Unitatea de învăţare nr.

2
FACTORII ECOLOGICI ABIOTICI
Cuprins
Obiectivele unităţii de învăţare 2................................................................... 17
Informaţii generale despre evaluare............................................................... 17
Conţinutul U.I. 2
2.1 Mediul de viaţă............................................................. 18
2.2. Legile acţiunii factorilor ecologici.............................. 19
2.3. Factorii abiotici............................................................. 21
2.3.1. Lumina............................................................... 21
2.3.2. Temperatura....................................................... 25
2.3.3. Apa................................................................... 28
2.3.4. Aerul................................................................. 32
2.3.5. Factorii pedologici (solul)................................. 33
2.3.6. Factorii orografici.............................................. 35
2.3.7. Alţi factori abiotici............................................ 35
2.4. Influenţa organismelor asupra mediului....................... 36
Rezumatul U.I. 2............................................................................................. 36
Răspunsuri testele de autoevaluare.................................................................. 37
Bibliografie..................................................................................................... 37
Obiectivele unităţii de învăţare 2
După parcurgerea materialului cuprins în această unitate de învăţare, veţi fi
capabili să:
- utilizaţi corect conceptul de mediu de viaţă
- explicaţi fenomenele fiziologice de creştere şi dezvoltare a organismelor pe baza
legităţilor de acţiune a factorilor ecologici
- explicaţi rolul factorilor ecologici în creşterea şi dezvoltarea organismelor,
precum şi în repartiţia lor pe glob.

Durata medie de studiu individual - 3 ore

INFORMAŢII GENERALE DESPRE EVALUARE

Verificarea modului de însuşire a cunoştinţelor oferite de această unitate de
învăţare se va face pe baza a patru teste de autoevaluare, distribuite relativ
uniform în text.
Răspunsurile la testele de autoevaluare se găsesc la sfârşitul unităţii de învăţare.
Dacă nu aţi răspuns corect la întrebări, este necesar să recitiţi materia cuprinsă în
această unitate de învăţare, după care reveniţi asupra rezolvării testelor.
O bună însuşire a cunoştinţelor vă va ajuta la rezolvarea cu succes a LUCRĂRII
DE VERIFICARE NR. 1, care va cuantifica nivelul de dobândire a cunoştinţelor
incluse în U.I.1 şi U.I.2 şi U.I.3
În introducere găsiţi informaţii despre tipul de exerciţii pe care le poate conţine
lucrarea (pag. 3). Transmiterea lucrării către tutore se va face la data stabilită de
către acesta.

17
2.1. Mediul de viaţă

Mediul de viaţă este considerat drept totalitatea sistemelor vii şi nevii pe care organismul le
influenţează şi de care este influenţat în activităţile sale în mod direct sau indirect.
O definiţie completă a mediului este dată în Ordonanţa de urgenţă nr. 195 din 22
decembrie 2005 privind protecţia mediului:

Mediu abiotic este constituit din ansamblul elementelor anorganice din spaţiul ocupat de organism,
cu care acesta interacţionează.
Mediu biotic este constituit din totalitatea indivizilor din aceeaşi specie sau din specii diferite cu
care individul vine în contact şi interacţionează.

Factorii ecologici reprezintă totalitatea factorilor abiotici (componente lipsite de viaţă) şi biotici
(organisme vii) cu care organismul vine în contact şi interacţionează reciproc.

18
2.3. Legile acţiunii factorilor ecologici

S-a demonstrat că factorii ecologici acţionează conform anumitor legi.

Legea minimului

Cunoscută şi sub denumirea de Legea Liebig. A fost, de

fapt, formulată de către agrochimistul german Carl Sprengel
(1828) şi popularizată prin opera celebrului savant german,
Justus von Liebig (1855): “Dezvoltarea unei plante este
dependentă, în primul rând, de acel element chimic din sol
care se găseşte în cantitatea ce mai redusă”. Celebră este
reprezentarea plastică a acestei legi, sub forma unui butoi cu
doage inegale, aşa numitul „butoi a lui Liebig”(fig. 2.1). În
ecologie, s-a demonstrat că un factor ecologic aflat sub o
anumită limită minimă, acţionează asupra organismelor,
Justus von Liebig
(1803 —1873)1
limitându-le creşterea şi dezvoltarea normală.
chimist şi inventator german,
cunoscut mai ales pentru
contribuţiile sale în domeniul
chimiei organice şi agrochimiei.
Profesor la Universităţile din
Gießen şi München. Universitatea
Gießen îi poartă numele.

Figura 2.1. Butoiul lui Liebig2

Legea toleranţei
Elaborată de Shelford (1911): “dezvoltarea materiei vii este posibilă numai între
anumite limite ale concentraţiei factorilor ecologici”.
Reacţia organismelor faţă
de factorii ecologici este redată
de curba toleranţei (fig. 2.2.).
Curba toleranţei prezintă o
zonă de optimum, ce corespunde
valorii celei mai preferate a
factorului şi două zone de
pessimum, respectiv pentru
minim şi maxim. Între cele două
zone de pessimum se află zona
sau domeniul de toleranţă a
factorului, ce exprimă
amplitudinea de variaţie a
factorului ce poate fi suportată
de o specie.

Figura 2.2. Curba toleranţei

1 Sursa foto: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/8/87/Justus_von_Liebig_NIH.jpg/800px-

Justus_von_Liebig_NIH.jpg.
2 Sursa foto:Wikipedia Pflanzenernahrung in Stickwoerte (1977).

19
Factorii limitativi sunt factorii care au efect inhibitor atât în concentraţie prea mică, cât şi în
concentraţie prea mare. Această noţiune se aplică tuturor factorilor de mediu.
Curba de toleranţă este specifică pentru fiecare factor ecologic, specie şi etapă de
dezvoltare ontogenetică.
Toleranţa faţă de variaţia factorilor ecologici este diferită în funcţie de specie. Unele
specii pot tolera numai variaţii mici a factorilor ecologici, fiind considerate specii cu
valenţă ecologică restrânsă. Acestea sunt denumite cu ajutorul prefixului grecesc
steno- (steno = restrâns), la care se adaugă denumirea factorului de mediu cu
acţiune limitativă. Speciile cu valenţă ecologică largă, care suportă variaţii mari ale
intensităţii de acţiune a factorilor ecologici, primesc prefixul euri- (euri = larg),
tabelul 2.1.
Tabelul 2.1
Denumirea organismelor în funcţie de gradul de toleranţă
la oscilaţiile unor factori de mediu
ORGANISME
FACTORUL
Prefix
DE MEDIU stenobionte sau stenoice euribionte sau eurioice

Lumina Fotos stenofote eurifote

Temperatura Termo Stenoterme Euriterme
Salinitatea Halos Stenohaline Eurihaline
pH Stenoionice Euriionice
poziţia geografică Topos Stenotope Euritope

Legea acţiunii combinate a factorilor ecologici

A fost formulată de către savantul german Eilhard Alfred Mitscherlich.

Fitotehnist şi pedolog, Mitscherlich (1921) arăta că „în natură organismele sunt
supuse acţiunii globale a tuturor factorilor limitanţi; în anumite condiţii
predomină unii sau alţii dintre factori”.
În aceste condiţii limitele de toleranţă sunt relative, putând fi modificate de efectul
combinat al factorilor. De exemplu, temperatura ridicată provoacă creşterea
evaporării apei din sol.
Legea substituirii factorilor ecologici (echivalenţa parţială).

Rubel (1930) arată că factorii ecologici climatici, edafici, orografici şi

biotici sunt echivalenţi şi se pot înlocui reciproc. În 1950, Sennikov arată că nu
există o echivalenţă absolută. De exemplu: la lumină slabă, intensitatea
fotosintezei rămâne normală, dacă se măreşte concentraţia CO2; în aparenţă,
lumina a fost înlocuită, în realitate este vorba de o compensare a efectului.

