Medii biotice și abiotice

Pe toate nivelurile de integrare ale lumii vii, viața este dependentă de mediu. Nici un organism
viu, nici un sistem nu pot exista în mod izolat, ci doar în strânsă corelație cu tot ceea ce îi înconjoară.
Intre organism și mediul înconjurător se realizează permanent schimburi materiale, energetice și
informaționale.
Componentele mediului pot fi abiotice (fără viață) sau biotice (cu viață). In funcție de acestea,
factorii de mediu pot fi abiogeni sau biogeni.

Habitate și nișe

Habitatul este reprezentat de fragmentul de spațiu fizic împreună cu componentele sale chimice
factori abiotici) și biologice (hrană), care asigură condițiile pentru instalarea și menținerea unei
populații/specii de viețuitoare.
Știința habitatului studiază efectele ansamblului de actori care influențează morfologi, structura
și fiziologia indivizilor.
- nișa spațială – fragmentul de teren în care animalul își găsește un adăpost
- nișa trofică - totalitatea relațiilor trofice ale unei specii, a relațiilor sale cu hrana și cu
dușmanii săi, deci ansamblul de activități de căutare, capturare și consumare a hranei,
precum și cele de evitare a prădătorilor.

Tipuri majore de biomi pe Terra

Biomul este o comunitate biotică caracterizată prin existența unor populații dominante de
plante și animale ce trăiesc într-un anumit climat de regulă specific unor zone geografice mai extinse.
Biomul poate fi privit ca asociație de biocenoze adiacente din punct de vedere geografic ceea ce
conferă particularități distincte.
Principalii biomi ai Terrei:
a) biomii tereştrii alcătuiţi din:
- regiunile polare şi tundra
- muntele cu etajele de vegetaţie pe înălţime
- pădurile, stepele, deşerturile
Acest tip de mediu se intalneste in Antarctida, Groenlanda, Insula Novaia Zemlea, Insula Tara lui
Franz Joseph, Arhipelagul Spitzbergen, Arhipelagul Nord-canadian.
Tundra este o zonă de vegetație situată la nord de zona pădurilor, ocupând regiunile cu
climă subarctică (extremitatea nordică a Europei, Asiei și Americii de Nord și unele regiuni din sudul
Oceanului Înghețat sau Arctic).
b) biomii acvatici conţinând:
- comunităţile de apă dulce
- mările şi oceanele
Fiecare mediu acvatic se caracterizează prin anumiți factori naturali, iar vegetația prezintă o
serie de adaptări care îi permite creșterea, dezvoltarea si înmulțirea în acest mediu.
c) biomii subterani (peșterile)
Curiozitati: O curiozitate este faptul că suprafața unei peșteri nu intră în calculul suprafeței zonei în
care se află. Este pur și simplu neglijată.

Diversitatea vieții

Studiul diversității speciilor dintr-un areal terestru sau acvatic este limitat de dificultatea de a
monitoriza toți indivizii existenți în arealul respectiv.
 Biodiversitatea poate fi caracterizată prin:
- bogăția de specii, care exprimă numărul de specii dintr-un areal
- abundența speciilor, respective numărul de indivizi prin care este reprezentată fiecare specie
- diversitatea taxonomică, determinată de repartizarea pe grupe taxonomice a speciilor dintr-un
areal
- diversitatea funcțională, care relevă interrelațiile dintre specii, rolul funcțional din rețeaua trofică
și identifică speciile cheie

Poluarea

Poluarea reprezintă contaminarea mediului înconjurător cu materiale care interferează

cu sănătatea umană, calitatea vieții sau funcția naturală a ecosistemelor (organismele vii și mediul în
care trăiesc). Chiar dacă uneori poluarea mediului înconjurător este un rezultat al cauzelor naturale,
cum ar fi erupțiile vulcanice, cea mai mare parte a substanțelor poluante provine din activitățile
umane. Se disting următoarele categorii:
 poluare fizică (incluzând poluarea fonică și poluarea radioactivă),
 poluarea chimică (produsă de diverse substanțe eliberate în mediu sub formă gazoasă, lichidă
sau de particule solide),
 poluare biologică (cu germeni patogeni, substanțe organice putrescibile etc.).
Există două categorii de poluanți:
 poluanții biodegradabili sunt substanțe, cum ar fi cele conținute în apa menajeră, care
se descompun rapid prin unele procese naturale. Acești poluanți devin o problemă când se
acumulează mai rapid decât pot să se descompună.
 poluanții nedegradabili sunt substanțe care nu se descompun, sau se descompun foarte lent, în
mediul natural. Odată ce apare contaminarea, este dificil sau chiar imposibil să se îndepărteze
acești poluanți din mediu. Compușii nedegradabili cum ar fi diclor-difenil-tricloretanul, dioxinele,
bifenilii policlorurați (BPC) și materialele radioactive pot să ajungă la nivele periculoase de
acumulare și pot să urce în lanțul trofic prin intermediul animalelor. De exemplu, moleculele
compușilor toxici pot să se depună pe suprafața plantelor acvatice fără să distrugă acele plante. Un
pește mic care se hrănește cu aceste plante acumulează o cantitate mare din aceste toxine. Un pește
mai mare sau alte animale carnivore care se hrănesc cu pești mici pot să acumuleze o cantitate mai
mare de toxine. Acest proces se numește „bioacumulare”.

