UNIVERSITATEA DE STUDII POLITICE ȘI ECONOMICE

EUROPENE “CONSTANTIN STERE”

FACULTATEA ECOLOGIE ȘI INGINERII APLICATIVE

ECOLOGIE ANIMALĂ
(Suport de curs)

Întocmit de Dumitru Bulat, dr.conf.univ.

Chișinău, 2017
1
 CAPITOLUL I
DEFINIŢIE ŞI OBIECT DE STUDIU

Ecologia s-a constituit ca ştiinţă către sfârşitul secolului al XIX- lea. Termenul de
ecologie provine de la cuvintele greceşti oikos = casă şi logos = ştiinţă şi a fost introdus în
1870 de către biologul german Ernst Haeckel. Acesta defineşte ecologia ca fiind "studiul
relaţiilor complexe directe sau indirecte cuprinse în noţiunea darwinistă a luptei pentru
existenţă" sau " studiul relaţiilor dintre plante şi animale şi mediul lor organic şi
anorganic".
De la început ecologia a fost considerată ştiinţa gospodăririi mediului, domeniul de
cunoştinţe privind economia naturii sau mai concret "ştiinţa relaţiilor organismelor vii între
ele şi cu mediul de trai abiotic"
1.2. Dezvoltarea ecologiei în România
Întemeietorul ecologiei româneşti este G. Antipa. Fost asistent al lui Haeckel la
universitatea din Jena, a studiat factorii ce influenţează producţia de peşte din Delta Dunării
şi litoralul românesc al Mării Negre. Cercetările sale au contribuit la studiul organizării şi
funcţionării biocenozelor acvatice. I. Borcea s-a ocupat cu studiul ecologic al litoralului
românesc al Mării Negre. Tradiţia studiului ecologiei în mediul acvatic a fost continuată de
N. Botnariuc în mediul marin şi M. Băcescu în mediul dulcicol.
Ecologia animalelor terestre este fondată de I. Popovici - Bâznoşanu, care
elaborează prima clasificare de biotopuri din ţara noastră şi elaborează noţiunea de
bioskenă, ca cel mai mic spaţiu cu condiţii uniforme şi fond propriu de plante şi animale. E.
Racoviţă întemeiază biospeologia, care se ocupă cu studiul condiţiilor ecologice din mediul
subteran.
În domeniul ecologiei vegetale, în 1930 G. Bujorean elaborează prima lucrare de
ecologie vegetală experimentală privind succesiunea covorului vegetal şi organizează la
Cluj una din primele staţiuni de ecologie din Europa. I. Prodan şi Al. Borza efectuează
studii ecologice în Ardeal şi în Carpaţi, iar Gh. Ionescu Şişeşti studiază ecosistemele
agricole şi forestiere naturale. În 1960 apare lucrarea "Zonarea ecologică a plantelor
agricole din România".
În 1965 apare primul curs de Ecologie generală elaborat de B. Strugren. Ulterior
apar diferite tratate cum sunt: Ecologia umană (1970) elaborată de I. Barnea, Ecopedologia
(1974) elaborată de C. Chiriţă, Ecologia forestieră (1977) elaborată de N. Doniţă şi lucrarea
"Bazele biologice ale producţiei vegetale" elaborată de N. Zamfirescu. În 1982 apare
tratatul de Ecologie generală elaborat de N. Botnariuc şi A. Vădineanu.
În deceniile '70-'80, se intensifică studiile de ecologie modernă efectuate în diferite
institute de cercetări din Bucureşti, Cluj, Iaşi, Constanţa etc care au ca obiectiv studiul
resurselor materiale ale biosferei sub impactul acţiunii umane. Rezultatele acestor studii
constituie obiectul diferitelor conferinţe naţionale ce urmăresc stabilirea unor strategii de
păstrare a echilibrelor ecologice.
După 1989 se înfiinţează facultăţi şi secţii de ecologie în diferite centre universitare,
de exemplu Iaşi, Sibiu şi chiar universităţi numite ecologice. În domeniul legislativ apare o

2
nouă lege a mediului, care înlocuieşte legea 9 din 1973, iar la nivel global, Delta Dunării
este declarată Rezervaţie a biosferei.
Ecologia este în atenţia diferitelor partide politice, luând naştere Partidul Ecologist,
Mişcarea Ecologistă. Se are în vedere ecologizarea diferitelor zone defavorizate din judeţul
Neamţ, oraşele Baia Mare, Suceava, Copşa mică etc. Organismele politice şi administrative
se integrează în diferite acţiuni organizate la nivel planetar, de exemplu participarea la
Conferinţa Internaţională asupra mediului, Rio de Janeiro (1992).
În ultimii ani, pe râurile din România au avut loc inundaţii catastrofale, datorate în
primul rând despăduririlor masive din zonele montane. Datorită asanării lacurilor fluviale
din lunca Dunării, fluviul a produs, de asemenea, inundaţii fără precedent. Faţă de aceste
efecte dezastroase ale acţiunii antropice, se impun măsuri urgente de amenajări silvice şi
hidrotehnice, care să reducă manifestarea acestor fenomene.

Ecologia protozoarelor

Protozoarele sunt legate de umiditate, populând apele dulci, permanente sau

temporare, mările, bazinele salmastre, apele suprasărate (Dunaliella salina, Amoeba
salinarum, Bodo caudatum). Multe protozoare sunt edafice, talia lor mică permiţându-le să
trăiască în capilarele din sol. Închistate, protozoarele sunt răspândite cu ajutorul vântului, al
plantelor sau pe picioarele păsărilor; de aici şi cosmopolitismul lor. Unele protozoare trăiesc
la suprafaţa zăpezii sau gheţii (Chlamydomonas nivalis). Unele grupe de protozoare sunt
exclusiv marine, populând anumite zone: radiolarii sunt planctonici, iar foraminiferele, cu
excepţia globigerinelor sunt bentonice. Numeroase protozoare trăiesc în fital (zona de
vegetaţie) iar altele în psamon (interstiţiile nisipului). Unele grupe sunt specifice apelor
dulci (heliozoarele, tecamoebienii), caracterizând diferite tipuri de ape şi reprezentând
indicatori biologici. Din punct de vedere al temperaturii pe care o preferă, unele protozoare
sunt termofile. De exemplu, în izvoarele termale trăieşte tecamoebianul Trinema (la 40-45
°C) şi ciliatul Nassula elegans (la 50-55°C). Alte protozoare, cum ar fi Disematosoma
(ciliate), sunt iubitoare de temperaturi joase, întâlnindu-se sub gheaţă.
Parazitismul este foarte răspândit printre protozoare, având la origine formele libere
sau saprozoice. Speciile parazite şi-au urmat gazdele în migraţiile lor şi au avut chiar o
evoluţie paralelă cu a acestora. Dintre flagelate, speciile de Trichomonas, Trypanosoma, sau
Leishmania reprezintă agenţi patogeni care produc boli grave ale omului. Specii de
Entamoeba şi Acanthamoeba dintre sarcodine sunt agenţi etiologici ale unor boli severe.
Apicomplexele sunt exclusiv parazite.
Printre protozoare sunt frecvente şi cazurile de hiperparazitism: Nosema frenzelinae
(microsporidie) este parazită la gregarina Cephaloidophora conformis din intestinul
crabului Pachygrapsus marmoratus. Influenţa paraziţilor asupra gazdelor se manifestă nu
numai prin acţiunea lor spoliatoare dar şi printr-o acţiune mecanică şi toxico-alergică. În
relaţiile protozoarelor cu alte organisme trebuie amintite comensaliamul şi simbioza. Un caz
interesant îl oferă Trichodina (peritrichi), comensală cu hidrele de apă dulce, şi care se
hrăneşte cu resturi alimentare care cad de la gazdă dar şi cu bacterii. Un exemplu elocvent
de simbioză obligatorie este cel al hipermastigidelor care trăiesc în punga rectală a
termitelor. În absenţa hipermastigidelor, termitele, incapabile de a digera lemnul, mor prin
3
inaniţie. Prin numărul lor imens, protozoarele planctonice din bazinele mari reprezintă o
primă verigă importantă a lanţului trofic, iar în calitate de consumatori de cadavre, participă
în procesul de autopurificare.
Asupra sistematicii protozoarelor se mai poartă încă discuţii. Din considerente strict
didactice considerăm că protozoarele cuprind cinci mari filumuri: Sarcomastigophora,
Apicomplexa, Microspora, Myxozoa şi Ciliophora.

Ecologia spongierilor (FILUM SPONGIA (PORIFERA, PARAZOA)

Grupul reuneşte metazoare inferioare, exclusiv acvatice, fixate de substrat, formând

cruste sau aglomeraţii arborescente, solitare sau coloniale, în majoritate marini. Doar o
singură familie, Spongillidae, este dulcicolă. Spongierii reprezintă cel mai primitiv grup de
metazoare. Realizarea funcţiilor vitale ale acestor organisme depinde în cea mai mare
măsură de fluxul de apă care străbate sistemul acvifer al corpului. Acest flux de apă,
continuu, facilitează nutriţia, respiraţia, excreţia şi chiar reproducerea. Marele volum de apă
care traversează sistemul acvifer dezvoltat, semnifică că majoritatea celulelor, chiar şi cele
din adâncimea corpului, interacţionează direct cu mediul extern. Evacuarea produşilor de
dezasimilaţie şi a celor azotici (în general amoniac) se fac prin intermediul curenţilor de
apă. Schimbul de gaze se face prin simpla difuzie între fluxul de apă şi celulele spongierului
de-a lungul canalelor acvifere. Unele celule din corpul spongierilor dulcicoli posedă una sau
mai multe vacuole pulsatile, care constituie principalul sistem osmoreglator al organismului
(Brauer, 1975). Nu există sistem nervos (la spongieri), iar reacţiile sunt în general locale.
Coordonarea depinde de transmiterea substanţelor mesager prin difuziune în
ectomezenchim, prin mobilitatea celulelor amiboidale şi de-a lungul celulelor fixate în
contact unele cu altele. Conducerea stimulilor electrici pare să aibă loc prin această ultimă
rută.
Spongierii sunt organisme microfage filtratoare. Curentul de apă creat de flagelul
choanocitelor permite spongierului să se hrănească cu particule alimentare fine, aflate în
suspensie (detritus, diatomee, ciliate). Particulele alimentare sunt selectate în jet şi “cernute”
în timpul trecerii lor în coşuleţele vibratile. Numai particulele mai mici pot intra prin porii
dermali sau trece prin prosopil. În final, particulele alimentare din canalele radiare sau
coşuleţele vibratile sunt filtrate de către choanocite.

Ecologia celenteratelor (COELENTERATA)

FILUM CNIDARIA
Cu excepţia hidrelor şi a câtorva hidrozoare dulcicole, cnidarii reprezintă forme
marine. Filumul reuneşte aproximativ 9000 de specii actuale dar şi numeroase forme fosile
datate din perioada cambriană. Majoritatea cnidarilor sunt forme marine, dar unele specii s-
au putut adapta la mediul dulcicol. Sunt forme fixate sau libere, solitare sau coloniale,
uneori cu un pronunţat polimorfism colonial. Unele forme oferă exemple de simbioză cu
alte organisme. Numele grupului derivă din prezenţa unor microstructuri urticante, numite
cnidocişti (grec. cnide = urzică), care se formează în celule speciale, cnidoblaste şi care au
rol în apărare şi atac. Cnidarii se prezintă sub două forme fundamentale, de polip şi de
meduză.

