Ochiul (analizatorul vizual)

Autor: Dr. Neagu Oana-Raluca

Ochii sunt, fără doar şi poate, cele mai delicate structuri din organismul uman şi poate cele mai uimitoare. Ei
reprezintă fereastra prin intermediul căreia vedem lumea înconjurătoare, fiind responsabili de toate informaţiile
pe care creierul nostru le primeşte, motiv pentru care analizatorul vizual este analizatorul pe care ne bazăm cel
mai mult.

Anatomia şi structura ochiului

Globul ocular este organul ce asigură funcţia vizuală, fiind un organ neuro-senzorial, cu formă sferică.
Prezintă o parte anterioară ce este transparentă şi poartă denumirea de cornee. Globul ocular are un diametru
antero-posterior de 21-26 de mm la emetropi, pe când la hipermetropi axul este mai mic, iar la miopi axul
este mai mare.

Având o formă sferică, acesta prezintă ca orice sferă:

- un pol anterior denumit şi extremitatea anterioară a globului ocular;
- un pol posterior denumit şi extremitatea posterioară a globului ocular;
- un ecuator situat la distanţă egală între cei doi poli;
- meridiane.
Toate aceste repere au un rol esenţial în localizarea diverselor patologii ale globului ocular.

Structura globului ocular este reprezentată de pereţii globului ocular şi mediile transparente,
refringente.

Pereţii globului ocular

Sunt constituiţi din 3 tunici concentrice:
I. sclerocorneea ce mai este denumită şi tunica externă fibroasă
II. uveea ce mai este denumită tunica mijlocie vasculară ce este alcătuită din 3 elemente: iris,
corp ciliar şi coroidă.
III. retina sau tunica internă nervoasă
I Sclerocorneea
Are forma globului ocular, fiind tunica situată la exterior ce are o structură fibroasă. Funcţia
principală a acestei tunici este de menţinere a presiunii intraoculare. Ea este de asemenea
alcătuită la rândul său din 3 componente:
A. corneea
B. limbul sclerocorneean
C. sclera.

A. Corneea - este porţiunea anterioară a sclerocorneei şi este transparentă. Continuitatea dintre

aceasta şi scleră se realizează la nivelul limbului sclerocorneean. Aceasta prezintă 2 feţe şi o
circumferinţă:
- o faţă anterioară convexă în contact direct cu filmul lacrimal şi cu mediul exterior atunci când
fanta palpebrală este deschisă;
- o faţă posterioară concavă ce este în contact direct cu umoarea apoasă din camera anterioară.
Din punct de vedere histologic, corneea este avasculară, transparentă şi cu o structură laminară
reprezentată de următoarele straturi expuse din exterior spre interior:
- filmul lacrimal;
- epiteliul corneean anterior ce este scuamos stratificat nekeratinizat cu numeroase terminaţii
nervoase libere şi la nivelul căruia se disting 3 zone principale:
• zonă superficială
• zonă intermediară
• zonă profundă
- lamina limitantă anterioară ce mai poartă denumirea de stratul Bowman având rol esenţial în
menţinerea hidratării corneii;
- lamina proprie sau stroma are ca principal scop regenerarea corneei;
- lamina limitantă posterioară ce mai poartă denumirea şi de membrana Descement;
- endoteliul cornean ce este alcătuit dintr-un singur strat de celule cubice.

B. Limbul sclerocorneean prezintă:

- o zonă trabeculară alcătuită dintr-o faţă profundă ce este în interrelaţie cu unghiul camerei
anterioare şi o faţă superficială ce este în interrelaţie cu canalul Schlemm;
- sinusul venos scleral denumit şi canalul Schlem format împreună cu sistemul venos intrascleral
şi episcleral

