Mediul

• E. Racoviță: totalitatea forțelor și energiilor

lumii materiale, care influențează viața unei
ființe.
• Totalitatea factorilor fizici, chimici, biologici
cu care un organism interacționează.
 Clasificarea factorilor ecologici
• 1. după natura factorilor
• 2. după relația cu densitatea populației
• 3. după specificitatea modului de acțiune
 Clasificarea factorilor ecologici:
1. după natura factorilor
• Abiotici /Abiogeni = nevii / generați de
componentele nevii ale mediului (modificați
de componentele vii)
• Biotici /Biogeni = vii / generați de
componentele vii ale mediului
 Clasificarea factorilor ecologici:
1. după natura factorilor
• Abiotici
– Geologici: natura substratului
– Geografici
• Latitudine: zonarea latitudinală
• Longitudine: subclimat oceanic/continental
• Altitudine: zonarea altitudinală (etajarea)
• Expoziție: mezoclimat de versant
• Morfologia reliefului: microclimat
– Fizici: lumina, căldura, umiditate, presiune, foc
– Chimici: compoziția chimică a mediului
– Mecanici: vânt, textură sol, curenți, maree, valuri
– Cosmici: rotația & revoluția Terrei => variații diurne & sezoniere
– Climatici [<= cosmici+fizici]: climat > sub ~ > mezo ~ > micro~
 Clasificarea factorilor ecologici:
1. după natura factorilor
• Biotici
– Relații intraspecifice (intrapopulaționale):
cooperare, competiție
– Relații interspecifice (interpopulaționale):
mutualism, comensalism, prădătorism,
parazitism …
 Clasificarea factorilor ecologici
2. după relația cu densitatea populației
• Factori independenți de densitate: factorii
abiotici
• Factori dependenți de densitate: competiția
intrapopulațională
• Factori imperfect dependenți de densitate:
relațiile interspecifice
 Clasificarea factorilor ecologici
3. după specificitatea modului de acțiune
• Stabili: gravitația, constanta solară, comp.
ch. a atmosferei, hidrosferei …
• Variabili:
– Periodici i [<= cosmici]: lumina, temp., maree
– Periodici ii [<= periodici i]: umiditatea
atmosferică, resursa de hrană, oxigen dizolvat …
– Neperiodici: furtuni, uragane, erupții vulcanice
…
 Legea minimului - factori limitanţi
• Factorii ecologici se comportă într-un anumit context al condiţiilor
locale ca factori limitanţi. După Blakman factor limitant înseamnă orice
factor din mediu care printr-o concentraţie prea mare sau prea mică
are efect inhibitor asupra plantelor sau animalelor. Dependenţa
vieţuitoarelor faţă de factorii de mediu în special de aceia care au
concentraţii foarte mici a fost observat încă din secolul al XIX-lea la
organismele vegetale.
• Ulterior acestei observaţii Leibig a formulat legea minimului:
“Creşterea unei plante este limitată de elementul din sol a cărui
concentraţie este inferioară unei valori minime absolut necesare
desfăşurării diferitelor biosinteze şi concentraţii dincolo de care
plantele sunt stânjenite în creştere sau creşterea lor încetează”.
• Ulterior formulării legii minimului s-a constatat că efectele limitative
apar şi în cazul factorilor care au concentraţii foarte ridicate în mediu
depăşind maximul cerinţelor organismelor respective şi sumând aceste
observaţii se constată că în cazul organismelor creşterea şi dezvoltarea
indivizilor biologici e întreţinută pentru fiecare factor abiotic între o
valoare minimă şi maximă. Această lege nu se aplică numai elementelor
esenţiale vieţii sau macroelementelor ci tuturor factorilor ecologici.