20
2.3. Factorii abiotici

În continuare va fi abordă acţiunea factorilor abiotici, întâi asupra plantelor, apoi

asupra animalelor din considerentul că organismele vegetale, comparativ cu cele
animale, sunt influenţate în mai mare măsură de către factorii abiotici prin modul
lor de nutriţie şi prin faptul ca nu se pot deplasa. Având în vedere specificul
pregătirii dumneavoastră se va insista mai mult pe acţiunea factorilor de mediu
asupra speciilor vegetale.

2.3.1. Lumina ca factor ecologic

A. Plantele şi lumina

Lumina şi fotosinteza
Plantele sunt tributare luminii prin modul lor de nutriţie – fotosinteză. Sunt
singurele organisme de pe Terra capabile să sintetizeze substanţe organice din
substanţe anorganice cu ajutorul energiei solare.

Importanţa plantelor, ca organisme autotrofe (autos- singur, trofein - a

se hrăni), respectiv a procesului de fotosinteză, pentru însăşi
existenţa vieţii pe pământ rezultă din următoarele aspecte:
- prin fotosinteză se asigură hrana pentru celelalte organisme din
lanţul trofic, numite heterotrofe (heteros = diferit);
- prin degajarea O2, în fotosinteză se creează condiţii optime
respiraţiei aerobe;
- prin consumul de CO2 plantele purifică atmosfera terestră.
Lumina solară influenţează fotosinteza prin: cantitate (grad de iluminare) şi calitate.
Iluminarea reprezintă, în fizică, acea mărime fotometrică egală cu densitatea fluxului
luminos care cade pe suprafaţa unui corp. Unitatea de măsură pentru gradul de
iluminare este lux-ul (plural lucşi) .
Luxul (lx) reprezintă iluminarea produsă de un flux luminos de un lumen ce cade
uniform pe aria de un metru pătrat.
Atunci când ceilalţi parametri sunt optimali: CO2, temperatură,
aprovizionarea cu apă, intensitatea luminii determină intensitatea fotosintezei.
Plantele au acces diferit la lumină (fig. 2.3). Consecinţă a adaptării ecologice la
anumite condiţii de mediu, plantele manifestă cerinţe diferite faţă de intensitatea
luminoasă, din acest punct de vedere fiind clasificate în două categorii:
Plante heliofile, adaptate la o intensitate luminoasă ridicată (helios = soare);
Plante ombrofile, adaptate la o intensitate luminoasă scăzută.
Heliofilele îşi încep fotosinteza la o intensitate luminoasă de 80-100 de
lucşi, după care aceasta creşte proporţional cu intensitatea luminii până la 50.000
de lucşi. Peste această valoare are loc o plafonare a fotosintezei până la 100.000
de lucşi. La o intensitate luminoasă mai mare de 100.000 de lucşi, intensitatea
fotosintezei scade, iar la 140.000 de lucşi fotosinteza încetează.
Faţă de intensitatea luminii într-o zi însorită de vară de 100.000 de lucşi se
constată că plantele heliofile pot valorifica 50% din lumina solară directă.
Ombrofilele îşi încep fotosinteza la o intensitate luminoasă de 8-10 lucşi şi
creşte proporţional cu intensitatea luminii până la valoarea de 10.000 de lucşi.
21
 Peste această valoare are loc o plafonare a fotosintezei până la 15.000 de lucşi,
după care intensitatea fotosintezei scade. Se constată că plantele ombrofile pot
valorifica numai 10% din lumina solară directă.

Figura 2.3. Cuantumul radiaţiei solare în funcţie de densitatea vegetaţiei într-o pădure mixtă (a),
într-un lan de porumb (b) (după Larcher, 2001)
Prin săgeţi este indicată cantitatea de radiaţii absorbită de fiecare strat în parte, precum şi cantitatea ajunsă
pe sol. R= radiaţia solară reflectată

În general, intensitatea luminoasă ridicată dăunează plantelor. Se produce

aşa numitul fenomen de solarizaţie, cauzat, în primul rând, de efectul caloric al
luminii. Solarizaţia se manifestă prin intensificarea transpiraţiei urmată de
deshidratare, închiderea stomatelor şi intensificarea respiraţiei.
Comparând specii cu cerinţe diferite faţă de lumină se constată adaptarea
ecologică a acestora la condiţiile de mediu: plantele heliofile prezintă adaptări
morfo-anatomice şi fiziologice ale frunzelor cum ar fi grosimea mare, numărul
mare de stomate, parenchimul palisadic bi- sau tristratificat, reţeaua densă de
nervuri, cloroplastele mici, cu cantitate de clorofilă mai redusă, raportul scăzut
între pigmenţii verzi şi pigmenţii galbeni.
Plantele ombrofile sunt plantele din păduri, desişuri etc. Frunzele au
grosime mică, număr redus de stomate, parenchim palisadic unistratificat, reţea
rară de nervuri, cloroplaste mari cu o cantitate mare de clorofilă, iar raportul dintre
pigmenţii verzi şi cei galbeni este ridicat.
În coroana arborilor există o adaptare a frunzelor la condiţiile de iluminare,
astfel că frunzele din centrul coroanei au un caracter ombrofil, iar cele de la
exteriorul coroanei, expuse la lumină directă au un caracter heliofil.
Calitatea luminii, se referă la compoziţia spectrală a luminii.
Randamentul fotosintezei diferă în funcţie de culoarea luminii monocromatice.
Plantele absorb, prin intermediul clorofilei, radiaţiile spectrului vizibil cu lungimi
de undă de 600 - 700 nm (ROG) şi 435-500 nM (AIV).
S-a constatat că radiaţiile roşii, portocalii şi galbene favorizează biosinteza
glucidelor, iar radiaţiile albastre, indigo şi violet favorizează sinteza substanţelor
proteice. Cunoscând acest aspect, în practică, se poate dirija biosinteza
substanţelor organice la diferite specii horticole cultivate în spaţiile protejate.
Din punct de vedere ecologic, calitatea luminii influenţează răspândirea
diferitelor tipuri de alge în apa mărilor şi oceanelor (Toma, 2009):
- “la suprafaţă, în zona bogată în radiaţii roşii, numită zona eufotică
predomină algele verzi care pentru procesul de fotosinteză absorb, la fel ca şi
plantele terestre, radiaţii cu lungimi de undă cuprinse între 660 şi 680 nm.