C. Sclera - are aspectul unei sfere incomplete de culoare alb sidefie şi prezintă:
- o faţă externă superficială, convexă la nivelul căreia se inseră muşchii extraoculari;
- o faţă internă profundă concavă ce este în interrelaţie cu coroida şi corpul ciliar;
- un orificiu anterior, nivel la care se continuă cu corneea, trecerea realizându-se la nivelul
limbului sclerocorneean;
- un orificiu posterior ce este străbătut de nervul optic.
Din punct de vedere histologic, sclera este alcătuită din ţesut conjunctiv reprezentat de substanţă
fundamentală, fibre de colagen şi fibrocite. În ceea ce priveşte vascularizaţia, această structură
este avasculară.
La exterior sclera este acoperită de o membrană fină vascularizată - episclera.
II. Uveea
Prezintă 3 regiuni principale:
- uveea anterioară sau irisul
- uveea intermediară sau corpul ciliar
- uveea posterioară sau coroida.

Uveea anterioară sau irisul este localizată între:

- cornee ce este situată anterior
- cristalin ce este situat posterior.
Poate fi comparată cu un diafragm muscular ce prezintă central un orificiu reprezentat de pupilă.
Irisul este alcătuit din 2 feţe (una anterioară şi una posterioară) şi două circumferinţe (marea şi
mica circumferinţă).
Faţa anterioară prezintă 2 zone importante:
- zona ciliară ce este situată la periferie şi are un aspect striat;
- zona pupilară ce are un aspect neted.
Faţa posterioară are o culoare brun închis (indiferent de culoarea ochilor) şi este în raport cu
cristalinul şi cu camera posterioară a globului ocular.
Marea circumferinţă mai poartă denumirea şi de rădăcina irisului şi este parte componentă a
unghiului irido-sclero-corneean.
Mica circumferinţă este reprezentată de marginea pupilară delimitând pupila.
Din punct de vedere histologic, irisul prezintă 4 straturi:
1. stratul marginal anterior
2. stromă şi sfincterul pupilar
3. epiteliul anterior şi dilatatorul pupilar
4. epiteliul pigmentar posterior ce conţine un strat anterior reprezentat de celule mioepiteliale,
dând naştere la muşchiul dilatator al pupilei, şi un strat posterior reprezentat de celule cubice ce
depozitează pigment melanic.

Uveea intermediară sau corpul ciliar

Este delimitată anterior de către rădăcina irisului şi posterior de către coroidă. Prezintă o
suprafaţă externă în contact direct cu sclera şi o porţiune internă în contact direct cu corpul
vitros. Suprafaţă internă este alcătuită din :
- pars plicata sau coroana ciliară localizată anterior. Aceasta este alcătuită din proeminenţele
radiare determinate de procesele ciliare. Acestea se pot defini ca fiind ghemuri vasculare ce sunt
cuprinse într-un ţesut conjunctiv şi acoperite de un epiteliu bistratificat, în număr de 70-80 şi au
2 scopuri esenţiale:
a) de a secreta umoarea apoasă;
b) de a fi loc de inserţie pentru ligamentul lui Zinn.
- pars plana localizată posterior între pars plicata şi ora serrata.
Muşchiul ciliar este localizat la exteriorul corpului ciliar şi este alcătuit din fibre musculare
netede cu direcţii diferite ce au drept rol reglarea curburii cristalinului prin contracţia lor.

Uveea posterioară sau coroida

Este delimitată anterior de ora serrata (porţiune indentată, circumferenţială dintre corpul ciliar şi
retină) şi posterior de orificiul de trecere a nervului optic. Faţa sa externă intră în raport cu sclera,
iar faţa sa internă cu retina. Din punct de vedere histologic, aceasta este alcătuită din 4 straturi,
acestea fiind de la exterior spre interior:
1. lamina fusca sau lamina supracoroidiană ce este străbătută de arterele ciliare lungi sau scurte;
2. lamina vaselor mari coroidiene;
3. stratul corio-capilar;
4. lamina bazală sau membrana Bruch.
III. Retina
Este delimitată anterior de ora serrata şi posterior de nervul optic. Prezintă:
- o faţă externă ce este în raport cu membrana Bruch;
- o faţă internă în raport cu corpul vitros.
Retina prezintă 3 porţiuni: una iriană, una ciliară şi una coroidiană.
Retina coroidiană prezintă mai multe zone şi anume:
- papila sau discul optic – este situat în hemicadranul nazal şi are formă ovalară cu o depresiune
centrală; discul optic este locul prin care axonii neuronilor optici..
la mine tot s-a selectat