Legea toleranţei. Valenţa ecologică a speciei
• Un factor ecologic nu acţionează limitativ în permanenţă ci numai atunci când
concentraţia să depăşeşte anumite valori limită care nu mai pot fi tolerate de
fiinţele vii. Fiecare organism viu prezintă în raport cu diferiţi factori ecologici
anumite limite de toleranţă între care se situează o zonă numit optim ecologic.
• Legea toleranţei : « Succesul unei specii în biotop este maxim atunci când se
realizează din punct de vedere calitativ şi cantitativ complexul de condiţii de
care depinde reproducerea speciei ». De exemplu : larvele de Cicindella
lumulata (carambid) se dezvoltă numai atunci când sunt îndeplinite anumite
condiţii în ceea ce priveşte mediul abiotic, solul în care e depusă ponta e afânat,
nisipos, cu un conţinut scăzut de humus, bine drenat şi cu o anumită
temperatură şi umiditate.
• Orice specie prezintă toleranţă cu o amplitudine caracteristică fiecărui factor
ecologic în parte. În intervalul amplitudinii tolerante factorii ecologici
acţionează asupra indivizilor cu intensitate diferită ceea ce a determinat
clasificarea de către Shelford în 5 clase de toleranţă : clasa de pessim (unde nu
tolerează), două clase de toleranţă medii şi una de optim. Clasa de pessim arată
limitarea existenţei individului prin valori extreme de toleranţă. Clasele de
toleranţă medie cuprind condiţii care asigură existenţa populaţiilor în condiţii
medii, iar clasa de optim se mai numeşte preferendum şi reprezintă zona în
care metabolismul se desfăşoară cu eficienţă maximă.
Legea toleranţei. Valenţa ecologică a speciei
• Valenţa ecologică
• Reprezintă posibilitatea unei specii de a popula medii diferite caracterizate printr-o
variaţie mai mică sau mai mare în ceea ce priveşte factorii ecologici. Speciile cu toleranţă
mare faţă de factorii ecologici se numesc euribionte, iar cele cu toleranţă mică faţă de
factorii ecologici se numesc stenobionte.
• În termeni biocenotici se numesc specii euriece cele care se întâlnesc în numeroase
tipuri de biocenoze şi specii stenece cele care se întâlnesc puţine tipuri de biocenoze.
Dacă ne referim numai la condiţiile abiotice vorbim despre specii euritope (în
numeroase tipuri de biotopuri) şi specii stenotope (puţine tipuri de biotopuri). Există
specii care sunt în același timp euriece şi euritope, acestea numindu-se specii ubicviste
(cosmopolite, ubicuitare – Musca domestica). Există specii cu toleranţă largă faţă de un
anumit factor şi cu toleranţă redusă faţă de alt factor.
• Toleranţa largă determină răspândirea geografică largă ce determină o diversitate
biologica sporită. Toleranţa speciilor faţă de concentraţiile anumitor substanţe sau
factori ecologici pot varia sezonier, anual, diurn sau în raport cu stadiul de dezvoltare
ontogenetică a individului (insecte cu larve acvatice, adult zburător, larve stenobionte şi
stenotope şi adulţii cu toleranţă mai mare – la broaşte). Interacţiunea a doi sau mai mulţi
factori ecologici pot determina modificarea limitelor de toleranţă ale speciei faţă de
respectivii factori (exemplu : complexul de factor temperatura şi umiditate – aceeaşi
temperatură este suportată diferit la umidităţi diferite).
• Valenţa ecologică a speciilor este capacitatea acestora de a tolera anumite variaţii ale
factorilor de mediu şi reprezintă expresia plasticităţii genetice a speciei.
Legea toleranţei. Valenţa ecologică a speciei