4
 În funcţie de structura polipilor şi meduzelor, cnidarii, sunt divizaţi în trei clase:
Hydrozoa, Scyphozoa şi Anthozoa.
Sistematica clasei Hydrozoa este destul de complicată, cuprinzând mai multe ordine
şi subordine: Ordinul Trachilina numără peste 100 de specii, fiind consideraţi de majoritatea
zoologilor cele mai primitive hidrozoare. Populează mediul marin şi excepţional, pe cel
dulcicol sau salmastru.
Clasa Scyphozoa cuprinde următoarele ordine: Stauromedusae, Cubomedusae,
Coronata, Semaeostomeae (Aurelia aurita), Rhizostomeae. Scifozoarele prezintă în ciclul
biologic atât scifopolip cât şi scifomeduză dar predomină scifomeduza. Polipii sunt solitari,
rar coloniali şi au cavitatea gastrică tetracompartimentată. Scifomeduza este liberă, sexuată
şi acraspedă (fără velum).
Clasa Anthozoa cuprinde metazoare cunoscute şi sub denumirea de corali -
celenterate exclusiv marine, reprezentate în ciclul biologic, doar prin antopolip sau
coralopolip.
FILUM CTENARIA (ACNIDARIA, CTENOPHORA)
Acest mic filum reuneşte aproximativ 150 de specii, exclusiv marine şi pelagice, cu
excepţia câtorva forme târâtoare, adaptate la o viaţă bentonică în stadiul de adult. Spre
deosebire de cnidari, o altă particularitate a filumului este aceea că epiteliul lor nu prezintă
cnidocisti, ci nişte celule lipicioase şi veninoase, numite coloblaste. Rolul coloblastelor este
acela de capturare a prăzilor. Ctenoforii sunt metazoare carnivore care se hrănesc cu
organisme planctonice (trocofore, crustacee copepode, chetognate etc.) capturate de către
tentacule şi procesele lor laterale, numite tentile. Organismele planctonice care constituie
dieta ctenoforilor sunt capturate pasiv de către aparatul tentacular. Prăzile, odată capturate,
nu sunt ucise imediat ca la cnidari, acest lucru realizându-se în cavitatea bucală sau în
faringe.

DIVIZIUNEA BILATERALIA TRIPLOBLASTICA -

ACELOMATE
Încrengătura PLATHELMINTHES
Începând cu această încrengătură, între ectoderm şi endoderm apare mezodermul – a
treia foiţă embrionară. De aici şi denumirea de triploblastice a tuturor încrengăturilor ce
urmează, în opoziţie cu încrengăturile Porifera, Cnidaria şi Ctenaria, numite diblastice. La
rândul lor, tribloblasticele se divid în două mari grupe: Protostomia (de la platelminţi până
la echinoderme, exclusiv) la care blastoporul devine orificiu bucal, în timp ce orificiul anal
este o neoformaţie, şi Deuterostomia (de la echinoderme până la vertebrate, inclusiv) la care
blastoporul funcţionează ca orificiu anal, iar orificiul bucal este o neoformaţie.
Din punct de vedere sistematic platelminţii cuprind şase clase: Turbellaria,
Monogenoidea, Cestodaria, Cestoda, Trematoda, Gnathostomulida.
Turbelariatele (4500 specii) sunt platelminţi, care, cu puţine excepţii, sunt forme
libere ce populează toate mediile (marin, dulcicol sau terestru), puţine forme fiind parazite.
Monogenoideele (1100 specii) sunt ectoparaziţi pe tegumentul, înotătoarele,
branhiile (fig. 33), sau în cavităţile care comunică direct cu mediul extern (cavitatea bucală,
nazală, cloacală, urinară), la peşti marini şi dulcicoli sau la amfibieni.
Cestodele (3400 specii) sunt forme exclusiv endoparazite. În general, corpul este
format dintr-un scolex (cap), un gât (zonă generatoare de proglote şi strobilul, alcătuit din

5
mai multe segmente numite proglote (3 până la 5000). Proglotele din vecinătatea gâtului
sunt imature, cele din zona mijlocie a strobilului sunt mature, iar ultimele sunt bătrâne.
Împărţirea corpului în proglote în care se repetă sistemul genital asigură hiperfecunditatea
legată de modul de viaţă parazitar. Scolexul este prevăzut cu organe de fixare (spini, cârlige,
ventuze) care prezintă particularităţi morfologice mai mult sau mai puţin caracteristice
pentru câte un ordin de cestode.
Trematodele (peste 18 000 specii) sunt forme exclusiv endoparazite. Corpul lor,
nesegmentat, turtit dorso-ventral este prevăzut cu un organ de fixare numit acetabulum
(ventuză ventrală), situată ventral, în treimea anterioară a corpului. O ventuză bucală
înconjură orificiul buco-anal. Majoritatea sunt hermafrodite, uneori cu tendinţă spre o
dioecie care poate deveni completă în cazul didimozoideelor.

FILUM NEMERTINA (NEMERTEA, RHYNCOCOELA)

Cuprinde circa 1400 specii de acelomate specializate, majoritatea fiind libere,
marine şi bentonice. Există însă şi forme dulcicole sau terestre, comensale sau parazite.
Corpul lor (poate atinge şi 30 m, la Lineus longissimus), colorat adesea în culori vii, este
alungit, filiform sau sub formă de panglică, extrem de flexibil şi acoperit în permanenţă cu
mucus abunent.

DIVIZIUNEA BILATERALIA TRIPLOBLASTICA -

PSEUDOCELOMATE
Încrengătura NEMATHELMINTHES (ASCHELMINTHES)
Denumirea grupului vine de la gr. nema (fir), cu referire la forma corpului – lung,
filiform sau cilindric, nesegmentat, cu simetrie bilaterală. Corpul este protejat de o cuticulă
tare, groasă, chitinoidă, secretată de hipodermul sinciţial, lucru care obligă la năpârliri
periodice. Prezintă atât forme libere cât şi parazite la plante şi animale. Nematelminţii sunt
împărţiţi în şase clase: Gastrotricha, Rotatoria, Nematoda, Nematomorpha, Acanthocephala
şi Kinorhyncha (Echinodera) (Kaestner, 1969).
Reprezentanţii clasei Gastrotricha (cca. 700 specii) sunt nematelminţi dulcicoli sau
marini. Numele grupului vine de la faptul că prezintă o ciliatură ventrală (gastros =
abdomen; tricha = păr, lb. gr.) cu rol în locomoţie. Cele mai multe forme nu depăşesc în
lungime câţiva mm.
Rotiferii (Rotatoria) (2200 specii) sunt nematelminţi acvatici la care partea
anterioară a corpului este modificată într-un aparat rotator. Sunt forme cosmopolite care
populează mediul dulcicol, salmastru sau marin. Rotiferii prezintă fenomenul de
ciclomorfoză (variaţie cicilică a habitusului), influenţat de factori de mediu dar şi genetici.
Majoritatea rotiferilor prezintă dimorfism sexual, masculii fiind pigmei şi apărând în
anumite momente ale ciclului de viaţă.
Nematodele (Nematoda) (peste 80 000 specii descrise) sunt nematelminţi cu corp
bilateral simetric, cilindric, filiform şi cu cele două extremităţi ascuţite. Grupul cuprinde
specii libere, comensale sau parazite la plante sau animale. Dimensiunile corpului variază
între câţiva mm şi câţiva m; Placentonema gigantissima măsoară 8,4 m lungime şi 2,5 cm
diametru. Corpul nematodelor este protejat de o cuticulă care poate avea diferite
ornamentaţii. Clasa Nematoda este împărţită în două subclase: Adenophorea (Aphasmidia)
şi Secernentea (Phasmidia). Majoritatea speciilor libere sunt marine (Plectus), însă se

6
cunosc şi specii dulcicole şi terestre (Dorylaimus). Există şi forme parazite (Trichinella
spiralis, Trichiuris trichiura). Subclasa Aphasmida cuprinde nematode terestre, uneori
acvatice sau parazite la plante şi animale (Ascaris, Toxocara, Enterobius, Dracunculus,
Ancylostoma, Wuchereria).
Clasa Nematomorpha (326 specii) reuneşte nematelminţi paraziţi în stadiile juvenile,
la artropode dar liberi ca adulţi. Trăiesc în mediul dulcicol sau acvatic. La adulţi faringele
nu este diferenţiat iar intestinul este parţial atrofiat, aceştia nehrănindu-se în această
perioadă. Nematomorfele cuprind două ordine: Gordioidea (forme dulcicole) şi
Nectonematoidea (forme marine).
Acantocefalii (Acanthocephala) (1150 specii) sunt exclusiv forme endoparazite. În
general au dimensiuni de 1-2 cm, dar pot atinge în lungime şi 65 cm (Macracanthorhynchus
hirudinaceus). Ciclul evolutiv este heteroxen. Gazdele intermediare sunt reprezentate de
artropode în care larvele se localizează în cavitatea corpului. Gazdele definitive sunt
mamiferele la care adulţii sunt localizaţi în intestin.
Clasa Kinorhyncha (Echinodera) cuprinde aproximativ 150 specii, exclusiv marine,
de dimensiuni mici (1 mm). Cuticula este foarte dezvoltată. Hrana o constituie diatomeele,
detritusul sau mâlul, aspirate de faringe.

FILUM PRIAPULIDA
Reuneşte un grup mic, de doar 16 specii, grupate în şapte genuri; se cunosc şi câteva
genuri fosile, datând din perioada cambriană. Cele mai mari specii pot atinge 17 cm
lungime. Sunt animale endogee, trăind din regiunea ţărmului până la 9000 m adâncime, în
mâlul şi nisipul mărilor şi oceanelor reci (coastele Atlanticului, Marea Baltică, litoralul
Siberiei, apele Antarcticii, Alaska). Corpul cilindric, cu aspect greoi şi nesegmentat, este
împărţit în două regiuni: o trompă retractilă, care conţine faringele şi ganglionul cerebroid;
un trunchi, de două ori lungimea trompei, cu 30-100 inelaţii cu tuberculi şi spini. Sexele
sunt separate, fecundaţia este externă, în apa de mare.

FILUM ENTOPROCTA (CAMPTOZOA)

Această încrengătură reuneşte aproximativ 150 specii, grupate în patru familii şi cca.
15 genuri. Dimenisunile corpului sunt cuprinse între 0,5 şi 5,0 mm. Au aspect de tentaculat,
ca urmare a adaptării lor la viaţa sedentară şi la modul de a captura hrana cu ajutorul unor
tentacule. În general sunt marine, formând colonii sau izolate, cu înfăţişare de polipid, însă
indivizii sunt fixaţi cu ajutorul unui peduncul. Urnatella gracilis este dulcicolă, larg
răspândită.
Nutriţia este microfagă (particule organice mici, diatomee, mici protozoare).

DIVIZIUNEA BILATERALIA TRIPLOBLASTICA -

EUCELOMATE
ÎNCRENGĂTURA MOLLUSCA
S-a estimat că ar exista în jur de 200 000 specii actuale şi 70 000 specii fosile de
moluşte. Diversificarea acestor animale s-a petrecut în precambrian, iar în mările
ordovicianului, erau animalele predominante. Moluştele reprezintă un grup de mare succes
în regnul animal, ţinând cont de numărul mare de specii şi de varietatea de habitate la care
s-au adaptat (mediu dulciocol, marin, terestru). Câteva specii sunt comensale sau parazite.
7
Forma, culoarea şi consistenţa cochiliei calcaroase au rol important în identificarea şi
clasificarea speciilor, alături de poziţia cavităţii paleale. Cochilia – trăsătura caracteristică a
moluştelor, reprezintă o secreţie cuticulară dorsală a mantalei, mineralizată prin depunere de
carbonat de calciu. La grupele de moluşte care au trecut la o viaţă mai mobilă şi la o nutriţie
activă, se remarcă diferite grade de reducere a cochiliei, până la totala ei disparţie (unele
gasteropode, cefalopode actuale).
În acepţiunea generală, încrengătura Mollusca se împarte în următoarele şapte clase:
Aplacophora, Monoplacophora, Gasteropoda, Bivalvia, Scaphopoda şi Cephalopoda.

