Ochiul – aparat optic

Anatomia şi structura ochiului

Globul ocular este organul ce asigură funcţia vizuală, fiind un organ neuro-senzorial, cu formă
sferică. Prezintă o parte anterioară, ce este transparentă şi poartă denumirea de cornee. Globul ocular
are un diametru antero-posterior de 21-26 mm la emetropi, pe când la hipermetropi axul este mai mic,
iar la miopi axul este mai mare.

Foto 1 – Globul ocular- anatomie

Având o formă sferică, aceasta prezintă ca orice sferă:

- Un pol anterior, denumit şi extremitatea anterioară a globului ocular;

- Un pol posterior, denumit şi extremitatea posterioară a globului ocular;
- Un ecuator situat la distanţă egală între cei doi poli;
- Meridiane.
Toate aceste repere au un rol esenţial âîn localizarea diverselor patologii ale globului ocular.

Structura globului ocular este reprezentată de pereţii globului ocular şi mediile transparente,
refringente.

Pereţii globului ocular sunt contruiţi din 3 tunici concentrice:

1
Ochiul – aparat optic

1. Sclerocorneea, care mai este denumită şi tunică externă fibroasă;

2. Uveea, denumită tunica mijlocie vasculară, alcătuită din 3 elemente: iris, corp ciliar şi
coroidă;
3. Retina sau tunica internă nervoasă.

1. Sclerocorneea are forma globului ocular, fiind tunica situată la exterior, care are o structură fibroasă.
Funcţia principală a acestei tunici este de menţinere a presiunii intraoculare. Ea este de asemenea
alcatuită la rândul său din 3 componente:
a. Corneea;
b. Limbul sclerocorneean;
c. Sclera.

a. Corneea – este porţiunea anterioară a sclerocorneei şi este transparentă. Continuitatea dintre aceasta
şi scleră se realizează la nivelul limbului sclerocorneean. Aceasta prezintă 2 feţe şi o circumferinţă:

- o faţă anterioară convexă în contact direct cu filmul lacrimal şi cu mediul exterior atunci când
fanta palpabrelă este deschhisă;
- o faţă posterioară concavă care este în contact direct cu umoarea apoasă din camera anterioară.

Din punct de vedere histologic, corneea esre avasculară, transparentă şi cu o structură laminară
reprezentată de următoarele straturi expuse din exterior spre interior:

- filmul lacrimal;
- epiteliul corneean anterior ce este scuamos stratificat nekeranizat cu numeroase terminaţii
nervoase libere şi la nivelul căruia se disting 3 zone principale:
a. zona superficială
b. zona intermediară
c. zona profundă
- lamina limitantă anterioară ce mai poartă denumirea de stratul Bowman având un rol esenţial în
menţinerea hidratării corneei;
- lamina proprie sau stroma are ca principal scop regeneratea corneei;
- lamina limitantă posterioară ce mai poartă denumirea şi de membrana Descement;
- endoteliul cornean ce este alcătuit dintr-un singur strat de celule cubice.

b. Limbul sclerocorneean prezintă:

- o zonă traberculară alcătuită dintr-o faţă profundă ce este în interrelaţie cu unghiul camerei
anterioare şi o suprafaţă ce este în interrelaţie cu canalul Schlemm;
- sinusul venos scleral denumit şi canalul Schlem format împreună cu sistemul venos intrascleral şi
episcleral.

c. Sclera are aspectul unei sfere incomplete de culoare alb sidefie şi prezintă:

- o faţă externă superficială, convexă, la nivelul căreia se inseră muşchii extreoculari;

2
Ochiul – aparat optic

- o faţă internă profundă concavă, aflată în interrelaţie cu coroida şi corpul ciliar;

- un orificiu anterior, nivel la care se continuă cu corneea, trecerea realizându-se la nivelul
limbului sclerocorneean;
- un orificiu posterior ce este străbătut de nervul optic.

Din punct de vedere histologic, sclera este alcătuită din ţesut conjunctiv reprezentat de
substanţă fundamentală, fibre de colagen şi fibrocite. În ceea ce priveşte vasculazaţia, această structură
este avasculară. La exterior, sclera este acoperită de o membrană fină vascularizată – episclera.

2. Uveea prezintă 3 regiuni principale:

- uveea anterioară sau irisul, situată între cornee şi cristalin. Poate fi comparată cu un diafragm ce
prezintă centrul un orificiu reprezentat de pupilă. Irisul este alcătuit din 2 feţe (una anterioară şi una
posterioară) şi 2 circumferinţe (marea şi mica circumferinţă). Din punct de vedere histologic, irisul
prezintă 4 straturi:

a. stratul marginal anterior;

b. stromă şi sfincterul pupilar;
c. epiteliul anterior şi dilatatorul pupilar;
d. epiteliul pigmentar posterior ce conţine un strat anterior reprezentat de celule mioepiteliale,
dând naştere la muşchiul dilatator al pupilei, şi un strat posterior reprezentat de celule cubice ce
depozitează pigment melanic.

