Unitatea de învăţare nr.

ECOSISTEMUL - UNITATE STRUCTURALĂ A ECOSFEREI

Cuprins

Obiectivele unităţii de învăţare 4....................................................................... 45

Informaţii generale despre evaluare................................................................... 45
Conţinutul U.I. 4
4.1. Conceptul de ecosistem.................................................... 46
4.2. Biotopul............................................................................ 46
4.3. Biocenoza........................................................................ 47
4.4. Nişa ecologică.................................................................. 47
4.5. Structura ecosistemului.................................................... 48
Rezumatul U.I. 4................................................................................................ 59
Răspunsuri la testele de autoevaluare................................................................. 59
Bibliografie........................................................................................................ 59
Obiectivele unităţii de învăţare 4
După parcurgerea materialului cuprins în această unitate de învăţare, veţi fi
capabili să:
- analizaţi şi interpretaţi proprietăţile unui sistem biologic;
- descrieţi alcătuirea ecosistemului ca rezultat al interacţiunii celor două
componente ale sale: biotopul şi biocenoza;
- explicaţi deosebirile esenţiale dintre cele 3 tipuri de biotop: terestru, acvatic
marin, acvatic dulcicol;
- descrieţi complexitatea structurală a biocenozei pe baza relaţiilor intra- şi
interspecifice;
- utilizaţi corect conceptul de nişă ecologică în caracterizarea rolului unei
populaţii în ecosistem;
- explicaţi complexitatea structurală a ecosistemului pe baza celor 3 structuri ale
sale: trofică, spaţială şi informaţională;
- apreciaţi corect rolul interacţiunii biochimice în productivitatea ecosistemelor
agricole.

Durata medie de studiu individual - 3 ore

INFORMAŢII GENERALE DESPRE EVALUARE

Verificarea modului de însuşire a cunoştinţelor oferite de această unitate de
învăţare se va face pe baza a patru teste de autoevaluare, distribuite relativ
uniform în text. Răspunsurile la testele de autoevaluare se găsesc la sfârşitul
unităţii de învăţare. Dacă nu aţi răspuns corect la întrebări, este necesar să recitiţi
materia cuprinsă în această unitate de învăţare, după care reveniţi asupra rezolvării
testelor. O bună însuşire a cunoştinţelor vă va ajuta la rezolvarea cu succes a
LUCRĂRII DE VERIFICARE 2, care va cuantifica nivelul de dobândire a
cunoştinţelor incluse în U. I. 4 şi U. I. 5.

45
4.1. Conceptul de ecosistem

A fost introdus în ştiinţă în 1935 de către botanistul englez Tansley.

Acesta defineşte ecosistemul ca fiind: “unitatea de bază a naturii ce integrează
comunitatea vie (biocenoza) cu mediul fizic sau locul de trai (biotop)”.
În 1971, E.P. Odum defineşte ecosistemul ca “orice unitate care include
toate organismele de pe un teritoriu dat şi care interacţionează cu mediul fizic în
aşa fel încât curentul de energie să conducă la o anumită structură trofică, o
diversitate de specii şi un circuit de substanţe (adică un schimb de substanţe
dintre partea biotică şi abiotică) în interiorul sistemului".
În 2005, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 195 privind protecţia mediului în
ţara noastră, este dată următoarea definiţie pentru ecosistem:

Ecosistemul reprezintă unitatea de bază, elementară, de organizare şi funcţionare

a ecosferei (biosferei).
În biosferă, ecosistemele nu sunt izolate între ele, ecosistemele cu aceleaşi
caracteristici sunt grupate în complexe de ecosisteme numite biomuri (biomi).
După cum reiese şi din definiţia sa, ecosistemul este alcătuit din două
componente: partea nevie (abiota, biotopul) şi partea vie (biota, biocenoza).

4.2. Biotopul

Conceptul a fost introdus în ştiinţă de F. Dahl (1908) şi derivă de la cuvintele

greceşti "bios" = viaţă şi "tipos" = loc, mediu delimitat. Este definit ca fiind "un
complex de factori abiotici care influenţează organismele vii".
După E.P. Odum (1971, citat de Toma 2009), biotopul este definit ca "locul de
trăi a unui individ sau a unei comunităţi".
Dicţionarul ecologic, prezintă următoarea definiţie: "locul ocupat de biocenoză,
cuprinzând mediul abiotic (sol, apă, aer, factori climatici etc.) şi toate elementele
necesare apariţiei şi dezvoltării organismelor".

Biotopul este constituit din elemente ale:

- litosferei (solul, materialul geologic parental),
- hidrosferei (apa),
- atmosferei (CO2, O2, N etc.)
la care se adaugă:
- radiaţia solară (lumina, temperatura)
- substanţele ce rezultă prin interacţiunea dintre substrat şi comunitate.
Biotopul, prin componentele sale, constituie unul din elementele esenţiale
ale structurii şi existenţei ecosistemelor.
Marea varietate a ecosistemelor este determinată de diversitatea
biotopurilor şi de intervenţia directă sau indirectă a omului. După natura
biotopului, ecosistemele pot fi: terestre şi acvatice (marine, de ape dulci).
46
4.3. Biocenoza

Termenul de biocenoză a fost introdus în ştiinţă de către Karl Möbius în 1877 şi

derivă de la cuvintele greceşti "bios" = viaţă şi "koinos" = comun.