• Reprezentarea grafică a modului în care se distribuie indivizii unei populaţii în funcţie de

valorile unui factor de mediu. Unde r reprezintă rata intrinsecă de creştere a populației
LEGEA ACȚIUNII COMBINATE A FACTORILOR
• Interacțiunea dintre factorii ecologici
modifică toleranța față de un anumit
factor.
• Toleranța fiziologică (a) > Toleranța
ecologica (b)
 LEGEA COMPENSAȚIEI FACTORILOR
• Abundența unui factor de mediu din viața unui organism poate fi
compensată cu un alt factor apropiat.
• la lumină slabă, intensitatea fotosintezei rămîne normală, dacă se măreşte
concentraţia CO2
• Mytillus galloprovincialis asimilează stronțiu în lipsa calciului
Clima
Clima
Clima
Clima
Clima
 TEMPERATURA
• Temperatura condiţionează structura biocenozelor,
amplitudinea fluctuaţiilor termice, determină 2 categorii de
domenii termice :
• - temperaturi capabile cu starea activă a organismelor
• - temperaturi care determină stări latente şi fenomene de
anabioza

• Cel mai adesea fiinţele vii nu supravieţuiesc în stări active de

viaţă decât pentru un interval termic foarte restrâns, situat între
0-50oC, limite între care este posibilă activitatea metabolică
normala. În sens larg viaţa este posibilă în intervalul termic de –
200 o C şi +100 o C sub forma unor stări latente cum ar fi chiştii,
sporii care trăiesc în apropierea izvoarelor termale din apele
oceanice la temperaturi de peste 100 o C. Pentru fiecare specie
sau populaţie se pot delimita următoarele limite termice :
 TEMPERATURA
• Pentru fiecare specie sau populaţie se pot delimita următoarele limite termice :
• temperatura letală inferioară – corespunde temperaturii la care organismul
moare de frig
• temperatura letală superioară – organismul moare datorită căldurii mari
• temperatura minimă – reprezintă cea mai scăzută temperatură la care un
organism se menţine activ
• temperatura maximă – organismul se menţine activ
• temperatura optimă – temperatura căutată de animal la care procesele
metabolice se desfăşoară cu cele mai mici pierderi energetice.
•
• După modul în care suportă variaţiile de temperatură ale mediului extern
animalele se împart în :
• stenoterme – suportă variaţii mici de temperatură
• euriterme – suportă variaţii mari
 TEMPERATURA
• Organismele stenoterme
• Intervalul de toleranţă termică poate fi situat la valori scăzute de temperatură
se numesc microterme sau oligoterme iar cele care au aceeaşi limită la
temperaturi ridicate se numesc mega sau politerme. Microtermele se numesc
stenoterme psihrofile ; specii nivale de artropode. Macrotermele se numesc
stenoterme termofile. Stenoterme termofile : vieţuitoarele din marile calde,
insectele ectoparazite pe păsări şi mamifere.
• Există şi specii euriterme sau termic ubicviste (broasca râioasă –Bufo bufo,
felinele mari, tigrul asiatic).
 TEMPERATURA
• După situaţia schimburilor energetice dintre organisme şi mediu, animalele se
împart în două grupe.
• - poichiloterme- îşi modifică temperatura în condiţii de mediu extern :
amfibieni şi reptile
• - homeoterme : îşi menţin temperatura constantă : păsări, mamifere

• Există mamifere la care mecanismele de termoreglare sunt imperfecte, ele nu-

şi pot menţine temperatura corpului constantă în anotimpul rece, ele se
numesc heteroterme. Temperatura împreună cu alţi factori ecologici contribuie
la răspândirea geografică a animalelor, stabileşte limite de areal, reprezintă un
factor limitativ prin valori extreme. De exemplu, lăcusta călătoare nu depăşeşte
în areal limita izotermei de 20C, musca ţe-ţe nu depăşeşte zona tropicală.
 TEMPERATURA
• Poikiloterme/Hoemeoterme vs. Ectoterme/Endoterme

• Ectoterme: sursa de căldură la exterior (căldura din mediu)

– Adaptări: morfologice, comportamentale > fiziologice
– Beneficii adaptative mici/cheltuieli energetice mici
• Endoterme: sursa de căldură la interior (reacții metabolice)
– Adaptări: morfologice, comportamentale < fiziologice
– Beneficii adaptative MARI/cheltuieli energetice MARI