- uveea intermediară sau corpul ciliar este delimitată anterior de către rădăcina irisului şi posterior de
către coroidă. Prezintă o suprafaţă externă în contact direct cu sclera şi o porţiune internă în contact
direct cu corpul vitros. Suprafaţa internă este alcătuită din:

a. pars plicata sau coroana ciliară localizată anterior, alcătuită din proeminenţele radiare
determinate de procesele ciliare. Acestea se pot defini ca fiind ghemuri vasculare ce sunt
cuprinse într-un ţesut conjunctiv şi acoperite de un epiteliu bistratificat, în număr de 70-80 şi au
2 scopuri esenţiale: de a secreta umoarea apoasă şi de a fi loc de inserţie pentru ligamentul lui
Zinn.
b. pars plana localizată posterior între pars plicata şi ora serrata.

Muşchiul ciliar este localizat la exteriorul corpului ciliar şi este alcătuit din fibre musculare
netede cu direcţii diferite, ce au drept rol reglarea curburii cristalinului prin contracţia lor.

- uveea posterioară sau coroida este delimitată anterior de ora serrata (porţiune indentată,
circumferenţială dintre corpul ciliar şi retină) şi posterior de orificiul de trecere a nervului optic. Faţa sa
externă intră în raport cu sclera, iar faţa sa internă cu retina. Din punct de vedere histologic, aceasta este
alcătuită din 4 straturi, de la exterior la interior:

a. lamina fusca sau lamina supracoroidiană ce este străbătută de arterele ciliare lungi sau scurte;

3
Ochiul – aparat optic

b. lamina vaselor mari coroidiene;

c. stratul corio-capilar;
d. lamina bazală sau membrama Bruch.

3. Retina este delimitată anterior de ora serrata şi posterior de nervul optic şi prezintă:

- o faţă externă ce este în raport cu membrana Bruch;

- o faţă internă în raport cu corpul vitros.

Retina prezintă 3 porţiuni:

a. iriană
b. ciliară
c. coroidiană, care prezintă mai multe zone, şi anume:
 papila sau discul optic – situat în hemicadranul nazal şi are formă ovală, cu o
depresiune centrală; discul optic este locul prin care axonii neuronilor optici se
unesc şi formează nervul optic;
 locul de pătrundere a arterei centrale a retinei în globul ocular;
 foveea centralis ce este situată în jumătatea temporară a discului optic.

Din punct de vedere histologic, retina prezintă:

- celule fotoreceptoare, reprezentate de:

 celulele cu batonaşe ce au densitatea cea mai mare periferic şi sunt specifice vederii
crepusculare, supradenumita şi vedere scotopică;
 celulele cu conuri, specifice pentru vederea fotopică sau vederea în lumină puternică,
având rol esenţial în identificarea formelor şi culorilor.
- celule nervoase
- celule de suţinere

Mediile transparente ale ochiului

Umoarea apoasă este un lichid incolor ce este secretat la nivelul proceselor ciliare la nivelul
camerei posterioare, de unde trece la nivelul camerei anterioare prin intermediul pupilei. De la nivelul
camerei anterioare, aceasta este drenată la nivelul reţelei trabeculare în canalul Schlemm. Aceasta este
principala cale de evacuare a umorii apoase.

Cristalinul este o lentilă biconvexă, transparentă şi avasculară, ce prezintă o capsulă numită

cristaloidă. Fiind o lentilă biconvexă, prezintă o faţă anterioară alcătuita de peretele posterior al camerei
posterioare, şi o faţă posterioară, cu raport direct cu fosa hialoidă a corpului vitros, si cinrcumferinţa
cristalinului, ce reprezintă locul de inserţie a fibrelor ecuatoriale a zonulei ZINN. Cristalinul prezintă o
capsulă proprie numită cristaloidă, şi un nucleu cu structură epitelio-fibrilara. Zonula ZINN, denumită şi
ligamentul suspensor al cristalinului are rol ligamentar.

4
Ochiul – aparat optic

Corpul vitros este delimitat anterior, de cristalin, corpul ciliar şi zonula Zinn, posterior de retină.
Are o structură gelatinoasă incoloră alcătuit din fibre de colagen, substanţă fundamentală (ce conţine
acid hialuronic) şi fibrocite. Întreg corpul vitros este înconjurat de o capsulă denumită hialoidă.

Anexele globului ocular sunt reprezentate de pleoape, conjunctivă, aparatul lacrimal si muşchii
extraoculari.

Fiziologia vederii

Globul ocular are funcţia unui aparat fotografic când vine vorba de realizarea imaginii.
Diafragmul care stabileşte cantitatea de lumină ce pătrunde este reprezentat de pupilă, iar filmul
fotografic este retina.

Ochiul uman este alcătuit din 4 lentile sferice centrate, şi anume: corneea, umoarea apoasă,
cristalinul si corpul vitros. Aceste lentile formează dioptrul ocular.