22
 - la adâncime, în zona săracă în radiaţii roşii, numită zona disfotică predomină
algele roşii care datorită prezenţei fitoeritrinei sunt capabile să folosească radiaţii
cu lungime de undă mai scurtă: verzi sau albastre”.
Lumina şi creşterea
În afară de fotosinteza, lumina influenţează atât morfogeneza cât şi creşterea
organelor plantelor.
La nivel celular intensitatea luminoasă optimă reduce extensia celulelor şi
favorizează diferenţierea acestora. Prin acest efect este redusă creşterea tulpinilor
şi a lăstarilor şi este intensificată creşterea rădăcinilor; este stimulată diferenţierea
ţesuturilor conducătoare şi mecanice, ceea ce dă naştere unor plante viguroase şi
măreşte rezistenţa tulpinilor la cădere, de exemplu la cereale. Frunzele sunt
groase, de culoare verde.
În regiunile nordice, în care lumina difuză este săracă în radiaţii albastre,
indigo şi violet arborii cresc la înălţimi considerabile, în timp ce pe platourile
alpine, în care lumina este bogată în aceste radiaţii, talia plantelor este redusă,
creşterea repentă (târâtoare). La aceasta se adaugă şi excesul radiaţiilor
ultraviolete care distrug hormonii responsabili de elongaţia celulelor. Cultivate la
câmpie plantele alpine prezintă o creştere normală. În regiunile montane, radiaţiile
UV reduc populaţiile de bacterii (la munte sunt amplasate sanatoriile pentru
bolnavii de plămâni).
Intensitatea luminoasă slabă provoacă decolorarea plantelor, fenomen numit
etiolare. Plantele etiolate pierd culoarea verde (biosinteza clorofilei are loc în
prezenţa luminii) şi rămân colorate în galben-pal.
De asemenea, la intensitate luminoasă
slabă, plantele devin fragile. Ţesuturile
mecanice sunt slab dezvoltate deoarece
lumina stimulează diferenţierea celulară.
În lipsa luminii se produc modificări de
creştere numite fotomorfoze: la plantele
dicotiledonate tulpinile se alungesc, iar
frunzele rămân mici, uneori se reduc la solzi
în timp ce la plantele monocotiledonate
tulpinile rămân scurte, iar frunzele se
alungesc.
La cartof, lumina are un rol esenţial în
Figura 2.4. Aspectul „colţilor” de cartof
procesul de preîncolţire a tuberculilor
crescuţi: a - la întuneric, b -la lumină
(foto Slabu C., 2012) (fig. 2.4.)
Lumina şi germinaţia seminţelor
Cu puţine excepţii, seminţele germinează la fel de bine la lumină ca şi la
întuneric. Deşi se crede că seminţele germinează cel mai bine în întuneric, acest
lucru este valabil numai în cazul unor specii din habitate foarte aride. S-a
demonstrat faptul că seminţele mici, în special ale plantelor anuale, au nevoie de
lumină pentru a germina. Această nevoie de lumină constituie o adaptare
ecologică a speciei din două considerente:
1. previne germinarea seminţelor aflate la adâncime mai mare în sol pentru
a preîntâmpina moartea plantulei prin epuizarea rezervei de elemente nutritive din
sămânţă până la ieşirea la suprafaţa solului;
2. previne germinarea seminţelor atunci când acestea sunt umbrite de către
plantele vecine, pentru a evita concurenţa pentru lumină.

23
 Lumina şi mişcările plantelor
Fototropismul este mişcarea orientată
de creştere provocată de acţiunea unilaterală
a luminii. Se manifestă pozitiv la tulpină şi
negativ la rădăcină.
Fenomenul de fototropism este
deosebit de important în orientarea frunzelor
spre o intensitate luminoasă optimă, capabilă
să realizeze intensitatea maximă a
fotosintezei.
Orientarea limbului frunzei în funcţie
de sursa de lumină este asigurată de curbarea
fototropică a peţiolului. Aceasta orientează
frunzele cu limbul perpendicular pe direcţia
Figura 2.5a Fototropism
razelor de lumină (fig. 2.5 a şi b.). (sursa imaginii :dictionar de Figura 2.5B. Fototropism
biologie.Spektrum.de) (Foto: Slabu, 2018)

Lumina şi fructificarea
Durata de iluminare zilnică sau fotoperioada influenţează atât creşterea, cât şi
fructificarea plantelor. Trecerea de la faza vegetativă, la cea generativă, respectiv
asigurarea funcţiei reproductive a speciei, se poate realiza numai după ce planta a
suferit o anumită perioadă de timp o anumită inducţie fotoperiodică. În funcţie de
cerinţele faţă de lungimea zilei plantele au fost grupate în trei categorii:
- plante de zi scurtă: înfloresc numai după o expunere la o fotoperioadă scurtă, de 6-12
ore/zi. Dintre plantele de cultură, din această grupă fac parte specii de origine
sudică, de exemplu porumbul, orezul, sorgul, meiul, soia, fasolea, alunele de
pământ, trestia de zahăr şi cânepa. La aceste plante s-a demonstrat că o iluminare
nocturnă foarte scurtă (<1 secunde) este suficientă pentru a întrerupe înflorirea.
- plantele de zi lungă: înfloresc numai după o expunere la o fotoperioadă lungă, de 14-18
ore/zi. Dintre plantele de cultură, din această grupă fac parte grâul, orzul, ovăzul,
secara, hrişca, mazărea, lintea, sfecla de zahăr, ricinul, inul, hameiul, dintre
legume spanacul, muştarul alb, mărarul, ridichea, ceapa, morcovul, salata.
- plantele neutre sau indiferente: înfloresc independent de lungimea fotoperioadei, cu
condiţia ca aceasta să permită o fotosinteză suficientă. Această valoare minimală,
impusă exclusiv de cerinţele fotosintetice, este de 4-5 ore şi constituie aşa numitul
minim trofic.
B. Animalele şi lumina
Lumina are un rol major şi asupra vieţii animalelor, chiar dacă acestea nu se
hranesc prin fotosinteză.
Din punct de vedere fiziologic ajută la sinteza vitaminei D, cu rol în fixarea calciului în
organism.
Prin acţiunea asupra organelor fotoreceptoare asigură orientarea în spaţiu.
Durata de iluminare determină bioritmurile zilnice şi sezoniere, care duc la
reproducerea păsărilor şi mamiferelor, năpârlirea şi acumularea grăsimilor,
migraţiile, hibernarea (Lupaşcu A., 2004). Determină coloritul şi uneori,
forma corpului. Pentru animale lumina joacă un rol foarte important şi din
perspectiva: a vedea şi a fi văzut. În vederea supravieţuirii, de-a lungul
evoluţiei, animale s-au adaptat pentru a se eschiva atacului prădătorilor prin:
coloraţie de avertizare, homocromia cu mediul, fitomimare (copierea
formelor frunzelor şi ramurilor) sau mimetism (copierea celor temuţi).

24
 T. A. 2.1.
1 Legea toleranţei a fost 2. Mediu abiotic este constituit din ansamblul
elaborată de: …….………. din ………… ocupat de organism, cu
a. Liebig; care acesta interacţionează.
b. Shelford;
c. Darwin. 3. Mediu biotic este constituit din totalitatea
………..cu care individul vine în contact şi
interacţionează.

4. Crizantemele sunt plante de zi scurtă şi înfloresc toamna. Cum am putea grăbi

procesul de înflorire?
5. Explicaţi prezenţa algelor verzi la suprafaţa mării şi a celor roşii la adâncime.

2.3.2 Temperatura ca factor ecologic

Temperatura are un rol ecologic principal în structura biocenozelor. Este

condiţionată de poziţia geografică pe glob, expoziţia terenului şi înclinarea pantei.
Influenţează desfăşurarea proceselor metabolice ale organismelor. Alături de
lumină, constituie un factor limitant al răspândirii organismelor pe Glob.
Formaţiunile vegetale majore (biomii tereştri) sunt distribuiţi în funcţie de
temperatură.
Acţionează după legea toleranţei, fiecare specie prezentând valori de
minim şi maxim ale temperaturii, numite şi praguri biologice, în afara cărora
supravieţuirea nu este posibilă. Între acestea este situată temperatura optimă la
care valorificarea condiţiilor de mediu este maximă. În funcţie de cerinţele faţă de
temperatură, organismele se clasifică în: euriterme, stenoterme şi mezoterme.
Pe Terra, majoritatea speciilor prezintă pragurile biologice situate între
0 şi 50oC, cu optimul de 16o-28 oC.
Excepţii: în afara acestor limite pot supravieţui aşa numitele organisme extremofile, în
cazul temperaturii, fiind vorba de organisme termofile şi hipertermofile care
preferă temperaturi mari foarte mari, şi cele psihrofilele (criofile), care preferă
temperaturi sub -15oC.
Termofilele şi hipertermofilele. Termofilele sunt archee şi bacterii care trăiesc în izvoare
geotermale, fierbinţi, în care temperatura apei atinge între 60 şi 80 oC, de
exemplu bacteriile descoperite în Valea Morţii din California.
S-au descoperit însă şi microorganisme capabile să trăiască la temperaturi de peste 80 oC.
Se găsesc în izvoare termale submarine, recordul de temperatură cunoscut până în
prezent fiind de 122 oC.
Au fost denumite hipertermofile
(Martinez, 2004).
Microorganisme termofile sunt şi cele
care dau coloritul aproape
nepământean al celui mai mare izvor
termal din Statele Unite, vestitul
Grand Prismatic Spring, din parcul
Yellowstone (fig.2.6.).
Figura 2.6. Grand Prismatic Spring
(http://en.wikipedia.org/wiki/Grand_Prismatic_Spring)

