dau osului aspectul unui burete. Cavitatile sunt pline cu maduva rosie hematoforma- toare si pot comunica intre ele.

Capitolul II – Anatomia ochiului Globul ocular este situat in orbita si are o forma aproximativ sferica. Intre orbita si globul ocular se afla o capsula adipoasa, in care se gasesc muschii care asigura motilitatea globului ocular. Analizatorul vizual, care asigura este 90% din informatiile primite din mediul exterior este format din:

• retina - care contine receptori pentru radiatiile luminoase

• caile de transmitere - nervul optic • zonele de proiectie corticala - unde are loc analiza si sunteza informatiilor Globul ocular este format din 3 tunici concentrice (tunica externa, tunica medie si tunica interna) si din mediile refringente.

tunica medie si tunica interna) si din mediile refringente. 1 - sclerotica 2 - coroida 3

1

- sclerotica

2

- coroida

3

- canalul lui Schlemm

5

- cornee

6 - iris 7- pupila

8, 9 - camera anterioara a ochiului cu umoarea apoasa

10 - corpii ciliari

11 - cristalin

12 - corpul vitros

13 - retina

14 - nervul optic

A. Tunica externa - este formata din sclerotica si cornee. Sclerotica se afla posterior iar corneea anterior. Intre sclerotica si cornee se afla un sant, in care se afla canalul lui Schlemm, prin care trece umoarea apoasa spre venele sclerei. Corneea se afla in partea anterioara, nu are vase de sange, este transparenta si este mai putin intinsa fata de sclerotica (1/6 din tunica fibroasa). Contine numeroase fibre nervoase. Sclerotica este opaca, situata posterior, reprezinta 5/6 din tunica fibroasa. Posterior prezinta un orificiu pentru fibrele nervului optic (lama ciuruita a sclerei), cat si orificiul pentru vasele de sange si limfatice. Este alcatuita din tesut conjunctiv dens. Pe suprafata ei se insereaza muschii extrinseci ai globului ocular.

B. Tunica medie - este alcatuita din:

• coroida

• corpul ciliar

• irisul

Coroida se afla posterior si prezinta un orificiu prin care iese nervul optic si care corespunde orificiului sclerei. Corpul ciliar continua coroida anterior si este format din procesele ciliare si muschiul ciliar. Procesele ciliare secreta umoarea apoasa si sunt in numar

de 60 - 80. Muschiul ciliar intervine in procesele de acomodare prin actiunea asupra cristalinului, prin intermediul ligamentului suspensor, care se insera pe fata externa a capsulei cristalinului. Muschiul ciliar prezinta fibre circulare (inervate de parasimpatic) si fibre radiare (inervate de simpatic). Irisul este situat in fata anterioara a cristalinului, are rolul de diafragma la nivelul ochiului. Irisul regleaza cantitatea de lumina care ajunge la retina. La mijloc prezinta un orificiu numit pupila. Culoare irisului este variabila de la un individ la altul.

C. Tunica interna - este reprezentata de retina. In retina se gasesc celule fotosensibile,

care recepteaza undele luminoase si le transforma in influx nervos. Exista doua tipuri de celule cu rol de receptie la nivelul retinei:

• celule cu bastonase - sunt celule nervoase modificate, in numar de aproximativ 125

milioane, sunt mai numeroase la periferia retinei optice si sunt absente foveea centrala. Celulele cu bastonase sunt adaptate pentru vederea nocturna, in lumina slaba.

• celule cu conuri - sunt celule nervoase modificate, in numar de 6 - 7 milioane, sunt

mai numeroase in macula luteea, sunt adaptate pentru vederea diurna, in lumina intensa, colorata Din punct de vedere functional, retina este formata din:

• Retina vizuala - este retina care prezinta celule receptoare pentru lumina si prezinta

doua zone importante: macula luteea (pata galbena), in care se afla mai multe celule cu conuri. In centrul macula luteea se afla foveea centralis, cu o suprafata de 1, 5 milimetri patrati, unde se afla doar celule cu conuri.

• Pata oarba - nu prezinta celule fotosensibile si este locul de iesire a nervului optic Mediile refringente au rolul de a refracta razele de lumina. Ele sunt:

• corneea transparenta

• umoarea apoasa

• cristalinul

• corpul vitros

Cristalinul este localizat intre iris si corpul vitros. Este invelit de o capsula elastica numita cristaloida si este mentinut prin fibre care alcatuiesc ligamentul suspensor. Cristalinul are forma unei lentile biconvexe, nu contine vase de sange, limfatice sau nervi. Umoarea apoasa este secretata de procesele ciliare. Este un lichid incolor. Se gaseste in camera anterioara a ochiului, situata intre cornee si cristalin. Umoarea apoasa este resorbita de venele sclerei prin canalul lui Schlemm. Intre productia de umoare apoasa de catre procesele ciliare si resorbtie exista un echilibru, astfel incat presiunea intraoculara normala este de 23 mmHg. Atunci cand exista o obstructie la nivelul canalului Schlemm presiunea intraoculara creste, cu aparitia glaucomului. Corpul vitros are o consistenta gelatinoasa, forma sferica si este transparent. Se afla in

retina.

La exterior prezinta o membrana numita hialoida.

camera posterioara,

intre

cristalin

si

Capitolul III – Sclerotica si corneea Membrana fibroasã alcãtuieste invelisul extern al globului ocular. Ea are douã portiuni: una posterioarã, opaca, numitã sclerotica, si una anterioara, transparentã numita cornee.

Sclerotica - fiecare dintre membranele globului ocular considerata separat seamãnã cu o sferã goalã. In consecintã, i se poate descrie o suprafatã exterioarã si una interioarã. Sfera goalã reprezentatã prin scleroticã mai prezintã incã douã orificii, unul anterior mare, la nivelul cãruia se continuã cu corneea, si unul mai mic posterior, determinat de trecerea nervului optic, care o perforeazã. Sclerotica este o membranã fibroasã rezistentã, formatã dintr-o pãturã groasã, numitã stratul propriu al scleroticii, cãptusitã la suprafatã de o lamã conjunctivã, laxã. Pe fata profundã dinspre coroidã se asterne o altã lamã conjunctivã (lamina fusca sclerae), care o leagã de formatiunea subjacentã, adicã de coroidã. Stratul propriu este alcãtuit din fibre conjunctive, grupate in fascicule si lame. Printre ele se aflã si fibre elastice. Formatiunile conjunctive se intretaie in mai multe directii, realizind un fel de plasã. Ochiurile acestei plase sunt in general alungite in sens anteroposterior. Reteaua plasei este intãritã de o serie de fibre circulare, paralele cu ecuatorul. Ele sunt abundente indeosebi in apropierea limbului sclerocorneean si devin din ce in ce mai rare inspre ecuator. Elementele conjunctive prezintã o foarte usoarã ondulatie, care permite o destindere redusã a scleroticei. Revenirea la dispozitia initialã este asiguratã de fibrele elastice insã, in general, elasticitatea si distensibilitatea scleroticei sunt foarte reduse si descresc rapid cu virsta. Scleroticã are o culoare albã, o grosime de 1 mm in partea posterioarã si se subtiazã progresiv inspre cornee (0,6—0,7 mm). Ea este ceva mai groasã la nivelul insertiilor musculare. Sclerotica copilului este mai subtire decit cea a adultului si din aceastã cauzã are o coloratie mai albãstruie, intrucit prin transluciditate apare pigmentarea coroidei, situatã dedesubt. Suprafata exterioarã a scleroticei vine in raport cu elementele orbitei. Ea este in contact directcu foita visceralã a capsulei lui Tenon, numitã si lama episcleralã si cu spatiul suprascleral. Prin intermediul acestora si al foitei parietale a capsulei, scleroticã are raporturi cu grãsimea orbitei care formeazã un pat pentru globul ocular, cu muschii care trec pe lingã ea si pe urmã se insereaza cu vasele si nervii regiunii. in partea anterioarã, sclerotica este superficialã si apare in despicãtura palpebralã. in aceastã zonã, ea este acoperitã de conjunctiva bulbarã si se numeste albul ochiului. Este portiunea accesibilã examenului clinic direct. Suprafata interioarã a scleroticei vine in raport cu membrana vascularã. Legãtura dintre acestea douã este laxã si este realizatã prin pãtura cea mai superficialã a coroidei, numitã lamina supra-coroidea. Cele douã membrane pot aluneca una pe alta gratie unui sistem despatii conjunctive. Cind se separã sclerotica de coroidã, artificial, prin tractiune, o parte din tesutul lax rãrnine aderent de sclerã. Aceastã parte a fost denumitã lamina fusca sclerae. Orificiul anterior al scleroticei nu are o existentã realã. La acest nivel sclerotica se continuã cu corneea. Limita dintre sclerotica opacã si corneea transparentã este evidentã si se numeste limbul sclero- corneean. El este identic cu circumferinta corneei. La suprafatã, limita dintre sclerotica si cornee este marcatã de un sant circular putin profund, numit sulcus sclerae. Orificiul posterior este asezat pe segmentul posterior al ochiului, medial si putin dedesubtul polului posterior. El reprezintã locul pe unde pãrãsesc globul ocular firisoarele nervoase din a cãror alãturare ia nastere nervul optic. Orificiul posterior este o fosetã crateriformã, care intereseazã toatã grosimea scleroticei si care este astupatã de o membranã perforatã de o multimede orificii — lama ciuruitã. Lama ciuruitã este formatã din lamele cele mai profunde ale scleroticei, la care se adaugã si elemente din coroidã. Prin gãurile ei, fibrele nervului optic pãrãsesc globul ocular.

Dupã traversarea scleroticei, acestea se inconjurã cu o teacã de mielinã si in consecintã nervul optic pare cã se ingroasã pãrãsind ochiul. Dura mater si arahnoida tecii nervului optic se continuã cu lamele superficiale ale scleroticei, iar pia mater cu lamele profunde, putind intra in contact chiar cu coroidã. Cele douã spatii meningeale din teacã - spatiul subdural si spatiul subarahnoidian, se terminã sub forma unor funduri de sac, in contact cu globul ocular. In apropierea limbului sclerocornean, in straturile profunde ale scleroticei se aflã un canal

circular, concentric cu limbul. Se numeste canalul venos al lui Schlemm. El este turtit antero- posterior si i se descrie un perete anterior sau extern si unul posterior sau intern. Lumenul canalului nu este uniform, ci in multe locuri apare septat sau chiar desfãcut in canalicule multiple. Peretele anterior al canalului venos este alcãtuit de lamele scleroticei. Peretele posterior este reprezentat de o formatiune conjunctivã, plinã de spatii lacunare: ligamentul pectinat care, pe de altã parte, dupã cum il aratã si numele, inchide unghiul irido-cornean. Canalul venos al lui Schlemm reprezintã una din cãile de scurgere a umorii apoase. El este in legãturã cu camera anterioarã prin spatiile ligamentului pectinat. Continutul canalului venos — inainte de toate umoarea apoasã — trece din lumenul lui in venele intrasclerale si in cele episclerale. Canalul lui Schlemm nu contine singe decit rareori, in caz de stazã venoasã accentuatã. Sclerotica este traversatã nu numai de nervul optic, ci si de o serie de elemente vasculo-nervoase. Astfel, cu putin inapoia ecuatorului se gãsesc patru orificii (douã superioare si douã inferioare), situate la distante aproximativ egale, pe unde pãrãsesc globul ocular venele vorticoase. In jurul nervului optic se aflã 15—20 de orificii mici, pe unde trec: arterele ciliare scurte posterioare, arterele ciliare lungi posterioare si nervii ciliari in partea anterioarã. In vecinãtatea insertiilor musculaturii globului se aflã o altã serie de orificii, pe unde trec vasele ciliare anterioare.

Corneea - alcãtuieste portiunea anterioarã a tunicii fibroase. Ea este perfect transparentã si reprezintã in acelasi timp o membranã de invelis si un mediu refringent al sistemului optic al ochiului. Consideratã in totalitate, corneea se prezintã ca o lentilã subtire, care are o fatã anterioarã convexã, o fatã posterioarã concavã si o circumferintã, reprezentatã prin limbul sclero-corneean, la nivelul cãruia se continuã cu sclerotica. Portiunea cea mai proeminentã a fetei anterioare se numeste vertex corneae si, la nivelul ei, se gãseste polul anterior al globului ocular. Corneea are o grosime de 0,8 mm in partea centralã si de 1 mm la periferie. Ea este — spre deosebire de sclerotica — complet ne-extensibilã si deci isi pãstreazã forma in toate imprejurãrile fiziologice. Suprafetele corneei, mai ales cea anterioarã, nu reprezintã segmente de sferã perfecte. Fata anterioarã este mai puternic bombatã in sens vertical decit in sens orizontal. Acest defectde sfericitate este corectat in mod normal de o variatie de sfericitate invers conformatã a cristalinului. Diametrul corneei — mãsurat la nivelul fetei sale anterioare este de 11 mm in sens vertical si de 12 mm in sens transversal. Circumferinta corneei este tãiatã oblic, in dauna suprafetei sale superficiale. Cu alte cuvinte, sclerotica (cu care se continuã) acoperã putin, circular, periferia corneei. In ceea ce priveste constitutia sa anatomicã, corneea este alcãtuitã din cinci straturi suprapuse: epiteliul anterior, lama elasticã anterioarã, tesutul propriu al corneei, lama elasticã posterioarã si endoteliul posterior. Epiteliul anterior este un epiteliu pavimentos stratificat, foarte asemãnãtor cu epiderma. Celulele profunde sunt cilindrice, iar cele superficiale turtite, lãtite, insã necornificate. Epiteliul anterior se continuã peste circumferinta corneei cu epiteliul conjunctival. Inapropierea periferiei corneei, aderenta conjunctivei de sclerã devine mai intinsã si ia nastere o ingrosare circularã a conjunctivei, concentricã cu limbul sclerocorneean, numitã inelul conjunctival. Lama elasticã anterioarã a mai fost numitã si membrana lui Bowmann. Este o formatiune conjunctivã, pe care se aflã epiteliul anterior si care se continuã cumembrana bazalã a conjunctivei. Tesutul propriu al corneei este alcãtuit din fibre conjunctive reunite in lamele. Alcãtuieste pãtura cea mai groasã a corneei. Lamelele au o lungime destul de redusã si sunt unite unele de altele prin marginile lor. Intre lamele gãsim celule fixe, mobile si un sistem lacunar. Celulele fixe sunt fibrocite, cu prelungiri numeroase, care apar turtite pe sectiunile transversale. Celulele mobile sunt leucocite. Sistemul lacunar este reprezentat

printr-o serie de spatii, asezate intre lamelele conjunctive, care comunicã intre ele. Prin spatiile lacunare circulã limfa. Totusi, aceste spatii nu sunt cãi limfatice propriu-zise si nu sunt delimitate de un endoteliu. Sistemul lacunar al corneei comunicã cu camera anterioarã si cu reteaua limfaticã a conjunctivei. Corneea este perfect transparentã, permitind razelor luminoase s-o traverseze cu usurintã. Transparenta ei este in legãturã atit cu structura cit si cu proprietãtile sale fizico- chimice. Fibrilele si deci lamelele pe care le alcãtuiesc acestea sunt paralele cu suprafata. Fibrilele au o grosime uniformã. Fibrilele si pãtura lichidã inconjurãtoare formeazã o unitate. Membrana elasticã posterioarã sau membrana lui Descemet este un produs cuticular al pãturii endoteliale posterioare. Ea este foarte elasticã si totodatã destul de rezistentã. Periferia ei prezintã o ingrosare circularã — inelul lui Dollinger, care are conexiuni importante cu tunica vascularã. Endoteliul posterior al corneei (endothelium camerae anterioris), dupã cum aratã numele, limiteazã corneea fatã de camera anterioarã. El este reprezentat de o pãturã unicã de celule endoteliale cubice, care la nivelul circumferintei corneei se continuã cu epiteliul anterior al irisului. La adult, corneea este complet avascularã. Vasele din jur se opresc la nivelul limbului sclerocorneean, unde formeazã o retea marginalã. Nutritia corneei se face prin circulatia lichidelor tisulare prin sistemul lacunar. Nervii corneei sunt fibre subtiri si lipsite de teaca de mielinã (fibrele nervoase mielinice nu sunt transparente). Ei sunt nervi senzitivi si provin din trigemen. Iau nastere imediat din plexul format din nervii ciliari la nivelul corpului ciliar. Corneea este extrem de bogat inervatã si are o sensibilitate accentuatã. De-a lungul circumferintei pãtrund, de jur imprejur, aproximativ 60 de firisoare, care se dispun radiar, inspre centrul corneei. Formeazã plexuri diferite, din care pornesc numeroase ramuscule spre elementele componente ale corneei. Deosebit de bine inervat este epiteliul anterior, care vine in contact cu mediul inconjurãtor sideci este expus excitatiilor externe. Se pare cã aproape fiecare celulã epitelialã este in legãturã cu firisoare nervoase. Acestea se urcã pinã aproape de suprafata epiteliului, fãrã totusi a o atinge. Epiteliul corneean este punctul de plecare a unui reflex, care, provocat de o atingere a suprafetei sale, determinã inchiderea pleoapelor, prin contractia muschiului orbicular al pleoapelor. Reflexul corneean are o mare importantã in clinicã.

Capitolul IV.

MEMBRANA MEDIE (Uvee)

Uvea are trei părţi: irisul, coroidă, corpul ciliar (fig.30 ). 4.1. COROIDA este o membrană vasculară pigmentată, situată între sclerotică şi retină formând 2/3 din uvea. Suprafaţa sa exterioară este separată de sclerotică prin spaţiul supra- coroidian, iar faţa internă concavă este în raport direct cu retina externă. Din punct de vedere microscopic se deosebesc în coroidă patru structuri (din exterior spre interior):

- supracoroida (lamina fusca);

- stratul vaselor mari;

- stratul corio-capilar;

- membrana bazală a lui Bruch sau lama sticloasă sau lama bazală.

Fig.30 . Uvee - Supracoroida este formată în principal din fibre elastice dispuse în lamele

Fig.30 . Uvee

- Supracoroida este formată în principal din fibre elastice dispuse în lamele care

se încrucişează şi se suprapun. Acest strat conţine celule foarte pigmentate de granule de melanină.