FILUM SIPUNCULA
Sipunculidele reprezintă un grup mic, relict. Lungimea poate varia între 2-30 cm,
chiar 51 cm (Siphonomecus multicinctus). Sunt forme endogene, marine, trăind din zona
fluxului până la 460 m adâncime, în crăpăturile stâncilor sau ale coralilor, ori în cochilii de
gasteropode. Sipunculus înghite nisip sau mâl, hrănindu-se cu diatomee, foraminifere,
radiolari. Speciile din zona stâncoasă îşi întind tentaculele pe substrat, captând
microorganisme, pe care le duc la gură. Golfingia procerum îşi introduce introvertul în
corpul polichetului Aphrodite aculeata, hrănindu-se ca ectoparazit.

FILUM ECHIURA
Echiuridele sunt un grup mic, marin, cu circa 150 specii cunoscute, cea mai mare
(Ikeda taenioides) măsurând 185 cm lungime, din care protostomiul are 145 cm. Aceste
animale sapă galerii şi se târăsc prin unde peristaltice, determinate de contracţia tecii
musculo-cutane. Pentru sprijin se folosesc de cheţi. Înoată prin răsuciri şi relaxări ale
corpului, cu frecvenţa de 30-40/minut. Trompa este capabilă de regenerare şi, la Bonellia,
secretă otravă.

DIVIZIUNEA ARTICULATA
Numărul mare de specii, care reprezintă peste trei pătrimi din totalul speciilor
regnului animal, densitatea indivizilor şi raza mare de acţiune a artropodelor fac din
articulate cel mai important grup al triploblasticelor. Prin anelide, articulatele se înrudesc cu
spiraliile (segmentare spirală) şi cu trocozoarele (larvă trocoforă). Articulatele cuprind
filumurile: Annelida, Onychophora, Tardigrada, Linguatulida şi Arthropoda.

ÎNCRENGĂTURA ANNELIDA
Această încrengătură cuprinde spiralii polimere, de dimensiuni variabile, cea mai
mare specie ajungând până la 3 m (Eunice gigantea). Se cunosc aproximativ 8700 specii,
răspândite în toate mediile. Anelidele cuprind patru clase: Polychaeta, Myzostomida,
Oligochaeta şi Hirudinea.
Polichetele includ trei ordine, mai multe subordine şi familii. Ordinul Erantia, cu
metamerie homonomă, cuprinde forme mobile: Aphrodita, Syllis, Nereis, Eunice, Lycastis,
Alciope, Glycera, Tomopteris. Ordinul Sedentaria are reprezentanţi sesili ce trăiesc în tuburi
sau galerii; segmentarea este heteronomă: Arenicola, Terebella, Spirographis, Serpula.
Ordniul Archiannelida cuprinde 16 genuri, altădată separate ca o clasă independentă după
oranizaţia simplificată, interpretată ca primitivă; metameria este homonomă, parapodele
reduse sau absente, cheţii absenţi sau simplu conformaţi, sistem nervos subepitelial,
8
primitiv, locomoţia în general ciliară; microfage. Exemple: Polygordius, Nerilla,
Dinophilus.
Se cunosc trei ordine de oligochete: Plesiopora, Prosopora şi Opisthopora.
Plesiporele au o pereche de testicule şi una de ovare; porii masculi se află pe segmentul
imediat următor testiculelor; numărul cheţilor într-un fascicul variază; cuprinde specii de
apă dulce, amfibii, terestre, puţine marine; exemple: Aeolosoma, Chaetogaster, Stylaria,
Tubifex, Enchytraeus. Prosoporele au 1-4 perechi testicule şi 1-3 perechi ovare; porii
masculi se află pe acelaşi segment cu testiculele respective sau în segmentul ultimei
perechi; exemple: Lumbriculus, Branchiobdella. Opistoporele au porii masculi cu mult
înapoia segmentelor care conţin testicule; exemple: Lumbricus (râma), Glossoscolex,
Megascolides, Pheretima.
Se cunosc patru ordine de hirudinee (lipitori): Acanthobdellida, Rhinchobdellida,
Gnathobdellida şi Pharyngobdellida. Primul ordin cupride hirudinee primitive, care au cheţi
pe primele cinci segmente; corp alcătuit din 30 segmente; au numai ventuză posterioară;
disepimente; sistem circulator închis; perechea de testicule aminteşte de sacii seminali ai
oligochetelor; exemplu: Acanthobdella. Rincobdelidele sunt achete; au două ventuze; corp
turtit dorso-vetral; sistem circulator închis; forme de apă dulce şi marine; exemple:
Glossiphonia, Theromyzon, Piscicolla. Gnatobdelidele sunt achete; faringe cu trei maxile
cornoase, absente la unele hemadipside; exemple: Hirudo medicinalis (lipitoarea
medicinală); Haemadipsa. Ultimul ordin: forme achete, cu faringe lung, fară maxile; în ape
dulci şi în pământul umed; exemplu: Erpodella.

ÎNCRENGĂTURA ONYCHOPHORA
Cuprinde un grup vechi, relict, restrâns (până în 2004 erau descrise circa 155 specii
moderne, reunite în 47 genuri), premergător artropodelor. Speciile fosile marine (Aysheaia
pedunculata), larg răspândite, cele actuale terestre, distribuite sporadic şi discontinuu în
regiunile tropicale şi subtropicale, ca şi în regiunile temperate ale emisferei sudice. Trăiesc
pe sub scoarţa arborilor, hrănindu-se cu insecte, larvele lor, moluşte mici, termite. Unele
specii sunt gregare, devorează prada în comun, iar altele sunt solitare. Corpul cu aspect
vermoid neinelat şi segmentare superficială, atinge dimensiuni cuprinse între 0,5 şi 20 cm.
La cap prezintă o pereche de antene şi o pereche de papile orale. Sexele sunt separate şi
există chiar dimorfism sexual: masculii mai mici ca femelele şi cu număr mai mic de
picioare. Majoritatea sunt vivipare.

ÎNCRENGĂTURA TARDIGRADA
Este reprezentat de celomate foarte mici, ce nu depăşesc lungimea de 1 mm.
Tardigradele reprezintă grupul soră al atropodelor (prin absenţa cililor vibratili). S-au
descris peste 1000 de specii.
Cea mai mare specie – Macrobiotus hufelandi – ajunge la 2 mm.
Tardigradele trăiesc în pământ umed sau în covoraşe de muşchi şi licheni (densitatea
este considerabilă: un gram de muşchi uscat poate conţine şi 22000 indivizi). Pot ajunge
până la 5000 m adâncime sau până la 6000 m altitudine. Sunt animale rezistente la
uscăciune. În stare de anhidrobioză, suportă temperaturi apropiate de zero absolut, căldură
uscată excesivă, atmosfera de heliu, azot, hidrogen sulfurat, dioxid de carbon. Tardigradele
acvatice şi terestre sunt erbivore, hrănindu-se cu sucurile plantelor. Unele specii consumă
9
rotiferi sau nematode. Sexele sunt separate. Masculii sunt mai mici decât femelele.
Dezvoltarea este directă.

ÎNCRENGĂTURA PENTASTOMIDA
Cuprinde un grup format din circa 100 de specii, cu aspect viermoid, de platelmint,
ca urmare a adaptării la viaţa endoparazită (adulţii trăiesc în căile respiratorii ale
vertebratelor terestre, iar larvele şi nimfele trec şi se închistează în organele interne ale
diferitelor mamifere si reptlie). Cele mai mari specii cunoscute sunt Armilllifer armillatus
(14 cm femela, 4 cm masculul) şi Linguatula serrata (Pentastoma taenioides) (13 cm
femela). Ciclul evolutiv presupune schimbări de gazde. Linguatula serrata este parazită în
faringele retronazal la câine şi lup; gazda intermediară este iepurele care se infestează cu
ouăle embrionate depuse odată cu mucozităţile gazdei definitive. Sexe separate, masculii
mai mici decât femelele. Dezvoltare cu metamorfoză.

ÎNCRENGĂTURA ARTHROPODA
Artropodele reprezintă cea mai mare unitate sistematică a regnului animal (circa
80% din totalul vieţuitoarelor cunoscute), numărând peste un milion de specii, ce prezintă
numeroase variaţii morfologice şi fiziologice, ca urmare a adaptării lor la diferiţi biotopi:
uscatul, apele marine şi dulci, gheţurile, mediul subteran şi viaţa parazitară. Imensa
diveristate şi superioritatea organizaţiei fac din artropode cel mai important grup al
protostomienilor.
Sunt articulate cu segmentare heteronomă. Segmentele corpului se grupează în trei
regiuni: cap, torace şi abdomen; toracele poate rămâne separat sau se contopeşte cu capul,
formând cefalotoracele (la arahnide, unele crustacee). În general fiecare segment poartă câte
o pereche de apendice.
Respiraţia este acvatică (schimburile gazoase se efectuează prin porţiunile
permeabile ale tegumentului sau prin branhii provenite din expansiuni situate pe abdomen
sau pe apendice) sau aeriană (trahei – tuburi capilare de origine ectodermică – pătrund şi se
ramifică în corp, iar stigmele, orificiile acestora, sunt situate pe părţile laterale ale corpului).
Cu puţine excepţii, sexele sunt separate. Fecundaţia este internă, iar la formele
acvatice poate fi şi externă. Dezvoltarea postembrionară poate fi directă, sau cu
metamorfoză.
Clasificări recente ale artropodelor recunosc existenţa a cinci subfilumuri
(subîncrengături): Trilobitomorpha, Chelicerata, Myriapoda, Hexapoda şi Crustacea.

SUBFILUM TRILOBITOMORPHA
Cuprinde artropode marine, fosile, care au populat mările palezoice şi sau stins odată
cu sfârşitul acestei perioade. Au fost, la vremea lor, cele mai raspândite vietăţi de pe Terra,
cu aproximativ 17 000 de specii identificate până în prezent. Majoritatea erau forme
bentonice, târându-se pe fundul nisipos sau mâlos; puţine planctonice şi pelagice, cu
adaptări specifice.
Numele clasei era dat de aranjarea exoscheletului, acesta fiind format din trei lobi.
Acest exoschelet este cel care s-a pastrat în majoritatea cazurilor, el fiind constituit din
carbonat de calciu şi acoperind tot spatele animalului. Cu toate că ultimii trilobiţi au

10
dispărut acum cca. 245 milioane de ani, ei reprezintă una dintre cele mai cunoscute şi
studiate grupe de animale fosile.