Biocenoza este constituită din:

componentele - fitocenoză
biocenozei - zoocenoză
- microbocenoză
Fitocenoza cuprinde totalitatea plantelor superioare, deci producătorii primari;
Zoocenoza cuprinde totalitatea speciilor de animale consumatoare de substanţă organică;
Microbocenoza cuprinde microflora şi microfauna solului, microorganismele stratului de
aer care ţine de biogeocenoză (ecosistemul terestru).
Studiul biocenozei prezintă importanţă pentru:
- cunoaşterea diversităţii ecologice,
- descoperirea unor plante şi animale de interes economic, pentru
aclimatizarea lor,
- elaborarea unor măsuri profilactice bazate pe relaţiile intraspecifice şi
interspecifice.
Numărul de specii al biocenozei ataşată unui biotop este cu atât mai mare cu cât
condiţiile de existenţă din acel biotop sunt mai variate.
Cu cât condiţiile de mediu dintr-un biotop au fost mai mult timp omogene, cu atât
comunitatea de specii este mai stabilă şi mai omogenă.

4.4. Nişa ecologică

Noţiunea de nişă ecologică a fost introdusă în ştiinţă de Jonson în 1910 ca

fiind unitatea de distribuţie a speciei, determinată de sursele de hrană şi de factorii
abiotici (Pârvu, C., 2001) pentru a desemna rolul funcţional pe care îl joacă o
populaţie sau o specie în biocenoză.
,
În concepţia şcolii americane de ecologie din anii 40 nişa avea un sens pur
trofic (de hrănire), admiţându-se faptul că două populaţii din specii diferite nu pot
avea aceeaşi nişă, dar pot coexista în acelaşi loc, utilizând surse diferite de hrană.
Cunoştinţele ulterioare au permis extinderea noţiunii luându-se în
considerare spaţiul fizic ocupat de indivizi, rolul funcţional al acestora în
biocenoză, precum şi reacţia lor la influenţa factorilor de mediu. Actualmente sunt
acceptate 3 categorii de nişe ecologice: spaţială, trofică şi multidimensională.
Nişa spaţială se referă strict la spaţiul ecologic ocupat de indivizii unei populaţii în
ecosistem, acesta fiind o componenta a biotopului (acel fragment de teren, acea
zonă din apă în care individul îşi găseşte un adăpost), sau o componentă vie (de
exemplu: scoarţa unui copac – pentru licheni, anumite insecte etc. sau organul
organismului gazdă – pentru speciile parazite).
Nişa trofică reprezintă poziţia unei specii în reţeaua trofică, respectiv totalitatea relaţiilor
trofice ale unei specii, a relaţiilor sale legate de procurarea hranei. Nişele trofice
sunt dinamice. Ele se schimbă în timp şi spaţiu ca urmare a diferenţelor generate
de structura pe vârste a populaţiei. De exemplu, fluturele alb al verzei (Pieris

47
 brassicae L), în stadiu de adult, se hrăneşte cu nectar, în timp ce, în stadiu larvar,
consumă frunze de varză sau conopidă.
Nişa multidimensională se referă la modul de distribuţie a indivizilor într-o populaţie în
raport cu factorii ecologici. Pentru a determina o astfel de nişă trebuie studiat
modul de distribuţie în spaţiu a indivizilor unei specii în funcţie de factorii
abiotici, după legea toleranţei.

T. A. 4.1.
1. Componentele biocenozei sunt: 2. Biocenoza este:

a. litosfera a. un nivel supraindividual

b. fitocenoza b. un subsistem al biotopului
c.. hidrosfera c. un nivel de organizare
d. zoocenoza

4.5. Structura ecosistemului

Ecosistemul se caracterizează prin:structură spaţială, trofică, informaţională.

Structură spaţială este generată de cerinţele fiecărei specii faţă de condiţiile de biotop. Se
concretizează prin modul de repartizare a organismelor în spaţiul adecvat
acestora.
Structură trofică este dată de către componentele biocenozei, exprimată prin relaţiile lor de
hrănire, prin care acestea îşi îndeplinesc rolul lor de transportor al substanţei şi
energiei în ecosistem.
Structura informaţională este dată de activitatea vieţuitoarelor referitoare la emiterea şi
primirea de informaţii.

4.5.1. Structura spaţială a ecosistemului

Ecosistemul este generat de strânsa interacţiune dintre părţile sale componente:

biocenoza şi biotopul. Acestea îi conferă o anumită structură atât pe orizontală cât
şi pe verticală, astfel încât ecosistemul poate fi împărţit în unităţi mai mari sau
mai mici de acţiune.

Structura orizontală. Permite delimitarea a trei categorii structurale: bioskena, consorţiul şi

sinuzia.
Bioskena reprezintă un fragment minim de biotop, cu condiţii relativ omogene unde se
găseşte o combinaţie specifică de plante şi animale.
Termenul a fost introdus pentru prima dată de zoologul român
A. Popovici-Bâznoşanu (1937). Bioskena este recunoscută ca fiind cea mai mică
subdiviziune spaţială a ecosistemului, reprezentând o unitate structurală
elementară, de exemplu faţa superioară sau inferioară a unei frunze, suprafaţa
unei pietre, fructul unei plante, trunchiul unui copac etc.).
Consorţiul numit şi biochorion rezultă din asocierea mai multor bioskene (lat. consortium
= destin comun). Caracteristica unui consorţiu este prezenţa unui nucleu central
de care depind atât trofoecologic cât şi topografic bioskene diferite.
De exemplu un stejar, ca nucleu central poate grupa în jurul său mai multe
bioskene: un inel de consumatori primari (fitofagii), care sunt înconjuraţi de inelul
consumatorilor acestora şi de cel al răpitorilor mari. Chiar şi un organism animal
poate constitui nucleul unui consorţiu deoarece poate grupa ecoto- şi endoparaziţi.
Consorţiul nu este un sistem de populaţii, ci un sistem de indivizi ce aparţin la
diverse populaţii, reprezentând specii diferite.