De asemenea, una dintre capacităţile globului ocular este cea de a vedea clar la distanţe diverse,
acest lucru putând fi posibil datorită puterii de convergenţă a acestuia, fenomenul purtând denumirea
de acomodaţie. Acomodaţia apare consecutiv unui stimul ce este reprezentat de vederea neclară a
obiectelor. La nivel cortical sunt transmise impulsuri pe calea aferentă, iar comenzile necesare vederii
clare sunt transmise de la nivel cortical la organul efector care în acest caz este reprezentat de muşchiul
ciliar-zonula Zinn-cristalin.

Pupila are o mare capacitate adaptivă, aceasta îndeplinind 3 funcţii şi anume: dozează cantitatea
de lumină ce ajunge la globul ocular, permiţând astfel o vedere de o calitate bună la variaţii mari ale
intensităţii luminoase, prin mioză creşte dimensiunea profunzimii câmpului, şi tot prin intermediul
miozei sunt reduse considerabil aberaţiile cromatice şi de sfericitate.

Vederea cromatică

Retina are ca funcţie transformarea energiei luminoase printr-o serie de reacţii chimice în
semnal electric ce este transmis pe calea optică la centrii nervoşi. Lumina acţionează la nivelul celulelor
cu conuri şi bastonaşe; aceste celule conţin pigment vizual. În celulele cu bastonaşe pigmentul vizual
este reprezentat de rodospină, iar în cele cu conuri există pigment sensibil la roşu, verde şi albastru.
Când o celulă cu bastonaş absoarbe un foton, apar o serie de reacţii ce duc în final la activarea
rodospinei. Vederea cromatică este caracteristică celulelor cu conuri din maculă, iar perceperea culorilor
apare consecutiv amestecului în diverse proporţii a celor 3 culori fundamentale (verde, roşu, albastru).

Ce se petrece la nivelul ochiului?

Din punct de vedere optic, ochiul se aseamănă unui aparat de fotografiat. Este format dintr-un
sistem de lentile cu 4 puncte de refracție. Primul punct se află la interfața dintre aer și fața anterioară a
corneei. De aici, lumina se refractă din nou între fața posterioară a corneei și umoarea apoasă, trecând

5
Ochiul – aparat optic

prin pupilă. Pupila poate fi considerată un orificiu de deschidere spre exterior al ochiului, fiind locul pe
unde lumina pătrunde în globul ocular. Ea este circumscrisă de iris, un sistem colorat de mușchi ce oferă
imaginea emblematică a ochiului. Irisul modifică diametrul pupilei și astfel reglează cantitatea de lumină
ce pătrunde în ochi prin două procese controlate vegetativ: mioză (micșorarea diametrului pupilar și
astfel reducerea cantității de lumină) și midriază (mărirea diametrului pupilar ce permite pătrunderea
unei cantități mai mare de lumină).

Ultimele 2 refracții se petrec la nivelul cristalinului, la interfața cu umoarea apoasă și respectiv la

interfața cu umoarea vitroasă. Lumina străbate apoi umoarea vitroasă și ajunge la nivelul retinei unde
sensibilizează celulele receptoare. Există două tipuri de celule receptoare: conuri și bastonașe.
Distribuția acestora nu este uniformă, existând chiar un punct în care acestea lipsesc toal: locul pe unde
nervul optic părăsește globul ocular.

În mod simplificat, se poate compara ochiul cu o lentilă biconvexă cu centrul optic situat la 17
mm în fața retinei și cu o putere totală de refracție de 59 de dioptrii. Aproximativ două treimi din
această putere este asigurată de fața anterioară a corneei și nu de cristalin, cum ar fi de așteptat. Acest
sistem are 2 axe: optică și vizuală, axe ce trebuie să coincidă pentru o vedere clară. Respectând legile
fizicii, imaginea proiectată pe retină (ce poate fi asemănată cu un panou) este reală, răsturnată și mai
mică decât obiectul.

6
Ochiul – aparat optic

Fiziologia vederii binoculare

Vederea binoculară apare consecutiv integrării într-o singură imagine a imaginilor percepute de
cei 2 globi oculari. Procesul vederii binoculare cuprinde 2 etape: într-o primă etapă având loc
transmiterea celor 2 imagini clare la creier, iar în cea de-a doua etapă se realizează imaginea unică
consecutiv procesului de fuziune.

Componentele vederii binoculare sunt reprezentate de:

- percepţia simultană, care cuprinde capacitatea de a percepe 2 imagini diferite în acelaşi timp şi
capacitatea de a percepe dedublat un obiect situat în afara ariei Pann;
- fuziunea ce reprezintă fenomenul de îmbinare a imaginilor similare de la cei 2 globi oculari într-o
singură imagine;
- stereopsisul ce reprezintă capacitatea de a vedea cea de-a treia dimensiune a spaţiului.

Imaginile pe care noi le vedem sunt formate din reflexia luminii de la nivelul obiectelor la care
ne uităm. Fascicolul de lumină pătrunde la nivelul ochiului şi în momentul în care străbate corneea,
datorită faptului că aceasta este curbă, deformează fascicolul de lumină, determinând apariţia unei
imagini răsturnate la nivelul retinei. Odată ce imaginea este clară şi focusată la nivelul porţiunii senzitive
a retinei, energia din fascicolul luminos determină apariţia unui semnal electric ce transportă informaţia
la nivelul creierului prin intermediul căilor optice. La acest nivel, imaginea se transformă dintr-o imagine
răsturnată în una normală.