- Stratul vaselor mari este mult mai gros decât celelalte straturi şi conţine

numeroase vase sanguine susţinute de ţesutul conjunctiv. Principalul aport arterial este asigurat de arterele ciliare scurte posterioare care au traversat sclera odată cu nervul optic

Acest strat conţine un mare număr da celule melanocite. - În stratul corio-capilar există artere fine care formează o reţea conţinută într-un ţesut conjunctiv foarte delicat. - Membrana bazală a lui Bruch conţine; o lamă internă produs al epiteliului pigmentat şi o lamă externă coroidiană de natură elastică, care sunt intim legate între ele.

4.2. CORPUL CILIAR este un inel lat care formează segmentul intermediar al uveei situat între iris şi coroidă. De corpul ciliar sunt fixate ligamentele suspensoare ale cristalinului (zonula lui Zinn). Acesta este un organ secretar asigurând producerea umoarei apoase. În secţiune (fig.31) se observă:

- faţa antero-superioară lipsită de sclerotică la nivelul inserţiilor muşchilor;

Fig. 31. Corpul ciliar - faţa postero-inferioară oare are o porţiune lină şi o porţiune

Fig. 31. Corpul ciliar

- faţa postero-inferioară oare are o porţiune lină şi o porţiune neregulată cu pliuri numite procese ciliare;

- baza, divizată în două, una spre cornee, cealaltă spre iris;

- vârful superior aflat la ora serată unde începe retina oarbă.

Muşchiul ciliar are forma triunghiulară şi este format din fibre lise care au, cele externe, pe direcţie longitudinală iar cele interne, o direcţie circulară. Fibrele longitudinale constituie muşchiul lui Bruch, iar cele circulare muşchiul lui Rouget. Aceste fibre musculare joacă un rol important în mecanismele de acomodare. În corpul ciliar se disting cinci straturi;

1. stratul supraciliar cu aceeaşi structură ca supracoroida: ţesut conjunctiv

în lamele, fibre colagene şi elastice, spaţii pentru vasele de sânge.

2. stroma ciliară - nu există decât în treimea posterioară şi conţine vase de

sânge mari intr-un ţesut conjunctiv. Nu conţine celule pigmentate, în acest strat se găsesc fibrele musculare radiale şi circulare care formează doi muşchi.

3. membrana bazală cu aceeaşi structură ca membrana bazală a coroidei.

4. epiteliul

fapt

epiteliul pigmentat al retinei care îmbracă faţa postero-inferioară a corpului ciliar.

piramidă

triunghiulară şi bogat vascularizate. Celulele epiteliale, foarte bogate în mitocondrii joacă un rol secretor.

ciliar

(pigmentat),

acesta

sunt

în

este

forma

de

de

internă.

5. limitanta

Procesele

ciliare

4.3. IRISUL Irisul este o formaţie membranoasă formând segmentul cel mai anterior al uveei. El este perforat în centru, orificiul numindu-se pupilă. Diametrul 12 - 13 mm, grosime 1/3 mm în medie. Anatomia macroscopică: irisul prezintă două feţe şi două circumferinţe. Faţa anterioară limitează camera anterioară a globului ocular şi are culori variabile de la individ la

individ. Această faţă este divizată în două zone: centrală şi periferică (de către coleretă). Zona centrală (internă) se mai numeşte şi zona sfincteriană iar cea periferică se mai numeşte ciliară. Pe faţa anterioară, irisul are stomate (criptele lui Fuchs ). Fata posterioară se prezintă ca o lamă brună parcursă de striuri radiale şi circulare. Circumferinţa mare este locul de întâlnire a irisului cu corpul ciliar. Sclerotica şi corpul ciliar intră în constituţia unghiului irido-cornean (unghiul camerei anterioare). Circumferinţa mică circumscrie orificiul rotunjit al pupilei. Pupila este uşor decalată faţă de centrul irisului spre nas. Anatomia microscopică relevă 5 straturi din faţa spre spate

(fig.32):

1. Endoteliul (epiteliul anterior).

2. Stratul limitant anterior.

3. Stroma sau ţesutul propriu al irisului.

4. Stratul limitant posterior.

5. Epiteliul posterior.

În stromă se deosebesc: o jumătate anterioară vasculară cuprinzând fibre colagene şi grupări de celule pigmentate şi jumătatea posterioară bogat vascularizată şi pigmentată conţinând fibra colagene.

vascularizată şi pigmentată conţinând fibra colagene. Fig.32. Irisul. 1. iris; 2. margine pupilară; 3. unghi

Fig.32. Irisul.

1. iris;

2. margine pupilară;

3. unghi irido-cornean;

4. ligamentul lui Hueck;

5. proces ciliar;

6. strat epitelial anterior;

7. membrana bazală anterioară;

8. stroma;

9. fascicul din sfincter;

10. membrana Bruch;

11. strat epitelial posterior;

12. partea ciliară a retinei (a' - pigment

retinian, b' - strat cu celule cilindrice, c' - limitanta int.) ;

13. Membrană bazală,

14. Lama transparentă;

15. zonula;

16. canalul lui Petit;

17. cristalin;

18. camera posterioară.

Muşchiul sfincter este aşezat spre centrul irisului şi are fibre circulare. Spre spatele Irisului se întâlnesc fibrele muşchiulare aparţinând muşchiului dilatator. La rădăcina irisului dilatatorul se prelungeşte în corpul ciliar şi unele fibre se amestecă cu cele ale muşchiului ciliar.

Inervaţia muşchilor din iris

În timp ce în sistemul nervos somatic un singur neuron trece de la centru la organul executor, calea motrice a sistemului vegetativ cuprinde doi neuroni care se articulează la nivelul unei sinapse ganglionare (fig. 33).

articulează la nivelul unei sinapse ganglionare (fig. 33). Fig.33. Schema organizării sistemului nervos autonom 1.

Fig.33. Schema organizării sistemului nervos autonom 1. Calea irido-contracţiei. Sfincterul este inervat de nervi parasimpatici. Centrul, este nucleul Westphall şi neuronul ajunge în ganglionul ciliar. Neuronul post-ganglionar urmează traseul nervilor ciliari scurţi care se duc prin supracoroidă la faţa externă a corpului ciliar de unde se nasc firicelele pentru corpul ciliar şi iris (fig.34).

se nasc firicelele pentru corpul ciliar şi iris (fig.34). Fig.34. Schema căii de inervare parasimpatică a

Fig.34. Schema căii de inervare parasimpatică a sfincterului

2. Calea irido-dilatării.

Dilatatorul are o inervare simpatică. Schema acestei căi este prezentată în fig.35. Muşchii irisului conţin centrii proprii care îi conferă o oarecare independenţă. Dacă doi muşchi sunt antagonişti, atunci când unul se contractă, celălalt de destinde.

Fig . 35. Schema de inervare simpatica a dilatatorului. Reflexe pupilare . Reflexul foto-motor este

Fig. 35. Schema de inervare simpatica a dilatatorului.

Reflexe pupilare.

Reflexul foto-motor este declanşat prin iluminarea retinei.

Pupilograma are următoarele faze: timpul de latenţa (a,2s); faza rapidă (b); faza latentă la contracţie (c); faza lentă la decontractare după suprimarea impulsului luminos (d, de 0,2 - 0,3 s); dilatarea cu viteză medie (e), vezi fig.36.

0,2 - 0,3 s); dilatarea cu viteză medie (e), vezi fig.36. Fig.36. Alura pupilogramei este influenţată

Fig.36.

Alura pupilogramei este influenţată de următorii factori;

- vârsta, amplitudinea scade cu vârsta;

- intensitatea luminoasă, creşterea bruscă a intensităţii provoacă contracţia dar creşterea lentă. Nu produce nici un efect pentru că ochiul se adaptează;

- lungimea de undă, în ambianţa fotopică (zi) mai eficace este radiaţia cu = 555 nm, iar în, cea scotopică (noaptea) = 500 – 510 nm;

- regiunea din retina excitată, în ambianţa fotopică, excitaţia foveală dă reflexul cel mai puternic iar în vederea scotopică, periferia retinei este mai eficace;

- oboseala, lungeşte timpul de latenţă şi micşorează amplitudinea.

Reacţia pupilară sincinetică la vederea de aproape. Dacă se cere subiectului să privească departe şi apoi i se prezintă brusc un punct de fixare la 20 cm, se observă normal o contracţie pupilară da amplitudine similară R.P. dar mai lentă. Vederea netă a detaliilor pune în joc: acomodarea, convergenţa şi myosis-ul care reduce aberaţiile datorate schimbării de curbură a cristalinului. Irisul este sensibil la contact, la lumină (lumina la mamifere acţionează direct prin intermediul sistemului nervos centra). Irisul poate avea toate tentele de la maron la albastru trecând prin verde. În mod normal cei doi irişi sunt de aceeaşi culoare, dar dacă nu, se zice ca există heterocromie (congenitală sau dobândită). La naştere irisul este albastru. Nutriţia irisului Ea este asigurată de vasele iriene care formează un plex abundent şi prin schimburi cu umoarea apoasă. Există un cerc arterial al irisului constituit din artere ciliare lungi poste- rioare şi artere ciliare anterioare. Din acest cerc arterial se detaşează ramuri numeroase radiale cu ramificaţii care ajung la trei reţele capilare. Venele se nasc la nivelul pupilei, se adună la rădăcina irisului şi comunică cu venele din procesele ciliare. Celulele din stratul anterior al irisului lasă între ele spaţii da 1 – l0 µm prin care umoarea apoasă pătrunde în iris. Bariera între sânge şi umoarea apoasă este peretele capilarelor şi prin acest perete se fac schimburi prin difuzie de apă şi mici molecule.

se fac schimburi prin difuzie de apă şi mici molecule. Fig.37. Celula pigmentată Fig.38. Stratul corio-capilar:

Fig.37. Celula pigmentată

de apă şi mici molecule. Fig.37. Celula pigmentată Fig.38. Stratul corio-capilar: a. zona maculei şi b.

Fig.38. Stratul corio-capilar: a. zona maculei şi b. la ecuator

Fig.39. Canalul Schlemm şi canalele care comunică cu el. Fig.40. Legătura canalului Schlemm cu sistemul

Fig.39. Canalul Schlemm şi canalele care comunică cu el.

Fig.39. Canalul Schlemm şi canalele care comunică cu el. Fig.40. Legătura canalului Schlemm cu sistemul venos:

Fig.40. Legătura canalului Schlemm cu sistemul venos: VZ - Vena ciliara anterioara; KY - Vena camerei anterioara; S - Canalul Schlemm; KB - Unghiul camerei anterioara; JP - Plex Intrascleral;

- Vena camerei anterioara; S - Canalul Schlemm; KB - Unghiul camerei anterioara; JP - Plex

KP - Ptexul Kiss.

Fig.41. Reprezentare schematică a unghiului camerei anterioară

. Reprezentare schematică a unghiului camerei anterioară Fig.42.Dispunerea fibrelor muşchilor ciliari: l - Fibre sub

Fig.42.Dispunerea fibrelor muşchilor ciliari: l - Fibre sub scleră; 2 - Fibre cari ajung la trabeculum; 3 - Fibre elastice ajung la pintenul scleral; 4 - Fibre cari ajung la cornee; 5 - Fibre cu traseu ecuatorial; 6 - Fibre cu terminaţie in membrana Bruch.

ajung la cornee; 5 - Fibre cu traseu ecuatorial; 6 - Fibre cu terminaţie in membrana

Fig. 43. Procesele ciliare.

Capitolul V

RETINA

Definiţie. Membrana cea mai internă a globului ocular de origine nervoasă, care se

întinde de la nervul optic până la orificiul pupilar şi care este în contact cu tunica medie. Împărţire anatomică:

A. Zona posterioară (coroidiana)

B. Zona mijlocie (ciliară)

C. Zona interioară

D. Ora serată

E. Papila

F. Macula lutea

Împărţire fiziologică

- retina funcţională sau vizuală corespunzătoare zonei coroidiene şi maculei lutea (fig.

44);

- retina nefuncţională corespunzătoare celorlalte zone.

- retina nefuncţională corespunzătoare celorlalte zone. Fig. 44 . Retina Anatomia macroscopică A. Zona coroidiană

Fig. 44 . Retina

Anatomia macroscopică

A. Zona coroidiană - segment de sferă care merge de la nervul optic la ora serată cuprinde:

papila optică, pată alburie dedesubt şi spre interior faţă de polul posterior al ochiului; macula lutea, situată în polul posterior de culoare galben - lămâie şi prezentând o depresiune numită fovee; suprafaţa exterioară în contact cu coroida; suprafaţa interioară concavă care înfăşoară corpul vitros. Marginea anterioară care ajunge la ora serrata şi se continuă cu zona ciliară.

B. Zona ciliară - retina este la acest nivel subţire, rudimentară şi neexcitabilă. Acoperă

parea plană a coroidei şi procesele ciliare.

C. Zona anterioară - este şi mai subţire, este continuarea zonei ciliare; în ea celulele sunt

puternic pigmentate. Anatomie microscopică Se descriu 10 straturi de la exterior spre interior, reprezentate în fig.45.

1 - epiteliul pigmentat 2 - conuri şi bastonaşe 3 - limitanta externă 4 -

1

- epiteliul pigmentat

2

- conuri şi bastonaşe

3

- limitanta externă

4

- nuclear extern

5

- plexiform extern

6

- nuclear intern

7

- plexiform intern

8

- ganglionar

9

- fibre optice

10 - limitanta internă

Fig. 45 Schema structurii microscopice a retinei

Epiteliul pigmentat este un strat monocelular cu celule aproximativ cubice prezentând pe faţa interna franje care se intercalează între fotoreceptori. Aceste celule sunt bogat pigmentate şi prezintă numeroase organite (mitocondrii, ribozome, reticule endoplasmatică). Acestea joacă un rol triplu: de ecran, de alimentara a bastonaşelor cu vitamina A şi de fagocitoză. Fotoreceptori. În retină există cca 130 milioane de bastonaşe şi cca 6,3 milioane de conuri. În fovee sunt numai conuri dar numărul lor scade brusc în afara acestei zone (fig.4 6 ) . Bastonaşele au o densitate maximă la 6 mm de la centru apoi aceasta scade lent spre periferie. Organizarea conurilor şi bastonaşelor este asemănătoare. Deasupra limitantei externe este expansiune externă care cuprinde: articolul extern în formă de con sau bastonaş şi articolul intern (fig.47).

formă de con sau bastonaş şi articolul intern (fig.47). Fig.46. Distribuţia celulelor fotosensibile. Fig.47. Celula

Fig.46. Distribuţia celulelor fotosensibile.

Fig.47. Celula foto-sensibilă

Articolul extern este constituit din câteva sute de discuri purtând fiecare o oarecare cantitate de pigment vizual (rodopsina în bastonaşe, iodopsina în conuri). Aici are loc transformarea energiei luminoase în energie electrică. Articolul intern este unit de cel extern, printr-un cil conector care serveşte la transmisia influxului. El cuprinde în afară de elipsoidul bogat în mitocondrii (centralele energetice ale celulei), în interior, mioidul conţinând ribozomi (lanţ de asamblare al proteinelor) şi aparatul lui Golgi.

Expansiunea internă cuprinde:

- nucleul;

- fibre conductoare cu neurofibrile;

- extremitatea sinaptică.

Extremitatea sinaptica se numeşte peduncul la conuri şi sferula la bastonaşe. Celulele bipolare sunt neuroni ai lanţului vizual. Există bipolare pentru conuri, bipolare pentru bastonaşe, bipolare gigant. Celulele de asociere stabilesc între fotoreceptori sinapse. Aceste sunt de două feluri orizontale şi amacrine (fig.48).

sunt de două feluri orizontale şi amacrine (fig.48). Fig.48. Chiuia bipolare şi ganglionare Celulele de

Fig.48. Chiuia bipolare şi ganglionare Celulele de susţinere celulele lui Muller traversează retina şi joacă rol metabolic faţă de neuronii nobili. Ora serrata aste o regiune care marchează limita dintre retina vizuală şi retina oarbă situată puţin înainta faţă de ecuatorul globului ocular. Retina aste foarte simplificată în această regiune. Macula lutea este o zona în care retina are o depresiune situată la nivelul polului posterior, impregnată cu un pigment galben şi alungită în sens transversal. Este locul unde se formează imaginea răsturnată a obiectelor examinate şi suprafaţa corespunzătoare vederii nete.

Structură: în depresiune se disting dinspre exterior înspre interior epiteliul pigmentat cu celule mai multe şi mai pigmentate. Conurile sunt mai subţiri şi mai lungi, mai numeroase. În foveola nu sunt decât conuri şi fiecare con este legat la o bipolară şi o ganglionară şi nu sunt vase de sânge. La marginea depresiunii se constată reconstrucţia progresivă a retinei vizuale cu reapariţia elementelor de transmisie, de asociere şi a ganglionarelor poli-sinaptice. Vascularizarea retinei. Arterială: asigurată de artera centrală şi ramurile sale. Venoasă: retina este drenată în principal prin vena centrală la nivelul papilei, care este trunchiul comun pentru vena superioară şi vena inferioară. Capilare retiniene:

- reţea superficială în stratul fibrelor optice.

- reţea profundă între nucleară internă şi plexiformă externă.

între nucleară internă şi plexiformă externă. Fig. 49. Bastonaşe şi conuri. Fotografie la microscopul

Fig. 49. Bastonaşe şi conuri. Fotografie la microscopul electronic

Fig.50. Articolul extern al bastonaşului. Schemă. Fig. 51. Fundul ochiului Fig.52. Epiteliul pigmentat Fig.53.Retina in

Fig.50. Articolul extern al bastonaşului. Schemă.

Fig.50. Articolul extern al bastonaşului. Schemă. Fig. 51. Fundul ochiului Fig.52. Epiteliul pigmentat Fig.53.Retina in

Fig. 51. Fundul ochiului

extern al bastonaşului. Schemă. Fig. 51. Fundul ochiului Fig.52. Epiteliul pigmentat Fig.53.Retina in zona foveolei.

Fig.52. Epiteliul pigmentat

Fig.53.Retina in zona foveolei.