48
 Sinuzia rezultă din asocierea mai multor consorţii.
Termenul a fost introdus în ştiinţă de H. Gams (1918), provine din limba greacă şi
are semnificaţia de asociaţie. Spre deosebire de consorţii la care nucleul central
este un individ, în cazul sinuziilor nucleul este reprezentat de o populaţie în jurul
căreia se grupează mai mulţi indivizi sau populaţii. Sinuziile se delimitează
topografic şi se denumesc pe baza spaţiului ocupat de specia dominantă, care este
de regulă un producător primar.
Exemplu: într-o cultură de porumb, locurile mai joase, depresionare, cu umiditate
mai ridicată decât a biotopului din jur, sunt ocupate de regulă de pâlcuri de costrei
(Echinochloa crus-galli) şi alte plante higrofile, reprezentând sinuzii ale
ecosistemului respectiv (Pârvu, 2001)
Sinuziile nu pot fi confundate cu ecosistemul, deoarece dimensiunile şi
complexitatea lor relativ redusă nu fac posibilă instituirea de funcţii
biogeochimice şi energetice proprii.

Structura verticală. Mai poartă denumirea şi de stratificare. Apare ca o consecinţă a

particularităţilor biologie ale plantelor. Hult, (1881), defineşte stratul ca:

Stratificarea pe verticală rezultă în urma variaţiei factorilor fizici

(temperatură, umiditate, lumină) şi a competiţiei interspecifice pentru aceştia.
Stratificarea vegetaţiei determină şi stratificarea multor populaţii de animale aşa
încât sursele de hrană sunt exploatate mai eficient. Conform definiţiei stratului,
arborii trebuie să fie cuprinşi în mai multe straturi: rădăcinile fac parte din stratul
organic, tulpinile formează un strat şi coroana un alt strat.
Stratificarea este prezentă atât în ecosistemele terestre cât şi cele acvatice.
Un ecosistem forestier de foioase cuprinde următoarele straturi:
1. stratul mineral, reprezentat de stratul inferior al solului, situat pe roca mamă şi bogat în
substanţe minerale;
2. stratul organic, bogat în substanţe de natură organică, în care asocierea dintre
organismele existente poartă denumirea de edafon;
3. patoma (gr = planşeu) cuprinde pelicula de alge de pe sol, muşchii şi lichenii, frunzele
moarte (litiera), fructe, resturi de ramuri, împreună cu fauna caracteristică;
Straturile de deasupra patomei se numesc epipatomice:
4. stratul ierbaceu
5. stratul de arbuşti
6. stratul de tulpini ale arborilor (arboretul)
7. coronamentul arborilor.
Fiecare strat prezintă faună caracteristică.
În pădurile tropicale stratificarea pe verticală este greu de detectat, din
cauza biomasei extrem de bogate, a numărului mare de liane ce şterg limitele între
straturi şi a faptului că şi arborii se întâlnesc mai multe straturi decât în pădurea
temperată.
În mediul acvatic stratificarea pe verticală a organismelor apare în mod
similar ca urmare variaţiei factorilor fizici şi chimici (lumină, temperatură,
presiune, concentraţie de O2, salinitate etc.).

49
 Dispoziţia pe orizontală şi verticală a biocenozelor care a dus la o
specializare trofică şi la o diversificare a nişelor ecologice, creează o mare
diversitate ecologică, atenuează concurenţa în relaţiile interspecifice şi contribuie
la stabilitatea ecosistemului.

T. A. 4.2.
1. Definiţi edafonul.
2. Explicaţi importanţa ecologică a stratificării.

4.5.2 Structura trofică a ecosistemului

Este dată de structura trofică a biocenozei şi se exprimă prin relaţiile de nutriţie ce

asigură circulaţia substanţei şi transferul energiei în ecosistem.

Are la bază trei componente:

1. producătorii primari –plantele autotrofe şi bacteriile chimiosintetizante, care prin
intermediul fotosintezei sau chimiosintezei produc substanţe organice complexe
(glucide, lipide, proteine);
2. consumatorii – animale care se hrănesc cu substanţe organice complexe deja elaborate.
Pot fi:
- consumatori de ordinul I (fitofagi, consumatori primari) care se hrănesc cu
producători primari (plante);
- consumatori de ordinul II, (consumatori secundari), care se hrănesc cu
consumatori de ordinul I;
- consumatori de ordinul III (consumatori terţiari), se hrănesc cu consumatori de
ordinul II etc.
Un loc aparte în categoria consumatorilor îl deţin organismele detritivore (viermi,
miriapode, insecte, acarieni, moluşte) care se hrănesc cu materie organică moartă
în descompunere ("detritus" vegetal sau animal).
3. descompunătorii – reprezentaţi prin bacterii, ciuperci, etc care descompun substanţele
organice moarte până la substanţe anorganice (elemente minerale), făcând
posibilă reutilizarea lor de către plantele autotrofe.