=> Beneficii/costuri Ectotermie = Beneficii/costuri Endotermie

 TEMPERATURA
• Căi de adaptare la temperaturi extreme
• Mecanismele adaptative ale organismului asigură menţinerea balanței
termice a individului. Scăderea temperaturii corpului în cazul riscului
supraîncălzirii se poate realiza prin următoarele mecanisme :
• - radiaţia = cantitatea de căldura cedata pe suprafaţa
• - conducţia = transferul de căldură între 2 obiecte în contact, datorită
diferenţelor de temperatură
• - convecţia = pierderea de căldură datorită convecțiilor de aer
• - evaporaţia
• - evapotranspiraţia
 TEMPERATURA
Adaptări morfologice
În funcţie de mediul la care trebuie să se adapteze, se disting adaptări la temperaturi ridicate, în
scopul pierderii de energie şi adaptări la temperaturi scăzute, reducerea pierderii energetice.

1. Regula lui Bergmann – într-un grup sistematic de homeoterme talia animalelor creşte pe măsură
ce ne îndepărtăm de ecuator spre latitudini mai mari.
Această modificare a apărut ca o necesitate a reducerii pierderii energetice la speciile care trăiesc în
zonele reci, volumul şi biomasa cresc proporţional cu valorile ridicate la 3-a dimensiunilor liniare pe
când suprafaţa crește numai cu valorile ridicate la 2-a. Un animal de talie mai mare, o suprafaţa
relativ a corpului mai mică decât un animal de talie mică. De exemplu, pinguinii cei mai mari sunt la
latitudini mai mari iar speciile mici la zone temperate (imperial >1m 80oS, regal ~1m 50oS, de
Galapagos <1m 0oS). Ursul brun creste în talie de la Sud la Nord. Excepţie : struții (zona ecuatoriala)
sunt cele mai mari păsări ; felinele mari (zona subtropicala) sunt mai mari decât leopardul.
=> Raportul Suprafață/Volum la animalele din zonele reci este mai mic decât la cele din zonele
calde.

2. Regula lui Allen – derivă din prima, dimensiunile apendicelor corporale (membre, urechi, bot) se
reduc ca dimensiuni odată cu creşterea latitudinii.
Scopul este reducerea pierderii de căldură. De exemplu : fenekul sau vulpea de desert, vulpea
polară.
 TEMPERATURA
Adaptări morfologice
În funcţie de mediul la care trebuie să se adapteze, se disting adaptări la temperaturi ridicate, în
scopul pierderii de energie şi adaptări la temperaturi scăzute, reducerea pierderii energetice.

1. Regula lui Bergmann – într-un grup sistematic de homeoterme talia animalelor creşte pe măsură
ce ne îndepărtăm de ecuator spre latitudini mai mari.
Această modificare a apărut ca o necesitate a reducerii pierderii energetice la speciile care trăiesc în
zonele reci, volumul şi biomasa cresc proporţional cu valorile ridicate la 3-a dimensiunilor liniare pe
când suprafaţa crește numai cu valorile ridicate la 2-a. Un animal de talie mai mare, o suprafaţa
relativ a corpului mai mică decât un animal de talie mică. De exemplu, pinguinii cei mai mari sunt la
latitudini mai mari iar speciile mici la zone temperate (imperial >1m 80oS, regal ~1m 50oS, de
Galapagos <1m 0oS). Ursul brun creste în talie de la Sud la Nord. Excepţie : struții (zona ecuatoriala)
sunt cele mai mari păsări ; felinele mari (zona subtropicala) sunt mai mari decât leopardul.
=> Raportul Suprafață/Volum la animalele din zonele reci este mai mic decât la cele din zonele
calde.