Capitolul VI . CRISTALINUL, UMOAREA APOASĂ, CORPUL VITROS. 6.1.Cristalinul este o lentilă biconvexă, transparentă. Axa sa este aproape paralelă cu axa antero-posterioară a ochiului. Greutatea acestuia este de 20-25 cgr. (creşte cu vârsta de la

65 mg la naştere la 220 mg la 60 de ani). Este menţinut în poziţie de zonula (ligament suspensor al cristalinului). Nu are nervi, nici vase de sânge. Conturul marginal este circular şi

în raport cu

canalul lui Petit.

Anatomie microscopică (fig.54) . Cristalinul este constituit din:

- capsula;

- epiteliul anterior;

- fibre cristaliniene.

Capsula (cristaloid) este o membrana a cărei grosime creşte de la creşte spre margine. Cuprinde: membrana pericapsulară foarte subţire (1-2 µm) şi cristaloidul cu grosime de 20 µm. Epiteliul anterior este monostratificat, există numai pe faţa anterioară şi este bogat în organite care asigură activitatea metabolică.

bogat în organite care asigură activitatea metabolică. Fig.54. Cristalinul. Fibrele cristaline sunt, celule dispuse

Fig.54. Cristalinul. Fibrele cristaline sunt, celule dispuse în mod regulat în straturi suprapuse. Fibrele sunt

reunite printr-un „ciment" omogen. Fibrele centrale sunt normale la axa lentilei. Fibrei o medii

merg de la un pol la altul formând arcade cu concavitatea spre miez. Fibrele superficiale se duc

de la faţa anterioară la cea posterioară înconjurând ecuatorul.

Caracteristici constructive

Grosime : 3,7 mm la nou născut; 4,5 mm la adult de 45 de ani.

Creşterea în grosime, interesează mai ales faţa anterioară, modificând camera

anterioară. Noile straturi având o curbură mică aplatizează cristalinul micşorându-i puterea.

Diametrul de10 mm. Faţa anterioară este un paraboloid şi în repaos cu raza la vârf de aproximativ l0 mm . Faţa posterioară are raza de 6 mm. Această faţă are adesea un astigmatism de 0,75 dpt, care compensează astigmatismul corneei. Indice de refracţie, n d = 1,42 şi se modifică cu starea de acomodare şi cu vârsta. Puterea (vergenţa) este de aproximativ 22 dpt. în aer, şi 13 dpt. pe viu. Transparenţa conform fig.55; Acomodarea este proprietatea cristalinului de a-şi modifică puterea astfel încât imaginea retiniana sa rămână neta când obiectul se deplasează între punctul remotum şi punctul proximul (cel mai apropiat).

punctul remotum şi punctul proximul (cel mai apropiat). Fig.55. Caracteristica de transparenţă Fig.56. Cristalinul

Fig.55. Caracteristica de transparenţă

Fig.56. Cristalinul acomodat

În timpul acomodării cristalinului se modifică raza anterioară cu 4 mm şi cea

posterioara cu 0,5 mm. Creşterea curburii nu este uniformă (fig. 56). În acelaşi timp se modifică (creşte) indicele de refracţie. În acelaşi timp acomodării zonale se destinde. Teoria acomodării. Muşchiul ciliar comportă două grupuri de fascicole:

- grupul Rouget Muller constituit din fibre circulare;

- grupul lui Brucke constituit din fascicule radiale care menţine zonula lui Zinn tensionată.

Această dualitate anatomică este responsabilă deformării cristalinului. Timpul de acomodare de departe este aproximativ de 0,5 s, si ceva mai mult în sens invers. Amplitudinea de acomodare trece de la 14 dpt. la copii la 1 dpt la 60 de ani. Acomodarea în patologie

astenopie, presbiţie, paralizie, spasmuri acomodative

(la copii). Compoziţia cristalinului,

Acomodarea este influenţată de:

- apa 65%;

- săruri minerale 2,3% (K, Ha, CI, P, S, Ca);

- proteine (corpuri cuaternare - CNHO - care cuprind acizi aminaţi);

- lipide 1%;

- glucide;

- vitamina: A, B 1 , B 2 , PP, C;

- enzime.

- enzime. Fig.57. Secţiune a segmentului anterior. Cristalinul se hrăneşte prin schimburi cu umoarea apoasă şi

Fig.57. Secţiune a segmentului anterior.

Cristalinul se hrăneşte prin schimburi cu umoarea apoasă şi corpul vitros.

Zonula ciliară. Definiţie: Sistem de fibre care pornesc de la corpul, ciliar spre cristalin pentru, al menţine şi a-i transmite contracţia muşchilor ciliari. Se deosebesc:

- un grup de fiere care pleacă din apropierea orei serrata şi se fixează pe faţa

posterioară a cristalinului;

- un grup care pleacă de asemenea din apropierea orei serrata şi se înserează pe faţa

anterioară a cristalinului;

- un grup care pleacă din cutele ciliare şi se înserează pe faţa posterioară aproape de

ecuator;

- un grup care porneşte de la procese şi se înserează pe ecuator (la faţa interioară). Fibrele au diametrul de 2-8 µm şi lungime 6-7 mm.

6.2. Umoarea apoasă Umoarea apoasă (U.A.) este un lichid endocular limpede secretat corpul ciliar la nivelul camerei posterioare; intră în camera anterioară prin pupilă şi o părăseşte pe aceasta prin filtrul trabecular. Participă la metabolismul globului aducând elemente nutritive şi eliminând deşeurile. Este agent regulator al presiunii endoculare. Volumul de umoare apoasă: 100- 400 mm 3 .

Indicele de refracţie: nd=1,336. Compoziţie: apă - 93,75 %, protide, enzime, glucoză (ph = 7,2), clor, proteine, etc.

Fig. 58. Căi de evacuare a umoarei. Procesele ciliare au în constituţie stroma şi epiteliul.

Fig. 58. Căi de evacuare a umoarei.

Procesele ciliare au în constituţie stroma şi epiteliul. Epiteliul la rândul lui este alcătuit din:

- limitanta externă;

- strat epitelial extern pigmentat;

- strat epitelial intern incolor;

- limitanta internă.

Umoarea apoasă provine din sânge prin procese complicate. Evacuarea se face prin canalul lui Schlemm — vene sclerale, spaţii limfatice ale irisului şi corpului ciliar (fig. 58). 6.3. Corpul vitros (C.V.) C.V. este un ţesut conjunctiv transparent situat între cristalin şi retină. Este înconjurat de

o pseudomembrană hialoidă, este traversat în regiunea axială de canalul lui Cloquet; hialoida

anterioară şi posterioară sunt o condensare periferică a masei corpului vitros. Are consistenţa albuşului de ou crud, este transparent şi participă la menţinerea rigidităţii globului ocular. Permite schimburi metabolice prin difuzie. Substanţa fundamentală are compoziţie apropiată de a umoarei apoase ( 99 % apă ; n = 1 , 3 35 ; volum = 4 cm 2 ; greutate = 3,9 gr. Este o reţea de fibrile foarte fine. Factorul de transmisie = - 0,9 în vizibil. Opreşte radiaţii sub 300 nm.

Absoarbe infraroşii cu peste 800 nm. Absorbţie totală peste l600 nm. Nu conţine vase

şi nervi.

Tensiunea oculară Nivelul tensiunii este determinat mai ales de factori proprii ochiului dar şi de sistemul nervos. Presiunea endoculară este determinată de:

- presiunea exercitata de confinatul globului: C.V., cristalin, sânge, umoarea apoasă;

- elasticitatea peretelui;

- presiunile exercitate de muşchii care se prind de perete.

Umflarea C.V. duce la hipertonie, invers la hipotonie. Umflarea cristalinului poate bloca unghiul dintre cristal şi iris. Creşterea tensiunii arteriale duce la hipertonie dar, aceasta este de obicei compensată de eliminarea umorii apoase. Debitul de umoare apoasă eliminată este proporţional cu presiunea de scurgere (ce este egală cu diferenţa dintre presiunea oculară şi presiunea venoasă, P 0 P V ) şi invers

proporţional cu rezistenţa la scurgere o circuitului do evacuare: D =(P 0 -P v )/R, de unde, P 0 =

R x D + P v .

Tonometrie

Tonometrie prin aplicarea pe cornee a unei tije de greutate dată care graţie supleţei globului ocular se înfundă. Se măsoară înălţimea depresiunii produse, care este funcţie de P 0 , rigiditatea sclerală ( ) şi raza de curbură a corneii. Tonometria prin aplatizare. Se apasă pe cornee cu o tijă de secţiune dată cu suprafaţa de capăt plană, până când, suprafaţa de contact a corneii este egală cu aria secţiunii tijei. Se măsoară forţa necesară. Presiunea din globul ocular este egală cu presiunea exercitată de tijă pe cornee. Se poate deduce presiunea iniţială P 0 . Presiunea oculară fiziologică este acea presiune care poate fi suportată nelimitat fără daune pentru ochi.

Vârstă

Presiune oculară

Limita superioară

Până la 40 ani

13

mmHg

19

mmHg

Peste 40 de ani

16

mmHg

23

mmHg

19 mmHg Peste 40 de ani 16 mmHg 23 mmHg Fig.59. Secţiune schematică a globului ocular

Fig.59.

Secţiune schematică a globului ocular

1.

Muşchi drept extern

9.Canalul Schlemm

17. Nerv optic

2.

Conjunctiva bulbară

l0.Corp ciliar

18. Arahnoida

3.

Cornee

11.Solerotioa

19. Dura mater

4.

Camera anterioară

12.Coroida

20. Ora serrata

5

. Pupila

13.Retina

21. Proces ciliar

6.

Cristalin

14.Corp vitros

22.Muşchi drept intern

7

. Iris

1 5 . Fovea

8.

Zonula lui Zinn

16.Papila

Capitolul .7.

CAVITĂŢI ORBITARE. ANEXELE OCHIULUI

7.1.Definiţie: Acestea sunt două cavităţi situată de ambele părţi ale nasului, deasupra sinusurilor maxilare (fig.60). Forma: Cavitatea orbitară are forma de con (piramidă cu patru laturi în partea anterioară

şi trei laturi în spate). Dimensiuni: volum - 2 9 ,8 cm 3 ; înălţime - 35 mm; lăţime - 40 mm; adâncime - 40 mm. Pereţii au un număr de orificii care permit trecerea elementelor masculo-

nervoase; exemple:

alcătuită din 7 oase (fig. 60, 6l). Oasele craniului:

orificiul optic, fanta sfenoidală, fanta sfeno-maxilară. Cavitatea este

1.

osul frontal;

2.

etmoidul;

3 .

sfenoidul.

Oasele feţei:

4.

maxilarul superior;

5 .

osul zigomatic;

6 .

osul lacrimal;

7.

paltinul.

Pereţii orbitei sunt: plafonul (fig.62); planşeul (fig.63), peretele intern (fig.64), peretele

extern (fig.65). UNGHIURILE ORBITEI (COLŢURILE)

1. Unghiul supero-intern reprezentat de sutura fronto-etmoidală. Are două orificii care

servesc arterelor etmoidale anterioare şi posterioare. În spatele acestei suturi se găseşte corpul

sferoidului şi orificiul optic. Există de asemenea sutura fronto-lacrimală.

2.

Unghiul infero-intern cuprinde: sutura etmoido-axilară şi sutura etmoido-lacrimală.

3 .

Unghiul infero-extern este ocupat în două treimi din spate de fanta sfero-maxilară

de circa 20 mm lungime.

4. Colţul supero-extern este limitat din spate de fanta sfenoidală. În faţă se găsesc:

sutura fronto-sfenoidală şi fronto-maxilară.

fanta sfenoidală. În faţă se găsesc: sutura fronto-sfenoidală şi fronto-maxilară. Fig. 60. Cavităţile orbitare

Fig. 60. Cavităţile orbitare

Canalul optic este o conductă osoasă transfenoidală de 7-11 mm. Prin canal trec nervul optic şi artera oftalmică. Periorbita aste o membrană subţire fibroasă şi musculară care tapisează cavitatea orbitară.

7 . 2. PLEOAPELE Definiţie: Perdele musculo-membranoase în partea din faţă a buzei orbitei şi continuarea tegumentelor feţei, care pot închide parţial sau în totalitate baza orbitei.

în

pot închide parţial sau în totalitate baza orbitei. în Fig. 61. Cavitate orbitară. Vedere anterioară -

Fig. 61. Cavitate orbitară. Vedere anterioară - partea dreaptă.

1.

Os frontal

2.

Os zigomatic

3.

Etmoidul

4.

Sfenoidul

6.

Fundătura lacrimală (fosete)

Etmoidul 4. Sfenoidul 6. Fundătura lacrimală (fosete) Fig.62.Cavitate orbitară. Perete superior dreapta

Fig.62.Cavitate orbitară. Perete superior dreapta

1 Os malar (zigomatic) 2.Maxilar superior

3.Lacrimal

4.Etmoidul

5. Sfenoidul

6. Fanta sfeno-maxilară

7. Canal suborbital

5. Sfenoidul 6. Fanta sfeno-maxilară 7. Canal suborbital Fig.63.Cavitate orbitară. Perete interior dreapta 1. Os

Fig.63.Cavitate orbitară. Perete interior dreapta

1. Os frontal;

2. Maxilar superior;

3. Os lacrimal;

4. Etmoid;

5. Sfenoid;

6. Palatin;

7. Gaura optică.

3. Os lacrimal; 4. Etmoid; 5. Sfenoid; 6. Palatin; 7. Gaura optică. Fig. 64. Cavitatea orbitală,

Fig. 64. Cavitatea orbitală, perete intern dreapta

1. Os frontal;

2. Os malar sau zigomatic;

3. Maxilar superior;

4. Sfenoid; Între 3 şi 4 (zona neagră), fisură orbitală inferioară.

3 şi 4 (zona neagră), fisură orbitală inferioară. Fig. 65. Cavitatea orbitală, perete extern dreapta. Rolul

Fig. 65. Cavitatea orbitală, perete extern dreapta.

Rolul pleoapelor:

1. protecţia ochiului contra unei intensităţi luminoase prea mari;

2. protecţia ochiului de corpuri străine;

3. unge suprafaţa anterioară a globului ocular şi protejează de uscare corneea.

Descriere : două feţe; două margini; două unghiuri (colţuri).

1 .

Faţa anterioară

a)

Pleoapa inferioară, este o suprafaţă netedă şi convexă la exterior.

b)

Pleoapa superioară, este un ridul orbito-ocular ce separă pleoapa superioară în două

suprafeţe, suprafeţele oculare şi orbitare.

2 . Faţa posterioară sau conjunctivală: această faţă este tapisată, cu o mucoasă conjunctiva palpebrală netedă, roz.

3 .

Marginile:

Marginile aderente: în funcţie de pleoapă, ele reprezintă partea superioară, respectiv inferioară care aderă la marginea orbitală. Marginile libere: limitează deschiderea (fanta), palpebrală. Dimensiunile deschiderii palpebrale sunt variabile şi măsoară în general 3 cm. Grosimea marginii este de 2-3 mm. Văzute din faţă, marginile libere au două porţiuni: ciliară şi lacrimală (fig. 66). La întâlnirea celor două porţiuni se pot vedea două orificii mici care debuşează în canalele lacrimale. Marginea libera a pleoapei superioare este schematizată în fig.66 b: 1. buza anterioară; 2. buza posterioară; 3.Tranziţia epiteliului la partea mijlocia a marginii libere.

Fig.66. Deschiderea palpebrală şi marginea liberă a pleoapei superioare Genele sunt fire de păr rigide,

Fig.66. Deschiderea palpebrală şi marginea liberă a pleoapei superioare

Genele sunt fire de păr rigide, unsuroase, de 8-l0 mm implantate în porţiunea ciliară a marginii libere a pleoapei şi dispuse neregulat pe trei sau patru rânduri. Numărul lor este variabil şi în general pleoapa superioară are un număr dublu faţă de cea inferioară, Au aceeaşi culoare cu părul dar nu se albesc.

Colţurile

Colţul intern aste puţin diferit de cel extern prin aceea, că are conturul rotunjit şi conţine caruncula şi pliul semi-lunar. Caruncula este o proeminenţă rotunjită de culoare roz de 3-4 mm, acoperită de o mucoasă şi având câteva fire de par foarte fine; conţine câteva glande sebacee şi o glandă lacrimală. Pliul semi-lunar este un pliu cu axa mare verticală, aşezat în afara carunculului; marginea externă concavă se fixează de conjunctivă bulbară.

Structura pleoapelor

Pleoapele au un schelet fibro-elastic. Fiecare din pleoape este întărită de tars. Tarsul este un ţesut fibro-elastic care dă oarecare rigiditate transversală pleoapelor. Tarsurile sunt menţinute în poziţie de ligamentele, palpebrala. Au forma globului ocular şi grosime de aproximativ 1mm şi conţin glandele Meibomius. Ligamentul palpebral extern este de aprox. 7 mm şi se fixează pe tuberculul lui Withnall (malar). Ligamentul intern are 8-9 mm şi se dedublează în două tendoane; conţine un canal lacrimal (fig.64).

Septum orbitar: Reprezintă un fel de voal fioros cure se întinde de la marginile osoase ale orbitei până la tarse. Septumul superior este perforat pe partea internă pentru a lăsa să treacă artera sub-orbitară, nervul frontal, artera palpebrală superioară. Pe partea externă lasă să treacă artera lacrimală şi nervul lacrimal. Lasă să treacă porţiunile de prindere ala muşchiului ridicător al pleoapei pe toată întinderea sa. Pleoapa superioară ara în constituţie (fig.67.):

1.Piele fină acoperită cu puf; faţa anterioară a pleoape este bogată în vase de sânge şi în terminaţii nervoase.

Se deosebesc: a - epidermă subţire; b - dermă constituită din ţesut conjunctiv dens; c - hipodermă constituită din grăsimi, fascicule ale muşchiului orbicular şi muşchiul ridicător al pleoapei.

muşchiului orbicular şi muşchiul ridicător al pleoapei. Fig.67. Secţiune transversală a pleoapei superioară şi a

Fig.67. Secţiune transversală a pleoapei superioară şi a sprâncenei: 1. Sprâncene; 2. Piele; 3.Fibra muşchi orbicular; 4.Puf; 5.Septum; 6.Pachet celulo-adipos; 7. Os frontal; 8. Muşchi palpebral Muller; 9.Ridicător; 10.Tars cu glande Meibomius; 11.Glanda Moli; 12. Gene; 13. Ţesut celular subcutanat; 14. Conjunctiva palpebrală plisată; 14”.Fund de sac; 15.Muşchiul Riolani; 16. Cornee; 17. Glanda Wolfring; 18. Artera marginala; 19. Artera periferica.