Lanţul trofic. Din analiza relaţiilor trofice dintr-un ecosistem se evidenţiază faptul că
fiecare specie se hrăneşte pe seama altei specii, consumând-o direct sau folosind
compuşii ei metabolici, dar în acelaşi timp specia respectivă devine sursă de hrană
pentru alte specii (Toma, 2009).
Acest transfer de energie şi substanţă ce se realizează prin consumarea
unor organisme de către altele poartă denumirea de circuit alimentar, circuit
trofic sau lanţ trofic.

50
 I. Puia şi V. Soran (1978), citaţi de Vîntu (2000), definesc lanţul trofic ca
"modalitatea de transfer a energiei chimice potenţiale, inclusă în substanţele
organice sintetizate de plantele verzi, grupelor de organisme heterotrofe prin
consumări succesive".
Fiecare specie face parte dintr-una din verigile lanţului trofic.
Numărul verigilor este limitat în primul rând de volumul redus al bazei
trofice, adică de cantitatea de substanţă care intră în veriga iniţială a
consumatorilor şi în al doilea rând, de faptul că, la fiecare transfer, o mare parte
din energia potenţială se pierde sub formă în căldură.
În funcţie de specificul hrănirii speciilor înlănţuite şi a modului cum este
transferată substanţa de la o verigă la alta (fig. 4.1.), în biocenoze se întâlnesc
următoarele tipuri de lanţuri trofice (Pârvu, 2001): fitofage (de tip erbivor),
detritivore, necrofage şi saprofage, bacterivore, parazitice, zoofage (la plantele
carnivore).

Fig.4.1. Lanţuri trofice într-o pădure de stejar (modificat după Kleinert R. şi colab., 2010)

Pentru exemplificare în continuare vor fi prezentate mai pe larg trei dintre

aceste tipuri care se întâlnesc, de regulă, în ecosistemele agricole şi horticole:
1. lanţul trofic de tip erbivor (pradă-prădător);
2. lanţul trofic de tip parazitar;
3. lanţul trofic de tip saprofag.

51
1. Lanţul trofic de tip erbivor (pradă - prădător) are ca primă verigă plantele autotrofe –
producătorii primari – care sintetizează substanţele organice, constituind sursa de
substanţă şi energie pentru întreaga biocenoză. A doua verigă este reprezentată de
animalele fitofage, în calitate de consumatori primari (ordinul I) (insecte fitofage,
mamifere ierbivore, unele crustacee şi moluşte în mediul acvatic), care se hrănesc
direct cu plante şi pregătesc hrana verigilor următoare. A treia verigă o reprezintă
animalele zoofage, care se hrănesc cu consumatori primari, purtând denumirea şi
de consumatori secundari (ordinul II) (păsări insectivore, coleoptere, carabide,
multe mamifere). Ultima verigă este formată din specii de animale cu regim
carnivor, care reglează prin consumare efectivele consumatorilor secundari,
denumite consumatori terţiari (ordinul III). în acest tip de lanţ, cu cât ne depărtăm
de prima verigă talia animalelor creşte, iar numărul lor descreşte (sunt şi excepţii).
Exemple:
a) iarbă → cerb → lup;
b) plante de Phaseolus vulgaris → afide → coccinelide →
păianjeni → păsări insectivore → păsări răpitoare;
c) iarbă → lăcuste → păsări insectivore → păsări răpitoare;
d) fitoplancton → zooplancton (crustacee) → puiet de crap →
peşti răpitori

2. Lanţul trofic parazitar – funcţionează prin parazitarea succesivă a unei specii de către
alta şi este format din paraziţi vegetali sau animali care consumă substanţă
vie din corpul plantelor şi animalelor. Veriga iniţială este tot planta şi apoi
un fitofag sau zoofag pe care trăieşte parazitul sau câteva verigi de paraziţi,
legaţi prin fenomenul de hiperparazitism.
Exemple:
a) porumb (Zea mays L.) → tăciunele comun al porumbului (Ustilago
maydis)
b) măr (Malus domestica L) → omida fluturelui Euproctis chrysorhaea
→viespea braconidă Meteorus (coconii) → viespea pteromelidă
Eupteromalus nidulans;
c) spic grâu → ciuperca Puccinia graminis → bacteria Xanthomonas
uredovorus → bacteriofag;
În acest tip de lanţ trofic talia organismelor descreşte progresiv, de la bază
spre vârf, iar numărul de indivizi creşte.

