Unitatea de învăţare nr.

6
TIPURI DE ECOSISTEME MAJORE (BIOMI)
Cuprins
Obiectivele unităţii de învăţare............................................................................ 71
Informaţii generale despre evaluare................................................................... 71
Conţinutul U.I. 6
6.1. Biomii acvatici................................................................ 72
6.2. Biomii tereştri................................................................... 75
Rezumatul U.I. 6................................................................................................. 79
Răspunsuri la testele de autoevaluare.................................................................. 79
Bibliografie.......................................................................................................... 79
Obiectivele unităţii de învăţare 6
După parcurgerea materialului cuprins în această unitate de învăţare, veţi fi
capabili să:
- recunoaşteţi tipurile de ecosisteme după însuşirile lor caracteristice
- descrieţi principalele tipuri de ecosisteme naturale făcând referire specifică la
acţiunea factorilor de mediu în formarea unui anumit tip de ecosistem

Durata medie de studiu individual - 3 ore

INFORMAŢII GENERALE DESPRE EVALUARE

Verificarea modului de însuşire a cunoştinţelor oferite de această unitate de
învăţare se va face pe baza a trei teste de autoevaluare, distribuite relativ uniform
în text. Răspunsurile la testele de autoevaluare se găsesc la sfârşitul unităţii de
învăţare. Dacă nu aţi răspuns corect la întrebări, este necesar să recitiţi materia
cuprinsă în această unitate de învăţare, după care reveniţi asupra rezolvării
testelor.
O bună însuşire a cunoştinţelor vă va ajuta la rezolvarea cu succes a LUCRĂRII
DE VERIFICARE 3, care va cuantifica nivelul de dobândire a cunoştinţelor
incluse în U.I. 6 şi U.I .7.

Biomul denumit şi macroecosistem sau landşaft geografic, este o zonă majoră de viaţă,
determinată, în general de macroclimă, cuprinzând un complex de ecosisteme
(Mohan şi Ardelean, 2007). Principalele tipuri de biomi care intră în alcătuirea
ecosferei sunt: biomi acvatici: biomul lotic, biomul lacustru, biomul palustru,
biomul mlaştinilor, biomul deltaic, biomul marin şi oceanic şi biomi tereştri:
deşerturile şi semideşerturile, savanele şi stepele, pădurile şi tufărişurile.

Pentru exemplificare vom detalia cu caracteristicile mai importante ale

unora dintre aceste biomuri.

71
6.1. Biomi acvatici

La fel ca şi în cazul ecosistemului terestru, ecosistemul acvatic este alcătuit

din biotop (mediul fizic) şi biocenoză (comunităţile de organisme care îl
populează).
Ecosistemele acvatice cuprind două mari biotopuri: masa apei (pelagialul)
şi substratul (bentalul).
Structura biocenozelor unui lac:
Pelagosul – reprezintă asociaţiile de organisme aflate în masa apei pe întreaga adâncime şi
întindere a lacului. Este alcătuit din neuston, plancton şi necton.
Neustonul alcătuieşte populaţiile de organisme care populează pelicula de
apă formată la locul de contact dintre mediul acvatic si cel aerian. În lacurile mici,
cu apă liniştită neustonul este bine reprezentat şi cuprinde: organismele care
plutesc sau se deplasează la suprafaţa apei (epineustonul) şi organismele ancorate
la faţa inferioară a peliculei de apă (hiponeustonul).
Planctonul reprezintă totalitatea organismelor de talie mică şi foarte mică
care plutesc în masa apei, fără să se deplaseze în mod activ. Este format din
fitoplancton (organismele fotosintetizante) şi zooplancton (organismele
heterotrofe).
Nectonul cuprinde organismele acvatice care înoată activ în masa apei si
este reprezentat de obicei de organisme de talie mai mare.
Bentosul este format din asociaţiile de organisme care populează fundul bazinelor
acvatice. Bentosul poate fi litoral şi abisal (profundal).
Organismele vegetale, prezente în special în zona litorală formează fitobentosul,
alcătuit din microfitobentos (specii de talie mică) şi macrofitobentos (plante de
talie mare).
Organismele animale formează zoobentosul împărţit în microzoobentos şi
macrozoobentos.
Perifitonul reprezintă totalitatea organismelor fixate pe macrofitele submerse.

6.1.1. Biomul lotic

Este reprezentat de izvoare şi apele curgătoare.