Formarea imaginii pe retină

Imaginea se formează pe retină cu ajutorul sistemului dioptic al ochiului. Imaginea care se

formează este o imagine reală, răsturnată şi mai mică decât obiectul vizat. Ochiul are toate punctele
cardinale situate pe axa optică. Toate suprafeţele de refracţie ale ochiului se comportă ca şi cum ar fi o
singură lentilă cu centrul la 17 mm înaintea retinei şi cu o putere de refracţie totală de cca 60 dioptrii.
Multă vreme s-a considerat că echivalenta acestei lentile este cristalinul. Dar cea mai mare putere de
refracţie nu o are cristalinul, ci faţa anterioară a corneei. Diferenţa maxima de densitate a mediilor
transparente străbătute de razele luminoase se întâlneşte la interfaţa aer-cornee.

7
Ochiul – aparat optic

Totalitatea proceselor prin care se formează imaginea clară pe retină, a obiectelor situate la
distanţe diferite de ochi formează acomodarea ochiului şi presupune trei aspecte care se realizează prin
mecanisme diferite:

- convergenţa axelor globilor oculari în scopul suprapunerii în cortexul vizual a imaginilor de la cei
doi ochi se realizează prin contracţia diferenţiată a muşchilor extrinseci ai globilor oculari – se
obţine vederea stereoscopică;
- acomodarea ochiului pentru vederea clară a obiectelor apropiate se realizează prin creşterea
puterii de refracţie a cristalinului;
- reglarea cantităţii de lumină ce pătrunde în ochi se realizează prin reflexul pupilar.

Reglarea cantităţii de lumină în ochi

Pupila limitează cantitatea de lumină care intră în ochi, având diametrul variabil între 2 şi 8 mm,
cu un optim între 2 şi 3 mm (diametrul mai mare favorizează aberaţiile sferice sicromatice, iar diametrul
mai mic modifică difracţia şi degradează imaginea). Sfincterul muscular neted al irisului modifică
diametrul pupilar producând mioza, adică reducerea diametrului pupilar. Contracţia sfincterului se
produce prin stimularea parasimpaticului. Dilatatorul pupilar produce midriaza prin stimularea
simpaticului, determinând creşterea diametrului pupilar.

8
Ochiul – aparat optic

Reducerea sau mărirea diametrului pupilar joacă rolul de protejare a ochiului faţă de
intensitatea variabilă a luminii, aşa cum am văzut când am descris irisul. Prin modificările de curbură,
cristalinul funcţionează ca o lentilă biconvexă convergentă, ce refractă şi concentrează razele de lumină
pe retină.

Indicele de refracţie al cristalinului este neuniform (variind între 1,386 lângă suprafaţă şi 1,406 în
centrul său). Razele de lumină care cad în regiunea centrală a cristalinului vor fi mai mult refractate în
timp ce razele periferice vor fi mai mult refractate astfel că acestea nu vor fi focalizate exact în acelaşi
punct cu cele ce trec prin centru, fenomen numit aberaţie sferică. De asemenea, indicele de refracţie
variază şi în funcţie de lungimea de undă a radiaţiei luminoase(de exemplu albastru este refractat mai
mult decat roşul). Acest fenomen se numeşte aberaţie cromatică.

Pentru ca imaginea să se formeze pe retină, deci pentru ca ochiul să posede o acuitate vizuală
normală, indiferent de distanţa la care se află obiectul faţă de ochi, acesta prezintă fenomenul de
acomodare la distanţă. Prin acuitate vizuală se înţelege precizia cu care sunt percepute detaliile şi
contururile obiectelor, distingerea clară a formelor, dimensiunilor şi reliefurilor acestora, precum şi a
distanţelor până la obiectul vizat. Acuitatea vizuală se caracterizează prin doi parametri:

1. Minimum separabil, definit ca distanţa cea mai mică dintre două puncte sau linii care se
percep separat şi
2. Minimum vizibil, definit ca linia sau punctul cel mai fin care poate fi perceput pe un
fond omogen.

Cea mai mică imagine percepută este cea a unui punct cu un diametru de 1,4 mm la o distanţă
de 5-6 metri. În această situaţie, imaginea percepută este foarte clară deoarece se formează pe macula
lutea, îndepărtarea sau privirea sub această distanţă face ca imaginea să nu se mai formeze clar pe
macula. Pentru ca imaginea să se formeze pe retină şi ochiul să aibă o acuitate vizuală normală
indiferent de distanţa la care se află obiectul faţă de ochi, aceasta prezintă fenomenul de acomodare la
distanţă.

Acomodarea

Procesul de acomodare se realizează de către cristalin, care îşi modifică raza de curbură a
suprafeţei anterioare. Aceasta va determina creşterea sau scăderea puterii de refracţie a cristalinului.