25
 Psihrofilele (criofilele) sunt mai numeroase decât cele din categoria precedentă şi mai
diversificare din punct de vedere sistematic: pe lângă archee şi bacterii au fost
descoperite ciuperci microscopice, animale microscopice (tardigrade) şi alge
unicelulare de zăpadă. De exemplu: Chlamydomonas nivalis, o specie de alge
verzi care prosperă în apă îngheţată (Williams şi colab., 2003). Conţine un
pigment carotenoid roşu secundar (astaxantin) în plus faţă de clorofilă şi cauzează
fenomenul de "zăpada de pepene" (watermelon snow).
Un alt exemplu il constituie muşchii şi lichenii din zăpezile arctice, care trăiesc la
temperatura de 30 °C.
A. Plantele şi factorul termic
Temperatura solului şi a aerului reprezintă unul din principalii factori ecologici care
controlează răspândirea plantelor.
În funcţie de cantitatea de căldură disponibilă, în anumite regiuni ale Terrei se delimitează
o zonalitate latitudinală şi altitudinală a vegetaţiei. Ca adaptare la temperaturile
extreme, pozitive sau negative plantele şi-au format diferite organe regenerative
(muguri, rizomi, bulbi, tuberculi) care rezistă în sol la diferite adâncimi (Lupaşcu,
2004).
Temperatura solului este partea de energie solară absorbită de sol şi transformată în
căldură. Aceasta este parţial reflectată în atmosferă ca radiaţie terestră şi parţial
consumată în procesele fizico-chimice şi biologice. La aceasta se adaugă
cantitatea de energie rezultată din activitatea biologică a microorganismelor din
sol. Solul bogat în substanţe organice are o activitate microbiologică mai ridicată.
Temperatura solului controlează germinaţia seminţelor şi absorbţia apei şi a
sărurilor minerale în timpul perioadei de vegetaţie (Toma L. D., 2009).
În afara preferendumului termic, temperatura acţionează ca factor ecologic ce controlează
răspândirea plantelor şi prin fenomenul de vernalizare. Acesta condiţionează
dezvoltarea, respectiv realizarea fazei reproductive a speciei, numai după acţiunea
unei anumite perioade de temperatură scăzută, numită şi cerinţă de frig (de
exemplu la grâul de toamnă).

B. Animalele şi factorul termic

În funcţie de capacitatea de a suporta variaţiile temperaturii animalele pot fi:
euriteme, stenoterme şi mozoterme.
Euriterme = suportă variaţii foarte largi de temperatură. Ex. vrabia Passer domesticus sau şoarecele
(Mus musculus).
Stenoterme = suportă variaţii foarte mici de temperatură. Ex. Larvele de Bombyx mori care se dezvoltă
între 20 si 23 grade Celsius.
Mezoterme = se dezvoltă între limite medii de temperatură.
Din punctul de vedere al variaţiei temperaturii corpului faţă de temperatura
mediului, animalele se clasific în: pokiloterme şi homeoterme.
Pokilotermele (gr. pokilos – variat; therma – căldură) sunt animale cu temperatura corpului
variabilă în funcţie de cea a mediului extern, deoarece nu posedă mecanisme de
termoreglare (animale ectoterme). Cu toate acestea pot acţiona pentru
compensarea temperaturilor prea ridicate sau coborâte. Sunt capabile de a
modifica circulaţia sângelui spre ţesuturile periferice mărind, după caz, pierderea
sau absorbţia de căldură. De asemenea se deplasează spre locurile însorite sau
umbrite.
Creşterea temperaturii corpului este posibilă şi datorită adaptării cromatice:
culorile sumbre absorb lumina cu un randament mai mare.
26
 În condiţii vitrege, aceste animale intră în amorţire: hibernare, pe timpul
iernii sau estivaţie în perioadele toride.
Homeotermele (gr. homoios – asemănător; therma – căldură) sunt animale care prin
adaptări morfologice, fiziologice şi comportamentale au capacitatea de a-şi
menţine constantă temperatura corpului, indiferent de cea a mediului ambiant.
Se disting adaptări la temperaturi ridicate, în scopul pierderii de energie şi adaptări
la temperaturi scăzute, reducerea pierderii energetice.
Aceste adaptări pot fi morfologice, fiziologice şi comportamentale, la care se
adaugă hipotermia adaptativă.
Adaptările morfologice sunt determinate de talia animalelor, dimensiunile extremităţilor şi
grosimea stratului subcutanat de grăsime.

Regula lui Bergmann – într-un grup sistematic de homeoterme, talia animalelor creşte
pe măsură ce ne îndepărtam de ecuator spre latitudini mai mari.

Animale din aceeaşi specie care trăiesc în zone diferite, prezintă dimensiuni
diferite ale corpului. Această modificare a apărut ca o necesitate a reducerii
pierderii energetice la speciile care trăiesc în zonele reci.
Animalele din zonele arctice
sunt mai mari comparativ cu
cele din zonele temperate sau
calde. În aceste cazuri
acţionează legea suprafeţei:
când raportul dintre volum şi
suprafaţă este mai mic,
pierderile de căldură sunt mai
reduse. Un animal de talie mai
mare, va avea o suprafaţă
relativă a corpului mai mică
decât un animal de talie mică.
De exemplu, pinguinii cei mai
mari sunt la latitudini mai mari
iar speciile mici la zone
temperate (fig. 2.7). Ursul brun
creşte în talie de la Sud la
Nord. Scopul este reducerea
pierderii de căldură.
Figura. 2.7. Talia pinguinilor în funcţie de condiţiile de habitat
(http://www.zum.de/Faecher/Materialien/beck/bs11-20.htm, modificat)

Regula lui Allen – dimensiunile apendicelor corporale la animale (membre, urechi, bot)
se reduc odată cu creşterea latitudinii.

27
Aspectul urechilor la diferite rase de vulpi (fig. 2.8), sau a diferitelor rase de iepuri (fig. 2.8) le
permite minimalizarea sau, din contra, maximizarea pierderilor de căldură.

Figura 2.8 Aspectul urechilor la diverse rase de vulpi: Figura 2.9. Aspectul urechilor la diferite rase de
a – vulpea polară (Vulpes lagopus, sin. Alopex lagopus), iepuri: a – iepure de mute/polar (Lepus timidus), b
b – vulpea roşie (Vulpes vulpes), c – vulpea de deşert (Vulpes zerda). – iepure de câmp (Lepus europaeus), c – iepurele
brun (de deşert) (Lepus capensis).
Adaptări fiziologice: la frig se produce o intensificare a proceselor metabolice pentru
producerea de căldură.
Adaptări comportamentale: căutarea habitatelor cu temperaturi mai favorabile, construirea
de tunele, vizuini in zăpadă (ex: nevăstuica) pentru a rezista temperaturilor
scăzute sau în nisip pentru a rezista arşiţei din deşert. O altă adaptare
comportamentală este traiul în colonii aglomerate (ex. la pinguini).
Hipotermia adaptativă reprezintă intrarea într-o stare de latenţă. Această stare se numeşte
hibernare când este cauzată de temperaturi scăzute şi estivaţie, când e produsă de
temperaturi ridicate.