SUBFILUM CHELICERATA
Cuprinde artropode caracterizate prin prezenţa unei perechi de apendice preorale (la
origine postorale) numite chelicere, având formă de cleşti prehensili. Nu au antene.
Cheliceratele sunt animale marine şi terestre, dintre acestea din urmă unele, ecundar,
au devenit acvatice. Sunt carnivore, fitofage sau parazite. Prin arachnide, artropodele sunt
răspândite pe toată suprafaţa pământului.
Cheliceratele cuprind trei clase: Merostomata, Arachnida şi Pycnogonida
(Pantopoda), ce reunesc peste 77 000 specii.
Scorpionii (în regiunea noastră Euscorpius carpathicus în Banat, Oltenia, Buzău),
reprezintă un grup primitiv, caracterizat prin corpul lor format din trei regiuni: prosoma,
mesosoma şi metasoma, aceasta din urmă fiind îngustă, ca o coadă, alcătuită din 6 segmente
(ultimul în legătură cu glanda cu venin). Chelicerele sunt triarticulate şi terminate cu câte un
cleşte, iar maxilipedele sunt foarte dezvoltate şi prevăzute cu cleşti puternici. Sunt animale
prădătoare, vânează în timpul nopţii. Ocupă zone tropicale şi subtropicale
Pseudoscorpionii (Chelifer cancroides) au talia mică (2-8 mm), corp turtit dorso-
ventral, prosoma nesegmentată prezentând dorsal două pete ocelare, iar opistosoma
segmentată, elipsoidală şi uşor aplatizată. Chelicerele sunt retractile, biarticulate, au cleşti şi
sunt în legătură cu glande sericigene; pedipalpii sunt masivi, transformaţi în cleşti
asemănători cu cei de la scorpioni, în care se găsesc glandele cu venin. Veninul lor este
inofensiv pentru oameni; toţi scorpionii falşi sunt carnivori, hrănindu-se cu larvele moliilor
ori unor mici gândaci, furnici sau alte insecte de dimensiuni reduse. Sunt lipsiţi de coada şi
de acul scorpionilor. Trăiesc în frunzarul pădurilor, uneori şi în locuinţe (mobilier vechi,
cărţi). Cei mai mulţi sunt termofili.
Solifugele (Galeodes) sunt chelicerate mari (10 cm), cu corp păros, pedipalpi foarte
lungi adaptaţi la mers şi pipăit; vânează insecte mari şi şopârle; trăiesc în regiuni de stepă
caldă, argiloasă sau nisipoasă.
Falangidele (Liobunum) sunt păianjeni caracterizaţi prin: opistosoma ovală, unită pe
o largă suprafaţă cu prosoma, pedipalpi lungi şi simpli, de forma unor picioare, chelicere
triarticulate; trăiesc în zone ferite de lumina soarelui.
Araneele (Epeira diadema) cuprind păianjeni cu prosoma şi opistosoma
nesegmentate, unite între ele printr-un mic peducul; chelicerele biarticulate se termină cu un
croşet aflat în legătură cu glande veninoase. Pe prosomă se găsesc opt ochi simpli, a căror
formă, mărime şi dispoziţie servesc în clasificare.
Acarienii, unul dintre cele mai vaste grupuri de chelicerate, au talie mică (0,1-2
mm), doar unele grupuri precum ixodidele au dimensiuni de ordinul centimetrilor. Prosoma
şi opistosoma au fuzionat într-o singură unitate, corpul având aspect saciform. Chelicerele şi
pedipalpii sunt transformaţi într-un aparat bucal pentru ros şi supt, sau pentru înţepat şi supt,
formând un rostru proeminent. Respiraţia este traheeană sau tegumentară. Cei mai mulţi duc
o viaţă parazită, fie numai în stadiul larvar, fie toată viaţa. Unele parazitează plantele (de
exemplu Eriophyes are câteva sute de specii galicole care atacă părul, viţa de vie, arţarul),
altele animalele (de exemplu, Sarcoptes scabiei (căpușa râiei), Sarcoptes equi), altele trăiesc

11
în dejecţii sau în humus. Numeroşi acarieni, precum căpuşele, sunt transmiţători ai unor
maladii grave, ca febra recurentă, encefalita la om, piroplasmozele la animale etc.
Pantopodele grupeaza circa 1300 de specii, exclusiv marine, eurihaline, ce rar trăiesc
în ape cu salinitate mai scăzută de 35%; se întâlnesc la toate adâncimile, începând din zona
litorală unde sunt în număr mare până în abisuri (pâna la 7000 m adâncime). Popular se
numesc păianjeni-de-mare. Multe specii de picnogonide prezintă un parazitism protelian,
larvele fiind fie ectoparazite fie endoparazite pe coloniile de hidrari, pe manubriul
hidromeduzelor (Obelia); adulţii se hrănesc cu celenterate, spongieri şi briozoare.
Picnogonidele sunt răspândite în toate mările, fiind mai abundente în mările arctice.

SUBFILUM CRUSTACEA
Crustaceele se caracterizează prin respiraţie branhială şi două perechi de antene,
corp apărat de o cuticulă chitinizată, uneori impregnată cu săruri de calciu şi magneziu,
constituind crusta (de unde şi denumirea grupului). Majoritatea acvatice, joacă un rol cheie
în circuitul trofic, în calitatea acestora de consumatori primari. Leagănul lor este marea, de
unde au trecut apoi în apa dulce şi mediul terestru. Se cunosc peste 52 000 specii, grupate în
crustacei inferiori (entomostracei) şi superiori (malacostracei).
Corpul este acoperit de o cuticulă chitinoasă care frânează creşterea, aceasta
făcându-se prin năpârliri. Sexele sunt separate. Dezvoltare are loc cu metamorfoză.

SUBFILUM MYRIAPODA
Reuneşte aproximativ 13 000 specii de mandibulate exclusiv terestre, cu respiraţie
traheană şi o singură pereche de antene (omoloagă cu antenula crustaceilor). Sunt
caracterizate atât prin trăsături de primitivitate, în special în ceea ce priveşte morfologia
externă, cât şi printr-o organizaţie internă foarte apropiată de cea de la insecte. Miriapodele
sunt artropode ale caror corp este compus din segmente numeroase (până la 181 la
Geophilus), asemănătoare cu ale viermilor inelaţi. De fiecare segment al trunchiului se află
prinse câte una sau două perechi de picioare. Se cunosc specii care au chiar 750 de picioare
(Illacme plenipes). La unele Pauropode şi Diplopode (Polyxenus) numărul segmentelor
trunchiului este mai redus (11-12). Dimensiunile corpului sunt cuprinse între câţiva mm şi
30 cm. Sexele sunt separate.
După natura hranei, miriapodele se împart în carnivore şi vegetariene. Dintre
formele carnivore fac parte urechelniţa (Lithobius forficatus) şi scolopendra (Scolopendra
morsitans), care trăiesc sub frunzişul cazut din păduri, pe sub muşchi, pietre, trunchiuri de
copaci, etc., unde îşi găsesc hrana alcătuită din insecte, râme, păianjeni, melci etc. Unele
scolopendre din regiunile tropicale sunt veninoase, fiind periculoase chiar şi pentru om.
Dintre miriapodele cu regim de hrană vegetal face parte diplopodul Julus terrestris, care
trăieşte prin frunzişul pădurilor, hrănindu-se cu plante în putrefacţie, ciuperci, etc. Altele se
hrănesc cu rădăcinile plantelor de cultură (graminee, sfeclă, castraveţi). Speciile carnivore,
fiind obligate să-şi urmărească prada, au picioarele lungi şi puternice, putându-se deplasa cu
repeziciune, iar corpul, turtit dorso-ventral, le permite, în caz de pericol, să se strecoare
printre crăpături sau alte adăposturi. Speciile vegetariene, nefiind obligate să urmărească şi
să atace prada, au picioarele foarte scurte, ceea ce le face să se deplaseze încet, târându-se,
iar atunci când sunt în pericol, corpul lor cilindric se răsuceşte în spirală orizontală (Julus)
sau se face ghem (Glomeris).
12
 SUBFILUM HEXAPODA
În acest subfilum sunt cuprinse artropodele care au organizaţia cea mai evoluată.
Reprezintă grupa de animale cu cel mai mare număr de specii (peste 70% din totalul
speciilor regnului animal). Insectele prezintă o mare diversitate ecologică; în majoritate sunt
terestre, altele sunt acvatice şi multe sunt parazite. Se întâlnesc în vârf de munte sau în
peşterile adânci, în desişurile pădurilor sau în campiile deschise, în tundră sau în deşert, în
pârăuri, lacuri sau heleştee, în părul mamiferelor, în fulgii păsărilor, în locuinţe, în
depozitele de alimente, printre cărţi etc.
Dimensiunile insectelor variază între 0,2 mm (Mymaridae, Hymenoptera) şi 350 mm
(Micadina phictenoides, Phasmida). Hexapodele sunt artropode traheate, cu un corp
primitiv alcătuit din 21 segmente, inclusiv acronul şi pigidiul, grupat în trei regiuni
distincte: cap, torace şi abdomen.
La gură se află şase piese chitinoase, care alcătuiesc aparatul bucal sau armătura
bucală. Aceste piese sunt: buza superioara (labrum), buza inferioara (labium), doua maxile
şi două mandibule. În funcţie de modul de hrănire ele au suferit diferite adaptări (apucat şi
rupt, înţepat şi supt, dizolvat şi supt). Tubul digestiv este adaptat pentru hrana vegetală sau
animală.
Sexele sunt separate. Din ouă, care conţin foarte puţin vitelus nutritiv, ies larve care
trec prin mai multe stadii de dezvoltare, năpârlind în acest timp de mai multe ori. Astfel, la
unele insecte (hemimetabole), stadiile de dezvoltare sunt urmatoarele: ou, larvă şi apoi
adult. Acest mod de dezvoltare poartă numele de metamorfoză incompletă. La altele
(holometabole) se trece de la stadiul de larvă, la un stadiu imobil de nimfă sau pupă, şi apoi
la forma de adult. Aceasta este o forma cu metamorfoza completă şi este o formă mai
dezvoltată decât metamorfoza incompletă.
Subfilumul Hexapoda este format din două clase: Entognatha şi Insecta. Entognatele
sunt insecte caracterizate prin lipsa primară a aripilor, care apar abia la insectele superioare.
Entognatele cuprind trei ordine: Collembola, Diplura şi Protura. Clasa Insecta este
împărţită în două subclase: Apterygota (cu ordinele Archeognatha, Tysanura şi exctinctele
Monura), şi Pterygota (infraclasele Paleoptera şi Neoptera).
Paleopterele reunesc ordinele Ephemeroptera (efemeride) şi Odonata (libelule).
Neopterele numără 26 ordine: Blattaria, Isoptera, Mantodea (călugăriţe), Dermaptera,
Plecoptera, Orthoptera (cosaşi, greieri, lăcuste), Phasmatodea, Embioptera, Zoraptera,
Grylloblattodea, Mantophasmatodea, Pscopoptera, Tysanoptera (tripşi), Phthiraptera,
Hemiptera (ploşniţe) – toate în Infraclasa Exopterygota; Hymenoptera (viespi, albine,
furnici), Coleoptera (gândaci), Strepsiptera, Raphidioptera, Megaloptera, Neuroptera,
Mecoptera, Siphonaptera, Diptera (muşte, ţânţari), Trichoptera (carabeţi), Lepidoptera
(fluturi, omizi) – toate în Infraclasa Endopterygota.

SUPRAFILUM LOPHOPHORATA
FILUM PHORONIDA
Reuneşte animale vermifore care trăiesc în tuburi membranoase, încrustate cu
granule de nisip, din care scot capătul superior al corpului (ce se termină cu un lofofor cu
două şiruri de tentacule, al căror număr variază în funcţie de specie şi vârstă). Se cunosc 20
de specii, cuprinse în două genuri: Phoronis şi Phoronopsis. Sunt răspândite în aproape
toate mările, la adâncimi mari (chiar 400 m). Pot atinge şi 50 cm lungime, dar în diametru
13
nu depăşesc câţiva mm. Cea mai mică specie este Phoronis ovalis (6 mm lungime), formă
colonială, fixată pe cochilii de stridii.
Sunt animale hermafrodite, cu dezvoltare indirectă. Se pot reproduce şi asexuat, prin
fragmentarea transversală a trunchiului şi regenerarea părţilor care lipsesc.