Alcătuirea biocenozelor este influenţată de climat, viteza de curgere a apei şi tipul
de substrat. Adaptările plantelor acvatice constau în:
- rizomi puternici pentru fixarea plantelor de substrat
- tulpini groase şi ramificate, frunze filiforme
- algele secretă mucilagii pentru o mai bună aderenţă la substrat şi pentru a
nu opune rezistenţă trecerii apei
Adaptările animalelor acvatice constau în:
- nevertebrate mai mici ca dimensiuni, cu corpul aplatizat, prezenţa
ventuzelor, cârligelor sau ghearelor de prindere
- peştii au corp filiform

6.1.2. Biomul lacustru

Ocupă 1,8% din suprafaţa uscatului şi este alcătuit din totalitatea lacurilor şi
bălţilor.
În funcţie de rezerva de hrană pe care o posedă, ecosistemele lacustre pot fi:
distrofe, oligotrofe, mezotrofe, eutrofe şi politrofe. Lacurile distrofe sunt
ecosisteme cu plancton, bentos şi faună piscicolă foarte sărace (ex. în Peninsula

72
 Scandinavă). Lacurile oligotrofe se găsesc în zonele montane şi sunt formate pe
roci cristaline. Lacurile mezotrofe se formează prin eutrofizarea ce lor oligotrofe.
Sunt în majoritate de provenienţă glaciară sau fluvială, cu o adâncime medie de
25 m. Au o productivitate moderată şi sunt lacuri de tranziţie spre cele cu o
productivitate ridicată. Lacurile eutrofe sunt bogate în substanţe biogene. În urma
eutrofizării accelerate a lacurilor eutrofe iau naştere lacurile politrofe. Acestea
reprezintă un stadiu în evoluţia lacurilor eutrofe spre mlaştină. Eutrofizarea este
un proces natural sau artificial de îmbogăţire cu materii organice şi cu substanţe
nutritive (nitraţi, fosfaţi etc.) a apelor lacurilor şi a bălţilor.
Prin acţiunea sa pe termen lung, acest fenomen face ca apele să fie din ce în ce
mai sărace în oxigen, distrugând în final fauna acvatică.

6.1.3. Biomul palustru

Este constituit din totalitatea ecosistemelor de baltă (lat. palustrus = baltă).

Se întâlnesc pe toată suprafaţa Terestră au întindere variabilă şi adâncime între
câţiva centimetri şi 2-3 m.
Factorii limitanţi pentru biocenozele palustre sunt conţinutul de oxigen în
scădere şi creşterea salinităţii apei.

6.1.4. Biomul mlaştinilor

Mlaştinile sunt depresiuni naturale de teren fără scurgere, în care se adună şi

stagnează apa provenită din precipitaţii, din inundaţii sau din pânza freatică. Sunt
generatoare de turbă. Pe Glob suprafaţa mlaştinilor este de 350 mil ha, iar în ţara
noastră de 7000 ha (Pârvu, 1999, citat de Lupaşcu 2004).
Pot fi: eutrofe, mezotrofe şi ologotrofe:
Mlaştinile eutrofe (numite şi bahne). Sunt bogate în substanţe nutritive. Se formează în
orice fel de climat. pH- este neutru. În zonele temperate, fitocenozele din mlaştini
sunt alcătuite cu preponderenţă din trestie (Phragmites), papură (Thypha), pipirg
(Scirpus), rugină (Juncus) coada calului (Equisetum palustre), ca specii speciile
ierboase, şi salcie (Salix), plop (Populus), arin (Alnus glutinosa), mesteacăn
(Betula), ca specii lemnoase.
În zoocenoză predomină nevertebratele, iar dintre vertebrate broaştele,
reptilele, unele păsări (însă nespecifice), rozătoarele.
Mlaştinile ologotrofe. Se formează în regiunile cu climat umed, răcoros şi cu precipitaţii
abundente, pe roci silicioase. Sunt răspândite mai ales în Alaska, Canada şi
Nordul Europei. În ţara noastră se situează la altitudini între 700 şi 1600 m.
Cunoscute sub diverse denumiri: tinov în Moldova şi Transilvania, molhoş în
Munţii Apuseni şi Malacă în Maramureş.
Suprafaţa lor este convexă, bombată, cu tendinţe de extindere. pH-ul este
întotdeauna acid (3,5 -5). Fitocenoza săracă în specii, dar cu număr mare de
indivizi. Mlaştinile oligotrofe se recunosc uşor prin prezenţa covorului des de
muşchi de turbă (Sphagnum), pe lângă care se mai găsesc alte tipuri de muşchi şi
ferigi. Dintre plantele lemnoase se întâlnesc merişorul (Vaccinium vitis – idaea),
afinul (Vaccinium myrtillus), răchiţelele (Vaccinium oxycoccos), pinul (Pinus
silvestris), mesteacănul (Betula pendula). Dintre plantele ierboase amintim:
brădişul (Lycopodium inundatum), brânca (Lycopodium clavatum), ţepoşica
(Nardus stricta), mâna Maicii Domnului (Orchis maculata).
De remarcat este prezenţa plantelor insectivore, care îşi completează
necesarul de nutrienţi prin prinderea insectelor, de exemplu roua cerului
(Dorsera rotundifolia).

