Tesuturile musculare

Prof.dr. Anca Hermenean

 Proprietatea caracteristică a elementelor ţesuturilor musculare este
contractibilitatea. Ea este coordonată pe cale nervoasă şi de aceea ţesuturile
musculare sunt bogat inervate, sunt excitabile şi prezintă capacitate de conductibilitate.

Unitatea morfofuncţională a ţesuturilor musculare o constituie fibra musculară, o

celulă alungită adaptată pentru realizarea funcţiei de contracţie.
 După caracteristicile funcţionale şi structurale ale fibrelor musculare se împart în:

Ţesut muscular neted sau involuntar

Ţesuturi musculare striate, care sunt de 2 feluri:
a).Ţesut muscular striat scheletal (voluntar)
b).Ţesut muscular striat cardiac sau miocardic (autonom).
 Intră în alcătuirea musculaturii viscerelor,

Tesutul muscular neted respectiv a organelor sistemelor digestiv,

respirator, genital şi circulator. Se compune din
celule musculare numite miocite şi care din
punct de vedere adaptativ-funcţional se
numesc fibre musculare netede.
Miocitele sau fibrele musculare netede sunt celule
alungite, fusiforme, cu extremităţile ascuţite. Lungimea
lor variază destul de mult, fiind de 20  m în pereţii
vaselor sanguine mici şi atinge 500  m în uterul gravid.
Grosimea lor variază şi ea între 5 - 10  în primul caz şi
respectiv 20 - 30 m în uterul gravid.

Fibrele netede, sunt de origine mezodermo -

mezenchimotoasă, cu excepţia celor care intră în
alcătuirea muşchiului irisului şi a celulelor
mioepiteliale din glandele exocrine, care provin din
ectoderm. Mioblastul, celula musculară tânără, se
diferenţiază în celula musculară adultă numită
miocit.
Fibra musculară netedă are la exterior un înveliş elastic numit
sarcolemă. Din punct de vedere ultrastructural sarcolema se
compune din plasmalemă la interior, glicocalix la mijloc şi membrană
bazală la exterior. De asemenea, sarcolema mai prezintă trei zone
de specializare morfofuncţională care sunt proprii pentru fibra
musculară netedă şi anume:
- caveolele, care sunt microinvaginaţii ale plasmalemei cam 150 de
caveole la o fibră, prin care se realizează o creştere cu 7% a
suprafeţei unei fibre;
- arii dense, care reprezintă zone de material electrodens, dispuse
pe partea internă a plasmalemei, cu rol de ataşare şi ancorare a
filamentelor de actină la membrana plasmatică;
- joncţiuni intercelulare, care pot fi: de comunicare sau de tip gap,
intermediare sau varietăţi de joncţiuni de tip occludens şi apoziţii sau
interdigitaţii reciproce.
La interior, citoplasma fibrei musculare numită sarcoplasmă,
este omogenă, eozinofilă şi conţine pe lângă organitele comune )
mitocondrii, complex Golgi, ribosomi liberi şi REN ) şi un organit
specific contracţiei musculare, reprezentat de miofibrile. În
sarcoplasmă mai sunt prezente incluziuni şi microparticule de
glicogen şi rare picături lipidice.
Miofibrilele sunt alungite, omogene şi dispuse paralel. Ele sunt
alcătuite din subunităţi numite miofilamente, care sunt de două
feluri: miofilamente subţiri, de 30 - 80Å diametru, constituite din
actină şi care sunt cele mai numeroase; miofilamente mai groase,
de 150 - 250Å diametru, mai puţine la număr şi constituie din
miozină.

Fibra musculară netedă are un singur nucleu, care este dispus în

zona centrală a fibrei; are forma unui bastonaş şi poate avea unul
sau mai mulţi nucleoli.

Fibrele musculare netede sunt legate între ele prin ţesut

conjunctiv, în care predomină fibrele de reticulină şi cele elastice.
Fasciculele musculare netede sunt şi ele înconjurate şi unite între
ele tot prin ţesut conjunctiv în care predomină fibrele elastice.

Fibrele musculare netede au o contracţie lentă, prelungită,

involuntară, nesupusă voinţei, fiind deci autonome, independente
de sistemul nervos. Musculatura netedă reglează şi menţine
constant diametrul diferitelor organe viscerale şi asigură
ritmicitatea necesară deplasării conţinutului din aceste organe.
Tesutul muscular striat scheletal
Este alcătuit din celule cilindrice lungi,
multinucleate şi care prezintă striaţii
transversale în lungul lor

Contracţia muşchilor striaţi scheletici

este rapidă, puternică şi de cele mai multe
ori poate fi controlată voluntar.