FILUM BRAHIOPODA
Sunt tentaculate fixate, exclusiv marine, cu aspect de moluscă bivalvă. Au corpul
apărat de două valve inegale: una dorsală, mai mică şi mai plană, alta ventrală, mai mare şi
mai bombată; acestea pot fi unite printr-o ţâţână (Ecardina) sau cu ajutorul unor muşchi.
Fixarea de substrat se asigură cu ajutorul unui peduncul. Între cele două valve se află
corpul moale, prevăzut cu două răsfrângeri ale peretelui corpului (una ventrală, cealaltă
dorsală), iar în interior închid un spaţiu – cavitatea paleală, în care se găsesc două braţe
prevăzute cu tentacule ciliate (lofoforul). Au dimensiuni al corpului între 5 mm şi 8 cm, dar
formele extincte (99% din brahiopodele înregistrate) se pare că puteau depăşi 38 cm.

FILUM BRYOZOA (ECTOPROCTA)

Este un grup de prostostomieni eucelomaţi, acvatici, coloniali, ramificaţi arborescent
sau cu aspect crustos. Indivizii (zoizii) sunt formaţi dintr-o parte protectoare (zoecia) care
adăposteşte polipidul (care poate degenera ca un corp brun). Coloniile au 1 până la mai
mulţi cm diametru. Zoecia are un orificiu (zoecial) prin care polipidul poate ieşi, prevăzut
cu un dispozitiv de închidere (opercul). În jurul orificiului bucal se află o coroană de
tentacule, circulară sau în formă de potcoavă. Anusul se deschide în afara coroanei de
tentacule.
Sistemele circulator, respirator şi excretor lipsesc. Respiraţia este tegumentară. Se
hrănesc cu alge şi particule organice. Sunt hermafrodite, majoritatea vivipare. Reproducerea
asexuată se face prin înmugurire, sau prin statoblaste (muguri de rezistenţă la frig şi
uscăciune).
Ectoproctele au apărut în ordovian, având ca perioadă de maximă înflorire
mezozoicul. În prezent se cunosc 8000 specii de briozoare, grupate în trei clase:
Stenolaemata, Gymnolaemata şi Phylactolaemata.

RAMURA DEUTEROSTOMIA
FILUM ECHINODERMATA
Cuprinde un grup exclusiv marin, format din circa 7000 de specii eucelomate,
deuterostomiene. Sunt detritofage sau răpitoare, prezente în toate mările şi la toate
adâncimile, din zona litorală până la peste 6000 m adâncime. Majoritatea se deplasează pe
fundul apei, altele sunt fixate, iar o mică parte s-au adaptat la viaţa pelagică. În distribuţia
echinodermelor, un rol important deţin temperatura, salinitatea şi curenţii, care participă la
disemniarea larvelor.
Dintre numeroasele caractere unice ale echinodermelor, poate cea mai remarcabilă
este simetria radiară ce pare căpătată secundar de la strămoşul lor ancestral. Echinodermele
sunt singurele animale care îşi încep existenţa cu simetrie bilaterală a larvei, care prin
metamorfoză se transformă într-una radiar simetrică a adultului. Se caracterizează prin
prezenţa constantă a unui schelet hipodermic calcaros (de origine mezodermică), cu
structură şi constituţie variabilă, de la clasă la clasă: ţepi rigizi, scheletici (de unde derivă şi
14
numele încrengăturii), spiculi, plăci libere, plăci articulate sau sudate între ele etc. Scheletul
ambulacrar este cel mai caracteristic şi particular dispozitiv intern apărut în evoluţia animală
şi este derivat din hidrocelul larvar stâng.
Cele două subfilumuri majore ale echinodermelor sunt: mobilele Eleutherozoa
(Asteroidea, Ophiuroidea, Echinoidea, Holothuroidea) şi sesilele Pelamtozoa (Crinoidea,
Paracrinoidea).
Clasa Asteroidea (1800 de specii, 7 ordine) cuprinde echinoderme primitive
cunoscute popular sub denumirea de stele de mare. Au corpul în formă de stea, compus
dintr-un disc central şi braţe; la baza lor, braţele se ating prin marginile laterale şi nu există
o limită distinctă între disc şi acestea. La speciile din genul Heliaster numărul braţelor poate
ajunge la 40. Sunt animale carnivore. Stelele de mare deschid scoicile fixând pedunculii
ambulacrari de valve, pe care le întind până când, în cele din urma, moluscul oboseşte.
Dupa aceasta steaua îşi întoarce stomacul peste pradă, digerand-o astfel în afara corpului.
Curăţirea corpului se face cu ajutorul unor cleştişori (pedicelarii), care provin din
transformarea unor spini de pe corp şi se găsesc în număr mare în jurul gurii.
Clasa Ophiuroidea (1900 de specii, 2 ordine) include un grup de echinoderme strâns
înrudite cu asteridele. Sunt cunoscute din silurianul superior, fiind astăzi printre cele mai
numeroase echinoderme. Au corpul în formă de stea, dar braţele sunt înguste, cu aspectul
unor cozi de şarpe, de unde şi denumirea populară de şerpi de mare. Se întâlnesc din mările
reci până în zonele ecuatoriale, ajungând la adâncimi de sute de metri.
Clasa Echinoidea (800 de specii, 2 subclase – Regularia şi Irregularia, 13 ordine)
este formată din echinoderme cu corpul globular, mai mult sau mai puţin dorso-ventral la
cei doi poli şi acoperit de un număr mare de ţepi, de unde şi denumirea populară de arici de
mare.
Clasa Holothuroidea (600 de specii, 3 subclase, 6 ordine) cuprinde forme curioase,
cunoscute sub denumirea de castraveţi de mare. Au cea mai mare talie printre
echinodermele actuale, corpul unor specii ajungând chiar şi la 1 m. Au o vechime mai mare
decât a asteridelor, ofiuridelor şi echinidelor, datând din cambrian. Se caracterizează prin
dispariţia scheletului calcaros. Holoturidele se deplasează pe fundul mărilor prin mişcări de
târâre.
Clasa Crinoidea (peste 600 de specii, o singură subclasă cu reprezentanţi actuali –
Articulata, cu două ordine) cuprinde echinoderme primitive cunoscute popular sub
denumirea de crini de mare. Diversitatea şi apogeul l-au avut în paleozoic, în prezent fiind
în declin.
FILUM HEMICHORDATA
Reuneşte animale marine, unele (Enteropneusta) sunt libere şi trăiesc pe fundul
mâlos al mării, iar altele (Pterobranchia) trăiesc fixate. Hemichordatele nu sunt considerate
cu adevarat cordate (le lipseşte un notocord veritabil), deşi sunt chiar foarte apropiate (prin
prezenţa fantelor faringiene şi structura nervului colar). Unele studii evolutive bazate pe
cercetarea ADN-ului sugerează că hemichordatele ar fi mai apropiate de echinoderme decat
de chordate. Această ipoteză este susţinută şi de faptul că larvele unora din hemichordate
seamănă foarte mult cu cele ale unor echinoderme.
Pterobranchialele sunt foarte diferite de Enteropneusta; formează colonii în care
indivizii sunt interconectaţi prin stoloni. Indivizii, sau zooizi, sunt deseori de dimensiuni
submilimetrice. Trompa nu este alungită, ci în forma de scut. A doua diviziune a corpului
15
poartă o pereche de tentacule branchiale, ce colectează particule mici din apă. Au o singură
deschidere branchială. Aproape toate speciile de pterobranchiale trăiesc într-o reţea de
tuburi, numită coenecium. Aceste tuburi sunt construite pe baza unei proteine de colagen,
secretată de o glandă specială din trompă.
Graptoliţii sunt întâlniţi ca fosile în rocile din ordovician şi silurian. Multe fosile de
graptoliti aratau exact niste mici “fierastraie”. Spre deosebire de rudele lor pterobranhialele,
care în mod tipic se încrustează pe roci sau cochilii, cei mai multi graptoliţi se consideră a fi
planctonici, plutind sau afundându-se încet prin apă.

FILUM POGONOPHORA
Pogonoforele (circa 100 de specii) constituie unul dintre grupele de animale
descoperite cel mai recent, cu caractere aşa de particulare, încât apropierea lor mai strânsă
de grupele de animale cunoscute întâmpină greutăţi serioase. De aceea s-a creat pentru acest
grup un filum aparte. Totuşi, o clasificare mai nouă încadrează aceste animale în familia
Siboglidae, clasa Polychaeta, filum Annelida.
Trăiesc în tuburi pe care şi le secretă singure. Populează regiunile abisale (până la
9000 m). În ceea ce priveşte răspândirea geografică, pogonoforele au fost găsite în număr
mare în emisfera nordică, în părţile nordice ale Oceanului Pacific, în nordul Oceanului
Atlantic şi în Oceanul Îngheţat de Nord. Au dimensiuni cuprinse între 10-85 cm şi simetrie
bilaterală.
Complet lipsite de pigment, sunt translucide sau albicioase. Ca şi la unele
oligochete, prin transparenţă se văd vasele de sânge roşii, precum şi unele organe în nuanţe
diferite.
Fiind lipsite de tub digestiv, se hrănesc cu microorganisme colectate de tentacule şi
digerate în zona pinulelor, de unde hrana este absorbită. Respiraţia se face tot prin tentacule.

FILUM CHAETOGNATHA
Cuprinde deuterostomieni cu simetrie bilaterală, cu celom trimer. Sunt animale mici,
de 2 mm-12 cm lungime, cu aspect pisciform, prevăzute în regiunea bucală cu peri sau
cârlige chitinoase, care le servesc drept fălci pentru apucarea hranei. De aici, denumirea de
Chaetognatha, care s-a dat acestui grup. Există circa 120 specii actuale, ce aparţin la 20 de
genuri, dintre care cităm pe Sagitta, Eukrohnia, Spadella. Corpul, aproximativ cilindric este
împărţit în trei regiuni: cap, trunchi şi coadă.
Corpul este transparent ca sticla. Nu au sistem circulator, respirator şi excretor. Sunt
hermafrodite. Fecundaţia este încrucişată (Spadella) sau există autofecundaţie (Sagitta),
ceea ce aminteşte de spongieri.
Chetognatele sunt animale planctonice foarte agile, înotând cu mare iuţeală prin
mişcările corpului şi cu ajutorul înotătoarelor, din care cauză se şi numesc „săgeţi de mare”.
Sunt răpitoare, hrănindu-se cu nevertebrate planctonice, în special crustacee. Uneori atacă şi
mici peştişori. Trăiesc în toate mările temperate şi reci, cu mici excepţii şi adesea sunt în
cantităţi aşa de mari, încât constituie o parte importantă a hranei peştilor şi a balenelor.