73
 Fauna este formată în general din organisme microscopice: protozoare,
rotifere şi nevertebrate: viermi, melci scoici, larve de insecte. În căutarea hranei,
pot veni din biocenozele învecinate şi unele reptile, păsări sau mamifere.

6.1.5. Biomul deltaic1

“Ecosistemele de deltă sunt întâlnite în delta marilor fluvii, fiind un loc de

popas pentru păsările migratoare între regiunile arctice şi tropicale, dar şi în care
clocesc diferite specii. Ele constituie o adevărată comoară a faunei ornitologice.
Cel mai reprezentativ tip de ecosistem de deltă îl constituie Delta Dunării
din România, care a fost declarată rezervaţie a biosferei. Biotopul este reprezentat
de zone inundate care formează canale şi lacuri numite ghioluri şi de zone de
teren pe care cresc păduri numite haşmacuri.
În zonele inundate creşte o bogată vegetaţie ierboasă acvatică, în special
stuful. Cea mai reprezentativă pădure este Pădurea Letea–Haşmacul mare, în care
sunt crânguri de arin negru (Alnus glutinosa), stejar de luncă (Quercus robur),
frasin de luncă (Fraxinus angustifolius) şi de baltă (F. pallisae), plopul alb şi
negru, salcia, dar şi liana mediteraneană Periploca graeca. Arbuştii corn, dracilă,
soc, mur creează imaginea unui hăţiş subtropical.
În acest habitat, vara clocesc colonii de pelicani, stârcii, egrete, lopătari,
cormorani, iar iarna sosesc gâştele cu gât roşu, gâştele cu inel la gât, gâştele de
zăpadă, raţe nordice, cufundaci, lebede etc. În ghiolul Roşca, pe plauri cuibăreşte
cea mai mare colonie europeană de pelicani (Pelecanus onocrotalus). În alte zone
cuibăresc lebăda mută (Cygnus olor), egreta mare (Egretta alba) şi lopătarul
(Platalea leucorodia)”.

6.1.6. Biomul marin şi oceanic

Totalitatea mărilor şi oceanelor formează oceanul planetar, care ocupă

71% din suprafaţa Globului (361 milioane de km2).
Pelagialul (din greacă pelagos = mare) care este sistemul ecologic ale apei libere, în care
nu se simte influenţa fundului mării. În funcţie de adâncime este subdivizat în mai
multe zone:
 zona epipelagică sau eufotică până la o adâncime de 200 m.
 zona mesopelagică sau disfotică între adâncimile de 200 - 1000 m
 zona bathipelagică între adâncimile de 1000 - 4000 m.
 zona abissopelagică între adâncimile de 4000 - 6000 m.
 zona hadopelagică la adâncimi peste 6000 m.
Concentraţia medie de săruri în apa oceanelor este de 3,5 % (35 g sare la litru de
apă), salinitatea apei fiind dată, în cea mai mare parte de clorura de sodiu (NaCl)
care reprezintă 77% din totalul sărurilor dizolvate. Excepţie face Marea Neagră,
care are ape salmastre (în medie 16-18 grame de sare pe litru). Concentraţia de
săruri este influenţată de precipitaţii, vărsarea apelor curgătoare dulci, topirea
gheţarilor, evaporare.
Bentalul la rândul său, are următoarea structură:
1. zona litorală sau sistemul litoral, cuprinzând păturile de apă apropiate de ţărm
care acoperă platforma de prelungire a uscatului sub apele marine
(platoul continental) cu totalitate ecosistemele existente până la adâncimea
de 200 m.