Este prezent în toţi muşchii scheletici precum şi în

musculatura cavităţii bucale şi a faringelui, în partea superioară a
esofagului; în sfincterul anal extern, în muşchii laringelui şi în
sfincterul uretral extern.
Unitatea morfofuncţională a muşchiului striat este reprezentată prin fibra
musculară striată scheletată. Această fibră este o structură “supracelulară”
multinucleată, putând avea chiar mai multe sute de nuclei.
Originea acestor celule multinucleate :
- Plasmodiu – diviziuni repetate ale nucleului, fără să fie urmate şi de
separarea celulei mamă în celule fiice, astfel că toţi nucleii realizaţi din mai
multe diviziuni succesive au rămar sub acelaş învelişcelular existent iniţial.
- Sinciţiu - fuzionarea succesivă a mai multor mioblaste embrionare sub un
înveliş celular comun

Organitele specifice ale fibrei
musculare scheletale sunt
miofibrilele, acestea constituind
aparatul contractil fibrilar.
Grosimea - 10 - 100m; lungimea - 2 - 4 cm şi chiar de 12 cm în cadrul muşchiului croitor.
Fibrele musculare sunt dispuse în cordoane şi sunt solidarizate printr-un ţesut conjunctiv
bogat în capilare.
Fiecare fibră este alcătuită din sarcolemă, sarcoplasmă şi nuclei.
Sarcolema sau învelişul fibrei este alcătuită ca şi la fibra musculară netedă, din trei
straturi: plasmalemă, glicocalix şi membrană bazală. Ataşate sarcolemei s-a pus în
evidenţă prezenţa unor celule satelite mononucleare, fusiforme şi nediferenţiate
structural, care se consideră că au rol în creşterea şi regenerarea muşchiului striat
scheletal.
Sarcoplasma sau citoplasma fibrei striate, este mai densă la periferie şi mai fluidă în
zona centrală. În ea se găsesc cantonate o serie de proteine necontractile (miogen,
mioglobulină), nucleii, organitele comune şi cele specifice.
Nucleii sunt foarte numeroşi, aproximativ câteva sute într-o fibră. Ei sunt ovalari şi
dispuşi în şiruri în sarcoplasma periferică, imediat sub sarcolemă. Un nucleu are
dimensiunile de 10m lungime şi 4-5 m grosime. Fiecare are câte 1-2 nucleoli:
Organitele comune sunt reprezentate în primul rând de mitocondrii, numite şi sarcosomi;
ele sunt numeroase fiind principalii furnizori de ATP necesar contracţiei; Complexul Golgi
şi lizosomii au o prezenţă mai redusă. Reticulul endoplasmatic este prezent numai sub
fornă de REN, care prezintă însă o modificare adaptativă pentru fibra musculară, fiind
prezent sub forma a două sisteme tubulare.
Incluziunile existente în sarcoplasmă sunt prezente sub forma microparticulelor de
glicogen, care reprezintă sursa de energie pentru contracţie, sub formă de picături lipidice
şi granule de pigment, ultimele două întâlnite mai frecvent în celulele uzate şi îmbătrânite.
Miofibrilele sunt dispuse în zona centrală a sarcoplasmei.
Ele sunt orientate paralel cu axa longitudinală a fibrelor şi
sunt grupate în fascicule care alcătuiesc coloane paralele
numite coloanele sau colonetele lui Leydig.

În secţiune transversală, miofibrilele se prezintă sub forma

unor câmpuri poligonale de structuri punctiforme, numite
câmpurile lui Cohnheim.
Sarcomer
Miofibrilele sunt dispuse în zona centrală a sarcoplasmei.
Ele sunt orientate paralel cu axa longitudinală a fibrelor şi
sunt grupate în fascicule care alcătuiesc coloane paralele
numite coloanele sau colonetele lui Leydig.

