FECUNDAŢIA

Fecundaţia este definită ca ansamblul transformărilor care se

produc în ovocita matură, ca urmare a fuziunii gameţilor şi care duc la
asocierea celor două seturi haploide de cromozomi, de origine maternă
şi paternă. În urma fecundației rezultă o singură celulă diploidă (2N
cromozomi) numită celula ou sau zigot.
La mamifere, fecundaţia este internă și are loc în segmentul
superior al oviductului (ampulă), unde spermatozoizii capacitaţi vin în
contact cu ovocita matură.

8.1. ETAPELE PREMERGĂTOARE FECUNDAŢIEI

Fecundaţia este precedată de maturarea ovocitei şi de maturarea

spermatozoizilor.

8.1.1. MATURAREA OVOCITEI

Maturarea ovocitei constă din maturarea nucleară şi maturarea

citoplasmatică.

MATURAREA NUCLEARĂ

Atunci când este posibilă reluarea meiozei, se consideră că

ovocita este competentă. La vacă şi scroafă, competenţa ovocitei pentru
reluarea meiozei începe de la foliculii antrali, cu diametrul mai mare de
3 mm.
În vivo, meioza nu poate fi reluată înainte de secreţia preovulatorie
de gonadotropine (LH și FSH). Ovocitele competente pot relua spontan
meioza dacă sunt cultivate „in vitro”, în afara foliculului. Blocajul meiotic
se datorează influenţei inhibitoare a unor factori intrafoliculari care
împiedică reluarea meiozei până în momentul în care foliculul este apt
să ovuleze (stadiul de folicul matur). Aceşti factori inhibitori (Oocyte
Meiosis Inhibitors – OMI) provin din granuloasă şi trebuie să tranziteze
celulele cumulus ooforus pentru a fi activi și a ajunge în ovocită.
Există două tipuri de molecule care blochează maturarea meiotică
a ovocitelor: nucleotidele ciclice (AMPc) şi purinele.
Adenozin monofosfatul ciclic (AMPc). Nivelul ridicat al AMPc în
ovocită împiedică reluarea meiozei. AMP c îşi are originea în celulele
granuloasei, ajunge în ovocită prin intermediul legăturilor permeabile

1
(gap) şi menţine ovocita în stadiul de veziculă germinală. În foliculii în
creştere, FSH stimulează creşterea nivelurilor AMP c.
Bazele purinice (hipoxantina şi adenozina), prezente în lichidul
folicular, inhibă parţial reluarea meiozei ovocitelor. Acestea acţionează
sinergic pentru menţinerea blocajului meiotic, prin creşterea nivelurilor
AMPc.

Mecanismele reluării maturării meiotice

Reluarea maturării meiotice a ovocitelor are loc în foliculii maturi,

ca răspuns la valul preovulator de gonadotropine (LH şi FSH).
Mecanismul maturării meiotice constă din pierderea semnalului
inhibitor şi stimularea pozitivă.
1. Pierderea semnalului inhibitor. Ca urmare a valului
preovulator de gonadotropine (LH), se produce ruperea legăturilor
permeabile dintre granuloasă şi celulele cumulus ooforus. Această
decuplare întrerupe pasajul moleculelor inhibitoare (OMI) către ovocită
şi oferă posibilitatea reluării meiozei.
2. Stimulii pozitivi. FSH stimulează celulele cumulus ooforus
să producă factori de stimulare, care ajung la ovocită prin intermediul
joncţiunilor permeabile dintre celulele coroanei radiate şi ovocită.
Principalii factori stimulatori ai reluării maturării ovocitare sunt:
Factorul de inducere a maturării (MPF), calciul şi unii produşi ai
metabolismului energetic.
- Factorul de inducere a maturării ovocitare (Maturation
Promoting Factor - MPF) numit şi Factorul de iniţiere al fazei M. MPF
activ stimulează fosfodiesteraza, care hidrolizează AMPc, rezultând
scăderea nivelurilor ovocitare ale acestuia (AMPc).
- Calciul. Nivelurile crescute ale calciului intraovocitar pot
stimula ruperea veziculei germinale în ovocitele blocate meiotic.
- Piruvatul, produs final al glicolizei aerobe, constituie o sursă
energetică pentru racţiile oxidative din ovocită. ATP este necesar
reacţiilor de fosforilare, care sunt importante pentru reluarea meiozei.
În foliculii dominanţi, nucleul ovocitei imature (vezicula germinală)
este sferic şi ocupă o poziţie centrală. În timpul maturării meiotice,
migrează la periferia ovocitei, lângă membrana plasmatică şi se
turteşte. Această migrare periferică a nucleului este primul semn
morfologic al reluării maturării ovocitei.
După secreţia preovulatorie de gonadotropine, se individualizează
cromozomii (stadiul de bivalenţi circulari), iar membrana nucleară se
plisează până când ia o formă stelată.
2
 Reluarea meiozei este identificată prin ruperea membranei
nucleare (veziculei germinale) (GVBD – Germinal Vesicle Break Down).
Fusurile diviziunilor meiotice I şi II au o orientare radială, faţă de
membrana plasmatică. La rozătoare, cel de-al doilea fus este orientat
tangenţial şi necesită o rotaţie cu 90 0 pentru eliminarea celui de-al doilea
globul polar.