T. A. 2.2.
1. Care dintre următoarele categorii de organisme pot avea areale cosmopolite:
euritermele sau stenotermele?

2. Din ce cauză soiurile de grâu de toamnă semănate primăvara nu produc recoltă?

2.3.3. Apa ca factor ecologic

Existenţa vieţii pe Pământ este indisolubil legată de apa care reprezintă un

factor de prim ordin în desfăşurarea proceselor biochimice, fiziologice si
ecologice esenţiale.
Apa ca factor ecologic, acţionează asupra biocenozelor terestre sub formă de:
precipitaţii, umiditate atmosferică, umiditatea solului, zăpadă.
Precipitaţiile reprezintă un factor limitativ esenţial în răspândirea vegetaţiei pe Terra. În funcţie de
regimul precipitaţiilor şi temperatură se formează ecosistemele majore (biomi).
Umiditatea atmosferică influenţează pierderea de apă din sol prin evaporare, precum şi
transpiraţia organismelor. Umiditatea atmosferică se poate exprima în 3 moduri:
absolută, maximă şi relativă.
Umiditatea absolută reflectă cantitatea de vapori de apă prezentă efectiv
într-un volum de aer, la temperatura existentă la un moment dat. Umiditatea
absolută se exprimă cel mai simplu în grame de apă la metru cub de aer.
Umiditatea maximă reprezintă cea mai mare cantitate de vapori de apă care
se poate găsi într-un volum determinat de aer, la o anumită temperatură.
Umiditatea maximă presupune saturarea cu vapori de apă a aerului. Odată cu

28
 creşterea temperaturii aerului, creşte şi capacitatea sa de saturare cu vapori.
Fenomenul este important în procesul de termoreglare prin evaporare.
Umiditatea relativă reprezintă raportul procentual dintre cantitatea de
vapori de apă pe care o conţine un volum de aer şi cantitatea de vapori de apă care
ar satura acelaşi volum de aer.
Deficitul de saturaţie exprimă diferenţa dintre umiditatea maximă la
temperatura dată şi umiditatea absolută. Cu cât acest deficit este mai mare, cu atât
aerul poate primi mai mulţi vapori de apă şi ajută la procesul de termoreglare.
Punctul de rouă este temperatura la care umiditatea absolută prezentă
ajunge la saturaţie, adică devine maximă.
Umiditatea solului. Apa din sol se găseşte sub mai multe forme care sunt reţinute cu forţe
diferite de către particulele de sol. Aceste forme sunt:
- apa de constituţie sau legată chimic, care intră în compoziţia diferitelor
substanţe ca apă de cristalizare;
- apa higroscopică, care formează un strat monomolecular la suprafaţa
particulelor de sol, este reţinută cu forţe foarte mari, până la 1000 atm. şi nu poate
fi îndepărtată decât prin uscare la 105ºC;
- apa peliculară, care formează straturi succesive la suprafaţa particulelor de
sol; straturile interne sunt reţinute cu forţe mari, de 30-50 atm., iar cele externe cu
forţe mici, de 0,5-30 atm.;
- apa capilară, care există în spaţiile capilare ale solului; este reţinută cu
forţe mici, de până la 1 atm, este mobilă, având circulaţie ascendentă;
- apa gravitaţională care există în spaţiile largi ale solului; este foarte
mobilă, având circulaţie descendentă, sub acţiunea gravitaţiei.
Pentru plante, formele accesibile de apă sunt reprezentate de apa capilară,
straturile externe ale apei peliculare şi apa gravitaţională.
Zăpada poate avea efecte pozitive ca izolator termic. Contribuie la menţinerea şi
dezvoltarea vegetaţiei, prin protecţia împotriva îngheţului. Efectele negative sunt
cauzate de ruperea ramurilor.
Apa ca biotop influenţează biocenozele acvatice prin proprietăţile fizice (temperatură,
viteza de curgere, turbiditate, viscozitate etc.) şi chimice (conţinutul de oxigen,
CO2 , nutrienţi, substanţe toxice etc.)
Temperatura determină structura biocenozelor, bioritmul şi productivitatea
biologică a ecosistemelor.
Turbiditatea este data de cantitatea de materii aflate în suspensie în apa. Creşterea
turbidităţii poate avea efecte negative asupra organismelor prin sedimentarea
microalgelor care aderă la particule, colmatarea aparatului filtrator al
organismelor zooplanctonice, colmatarea branhiilor peştilor.
Vâscozitatea creste odată cu scăderea temperaturii apei. Creşterea vâscozităţii se
diminuează capacitatea de mobilitate a organismelor planctonice şi viteza lor de
coborâre (de sedimentare).
pH-ul influenţează semnificativ viaţa organismelor acvatice. Apa mărilor şi
oceanelor are un pH cuprins între 7,9 şi 8,25, cu o medie 8,08 (Raven, 2005 )
Acidifierea apei mării constituie o problemă ecologică gravă, ca urmare a
efectelor asupra coralilor şi a altor organisme cu schelet calcaros.
Oxigenul dizolvat în apă provine cu preponderenţă din fotosinteza plantelor
acvatice şi prin difuzie din atmosfera. Este utilizat în respiraţie, în procesele chimice
reducătoare, iar o mare parte difuzează în aer.
Dioxidul de carbon (CO2) provine din respiraţia plantelor, descompunerea
materiilor organice, difuzia din atmosfera şi apele pluviale. Consumatorii sunt: plantele
şi procesele chimice. Concentraţiile de 25 până la 50 mg/l favorizează creşterea
plantelor acvatice. În concentraţii mai mari, CO2 este toxic pentru organisme.

29
 Salinitatea apei este data de suma substanţelor minerale solvite şi determină
presiunea osmotică a mediului, obliga la repartizarea în spaţiu a speciilor.
În raport cu gradul de concentrare în săruri, apele se clasifică în ape dulci
(c = 0 - 2 ‰), ape salmastre (c = 2 - 17 ‰) şi ape marine (c ≥17 ‰) .
A. Plantele şi factorul hidric
Apa reprezintă un factor ecologic limitant al răspândirii plantelor pe glob.
Adaptarea plantelor din diferite grupe ecologice la condiţiile specifice de
mediu se face prin diferite caractere morfo-fiziologice ce controlează atât
absorbţia cât şi pierderea apei prin procesul de transpiraţie.
Din acest considerent, apa este privită ca factorul care a determinat în cea
mai mare măsură modificările morfoanatomice ale plantelor, ca o consecinţă a
condiţiilor variate de mediu.
Fiecare specie prezintă limite bine stabilite ale preferendumului hidric,
existând chiar specii indicatoare pentru anumite condiţii de umiditate.
În funcţie de necesarul de apă, plantele se împart în 4 grupe ecologice: hidrofile,
higrofile, mezofile, xerofile.
Plantele hidrofile trăiesc numai în apă.
Plantele higrofile trăiesc în zone cu umiditate ridicată (Typha latipholia – papura, Juncus
inflexus – pipirig, Carex riparia – rogoz)
Plante mezofile, trăiesc în zone cu umiditate moderată.

În condiţiile unui dezechilibru hidric între

absorbţia intensă a apei prin rădăcini şi
transpiraţia scăzută, plantele elimină prin frunze
apa sub formă de picături, fenomen numit
gutaţie (fig. 2.10). Este considerată un fenomen
de adaptare ecologică la condiţii de temperatură
şi umiditate ridicate. Se facilitează astfel
circulaţia apei în plantă şi totodată transportul
substanţelor biogene.
Figura 2.10. Gutaţie la plante de
Triticum aestivum (Foto: Florea M., 2014)
Plante xerofile trăiesc în zone cu umiditate foarte scăzută. Rezistenţa lor la secetă este
asigurată de anumite însuşiri morfo-anatomice şi fiziologice. Din punct de vedere morfologic,
caracterele de xeromorfism se manifestă prin dezvoltarea puternică a sistemului radicular şi
reducerea organelor aeriene, pentru a realiza un echilibru între absorbţia apei şi transpiraţie.
Frunzele prezintă modificări secundare ale
membranei reprezentate de cutinizare şi cerificare
sau de dezvoltarea unui înveliş de peri deşi.
Stomatele sunt mici, aşezate în adâncituri numite
cripte (fig. 2.11-a), de exemplu la oleandru (fig.
2.11-b) ceea ce împiedică pierderea apei prin
evaporare (vaporii de apă care se adună sunt feriţi
de curenţii de aer).
În condiţii de deşert, suprafaţa foliară se
reduce până la formarea unor ţepi, iar funcţia
asimilatoare este preluată de tulpini, de exemplu
la cactuşi. Din punct vedere anatomic organele
plantelor prezintă un ţesut numit parenchim
Figura. 2.11-a : Secţiune transversală prin aquifer, cu o mare capacitate de reţinere a apei.
frunza de oleandru (Neruim oleander) cu
observarea stomatelor Din punct de vedere fiziologic, celulele

30

Figura 2.11-b. Nerium oleander
ţesuturilor deţin o presiune osmotică foarte
ridicată determinată de acumularea unor
substanţe osmotic active şi conţin mucilagii cu o
mare capacitate de reţinere a apei.
Fotosinteza este de tip CAM (vezi modulul
de Fiziologie vegetală).
Valorile optimului de umiditate variază cu
fenofaza, existând aşa numitele faze critice
pentru apă, situate în general în timpul creşterii
vegetative şi al înfloririi. În afara limitelor de
toleranţă, supravieţuirea nu este posibilă.