3. Lanţul trofic saprofag se bazează pe consumatori de diferite ordine ce se hrănesc pe

seama necromasei (materie organică moartă, vegetală sau animală),
formând circuite detritice. Veriga întâi este reprezentată de materia organică
moartă (detritus), a doua de organismele detritivore, iar următoarea de
răpitorii acestora.
Exemple:
Într-un ecosistem terestru: materie organică în descompunere (detritus) →
râme→arici
Într-un ecosistem limnicol (lac): nămol cu detritus → larve de
chironomide → plătica → peşti răpitori.
Lanţurile trofice de tip saprofag, de regulă sunt scurte şi se grefează la
fiecare nivel al lanţului trofic erbivor şi are ca finalitate descompunerea
parţială a substanţelor organice, până la mineralizare.
Acţiunea de degradare a materiei organice moarte pe care o încep saprofagii este
continuată de descompunători.
52
 Prin activitatea lor saprofagii şi descompunătorii refac resursele producătorilor,
constituind o a doua "industrie cheie" în ecosistem.
Ecosisteme majore sau autotrofe sunt denumite acele ecosisteme structurate pe scheletul
unor lanţuri trofice complexe care includ producători şi consumatori de diferite
ordine. Au o bază trofică proprie care le asigură funcţionarea: mările, lacurile
pădurile, pajiştile, culturile agricole.
Ecosisteme minore sau heterotrofe. Sunt reprezentate prin ecosisteme de peşteri, abisuri
oceanice, complexe de creştere a animalelor etc. Sunt acele ecosisteme din a
căror lanţuri trofice lipsesc producătorii primari. Din această cauză baza lor
trofică se află în afara ecosistemelor, astfel că lanţurile trofice se realizează
printr-un aport de substanţe organice din alte ecosisteme.
Nivelul trofic. Din exemplele de mai sus, referitoare la lanţurile trofice, se poate observa
că în raport cu producătorii primari indivizii unei populaţii ocupă o anumită
poziţie: erbivorele se hrănesc direct cu producătorii primari, carnivorele de
ordinul I se hrănesc cu erbivore etc. În cadrul fiecărui grup aceste organisme, în
raport cu producătorii primari, se găsesc la acelaşi nivel de hrănire, numit nivel
trofic.

Există 4 niveluri trofice:

- nivelul producătorilor,
- nivelul consumatorilor primari,
- nivelul consumatorilor secundari,
- nivelul consumatorilor terţiari.
Descompunătorii nu formează un nivel trofic separat, deoarece se grefează pe
fiecare din nivelurile amintite.
Reţeaua trofică. Numai în biocenozele cu structură simplă, cu puţine specii se pot găsi
lanţuri trofice liniare. În restul biocenozelor unde acelaşi organism poate aparţine
în acelaşi timp la mai multe niveluri trofice. În acest caz, lanţurile trofice se
ramifică şi se leagă între ele rezultând o reţea. Speciile ce reprezintă punctele de
contact dintre lanţurile trofice funcţionează ca nişte noduri care asigură
stabilitatea reţelei.

53
 Piramida ecologică. Dacă se exprimă grafic relaţiile cantitative dintre nivelurile trofice
rezultă nişte structuri piramidale
numite piramide ecologice.
Aceste piramide redau grafic
numărul indivizilor, biomasa sau
energia nivelurilor trofice.
Reprezentarea succesivă a
nivelurilor trofice sub forma unei
piramide se numeşte în ecologie
piramidă trofică sau piramidă
eltoniană, de la ecologul englez
Ch. Elton, care a descris pentru
Fig… piramidă eltoniană numerică prima dată, cantitativ, structura
Figura 4.2. Piramida ecologică
trofică a ecosistemelor.
Elton (1927) constatând că, în condiţii normale, în ecosisteme numărul şi biomasa
producătorilor primare sunt mai mari decât cele ale consumatorilor, a reprezentat
grafic această structură, sub forma unei piramide.
Baza acestor piramide este reprezentată întotdeauna de ponderea producătorilor
primari peste care se suprapune ponderea indivizilor din celelalte niveluri trofice,
determinând înălţimea piramidei.
Se pot concepe trei tipuri de piramide ecologice:
Tipuri de
piramide
a) piramida numerelor;
ecolgice
b) piramida biomasei;
c) piramida energiei.
Piramida numerică Reflectă numărul indivizilor tuturor speciilor din nivelurile trofice
înlănţuite, pe o unitate de suprafaţă sau volum. Piramida numerelor acordă
importanţă egală tuturor indivizilor unui nivel, indiferent de greutatea lor, de
aceea se consideră că nu este edificatoare ca metodă de reflectare a legităţilor sub
care se desfăşoară relaţiile trofice în ecosistem (Vîntu, 2000).
Piramida biomasei reflectă raporturile privind greutatea organismelor tuturor speciilor din
nivelurile trofice ale unui ecosistem, unitatea de suprafaţă sau volum. Se obţin
astfel piramide în formă de trepte. Prezintă dezavantajul că exagerează rolul
organismelor mari, nu ţine cont de compoziţia chimică a ţesuturilor şi de factorul
timp.
Piramida energiei reflectă viteza de producere a hranei în nivelurile trofice, fiind denumită
şi piramida productivităţii.
Piramida inversă de biotop
La realizarea ei se ţine cont de suprafaţa
teritorială necesară organismelor pentru procurarea
hranei (fig. 4.3). Exemplu: uliul (consumator terţiar)
îşi procură hrana din păşuni, fâneţe, terenuri arabile,
păduri sau chiar din intravilan. Păsările insectivore
(consumatori secundari) vânate de uliu precum şi
erbivorele de dimensiuni mici (iepurii) se deplasează
pentru a se hrăni pe distanţe mai mici, pe păşuni,
terenuri cultivate etc. Deoarece speciile aparţinând la
niveluri trofice superioare, explorează un număr mai
mare de biotopuri, piramida rezultată este cu vârful
în jos Acest model de piramidă a fost elaborat,
pentru prima dată în 1966, tot de către Charles Elton.
Acest tip de piramidă ne permite să apreciem Figura 4.3 Piramida inversă de biotop
necesarul de spaţiu destinat ocrotirii unei specii.
54
 Rezervaţiile naturale destinate pentru a ocroti unele specii de plante pot avea suprafeţe
mai reduse în comparaţie cu suprafaţa rezervaţiilor pentru ocrotirea consumatorilor (în special a
carnivorelor de vârf) care explorează suprafeţe foarte mari pentru procurarea hranei (Vîntu,
2000).
T. A. 4.3.
1. Din punct de vedere trofic, speciile 2. Exprimarea grafică a structurii
se împart în următoarele categorii: trofice a unui ecosistem este
a. producători, consumatori, descompunători
definiţia pentru:
b. producători, erbivore, carnivore a. piramida trofică
c. consumatori de ordinul I, II, III b. lanţul trofic
c. reţeaua trofică