MATURAREA CITOPLASMATICĂ

În metafaza primei diviziuni meiotice, se produce migrarea

granulelor corticale. Se formează o reţea de fibre proteice între
membranele granulelor şi faţa internă a membranei plasmatice,
implicate în procesele de exocitoză.
Maturarea citoplasmatică constă şi din sinteza unui factor care
permite decondensarea cromatinei nucleului mascul: Factorul de
creştere al pronucleului mascul (Male Pronucleus Growth Factor –
MPGF).

8.1.2. MATURAREA SPERMATOZOIZILOR

Maturarea morfologică a spermatozoizilor. Maturarea

morfologică se produce în epididim şi este dependentă de hormonii
androgeni.
Temperatura la nivelul epididimului, în special cea din coadă, este
inferioară temperaturii corporale (cu 3-5 0 C) şi contribuie la reducerea
mobilităţii spermatozoizilor.
Se sintetizează proteine epididimare specifice, care se fixează pe
membrana plasmatică din anumite regiuni ale capului şi flagelului
spermatozoizilor
Membrana plasmatică a spermatozoizilor trece prin schimbări care
permit recunoaşterea şi interacţiunile dintre gameţii omologi. Aceste
schimbări se referă la toate categoriile de constituenţi membranari:
- Schimbări ale compoziţiei lipidelor membranare - creşte
raportul steroli (colesterol)/fosfolipide, de la 0,26, la 0,44.
- Anumite proteine, prezente în componenţa membranei
spermatozoidului la ieşirea din testicul, sunt eliminate, iar altele,
secretate în epididim, se fixează fie pe capul spermatozoidului (la
şobolan, berbec, taur), fie pe flagel (la hamster).
- Se schimbă caracteristicile şi distribuţia topografică a
reziduurilor glucidice.

3
 Toate aceste schimbări ale structurii membranei contribuie la
exprimarea fecundităţii, consolidarea rezistenţei spermatozoizilor în
timpul ascensiunii şi supravieţuirii acestora în căile genitale femele.

Maturarea fiziologică a spermatozoizilor constă din: dobândirea

mobilităţii, dobândirea aptitudinii de a se fixa la zona pelucidă, de a
fecunda şi asigura o dezvoltare embrionară normală.
- Dobândirea mobilităţii. În capul epididimului sunt prezente
anumite proteine, numite Proteine de mobilitate (FMP), care induc
mobilitatea spermatozoizilor. Spermatozoizii devin potenţial apţi de a se
deplasa linear începând din segmentul apical al epididimului.
- Dobândirea aptitudinii de a se fixa la zona pelucidă.
Această aptitudine este dobândită de spermatozoizi în perioada stocării
în epididim. Principalul receptor spermatic este galactosiltransferaza
care recunoaște receptorul ZP3, prezent în zona pelucidă a ovocitei şi
care asigură fixarea spermatozoidului.
- Aptitudinea de a fecunda şi a asigura o dezvoltare
embrionară normală. La majoritatea mamiferelor, numai
spermatozoizii recoltaţi din coada epididimului au aceste aptitudini.