Acest lucru îl putem remarca prin experienţa Purkinje: se aşează o lumânare în faţa ochiului unei
persoane într-o cameră obscură, ochiul privind un obiect aflat la o distanţă de peste 6 m. Imaginea

9
Ochiul – aparat optic

lumânării se reflectă pe cornee ca într-o oglindă convexă, pe care imaginea este mai mică, dreaptă şi
anterioară; pe faţa anterioară a cristalinului ca într-o oglindă convexă în careimaginea lumânării este mai
mare, dreaptă, situată în mijloc şi pe faţa posterioară a cristalinului ca într-o oglindă concavă în care
imaginea lumânării este posterioară, mai mică şi răsturnată. Când subiectul priveşte în apropiere,
imaginea din mijloc se apropie de cornee şi se micşorează. Acest fapt este dat de bombarii feţei
anterioare a cristalinului.

Acomodarea la distanţă se datorează elasticităţii cristalinului, ligamentului suspensor şi

muşchiului ciliar. Organul activ este muşchiul ciliar. Când ochiul priveşte la o distanţă mai marede 6 m,
muşchiul ciliar este relaxat iar ligamentul suspensor este ţinut sub tensiune. Acesta va pune sub
tensiune şi cristaloida, aplatizând cristalinul. Ca urmare, raza de curbură a cristalinului creşte, iar puterea
de convergenţă scade la valoarea minimă de 15 dioptrii. Aceasta este acomodarea la distanţă, care
permite ochiului emetrop să vada clar, fără efortul muşchiului ciliar obiectele situate la distanţe mai
mari de 6 m.

Când privim obiectele situate în apropiere, muşchiul ciliar se contractă şi relaxează ligamentul
suspensor. Tensiunea din cristalin scade, iar datorită elasticităţii, convergenţa suprafeţei anterioare
creşte de la 15 la 30 de dioptrii. Acomodarea pentru vederea de aproape se face cu efort contractil din
partea muşchiului ciliar şi se face pentru distanţe mai mici de 6 m. Deci această modificare a cristalinului
se realizează prin contracţia sau relaxarea muşchilor ciliari.

Acest mod de acomodare este propriu numai omului şi unor mamifere. Din cele relatate până
aici rezultă că muşchiul ciliar determină modificarea cristalinului în cursul acomodării la distanţă. Acest
muşchi este format de fapt din două porţiuni, una cu dispoziţie circulară numită şi sfincterul ciliar,
inervat de parasimpatic şi altă porţiune cu orientare radială numită tensorul coroidei, inervat de
simpatic. Fibrele circulare au rol în acomodarea de aproape, iar fibrele radiale intervin în acomodarea la
distanţă. Acomodarea este un proces reflex a cărei cale aferentă se propagă prin nervul optic.

Acomodarea se câştigă în cursul vieţii prin autoînvăţare. Ea se realizează în jurul vârstei de doi
ani când funcţionarea muşchilor s-a dezvoltat complet. Prin contracţia fibrelor musculare circulare se
slăbeste tensiunea ligamentelor asupra cristaloidei. Aceste fibre circulare au rol în vederea de aproape.
Prin contracţia fibrelor radiare se produce creşterea tensiunii ligamentelor suspensoare, care joacă rol în
vederea la distanţă.

Testarea vederii simultane

10
Ochiul – aparat optic

Separatorul Remy - subiectul priveşte două optotipuri, situate într-un plan

perpendicular pe planul meridian al capului, în faţa ochilor. Cele două optotipuri sunt văzute separat de
fiecare ochi, separarea fiind realizată de un perete aflat în planul vedere simultanameridian. Dacă
subiectul are senzaţia că vede cele două obiecte înseamnă că are vedere simultană.

Testul Worth constă într-o cutie al cărei perete frontal are 4 orificii. În unul din
orificii se montează un filtru alb, în altul un filtru roşu şi în celelalte două filtre verzi. Filtrele sunt
iluminate din spate cu o lampă electrică. Subiectul observă testul cu ochelari din trusa de testare în care
s-au pus un filtru verde şi un filtru roşu. Prin filtrul verde subiectul vede cele două orificii verzi şi orificiul
alb. Prin filtrul roşu vede orificiul roşu şi orificiul alb.

Privind binocular, dacă se văd patru orificii are vedere simultană şi nu are heteroforie. Dacă vede
numai 2 orficii ochiul acoperit de filtrul verde este neutralizat. Dacă vede 3 orificii este neutralizat
celălalt ochi. Dacă vede 5 orificii, are vedere simultană dar este heteroforie.

Diploscopul. Pe un panou sunt desenate literele D, O si S pe aceeaşi linie,

orizontal. În ecran sunt două orificii în acelaşi plan cu literele şi linia de bază a ochilor subiectului. Ochiul
drept vede literele D şi O, ochiul stâng literele O şi S. Dacă subiectul vede literele D şi S, are vedere
simultană fără fuziune. Dacă vede litera O, are vedere simultană cu fuziune. Subiectul normal vede 3
găuri şi în fiecare gaură este câte o literă. Un subiect care vede fie D, O fie O, S are vedere monoculară.

11
Ochiul – aparat optic

Un subiect strabic orizontal deneutralizat posedă vedere simultană, dar nu fuzionează, el vede 4 găuri în
care sunt D, S, O, O.