1
după, Toma L. D, 2009
74
 Zona litorală este alcătuită din:
- etajul supralitoral, reprezentate de zona de ţărm stropită sau umectată
- etajul mediolitoral situat la contactul apă – uscat, unde au loc mareele
- etajul infralitoral cu limita inferioară de 15 – 20 m
- etajul circalitoral între până la adâncimea la care apar algele sciafile
(care trăiesc în ape slab luminate, de la lat. skia, scios= umbră, până la
circa 200 m).
2. zona batială (din greacă bathys = adâncime) este zona în care fundul mării
coboară sub nivelul platformei continentale. Este situată la adâncimi între
200 - 2000/3000 m.
3. zona abisală (din latină abyssus - prăpastie) este domeniul fundului mărilor
situat de la adâncime de 2000/3000 m până la 6000 m
4. zona hadală (din greacă hades = lumea subterană) sau ultraabisală, care
cuprinde gropile adânci ale oceanelor situate la adâncimi de peste 6000 m.
Factorii abiotici care influenţează biomul oceanic sunt reprezentaţi, în
special, de intensitatea şi calitatea luminii, de proprietăţile fizice, chimice şi de
mişcările apei. Din păcate, la toate acestea se adaugă şi poluarea fizică şi chimică.

T.A. 6.1.
1. Ce este Drosera rotundifolia unde creşte şi ce adaptare ecologică prezintă?
2. Care sunt factorii care influenţează concentraţia de săruri în zonele superioare ale
apei oceanelor?
3. Cum pot fi apele biomului acvatic în funcţie de concentraţia de săruri?

6.2. Biomii tereştri

Biomii sunt generaţi de condiţiile climatice (fig. 6.1.) şi sunt definiţi după
vegetaţia dominantă care imprimă caracteristicile principale ale ecosistemelor.

Figura 6.1. Distribuţia biomilor în funcţie de climat (după Lupaşcu A., 2004)

75
6.2.1. Deşerturile

Ocupă o treime din suprafaţa pământului. În funcţie de temperatură, deşerturile

sunt de două tipuri: deşerturi reci şi deşerturi calde şi uscate.
Deşerturile reci Se întâlnesc în ţinuturile arctice şi antarctice, precum şi pe platourile
înalte.
Deşerturile arctice sunt situate la norul tundrelor, ai ales pe insulele Oceanului îngheţat de
nord (Pop, 1979, citat de Pârvu, 2001). Se caracterizează prin ziua polară vara şi
noaptea polară iarna. Oceanul Arctic este cel mai mic şi mai puţin adânc ocean.
În apă, producătorii primari sunt reprezentaţi de algele planctonice care se
dezvoltă în cantitate mare, pe timpul verii ca urmare a faptului că sunt permanent
expuse la lumină. Constituie prima verigă a lanţului trofic, fiind sursa de pentru
balene. În general, viaţa marină este abundentă, deoarece apa este bogată în
oxigen şi nutrienţi. Pe uscat condiţiile de viaţă sunt vitrege, zăpada se menţine
permanent, puţinele locuri deszăpezite au un sol pietros, sărac în nutrienţi.
Producătorii primari sunt reprezentaţi de alge care cresc pe zăpadă, aceasta
căpătând nuanţe diferite roşu, verde, verde-gălbui, bleu. Pe coastele fiordurilor din
muşchi, licheni, uneori apare macul arctic (Papaver radicatum) (Pârvu, 2004).
Fauna este săracă în specii.
Adaptarea ecologică cea mai importantă este pentru rezistenţă la temperaturi
scăzute asigurată prin blana deasă la mamifere şi penaj la păsări, precum şi
prezenţa unui strat gros de grăsime. Camuflajul este o altă adaptare la mediu,
multe animale polare au culoarea albă; vulpea arctică are culoarea gri-maronie în
timpul verii şi albă sau albăstruie iarna.
Deşerturile reci antarctice. Ocupă o suprafaţă de 14,2 milioane de km2 la altitudine medie
de 1500- 2000 m. Platoşa de gheaţă are grosimi cuprinse între 200 şi 1000 m şi
este în permanent acoperită cu zăpadă.
Fitocenoza este foarte săracă: pe banchize cresc alge albastre verzi şi diatomee, iar
pe ţărmurile adăpostite cresc muşchi. Licheni, iar dintre ierburi păiuşul antarctic
(Deschampsia antarctica).
Fauna este de asemenea foarte săracă. Printre ierburi se găsesc câteva specii de
insecte. Caracteristică este prezenţa pinguinilor.
Deşerturile uscate şi calde. Oferă condiţii puţin prielnice pentru viaţă. Terenul nisipos,
pietriş, grohotiş, argilă, temperaturile extreme care ating frecvent, 40-50 oC, lipsa
precipitaţiilor, vânturile puternice şi insolaţia foarte puternică, fac ca vegetaţia să
fie sporadică, rară, cu caractere xeromorfe. Plantele au adaptări caracteristice:
rădăcini foarte lungi şi dezvoltate, tulpini reduse, ramuri subţiri transformate în
ţepi, lipsa frunzelor sau transformarea lor în ţepi. După ploi există o floră anuală
efemeră: seminţele germinează rapid, plantele cresc şi se dezvoltă repede, după
care mor. Majoritatea deşerturilor prezintă oaze unde cresc curmali şi unele plante
de cultură (măslin, smochin, sorg, mei). Animalele prezintă o serie de adaptări
fizologice şi comportamentale care le asigură: conservarea apei, stocarea hranei,
suportarea temperaturilor extreme şi deplasarea pe nisip.