B. Animalele şi factorul hidric

La fel ca şi plantele, în funcţie de preferinţele pentru apă, organismele
animale pot fi împărţite în aceleaşi 4 categorii: hidrofile, higrofile, mezofile,
xerofile.
Adaptări ecologice la presiunea osmotică a apei:
În funcţie de diferenţa de concentraţie dintre mediul extern (apă) şi mediul intern
(lichidele corporale) organismele sunt:
Izoosmotice: nevertebrate care au aceeaşi concentraţie ca a mediului extern.
Hipoosmotice (hipotonice): La unii peşti marini, lichidele corporale sunt mai puţin
concentrate decât concentraţia mediului extern. Există risc de deshidratare,
contracarat prin ingerarea apei concomitent cu eliminarea sărurilor prin branhii.
Hiperosmotice (hipertonice): peştii de apă dulce şi mamiferele acvatice care au lichidele
corporale cu o concentraţie mai ridicată decât mediul extern. Preiau electroliţii şi
elimină surplusul din apă prin urină.
Adaptări ecologice ale animalelor la deshidratare: îngroşarea straturilor cornoase ale pielii;
alungirea pasajelor nazale ce determină reducerea pierderilor de apă prin
respiraţie; substanţe de excreţie foarte concentrate (de exemplu la păsări şi
reptile); producerea de apă metabolică prin arderea grăsimilor, de exemplu la
cămilă. Un alt exemplu interesant este şobolanul cangur (Dipodomys deserti) care
trăieşte în Deşertul Sonora, Deşertul Mojave şi Valea Morţii din California. Este
activ mai mult noaptea. Nu bea niciodată apă. Necesarul de apă şi-l asigură pe mai
multe căi: prin organe speciale din interiorul nasului care îi permit să absoarbă
umiditatea atmosferică, prin eliminarea unei cantităţi foarte mici de apă sub formă
de urină, ca urmare a eficienţei rinichilor, urina este foarte concentrată şi prin
producere de apă metabolică.

T. A. 2.3.
1. Plantele hidrofile:
a) nu necesită apă
b) trăiesc în apă
c) trăiesc în zone umede
2. Care sunt formele de apă din sol accesibile plantelor?
3. Care sunt adaptările animalelor la viaţa de deşert?

31
2.3.4. Aerul ca factor ecologic

Influenţează viaţa organismelor prin compoziţia chimică şi prin mişcările maselor de aer.
Compoziţia aerului atmosferic
Atmosfera reprezintă un amestec de gaze, în principal azot şi oxigen în
care se află în suspensie diferite particule solide şi lichide de origini diferite,
denumite aerosoli.
Oxigenul, cel mai important gaz, din prisma respiraţiei aerobe, se găseşte, în aerul
atmosferic, în proporţie de 20,95%. Această concentraţie este menţinută relativ
constantă prin producerea continuă de oxigen în procesul de fotosinteză şi prin
consum în procesele oxidative. Fitoplanctonul cât şi plantele terestre, în special
pădurile tropicale, constituie adevărate uzine producătoare de oxigen. Oxigenul
astfel produs reînnoieşte zilnic rezervele din atmosfera terestră, care se menţin în
limitele optime pentru respiraţia plantelor şi a animalelor. Pe drept cuvânt,
pădurea ecuatorială este considerată "plămânul Terrei" (Toma, 2009).
Se impune remarcat faptul că, un hectar de pădure produce de 50 de ori
mai mult oxigen decât unul ocupat cu plante agricole. Reducerea suprafeţelor
împădurite la care se mai adaugă şi inhibarea fotosintezei fitoplanctonului prin
poluarea apelor cu substanţe toxice contribuie substanţial la scăderea rezervei de
oxigen atât de necesar vieţii.
Dioxidul de carbon se găseşte într-o concentraţie relativ constantă de 0,03-0,04%.
Reprezintă principala sursă de carbon necesar în hrana organismelor autotrofe
foto- şi chimio-sintetizatoare. Principalele surse de CO2 sunt: arderea
combustibililor, respiraţia aerobă a organismelor, descompunerea substanţelor
organice de către organismele anaerobe, transformarea bicarbonaţilor în carbonaţi
la nivelul mărilor şi oceanelor, izvoare minerale suprasaturat, emanaţii vulcanice,
mofetele. CO2 reprezintă unul dintre principalele gaze cu efect de seră. În
momentul de faţă, acumularea excesivă a CO2 în aerul atmosferic accentuează
"efectul de seră", cu consecinţe ecologice majore la nivel planetar. Acesta poate fi
prevenită cu ajutorul plantelor. Calculele specialiştilor arată că anual, la nivel
global este fixată, în procesul de fotosinteză, o cantitate de 174 miliarde tone de
CO2 (17,4 x 1010 t), din care 19 miliarde de tone (1,9 x 1010 t) de către plantele de
uscat, iar restul de plantele acvatice din mări, oceane şi râuri. Prin asimilarea unei
tone de carbon, în procesul de fotosinteză, sunt degajate în aerul atmosferic 2,7
tone de O2, astfel că anual plantele verzi eliberează în mediul extern 460 miliarde
de tone de O2 (4,6 x 1010 t), care reprezintă unica sursă naturală de O2 de pe planetă
(Toma, 2006).
Deplasarea maselor de aer. Rolul important al vântului ca factor ecologic este cel de
transport. Determină evoluţia condiţiilor climatice prin deplasarea norilor răcirea
sau încălzirea unei anumite regiuni. Asupra organismelor exercită efecte benefice
dar şi negative.
Efectele pozitive:
- polenizarea plantelor. Plantele ce se polenizează cu ajutorul vântului se
numesc anemofile. Reprezintă aproximativ o treime dintre plantele producătoare
de polen. Adaptarea florilor la polenizarea anemofilă constau în producerea de
cantităţi mari de polen capabil de a rămâne aeropurtat pentru un timp îndelungat;
lipsa unei coloraţii atrăgătoare, a mirosului şi nectarului. Exemplu speciile din
familia Poaceae, plantele palustre ca trestia şi papura, precum şi numeroşi arbori:
bradul, fagul, stejarul, nucul, alunul, salcia, plopul;

32
 - răspândirea fructelor şi a seminţelor, fenomen numit anemochorie. În
acest caz, fructele sau seminţele sunt mici, uşoare, prevăzute cu diferite structuri
specializate (bractei, papus)
- răspândirea microorganismelor, a animalelor mici
- reglarea temperaturii corpului prin intensificarea transpiraţiei
- facilitează comunicarea olfactivă între animale.
Efecte negative:
- doborâturi de arbori
- extinderea atacurilor de microorganisme patogene aeropurtate
- pierderea apei din sol prin evaporare
- răspândirea seminţelor de buruieni în ecosistemele agricole.