Rigla lui Javal. O riglă este interpusă între un text şi ochi la egală distanţă de cei
doi. O parte din text este ascunsă unui ochi dar este văzută de celălalt. În vedere monoculară textul este
văzut dublu în părţile văzute simultan. Dacă există fuziune textul este văzut fără întrerupere.

Grătarul lui Javal – În loc de riglă se realizează un grătar cu mai multe bare care are şi picioare ca
să stea la distanţă convenabilă de text.

Testarea cu bagheta Maddox. Subiectul observă un izvor de lumină de mici

dimensiuni. În faţa unuia din ochi se aşează o baghetă Maddox. Dacă vederea este monoculară,
subiectul vede sau izvorul sau o dreaptă. Dacă le vede pe amandouă are vedere binoculară simultană.

Testul cu imagini persistente – Ochiul mai bun priveşte o lampă fulger cu aspect liniar. Celălalt ochi fiind
acoperit se aprinde fulgerul. Se acoperă apoi ochiul expus se roteşte lampa la 90º şi se iluminează
celălalt ochi. Rezultă două imagini care persistă. Pacientul priveşte un perete alb şi trebuie să spună cum
vede cele două imagini. Dacă ele se întretaie perfect, există fixare centrală şi corespondenţă retiniană
normală. În caz de strabism imaginile apar deplasate în afară, pentru exotropie, şi înăuntru pentru
esotropie.

DEFECTE DE VEDERE

12
Ochiul – aparat optic

Cea mai frecventă patologie asociată globului ocular este reprezentată de viciile de refracţie:
miopia, hipermetropia, astigmatismul.

MIOPIA

Aproximativ o treime din populaţie este depistată cu miopie. Miopii au dificultăţi în vederea
lucrurilor la distanţă, dar văd bine de aproape, chiar şi cele mai mici detalii.

Miopia apare când globul ocular este uşor mai lung decât de obicei. Aceasta determină razele de
lumină să se focalizeze în faţa retinei, şi nu pe retină cum ar fi normal. Imaginea unui obiect aflat la
infinit se formează înaintea retinei.

Miopia este împărţită în două clase mari:

1. benignă (numită şi “miopia şcolarului”) care este descoperită în jurul vârstei de 6 –7 ani,
având o progresie lentă până în jurul vârstei de 20 – 25 ani, când se stabilizează. Nu
depăşeşte valoarea de – 6,00 - 7,00 dioptrii. Pacienţii respectivi nu văd bine la distanţă şi au
tendinţa de a apropia obiectele de ochi, de asemenea au tendinţa de a strânge din pleoape
pentru vederea la distanţă.
2. malignă ( sau progresivă ) care este prezentă de la naştere, şi evoluează progresiv putând
atinge valori mari de – 20,00 sau – 40,00 dioptrii. La forma aceasta de miopie de regulă apar
leziuni intraoculare.

Persoanele care au miopie îşi pot corecta vederea prin mai multe mijloace:

- ochelari de vedere;

13
Ochiul – aparat optic

- lentile de contact;
- intervenţie chirurgicală;
- intervenţie chirurgicală cu laser;
- keratotomie radială.

HIPERMETROPIA

Hipermetropia afectează aproximativ un sfert din populaţia globului. Persoanele care suferă de

acest viciu de refracţie pot să vadă obiectele îndepărtate foarte bine, dar au dificultăţi în vederea de
aproape. Oboseala oculară, ceaţa şi durerile de cap apar după câteva ore de lucru la aproape (scris , citit)
sau la sfârşitul programului în funcţie de gradul hipermetropiei.

14
Ochiul – aparat optic

La ochiul hipermetrop, imaginea unui obiect aflat la infinit se formează în spatele retinei, partea
din spate a ochiului, din cauză că globul ocular este mai scurt decât cel normal. Majoritatea copiilor se
nasc cu o hipermetropie uşoară, dar odată cu creşterea normală a organismului, globul ocular se
alungeşte şi astfel scapă de acel plus. Hipermetropia poate fi corectată cu ochelari, cu lentile de contact
sau chirurgie refractivă. Este posibil ca persoana să aibă nevoie să poarte ochelarii tot timpul, sau doar la
lucrul de aproape (scris, citit, lucrat la calculator). De regulă oamenii confundă hipermetropia cu
prezbiopia, pentru că în ambele cazuri există dificultăţi în vederea de aproape, dar cauzele sunt total
diferite.

15
Ochiul – aparat optic

ASTIGMATISMUL

Astigmatismul apare când corneea are o formă neregulată (alungită ,eliptică) şi nu sferică aşa
cum ar fi normal. Această formă determină focalizarea razelor de lumină în două puncte aflate în plane
perpendiculare care pot fi pe retină, precum şi în faţa sau în spatele retinei. Majoritatea persoanelor cu
astigmatism se nasc cu corneea alungită, iar problemele de vedere pot să se accentueze în timp.
Astigmatismul necorectat poate da dureri de cap sau de ochi şi poate produce vedere distorsionată.