8.1.2.1. CAPACITAREA SPERMATOZOIZILOR

Spermatozoizii de mamifere, proveniţi din coada epididimului sau

din ejaculat, nu-şi pot exprima capacitatea fecundantă decât după ce au
stat câteva ore în căile genitale femele.
Contactul spermatozoizilor cu secreţiile epididimare, dar mai ales
cu secreţiile glandelor anexe, împiedică temporar exercitarea capacităţii
fecundante, deoarece se acoperă cu un strat protector de glicoproteine
şi zaharuri (membrana lipoproteică).
Capacitarea este definită ca totalitatea schimbărilor prin care trec
spermatozoizii pentru a dobândi abilitatea de a se fixa la zona pelucidă
și de a fecunda ovocita. Capacitarea se produce în căile genitale
femele, în prezenţa secreţiilor uterine.
Durata realizării capacitării spermatozoizilor, în vivo sau in vitro,
este redată în tabelul 20.

Tabelul
20 Durata capacitării spermatozoizilor in vivo şi in vitro (ore)
In vitro
Specia In Spermatozoizi Spermatozoizi

4
 vivo epididimari ejaculaţi
Şoarece - 1,5-2 -
Hamster 4-6 3 -
Şobolan - 5 -
Vier 3-5 - 4
Taur 8-10 - 4-6
Berbec 8-10 - 6
Iepure 8 6 6-8
Cobai - 10-12 -

Timpul necesar capacitării spermatozoizilor depinde de durata

tranzitului epididimar. Un tranzit lent implică o protecţie solidă (la
rumegătoare) şi un interval de timp mai mare necesar capacitării (8-10
ore). La cocoş, unde durata pasajului prin căile genitale mascule este
scurtă (24 de ore), spermatozoizii sunt fecundanţi în momentul
ejaculării.

Fiziologia capacitării

După ejaculare, în căile genitale femele, se produc următoarele

modificări: eliminarea plasmei seminale, modificări ale membranei
plasmatice și modificări ale mobilității spermatozoizilor.
Eliminarea plasmei seminale. După ejaculare, spermatozoizii
trec din plasma seminală în secreţiile căilor genitale femele. Această
trecere se produce în gâtul uterin, dacă ejaculatul este depus în vagin
(la majoritatea mamiferelor) sau în uter, dacă ejaculatul este depus în
uter (rozătoare, suine, ecvine, canide).
Zincul, prezent în plasma seminală la mamifere, blochează
capacitarea spermatozoizilor.
Modificări membranare. Membrana plasmatică a
spermatozoizilor trece prin schimbări ale compoziţiei.
- Modificări ale compoziţiei şi topografiei proteinelor:
- detaşarea proteinelor fixate la suprafaţă, în contact cu
secreţiile căilor genitale femele;
- reducerea greutăţii moleculare a proteinelor de structură,
datorită pierderii reziduurilor glucidice;
- redistribuirea proteinelor şi formarea unor suprafeţe mici fără
proteine, care permit fuziunea membranei plasmatice cu membrana
externă a acrozomului.

5
 Aceste schimbări se produc, aproape în exclusivitate, în
membrana plasmatică din zona acrozomului.
- Modificări în compoziţia lipidelor membranei plasmatice.
În timpul capacitării, se pierde o parte din colesterol şi are loc o creştere
a conţinutului în fosfatide (fosfatidilcolină).
Modificări ale mobilităţii spermatozoizilor. În ansamblu,
mişcarea de înaintare a spermatozoizilor este în linie dreaptă. În
realitate, mişcarea spermatozoizilor este ondulatorie, datorită unei
uşoare asimetrii între mişcările flagelului şi a unei rotaţii de 180 0 în
planul de simetrie. La spermatozoizii capacitaţi, amplitudinea mişcărilor
creşte puternic datorită unei flexibilităţi mai accentuate a flagelului,
(hipermobilitate). Această mişcare fiind numită “mişcare de biciuire”.