2.3.5. Factorii pedologici

Solul reprezintă formaţiunea naturală cea mai recentă de la suprafaţa

litosferei. Este alcătuit dintr-o succesiune de straturi, care s-au format şi se
formează permanent prin transformarea rocilor şi a materialelor organice, sub
acţiunea conjugată a factorilor fizici, chimici şi biologici, în zona de contact a
atmosferei cu litosfera.
Solul, prin însuşirea de fertilitate, este capabil să întreţină viaţa plantelor.
Fertilitatea reprezintă capacitatea solului de a pune la dispoziţia plantelor, în mod continuu şi
simultan apa şi sărurile minerale (Dumitrescu şi colab. 1992).
Solul acţionează ca factor ecologic prin proprietăţile fizice şi chimice. La acestea se adaugă
influenţa edafonului. Edafonul reprezentând totalitatea organismelor vegetale şi
animale care trăiesc în sol, legate de anumite condiţii specifice de viaţă. (gr.
edaphos = sol)
Plantele şi însuşirile solului
Reacţia ecologică a plantelor faţă de proprietăţile fizice ale solului
Ca factor ecologic, influenţează organismele prin proprietăţi fizice,
chimice şi biologice. În funcţie de preferinţele faţă de anumite proprietăţi fizice
ale solului se întâlnesc mai multe grupe de plante, printre care:
pfihrofite – care trăiesc pe soluri reci şi umede.
psamofite – care trăiesc pe nisipuri (gr. psammos = nisip şi philos =iubitor). Adaptările
ecologice le permit să suporte mobilitatea stratului şi deficitul de umiditate
(determinat de permeabilitatea mare a nisipului).
rupicole – care trăiesc pe stâncării, coaste, versanţi abrupţi
Reacţia ecologică a plantelor faţă de proprietăţile chimice ale solului
Chimismul solului acţionează prin reacţia solului, conţinutul în elemente
biogene şi prin regimul de săruri.
Reacţia solului (pH-ul) poate constitui un factor limitant pentru plante. Limitele
de toleranţă a pH-ului sunt pentru majoritatea plantelor cuprinse între pH 3 şi
pH 9. În funcţie de capacitatea de a suporta variaţii mari ale pH-ului, speciile
vegetale pot fi:
euriionice (cu valenţă ecologică largă), care sunt indiferente la valorile pH.
stenoionice (cu valenţă ecologică restrânsă) care pot fi acidofile, de exemplu cartoful şi
secara, care cresc la pH-ul 6, neutrofile, de exemplu grâul, care creşte la pH-ul 7 şi
bazofile, de exemplu orzul şi lucerna, care cresc la pH-ul 8.
pH-ul acid este întâlnit în general pe solurile silicioase, iar plantele se numesc silicofile;
datorită slabei nitrificări plantele de exemplu coniferele şi ericaceele au micorize
ectotrofe şi endotrofe, iar plantele insectivore îşi suplimentează nutriţia cu insecte.
33
 pH-ul alcalin este întâlnit în general pe solurile calcaroase, iar plantele se numesc calcifile
(Adonis vernalis, Salvia nutans, Artemisia austriaca); solurile calcaroase au o
solubilitate scăzută a metalelor grele şi o activitate foarte ridicată de nitrificare şi
fixatoare de azot.
Conţinutul de elemente biogene
Solul conţine elemente chimice esenţiale pentru creşterea şi dezvoltarea
organismelor. În literatura de specialitate aceste elemente sunt numite biogene,
bioelemente sau nutrienţi şi grupate în macroelemente (necesare organismelor în
cantităţi mari), de exemplu fosforul (P), azotul (N2), potasiul (K), sulful (S), calciul
(Ca), magneziul (Mg), fierul (Fe), şi în microelemente (necesare organismelor în
cantităţi mici), de exemplu: borul (B), zincul (Zn), cuprul (Cu), manganul (Mn),
clorul (Cl), cobaltul (Co). Acţionează ca factori limitativi.
Pentru plantele de cultură, Fiziologia vegetală, Agrochimia şi Nutriţia plantelor studiază în
detaliu rolul acestor elemente, simptomele excesului sau insuficienţei lor.
Plantele cu cerinţe speciale pentru anumite elemente se pot găsi grupat pe
anumite tipuri de sol, indicând, în acest fel, şi caracteristicile acestuia. De exemplu pe
solurile bogate în azot cresc plantele nitrofile (urzica - Urtica dioica, spanacul
sălbatic - Chenopodium album, zmeurul - Rubus idaeus).
Conţinutul de elemente biogene constituie factor limitativ în creşterea şi
dezvoltarea organismelor.
Regimul de săruri, respectiv concentraţia de săruri minerale din sol poate constitui de
asemenea un factor ecologic itant în răspândirea plantelor.
În funcţie de concentraţia de săruri, solurile pot fi:
- normale, cu o concentraţie de 2-5‰ în soluţia solului şi de până la 10‰ în sol;
- salinizate, cu o concentraţie de săruri superioare acestor valori.
Solurile salinizate pot fi:
- soloneţ, cu săruri alcaline (tip Na2CO3), lipsite de săruri la suprafaţă, situate
numai la adâncime, de culoare cenuşie;
- solonceac, cu săruri neutre (tip NaCl, CaCl2), cu săruri la suprafaţă, de culoare
albă.
Toxicitatea sărurilor variază în funcţie de natura cationului şi anionului acestora. Dacă se
consideră toxicitatea sărurilor de Na2SO4 şi MgSO4 egală cu 1, atunci
cea a NaCl şi MgCl2 este de 2-3 (Contoman şi Filipov, 2007).
Toxicitatea cationilor din soluţia solului creşte în ordinea Ca2+, Na+,
Mg2+ (mai multe detalii, în cap. V, salinitatea solului în ecosistemul
agricol)
În funcţie de toleranţa la salinitate, plantele pot fi:
- glicofile, care cresc pe soluri normale;
- halofile, care cresc pe soluri salinizate.
Plantele halofile pot fi:
- obligatorii, care cresc numai pe soluri salinizate;
- facultative, care pot creşte şi pe alte soluri, deşi preferă solurile salinizate.
După gradul de toleranţă la salinitate, plantele halofile pot fi:
- halofile de sărături puternice (Sueda maritima, Salicornia herbacea);
- halofile de sărături moderate (Puccinellia distans, Plantago maritima);
- halofile de sărături slabe (Matricaria chamomilla).

Salicornia Plantago Matricaria

Sursa foto: wikipedia

34
2.3.6. Factorii orografici

Factorii orografici sunt reprezentaţi de altitudine, expoziţia, înclinarea şi

configuraţia terenului. Ei manifestă o acţiune indirectă asupra plantelor, realizată
prin modificarea factorilor climatici şi edafici.
Altitudinea influenţează temperatura, umiditatea, vântul şi luminozitatea. De exemplu, o
dată cu creşterea altitudinii temperatura scade şi umiditatea creşte, ceea ce
determină procesele de levigare şi podzolire în sol. Rezultatul este etajarea
vegetaţiei în funcţie de altitudine.
Expoziţia influenţează temperatura şi umiditatea aerului. Astfel, pe pantele sudice
temperatura este ridicată şi umiditatea este scăzută; aceasta va determina o
vegetaţie termofilă şi xerofilă. Pe pantele nordice, temperatura este mai coborâtă
şi umiditatea este mai ridicată; aceasta va determina o vegetaţie mezofilă.
În zona de dealuri, zonarea culturilor se va realiza în funcţie de aceste condiţii.
Astfel, pe pantele cu expoziţie sudică se vor cultiva vii şi livezi, pe când pe
pantele cu expoziţie nordică se vor menţine pajişti naturale şi păduri.
Înclinarea pantei influenţează atât factorii climatici cum sunt insolaţia şi umiditatea, cât şi
factorii edafici. Astfel, cu cât înclinaţia este mai mare, cu atât insolaţia este mai
puternică, iar capacitatea de reţinere a apei şi acumularea substanţelor organice în
sol este mai redusă, în timp ce o parte din sol este spălat.
Un rol deosebit în înlăturarea acestor efecte îl are vegetaţia lemnoasă, care reduce
insolaţia, fixează solul şi îl fereşte de eroziune. Despăduririle masive ce s-au
realizat pe unii versanţi de munte şi de deal au dus la puternice alunecări de teren
şi fenomene de eroziune.