2. Regula lui Allen – derivă din prima, dimensiunile apendicelor corporale (membre, urechi, bot) se
reduc ca dimensiuni odată cu creşterea latitudinii.
Scopul este reducerea pierderii de căldură. De exemplu : fenekul sau vulpea de desert, vulpea
polară.
TEMPERATURA
 TEMPERATURA
Adaptări la temperaturi ridicate ale animalelor
Dezvoltarea sub elitre (insecte) a unei cavităţi în care aerul formează un strat izolant, alungirea
picioarelor, coloritul deschis, acoperirea elitrelor cu peri.
Adaptări fiziologice şi comportamentale
Van’t Hoff susţine că la unele animale are loc o creştere a ratei metabolice proporţional cu creşterea
temperaturii până la atingerea unor valori letale. Creşterea valorilor metabolice pot fi de 2 până la 4
ori pentru o creştere a temperaturii corpului de 10 ori.
Estivarea
La vertebrate şi nevertebrate în verile foarte călduroase animalele se ascund în sol, frunzar sau în
diferite adăposturi, îşi încetează activităţile vitale se reduce foarte mult metabolismul bazal şi pot să
revină la starea activă atunci când temperatura revine la normal. Fenomenul se poate produce o
dată sau de mai multe ori pe sezon. La crustaceele terestre, gasteropode terestre, țestoase de uscat.
Modificarea bioritmului circadian
Unele specii pentru a evita temperaturile excesive din timpul zilei şi-au modificat bioritmul,
transformându-se din specii diurne în specii nocturne.
Starea de amorţeală
Frecventă la numeroase nevertebrate iar dintre vertebrate la poichiloterme. În aceasta stare
metabolismul se reduce foarte mult, temperatura corpului se apropie de cea a mediului ambient,
animalele se adăpostesc şi uneori se adună în grupuri.
 TEMPERATURA
Somnul de iarnă sau letargia
Hibernare parţiala. Caracteristică mamiferelor homeoterme. În sezonul cald se comportă ca
homeoterme obişnuite dar în timpul iernii nu își pot menţine temperatura corpului constanta, ca
urmare aceasta scade pana la 5-10C. La monotreme, la unele marsupiale, la veveriţă, la urs.
Hibernarea
Hoffman defineşte hibernarea ca şi un proces periodic în care temperatura corpului se adaptează la
un nivel scăzut apropiindu-se de cea a mediului. Frecvenţa respiratorie şi cardiacă se reduce foarte
mult. La animale cu talie relativ mică, cu o suprafaţă a corpului relativ mare în raport cu volumul şi
care odată cu scăderea temperaturii mediului se retrag în adăposturi şi devin inactive. În
majoritatea cazurilor se declanşează la o temperatură a mediului de 1,5-5C, la unele specii la 5-10C,
iar în zona tropicală uscată la temperaturi de 19-23C.
Modificări induse :
Scăderea temperaturii interne a corpului care ajunge să fie mai mare cu 0,5 pana la 3C faţă de
temperatura mediului
Reducerea metabolismului bazal de 10 până la 100 de ori din valorile normale
Reducerea ritmului respirator de circa 10 ori faţă de normal
Reducerea ritmului cardiac de 25-30 de ori faţă de normal
Scăderea tensiunii arteriale şi a vitezei de circulaţie a sângelui până la de 20 de ori.
Durata este de 3-7 luni fiind influenţată de dinamica factorilor de mediu. Creşterea bruscă a
temperaturii în sezonul rece sau valorile scăzute extreme care pot periclita viaţa animalelor duc la
întreruperea temporară a hibernarii. Liliecii din zona temperată, aricii, marmota, majoritatea
rozătoarelor din zona temperată
 ELEMENTELE MEDIULUI
HIDROLOGIC ÎN BIOTOP
Mediul hidrologic reprezintă toată hidrosfera, adică apa sub toate formele
întâlnite pe Pământ. Cea mai importantă este cea lichidă care vehiculează
atomii elementelor chimice dintr-un biotop în altul.
Sursele de apă : în ecosistemele terestre sursele principale de apă sunt
precipitațiile care cad în cantităţi diferite pe suprafaţa plantei, în funcţie de
poziţia geografică, relief, direcţia curenţilor de aer, clima, tipul de biocenoză.
Astfel, în zonele
- deșertice 0-250 mm/m2/an
- de stepă 250-750 mm/m2/an
- temperate 750-1250 mm/m2/an
- pădurilor ecuatoriale peste 1250 mm/m2/an
Importanţa majoră o are şi modalitatea în care precipitaţiile din decursul unui
an sunt repartizate pe anotimpuri:
- zone cu precipitaţii uniform repartizate – zona ecuatorială şi temperată
- zone cu precipitaţii sezoniere
 ELEMENTELE MEDIULUI
HIDROLOGIC ÎN BIOTOP
Cerinţele organismelor animale în raport cu factorul hidric
În funcţie de acest factor, animalele se clasifica astfel:
- specii higrofile – au cerinţe mari de apă şi trăiesc în medii umede
- specii mezofile – cu nevoi moderate de apă ; acestea suportă
alternanţa anotimpului secetos cu cel ploios
- specii xerofile – trăiesc în medii cu deficit de apă : deşerturi, stepe
În funcţie de valenţa ecologică speciile se clasifica în :
- stenohigrice – suportă variaţii de mică amplitudine ; se includ
higrofilele şi xerofilele
- eurihigrice – suportă variaţii mari ale umidităţii din atmosferă.
Fiecare ecosistem are un bilanţ hidric propriu în funcţie de zona, de
precipitaţii, de umiditatea aerului, de structura solului. Intrările de
apa în ecosistem se pot realiza de către plantele terestre care absorb
apa prin rădăcină, plantele acvatice care absorb apa pe toată suprafaţa
corpului, iar animalele fie prin consumul direct, fie prin hrană,
pierderile realizându-se prin transpiraţie, evaporare şi excreţie.
 ELEMENTELE MEDIULUI
HIDROLOGIC ÎN BIOTOP
Clasificare după toleranța la salinitate:
Eurihaline
Stenohaline
oligohaline 5g/l
mezohaline 5-18g/l
polihaline 18-41g/l
hiperhaline 41-230g/l