16
 ÎNCRENGĂTURA CHORDATA
Ecologia peştilor (Chordata, Vertebrata, supraclasa Pisces)

Peştii sunt vertebrate primordial acvatice, care îşi desfăşoară toate activităţile lor vitale în
mediul acvatic. Din punct de vedere ecologic, peştii pot fi grupaţi în: 1. peşti marini; 2. peşti
de apă dulce; 3. peşti migratori; 4. peşti din ape salmastre.
1. Peştii marini îşi petrec toată viaţa în mare, unde se hrănesc, se înmulţesc şi numai
excepţional intră în apele dulci pentru hrănire sau reproducere. Potrivit împărîirii mediului
marin, aceşti peşti se pot grupa în: a) Peşti litorali; b) Peşti pelagici; c) Peşti abisali.

a) Peşti litorali
Zona litorală cuprinde pătura apei aşezată deasupra platoului continental. Prin
particularităţile ei, această zonă diferă mult de celelalte zone marine. Caracteristica
principală a acestei zone este bogăţia în hrană, alcătuită din diferite alge şi plante marine şi
din hrana adusă şi depusă de către fluvii în această zonă. Fundul stâncos, pietros, nisipos şi
mâlos, hrana abundentă, bogăţia vegetaţiei acvatice din această zonă, asigură condiţii
favorabile de trai şi o faună bogată, aici întâlnindu-se o mare varietate de specii de peşti.
Peştii litorali trăiesc în apropierea mâlului şi fundului apei, din care cauză nu sunt
buni înotători. Acest fapt nu-i dezavantajează, deoarece stâncile, pietrele, vegetaţia acvatică,
mâlul şi nisipul, le oferă întotdeauna locuri potrivite pentru adăpost şi refugiu. Una dintre
primejdiile la care sunt expuşi peştii din zona litorală o constituie valurile apei. Diferite
adaptări specifice îi apără de pericolul valurilor puternice, precum ar fi izbirea de stânci, de
pietre sau aruncarea pe uscat. Unii au corpul turtit dorsoventral, iar pleuronectiformele sunt
comprimate lateral.

Corpul peştilor care trăiesc între recifele coraliere este atât de comprimat lateral încât
aceştia pot pătrunde în crăpăturile cele mai înguste, unde se adăpostesc atunci când marea
este agitată. Pădurile de alge şi tufele alcătuite din vegetaţie acvatică sunt populate de
căluţul-de-mare, acul şi aţa-de-mare. Căluţul-de-mare cu ajutorul cozii lui prehensile se
fixează de vegetaţia acvatică. Barbunul trăieşte pe fundurile mâloase ale zonei litorale, unde
cu ajutorul mustăţilor dezvoltate caută hrana, scormonind în mâl.
Cei mai mulţi peşti litorali, prin capacitatea de aşi schimba culoarea şi prin forma
corpului imită perfect vegetaţia acvatică a acestei zone (Syngnathidae), fundul pietros sau
nisipos (Trachinidae) sau chiar desenul acestora (Pleuronectiformes).
Mulţi dintre peştii litorali pot să petreacă un anumit timp şi pe uscat. Speciile de
Blennius - cocoşii-de-mare - răspândite în mările tropicale şi temperate, după retragerea
17
valurilor işi petrec un anumit timp pe pietrele umede. Speciile de Periopthalmus pot ieşi din
apă pe uscat pentru câteva ore şi cu ajutorul înotătoarelor pectorale musculoase pot urca pe
rădăcinile arborilor de mangrove pentru a vâna insecte.
b) Peştii pelagici
Zona pelagica este continuarea in larg a zonei litorale si cuprinde paturile de apa
pana la 400 m adancime, adica pana unde mai patrunde lumina. Zona pelagica difera de cea
litorala prin numeroase particularitati, care fac ca si fauna sa piscicola sa fie diferita de cea
litorala. Deoarece razele soarelui patrund la o adancime de cateva sute de metri, viata
plantelor acvatice este asigurata. in lipsa unui fund potrivit, in locul padurilor de alge ale
zonei litorale, aici traiesc numai plante plutitoare care formeaza fitoplanctonul. Acesta are
un rol foarte important in lanturile trofice. Lipsa fundului influenteaza nu numai vegetatia,
ci si pestii din aceasta zona. Aici, pradatorul nu are posibilitatea de a ataca din ascunzis, dar
nici pestele urmarit nu-si gaseste loc potrivit pentru ascunzis. Drept urmare, pestii pelagici
sunt buni inotatori. Pestii pelagici ca: rechinul, tonul, chefalul, somonul, heringul, pestele-
spada etc. au un corp fusiform si sunt foarte buni inotatori. Majoritatea pestilor pelagici sunt
rapitori, hranindu-se cu pesti pelagici mai mici. Acestia din urma se hranesc cu plancton. Se
reproduc in largul marii, mai rar in zona litorala. Ei depun un numar mare de icre. Sunt
foarte bine adaptati mediului, ceea ce reiese si din coloratia lor care este in nuante inchise
pe spate si deschise pe abdomen. Se intalnesc si pesti pelagici cu corpul transparent.

c) Pestii abisali
Zona abisala incepe la limita inferioara a patrunderii luminii si se intinde pana in
fundul apelor. Conditiile care predomina aceasta zona sunt foarte omogene si vitrege, din
care cauza fauna acestei zone este foarte saraca atat in ceea ce priveste numarul speciilor cat
si cel al indivizilor. in aceasta zona predomina intunericul etern de aceea majoritatea
pestilor k abisali sunt inzestrati cu organe luminoase, care servesc pentru atragerea prazii,
indepartarea dusmanului sau pentru gasirea sexului opus. Ochii acestor pesti sunt mici sau
lipsesc complet, uneori sunt telescopici si cu ajutorul acestora pestii pot percepe si lumina I
cea mai slaba.
Conditiile de reproducere si de hranire din aceasta zona sunt nefavorabile. Lipsind
{lumina, aici nu traiesc plante. Pentru acest motiv, pestii abisali sunt rapitori sau se hranesc
cu cadavre. Unii dintre ei au gura si stomac extrem de mari (Macropharynx, Melanocoetus,
Linophryne). La multi pesti abisali, masculii sunt paraziti pe femele, nefiind capabili de o
viata independenta. Acest parazitism al masculilor se poate explica prin adaptarea la I
reproducere, in conditiile vitrege de aici. Datorita acestui parazitism este asigurata
apropierea sexelor opuse si supravietuirea speciei.

18
Multi dintre pestii abisali au fost candva larg raspanditi in mari, dar astazi traiesc numai Bta
aceste zone. Supravietuirea lor se datoreste faptului ca in cursul erelor geologice, conditiile
din aceasta zona nu s-au "schimbat prea mult. Formele mai recente provin din zona litorala
si pelagica, o parte dintre pestii acestor zone in cursul timpurilor adaptandu-se conditiilor
vitrege ale zonei abisale.
2. Pestii de apa dulce
Pestii de apa dulce pot fi grupati in: pesti din ape curgatoare sau reofili si pesti din
ape statatoare sau limnofili.
I. Pestii din ape curgatoare
In lungul raurilor, conditiile de trai variaza intr-un mod bine determinat, potrivit
caruia variaza si structura populatiei piscicole.
In apele curgatoare se pot delimita zone care se caracterizeaza printr-o populatie
piscicola mai mult sau mai putin determinata, cu conditii de viata mai mult sau mai putin
constante.
In apele tarii noastre se pot deosebi cinci zone piscicole, care nu sunt insa net
delimitate intre ele. Aceste zone sunt:
a) Zona pastravului - cuprinde paraiele de munte in cursul superior al raurilor
montane. Se caracterizeaza prin apa puternic oxigenata (7-9 cm3/l), cu temperatura scazuta
si un curs rapid, o albie putin adanca si pietroasa. Pestele dominant in aceasta zona este
pastravul comun, alaturi de care se intalneste: zglavoaca, boisteanul, grindelul, iar in Bistrita
si Somesul Mic, fantanelul si numai in tara noastra, in Arges, Valsan si Raul Doamnei -
aspretele (Romanichtys valsanicola), descoperit in anul 1956.
b) Zona lipanului - cuprinde cursul inferior al paraielor si raurilor de munte, in aval
de zona pastravului. Se caracterizeaza printr-o viteza mai redusa a apei, printr-un continut
de oxigen mai scazut, o temperatura mai ridicata a apei si printr-un nivel mai variabil al
apei.
Specia predominanta este lipanul, in mai multe rauri suplinit de moioaga sau mreana
vanata (Barbus meridionalis petenyi). Pe langa aceste specii sunt frecvente lostrita (in
Bistrita si Viseu) si porcusorul-de-munte. Din zonele vecine patrunde boisteanul, zglavoaca,
grindelul, cleanul, beldita, mai rar unele cobitide, mihaltul, scobarul etc.

c) Zona scobarului - cuprinde regiunea de dealuri a raurilor noastre, caracterizandu-se

printr-un fund pietros, adeseori cu prundis marunt. Viteza apei descreste succesiv, rareori
depasind 1 m pe secunda. Vara temperatura apei atinge 20°C, iar continutul sau in oxigen 5-
6 cm3/l. Specia predominanta a zonei este scobarul, pe care-1 insoteste, iar in unele rauri
chiar il si suplineste, cleanul. in afara de acesti pesti se mai intalnesc: mreana, moioaga,
beldita, grindelul, porcusorul, mai rar lipanul, zglavoaca, mihaltul si rareori morunasul si
stiuca.
d) Zona mrenei cuprinde portiunea de ses a raurilor mari, cu o viteza a relativ mare
(40-60 cm/s), cu fund nisipos, cu mari portiuni maloase si argiloase si apa in cea mai mare
parte a timpului tulbure, cu o adancime variabila si vegetatie bogata, cu temperatura apei
peste 20° C in timpul verii. Specia dominanta a acestei zone este mreana, pe langa care se
intalneste cleanul, scobarul, obletul, iar uneori stiuca, bibanul, crapul, somnul etc.