4.5.3 Structura informaţională a ecosistemului

Biocenozele posedă o structură informaţională complexă ce conferă

ecosistemelor integralitate, echilibru dinamic şi autoreglare.
La nivel biocenotic, transmiterea informaţiei se realizează pe căi fizice,
chimice şi genetice, precum şi prin comportament. Din punct de vedere al
funcţionalităţii şi productivităţii ecosistemelor agricole şi horticole o importanţă
deosebită o prezintă comunicarea biochimică dintre organisme. Din acest
considerent, în această unitate de învăţare, vor fi prezentate mai detaliat căile
biochimice de transmitere a informaţiei.
Căi de transmitere biochimică a informaţiei
În toate ecosistemele este întâlnită o formă specială de comunicare între
organisme, şi anume comunicarea pe cale biochimică chimică: moleculele
anumitor substanţe emise de către organisme vii sau materia nevie sunt captate,
descifrate şi interpretate de către organismele vii, rezultând o reacţie de răspuns.
Metaboliţii care în biosferă joacă rolul de "mesageri" se numesc ecomoni,
telergoni sau substanţe ectocrine.
Când sunt secretaţi de plante poartă denumirea de substanţe alelopatice, iar când
sunt secretaţi de animale, se numesc feromoni sau alomoni.
Interacţiuni biochimice la plante - alelopatia
În ecosisteme, plantele nu cresc în mod hazardat, ele formează asociaţii şi
comunităţi ecologice bine definite, caracteristice unui anumit areal geografic şi
adaptate la condiţiile de viaţă specifice.
Componenţii unei fitocenoze sunt reuniţi prin atât prin relaţiile ce cu
mediul înconjurător cât şi prin cele se stabilesc între ei, în ecosistem fiind incluse
toate organismele care convieţuiesc într-un anumit areal. Anumite substanţe
eliberate în mediu de către plante exercită altora, sau chiar a lor, influenţe variate
mai mult sau mai puţin severe.
Acţiunea unor astfel de produşi secundari de metabolism poate favoriza
sau defavoriza viaţa altor organisme învecinate, care recepţionează în mod diferit
,,mesajele chimice’’ interceptate, în funcţie de natura acestora, respectiv de gen,
specie sau genotip, dar şi de starea lor fiziologică. Botanistul german, Molisch
(1937), atunci când şi-a publicat cercetările sale referitoare la studierea acţiunii
etilenei asupra unor plante superioare, a denumit acest fenomen ,,allelopathie.

55
 Termenul îşi are originea în cuvintele greceşti "alelos" = reciproc, mutual şi
"pathe" = influenţă, acţiune şi a fost definit ca fiind "fenomenul de influenţare
biochimică între organisme".
În opinia lui Molisch, alelopatia poate fi definită prin ,,capacitatea
plantelor superioare sau inferioare de a produce substanţe care eliberate în
mediu, pot influenţa favorabil sau nefavorabil dezvoltarea altor plante, dar care
pot exercita şi o acţiune intraspecifică, de autotoxicitate” (după Wegmann,
2007), citat de Corbu şi Cachiţa-Cosma ( 2010 ).
Fenomenul de alelopatie se traduce prin sinteza şi secreţia de către
organele anumitor specii (rădăcini, frunze, flori) a unor substanţe, adevărate arme
chimice îndreptate asupra speciilor vegetale (Crăciun, 1989). Procesul prin care
plantele exercită o influenţă unele asupra celorlalte este considerată a fi un
mecanism de supravieţuire, datorită faptului că de obicei, influenţa este una
negativă. Astfel, plantele pot concura şi distruge alte plante pentru a ocupa o
anumită suprafaţă. Aşadar, sunt afectate germinarea seminţelor, dezvoltarea
rădăcinilor sau absorbţia de substanţe nutritive. Un aspect important de precizat
este că organisme precum bacteriile, virusurile şi fungii pot fi, la rândul lor,
alelopate.
Cel mai clasic exemplu de alelopatie este acela
al nucului negru (Junglas nigra L.). În solul de
sub nucul negru, nenumărate specii vegetale nu
numai că nu cresc şi nu se pot dezvolta, ci
acestea chiar mor. Este cunoscută şi expresia
potrivit căreia ,,la umbra nucului nu trăieşte
nimic”. Fenomenul poate fi uşor observat şi
Juglans regia L (fig. 4.5). Efectele toxice ale
acestui arbore sunt provocate de juglona, un
compus alelopatic toxic foarte activ prezent în
fructe, frunze, tulpină, ramuri, rădăcini.
S-a constatat astfel că, narcisele nu suportă
vecinătatea lăcrămioarelor, lalelele nu se
impacă cu nu-mă-uita, liliacul nu se impacă cu
violetele, nucul cu legumele, socul cu
salcâmul, pinul cu mesteacănul, varza cu viţă
de vie, floarea soarelui cu unele buruieni
(Crăciun, 1989).
Figura 4.5 Inhibarea creşterii vegetaţiei
ierboase de către Juglans regia L