T.A. 6.2.
1. Adaptările ecologice ale animalelor la condiţii de deşert arctic.
2. Care sunt adaptările ecologice ale plantelor la condiţiile de deşert uscat şi cald?

76
6.2.2. Biomul de tundră

Tundrele sunt formaţiuni ecologice ierboase, subarbustive şi arbustive

scunde formate sub influenţa climatului aspru polar, situate la limita pădurilor de
conifere între silvotundre şi deşerturi nivoglaciare (Pârvu, 2004).
Tundrele arctice ocupă Islanda, nordul peninsulei Scandinave, extremul nordic al Rusiei,
estul Canadei.
Climatul este foarte aspru cu temperaturi medii anuale oscilând între 0oC şi -
40 C în tundra europeana şi între -9 oC şi -14 oC în tundra asiatică. Precipitaţiile
o

medii anuale sunt variabile, cu valori cuprinse între sub 250 mm şi 400 mm. Iarna
durează 7-9 luni (noaptea polară), este geroasă cu media lunii ianuarie de -40 oC.
În acest anotimp se produc vânturi puternice şi fenomene luminoase numite aurore
boreale, datorită razelor crepusculare emise de soare.
Vegetaţia de tundră este constituită din muşchi, licheni, graminee,
ciperacee, subarbuşti, ce se distribuie pe un singur strat, cel mult două.
Fauna este săracă şi omogenă pe tot cuprinsul Eurasiei şi Americii de Nord.
Insectele foarte numeroase hibernează iarna, iar vara se înmulţesc foarte repede.
Animalele polikiloterme sunt reprezentate de câteva specii de reptile şi amfibieni,
iar cele homeoterme, mai bine reprezentate, fac faţă condiţiilor nefavorabile
migrând în majoritate pentru perioada iernii spre regiunile meridionale ale tundrei
ori mai sudice şi doar o mică parte hibernând în anotimpul nopţii polare.
Aici cresc turme de reni, reprezentând principalele erbivore mari.
Se întâlnesc şi vulpi polare (Alopex lagopus), iepuri polari (Lepus arcticus),
hermine, lemingii, lupi polari şi păsări polare: bufniţa albă (Nictea scandica),
potârnichea de tundră (Lagopus mutus), şoimul norvegian (Falco rusticolus).
Tundrele din Antarctica ocupă ţărmurile Antarctice şi insulele învecinate. Antarctica
cuprinde două regiuni climatice distincte: regiunea subantarctică, nordică, cu
climat oceanic mai blând; regiunea sudică cu climat continental foarte friguros şi
cu furtuni violente.