19
e) Zona crapului cuprinde cursul inferior al raurilor de ses, inclusiv Dunarea de la Drobeta
Turnu-Severin pana la varsare. Aceasta zona se caracterizeaza prin ape cu cursul lin,
tulbure, cu albie adanca si fundul nisipos, malos; vara apa are temperatura ridicata, fiind
saraca in oxigen si o vegetatie bogata.
Specia dominanta a acestei zone este crapul, alaturi de care se intalnesc; cega, salaul,
somnul, rosioara, vaduvita, platica, babusca, linul, caracuda etc.
II. Pesti de ape statatoare
In lacurile montane din tara noastra, atat numarul speciilor de pesti cat si cel al
indivizilor este foarte scazut. Pe langa pastravul de munte, in aceste lacuri mai traieste si
pastravul de lac, o forma a pastravului de munte adaptata la acest mediu. Populatiile de pesti
din lacurile de campie, mai ales din Campia Dunarii (Snagov, Caldurasani) si Campia
Transilvaniei (Taga, Geaga, Zaul-de-Campie), in general se aseamana cu populatiile de
pesti din Dunare. Astfel, in aceste lacuri traiesc: crapul, platica, stiuca, somnul, caracuda,
linul, rosioara, babusca, mihaltul etc. in baltile dulci de pe litoralul Marii Negre sunt
comune: crapul, babusca, bibanul si salaul, precum si chefalii si guvizii, care migreaza din
Marea Neagra.
3) Pestii migratori
In vederea reproducerii, acesti pesti migreaza din mare in apele dulci (somoni,
heringi, sturioni), sau din apele dulci in mare (anghila). Dupa locul de hranire in stare
adulta, acesti pesti se pot imparti in pesti trofici marini (somonii si heringii) si pestii trofici
de apa dulce (anghila). Migratia pestilor poate fi activa si pasiva. Migratia pasiva este
caracteristica icrelor, larvelor si alevinilor pestilor. O astfel de migratie intreprind alevinii
heringului norvegian, pe care curentul golfului ii transporta de pe tarmurile Norvegiei pana
la o distanta de 800-1000 km. Larvele anghilei sunt transportate de catre curentul golfului
de pe locul eclozarii lor - Marea Sargaselor - de-a lungul Oceanului Atlantic, pana la
tarmurile Europei. Aceasta migratie pasiva a larvelor de anghila dureaza circa 3 ani. Atat
migratia pasiva cat si cea activa se pot face pe orizontala sau pe verticala. Migratia pe
verticala se petrece de la suprafata la adancime sau invers. Cauza principala a migratiei
verticale este urmarirea de catre pesti a organismelor planctonice, care coboara sau urca in
cursul zilei sau in anumite epoci ale anului. Comephorus baicalensis, care traieste in lacul
Baikal, executa o migratie verticala legata de reproducerea lui. in epoca de reproducere,
femelele de la o adancime de 350-1000 m se ridica spre suprafata ei, sub influenta diferentei
mari de presiune, abdomenul lor crapa si in felul acesta puii sunt pusi in libertate.
Forma cea mai raspandita a migratiei este migratia activa care in cele mai multe
cazuri este in stransa legatura cu hranirea, reproducerea si iernarea pestilor.
Migratii de reproducere intreprind heringii, somonii, anghila, iar in apele noastre
sturionii, scrumbia de Dunare etc.
In fiecare an, intr-o perioada determinata, in vederea reproducerii, heringul
norvegian se apropie in cantitati enorme de tarmurile apusene ale Norvegiei, de unde
migraza spre nord. Larvele eclozate, migrand pasiv, in circa 4 luni ajung la tarmurile
nordice ale Norvegiei, de unde se intorc si migreaza activ descriind o linie sinuoasa, dureaza
mai multi ani si, pana ce se maturizeaza sexual, ajung la locurile de reproducere, initial de
nastere. Aici isi depun icrele si apoi se indreapta din nou spre largul marii, de unde in anul
urmator se intorc din nou la locurile de reproducere.
20
 Somonii din apele marine migreaza in rauri, in vederea reproducerii. Deosebit de
cunoscut este migratia somonului Oncorhyncus keta, care migreaza din Oceanul Pacific in
Amur, la sfarsitul verii, in bancuri enorme. in timpul migratiei sufera modificari mari si
esentiale. Din mare, el iese ca un peste suplu, argintiu, dar in cursul inferior al raului, luciul
argintiu al solzilor dispare, culoarea i se intuneca, corpul devine mai inalt si mai turtit
lateral, pe spinare ii apare un gheb, capatul botului se inconvoaie in jos ca un carlig, iar
falca inferioara la extremitatea sa anterioara se curbeaza in sus. Dupa intrarea in rau nu se
mai hraneste, consumandu-si toate rezervele corpului. Pana la locul reproducerii, in unele
cazuri, parcurge o distanta de 2000 km, dupa care corpul lor este foarte slabit, acoperit cu
rani si de-abia au atata putere sa curete locul unde depun icrele. Dupa depunerea icrelor,
curentul apei ii taraste, ii tranteste de pietre, astfel ca in cele din urma, epuizati complet,
mor. in felul acesta dispare fiecare exemplar, acesti pesti reproducandu-se o singura data in
viata lor.
O migratie de reproducere cu o directie inversa aceleia a somonilor executa anghila,
care din apele dulci ale Europei migreaza in apele Oceanului Atlantic, in regiunea insulelor
Bermude. Cea mai mare parte a vietii sale, anghila si-o petrece in apele dulci, dar dupa
atingerea maturitatii sexuale migreaza la locurile de reproducere. in timpul migratiei i se
schimba culoarea, care devine argintie, ochii se maresc, pielea se ingroasa, nu se mai
hraneste, astfel ca tubul digestiv degenereaza si nu mai este apt pentru hranire. Dupa
reproducere, ambele sexe pier, iar larvele, leptocefalii, sunt transportate de catre Golfstream
inspre tarmurile Europei Occidentale.
Sturionii din Marea Neagra migreaza in vederea reproducerii in raurile care se varsa
aici, in primul rand in Dunare. Scrumbia de Dunare si rizeafca migreaza in Dunare, ape
salmastre, de unde dupa reproducere, asemenea sturionilor, se reintorc in Marea Neagra.
Un exemplu de migratie legata de hranire este aceea a pestelui Gadus morrhua, care
traieste mai ales in profunzimea in partea nordica a Oceanului Atlantic. Primavara, dupa
reproducere, care are loc in jurul insulelor Lofoten, bancurile de Gadus morrhua migreaza
spre rasarit inspre tarmurile Murmanskului, hranindu-se cu pesti marunti, heringi si diferite
crustacee. Migratii de hranire executa si heringii, sardina, precum si rechinul Lamna
cornubka, care se hraneste cu acesti pesti, iar in Marea Neagra chefalii, palamida, scrumbia
albastra, stavridul etc.
4) Pestii din apele salmastre
Apele salmastre se formeaza, in general in apropierea locurilor de varsare a raurilor
in mare, precum si in lacurile care au legatura cu marea, din care din cand in cand apa
patrunde in ele. Astfel de lacuri sunt in tara noastra populate atat cu pesti dulcicoli (crapul,
salaul, babusca, platica, morunasul si guvizi de apa dulce) cat si cu pesti marini (cambula,
chefal si pastruga) care migreaza primavara in aceste balti, iar toamna se reintorc in mare.

Ecologia amfibienilor
Amfibienii (anurele si urodelele) traiesc in locuri umede. Tegumentul lor le apara
partial contra uscaciunii, prin abundenta de glande mucoase. in general, aceste animale nu
se departeaza de apa. Cand traiesc intr-un biotop uscat, ies numai in cursul noptii sau pe
vreme umeda. Umiditatea atmosferica este necesara si pentru respiratia cutanata.
Biotopurile de uscat, care servesc la adapostul amfibienilor, sunt frunzarul de padure (Rana
dalmatina), frunzarul trunchiurilor putrede sau spatiile de sub pietre (Salamandra maculosa,
21
specii de Triturus), ramurile copacilor (Hyla arborea, Dendrobates) sau sub pamant
(Pelobates fuscus).
Dupa natura biotopului preferat, amfibienii se pot imparti in mari grupuri ecologice.
O mica parte din amfibieni sunt forme pur acvatice traind in apa in toate stadiile de
dezvoltare. Printre acestea sunt specii care nu ies niciodata pe uscat: proteidele, sirenidele si
amfiuidele dintre urodele si xenopidele si Pipa americana dintre anure. Aceasta din urma
pastreaza si in stare adulta linia laterala.

Majoritatea amfibienilor duc o viata semiacvatica. Majoritatea timpului se gasesc pe uscat,

iar in perioada reproducerii raman in apa, unde si ierneaza. in aceasta grupa intra broastele
raioase, salamandra si Rana temporaria.
Unele specii de anure sunt adaptate la viata arboricola. Se hranesc si uneori se
reproduc intre ramurile arborilor. Brotacelul se hraneste pe arbori, se inmulteste in apa si
ierneaza in pamant. Genul Phyllomedusa se reproduce pe arbori, iar ouale se dezvolta in apa
acumulata intre frunze.
In unele cazuri, amfibienii duc in majoritatea timpului o viata subterana. in aceasta
grupa intra gimnofionii, care ies mai rar la suprafata sau inoata in apa. Dintre anure, genul
Pelobates duce in mod predominant o viata subterana, iesind numai noaptea sau in perioada
de reproducere pentru asi depunde ouale. Ca adaptare la viata de sapato, Pelobates are un
pinten in regiunea ventrala a labei piciorului posterior. Cu putine exceptii, dezvoltarea
embrionara se petrece in mediul acvatic.
Amfibienii nu traiesc nici in apele salmastre nici in apele marilor.

Ecologia reptilelor
Avand o epiderma groasa si cornificata, care apara corpul de uscare, reproducandu-
se prin ouale telolecite mari protejate de o coaja rezistenta, pe care le depun pe uscat si
dezvoltarea lor embrionara petrecandu-se in interiorul oului, reptilele au fost primele
vertebrate care au cucerit uscatul.
Inca din era paleozoica, ele s-au adaptat la cele mai variate medii terestre: campii
umede, acoperite cu vegetatie ierboasa, paduri, stepe si deserturi aride. Numai in tinuturile
reci circumpolare si pe munti inalti nu pot trai. Fiind animale poikiloterme, reptilele sunt
sensibile fata de temperatura mediului inconjurator. Cand aceasta scade sub 6-8°C, reptilele
nu se pot misca, iar la o temperatura de 2-3°C ele amortesc. Tocmai din aceasta cauza, in

22
zonele temperate, in anotimpul rece, reptilele cad intr-un asa-numit somn de iarna, o
amortire in timpul careia functiile se reduc la minimum.
Tot din aceasta cauza, numarul speciilor si al indivizilor de reptile scade pe masura
ce se apropie de zonele reci si de inaltimile muntilor. in schimb, caldura o suporta mai usor.
Pentru un timp mai scurt, reptilele se apara de o temperatura mai ridicata ascunzandu-se in
gropi, in crapaturi de pamant, la umbra vegetatiei, cautand locuri umede si racoroase. Cand
insa in tinuturile tropicale soseste anotimpul secetos, reptilele care au nevoie de mai multa
apa cad intr-un somn de vara. Somnul de iarna si de vara, in timpul caruia metabolismul
scade, este un mijloc de aparare a reptilelor contra vicisitudinilor mediului inconjurator, si
de supravietuire in anotimpul nefavorabil, care nu le ofera posibilitati de trai. Adaptarea
reptilelor la mediul terestru s-a facut in diferite feluri. in campiile deschise, cu o vegetatie
ierboasa, precum si in tinuturile mlastinoase, reptilele din era secundara si-au ridicat corpul
de la pamant si calcau pe patru sau pe doua picioare. Multe dintre ele au devenit uriase, ca
dinozaurii. Altele in schimb au ramas mici, cum sunt de exemplu soparlele care se tarasc pe
patru picioare. Cele care s-au adaptat la traiul in vegetatia ierboasa deasa si-au redus
picioarele in dimensiuni si in numar, sau si le-au pierdut complet, precum este cazul
soparlelor din familia scincide si anguide, si mai ales la serpi. Aceasta reducere s-a pastrat si
la formele care ulterior au trecut in alte medii si la alt mod de trai.
Soparlele care s-au adaptat la catarat pe stai\ci sau pe arbori au gheare lungi si
ascutite, iar geconidele au pe fata ventrala a degetelor perinite compuse din foi cornoase,
care functioneaza ca niste ventuze.
Cameleonii sunt adaptati la traiul in coroana arborilor. Ei au picioare prehensile.
Degetele de la fiecare picior sunt asezate in doua grupe, una de doua, opusa alteia de trei.
Cu astfel de picioare, cameleonii pot prinde ramuri foarte subtiri. Exista si numerosi serpi
arboricoli. Reptilele arboricole au de regula corpul comprimat lateral. Din soparlele
arboricole s-au dezvoltat cele zburatoare ca Draco volans din Arhipeleagul Malaiez, care,
are un patagiu unic in felul sau. El este format din pielea de la laturile trunchiului, intinsa pe
cateva perechi de coaste, care proemina pe cele doua laturi. Aceasta soparla zburatoare are
si saci aerieni, care stau in comunicatie cu plamanii si care, atunci cand sunt umflati cu aer,
fac corpul rigid si-i reduc greutatea specifica.
Soparlele din familia amfisbenide si serpii din
familiile tiflopide si glauconide duc o viata subterana,
corpul lor este vermiform, lipsit de picioare si de gat,
cu cap mic si coada scurta, la fel de groasa ca si
trunchiul. Aceste reptile subterane sunt lipsite de
vedere.
In cursul evolutiei reptilelor, multe ramuri ale
lor, mici si mari, s-au adaptat in mod secundar la viata
acvatica. Aceasta adaptare este de diferite grade. Crocodilienii desi sunt adaptati la viata
acvatica se misca foarte bine si pe uscat. Coada lor este prevazuta cu o creasta dorsala de
solzi cornosi, care le ajuta la inot, iar picioarele posterioare au degete impreunate prin
membrane. Dintre soparle, si mai ales dintre serpi, multe specii traiesc bine in apa, iar serpii
din familia hidrofide au devenit exclusiv marini si ovovivipari. Ei au coada puternic
comprimata lateral si prin ondulatiile ei inoata repede si indemanatic.