Fiziologia vederii
Autor: Dr. Neagu Oana-Raluca

Globul ocular are funcţia unui aparat fotografic când vine vorba de realizarea imaginii. Diafragmul care
stabileşte cantitatea de lumină ce pătrunde este reprezentat de pupilă, iar filmul fotografic este retina. Ochiul
uman este alcătuit din 4 lentile sferice centrate şi anume:
- corneea;
- umoarea apoasă;
- cristalinul;
- corpul vitros.
Aceste lentile formează dioptrul ocular.

De asemenea, una dintre capacităţile globului ocular este cea de a vedea clar la distanţe diverse, acest lucru
putând fi posibil datorită puterii de convergenţă a acestuia, fenomenul purtând denumirea de acomodaţie.
Acomodaţia apare consecutiv unui stimul ce este reprezentat de vederea neclară a obiectelor. La nivel cortical
sunt transmise impulsuri pe calea aferentă, iar comenzile necesare vederii clare sunt transmise de la nivel
cortical la organul efector care în acest caz este reprezentat de muşchiul ciliar-zonula Zinn-cristalin.
Pupila are o mare capacitate adaptativă, aceasta îndeplinind 3 funcţii şi anume:
- dozează cantitatea de lumină ce ajunge la globul ocular, permiţând astfel o vedere de o calitate bună la
variaţii mari ale intensităţii luminoase;
- prin mioză creşte dimensiunea profunzimii câmpului;
- tot prin intermediul miozei sunt reduse considerabil aberaţiile cromatice şi de sfericitate.

Vederea cromatică
Retina are ca funcţie transformarea energiei luminoase printr-o serie de reacţii chimice în semnal electric ce
este transmis pe calea optică la centrii nervoşi. Lumina acţionează la nivelul celulelor cu conuri şi bastonaşe;
aceste celule conţin pigment vizual. În celulele cu bastonaşe pigmentul viziual este reprezentat de rodopsină,
iar în cele cu conuri există pigment sensibil la roşu, verde şi albastru. Când o celulă cu bastonaş absoarbe un
foton apar o serie de reacţii ce duc în final la activarea rodopsinei. Vederea cromatică este caracteristică
celulelor cu conuri din maculă, iar perceperea culorilor apare consecutiv amestecului în diverse proporţii a celor
3 culori fundamentale (roşu, verde şi albastru).
 Ochiul - celulele fotoreceptor

Fiziologia vederii binoculare

Vederea binoculară apare consecutiv intergrării într-o singură imagine a imaginilor percepute de cei 2 globi
oculari. Procesul vederii binoculare cuprinde 2 etape:
- într-o primă etapă având loc transmiterea celor 2 imagini clare la creier;
- în cea de-a doua etapă se realizează imaginea unică consecutiv procesului de fuziune.

Componentele vederii binoculare sunt reprezenat de:

- percepţia simultană ce cuprinde:
• capacitatea de a percepe 2 imagini diferite în acelaşi timp;
• capacitatea de a percepe dedublat un obiect situat în afara ariei Pann;
- fuziunea ce reprezintă fenomenul de îmbinare a imaginilor similare de la cei 2 globi oculari într-o singură
imagine;
- stereopsisul ce reprezintă capacitatea de a vedea cea de-a treia dimensiune a spaţiului.
Imaginile pe care noi le vedem sunt formate din reflexia luminii de la nivelul obiectelor la care ne uităm.
Fascicolul de lumină pătrunde la niveul ochiului şi în momentul în care străbate corneea, datorită faptului că
aceasta este curbă, deformează fascicolul de lumină, determinând apariţia unei imagini răsturnate la nivelul
retinei. Odată ce imaginea este clară şi focusată la nivelul porţiunii senzitive a retinei, energia din fascicolul
luminos determină apariţia unui semnal electric ce transportă informaţia la nivelul creierului prin intermediul
căilor optice. La acest nivel imaginea se transformă dintr-o imagine răsturnată în una normală.