6.2.3. Biomul stepic şi savanic (de pajişti)

Stepele se găsesc în zone cu climat temperat continental, caracterizat printr-un anotimp

rece şi umed şi altul cald şi uscat; soluri cernoziomice şi brune. Biocenozele sunt
alcătuite din plante ierboase cu compoziţie floristică variată. Productivitatea
primară netă depinde de cantitatea de precipitaţii.
Savanele cuprind zona ierboasă dintre tropice, ce se caracterizează prin temperaturi
ridicate şi alternanţa anotimpului ploios cu cel secetos. În funcţie de precipitaţii se
deosebesc: savane mezofile şi umede, savane de tip stepic, savane aride (la limita
deşerturilor).

6.2.4. Biomul pădurilor

Pădurile ecuatoriale umede ocupă mari suprafeţe în regiunea ecuatorială, cu un climat

umed şi cald, precipitaţii medii anuale de 3500- 4000 mm, temperatura medie
anuală 25-26ºC. Solurile sunt brun-roşcate, fără orizonturi, litiera se descompune
rapid, iar elementele nutritive sunt absorbite imediat sau levigate.
Biocenozele sunt foarte bogate în specii, au o structură complexă şi o
stabilitate mare.
Producţia primară netă este 25-28 t/ha/an, iar cea secundară redusă,
întrucât cei mai mulţi consumatori sunt nevertebraţi şi plante inferioare saprofite.
Funcţiile acestor ecosisteme sunt multiple şi foarte importante:
controlează regimul hidric al unei regiuni foarte întinse cu implicaţii asupra
77
 circulaţiei apei în atmosferă; asigură o mare parte din circuitul oxigenului şi
carbonului; protejează solurile împotriva eroziunii pluviale etc. (Vîntu, 2000).
Pădurile de foioase cu frunze căzătoare se întind în zonele cu climat temperat şi
precipitaţii moderate. Solurile sunt brun-roşcate, cu litieră, biocenozele sunt
relativ bogate în specii, cu o mare stabilitate şi cu o activitate ce prezintă o
periodicitate sezonieră.
Comparativ cu pădurea ecuatorială, biodiversitatea este mult mai redusă.
Producţia primară netă variază în funcţie de speciile dominante şi vârsta lor, fiind
de 13-15 t/ha/an.
Funcţiile acestor ecosisteme se referă la: controlul regimului hidrologic,
atenuarea amplitudinii macroclimatului, protecţia solului etc. În aceste
ecosisteme se impune o exploatare raţională a masei lemnoase, asigurându-se
regenerarea pădurilor. Defrişarea lor în vederea extinderii suprafeţei arabile nu
este recomandată.
Pădurile de conifere ocupă suprafeţe mari în partea nordică a Europei şi Americii sau
formează etaje de vegetaţie în regiunile montane din zona temperată. Climatul
este rece, cu veri scurte, media anuală a temperaturilor situându-se sub 7,5oC;
Precipitaţiile oscilează între 400-1000mm. Solurile sunt acide, cu litieră bogată şi
diferite grade de podzolire.
Biocenozele sunt sărace în specii; producţia primară netă variază cu latitudinea şi
tipul de sol (4,5-8,5 t/ha/an). Aceste ecosisteme sunt cel mai bine adaptate pentru
valorificarea resurselor mediului aspru din regiunile nordice şi cele montane,
furnizând importante cantităţi de masă lemnoasă şi vânat. În funcţie de
compoziţia floristică, se diferenţiază mai multe tipuri de pădure:
- molidişurile europene nord-occidentale – în Scandinavia până la fluviul
Onega – sunt formate din conifere în amestec cu foioase: molidul european
(Piceea excelsa), molidul finlandez (Piceea fennica), pinul european (Pinus
silvestris), pinul laponic (Pinus laponica), mesteacănul şi plopul tremurător.
- taigaua sau pădurea boreală, numită astfel după Boreas zeul grec al
vântului nordic. Cu o suprafaţă de 15 milioane km2, este cea mai mare întindere
de pădure de pe Pământ. Temperaturile scad frecvent sub -25 oC, în nord estul
Siberiei atingând şi -45oC. Flora prezintă o diversitate redusă fiind specifică.
- taigaua rară europeană se întinde între fluviile Onega şi Peciora. Este
alcătuită din păduri pure de molid-siberian (Piceea obovata), sau amestec de
molid cu mesteacăn (Betula verrucosa).
Pe soluri nisipoase se întâlnesc păduri pure de pin (Pinus silvestris).
- taigaua Siberiei occidentale se întinde între Peciora şi Enisei, în nord, pe
soluri nisipoase, sunt prezente molidişuri siberiene în amestec cu pinul-siberian-
taigaua Siberiei centrale este cea mai nordică pădure de conifere, lariţa-siberiană
(Larix sibirica) şi lariţa-dahurică (Larix dahurica), uneori în amestec cu pinul
siberian (Pinus sibirica) şi unele specii de foioase, alcătuind păduri rare la
tranziţia spre tundre;
- taigaua extremului nord dominată de pini şi brazi în amestec cu diferite
foioase.
Fauna pădurilor de conifere eurasiatice este foarte diversă cuprinzând
animale caracteristice şi animale provenite din formaţiunile vecine (păduri de
foioase, tundra, stepa). Unele animale migrează vara în tundrele nordice unde
găsesc hrana, iar iarna se adăpostesc în taiga. Specii reprezentative: reni de pădure
(Rangifer sibiricus, R. fennicus), căprioara (Capreolus caprelous), moscul
(Moschus sibiricus), elanul siberian (Cervus elaphus sibiricus), ursul-brun (Ursus
arctos), hermelina (Mustela erminea), rasul, vulpea, jderul, etc.