Manifestări alelopatice s-au înregistrat la numeroase specii de plante (Baitish,

2010), dintre care amintim: Genul Sorghum (sorg) cuprinde plante ale căror rădăcini
elimină sorgolona, o substanţă otrăvitoare ce blochează respiraţia şi fotosinteza
plantelor cu care intră în contact. De exemplu Sorghum bicolor inhibă creşterea
plantelor Triticum aestivum şi Zea mays; Glycine max inhibă pe Spinacea oleracea,
Senecio vulgaris şi Solanum tuberosum. Helianthus annuus inhibă dezvoltatea unor
buruieni precum: Amaranthus retroflexus, Datura stramonium, Chenopodium album,
Cirsium arvense, Stellaria media, Capsella bursa-pactoris.
Efectele alelopatice sunt întâlnite ca existând nu numai între
Autotoxicitate specii vegetale diferite, ci şi între indivizii ai aceleiaşi specii.
Interacţiunile alelopatice stabilite între indivizii aceleaşi specii,
aflaţi în acelaşi perimetru natural, poartă denumirea de
autotoxicitate.

56
 Organismele ce sintetizează şi elimină substanţe alelopatice se numesc
emiţătoare sau donatoare, iar cele care interceptează aceşti metaboliţi se numesc
receptoare sau acceptoare.
Tipuri de substanţe alelopatice (fig.4.5):
1) colinele (G. Grümmer – 1955) sunt substanţe secretate de plante superioare (eliminate
prin rădăcini, frunze sau alte organe) care inhibă sau întârzie dezvoltarea altor
plante superioare (bioinhibitori).
2) fitoncidele (S.K. Waksmann – 1943, B.T. Tokim – 1951) sunt substanţe produse de
plante superioare care anihilează sau inhibă dezvoltarea unor microorganisme.
Sunt bine cunoscute fitoncidele din ceapă, usturoi şi hrean.
Plantele superioare elimină în sol şi unele substanţe cu rol pozitiv asupra
unor microorganisme (substanţe nutritive, substanţe stimulatoare - auxine,
vitamine).
3) marasminele şi toxinele bacteriene sunt substanţe produse de microorganisme cu rol
negativ asupra dezvoltării plantelor superioare.
Unele microorganisme sintetizează şi substanţe cu rol pozitiv asupra plantelor
superioare (auxine, gibereline, vitamine etc.).
4) antibioticele (A. Fleming – 1929) sunt substanţe secretate de unele microorganisme cu
rol în inhibarea înmulţirii, creşterii şi dezvoltării altor microorganisme.
Uneori prin antibiotice se poate provoca moartea microorganismului concurent
(penicilina este sintetizată de diferite mucegaiuri şi distruge un număr mare de
specii de bacterii).
5) alcaloizii şi glicozizii sunt produşi vegetali toxici pentru animale (fitofagi).
Plante ce conţin alcaloizi: Conium maculatum (coniina, coniceina, conhidrina);
Atropa beladona (atropina, beladonina, apoatropina, hiosciamina, scopolamina);
Colchicum autumnale (colchicina, colchiceina); Ricinus communis (ricinina).
Glicozizii sunt substanţe complexe care prin hidroliză disociază în una sau
mai multe oze şi o substanţă neglucidică numită aglicon sau genină. În funcţie de
natura agliconului, glicozizii pot fi: cianogenici (agliconul este o cianhidrină),
prezenţi la cca. 1000 de specii (Glyceria maxima, Sorghum bicolor, Vicia
angustifolia, Sambucus nigra); cu sulf (pun în libertate substanţe sulfurate,
iritante – sevenoli), prezenţi în plante din fam. Cruciferae (sinigrina, sinalbina),
cardiotonici, lactonici, antracenici, saponine, glucoalcaloizi.

Figura 4.5 Tipuri de substanţe alelopatice in funcţie de natura emiţătorului şi receptorului