2 . Tarsul şi septumul orbitar

3 . Strat de ţesut conjunctiv dens pe oare este aşezată conjunctiva palpebrală.

Muşchiul ridicător începe din fundul orbitei şi se termină în pleoapa la partea superioară a feţei anterioare a ţesutului. El prezintă diverse porţiuni:

- una orizontală sub acoperişul orbitei;

- una verticală în pleoapă;

- un fascicul muscular care de detaşează de pe faţa inferioară a ridicătorului şi se

înserează la nivelul marginii superioare a tarsului (acesta este muşchiul palpebral al lui

Muller).

- Muşchiul orbicular este un muşchi circular plat, format din mai multe fibre inelare

concentrice. Suprafaţa totală este mult mai mare decât suprafaţa bazei orbitei. În pleoapă el se

aşează între planul cutanat şi planul tars-septum

Rolul lui este să închidă pleoapele şi să realizeze mişcările asociate expresiei feţei. El face parte din pleoapa inferioară. Glandele pleoapelor:

1. Glandele lui Zeiss - sunt glande sebacee anexate firelor de pâr ale pleoapelor.

2. Glandele lui Moll, sunt glande sudoripare anexata firelor de păr.

3. Glandele lui Meibomius, sunt glandele sebacee conţinute în grosimea tarselor.

Orificiul fiecărei glande este bine definit şi separat de cel vechi; se plasează la 0,5 mm de buza posterioare a marginii libere. Vascularizarea pleoapelor este asigurată de arterele palpebrale superioară, şi inferioară care sunt ramuri colaterale ale arterei oftalmice. Returul se face prin intermediul celor două

reţele venoase, unul superficial, celălalt profund. Inervaţia:

1 . Inervaţie motrice:

a - ridicătorul pleoapei superioare vine de la nervul motor comun III; b - orbicularul vine de, la nervul facial VII.

2. Inervaţie senzitivă.

care este nervul Trigemen:

Este asigurată de ramurile care vin de la a V-a pereche craniană,

- nervul lacrimal (în afară);

- nervul nazal (înăuntru);

- nervul frontal (în sus);

- nervul suborbital (în jos);

Mişcările palpebrale. În stare de veghe, tonusul ridicătorului, depăşeşte pe cel al orbicularului şi perdeaua este întredeschisă. Această deschidere este întreruptă din când în când de clipiri spontane. Când se priveşte înainte, pleoapa superioară acoperă cornea pe 1 sau 2 cm, iar pleoapa inferioară este tangentă la limb. În timpul semnului fiziologic sau anestezic devine predominant tonusul orbicular. Clipirile Clipirea este o ocluzie scurtă a fantei palpebrale datorate contracţiei orbicularului; ea poate fi spontană, reflexă, voită. Clipirea spontană este o ocluzie bilaterală, care survine fără cauză aparentă în stare de veghe. Închiderea este de 1/15 sec. şi rezultă din contracţia porţiunii palpebrale, a articularului, frecvenţa fiind în medie de 10-20 clipiri pe minut. Este influenţată de factori fizici şi psihici. Voinţa nu le poate suprima decât momentan. Asigură mai multe roiuri: udă cornea, permite releveului (ridicătorului) să se odihnească şi pigmenţilor retinieni să se regenereze, Probabil că reflexul se declanşează prin oboseala ridicătorului. Clipirea reflexă este un reflex de protecţie, poate fi modificat prin voinţa şi starea psihică a subiectului (centrii nervoși sunt cerebrali). Clipirea răspuns este totdeauna bilaterală. Există un timp de latenţa între stimularea şi reacţia palpebrală de ordinul 0,042s, pentru reflexe de trigemen şi 0,015s pentru reflexe optice. Reflexele da trigemeni sunt:

- cu punct de plecare cornean; atingerea corneei declanșează închiderea de apărare; - reflexul lui Wenicke: atingerea genelor provoacă clipire; - reflexe de lovire. Lovirea unor puncte ale capului provoacă închiderea palpebrală (frunte, lobul nasului, etc.).

optico-palpebrale: reflex de orbire luminoasă, apare la un an; reflexul de

ameninţare. Reflexe auriculo-palpebrale. Un zgomot intens provoacă ocluzie palpebrală. Excitaţia mecanică sau calorică a timpanului dă ocluzia unuia sau ambilor ochi. Clipirea voluntară pune în joc ambele porţiuni palpebrale şi orbitare ale orbicularului. Este mai lent ca el reflex. Mişcările oculare asociate mişcărilor palpebrale. În timpul închiderii pleoapelor globul se roteşte în sus de 15° în 0,05s. Fenomenul este bilateral. Mişcările palpebrale asociate celor ale globului ocular: în privirea spre sus, pleoapa superioară se ridică uşor. În privirea spre jos pleoapa superioară urmăreşte globul.

Reflexele

7.3. Aparatul lacrimal

Aparatul lacrimal cuprinde:

- glandele lacrimale care secretă lacrimile pentru a le devia pe regiunea anterioară a globului ocular;

- căile lacrimale care culeg lacrimile şi le transportă până la fosele nazale.

Muşchiul ridicător al pleoapei împarte glanda lacrimală în două părţi: una orbitară, cealaltă palpebrală. Cele două porţiuni sunt reunite între ele şi se situează în unghiul supero- extern al acoperişului orbitei, în spatele marginii orbitei, în groapa lacrimală. Pot există glande lacrimale accesorii în număr variabil, inconstante, la nivelul carunculei sau marginii libere a pleoapei în spatele tarsului superior. Glanda lacrimală principală (glanda orbitară) are forma de amandină, cu lungime de cca 2 cm. Faţa sa superioară este convexă în fosa lacrimală. Faţa sa inferioară este uşor concavă. A doua parte a glandei (partea palpebrală) este mai puţin importa. Ea este situata în grosimea pleoapei superioare, între tendonul muşchiului ridicător şi expansiune sa laterală şi conjunctiva fundăturii superioare. Canalele de evacuare ala celor două porţiuni ale glandei se deschid în fundătura conjunctivală superioară (fig.68.)

deschid în fundătura conjunctivală superioară (fig.68.) Fig.6 8 . Disecţia pleoapei superioară dreapta: l -

Fig.6 8 . Disecţia pleoapei superioară dreapta: l - Partea orbitară a glandei lacrimale; 2 - Partea palpebrală; 3 - Piele dublată de muşchiul orbicular; 4 - Septum orbitar; 5 - Tars superior; 6 - Conjunctiva; 7 - Tendonul ridicătorului; 8 - Expansiune laterală a donului ridicător pe marginea orbitei; 8’- Expansiunea tendonului ridicător a marginea orbitei; 9 - Marginea orbitei; l0 - Pachet de grăsime; 11 - Unghiului coltului intern al ochiului.

Glanda, lacrimală este o glandă în ciorchine constituită din loburi care se descompun în lobuli constituiţi la rândul lor din ocini. Un acin este un tub gol construit de la exterior spre interior dintr-o membrană bazală, celule mio-epiteliale şi celule secretante (fig.69).

celule mio-epiteliale şi celule secretante (fig.69). Fig.69 . Secţiune prin acin lacrimal . Inervarea aste

Fig.69.Secţiune prin acin lacrimal .

Inervarea aste asigurată pe fibre parasimpatice conectate în final la nervul lacrimal. Glandele lacrimale accesorii cuprind:

a) glandele conjunctivei, invaginate de epiteliul conjunctival (glandele lui Henle,

Wolfring, Krause, Manz);

b)

glandele palpebrale (Meibomius, Moll, Zeiss) (fig.70).

c)

Wolfring, Krause, Manz); b) glandele palpebrale (Meibomius, Moll, Zeiss) (fig.70). c) Fig. 7 0 . Glande

Fig. 7 0 . Glande lacrimale.

Secreţia lacrimală apare la finele primei luni. Este de ordinul 1,5 ml/zi. După 60 ani

scade.

Ea cuprinde:

- secreţia reflex produsă de glanda principală stimulată de iluminarea retinei; încetează la întuneric;

- secreţia de bază produsă de glandele accesorii; constantă. Debitul poate creşte prin

plâns reflex, datorită iritării nervului olfactiv şi a nervului V, şi plânsul psihic provocat de râs

sau supărare.

în faţa corneii. Se

compune din 3 straturi: strat superficial lipidic, intermediar apos, profund lipidic.

Proprietăţi fizice ale lacrimilor: greutate specifică l,005 g/cm 3 ; n 0 =1,33 ; pH = 7,3-7,8; vâscozitate 1,26-1,32. Compoziţia chimică: H 2 O -98 % , electroliţi, glucoză, uree, albu-mine, globulină, lisozimă.

căile lacrimale oare

O partea din lacrimi dispar prin evaporare, restul se elimină prin cuprind (fig.71):

Filmul lacrimal, are grosime da 4 μm

în faţa conjunctivei, 8 μm

1. lacul lacrimal,

2. punctul lacrimal inferior,

3. partea verticală a canalului

inferior,

4. partea orizontală a canalului lacrimal

inferior,

5. canal de unire,

6. sacul lacrimal,

7. domul sacului lacrimal,

8. canal lacrimo-nazal,

9. cornet inferior,

10. cornet mediu,

11. orificiul inferior al canalului lacrimo-nazal.

mediu, 11. orificiul inferior al canalului lacrimo - nazal. Fig.71. Căile lacrimala lacrimal Vascularizare

Fig.71. Căile lacrimala

lacrimal

Vascularizare Vascularizarea glandei lacrimale este asigurată de artera lacrimală, ramură a arterei oftalmice. Returul sângelui se face printr-o venă principală şi una accesorie. Există o reţea limfatică ataşată porţiunii orbitare a glandei. Căile lacrimale O parte din lacrimi dispare prin evaporare, restul se elimină prin căile lacrimale. Canaliculele comprimate în timpul contrac iei orbicularului exercită o sugera activă. Conjunctiva

Este o mucoasă care acoperă faţa posterioară a pleoapelor: faţa anterioară a globului ocular: aceste două părţi se suprapun la nivelul fundăturii conjunctivale (fig. 72):

a) Conjunctiva palpebrală - relativ groasă şi de culoare roz, se uneşte cu pielea pe marginea liberă a pleoapelor pentru ca apoi să tapiseze toată faţa posterioară a acestora. Ea prezintă o serie de pliuri transversale în vecinătatea fundului.

b) Conjunctiva fundăturii. Fundăturile superioare şi inferioare, sunt de fapt cute ale mucoasei conjunctivale.

c) Conjunctiva bulbară sau oculară este subţire şi transparentă. Este solid fixată în jurul corneei formând limbul (inelul conjunctival).

Conjunctiva este compusă din: epiteliu şi corion.

Conjunctiva este compusă din: epiteliu şi corion. Fig.72. Conjunctiva. Corionul este o lamă subţire

Fig.72. Conjunctiva.

Corionul este o lamă subţire conjunctivă superficială dublată în adâncime de un strat fibro-elastic cuprinzând glande lubrifiante. Epiteliul conjunctivei la nivelul tarsului şi scleroticii este bistratificat. La marginea liberă a pleoapelor se confundă cu pielea. În fundătură are 3 straturi de celule cilindrice şi la nivelul limbului l0 straturi. Glandele conjunctivei:

- glandele lui Henle, la nivelul conjunctivei tarsiene;

- glandele lui Wolfring - glande lacrimale accesorii;

- glandele lui Krause - glande lacrimale accesorii;

- glandele lui Manz.

Vascularizarea este realizată de arterele palpebrale. Exista două sisteme limfatice: unul superficial, altul profund.

nervi:

— lacrimal, nazal intern, ciliari.

7.4. Muşchii oculo-motori Ansamblul muşchilor oculo-motori cuprinde: drept-superior, drepte inferior, drept-

extern, drept-intern, marele oblic, micul oblic.

Inervaţie

inervaţia

senzitivă

aste

asigurată

de

ramificaţiile

următorilor

Muşchii drepţi iau naştere în fundul orbitei. Ei sunt muşchi aplatizaţi, mai laţi la extremitatea anterioară. Fiecare muşchi este înfăşurat într-o teacă fibroasă venind da la capsula lui Tenon. Muşchii drepţi au originea în tendonul lui Zinn care este fixat prin două ligamente: la faţa laterală a corpului sfincterului şi la fundul cavităţii arbitrare. Din tendonul lui Zinn se despart 4 bandelete (fig.73):

bandeleta superioară, pentru muşchii superior şi interni; bandeleta infero-internă, pentru muşchii inferiori şi intern; bandeleta supero-externă, pentru muşchii superior şi extern; bandeleta infero-externă, pentru muşchii inferior şi extern;

supero-externă, pentru muşchii superior şi extern; bandeleta infero-externă, pentru muşchii inferior şi extern;
supero-externă, pentru muşchii superior şi extern; bandeleta infero-externă, pentru muşchii inferior şi extern;
supero-externă, pentru muşchii superior şi extern; bandeleta infero-externă, pentru muşchii inferior şi extern;

1-

originea muşchiului drept superior,

2-

originea muşchiului drept extern,

3-

originea muşchiului drept inferior,

4-

originea muşchiului drept intern,

5-

inelul lui Zinn,

6-

orificiul nervului optic,

7-

originea muşchiului ridicător al pleoapei superioare,

8-

originea muşchiului marele oblic,

superioare, 8- originea muşchiului marele oblic, Fig.73. Tandemul lui Zinn. Tendonul terminal al muşchilor

Fig.73. Tandemul lui Zinn. Tendonul terminal al muşchilor drepţi este subţire, alb se înserează în evantai la nivelul

sclerei. Distanţa liniei de inserţie la limbul sclero-cornean este diferită pentru fiecare ochi. Muşchiul marele oblic ia naştere la nivelul tendonul lui Zinn şi pe regiunile supero- interne ale găurii optice (fig. 74).

1-

muşchiul marele oblic;

2-

trohlea (inel fibrocartilaginos);

3-

drept superior;

4-

drept intern;

5-

drept extern;

6-

ridicătorul pleoapei superioare (secţionat).

6- ridicătorul pleoapei superioare (secţionat). Fig.74. Vedere de sus a cavităţii orbitale (ochiul drept)

Fig.74. Vedere de sus a cavităţii orbitale (ochiul drept)

Muşchiul micul oblic este cel mai scurt dintre muşchii oculo-motori. Tendonul său iniţial se fixează în partea antero-internă a planşeului orbitei lângă canalul lacrimo-nazal.

1. Ridicătorul pleoapei superioare

2. Muşchiul drept superior

3. Muşchiul drept extern

4. Muşchiul drept inferior

5. Muşchiul micul oblic

extern 4. Muşchiul drept inferior 5. Muşchiul micul oblic Fig.75. Vedere externă a cavităţii orbitoare (ochiul

Fig.75. Vedere externă a cavităţii orbitoare (ochiul drept)

Vedere externă a cavităţii orbitoare (ochiul drept) Fig.76. Secţiune frontală a orbitei la nivelul semisfera

Fig.76. Secţiune frontală a orbitei la nivelul semisfera anterioară si posterioară ale globului

ocular drept

Vascularizarea muşchilor oculo-motori este asigurată de artera oftalmică şi ramurile ale

colaterale. Returul sângelui se face prin venele oftalmice. Inervaţie. Inervaţia motrice este asigurată de 3 perechi de nervi cranieni.

- a III-a pereche - NERVUL LOTOR OCULAR COMUN (ridicătorul pleoapei, micul oblic, drept superior, intern şi inferior);

- a IV-a pereche - NERVUL PATETIC

- a V I-a pereche - NERVUL MOTOR OCULAR EXTERN (drept extern);

(marele oblic);

În muşchii oculo-motori există două tipuri de fibre, unele fine, altele mai voluminoase. Fibrele fine sunt lente, cele groase au contracţia rapidă. Cele groase sunt inervate de fibre

nervoase groase prin intermediul unor plăci motrice. Fiecare fibră nervoasă asigură inervarea a 2-10 fibre musculare faţă de l00 la muşchii scheletici ceea ce asigură precizia mişcărilor oculare. Axa vizuală a ochiului când priveşte drept înainte, face un unghi de 25 0 cu axa orbitei. Centrul de rotaţie al globului este la 13,5 mm de vârful corneei şi la 1,6 mm de centrul geometria spre nas. Când ochiul se mişcă, centrul de rotaţie nu rămâne fix putându-se deplasa până la 2 mm faţă de poziţia primara. Între axa optică (determinată de centrul geometric al corneei şi polul posterior geometric) şi axa vizuală determinată de punctul obiect fixat şi centrul foveolei există unghiul = 3° - 5°. Acţiunea muşchilor Muşchiul drept intern realizează convergenţa (aducţiune). Muşchiul drept extern realizează divergenţa (abducţiune). Muşchiul drept superior realizează rotirea în sus. Muşchiul drept inferior realizează rotirea în jos. Ultimele doi muşchi mai pot să realizeze şi alte mişcări asociate acţiunii principale.

MUŞCHIUL DREPT INFERIOR

EXTORSIUNE

acţiunii principale. MUŞCHIUL DREPT INFERIOR EXTORSIUNE MUŞCHIUL DREPT SUPERIOR INTORSIUNE MARELE OBLIC -

MUŞCHIUL DREPT SUPERIOR

INTORSIUNE

INFERIOR EXTORSIUNE MUŞCHIUL DREPT SUPERIOR INTORSIUNE MARELE OBLIC - realizează coborâre şi extorsiune,

MARELE OBLIC - realizează coborâre şi extorsiune, uşoară abducţiune. Privire în

jos si în afara.

uşoară abducţiune . Privire în jos si în afara. MICUL OBLIC - produce ridicare şi extorsiune;

MICUL OBLIC - produce ridicare şi extorsiune; asociat cu o uşoară abducţiune.