78
 Dintre pasări sunt Loxia curvirostra, Picoides tridactylus, Bombicilla garrulus,
Tetrao urogallus, Tetrastes bonasia, Nucifraga caryocatactes.
Pădurile de conifere din America de Nord ocupă teritorii în nord (Labrador şi Alaska), ce se
învecinează cu tundra, în centrul continentului în jurul Marilor Lacuri şi pe cele
două litoraluri atlantic şi pacific. Întinderea mare a acestor păduri, eterogenitatea
condiţiilor de relief şi sol, şi a formaţiunilor cu care se învecinează, precum şi
lipsa barierelor naturale din timpul Cuaternarului explică diversitatea floristică
mai mare, comparativ cu formaţiunile similare eurasiatice, păstrarea a numeroase
endemisme. Păduri de conifere se găsesc şi în regiunile subtropicale şi chiar în
cele tropicale dar sunt formate din alte specii. În jurul Mediteranei sunt păduri de
Pinus nigra, Pinus halepensis, Cedrus libani, Cedrus atlantica, Cupressus
sempervirens , Abies cephalonica. Pe litoralul californian se întâlneşte Sequoia
semperirens iar pe versantul vestic al Sierei Nevada se găseşte Sequoia gigantea.
În America de Sud, în sud-estul Braziliei şi în Uruguay, mari suprafeţe de păduri
rare de Araucaria. Fauna pădurilor de conifere nu este prea bogată şi are multe
animale care trăiesc şi în alte tipuri de păduri.

T. A. 6.3.
1. Explicaţi biodiversitatea redusă a pădurii boreale, comparativ cu celelalte tipuri
de păduri.

Rezumat
Biomul este o grupare de ecosisteme cu fizionomie si functii asemanatoare,
independent de compozitia lor specifica, care se intinde pe suprafete mari, fiind
determinat mai ales de macroclimat.
Principalele tipuri de biomi care intră în alcătuirea ecosferei sunt:
- biomi acvatici: biomul lotic, biomul lacustru, biomul palustru, biomul
mlaştinilor, biomul deltaic, biomul marin şi oceanic
- biomi terestri: deşerturile şi semideşerturile, savanele şi stepele, pădurile şi
tufărişurile.

Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare:

T.A. 6.1. 1. plantă carnivoră, creşte în mlaştinile oligotrofe (turbării)
2. Concentraţia de săruri este influenţată de precipitaţii, vărsarea apelor
curgătoare dulci, topirea gheţarilor, evaporare.
3. ape dulci (c = 0 - 2 ‰), ape tre (c = 2 - 17 ‰) şi ape marine (c ≥17 ‰) .
T.A. 6.2. 1 şi 2 vezi pagina 76.
T.A. 6.3. 1. veţi face referire la condiţiile de biotop

Bibliografie
1. Lupaşcu Angela, 2004 – Biogeografie cu elemente de ocrotire şi conservare a
biodiversităţii. Ed. Terra Nostra , Iaşi, pag 100-150
2. Pârvu Constantin, 2001 – Ecologie generală, Ediţia a II-a. Ed. Tehnică Bucureşti, p.
319 -500.
3. Toma Liana Doina, 2009 – Ecologie şi Protecţia mediului. Ed. PIM, Iaşi, p. 63-90

79