În secţiune transversală, miofibrilele se prezintă sub forma

unor câmpuri poligonale de structuri punctiforme, numite
câmpurile lui Cohnheim.
 Sistemele tubulare ale fibrei musculare striate scheletale

Există două sisteme tubulare, ambele reprezentând

modificări adaptative ale REN şi ale plasmalemei - sistemul
longitudinal sau L şi sistemul transversal sau T.
Sistemul longitudinal L. Este reprezentat prin canalicule de
reticul dispuse longitudinal, paralel cu miofibrilele pe care le
înconjoară. La nivelul membranei Z sistemul longitudinal se
termină printr-o porţiune dilatată, numită cisterna terminală, în care
s-a depistat că sunt sechestraţi ionii de calciu.
Sistemul transversal T. Este format din două părţi componente –
structuri tubulare care reprezintă expansiuni ale sarcolemei,
dispuse de-a lungul membranelor Z în sens transversal şi străbat
întreaga grosime a fibrei şi porţiunii dilatate sau turtite care
formează joncţiuni cu reticulul sarcoplasmic.

La nivelul membranei Z cele două sisteme tubulare stabilesc relaţii

de contact, realizându-se formaţiuni caracteristice numite triade. O
triadă este formată dintr-un tub central, provenit din sistemul T,
flancat de câte o cisternă terminală din sistemul L.

Cele două sisteme tubulare sunt implicate în mecanismul

contracţiei musculare de transmitere a excitaţiei, de sechestrare şi
apoi de eliberare a ionilor de calciu.
Muschiul striat

Muşchiul striat este alcătuit dintr-o componentă musculară,

respectiv din fascicule şi fibre musculare şi dintr-o componentă
conjunctivă, reprezentată de un ţesut conjunctivo-vasculo-
nervos.

Componenta conjunctivă este constituită din următoarele

structuri – epimisiul, o teacă conjunctivă care înveleşte întregul
muşchi, perimisiul, care înveleşte fasciculele de fibre şi
endomisiul, care înveleşte fiecare fibră musculară în parte.
 Diferenţe structurale şi funcţionale între fibrele musculare scheletice

Există două tipuri principale de fibre musculare – fibre roşi sau de tip I şi fibre albe sau de tip II.

Fibrele roşi sunt frecvente, sunt mai bogate în sarcoplasmă, mioglobină şi mitocondrii, dar sunt mai
sărace în mifibrile. Ele se contractă mai lent şi sunt rezistente la oboseală.

Fibrele albe au cantităţi reduse de sarcoplasmă, mioglobină şi mitocondrii, dar sunt mai bogate în
miofibrile şi glicogen. Se contractă rapid însă obosesc repede.

Mai există un al treilea tip de fibre numite fibre intermediare, care prezintă caractere mixte între
celelalte două.
Tesutul striat miocardic
Tesutul striat miocardic

Fibrele musculare cardiace se ramifică şi se unesc prin joncţiuni de tip special,

prezentând un aspect de reţea.
Fibra miocardică este un tip particular de fibră striată. Forma fibrei este
cilindrică, de 50-100m lungime şi 8-14m lăţime. Are extremităţile bifurcate,
fiecare fibră fiind în legătură cu alte fibre.
Sarcolema este alcătuită din cele 3 structuri cunoscute – membrana plasmatică
sau plasmalema, glicocalixul şi membrana bazală.
Membrana plasmatică prezintă la extremităţile fibrelor o modificare particulară,
care constiuie discurile intercalare sau scalariforme sau striele lui Eberth, ele
reprezentând limitele morfologice ale celulelor. Din punct de vedere structural,
aceste discuri sau strie reprezintă asocieri de joncţiuni celulare cu rol în
asigurarea coeziunii celulelor musculare cardiace şi de cuplare funcţional-
electrică.
Sarcoplasma conţine organite comune, organite specifice şi incluziuni. Organitele
comune sunt:
- mitocondrii sau sarcosomi, aflate în număr foarte mare şi situate în şiruri printre
miofibrile,
- complexul Golgi este slab dezvoltat,
- reticulul sarcoplasmic este bine dezvoltat, alcătuind sistemul L şi sistemul T
aflat de-a lungul membranei Z şi alcătuind diade formate din câte un microtubul T
şi o cisternă terminală a sistemului L.

Nucleul este unic, de formă ovală, cu un singur nucleol şi este situat în centrul
fibrei.
Organitele specifice sunt reprezentate de miofibrile, care au o dublă striaţie –
longitudinală şi transversală. Într-o fibră musculară există aproximativ 100 de
miofibrile. Ele sunt dispuse în fascicule paralele ce sunt înconjurate de
sarcoplasmă. Caracteristic este faptul că ele sunt ramificate şi anastomozate.
Incluziunile sarcoplasmei sunt constituite din glicogen şi lipide care sunt utilizate
ca rezerve energetice.