Relaţiile dintre capacitare şi dobândirea capacităţii

fecundante a spermatozoizilor

În urma capacitării, spermatozoizii au abilitatea de a recunoaşte şi

de a penetra zona pelucidă şi membrana plasmatică a ovocitei
omoloage.

1. Recunoaşterea specifică
Spermatozoizii recunosc zona pelucidă a ovocitei prin intermediul
structurilor membranei plasmatice din zona acrozomului, cu rol de
receptor membranar.
Zona pelucidă este un înveliş periovocitar, care, pe faţa externă,
are receptori de legare cu gameţii masculi. Este compusă din trei
glicoproteine sulfatate: ZP1, ZP2 şi ZP3.
ZP3 este primul receptor de legare a spermatozoizilor.
Spermatozoizii aderă la terminaţiile glucidice care intră în componenţa
acestei glicoproteine (N-acetilglucozamina şi galactoza).
ZP2 este al doilea receptor, la care aderă receptorii spermatici
localizaţi pe membrana internă a acrozomului, după reacţia acrozomică.
ZP1 are are o structură filamentoasă şi leagă formele ZP 2 şi ZP3,
conferind zonei pelucide un aspect tridimensional.
Membrana vitelină a ovocitei interacționează cu membrana
plasmatică a spermatozoidului care a efectuat reacţia acrozomică.
Legarea spermatozoidului la membrana vitelină nu are caracter de
specie.
În concluzie, interacţiunea dintre gameţi este diferită, în funcţie de
starea spermatozoizilor: spermatozoizii intacţi (fără reacţie acrozomică)

6
se fixează la ZP3, spermatozoizii cu reacţie acrozomică se fixează la
ZP2, iar spermatozoizii fără acrozom (după traversarea zonei pelucide)
se fixează la membrana vitelină a ovocitei. Zona pelucidă este o barieră
pentru spermatozoizii heterospecifici, iar celulele cumulus ooforus şi
membrana vitelină a ovocitei nu au specificitate de specie.
Receptorii spermatici. După capacitare, proteinele plasmatice
din zona acrozomului sunt redistribuite în regiunea post-acrozomică,
descoperind receptorii spermatici pentru ZP3.
Glicosiltransferazele realizează primele interacţiuni gametice cu
ZP3:
- Galactosiltransferaza a fost identificată pe membrana
plasmatică a spermatozoizilor de şoarece, taur, armăsar şi bărbat, fiind
primul receptor de legare la ZP3.
- Fucosiltransferaza este receptorul spermatic specific
vierilor.
Proteazele. La şoarece, serinoproteinaza se leagă la ZP3,
întărind fixarea spermatozoizilor la zona pelucidă.
Spermatozoizii proveniţi din testicul au capacitate redusă de a se
ataşa la zona pelucidă. Receptorii spermatozoizilor devin funcţionali
numai în epididim şi în căile genitale femele.
Legarea receptorilor spermatici la zona pelucidă omoloagă (ZP 3)
descoperă al doilea receptor de legare (proteina PH-20), localizat pe
membrana acrozomică internă, care se fixează la ZP2.
Galactosiltransferaza şi proteina PH-20 devin active numai după
capacitarea spermatozoizilor.
Receptorii spermatici ai spermatozoizilor ejaculaţi recunosc numai
zona pelucidă omoloagă sau a speciilor cu care pare pot realiza
fecundaţii încrucişate.
2. Posibilitatea ruperii acrozomului. Redistribuirea
proteinelor membranei plasmatice din zona acrozomului şi schimbările
din compoziţia lipidelor membranei plasmatice, din timpul capacitării,
oferă posibilitatea ruperii acesteia în zona acrozomului.
3. Capacitarea permite traversarea zonei pelucide.
Penetrarea zonei pelucide de către spermatozoizi este facilitată de
puterea de împingere a flagelului şi de mişcările de tăiere ale capului
spermatozoizilor capacitaţi.
4. Posibilitatea fuziunii membranei plasmatice a
spermatozoidului cu membrana plasmatică a ovocitei. Un
spermatozoid necapacitat nu poate fuziona cu membrana plasmatică a
unei ovocite. Pentru ca cei doi gameţi să fuzioneze, este necesară o
modificare a membranei post-acrozomice a spermatozoidului.
7
8.1.2.2. TRANSPORTUL ŞI SUPRAVIEŢUIREA
SPERMATOZOIZILOR
ÎN CĂILE GENITALE FEMELE