(după Grümmer, 1955, modificat)
Nivelul alelopatic:
Substanţele alelopatice se acumulează în biotop, realizând un anumit nivel
alelopatic. Acest nivel depinde de condiţiile climatice, condiţiile de sol, precum şi
de densitatea populaţiei. Cu cât climatul este mai umed, cu atat nivelul alelopatic
este mai scăzut şi invers. Pe solurile permeabile, levigarea substanţelor alelopatice
57
 se face mai uşor iar capacitatea de absorbţie a unor componente ale solului poate
acţiona reducând nivelul alelopatic.
Substanţele alelopatice se concentrează o dată cu creşterea densităţii populaţiei.
Insuficienţa apei din zonele aride, determină creşterea concentraţiei de substanţe
alelopatice. Efectul autotoxic limitează densitatea indivizilor care consumă apa.
În condiţii de umiditate crescută, apa fiind suficientă, limitarea densităţii nu mai
este necesară, în plus intervin şi fenomene de levigare, la care se adaugă.
Omul, prin activitatea sa, poate afecta căile de transmitere biochimică a
informaţiei, producând uneori grave perturbări, prin împrăştierea unor substanţe
poluante în biotop.
Importanţa practică a cunoaşterii fenomenului
Fenomenul alelopatic a început să fie mai atent studiat în corelaţie cu reducerea
producţiei agricole. S-a constatat faptul că unele plante premergătoare, prin
compuşii chimici pe care îi lasă în sol după recoltare, reduc productivitatea
plantelor ce le urmează în asolament (vezi şi alelopatia în ecosistemul agricol).
Pe măsura sporirii volumului de cunoştinţe în domeniu, studiul alelopatiei se
conturează ca o ştiinţă de sine stătătoare cu multiple legături cu alte ştiinţe: pe
lângă aspectele de biochimie ecologică, priveşte şi efectuarea de studii referitoare
la structura vieţuitoarelor dintr-un anumit ecosistem, studii de analiză a
interrelaţiilor dintre acestea, stabilite prin intermediul semnalelor chimice, precum
şi a multor altor aspecte care joacă un rol major în viaţa organismelor aflate într-
un perimetru.
În promovarea alelopatiei ca ştiinţă, un rol activ l-au avut unele organizaţii
profesionale, cum sunt: Societatea Internaţională de Alelopatie (formată în anul
1994, în India) şi Societatea Europeană de Alelopatie.
De remarcat preocupările cercetărilor români, pentru acest fenomen, spre
exemplu, lucrarea Alelopatia elaborată de către Sorina Corbu şi Dorina Cachiţa-
Cosma, în anul 2010.
Interacţiuni biochimice la animale1
La animale, substanţele metabolice secundare elaborate cu rol în relaţiile
intraspecifice se numesc feromoni, iar în relaţiile interspecifice, alomoni.
Feromonii de atracţie a sexelor asigură întâlnirea celor două sexe în vederea reproducerii.
Fenomenul este utilizat în lupta integrată (capcane cu feromoni sexuali).
Feromonii de marcare sunt utilizaţi pentru însemnarea partenerului, a puilor, a teritoriului,
a surselor de hrană (ex.: la albine, furnici, asigurând accesul rapid al întregii
colonii la aceste resurse).
Feromonii de agregare sunt specifici unor insecte (lăcuste, gândaci de scoarţă),
determinând formarea de colonii cu dimensiuni optime pentru reproducere şi
pentru folosirea hranei.
Feromonii de alarmă determină reacţii de apărare la ceilalţi semeni din populaţia sa.
Alomonii sunt produşi metabolici cu rol de apărare sau de atac împotriva altor specii.
Aceşti metaboliţi provin din secreţii proprii (albine, viespi, şerpi etc.) sau sunt
integraţi în corpul emiţătorului odată cu hrana (gândacul de Colorado -
Leptinotarsa decemlineata).
Interacţiuni biochimice plante – animale fitofage
Plantele elaborează în procesul metabolic compuşi toxici (alcaloizi,
glicozizi, saponine, taninuri etc.) cu rol în limitarea atacului fitofagilor.
Acestea sunt de două tipuri: toxină-antitoxină şi de tip hormonal.

1
după V. Vîntu, 2000
58
 Aceste toxine au impus fitofagilor reacţia de elaborare a unor produşi cu rol de
neutralizare – antitoxine, care au determinat la rândul lor noi strategii de apărare
din partea plantelor şi eliminarea de noi toxine.
Pe această cale insectele fitofage au acumulat gene care le fac rezistente faţă de
toxinele vegetale. Astfel, unele specii de insecte nu sunt distruse complet de
produsele chimice industriale.
În acelaşi areal, în timp, s-a stabilit o stare de echilibru între plantă şi
fitofag, coexistând în ecosisteme.
Contactul unei plante cu un fitofag nou faţă de care nu are mijloace de
apărare poate duce la dispariţia ei (Exemplu: viţa de vie europeană cu filoxera
Phyloxera vastatrix).

T. A. 4.4.

1. În ce scop plantele sintetizează alcaloizi şi glicozizi?

2. Care este importanţa practică a cunoaşterii fenomenului de alelopatie?

Rezumat
Ecosistemul este un complex dinamic de comunităţi de plante, animale şi
microorganisme şi mediul abiotic, care interacţionează într-o unitate funcţională;
Reprezintă unitatea de bază, elementară, de organizare şi funcţionare a ecosferei
(biosferei).
Este alcătuit din două componente: partea nevie (abiota, biotopul) şi partea vie
(biota, biocenoza).
Biotopul este locul ocupat de biocenoză, cuprinzând mediul abiotic (sol,
apă, aer, factori climatici etc.) şi toate elementele necesare apariţiei şi dezvoltării
organismelor.
Biocenoza reprezintă totalitatea organismelor vegetale si animale care
populează un anumit biotop, cu condiţii de existenţă mai mult sau mai puţin
uniforme, create în mod natural sau artificial (pe cale antropica).
Este alcătuită din: fitocenoză (populaţiile vegetale), zoocenoză (populaţiile
animale), microbocenoză (populaţiile microbiene).
Nişa ecologică desemnează rolul funcţional pe care îl joacă o populaţie sau
o specie în biocenoză.
Structura ecosistemului: spaţială, trofică, informaţională

Răspunsuri la testele de autoevaluare:

T.A. 4.1: 1.-a şi d; 2. – a şi c;
T.A. 4.2 1 vezi paginile 33 şi 49; 2. vezi pagina 49
T.A. 4.3 1.-a; 2.-b
T.A. 4.4 1. de apărare; 2. vezi pagina 56

Bibliografie:
1. Pârvu Constantin, 2001 – Ecologie generală, Ediţia a II-a. Ed. Tehnică Bucureşti,
p. 154-156.
2. Toma Liana Doina, 2009 – Ecologie şi Protecţia mediului. Ed. PIM, Iaşi, p. 29 -40
3. Corbu Sorina, Cachiţa-Cosma Dorina, 2010. Alelopatia, Ed. Universităţii din Oradea.
4. Crăciun, T., Crăciun, L. L. 1989) – Dicţionar de biologie. Ed. Albatros, Bucureşti
59