Patologia oculară
Autor: Dr. Neagu Oana-Raluca
Cea mai frecventă patologie asociată globului ocular este reprezentată de viciile de refracţie precum:
- miopia
- hipermetropia
- astigmatismul.

Miopia
Se defineşte ca fiind vederea neclară la distanţă. Apare atunci când axul antero-posterior al globului ocular
este mai mare decât în mod normal şi imaginea formată se situează anterior de retină, ceea ce determină
formarea unei imagini neclare. Din punct de vedere clinic există mai multe tipuri de miopiei şi anume:
- miopia congenitală;
- miopia simplă;
- miopia degenerativă;
- miopia dobândită post-traumatic, drog indusă, în urma unei keratite.
Miopia congenitală ce este prezentă încă de la naştere şi este diagnosticată de la vârsta de 2-3 ani. Miopia congenitală
poate fi asociată şi cu alte afecţiuni precum cataractă, microftalmie, absenţa irisului, megalocornee.
Miopia simplă este diagnosticată de cele mai multe ori între 5-15 ani şi datorită faptului că apare odată cu
intrarea copilului la şcoală mai poartă denumirea de miopie şcolară. Simptomatologia este reprezentată de
scăderea vederii la distanţă, fatigabilitate (oboseală) oculară însoţită de cefalee. Semne:
- globi oculati proeminenţi;
- camera anterioară mai adâncă decât în mod normal;
- fundul de ochi este normal.
Miopia simplă apare între 5-15 ani, dioptriile tinzând să crească până la vârsta de 18-20 de ani cu -0,5 ±0, 3 în
fiecare an şi de obicei nu se depăşeşte valoare de -6, -8. Corectarea miopiei se realizează cu lentile
divergente.

Miopia

Hipermetropia
Reprezintă vederea neclară de aproape datorită faptului că razele luminoase ce vin de la infinit se proiectează
în spatele retinei, ceea ce determină neclaritatea imaginii. Axa globului ocular este mai mică decât la ochiul
normal. Simptomatologia poate fi de la asimptomatică până la oboseală oculară însoţită de cefalee şi
diminuare a vederii. Semne ale hipermetropiei:
- dimensiunea globului ocular este mai mică;
- corneea este uşor mai mică decât în mod normal;
- camera anterioară este mai puţin profundă decât în mod normal;
- examenul fundului de ochi identifică un disc optic mic ce poate simula uneori papilita, deşi nu este prezent
edemul, astfel fiind denumită pseudopapilită
Corecţia hipermetropiei se face prin intermediul lentilelor convergente.
 Hipermetropia

Astigmatismul
Reprezintă un viciu de refracţie în care indicele de refracţie diferă în meridiane diferite. Razele lumoinoase,
odată pătrunse în globul ocular nu converg într-un singur punct. Există 2 tipuri de astigmatism: regulat şi
neregulat. Se corectează cu lentile cilindrice.
 Astigmatism