Imaginea formată pe retină este înceţoşată, iar pacientul acuză lipsa de claritate la vederea la
distanţă. Când se determină acuitatea vizuală, optometristul sau medicul oftamolog sesizează unele
aspecte semnificative şi anume:

- confuzii între litere ( N în loc de H ) şi cifre (8 în loc de 6);

- acuitatea vizuală poate să varieze la examinări succesive în funcţie de starea de oboseală
vizuală.
Viciile de refractie necorectate:
- la copii pot produce ambliopie (ochi leneş ), adică vederea scade în timp pentru că ochiul
respectiv nu şi-a dezvoltat suficient funcţia de percepere a vederii corecte, putându-se corecta
până în jurul vârstei de 6-7 ani;
- la adulţi se manifestă prin: tulburări de vedere, dureri de cap, înroşirea ochilor, lacrimare.

Astigmatismul se corectează cu lentile de contact torice, ochelari de vedere şi chirurgie

refractivă. Poate însoţi miopia sau hipermetropia.

16
Ochiul – aparat optic

PREZBIOPIA

În momentul în care ochiul pierde capacitatea sa de a vedea clar obiecte de aproape şi simte
nevoia de a îndepărta ca să vadă mai clar este semn că s-a instalat prezbiopia.

Într-un ochi prezbiopic, cristalinul, care în mod normal îţi modifică forma pentru a ajusta
focalizarea pentru obiectele de aproape, încet îşi pierde flexabilitatea şi devine mai rigid. Acest lucru se

17
Ochiul – aparat optic

întâmplă, de obicei, începând cu vârsta de 40 - 45 de ani şi poate continua până la varsta de 60 - 65 de

ani. Când persoana are de făcut o munca ce necesită vedere de aproape, poate apărea durerea de cap
sau să simtă oboseala. Pentru a avea o vedere clară de aproape este nevoie de o lentilă care să
focalizeze imaginea pe retină, ochelarii fiind necesari numai pentru lucrul de aproape, la distanţă
vederea va fi înceţoşată dacă se priveşte prin ei.

În cazul în care persoanele prezintă şi alte vicii de refracţie precum hipermetropia sau miopia şi
necesită ochelari de distanţă, din cauza prezbiopiei va apărea o altă valoare dioptrică pentru aproape, o
adiţie care va creşte în valoare absolută odată cu vârsta. Astfel un miop cu o valoare de - 5.00 dpt poate
să ajungă pentru aproape să aibă nevoie de -2.50 dpt, iar un hipermetrop va avea un plus mai mare
pentru aproape. Prezbiopia este întâlnită la toată lumea deoarece este parte a procesului de îmbătrânire
şi nu poate fi prevenită.

Glaucomul

Glaucomul este o alta patologie destul de des întâlnită în ceea ce priveşte patologia
analizatorului vizual, în special la persoanele în vârstă. În cadrul acestei patologii se regăseşte un grup de
afecţiuni ce au ca rezultat final neuropatia optică progresivă şi la modificări ireversibile de câmp vizual ce
sunt asociate frecvent cu creşterea presiunii intraoculare. Aceste fenomen este cel mai frecvent factor
de risc, dar nu singurul pentru dezvoltarea glaucomului. Glaucomul se clasifică astfel:

- glaucom congenital;
- glaucom primar al adultului ce poate fi cu unghi deschis, cu unghi închis şi prin mecanism mixt;
- glaucom secundar.

Patologia se instalează în mod insidios, de obicei asimptomatică până când a cauzat pierderea
semnificativă a câmpului vizual. De aceea, după o anumită vârstă, este necesara realizarea unui consult
oftalmologic periodic. Uneori, un pacient atent poate observa defecte la nivelul campului vizual, cititul şi
vederea de aproape se realizează cu dificultate, precum şi o scădere a adaptării la întuneric.

Printre manifestările clinice a atacului acut de glaucom, enumerăm: fotofobie, blefaropasm,

hiperlacrimaţie, congestie oculară, semne de la nivelul corneei, halouri colorate.

18
Ochiul – aparat optic

Cataracta

Cataracta reprezintă pierderea transparenţei cristalinului consecutiv unor procese degenerative,

care duc în final la opacifierea fibrelor acestuia. Se poate clasifica în funcţie de etiologie astfel:

o cataracta congenitală;
o cataracta dobândită, care poate apărea în următoarele situaţii: senilă, traumatică, de
cauză metabolică, apătută consecutiv radiaţiilor, cataractă toxică determinată de
corticoterapie, creşterea cantităţii de cupru sau de fier, cataractă asociată cu boli
dermatologice, cu boli osoase, cataractă din distrofia miotonică, sindromul Down,
sindromul Lowe.

În cataracta dobândită, opacifierea cristalinului poate fi prezentă fără apariţia niciunui simptom.
Unul dintre primele simptome apărute este reprezentat de scăderea toleranţei la lumina puternică
precum lumina soarelui sau cel mai frecvent lumina de la farurile maşinilor. Alte simptome sunt
reprezentate de diplopie sau vederea deformată a obiectelor, halouri colorate, scăderea acuităţii vizuale
sau imagini înceţoşate. Tratamentul este strict chirurgical, şi constă în extracţia cristalinului opacifiat cu
unul artificial.