. Privire în jos si în afara. MICUL OBLIC - produce ridicare şi extorsiune; asociat cu

Fig.77.

reprezintă un ansamblu complex fibros condensat în jurul

globului ocular şi al muşchilor pentru a-i separa de grăsimea orbitară (coussinet adipos) şi

pentru a uşura mişcările. Au şi rol de susţinere. Se pot deosebi: capsula lui Tenon; tecile muşchilor oculo-motori, expansiunile aponevrotice. Capsula lui Tenon este o membrană fibro-elastică mulată pe glob, în formă de segment de sferă de la marginea corneei până la intrarea nervului optic. Are mai multe găuri: inelul conjunctivei, pentru inserţiile muşchilor, pentru vase de sânge şi nervi. Expansiunile aponevrotice. Fiecare muşchi are expansiuni care se leagă de orbita şi

ajung la pleoape. Ele sunt mai ales în partea anterioară a orbitei. Datorită legăturilor laterale

li se atribuie rolul de a evita compresiunile muşchilor asupra

globului. Oasele sunt acoperite

de periost (membrană fibroasă) şi de periorbita care are structura musculară (fig.78). Legea lui Scherrington - mişcările globului implică contracţia unor muşchi şi relaxarea celor antagonişti.

Aponevrozele orbitei

şi relaxarea celor antagonişti. Aponevrozele orbitei Fig.7 8 . Expansiuni şi membrane inter - musculare. 7.5.

Fig.7 8 . Expansiuni şi membrane inter - musculare.

7.5. Dinamica mişcărilor oculare.

Mişcări rapide sau sacadate 400°/s . Frânarea este realizată de vâscozitatea structurilor orbitare. Mişcări lente: 8 – 25 °/s. Se observă în cursul vergenţelor. Există un sistem proprioceptiv care permite derularea armonioasă a mişcărilor oculare. Acest sistem nu ne permite să fim conştienţi de mişcări. Mişcările voluntare sunt conştiente. Mişcările binoculare sunt complexe şi pun în joc în fiecare ochi muşchi cere se găsesc reuniţi în unitate funcţională.

În mişcările de laterale, muşchiul drept extern al unui ochi este legat sinergic de dreptul intern al celuilalt ochi samd. Legea lui Hering de egală inervare: la mişcarea binoculară, muşchii care pentru fiecare ochi fac aceeaşi mişcare, primesc un influx nervos identic. Realizarea unei mişcări oculo-motoare implică excitarea simultană a mai multor centri:

zone corticală, regiunea-tuberculilor cvadrigemeni, nucleele vestibulare. Aparatul vestibular cuprinde: vestibulul membranos şi canale semicirculare. Vestibulul asigură orientarea corpului faţa de verticală. El este legat da muşchii oculo-motori care asigură verticalitatea. Menţine fixarea pe obiect când bărbia se apleacă sau se ridică. Asigură prin mişcare de torsiune concordanţa meridianului vertical al ochiului pe verticală în timpul mişcărilor de înclinare acapului pe umăr (fig.79).

mişcărilor de înclinare acapului pe umăr (fig . 79 ). Fig.79. Menţinerea meridianului vertical al ochilor

Fig.79. Menţinerea meridianului vertical al ochilor pe verticală

Canalele semicirculare sunt 3: anterior, lateral şi posterior. Excitantul este endolimfa

care se mişcă atunci când se deplasează capul. Fiecare acţionează un număr de muşchi. Excitarea simultană a color 2 canale anterioare dă o ridicare, a celor posterioare dă o coborâre şi a celor laterala o rotaţie. Nistagmus, este o oscilaţie permanentă a globurilor oculare - nistagmus pendular - oscilaţii de amplitudini egale, cauzat de o acuitate proastă a vederii;

- nistagmus cu arc - se succed în fază rapidă şi una lentă;

- micronistagmus de fixare - în timpul fixării unui obiect, ochiul rămâne

continuu în mişcare. El este animat de o mişcare oscilatorie tremolo de înaltă frecvenţă (50/s) cu amplitudine 17,5" de arc cu o dispersie de 2" de o parte şi de alta faţă de această valoare. Aceste mişcări sunt întărire de oscilaţii mai ample 5'- 6' de arc cu apariţii neregulate cu durata

de 0,l sec. Există şi mişcări lente cu 2-5 cicluri pe secundă cu amplitudine de l'-5' de arc. Baleiajul retinei realizat de mişcarea tremolo este de 1-3 µm (spaţiul dintre două conuri). Baleiajul datorat totalităţi: mişcărilor este de ordinul l00 µm. Mişcările de baleiaj sunt necesare percepţiei. - nistagmusul vestibular, este cauzat de dezechilibrul dintre canalele semicirculare din cele două părţi.

- nistagmusul opto-cinetic este o reacţie opto-motrică fiziologică care se produce când

un subiect priveşte o succesiune de obiecte care defilează rapid în faţa ochilor. Comportă o fază lentă în mişcarea de urmărire în sensul defilării obiectelor şi o fază rapidă în sens invers. Mişcări de origine optică. Reflexe opto-motoare. Reflexul de urmărire, corespunde la faza lentă a nistagmusul opto-cinetic. El este declanşat de excitaţia simultană a semi-retinelor temporale ale unui ochi şi nazală a celuilalt. Reflexe de fixare, când se fixează un obiect imobil se menţine imaginea pe fovee. Reflexul de fuziune - menţine cele două fovee fixate pe un obiect care se apropie sau se depărtează; cei doi ochi realizează o mişcare de convergenţă sau divergenţă. Este declanşat de excitaţia simultană a retinelor temporale când obiectul se apropie şi nazale dacă se

îndepărtează. Este legat de acomodare şi de mişcările pupilei.

Reflexul retinian de orientare, când un obiect apare în câmpul periferic este perceput confuz şi cele 2 macule se îndreaptă spre el pentru a asigura vederea precisă. El este foarte

primitiv; Sunt mişcări lente (20"/sec). Mişcări voluntare Acestea sunt mişcări rapide 100o- 200°/sec, sunt mişcări de versiune de tip sacadat cu mecanism complex. Timpul de latenţă al mişcărilor sacadate este de cca. 200 ms. În acest timp ochiul este insensibil la mişcările eventuale ale ţintei şi totuşi mişcarea este continuată pornind de la urma acesteia. Dacă ţinta schimbă poziţia sau dispare, cursa mişcărilor nu este modificată; mişcarea nu îşi ia valoarea structurantă şi nu este integrată decât dacă se termină prin prinderea obiectului urmărit. Fiziologia convergenţei şi divergenţei. Convergenţa este un fenomen complex în care se poate distinge: convergenţa tonică, acomodative, fuziona, voluntară.

- convergenţa tonică este tonusul de bază al celor doi muşchi drepţi interni ai

subiectului treaz în absenţa mişcărilor de fuziune. Dispare în somn şi prin anestezie.

- Convergenţa acomodative este declanşată de acomodare. Convergenta este legată în

vederea de aproape de acomodare dar exista o relativă independenţă. Relaţia este apreciată prin

raportul A c /A ≈ 3,5 dpt/dpt. Valoarea variază după individ dar pentru acelaşi individ A c /A variază liniar. Există şi excepţii (fig.80).

- Convergenţa fuzională (reflex retinian de fuziune).

- Convergenţa voluntară nu există decât la unii prin antrenament. Divergenţa este după unii autori o funcţie pasivă (ochii diverg în somn sau prin anestezie).

- E d - heteroforie de departe şi

convergenta fuzionai do departe;

- C T - convergenţa totală;

- E p - metegoforie de aproape;

- C f - convergenta fuzională de aproape;

- C a - convergenţa acomodativă.

de aproape; - C a - convergenţa acomodativă. Fig .80. Componente ale convergentei Mişcările oculare

Fig.80. Componente ale convergentei

Mişcările oculare în timpul somnului: se disting două feluri de mişcări, lente şi rapide. Mişcările lente sunt o balansare lentă şi ritmică a ochilor de la o extremitate la alta a orbitei cu uneori asincronică binoculară cu perioada de 0,5- 1 şi un ritm de l0 - 20 cicluri pe minut. În somn profund dispar pentru a reapare în salve la fiecare mişcare a corpului. Mişcările rapide apar în bufeuri, sunt binoculare sincrone şi au o durată de cca. 0,045 sec; sunt legate de visuri. Mişcări oculare când se explorează un obiect. Când i se prezintă subiectului un obiect sau imagine, comportamentul vizual este complex. Pentru recunoaştere, subiectul efectuează 3-5 fixări în jurul centrului figurii. Recunoaşterea se obţine în mai puţin de o secundă fără să se parcurgă toată suprafaţa obiectului. Dacă se cere să se studieze obiectul, procesul este mai complex. Contururile nu sunt parcurse în întregime, fixarea întârzie pe unele zone mai evocatoare. Dacă se cere urmărirea conturului subiectul realizează schema obiectului.

Mişcări oculare la lectură. Mişcare voluntară compusă din 6 - 8 sacade rapide (0,02- 0,03 sec.) separate prin pauze de 0,2 sec. În aceste pauze subiectul integrează un număr de semne. Ajuns la cap de linie o mişcare bruscă aduce ochiul la linia urcătoare

Capitolul 8

CAILE OPTICE

8.1. Generalităţi privind sistemul nervos. În sistemul nervos se disting: sistemul nervos central şi sistemul nervos periferic. Din punct de vedere funcţional sistemul nervos poate fi împărţit în:

- sistemul somatic (sistem nervos al vieţii de relaţie). Are funcţia de a stabili legătura

organismului cu mediul extern şi în componenţa lui intră sistemul nervos central sau axul

celebro-spinal, format din măduva spinării şi encefal; şi sistemul nervos periferic format din ganglioni nervoşi şi nervi;

- sistemul nervos al vieţii vegetative care îndeplineşte funcţia de a coordona activitatea

organelor interne. În componenţa lui intră sistemul nervos simpatic şi sistemul nervos parasimpatic. Fiecare din aceste componente este formată din centrii vegetativi şi o parte periferică formată din ganglioni şi nervi vegetativi. Sistemul simpatic are rol mobilizator şi cel parasimpatic are rol de fixare. Encefalul cuprinde: două emisfere cerebrale, cerebelul şi trunchiul cerebral. Trunchiul cerebral se compune din: bulb rahidian, creierul posterior şi creierul mijlociu. Nervii cranieni sunt 12 perechi (fig.81):

I. Nervul olfactiv-senzitiv;

II. Nervul optic-senzitiv;

III. Nervul oculo-motor comun, este motor, inervează 4 muşchi oculo-motori;

IV. Nervul patetic-motor, inervează muşchiul marele oblic;

V. Nervul trigemen (nerv mixt), se desface în ramura oftalmică şi maxilară;

VI. Nervul oculo-motor extern (motor), inervează muşchiul drept extern;

VII. Nervul facial (mixt) inervează muşchii pielii, gâtului, glandele salivare;

VIII. Acusto-vestibularul (senzitiv);

IX. Nervul gloso-faringian;

X. Nervul vag (mixt) - pneumogastric;

XI. Nervul spinalul accesoriu (motor);

XII. Nervul hipoglos, inversează muşchii limbi.

8.2. Calea optică Fig.81. Reprezintă una din cele 7 căi de conducţie a sistemului nervos

8.2. Calea optică

Fig.81.

Reprezintă una din cele 7 căi de conducţie a sistemului nervos central care este adoptată pentru simţul vederii. Vederea comportă perceperea a 3 categorii de senzaţii:

- perceperea luminii;

- perceperea culorilor;

- discriminarea formelor, noţiunea de relief, sistematizarea spaţială. Calea optică cuprinde (fig.82):

- aparatul foto-receptor reprezentat de celulele con şi bastonaş ;

- aparatul de transmisie cu celule bipolare, ganglionare, papila optică, nervii optici,

chiasma optică, bandeletele optice;

- centrul de percepţie alcătuit din;

A. Centrul primar cuprinzând corpii geniculaţi externi, cei 2 talamus, tuberculii cvadrigemeni anteriori. B. Centrul cortical al vederii.

C. Radiaţiile optice care unesc centrul primar cu aria 17 Brodman.

optice care unesc centrul primar cu aria 17 Brodman. Fig. 82. Căi optice - secţiune sagitală

Fig. 82. Căi optice - secţiune sagitală

Fibrele sunt amielinizate înainte de lama cribriformă şi sunt grupate în fascicule. Calea optică I este porţiunea din calea optică până la chiasmă inclusiv.

Regiune circulară cu diametrul de 1,5 mm cu o excavaţie, decalcată în

sus şi spre interior faţă de polul posterior. Prin Ventru ies şi vena centrală care se împart în ramuri superioare şi inferioare. Pentru a atinge sclera fibrele nervoase traversează retina şi coroida. La joncţiune sclero-coroidală fibrele traversează o membrană perforată în numeroase locuri, lama cribriformă, partea internă a sclerei la acest nivel (fig.83).

Papila optică.

internă a sclerei la acest nivel (fig.83). Papila optică . Fig.83. Papila şi fundul retinei ochiului

Fig.83. Papila şi fundul retinei ochiului drept Fasciculele sunt dispuse: temporal, nazal şi macular în semilună.

8.3. Nervul optic Nervul optic este un cordon compact de fibre înconjurate de mielină care sunt axoni ai

celulelor ganglionare şi se întinde de la lama cribriformă a scelerei până la chiasma optică. Urmărind traiectul nervului sunt 4 porţiuni: intra-sclerotică, orbitală, canaliculară, intracraniană.

- Partea intrasclerală are 0,5 mm lungime în afară lamei cribriforme (fig.84, 85);

- Partea orbitală măsoară 25 mm şi are 2 cuburi formând axa piramidei cu patru laturi a

muşchilor motori. Legături dintre artera oftalmică şi colateralele ei: Lacrimală, centrală a retinei, artera suborbitară, ganglionul oftalmic lipit de faţa externă;

- Porţiunea canaliculară lungă de 7 mm începând în gaura optică şi aşează în jos pe faţa

superioară a rădăcinii posterioare a aripii mici a sfenoidului. Meningele înconjoară nervul.

- În porţiunea interacraniană (l0 mm) este aplatizat de sus în jos, se îndreaptă oblic în

spate şi în interior şi se înfundă în spaţiul sub-arahnoida numit cisterna opto-chiasmatică.

în spaţiul sub-arahnoida numit cisterna opto-chiasmatică. Fig. 84. Papila Fig.85. Calea optică de la chiasmă la

Fig. 84. Papila

sub-arahnoida numit cisterna opto-chiasmatică. Fig. 84. Papila Fig.85. Calea optică de la chiasmă la scoarţa vizuală

Fig.85. Calea optică de la chiasmă la scoarţa vizuală

Fig.86 . Nervul optic vascularizare. Fig.87.Secţiune prin nervul optic. Anatomie microscopică, fibre cu mielină de

Fig.86. Nervul optic vascularizare.

Fig.86 . Nervul optic vascularizare. Fig.87.Secţiune prin nervul optic. Anatomie microscopică, fibre cu mielină de

Fig.87.Secţiune prin nervul optic.

Anatomie microscopică, fibre cu mielină de mărime inegală formând fascicule separate de conjunctive. Nervul e înfăşurat în meninge. Există 3 fascicule de fibre: direct, încrucişat, macular. Dispoziţia fibrelor pe căile optice este ca în fig.88.

Fig.88. Dispunerea fibrelor în căile optice. 8.4. Chiasma optică Este o lamă albă cu 4

Fig.88. Dispunerea fibrelor în căile optice.

8.4. Chiasma optică

Este o lamă albă cu 4 laturi alungită transversal formată prin încrucişarea celor 2 nervi. Localizare: la baza creierului. Dimensiuni: transversal 14 mm, antero-posterior 1,5 mm, grosime 4 mm.

Anatomie microscopica:

- fibre cu strat subţire de mielină;

- fibre de talie variabilă, 500 000 pentru fiecare nerv optic: 2 5 0 00 0 încrucişate, 150

000 directe şi 100 000 maculare.

-

00 0 încrucişate, 150 000 directe şi 100 000 maculare. - Fibre directe temporale. Fibre încrucişate

Fibre directe temporale.

Fibre încrucişate ale sfertului supero-intern

Traiectul fibrelor maculare directe şi încrucişate Traiectoria fibrelor încrucişate din sfertul infero-intern

Traiectul fibrelor maculare directe şi încrucişate

Traiectoria fibrelor încrucişate din sfertul infero-intern

Fig.89.Traiectoriile fibrelor nervoasa în chiasmă

8.5. Calea optică II

Bandeletele optice sunt două cordoane albe care pleacă din chiasma optică pentru a se

este porţiune din calea optică da după chiasmă.

termina în corpii geniculaţi interni şi externi. Fiecare cordon are lungimea de 2 cm şi este compus din:

- porţiunea anterioară de la chiasmă la pedunculul cerebral;

- porţiunea mijlocie unde bandeleta întretaie pedunculul;

- porţiunea posterioară unde bandeleta se împarte în două; Distribuţia fibrelor lângă chiasma este ca în fig.90.

Majuscule - ochiul drept;

Minuscule - ochiul stâng

M, m

- fibre maculare;

T

– temporal;

S

- superior (sau s);

I sau i - inferior

temporal; S - superior (sau s); I sau i - inferior Fig.90. Secţiune prin chiasmă Distribuţia

Fig.90. Secţiune prin chiasmă

Distribuţia lângă corpii geniculaţi este ca în fig.91.

Distribuţia lângă corpii geniculaţi este ca în fig.91. Fig.91. Secţiune lângă corpii geniculaţi 8.6. Corpii

Fig.91. Secţiune lângă corpii geniculaţi 8.6.Corpii geniculaţi externi: Sunt mase ovoide cu feţele superioare lipite de faţa postero-inferioara a talamusului. Se deosebesc părţile (fig. 92):

- corp

care prezintă o scobitură inferioară;

- cap;

- pinten.

În secţiune sagitală, corpul geniculat extern aste format dintr-o alternanţă de benzi sau lamele gris şi albe. Lamelele albe sunt constituite din fibre venind de la bandelete; lamelele gris sunt din neuroni cu care se leagă cele albe prin sinapse. Lamelele 1, 4, 6 conţin fibre ale câmpului nazal opus. Lamelele 2 , 3 , 5 conţin fibrele câmpului temporal de aceeaşi parte.