Clasificare după presiunea osmotică

Hipotonice: conc. md. int. < conc. md. ext.; mecanisme de eliminare a sărurilor și de
împiedicare a deshidratării
Izotonice: conc. md. int. ~ conc. md. ext.
Hipertonice: conc. md. int. > conc. md. ext. ; mecanisme de eliminare a apei și de
reținere a sărurilor
ELEMENTELE MEDIULUI HIDROLOGIC ÎN BIOTOP
Formele de adaptare la deficitul hidric
Se întâlnesc la organismele terestre, au scopul de a menţine echilibrul bilanţului hidric.
La plante se realizează prin următoarele modalităţi :
- reducerea pierderilor de apă : reducerea transpiraţiei, îngroşarea cuticulei,
acoperirea acesteia cu peri, ceară, adâncirea stomatelor în cripte, răsucirea frunzelor,
reducerea dimensiunii frunzelor şi preluarea funcţiilor de asimilaţie de tulpină
- prin creşterea eficientei de utilizare a apei : prin răspândirea sistemului radicular
fie pe orizontală, fie pe verticală
- stimularea absorbţiei apei : prin creşterea presiunii osmotice a celulelor, absorbţia
umezelii rezultată din ceaţă, acumularea de apă se face în ţesuturile acvifere.
La animale reducerea pierderii de apă se realizează prin :
- impermeabilizarea tegumentului
- reducerea numărului de glande sudoripare
- eliminarea de uraţi solizi
- utilizarea apei de metabolism (cămilă: oxidarea trigliceridelor și acizilor grași)
- adaptarea comportamentală prin îngropare în nisip în timpul zilei (animale de talie
mică) sau căutarea altor adăposturi, fie prin migrarea spre zonele cu sursa de apă
(animale de talie mare).
- adaptări anatomo-histologice (sinus subencefalic la antilope => răcirea sângelui ce
irigă encefalul)