19
Ochiul – aparat optic

Retinopatia hipertensivă

Retinopatia hipertensivă este una dintre complicaţiile hipertensiunii arteriale, ea apărând

consecutiv vasoconstrucţiei, sclerozei arteriale si creşterii permeabilităţii vasculare. Manifestarea clinică
princeps a acestei afecţiuni este reprezentată de scăderea acuităţii vizuale datorită edemului şi
exudatului apărut la nivel retinian, putând apărea în rare cazuri şi decolarea de retină cu cecitate
consecutivă. Modificările apărute în cadrul retinopatiei hipertensive sunt reversibile atât timp cât nu s-a
instalat încă leziunea vasculară organică. Tratament: corecţia optimă a hipertensiunii arteriale este cea
mai bună metodă de prevenţie a retinopatiei hipertensive.

Retinopatia diabetică

Retinopatia diabetică face referire la modificările retiniene observate la pacientul cu diabet

zaharat, de obicei dezechilibrat şi cu o lungă durată de evoluţie. Aceasta poate fi proliferativă sau
neproliferativă. În ceea ce priveşte tratamentul, se indică prevenţia pierderii funcţiei vizuale din cadrul
retinopatiei diabetice prin controale regulate oftalmologice. Un rol esenţial îl joacă şi tratamentul
medicamentos adresat controlului factorilor de risc, corticoterapie intravitroasă, inhibitori de protein
kinaza C, inhibitori de factori de creştere vasculară endotelială, antioxidanţi. Se poate realiza şi
fotocoagularea laser, în special la formele proliferative sau tratament chirurgical reprezentat de
vitrectomie în cazul hemoragiilor vitroase persistente, dezlipire de retină.

20
Ochiul – aparat optic

Conjunctivita

Conjunctivita se defineşte prin hipereremia conjunctivei, însoţită de exudat apos, mucos,

mucopurulent sau purulent. Simptomatologia clinică este reprezentată de disconfort sau senzaţie de
corp străin, dilataţia vaselor de la nivelul conjunctivei, uşoară fotofobie, exudat mucopurulent de la
nivelul ochiului, lipirea pleoapelor cu secreţie în timpul somnului, uşoară înceţoşare a vederii, uneori pot
apărea şi halouri colorate.

Congestia conjunctivală este mai intensă la nivelul conjunctivei palpebrale, la nivelul fundurilor
de sac şi la nivelul porţiunii periferice a conjunctivei bulbare. Uneori poate fi prezent şi chemozisul
(edemul conjunctivei) sau hemoragii peteşiale. Genele sunt de obicei unite prin cruste galbene. Apogeul
conjunctivei mucopurulente este atins în 3-4 zile. În cazul în care nu este tratată, evoluţia acesteia poate
fi copleşitoare, vindecarea durând 10-15 zile. Se poate complica cu ulcer coreean, keratită superficială,
blefarită sau dacriocistită. În absenţa tratamentului, poate evolua spre conjunctivită cronică.

21
Ochiul – aparat optic

ŞTIAŢI CĂ…

1. Globul ocular cântăreşte puţin sub 30 de grame şi are un diametru de aproximativ doi
centimetri? Doar o şesime din suprafaţa sa totală se vede.

2. Ochii pot distinge aproape 10 milioane de nuanţe?

3. Corneea este singurul ţesut din corpul tău care nu conţine vase de sânge? Ea este hrănită cu
ajutorul lacrimilor, care au şi rol antibacterian.

4. Când strănuţi nu poţi ţine ochii deschişi?

5. Clipim instinctiv la auzul unui zgomot puternic?

6. Clipim o dată sau de două ori la fiecare zece secunde, de aproximativ 10.000 de ori pe zi?

7. Ochiul este al doilea cel mai complex organ după creier?

8. 80% din informaţiile pe care le primim în viaţă vin prin intermediul ochilor?

9. Ochii sunt capabili să pună în mişcare, instantaneu, sute de muşchi şi organe ale corpului?

10. Muşchii oculari sunt cei mai activi muşchi din corp?

11. Pupilele se dilată când este întuneric, pentru a lăsa să treacă lumină cât mai multă, dar şi în
funcţie de emoţii? Excitaţia sexuală, teama, bucuria intensă dilată pupilele.

12. Cititul la lumină slabă nu-ţi afectează vederea?

13. Citim mai uşor de pe foaie şi mai greu de pe ecranul calculatorului?

14. Bărbaţii au o vedere mai bună decât femeile?

15. Cel mai frecvent accident produs de cosmetice este rănirea ochiului cu peria de la mascara?

16. De ce iţi curge nasul când plângi? Lacrimile sunt prea multe pentru a se scurge normal şi îţi ajung
în nas.

17. De ce apar lacrimile după ce caşti? Căscatul „apasă" pe sacul lacrimal, unde se strâng lacrimile,
iar acestea sunt împinse prin ductul lacrimal înapoi la ochi.

18. Dintre toate animalele, rechinul are corneea cea mai asemănătoare cu a omului?

22