După ejaculare sau IA, are loc ascensiunea spermatozoizilor în

căile genitale femele, în timpul căreia are loc selecţia spermatozoizilor şi
stocarea acestora în istmul oviductului.
Dintre miliardele de spermatozoizi depuşi în vagin, numai câteva
zeci sau sute ajung în ampulă. Majoritatea spermatozoizilor dispar în
vagin, în glandele endocervicale și în glandele uterine, unde sunt
fagocitaţi şi absorbiţi.
La ovine, unii spermatozoizi pot supravieţui 60-80 de ore în
glandele cervicale, iar la scroafă, pot supravieţui 72 de ore la joncţiunea
utero-tubară. La iepuroaică, spermatozoizii pot supravieţui câteva
săptămâni şi pot fecunda ovocitele eliberate la începutul gestaţiei, fiind
la originea suprapunerii a două generaţii fetale (superfetaţie).

Rolul uterului în înaintarea şi supravieţuirea spermatozoizilor

Contracţiile cervixului sunt ciclice şi constau din două faze:

- faza de activitate neregulată, în care contracţiile au o durată
scurtă şi amplitudine redusă, nu închid complet canalul cervical, ceea
ce permite ascensiunea spermatozoizilor spre uter;
- faza de activitate regulată, în care contracţiile sunt ample şi
închid complet canalul cervical.
La femelele la care sperma este depusă în vagin, numai 3-5%
dintre spermatozoizi depăşesc cervixul.
Coarnele uterine se contractă organizat numai în timpul estrului.
După modul de propagare, contracţiile uterine sunt de trei tipuri:
- descendente sau peristaltice, când pornesc de la vârful
cornului uterin şi se propagă spre cervix;
- ascendente sau antiperistaltice, atunci când apar într-un
punct al cornului uterin şi se propagă până la joncţiunea utero-tubară;
- divergente, când apar într-un punct al cornului uterin şi se
propagă în două direcţii diferite.
În cea mai mare parte a estrului, predomină contracţiile
descendente, care au rolul de a drena secreţiile uterine spre cervix.
La speciile la care spermatozoizii sunt depuşi în vagin, aceştia
înaintează prin canalul cervical datorită propriei lor mobilităţi. Ajunşi în

8
uter, sunt amestecaţi cu secreţiile uterine şi se deplasează odată cu
acestea.
O parte dintre spermatozoizii ajunşi în coarnele uterine sunt
deplasaţi, odată cu secreţiile uterine, spre cervix. Prin propria lor
mobilitate, aceştia se reîntorc în coarnele uterine, de unde sunt din nou
deplasaţi spre corpul uterin şi numai cei mai viguroşi revin în coarnele
uterine. În acest mod se realizează selecţia spermatozoizilor.
Contracţiile uterine ascendente, care sunt mai frecvente după ovulaţie,
facilitează ascensiunea spermatozoizilor spre joncţiunea utero-tubară.
În concluzie, contracţiile uterine nu au rolul de a grăbi
ascensiunea spermatozoizilor, ci de a selecta spermatozoizii cei mai
viguroşi, care vor ajunge la joncţiunea utero-tubară.
Secreţiile uterine au un pH uşor alcalin, iar presiunea osmotică
este de 300-350 mOsm. Conţinutul în potasiu este crescut, ceea ce
contribuie la menţinerea capacităţii fecundante a spermatozoizilor.
Conţinutul în bicarbonat este ridicat, ceea ce contribuie la supravieţuirea
spermatozoizilor.
Dintre compuşii organici, în secreţiile uterine sunt prezente:
glucide (glucoza şi fructoza), lipide, aminoacizi (glicina şi glutamina) şi
enzime proteolitice care contribuie la eliminarea compuşilor spermatici
de suprafaţă, pregătind procesele de capacitare.