3 , 5 conţin fibrele câmpului temporal de aceeaşi parte. Fig.92.Corp geniculat extern - secţiune longitudinală

Fig.92.Corp geniculat extern - secţiune longitudinală

8.7. Radiaţii optice.

Definiţie: două lame largi de substanţă albă care se întind de la corpii geniculaţi

externi la cortexul occipital. Sunt axonii lamelelor gris din corpii geniculaţi externi care se

conectează cu celulele receptoare ale senzaţiilor vizuale (fig.93).

La nivelul radiaţiilor optice repartiţia fibrelor este ca în fig.94

Fig.93.Traiectoria radiaţiilor optice Fig.94.Repartiţia fibrelor în radiaţiile optice 8.8.Centrul de recepţie

Fig.93.Traiectoria radiaţiilor optice

Fig.94.Repartiţia fibrelor în radiaţiile optice

8.8.Centrul de recepţie

Cortexul vizual este situat la cortexul cerebral al lobului occipital. Lobul occipital are

forma de piramidă triunghiulară cu 3 feţe:

- externă (convexă),

- inferioară (aproape plană)

- internă (verticală).

Fiecare faţă are şanţuri oare o împart în circumvoluţiuni (6 pe cele 3 feţe ale lobului).

oare o împart în circumvoluţiuni (6 pe cele 3 feţe ale lobului). Fig.95. Faţa externă a

Fig.95. Faţa externă a emisferei cerebrale stânga

Cortexul vizual este împărţit în 3 arii:

- aria striată 17 Brodman (fig.95 şi 96);

- peristrială 18 Brodman;

- parastriată 19 Brodman.

În aria 17 sau aria calcarină se termină radiaţiile optice. Este locul de recepţie a senzaţiilor vizuale şi de percepţie elementară. Aici senzaţiile sunt automatice şi inconştiente.

Aici senzaţiile sunt automatice şi inconştiente. Fig.96. Faţa internă a emisferei cerebrale stânga şi o

Fig.96. Faţa internă a emisferei cerebrale stânga şi o parte din faţa inferioară

Aria 18 a lui Brodman sau aria cunoaşterii vizuale.

Aria 19 sau vizuale-psihică; aici senzaţiile sunt conştiente şi asociate altora. Senzaţiile vizuale înainte de a trece la starea de percepţie şi să stingă conştiinţa trebuie să fie remaniate. Are loc elaborarea, combinarea cu alte senzaţii, cu concepte intelectuală, cu rezultatul experienţelor anterioara, cu concepte ereditare. Scopul final al senzaţiilor vizuale nu este conştiinţa fenomenului ci răspunsul motrice.

Anatomie microscopică

Scoarţa cerebrală este constituită dintr-o substanţă gris etalată pe suprafaţa creierului cu grosime de 3 mm. Are 6 straturi din exterior spre interior: 1- strat molecular; 2 - strat granular extern, 3 - strat al celulelor piramidale, 4 - strat granular intern, 5 - strat ganglionar, 6 - pătrat al celulelor polimorfe. Fibre de asociere, permit conexiunile:

- celor 2 centri între ei;

- fiecărui centru cu cele 3 axe ale sale;

- cu ariile altor lobi în aceeaşi emisferă.

Legăturile retinei cu aria striată. Semi-retina superioară cu buza superioară a fisurii calcarine. Semi-retina inferioară cu buza inferioară a fisurii calcarine. Macula cu aria l7 a lui Brodman.

8

9.

Nervii oculo - motori

Nervii oculo-motor sunt:

- motor ocular comun sau perechea III-a;

- patetic sau trohlear sau perechea IV-a;

- motor ocular extern sau nervus abduces sau perechea Vl-a.

Scoarţa cerebrală este acoperită de meninge care are trei straturi: duramater,

arahnoida, şi piamater (fig.97).

trei straturi: duramater, arahnoida, şi piamater (fig.97). Fig.97. Meningele şi scoarţa cerebrală Originile aparente

Fig.97. Meningele şi scoarţa cerebrală

Originile aparente sunt la nivelul trunchiului cerebral situat în etajul postero-inferior al craniului. Cei trei nervi sunt despărţiţi în etajul posterior al craniului iar se grupează la nivelul sinusului cavernos, intră prin fanta afencidră şi se ramifică spre muşchii extrinseci şi intrinseci ai ochiului. Sinusurile cavernoase sunt canale perechi, simetrice cu grosimea stratului duramater cranian. Au forma de trunchi de piramidă şi sunt umplute eu sânge venos. Prin ele trec cei 3 nervi motori (fig.98).

eu sânge venos. Prin ele trec cei 3 nervi motori (fig.98). os drept F ig.98. Secţiu

os drept

F

ig.98.

Secţiu

ne

frontal

ă a

sinusul

ui

cavern

Nervul III ia naştere la marginea interna a pedunculii cerebral prin două grupuri de fibre care se reunesc pentru a forma un cordon nervos. Acesta pătrunde în peretele extern al sinusului cavernos şi se împarte în: ramura superioară şi ramura inferioară care pătrund în camera arbitrară prin inelul lui Zinn şi aici se ramifică spre muşchi.

Nervul patetic ia naştere la faţa posterioară a trunchiului cerebral sub tuberculii cvadrigemeni posteriori, înconjoară peduncului cerebral apoi se îndreaptă spre faţă în jos, pătrunde în peretele extern al sinusului cavernos îl traversează şi ajunge la fanta sfenoidală. Se termină în muşchiul marele oblic. Nervul motor ocular extern se naşte la joncţiunea bulbului cu protuberanţa. Este situat la început în etajul posterior al craniului şi se dirijează spre în faţa, pătrunde prin duramater în sinusul cavernos, ajunge în orbită trecând prin inelul lui Zinn şi se termină în muşchiul drept extern.

8.91. Nervul oculomotor comun îşi are originile în (fig.99):

- nucleii principali (pereche de nuclei cu celule mari);

- nucleii Bdinger - Westrhal (pereche de nuclei laterali cu celule mici);

- nucleul Perlia (median, nepereche cu celule mici).

Nervul are cca. 20.000 fibre. Are cca. 6 mm lungime. Pornind de la creier ajunge în sinusul cavernos pe care îl traversează. La ieşirea din sinus se împarte în două ramuri, una mai subţire cu grosime de cca. 1 mm în sus şi alta mai groasă în jos (fig.100). Ambele ramuri intră în orbita prin fisura orbitalis superioară şi interiorul inelului Zinn. Ramura de sus inervează

muşchii drepţi superiori şi ridicători ai pleoapelor. Ramura inferioară (grosime 3 mm) se desparte în o ramură care ajunge în muşchiul drept intern şi o alta care se desface pentru a ajunge la muşchii drept inferior şi micul oblic.

pentru a ajunge la muşchii drept inferior şi micul oblic. Fig.99.Regiunea nucleară a nervului oculomotor comun

Fig.99.Regiunea nucleară a nervului oculomotor comun

oblic. Fig.99.Regiunea nucleară a nervului oculomotor comun Fig.100. Schema traseului nervului oculomotor comun Din

Fig.100. Schema traseului nervului oculomotor comun

Din ramura spre micul oblic pornesc fibre spre ganglionul ciliar. Acestea sunt fibre parasimpatice ale nervului oculomotor comun. Nucleul lateral principal comandă muşchii oculomotori şi ridicătorul pleoapei.

Nucleele Edinger - Westphal sunt constituite după câte două benzi cu celule nervoase mici multipolare. Sunt lipite de nucleele laterale cu celule mari. Nucleul Perlia este situat între cele două nuclee laterale în treimea lor mijlocie. Are celule mari în formă de stea. Este centrul parasimpatic pentru mişcările oculomotoare, pentru contracţia pupilei şi procesul de acomodare (fig.101).

8.92.

Nervul IV (Trochlear, patetic) are 2 000-3 000 de fibre şi o grosime de 0,75 – l,0

mm. În fig.102 este reprezentată zona de origine.

– l,0 mm. În fig.102 este reprezentată zona de origine. Fig.101. Schema nucleului oculomotor. Fig.102. Regiunea

Fig.101. Schema nucleului oculomotor.

Fig.102. Regiunea de origine a nervului IV

8.93. Nervul VI (Abducens), are un nucleu de origine cu celule multipolare mari şi mici.

Nervul conţine 3000-6000 fibre. După ce trece prin inelul lui Zinn se desface în 4-5 ramuri şi

pătrunde în muşchiul drept extern (fig103).

Fig.103. Regiunea nucleară a nervului VI:

Nucleu al N. abducens Nucleu al N. vestibular Nucleu al N. facial Nucleu al N. cochlear Punte.

vestibular Nucleu al N. facial Nucleu al N. cochlear Punte. 8.10. Nervii capului 8.10.l. Nervul facial

8.10. Nervii capului

8.10.l. Nervul facial are un nucleu motor şi unul senzitiv (fig.l04).

8.10.l. Nervul facial are un nucleu motor şi unul senzitiv (fig.l04). Fig.104. Nuclei de origine ai

Fig.104. Nuclei de origine ai nervului facial

Ramura senzitiva a nervului (intermediarul lui Wrisberg) inervează mucoasa limbii şi canalul auditiv. Ramurile motrice inervează:

-

muşchii occipitali şi auriculari;

-

muşchii stelo - hioidieni;

-

muşchii frunţii, orbiculari, ai sprâncenelor;

-

muşchii feţei, zigomatici canini, ridicători, piramidal, dilatator;

-

orbicularul buzelor;

-

muşchii bărbiei şi ai pielii gâtului (fig.105).

piramidal, dilatator; - orbicularul buzelor; - muşchii bărbiei şi ai pielii gâtului (fig.105). Fig.105.

Fig.105.

8.10.2. Nervul trigemen V. Nervul trigemen este nerv mixt responsabil cu sensibilitatea cutanată a feţei, a celei mai mari părţi a mucoaselor bucale, a limbii şi globului ocular.

Acţiunea sa motrice este limitată la masticaţie. Nucleele N. trigemen se află la baza creierului (fig.106). După ieşirea din substanţa creierului la mijlocul puncţii, fibrele sensibile se dirijează spre ganglionul Gasser. Acesta are lungime de 5-8 mm, lăţime 15-18 mm şi grosime de cca 3 mm. Din ganglionul Gasser se despart: nervul oftalmic, nervul maxilar şi nervul mandibular. Nervul oftalmic (senzitiv) se împarte în ;

a. nervul frontal:

- extern care iese din gaura sus-orbitară pentru a inerva; pielea frunţii, sinusurile frontale, pleoapele superioare;

- intern care iese pe lângă inelul marelui oblic şi inervează fruntea şi pleoapele superioare;

b. nervul lacrimal - merge la glanda lăcrimară;

c. nervul nazal - furnizează rădăcina senzitivă a ganglionului oftalmic şi se distribuie

la:

-

căile lacrimale;

-

nas şi fosele nazale;

-

etmoid;

-

interiorul pleoapelor.

Nervul maxilar superior (senzitiv) cu acţiune la :

maxilar superior (senzitiv) ou acţiune la:

- glandele lacrimale şi pleoapele superioare (anastomoze cu nervul lacrimal);

- pomeţii obrazului şi regiunea temporală;

- fosele nazale;

- nervi sfeno-palatini;

- nervi dentari superiori;

- mucoasele pleoapelor inferioare;

- buza superioară;

- aripile nasului. Nervul maxilar inferior (mixt) se ramifică în:

- nervi bucali şi masticatori (motori);

- nervi temporali de profunzime şi pterigoidieni (motori);

- nervi auriculo - temporali (senzitivi ai urechii externe);

- nervi din regiunea limbară şi la ganglionii submaxilari şi sublimbali;

- nervi sin regiunea bărbiei şi a bazei inferioare.

şi sublimbali; - nervi sin regiunea bărbiei şi a bazei inferioare. Fig.106. Regiunea de origine a

Fig.106. Regiunea de origine a nervului trigemen

În figura 107, sunt reprezentate schematic ramificaţiile nervului trigemen şi zonele senzoriale ale capului.

nervului trigemen şi zonele senzoriale ale capului. 8.ll. Ganglionul ciliar Este o acumulare de fibre nervoase

8.ll. Ganglionul ciliar Este o acumulare de fibre nervoase în vârful piramidei arbitrare. Are o lungime de 2 mm şi grosime de 1 mm. Trei tipuri de celule nervoase se găsesc în ganglionul ciliar:

parasimpatice senzitive şi simpatice.

Rădăcinile ganglionului ciliar.

- Rădăcina parasimpatică (motoare) are fibre care vin de la ramura inferioară a nervului

oculomotor. Aceste fibre fac în ganglionul ciliar sinapse cu fibrele nervilor care merg la sfincterul irisului şi la muşchii ciliari.

- Rădăcina sensibilă primeşte fibre de la nervul naso-ciliar.

- Rădăcina simpatică primeşte fibre de la plexul simpatic.

Nervii ciliari scurţi. Din partea frontală a ganglionului ciliar pleacă 6-l0 ramuri nervoase care se duc la globul ocular unde intră odată cu nervul optic (fig.l08) .

globul ocular unde intră odată cu nervul optic (fig.l08) . Fig.l08. Legăturile ganglionului ciliar Între ganglion

Fig.l08. Legăturile ganglionului ciliar

Între ganglion şi globul ocular apar noi ramificaţii care anastontozează între ele şi cu nervul ciliar lung. Intrând în globul ocular nervii se duc la muşchii ciliari din corpul ciliar, la iris şi cornee. 8.12. Sistemul nervos autonom al ochilor Sistemul autonom este constituit dintr-o pante centrală şi una periferică. Partea centrală este constituită de nuclei din creier, în punte, prelungirea măduvei şi în măduva spinării. Partea periferică a sistemului autonom este caracteristică prin aceea că în ramurile active sunt incluşi ganglioni. O fibră nervoasa nu pleacă direct din măduva spinării spre organul inervat ci este cuplată la un ganglion. Locurile de cuplare ale fibrelor nervoase simpatic sunt în ganglionii paravertebrali (fig.109) . Sistemul simpatic inervează organe cu musculatură netedă, glandele din cap, gât, piept şi stomac, toate glandele secretoare ca şi majoritatea vaselor de sânge. Simpaticul accelerează bătăile inimii şi lărgeşte pupilele. Sistemul parasimpatic inervează cu fibrele secretoare glandele, cu fibrele motoare organe din cap, gât, piept şi abdomen (fig.110). În sistemul vascular parasimpaticul stimulează lărgirea vaselor. Parasimpaticul încetineşte bătăile inimii şi micşorează pupilele.

Fig.109. Simpaticul. Celule cu origine în măduva colanei vertebrale. Zone Inervate. Fig.110. Parasimpaticul. Fibre

Fig.109. Simpaticul. Celule cu origine în măduva colanei vertebrale. Zone Inervate.

cu origine în măduva colanei vertebrale. Zone Inervate. Fig.110. Parasimpaticul. Fibre postganglionare sunt punctate

Fig.110. Parasimpaticul. Fibre postganglionare sunt punctate

Inervarea simpatica a ochilor. Fibrele spre ochi iau naştere în măduvă la înălţimea vertebrei nr.8 şi în vertebrele toracice 1 la 3 (centrul ciliospinal) ajung la ganglionul cervical superior şi fac sinapsă cu fibrele postganglionare.

Excitarea simpaticului cervical provoacă lărgirea pupilei, deschiderea pleoapelor, exoftalmie, contractarea vaselor de sânge. Din ganglionul cervical porneşte nervul carotid intern care inervează structurile oculare.

În figura 111, 1,2,3 sunt centrele simpatice în creierul mijlociu din care, fibre ajung în centrul ciliospinal 4 şi apoi în ganglionul cervical superior 5. Din acesta se despart fibre care formează ansa Vienseni care înconjoară artera 7 şi fibre care ajung în ganglionul cervical superior. Fibre simpatice formează pe artera carotidă internă 9 nu plex. Din acesta se despart nervi care ajung în ganglionul Gasser l0, îl traversează intrând în nervul nosociliar. Din plexul carotidei pleacă fibre nervoase care traversează ganglionul ciliar 12 şi formează fascicolul de fibre simpatice vasomotoare 13. Cu 14 este indicat nervul ciliar lung şi cu 15 împletitura de fibre nervoase simpatice care înconjoară arterele care pătrund în orbită.

Inervarea parasimpatică a ochiului.

a) Fibrele parasimpatice ale nervului oculomotor comun inervează sfincterul

irisului şi muşchii ciliari. Îşi au originea în nucleii Edinger-Westphal de unde pătrund odată cu

ramura N. oculomotor prin sinusul cavernos şi fanta orbitală superioară.

Fig.111. Inervarea simpatică a ochiului După divizarea nervului oculomotor, fibrele parasimpatice rămân în ramura

Fig.111. Inervarea simpatică a ochiului

După divizarea nervului oculomotor, fibrele parasimpatice rămân în ramura inferioară o părăseşte apoi şi ajunge în ganglionul ciliar formând rădăcina scurtă parasimpatică (motoare) a acestuia. Fibrele postganglionare ajung în nervul ciliar scurt care intră în globul ocular odată cu nervul vizual şi trecând prin stratul supracoroidal ajunge la sfincterul irisului şi muşchiul ciliar.

b. Fibrele parasimpatice ale nervului facial, inervează glanda lacrimală (fig.112).

ale nervului facial , inervează glanda lacrimală (fig.112). Fig.112.Schema inervării parasimpatice a glandei lacrimale

Fig.112.Schema inervării parasimpatice a glandei lacrimale

Capitolul IX VASCULARIZAREA ORBITEI

9.1. Sistemul circulator general

Din camera din stânga a inimii sângele este pompat în aortă care se ramifică, pătrunde în întreg organismul, arterele fiind din ce în ce mai subţiri până devin capilare. La acest nivel se face schimbul între oxigen şi bioxid de carbon. Sângele sărac în oxigen şi bogat în CO 2 trece în venule, de aici în vene spre inima unde ajunge prin venele cavă inferioară şi superioară. Sângele intră în atriul drept. Aceasta este marea circulaţie (circulaţia de nutriţie)

(fig.ll3).