Efectul de seră

Efect de seră este un termen folosit pentru a evidenția contribuția unor anumite gaze emise
natural sau artificial la încălzirea atmosferei terestre prin modificarea permeabilității atmosferei la
radiațiile solare reflectate de suprafața terestră. Acest fenomen a fost descoperit de Joseph
Fourier în 1824.
Principalul element responsabil de producerea efectului de seră sunt vaporii de apă (70%).
Următoarea pondere o are dioxidul de carbon (9%), urmat de metan (9%) si ozon (7%).
În ultima jumătate de secol au fost emise în atmosferă cantități foarte mari de dioxid de carbon și
metan, care au redus permeabilitatea atmosferei pentru radiațiile calorice reflectate de Pământ spre
spațiul cosmic. Acest lucru a dus la începerea așa-numitului fenomen de încălzire globală.
Una dintre cele mai importante probleme ecologice globale este efectul de seră. Cauza
principală a acestui efect constă în acea cantitate enorma de dioxid de carbon și altor substanțe cu efect
de seră ce se acumulează în stratul aerian formând o „plapumă”. Substanțele care
acționează: freonii, metanul, etanul, oxizii de azot, hidrogenul, apa. Proprietățile acestor substanțe sunt
în așa fel că, ele prin sine dau posibilitate razelor ultraviolete să treacă foarte ușor, ajungând la
suprafața solului ,aceste raze se transformă în energie termică, iar energia termică de la suprafața
solului prin acest strat trece mult mai greu în așa fel încât se creează situația – cu cât plapuma este mai
groasă cu atât sub ea este mai cald. Acest efect, numit efect de seră, determină schimbări climatice
globale.

Dezvoltarea durabilă

Conceptul de dezvoltare durabilă desemnează totalitatea formelor și metodelor

de dezvoltare socio-economică care se axează în primul rând pe asigurarea unui echilibru între
aspectele sociale, economice și ecologice și elementele capitalului natural. Omul își organizează
activitățile în armonie cu legile naturale.
Între societatea umană și mediu se produce un permanent schimb de materie, energie și
informație.

Teoria asupra evoluției și apariției lumii vii

Evoluția lumii este fenomenul prin care o populație de organisme vii își transformă treptat
caracterele fizice și comportamentul, pierzând anumite caractere sau obiceiuri sau căpătând caractere
și obiceiuri noi, ceea ce modifică specia, și uneori creează, dintr-o populație unică, două populații
diferite (noi varietăți sau specii: acest fenomen este denumit speciație, iar fenomenul invers, hibridarea
naturală, contopește varietăți diferite într-o populație unică).
Teoria științifică a evoluției prin selecție naturală a fost propusă de Charles Darwin și Alfred
Russel Wallace la mijlocul secolului al XIX-lea și a fost expusă în detaliu în cartea lui Darwin despre
originea speciilor (1859). Evoluția prin selecție naturală a fost demonstrată pentru prima dată prin
observația că sunt deseori produși mai mulți urmași decât pot supraviețui. Aceasta este urmată de trei
fapte observabile despre organismele vii:
1) trăsăturile variază între indivizi în ceea ce privește morfologia, fiziologia și comportamentul
lor (variație fenotipică),
2) trăsături diferite conferă rate diferite de supraviețuire și reproducere (capacitate diferențială)
3) trăsăturile pot fi transmise din generație în generație (ereditatea aptitudinii).
. La începutul secolului XX, alte idei concurente de evoluție, cum ar fi mutaționismul și
ortogeneza, au fost respinse, deoarece sinteza modernă a reconciliat evoluția darwinistă cu genetica
clasică, care a stabilit evoluția adaptivă ca fiind cauzată de selecția naturală care acționează asupra
variației genetice mendeliene.
În anii 1920 și 1930, așa-numita sinteză modernă a conectat selecția naturală și genetica
populației, bazată pe moștenirea Mendeliană, într-o teorie unificată care se aplica în general la orice
ramură a biologiei. Sinteza modernă a explicat tiparele observate la speciile din populații, prin tranziții
fosile în paleontologie și mecanisme celulare complexe în biologia dezvoltării.

Teorii asupra apariției mediului

Cea mai documentată teorie privind biocenoza este cea care ia în considerare apariția,
dezvoltarea și evoluția programelor genetice.
Evoluția și adaptarea treptată la diversele medii de viață au dus la apariția și dispariția unor
specii, ce au reprezentat experiențe ale evoluției materiei vii, unele reușite, altele nereușite.