Rolul oviductului în transportul şi supravieţuirea

spermatozoizilor

În timpul ovulaţiei şi în următoarele 3 zile, secreţiile oviductului

sunt dirijate spre cavitatea peritoneală. Fluxul secreţiilor este favorabil
ascensiunii spermatozoizilor, în timp ce mişcările cililor celulelor
mucoasei oviductului sunt orientate spre uter, facilitând migrarea
ovocitei spre ampula oviductului.
În oviduct, presiunea osmotică este de cca 290 mOsm, iar pH
este alcalin, fiind optime supravieţuirii spermatozoizilor. Secreţiile
oviductului sunt caracterizate prin nivelul ridicat al electroliţilor (potasiul
şi bicarbonatul), care sunt foarte importanţi pentru supravieţuirea şi
păstrarea capacităţii fecundante a spermatozoizilor, iar sodiul şi calciul
participă la procesele de capacitare.
Dintre compuşii organici, lactatul se găseşte în cantitate mai mare,
glucoza şi lipidele (fosfatide, trigliceride, colesterol) se găsesc în
cantităţi mai mici, iar aminoacizii liberi (glicina şi taurina) sunt în cantităţi
foarte mari, fiind produşi de celulele epiteliului oviductal.

9
Macromoleculele sunt reprezentate de albumină şi transferină, care
contribuie la supravieţuirea şi mobilitatea spermatozoizilor.
În perioada periovulatorie, numai câteva sute sau mii de
spermatozoizi sunt prezenţi în oviduct, ceea ce reprezintă foarte puțini
spermatozoizi dintre cei care ajung în vârful cornului uterin (tabelul 18).

Tabelul 18
Numărul spermatozoizilor prezenţi în istmul şi
în ampula tubară înainte de ovulaţie
(Thibault şi Gerard, 1987)
Specia Istm Ampulă Nr. spermat./ ovocită

Vacă 2.000-4.000  0
1 10
Oaie 400-1.600 17-25 15
Scroafă 6.000 1-100 130
Iepuroaică 720-11.670 1-170 1-10
Hamster - 25 5,5
Şoricioaică - 2-75 1-12
Şobolancă - 0-134 0-20

La unele specii (scroafă, iapă, căţea), la care ejaculatele sunt

depuse direct în uter, joncţiunea utero-tubară are rol de filtru biologic
pentru spermatozoizi şi limitează numărul spermatozoizilor care ajung în
istm.
La toate speciile, spermatozoizii ajunşi în istm sunt imobili şi sunt
grupaţi în 5-6 pachete, repartizate de la joncţiunea utero-tubară, până la
joncţiunea istm-ampulă. Se pare că numai spermatozoizii care au
contact direct cu celulele epiteliale ale istmului îşi conservă potenţialul
de a ajunge la locul fecundaţiei (ampula oviductului). Spermatozoizii
care trec de istm sunt hiperactivaţi în ampula oviductului.
În concluzie, supravieţuirea spermatozoizilor constă din
imobilizarea acestora la nivelul istmului şi a joncţiunii utero-tubare. Ei nu
sunt reactivaţi decât în momentul ovulaţiei, în contact cu secreţiile
celulelor ampulei oviductului.

Durata înaintării spermatozoizilor în căile genitale femele

Este important să se cunoască această durată pentru ca

însămânţarea/monta să se efectueze în momentul optim, în raport cu
10
ovulaţia. Pentru a se evita anomaliile de fecundaţie (polispermie,
diginie) şi mortalitatea embrionară, trebuie ca ovocitele şi spermatozoizii
să sosească simultan în ampulă.
Durata transportului spermatozoizilor este variabilă, funcţie de
lungimea căilor genitale şi de locul de depunere a spermei (tabelul 19).

Tabelul 19
Durata transportului spermatozoizilor în căile genitale femele
(Thibault, 1972)
Specificare Specia Durata (ore)
Specii cu o singură ovulaţie Vacă 8
Oaie 6
Specii cu mai multe ovulaţii Scroafă 5
Iepuroaică 4-6

11