Mica circulaţie începe din ventriculul drept şi se termină în atriul stâng. Sângele din ventriculul drept părăseşte inima prin trunchiul arterei pulmonare, se răspândeşte în reţeaua capilară din pereţii alveolelor de unde se întoarce prin venele pulmonare în atriul stâng. În plămâni sângele elimină CO 2 şi se încarcă ou oxigen. Schema generală a circulaţiei sângelui este dată în fig.113. Ramura urcătoare a aortei La 6 cm după ieşirea din inimă din aortă se despart trei ramuri spre regiunea capului:

artera brahiocefalică, carotida comuna stângă şi artera subclaviculă stânga. Acestea se ramifică în continuare conform schemei din figura 114, în care: 1este aorta, 2 - arcul aortei, 3 - artera subclaviculă stânga, 4 - artera brahiocefalică, 5 - artera subclaviculă dreapta, 6 - artera carotidă comuna dreapta, 7- artera carotidă externă dreapta, 8 - artera carotidă internă dreapta, 9 - artera carotidă comună stânga, l0 - artera carotidă externa stânga, 11 - artera carotidă internă stânga, 12 - artera oftalmică; 13 - artera cerebrală anterioară, 14 - artera cerebrală medie , 15 - artera comunicant posterioară. Artera carotidă externă este cea mai subţire dintre cele două artere ale capului şi

alimentează cu ramurile sale întreaga structură a capului cu excepţia creierului, a organelor

vederii şi a urechii interne şi a o parte din organele din gât şi muşchii gâtului şi cefei

(fig.115).

Din carotida internă se desprind: artera oftalmică, artera cerebrală mijlocie şi

artera comunicans posterioară (fig.116.) .

Fig.113. Schema aparatului circulator l. Vena cava inferioară 2. Atriul drept 3. Camera din dreapta

Fig.113. Schema aparatului circulator l. Vena cava inferioară

2. Atriul drept

3. Camera din dreapta

4. Artera pulmonară

5. Vena pulmonara

6. Atriul stâng

7 . Camera din stânga

8. Aorta

9. Capilarele capului

10. Arterele capului

11. Vena cavă superioară

12. Intestin

13. Vena portă

14. Ficat

Fig.114. Ramificaţie urcătoare din arcul aortei Fig.115.Sistemul carotidei comune.

Fig.114. Ramificaţie urcătoare din arcul aortei

Fig.114. Ramificaţie urcătoare din arcul aortei Fig.115.Sistemul carotidei comune.

Fig.115.Sistemul carotidei comune.

Fig.116. Ramificaţiile carotidei interne 9.2. Sistemul arterial al ochilor . A - Antena oftalmică. Artera

Fig.116. Ramificaţiile carotidei interne

9.2. Sistemul arterial al ochilor.

A - Antena oftalmică. Artera oftalmică are la despărţirea din artera carotidă internă un diametru de 1 - 13 mm. Ea pătrunde în orbită prin fanta optică pe sub nervul optic. Ramurile sale sunt reprezentate în

fig.117;

1 . artera centrală retiniană, are la început 0,23 - 0,3 mm grosime, intră în globul ocular odată cu nervul optic şi alimentează straturile interne ale retinei (ganglionarele şi bipolarele). Receptorii sunt alimentaţi de coriocapilare. În fovea nu există reţea arterială retiniana.

2. arterele irisului, cu două ramuri, artera ciliară posterioară lungă exterioară şi

interioară. Ramura externă are diametrul de 0,5 mm şi la 1 cm înainte de glob se împarte în 2- 3 ramuri. Cea mai groasă ajunge printre coroidă şi scleră la iris, celelalte intră în coroidă.

Ramura internă este mai groasă. La nivelul corpului ciliar se desparte în ramura de sus şi de jos. În iris formează cercul arterial irian.

3. arterele coroidei (artera ciliară posterioară scurtă). Acestea sunt constituite de

regulă din 1-3 ramuri vecine cu nervul optic pe lângă care pătrund în globul ocular. Vasele din coroidă dau ramificaţii pentru deservirea nervului optic şi a zonulei Zinn. Străbătând sclerotica formează reţeaua de artere din straturile exterioare ale coroidei. Ramurile ajung în marele cerc irian unde anastomozează cu alte artere.

4. artera lacrimală are grosimea de 0,3 - 0,7 mm, are traiectoria pe lângă muşchiul

drept extern şi ajunge la glanda lacrimală. Din ea se desparte artera palpebrală laterală care împreuna cu artera palpebrală medie venind din artera oftalmică hrănesc ţesuturile din profunzime ale pleoapei. Ramurile arterei lacrimale ajung în periorbita conjunctiva palpebrală, septumul orbital. 5 . ramurile musculare. Din artera oftalmică se desparte o ramură laterală şi una mediană. Ramura musculară laterală cu traseu pe lângă artera lacrimală alimentează muşchii

drepţi extern, drept superior, ridicătorul pleoapei şi marele oblic. Ramura mediană ali- mentează muşchii drept intern, drept inferior şi micul oblic.

6. artera supraorbitară. Este situată în colţul dinspre nas al orbitei, merge spre înainte şi

sus, alimentează muşchiul drept superior şi ridicătorul pleoapei. Ramuri ajung la pielea frunţii, muşchii frunţii, periorbita, grăsimea orbitară şi muşchiul marele oblic. 7. artera etmoidală posterioară, este un vas mic care ajunge în partea superioară a nasului.

8. artera etmoidală anterioară, hrăneşte cavităţile nasului şi pielea nasului.

9. arterele palpebrale mediane. În apropiere de partea frontală a orbitei se despart din

artera oftalmică două vase importante: artera palpebrală de sus şi artera palpebrală de jos, care irigă zonele de o parte şi de alta ale septumului orbitar. În pleoape arterele palpebrale se despart în două ramuri, din care cea mai mare trece prin faţa torsului la marginea pleoapei iar

cea mai subţire se duce în partea superioară a tarsului. Ambele ramuri se asociază cu arterele

lacrimale laterale. Ramificaţii fine ale arterei palpebrale mediale ajung la sacul lacrimal şi muşchiul orbicular.

10. terminaţiile finale. După ce s-au despărţit ramurile descrise mai sus, artera

oftalmică se împarte în două: artera frontală şi artera dorsalis nasi (fig.118).Artera frontală

pătrunde în trochea merge în sus şi hrăneşte pielea, muşchii, periostul regiunii nasului. Anastomozează artera supraobitală.

regiunii nasului. Anastomozează artera supraobitală. Fig. 117. Ansamblul reţelei arteriale a orbitei, vedere de

Fig. 117. Ansamblul reţelei arteriale a orbitei, vedere de sus: 1 - artera oftalmica; 2 - altera lacrimală; 3 - artera ciliară; 4 - artera ciliară postero-internă; 5 - artera musculară inferioară; 6 - artera susorbitară; 7– artera unghiulară; 8 - nerv frontal; 9 - artera lacrimală; 10 - muşchiul drept extern; 11 - artera centrală a retinei .

Fig.118. Sistemul arterial superficial al pleoapelor A - Artera dorsalis nasi , irigă pielea rădăcinii

Fig.118. Sistemul arterial superficial al pleoapelor

A - Artera dorsalis nasi, irigă pielea rădăcinii nasului şi sacul lacrimal. Se leagă de

artera unghiulară.

B - Artera infraorbitală, este o ramură a arterei carotidă externă, pătrunde împreună cu

nervul infraorbital prin orificiul infraorbital, anastomozează cu artera facială şi alte artere ale feţei, deserveşte pleoapa inferioară, pielea unei părţi a fălcii superioare. Ramificaţii ajung la periorbita, muşchiul micul oblic şi canalele lacrimale din nas.

Artera unghiulară, este artera de legătură între artera oftalmică şi artera facială. Dă ramuri care deservesc unghiul, pleoapei, sacii lacrimali şi structuri ale pleoapei inferioare.

9.3. Arterele globului ocular

a. Artera retiniana centrală deserveşte straturile interioare ale retinei.

b. Artera coroidală formează în coroidă o reţea de vase groase.

c. Arterele irisului, sunt două ramuri ale arterei oftalmice care împreună cu arterele

coroidale deservesc retina.

d. Arterele ciliare pătrund în corpul ciliar şi ajung în marele inel irian.

Marele inel irian primeşte ramuri din arterele iriene şi arterele ciliare anterioare. Din

acest inel ramuri merg la corpul ciliar, muşchii ciliari, iris (fig.119).

Fig.ll9. Irigarea părţii anterioare a ochiului: l. vase de sânge din conjunctivă; 2.vase pentru capsula

Fig.ll9. Irigarea părţii anterioare a ochiului: l. vase de sânge din conjunctivă; 2.vase pentru capsula lui Tenon; 3.artera ciliară şi vena ciliară; 4.artera irisului; 5. scurgere spre V. verticoasă.

9.4. Sistemul venos al ochiului Vasele principale care evacuează sângele din orbite sunt venele oftalmice superioare şi inferioare. Aceste vene se unesc şi cu alte vene trec prin sinusul cavernos şi ajung în vena jugulară internă. Vena oftalmică superioară, este cea mai mare şi mai importantă vena a ochiului. Ea începe aproape de rădăcina nasului în unghiul de sus al orbitei eu rădăcinile de sus şi de jos. Rădăcina de sus comunică cu rădăcinile celor două vene frontale (mediană şi laterală) şi pătrunde prin fanta supraorbitară în orbită (fig.1 2 0 ). Primeşte sânge de la vena temporală superficială (supraorbitală) şi de la venele pleoapelor. Rădăcina inferioară are un drum extraorbital scurt şi este continuarea venei unghiulare.

extraorbital scurt şi este continuarea venei unghiulare. Fig.120. Rădăcinile venei oftalmice superioară şi

Fig.120. Rădăcinile venei oftalmice superioară şi legăturile ei: 1 - v. facială; 2 - vena unghiulară; 3 - rădăcina de jos a v. oftalmică superioară; 4 - v. frontală; 5 - rădăcina de sus a v. oftalmică superioară; 6 – v. supraorbitală; 7 – v. temporală superficială.

Pătrunde prin septumul orbital în cavitatea orbitei sub trohlee. După câţiva milimetri se uneşte rădăcina inferioară cu cea superioară pentru a alcătui ramura venei oftalmică superioară care în acest loc are diametrul de cca. 2 mm. Mai departe vena oftalmică superioară are traseul arterei oftalmice. Mergând între muşchiul oblicul mare şi muşchiul drept intern se încrucişează cu nervul optic, apoi cu muşchiul drept extern şi iese din orbită prin fanta orbitală superioară şi pătrunde în sinusul cavernos. Ramuri ale venei oftalmice sunt; venele etmoidale, venele muşchilor, venele ciliare, ambele vene răsucite de sus verticoase, venele lacrimale şi vena retiniana centrală. Venele muşchilor deservesc muşchii oculomotori. Venele ciliare părăsesc globul ocular în vecinătatea limbului. Ele culeg sângele venos de la partea anterioară a ochiului. Venele verticoase sunt patru vase; două sus şi două jos. Străbat sclera pe lângă muşchii drepţi superior şi inferior, 6 mm în spatele ecuatorului. Culeg sânge din coroidă, corpul ciliar şi iris. Venele lacrimale asigură cea mai mare parte din sângele care ajunge în vena oftalmică. Pe lângă glandele lacrimale, ele deservesc periorbita, pleoapele, conjunctiva, muşchii drept extern şi ridicător al pleoapei. Vena retiniana centrală, are traiectoria arterei corespunzătoare, părăseşte nervul optic la 7-l0 mm de la globul ocular şi ajunge în vena oftalmică. Vena oftalmică inferioară este mai subţire ca cea superioară. Începe în partea anterioară a orbitei şi merge pe lângă muşchiul drept inferior spre spate şi trece prin sinusul cavernos. Diametrul ajunge la 1,5 mm. Primeşte ramuri de la muşchii drepţi exterior şi inferior de la sacul lacrimal şi conjunctiva şi venele verticoase inferioare. Comunică cu plexul pterigoidian ajunge la vena maxilară care intră în vena jugulară internă (fig.121). Fig.121. Sistemul venos al capului.

ajunge la vena maxilară care intră în vena jugulară internă (fig.121). Fig.121. Sistemul venos al capului.
Fig.122. Reţeaua venoasă: vedere de sus, ridicătorul, şi muşchiul drept superior fiind secţionaţii: 1. sinus

Fig.122. Reţeaua venoasă: vedere de sus, ridicătorul, şi muşchiul drept superior fiind secţionaţii: 1. sinus frontal; 2. rădăcina superioară a vanei oftalmice; 3. nerv infra-trohlear Arnold;4. nerv frontal; 5.muşchiul ridicător; 6. muşchiul drept superior; 7. vena verticoasă supere-externă; 8.glanda lacrimală; 10. vena lacrimală; 11.artera lacrimală; 12. nerv lacrimal; 13.trunchiul venei oftalmice superioară; 14.artera centrală a retinei; 15.artera ciliară lungă postero-externă; 16.nerv nazal; 17.muşchiul drept superior; 18. nervul optic; 19.muşchiul marele oblic; 20.vena etmoidală superioara; 21.artera ciliară lungă postero-internă; 22. artera etnoidală posterioară; 23. muşchiul drept intern; 24.artera oftala

Vena unghiulară este legătura directă între vena oftalmică superioară şi vena facială.

Sângele din rădăcina de jos a venei oftalmice superioară, de la venele frontale şi unele

vene de pe spatele nasului se varsă în vena unghiulară care pe sub musculatura obrazului

ajunge în vena facială.

Sistemul limfatic. Vasele limfatice drenează lichidul interstiţial al pleoapelor, conjunctivei, aparatului lacrimal spre grupurile de ganglioni parotidieni şi submaxilari. Cele care drenează organele situate în jumătatea internă a orbitei, ajung în ganglionii submaxilari, iar cele din jumătatea externă se duc la ganglionii parotidieni.

Capitolul X

ONTOGENEZA SISTEMULUI VIZUAL

Funcţionarea

sistemului

vizual

se

bazează

pe

emetropizare, identificare, binocularizare.

următoarele

procese

10.1. Ontogenaza emetropizării

fundamentale:

Încă în a treia săptămână embrionul uman prezintă două vezicule optice ieşite dintr-o invaginaţie a diencefalului. Aceste vezicule se apropie de epiteliul de suprafaţă în contact eu care se formează un grup celular amorsă a viitorului cristalin. Fiecare vezicul va constitui o retină şi epiteliul său pigmentar (fig.123).

constitui o retină şi epiteliul său pigmentar (fig.123). Fig.123. Dezvoltarea embrionului ca nevertebratele cele mai

Fig.123. Dezvoltarea embrionului

ca

nevertebratele cele mai evoluate. Irisul se dezvoltă puţin, câte puţin şi mugurii pleoapelor există din a 8-a săptămână. Embrionul are structurile oculare ca ale peştilor. Cristalinul este sferic (fig.124). Structurile statice: corneea, iris, cristalin, retină, umoare apoasă, sunt prezentate foarte devreme dar armonizarea lor depăşeşte perioada pre-natală. Muşchii ciliari, muşchii irisului au o dezvoltare în mod esenţial post-natală. Dezvoltarea lor se poate întinde până la 5 ani. Pleoapele sunt închise. Între 8 şi 12 săptămâni, diametrul globului ajunge la 1 mm. Corneea are trei straturi epiteliale şi apare membrana lui Bowmann. Cristalinul se aplatizează, apare zonula. Apare

Între

5

şi

6 săptămâni

embrionul

posedă

practic

aceleaşi

structuri

celulare

corpul ciliar, fibre ale muşchiului ciliar, corpul vitral. Irisul este în formare, apare sfincterul pupilei. Între 13 şi 21, săptămâni diametrului globului ajunge la 7 mm. Toate straturile coroidei sunt stabilite. Apar fibre elastice, membrana lui Descemat, transparenţa. Zonula îşi ocupă locul, cristalinul se aplatizează şi se diferenţiază muşchiul ciliar. Irisul are bine dezvoltat sfincterul. În perioada 22 săptămâni până la naştere au loc următoarele evoluţii:

- Diametrul globului ajunge la 17-18 mm;

- Se creează fovea ;

- Corneea are, 4 straturi epiteliale;

- Cristalinul are fibrele nucleului primar;

- Corpul ciliar are fibrele optice ale muşchiului ciliar. Irisul are în formare muşchiul

dilatator.

ciliar. Irisul are în formare muşchiul dilatator. Fig.124. Ontogeneza ochilor. În perioada postnatală,

Fig.124. Ontogeneza ochilor.

În perioada postnatală, dezvoltarea continuă. Lungimea globului trece de la 18 mm la 24 mm. Corneea are 6 straturi şi diametrul l0-12 mm; apare astigmatism regulat. Cristalinul se modifică toata viaţa. În corpul ciliar - fibrele oblice cresc pană la 5 ani. În iris se consolidează muşchiul dilatator, culoarea se definitivează. Noul născut este capabil să realizeze o primă focalizare. Corneea noului născut este mai bombată ca la adult. Volumul ochiului este jumătate faţă de cel al adultului. Dezvoltarea ochilor este mai avansată faţă de restul corpului. Echilibrul funcţional nu este atins imediat după naştere, el fiind legat de instabilitatea tuturor funcţiilor vegetative. Sugarul înainte de a atinge hipermetropia fiziologică trece prin stări provizorii de hipermetropie şi miopie. Când începe manipularea obiectelor copilul le priveşte adesea de foarte aproape. Schimbările neîncetate de distanţă activează ajustările dioptrice şi le dezvoltă amplitudinea, supleţea şi precizia. 10.2 Ontogeneza identificării, Dezvoltarea retinei. Retina se dezvoltă din foiţa ectodermică, constituent al creierului şi sistemului nervos.