2.3.7. Alţi factori ecologici

Focul. Foarte des întâlnit în stepă, savană, tundra, taiga, păduri de pin,
păduri de eucalipt. ca factor ecologic influenţează structura, dinamica şi
succesiunea biocenozelor afectate. Incendiile modifică condiţiile ecologice ale
mediului şi elimină numeroase specii vegetale şi animale. Efectele benefice ale
focului legate de creşterea fertilităţii solului sunt constituie un subiect
controversat.
Adaptări ecologice la plante: Unele specii lemnoase sunt adaptate pentru a rezista la foc
prin conţinut mare de apă în ţesuturi sau ţesut suberificat bogat: salcia (Salix
alba), stejarul de plută (Quercus suber), baobabul (Adansonia digitata).
Plantele ierboase s-au adaptat prin rezistenţă sub formă de muguri (geofite),
rezistenţă sub formă de seminţe (terofite) sau prin capacitate de regenerare a
rădăcinilor.
Adaptări la animale: de regulă animalele se feresc de foc prin părăsirea habitatelor.
O curiozitate o prezintă insectele pirofile, asupra cărora
focul are efect benefic. De exemplu Melanophila
acuminata (fig. 2.12.) se înmulţeşte numai în arborii
doborâţi de incendii. Prezintă capacitatea de a detecta
fumul de la distanţe foarte mari. Din acest motiv, senzorii
insectei constituie obiect de studiu pentru numeroşi
cercetători, în cadrul unei ştiinţe numite Bionica, în
vederea realizării unor detectoare de fum performante. Figura 2.1.2. Melanophila acuminata (AG
Prof. Schmitz, http://idw-
online.de/pages/de/image73525)

35
 T. A. 2.4.
1. În funcţie de necesarul de apă, plantele se împart în 4 grupe ecologice:
a) hidrofile, b)……….., c)…………, d)………….
2. Plantele xerofile sunt plante adaptate la…………, frunzele au stomate …….,
aşezate în ………….…ceea ce ………….. prin evaporare.
3. Pe soluri salinizate cresc plante: a. glicofile; b. halofile
4. Polenizarea anemofilă şi anemochoria de referă la…………..
5. Ce factori de biotop sunt influenţaţi de cei orografici?

2.4. Influenţa organismelor asupra mediului

Nu numai factorii de mediu acţionează asupra organismelor vii ci şi

acestea asupra mediului. Deja cunoscut este faptul că plantele pot influenta clima
unei regiuni. Animalele prin acţiunile lor pot influenţa mediul. De exemplu
populaţiile de castori (Castor fiber), prin construirea de diguri pot opri cursul unor
pâraie sau râuri, modificând astfel peisajul. Coralii pot forma în mări adevărate
insule. Populaţiile de râme şi de insecte contribuie la formarea solului.
Aceste activităţi ale organismelor asupra mediului se răsfrâng din nou
asupra organismelor şi contribuie la o succesivă modificare a biocenozei de pe un
anumit areal. (vezi succesiunea ecologică).
Omul, ca fiinţă biologică interacţionează cu mediul său de viaţă. Fiind
dotat cu inteligenţă superioară a început să pretindă anumite condiţii de la acesta
ducând la modificarea lumii înconjurătoare.
Evoluţia sa culturală, şi în special cea tehnică i-au dat o mare independenţă
faţă de factorii de mediu. În comparaţie cu plantele şi animalele, care de-a lungul
timpului s-au adaptat condiţiilor de mediu, omul a adaptat mediul cerinţelor sale: a
tăiat păduri, a desecat mlaştini, construieşte case în care îşi reglează temperatura
optimă prin încălzire sau răcire. Este o fiinţă cosmopolită, răspândită pe toată
suprafaţa Pământul.
Hrana şi materiile prime pentru industrie şi le procură tot din mediu,
vânează, pescuieşte, cultivă plante, creşte animale, extrage minereu şi petrol. Şi el
eliberează în mediu produsele metabolismului dar, pe lângă acestea, şi reziduurile
de la diferite industrii, gazele toxice, substanţe greu degradabile. Prin aceste
activităţi, omul a devenit organismul care a modificat cel mai mult condiţiile de
mediu ducând la distrugerea echilibrului ecologic.

Rezumat
Mediul de viaţă este considerat drept totalitatea sistemelor vii şi nevii pe
care organismul le influenţează şi de care este influenţat în activităţile sale în mod
direct sau indirect. Poate fi biotic şi abiotic.
Factorii ecologici reprezintă totalitatea factorilor abiotici (componente
lipsite de viaţă) şi biotici (organisme vii) cu care organismul vine în contact şi
interacţionează reciproc.
Legile acţiunii factorilor ecologici: legea minimului, legea toleranţei, legea
acţiunii combinate a factorilor ecologici, legea substituirii factorilor ecologici.

36
 Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare:
T.A. 2. 1. 1-b; 2. vezi pag. 16; 3. vezi pag. 16; 4. reducerea perioadei de iluminare
5. la suprafaţă, în zona bogată în radiaţii roşii, numită zona eufotică predomină
algele verzi care pentru procesul de fotosinteză absorb, la fel ca şi plantele
terestre, radiaţii cu lungimi de undă cuprinse între 660 şi 680 nm.
- la adâncime, în zona săracă în radiaţii roşii, numită zona disfotică predomină
algele roşii care datorită prezenţei fitoeritrinei sunt capabile să folosească radiaţii
cu lungime de undă mai scurtă: verzi sau albastre.
T.A. 2. 2. 1. euritermele suportă variaţii mari de temperatură.
2. Grâul de toamnă pentru a trece din faza vegetativă la ca generativă necesită
vernalizare ( expunere la temperaturi scăzute, pozitive)
T.A. 2. 3. 1.- b; 2. pentru plante, formele accesibile de apă sunt reprezentate de apa
capilară, straturile externe ale apei peliculare şi apa gravitaţională; 3. vezi pag.29
T.A. 2. 4. 1. a) hidrofile, b)higrofile, c) mezofile, d)termofile
2. Plantele xerofile sunt plante adaptate la uscăciune, frunzele au stomate mici,
aşezate în adâncituri numite cripte, ceea ce împiedică pierderea apei prin
evaporare.
3. – b, 4. răspândirea polenului şi respectiv a seminţelor cu ajutorul vântului
5. climatici şi edafici.
BIBLIOGRAFIE
1. Contoman M., Filipov F., 2007 – Ecopedologie. Ed. Ion Ionescu de la Brad,
Iaşi, p. 12 -36 şi 269-271.
2. Dumitrescu N., Iacob T.,Vîntu V., 1992 – Ecologie şi protecţia mediului. Curs
– Centrul de Multiplicare, Universitatea Agronomică Iaşi, p.162-163.
3. Lupaşcu Angela, 2004 – Biogeografie cu elemente de ocrotire şi conservare
a biodiversităţii. Ed. Terra Nostra, Iaşi, p. 57-83
4. Martinez, J. E., 2004 - Hyperthermophilic microorganisms and USP hot
water systems. Pharmaceutical Technology, 28(2), 50-65.
5. Toma Liana Doina, 2009 – Ecologie şi protecţia mediului. Ed. PIM, Iaşi, p. 12-
25.
6. William E. Williams; Holly L. Gorton & Thomas C. Vogelmann, 2003 -
Surface gas-exchange processes of snow algae". Proceedings of the National
Academy of Sciences of the United States of America. 100 (2): 562–566.
doi:10.1073/pnas.0235560100. PMC 141035 Freely accessible. PMID
12518048.
*** https://www.spektrum.de/lexikon/biologie/phototropismus/51386

37