Glaucomul
Este o altă patologie destul de des întâlnită în ceea ce priveşte patologia analizatorului vizual, în special la
persoanele în vârstă. În cadrul acestei patologii se regăseşte un grup de afecţiuni ce au ca rezultat final
neuropatia optică progresivă şi la modificări ireversibile de câmp vizual ce sunt asociate frecvent cu creşterea
presiunii intraoculare. Acest fenomen este cel mai frecvent factor de risc, dar nu singurul pentru dezvoltarea
glaucomului. Glaucomul se clasifică astfel:
- glaucom congenital;
- glaucom primar al adultului ce poate fi cu unghi deschis, cu unghi închis şi prin mecanism mixt;
- glaucom secundar.
Patologia se instalează în mod insidios, de obicei asimptomatică până când a cauzat o pierderea semnificativă
a câmpului vizual. De aceea, după o anumită vârstă, este necesară realizarea unui consult oftalmologic
periodic. Uneori, un pacient atent poate observa defecte la nivelul câmpului vizual, cititul şi vederea de aproape
se realizează cu dificultate, pacientul de obicei acuzând necesitatea schimbării frecvente a ochelarilor
pentru presbiopie (tulburare a vederii de aproape apărută odată cu înaintarea în vârstă datorită pierderii
elasticităţii cristalinului). De asemenea se observă o scădere a adaptării la întuneric.
Printre manifestările clinice a atacului acut de glaucom enumerăm:
- fotofobie;
- blefarospasm;
- hiperlacrimaţie;
- congestie oculară;
- semne de la nivelul corneei precum edem, rupturi ale membranei Descement;
- halouri colorate.
Deseori la persoanele în vârstă este necesar, pe lângă diagnosticul diferenţial cu cele 4 patologii determinante
ale ochiului roşu enumerate anterior şi cu sindromul acut abdominal, existând frecvente cazuri în care un atac
acut de glaucom a fost considerat drept un abdomen acut.

Glaucom
Cataracta
Reprezintă pierderea transparenţei cristalinului consecutiv unor procese degenerative ce duc în final la
opacifierea fibrelor acestuia. Se poate clasifica în funcţie de etiologie astfel:
- cataractă congenitală
- cataractă dobândită ce poate apărea în următoarele situaţii:
• cataracta senilă;
• cataracta traumatică;
• cataracta de cauză metabolică;
• cataracta apărută consecutiv radiaţiilor;
• cataracta toxică determinată de corticoterapie, creşterea cantitaţii de cupru sau de fier;
• cataracta asociată cu boli dermatologice;
• cataracta asociată cu boli osoase;
• cataracta din distrofia miotonică, sindromul Down, sindromul Lowe.
În cataracta dobândită, opacifierea cristalinului poate fi prezentă fără apariţia nici unui simptom. Unul dintre
primele simptome apărute este reprezentat de scăderea toleranţei la lumina puternică precum lumina soarelui
sau cel mai frecvent lumina de la farurile maşinilor. Alte simptome sunt reprezentate de diplopie sau vederea
deformată a obiectelor, halouri colorate, scăderea acuităţii vizuale sau imagini inceţoşate. Tratamentul este
strict chirurgical şi constă în extracţia cristalinului opacifiat cu unul artificial.

Retinopatia hipertensivă
Reprezintă una dintre complicaţiile hipertensiunii arteriale, ea apărând consecutiv vasoconstricţiei, sclerozei
arteriale şi creşterii permeabilităţii vasculare. Manifestarea clinică princeps a acestei afecţiuni este reprezentată
de scăderea acuităţii vizuale datorită edemului şi exsudatului apărut la nivel retinian, putând apărea în rare
cazuri şi decolarea de retină cu cecitate consecutivă. Modificările apărute în cadrul retinopatiei hipertensive
sunt reversibile atât timp cât nu s-a instalat încă leziunea vasculară organică. Tratament: corecţia optimă a
hipertensiunii arteriale este cea mai bună metodă de prevenţie a retinopatiei hipertensive.

Retinopatia diabetică
Face referire la modificările retiniene observate la pacientul cu diabet zaharat, de obicei dezechilibrat şi cu o
lungă durată de evoluţie. Aceasta poate fi proliferativă sau neproliferativă. În ceea ce priveşte tratamentul se
indică prevenţia pierderii funcţiei vizuale din cadrul retinopatiei diabetice prin controale regulate oftalmologice.
Un rol esenţial îl joacă şi tratamentul medicamentos adresat controlului factorilor de risc, corticoterapie
intravitroasă, inhibitori de protein kinaza C, inhibitori de factori de creştere vasculară endotelială, antioxidanţi.
Se poate realiza şi fotocoagularea laser, în special la formele proliferative sau tratament chirurgical reprezentat
de vitrectomie în cazul hemoragiilor vitroase persistente, dezlipire de retină.
Retinopatia diabetica