În săptămâna a 5-a apar zonele marginale ale viitoarei retine. În săptămâna a 6-a se amorsează diferenţierea zonelor centrale şi periferice. În a 7-a săptămână apar celulele care vor constitui conurile şi bastonaşele. Macula se diferenţiază în luna a 3-a. Începând de la 5,5 luni apare fovea centralis cu depresiune. Nervul optic are l0 6 fibre, din care 90 % ajung la cortex prin corpul geniculat lateral care ţine loc de releu. Ochiul poate funcţiona; se pare că se amorsează funcţionare prenatală. La naştere activitatea nervoasă este în mare parte sub control subcortical, ceea ce interzice percepţiile foarte fine şi elaborate. Răspunsurile motrice la senzaţii sunt reflexe. 90% din microneuronii necesari activităţilor mentale se dezvoltă după naştere. Bogăţia în micro-neuroni de asociaţia este funcţie de calitatea şi diversitatea schimbărilor primite de copil în primii ani. Cortexul existent la naştere este utilizat numai dacă există o masă suficientă de informaţii. Pe plan senzorial maturitatea funcţiunilor determină trei nivele de integrare: senzaţii, percepţii, reprezentări (fig.125). Senzaţia, este urma lăsată de reacţia unui receptor la stimularea dată. Pentru ea un copil să aibă un bagaj de senzaţii bogat trebuie să aibă un mediu înconjurător vizual bogat, să primească în permanenţă stimulări.

Schema

bogat, să primească în permanenţă stimulări. Schema Fig.125 identificării. Percepţia, este un ansamblu

Fig.125

identificării.

Percepţia, este un ansamblu integrat de senzaţii care a căpătat o specificitate printr-un fel de decodaj al mesajelor aferente, o cunoaştere a obiectelor exterioare, natura, locul, momentul şi durata evenimentelor mai mult sau mai puţin apropiate. Percepţiile sunt: simple sau complexe. Percepţia constituită din asocierea a cel puţin 2 senzaţii de aceeași natură este simplă. Percepţiile complexe sunt constituite din cel puţin 2 senzaţii de natură diferită (percepţia distanţei – vizual şi muscular). Fiecare senzaţie nouă, este asociată la bagajul deja integrat pentru a forma imediat o percepţie. Reprezentările. Dacă experienţa copilului devine importantă, noile percepţii pun în joc micro-neuronii de asociere între percepţii şi rezulta reprezentări care permit degajarea de stimulare reală. 10.3. Crearea şi dezvoltarea binocularităţii Dezvoltarea posturii oculare Fiecare individ de specie umană trece în cursul dezvoltării sale prin forme care amintesc de formele ancestrale care le-au precedat. În cursul dezvoltării embrionare când apar componente ale ochilor, ele ocupă poziţii foarte laterale ca la primele vertebrate. Dezvoltarea structurală e craniului va aduce orbitele spre în faţă. Noul născut are reflexe de orientare şi fixare dar un singur ochi realizează amorsarea alinierii, celălalt fiind în poziţie uşor divergentă. Cei doi ochi nu funcţionează împreună. În etapa a 2 -a, postura oculară predominantă este convergenţa. El observă mai ales obiecte apropiate şi face efort muscular pentru fixare binoculară. Pe măsură ce spaţiul de

interes se lărgeşte convergenţa se reduce şi se stabilizează realizându-se centrarea binoculară exactă.

Un sistem funcţional nu este perfect eficace dacă echilibrul său este prea precis. Pentru a ameliora eficacitatea, sistemul binocular are o rezervă funcţională care face ca, chiar dacă ochii sunt bine aliniaţi pe obiect persistă o uşoară tendinţă de divergenţă care permite instantaneu să se realizeze o altă aliniere la fel de precisă pe alt punct din spaţiu. Dezvoltarea motricităţii oculare. Motricitatea oculară la sugar este foarte în avans asupra motricitatii generale dar este puţin sau nu este controlată şi mişcările sunt de natură reflexă.

Reflexul de compensare, se poate produce chiar în absenţa stimulării vizuale. Acesta va întări reflexul fundamental al vederii binoculare - orientarea. La 3 săptămâni apare reflexul de versiune ceea ce permite în continuare urmărirea vizuală, cere se dezvoltă pentru câmp de privire din ce în ce mai mare. Urmărirea apare întâi pentru obiecte apropiate şi apoi pentru cele îndepărtate. Intervine o preferinţă funcţională pentru unul din ochi (ochi director), care va prelua sarcina fixării şi îl va conduce pe celălalt în explorări spaţiale. Spre 6 luni se stabilizează motricitatea simetrică faţă da axul median respectiv mişcările de vergenţă. Dezvoltarea coordonării oculare Cei doi ochi sunt structural legaţi înainte de naştere. În prima fază, copilul orientează ochii spre obiectul de interes dau un singur ochi, se aliniază grosolan pe acest obiect - deci monocularitate. În a 2-a etapă apare convergenţa şi binocularitatea, ceea ce presupune în afară de centrare simultană şi vedere simultană. Binocularitatea se bazează pe diponibilităţi anatomice şi funcţionale, dar necesită mai ales punerea în relaţie a unor fenomene corticale. Există o coordonare corticală senzorială şi motrice. Stereocularitatea este o ultimă etapă a coordonării binoculare. Este o asociere între diferite puncte de vedere din spaţiu şi sistemul vizual, asociaţie senzori - motrice care permite aprecierea distanţelor. Stereocularitatea rezultată din coordonarea dintre ceva trăit senzorial şi ceva trăit motor, se dezvoltă toată viaţa în funcţie de experienţele motrice noi şi de situaţiile spaţiale diferite.

Capitolul XI ELEMENTE DE FIZIOLOGIA VEDERII

11.1. Senzaţia luminoasă

Se numeşte senzaţie, fenomenul fizic elementar declanşat de stimularea unui organ de simţ; ea rezultă din acţiunea unui excitant asupra unui receptor senzorial, în care face să se

nască un mesaj (sub formă de o diferenţă de potenţial) care este transmis pe cale nervoasă la

creier. Acest mesaj (potenţial de acţiune) este acelaşi oricare ar fi calea nervoasă interesată şi natura senzaţiei depinde numai de regiunea din cortex unde ajunge mesajul. Iluminarea retinei declanşează senzaţia vizuală care are trei componente:

- senzaţia de lumină, care corespunde aprecierii cantitative a stimulului:

- senzaţia colorată, care corespunde unei aprecieri calitative a stimulului;

- senzaţia de formă.

Senzaţia, care este un fenomen psihologic nu poate fi măsurată direct. Observatorul poate numai să aprecieze dacă două suprafeţe au luminozităţi egale sau diferite dar nu poate aprecia cât sunt de diferite. Stimulul care a provocat senzaţia este un fenomen fizic care poate

fi măsurat precis. Stimulul trebuie măsurat în momentul în care crează senzaţia minim perceptibilă. Pragul stimulului este valoarea stimulului minim eficace. La baza studiului sensibilităţii la lumină sunt:

- pragul luminos brut; cea mai slabă luminanţă perceptibilă;

- pragul luminos diferenţial; cea mai mică diferenţă de luminanţă perceptibilă.

(Luminanţă este raportul dintre intensitatea luminoasă emisă de un izvor de lumină şi aria suprafeţei radiante a izvorului). Pragul luminos brut este influenţat de următorii factori:

A. Factori extrinseci (caracterizând testul).

1. Suprafaţa testului. Imaginea testului se face pe retină şi cuprinde un număr de

receptori. Pentru ca o celulă ganglionară să dea naştere unui potenţial de acţiune care va fi transmis la creier şi perceput, trebuie ca aceasta să primească prin intermediul fotoreceptorilor o anumită cantitate de energie. Stimulii cu energie sub limită, dacă sunt izolaţi sunt ineficace, dar adunaţi devin eficace. Poate fi sumare temporală (în timp) sau sumare spaţială (sumarea stimulilor de pe o suprafaţă). Sumarea spaţială are loc în retina periferică unde o ganglionară primeşte stimuli de la mai multe bastonaşe. Se poate scrie relaţia:

L x S K = C t în care L este luminanţa şi S aria suprafeţei receptoare. Coeficientul de însumare "K" variază funcţie de regiunea retinei şi de aria suprafeţei ţestului S. Pentru periferia retinei şi dimensiunea aparentă a ţestului sub 1 0 - K = 1 deci LxS = C t . Pentru fovee: K = 0,33 deci L x S 1/3 = C t .

2. Timpul de prezentare a testului. Fie un izvor de lumină cu intensitate a radiaţiei

emise "i" a cărui imagine se face pe retină în timpul "t". Dacă se micşorează timpul t de prezentare a testului, la un moment dat testul nu mai este perceput. Acesta este timpul minim de prezentare şi este de 1 ÷ 2 secunde. Dacă i este mai mic se poate compensa reducerea de intensitate printr-o creştere a

timpului de prezentare L x t 0 =Ct,

3. Compoziţia spectrală a stimulului.

4. Modelul de prezentare a terţului. Stimularea poate fi continuă sau intermitentă.

B. Factori intrinseci (proprii observatorului).

Unde K este un factor de proporţionalitate, L este luminanţa testului şi S aria suprafeţei pupilei. Efectul Styles - Crawford. În ambianţă fotopică (la lumina de zi) razele care trac pe la marginea pupilei sunt mai puţin eficace decât cele care trec prin centrul pupilei.

2. Zona retiniană stimulată.

3. Adaptarea ochiului la ambianţa luminoasă.

4. Vârsta, grad de oboseală, oxigenare, atenţie, antrenamentul observatorului.

Limitele senzaţiei. Un stimul pentru a fi eficace trebuie să fie cuprins între 400 nm şi 700 nm lungime de undă a radiaţiei. Senzaţia apare când energia stimulului atinge pragul. Dacă stimulul depăşeşte pragul de orbire luminoasă, senzaţia este însoţită de o jenă. Lumina orbitoare este de l0 10 ori mai mare decât pragul de vizibilitate.

Evoluţia senzaţiei. Dacă stimulul apare brusc durează un timp şi apoi se întrerupe brusc, senzaţia evoluează după schema din figura 126. Se observă: faza de latentă (0,l s.) (a); faza de stabilire (b); faza de adaptare (c) şi faza de persistenţă (d). Duratele fazelor depind:

- de luminanţa stimulului,

- de culoarea stimulului,

- de regiunea retiniana stimulată luminoase. Intensitatea senzaţiei în faza

do stabilire este mai Intensitatea senzaţiei în faza de stabilire este mai mare pentru luminanţă a izvorului luminos mai mare.

mai mare pentru luminanţă a izvorului luminos mai mare. Fig.126.Evoluţia senzaţiei luminoase. Discriminarea

Fig.126.Evoluţia senzaţiei luminoase.

Discriminarea intensităţii. Dacă pragul luminos este depăşit,o creşterea a intensităţii stimulului, trebuie să atingă o anumită valoare I, ca să fie percepută. I se numeşte prag luminos diferenţial. Legea lui Weber se exprimă prin relaţia. I/I = K (constant) şi este valabilă în domeniul fotopic peste un anumit nivel al lui I. Senzaţia în caz de stimulare luminoasă intermitentă. Fie un izvor de lumina intermitent. Dacă frecvenţa impulsurilor luminoase este scăzută, ele vor fi percepute distincte. Dacă frecvenţa creşte, pâlpâirea devine imperceptibilă, ca şi cum izvorul ar emite lumină continuu. Frecvenţa aceasta se numeşte frecvenţă critică de pâlpâire . Acest fenomen stă la baza cinematografiei.

Factori care influenţează frecvenţa critică de pâlpâire. Factori extrinseci. Luminăţia ţestului (izvorului), suprafaţa testului, compoziţia spectrală a radiaţiei emise, raportul dintre durata fazei da lumină şi durata fazei de întuneric.

Factori intrinseci. Zona retiniană stimulată. Adaptarea retiniană. Diametrul pupilei.

11.2. Senzaţia de form ă

Interacţiunea spaţială. Fotoreceptorii sunt interconectaţi anatomic şi deci există între ei interacţiuni spaţiale de două feluri:

- facilitare - sumarea răspunsurilor mai ales în retina periferică;

- inhibiţie - un fel de concurenţa a excitaţiilor care se produce în caz de orbire

luminoasă. Inhibiţiile predomină în retina centrală. Aceste interacţiuni se traduc printr-o modificare a pragurilor. Contrastul luminos. Dacă două câmpuri obiect alăturate sunt net diferite ca luminozitate şi culoare, imaginile lor fiind deci diferite, rezultă senzaţii diferite care sunt percepute ca atare. Fenomenul este complex. O plajă luminoasă apare ca mai strălucitoare dacă anturajul este întunecat. O suprafaţă colorată pare mai intensă dacă, alături este o suprafaţă de culoare complementară faţă de prima. Contrastul marginal, care se manifestă la nivelul liniei de separaţie a două plaje este foarte util pentru recunoaşterea obiectelor. 11. 3. Adaptarea la lumină şi la vederea nocturnă.

Adaptarea ochiului la lumină este asigurată prin trei mecanisme:

- mecanismul pupilar rapid, reflexul fotomotor;

- mecanismul retinian, care are inerţie mare dar amplitudine considerabilă;

- mecanismul care reglează frecvenţa influxurilor în lungul căii optice.

Adaptarea la întuneric. Dacă se trece de la lumină la întuneric brusc, ochiul nu percepe la început nimic, apoi puţin câte puţin distinge obiecte; ochiul se adaptează, creşte sensibilitatea la lumină. Experienţele au arătat că pragul sensibilităţii variază în timp după o curbă care cuprinde două segmente (fig. 127) care se întâlnesc în punctul M cu abscisa de 5 minute. Primul segment corespunde vederii fotopice (vedere de zi ) al doilea corespunde vederii de noapte.

(vedere de zi ) al doilea corespunde vederii de noapte. Fig.127 . Curba de adaptare la

Fig.127 . Curba de adaptare la întuneric.

Variaţia pragului de luminanţă depinde de:

1)

factori extrinseci:

a) preadaptarea,

b) compoziţia spectrală a radiaţiei stimului,

c) aria testului,

a) diametrul pupilei,

b) zona retiniană stimulată.

Hemeralopia. Anomalie a vederii de noapte, presupune deficienţe ale retinei periferice. Caracteristicile vederii nocturne:

- Sensibilitatea la lumină este mai mare în vedere nocturnă decât în vedere diurnă,

- Acuitatea vizuală este mult mai mică decât în vedere diurnă,

- În vedere nocturnă nu se percep culori. Adaptarea la lumină intensă:

Adaptarea la lumină se face în două faze:

-

- faza , mai lentă.

faza ,

rapidă

Strălucirea subiectivă a unui izvor de lumină este funcţie de luminanţă izvorului şi de starea de adaptare. Adaptarea la lumină se face în cca. 7 minute. Orbirea luminoasă, se defineşte ca o jenă vizuală tranzitorie însoţită de o scădere a facultăţilor vizuale şi provocată de un exces de lumină faţă de starea de adaptare a ochiului. Nivelul de orbire la lumină este variabil funcţie de individ, de la o zi la alta pentru

acelaşi

Curbele de eficacitate luminoasă relativă. Eficacitatea unei radiaţii monocromatice este valoarea puterii radiante pentru lungimea de undă respectivă necesară pentru a da o senzaţie de luminozitate. Eficacitatea luminoasă relativă este valoarea raportului între eficacitatea luminoasă pentru radiaţia cu lungime de unda şi eficacitatea luminoasă maximă pentru o lungime de undă din spectrul vizibil. Pentru vedere de zi maximul de eficacitate luminoasă se obţine

pentru = 555nm, (fig. 128).

subiect, funcţie de diametrul pupilei.

= 555nm, (fig. 128). subiect, funcţie de diametrul pupilei. Fig.128. Curba de eficacitate luminoasa relativă pentru

Fig.128. Curba de eficacitate luminoasa relativă pentru vedere de zi (vedere fotopică).

11.4. Câmpul vizual Câmpul vizual monocular este porţiunea din spaţiu pe care un ochi fix, capul fiind fix o poate vedea. Câmpul de privire monocular este porţiunea, din spaţiu pe care un ochi mobil, capul fiind fix o poate vedea. Câmpul vizual binocular este porţiunea din spaţiul obiect care poate fi văzută simultan de cei doi ochi care fixează acelaşi punct depărtat (fig.129). Puncte corespondente. Pentru ca un punct văzut simultan de cei doi ochi să fie perceput unic trebuie ca imaginile pe cele două retine ale, punctului să se facă în puncte corespondente ale retinelor.

Pentru ca să existe fuziunea imaginilor de pe retine trebuie ca acestea să fie identice

Pentru ca să existe fuziunea imaginilor de pe retine trebuie ca acestea să fie identice sau aproape identice. Percepţia reliefului, Pentru percepţia, reliefului sunt folosite mecanisme monoculare şi binoculare. Mecanisme monoculare:

- mecanismul de acomodare. Distanţele pot fi apreciate după efortul muscular

de acomodare.

- mişcarea paralactică. Dacă fixăm un obiect la o distanţă mijlocie apoi deplasăm

ochiul, obiectele situate mai departe se deplasează în acelaşi sens, cele mai apropiate în sens invers. Viteza de deplasare percepută a obiectului este proporţională cu distanţa.

- neclaritatea contururilor creează o impresie de îndepărtare;

- distribuţia luminilor şi umbrelor,

- acoperirea reciprocă a obiectelor,

- perspectiva.

- mărimea aparentă. Doi oameni pe care îi ştim că au aceeaşi înălţime, dacă sunt la distanţa diferite de ochi vor avea pe retină imagini de mărime diferită. Mecanisme binoculare:

efectul de convergenţă, divergenţă (mecanism dinamic); paralaxa stereoscopică. Cele două imagini retiniene ale aceluiaşi obiect sunt

- asemănătoare dar nu identice. Impresia de profunzime (stereoscopie) este bazată tocmai pe această diferenţă minimă (paralaxă) pe care centrul vizual cortical o apreciază ca profunzime. Ambele mecanisme sunt folosite pentru aprecierea distanţelor, respectiv reliefului, simultan. BIBLIOGRAFIE

-

1. Stana D. - Note de curs

2. Dumitresou N., Bazele opticii fiziologice - Ed. U.P.B., Bucureşti, 1994;

3. Fodor F., Pop D.Popa D., Oftalmologie , Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti,

1991;

 

4. Maidowsky

Werner, Anatomie des Auges.Verlag Neues Optikerjournal-Pforzheim

1985;

5. Mogog Gh., Ianculescu A., Compendiu de Anatomie şi fiziologie, Ed.Stiinţifică, Bucureşti, 1980;

6. Olteanu M. (red.) - Tratat de oftalmologie, vol.l, Ed.Medicală, Bucureşti, 1988;