23
 Dintre chelonienii acvatici, unele specii, cum este de exemplu broasca-testoasa-de-
lac, precum si trionihidele, ies si pe uscat, dar cheloniidele si dermocheliidele sunt exclusiv
marine. Ele au picioarele transformate in lopeti inotatoare si placi osoase ale tesutului
reduse.
Zauropterigienii si ihtiopterigienii din era mezozoica erau reptile marine, cu adaptari
profunde la viata acvatica. Ihtiozaurienii aveau corpul pisciform, asemanator cu cel al
rechinilor si delfinilor si erau vivipari. Ochii lor erau protejati de un inel de placi osoase din
sclerotica si aceste reptile puteau sa se scufunde la adancimi mari. Narile multor reptile
acvatice sunt prevazute cu capacele tegumentare, care le pot inchide. Plamanii voluminosi
permit serpilor si broastelor-testoase marine sa stea sub apa ore intregi.
Adaptarea la mediu se manifesta si in culoarea corpului. in general, aceasta este
homocroma cu cea a mediului inconjurator. Reptilele care traiesc in arbori au culoarea
verde si la fel multe dintre soparlele care traiesc prin ierburi. Multi serpi au corpul patat in
diferite culori. Aceste pete asezate in mod diferit, precum si inelele colorate contrastant,
care alterneaza in lungul corpului unor serpi, au rolul de a intrerupe conturul lung al lor in
bucati mici, mascandu-1 in felul acesta si facandu-1 inobservabil chiar si de la distante mici.

Ecologia pasarilor
In cursul evolutiei lor, pasarile s-au adaptat la medii de trai si la regimuri alimentare
diferite. Aceasta adaptare se rasfrange asupra intregului organism, asupra infatisarii externe,
asupra structurii interne si asupra comportamentului. Mai bine se vede aceasta adaptare in
culoarea penajului si in conformatia picioarelor, a aripilor si a ciocului. Acelasi mediu de
trai si un regim alimentar asemanator au determinat modificari asemanatoare la pasari care
fac parte din ordine diferite, si astfel s-au conturat diferite grupe ecologice de pasari.
Pasari acvatice
Numeroase ordine naturale de pasari au aparut prin adaptarea la viata acvatica, si
anume: sfenisciformele, procelariiformele, columbiformele, gaviiformele, pelicaniformele,
anzeriformele, lariformele si alciformele. Desi sunt rezultate ale unor evolutii independente,
mediul acvatic le-a imprimat tuturor acestor ordine caractere comune: corpul turtit dorso-
ventral; picioarele deplasate mai mult sau mai putin
spre extremitatea posterioara a corpului; degetele de la
picioare impreunate prin membrane inotatoare
fie.numai cele trei anterioare, fie toate patru, ca la
pelicaniforme; degetul prim, cel indreptat inapoi, in
cazul cand nu este impreunat prin membrana cu
celelalte, este ridicat mai sus pe tars decat celelalte,
este mai mic sau absent; penajul des; puful bogat;
glanda uropigiana, in general, bine dezvoltata, paniculul adipos dezvoltat in hipoderma.
Pasarile cele mai profund adaptate la mediul acvatic sunt sfenisciformele sau pinguinii.
Aceste pasari exclusiv marine se servesc la inot mai mult de aripile lor scurte, inguste si
ascutite, anchilozate in cot si acoperite cu pene mici, in forma de solzi. Aceste aripi sunt
inapte pentru zbor. Pinguinii se pot scufunda la adancimi de 30 m si pentru un timp mai
indelungat. Bune scufundatoare sunt si alcele, cufundarii si corcodeii. Toate acestea sunt
bune zburatoare, desi nu excelente. Pe pamant ies rareori, si atunci se misca greu, cu corpul

24
indreptat aproape vertical, intocmai ca si pinguinii, din cauza picioarelor lor, deplasate la
extremitatea posterioara a corpului.
Adaptarea la mediul acvatic se poate constata usor si la anzeriforme, dintre care insa
numai lebedele sunt strans legate de apa; ratele si gastele parasesc deseori apa, pentru a-si
cauta hrana pe uscat. Multe rate sunt excelente scufundatoare.
Procelariiformele si lariformele sunt in marea lor majoritate pasari marine, care insa
traiesc mai mult in aer decat in apa. in apa se arunca doar pentru prinderea pestelui, iar
unele, cum sunt lupii-de-mare, nici atunci, caci hrana o fura din gura altor pasari. La fel fac
si fregatele, care s-au specializat mai ales la prinderea pestilor zburatori din zbor. Rudele
lor, pelicanii si cormoranii petrec mai multa vreme in apa.
Toate aceste pasari acvatice se hranesc mai ales cu pesti, dar unele si cu crustacei,
larve de insecte, moluste si viermi. Cele care se hranesc cu pesti au un cioc puternic, cu varf
incarligat si cu margini taioase, iar anzeriformele au un cioc prevazut pe laturi cu dinti
cornosi, care usureaza prinderea animalelor mici si lunecoase, si strecurarea apei intrata in
gura odata cu hrana.
Pasarile acvatice isi fac cuibul simplu in apropierea apelor fie pe stanci, fie prin
plantele acvatice, fie in arbori. Cuibul corcodeilor pluteste pe apa si ouale lor sunt mereu
ude.

Pasari de tarm
In preajma apelor curgatoare si statatoare de pe intreg globul pamantesc, pe plaja
nisipoasa a marilor si pe malul noroios al lacurilor, pe tarmurile acoperite cu prundis, nisip
sau mal ale apelor curgatoare, prin smarcurile si tufisurile din apropierea apelor sau de pe
campiile mlastinoase, isi cauta hrana si isi fac cuibul o multime de pasari din ordine diferite
si anume: ciconiforme, fenicopteriforme, gruiforme, caradriiforme, cu foarte numeroase
familii ce le apartin. Mediul in care traiesc le-a imprimat si acestor pasari cateva caractere
comune: picioare lungi, cu tarsul golas, cu degete lungi si in general, lipite de membrana
interdigitala.
Cele mai caracteristice pasari de tarm sunt starcii, berzele, lopatarii, ibisii, tiganusii,
flamingii si cocorii. Din cauza picioarelor lor inalte, ele au primit si numele de
„picioroange". Ele se deplaseaza pasind si nu alergand, si nu se afunda in desisuri. in
corelatie cu picioarele lor inalte, au si gatul si ciocul
lung, deoarece isi culeg hrana de pe pamant si din ape
putin adanci. Zborul lin este usor si sustinut. Se
hranesc cu pesti, broaste, soparle, mamifere mici,
moluste, viermi si insecte, iar cocorii mai ales cu
vegetale. Cu exceptia celor care se hranesc cu peste
(ihtiofage), toate pot fi considerate ca pasari
folositoare.
In afara de aceste picioroange de talie mare, in preajma apelor, ascunsa prin desisuri,
traieste lumea nevazuta a carsteilor, crestetilor si gainuselor-de-balta. Cu exceptia acestora
din urma, care sunt negre, toate celelalte pasari de tufisuri au culoarea bruna-cenusie, cu
dungi, mai deschise sau mai inchise, potrivita cu culoarea mediului in care traieste. Corpul
lor este comprimat lateral, ceea ce le usureaza miscarea prin desisuri, iar picioarele lor sunt
relativ mult mai scurte decat ale picioroangelor mari, dar sunt totusi mai lungi decat la
25
pasarile care nu traiesc in smarcuri. Deplasarea lor adesea este un alergat, iar de zbor se
folosesc mai rar. Totusi, in timpul migratiilor, aceste pasari se dovedesc bune zburatoare. Se
hranesc cu viermi, moluste, insecte si larvele lor, si adesea cu muguri si lastari. Cuibul si-1
fac pe pamant sau in tufisuri.
Pe tarmul malos, nisipos si pietros al apelor traiesc si prundarasii, culichii, fluierarii,
fugacii, ciovlicile, becatinele si alte caradriiforme, dar nu ascunse prin tufisuri, ci alergand
la vedere, in cautarea hranei. Culoarea penelor lor se confunda cu cea a mediului
inconjurator. Picioarele lor nu sunt prea inalte, afara de cele ale ciocantorsului si ale
cataligei, dar ciocul lor este, in general, lung, subtire si ascutit, potrivit pentru a scoate
micile animale din mal si de sub pietre.
Pasari de stepa si desert
Adaptarea pasarilor la campii deschise, aride, mai mult sau mai putin inierbate s-a
facut in doua feluri. Unele s-au adapta la alergat si au renuntat la zbor. Talia lor a crescut,
picioarele s-au alungit si fortificat, iar numarul degetelor s-a redus. Cele mai caracteristice
pasari de stepa si desert sunt strutii-africani si sud-americani, pasari uriase cu picioare inalte
si gat lung si golas, ca si picioarele. Pasari caracteristice stepelor si savanelor din Eurasia si
Africa sunt dropiile, reprezentate la noi printr-o specie sedentara: dropia, si prin alta
calatoare: sparcaciul. Ele au, de asemenea, picioare relativ inalte si puternice, cu ajutorul
carora, la nevoie, pot alerga repede. Dropiile insa sunt capabile si de zboruri mai lungi.
Culoarea penajului lor este culoarea stepelor: bruna-cenusie. Exista si pasari de stepa bune
zburatoare, de talie mijlocie, ca pteroclididele si potarnichile, sau mici, ca prepelitele si
ciocarliile. Ele zboara repede deasupra pamantului, alearga bine, iar de dusman se ascund in
ierburi si tufisuri, cu a caror culoare se confunda. Se hranesc cu parti tinere de plante, cu
seminte de ierburi, cu viermi, melci si insecte.
Pasari de tufis si padure
Pe cat de variate sunt conditiile oferite de tinuturile acoperite cu vegetatie lemnoasa
pe atat de numeroase sunt si ordinele de pasari adaptate in intregime la aceste medii, sau
fiind reprezentate si in acestea. Cele mai putin adaptate la tufisuri si paduri sunt pasarile
provenite din ordinul galiformelor ca: gaina-bankiva, cocosul-de-padure, cocosul-de-
mesteacan, ierunca, curcanul, s.a. Desi hrana, mai ales vegetala, si-o cauta si pe pamant si in
arbori, desi se odihnesc pe crengile arborilor unde unele si dorm, cele mai multe isi fac
cuibul pe pamant.
Pasarile adaptate cel mai bine la viata arboricola sunt: ciocanitorile, cucii,
lipitoarele, tucanii, papagalii si multe paseriforme. Cu mici exceptii aceste pasari isi petrec
toata viata in coroana arborilor, unde isi cauta hrana compusa din insecte, larvele si ouale
lor, si unde isi fac si cuibul. Desi sunt bune zburatoare, aceste pasari sunt adaptate in mod
special la catarat. La multe din ele, degetele externe de la picioare sunt indreptate inapoi, iar
coada ciocanitoarelor este puternica si se pot sprijini in ea in timpul cataratului.

Un exemplu graitor de adaptare la diferite medii ni-1 ofera ordinul paseriformelor, ale carui
familii numeroase sunt adaptate fie la viata in paduri sau tufisuri, fie la cea de pe campii,
din lunci, trestisuri, gradini si asezari omenesti. La fel sunt adaptate paseriformele si la
diferite regimuri alimentare.
Cele mai multe pasari sunt insectivore si foarte folositoare (pitigoii, muscarii,
codobaturile, fasele, randunelele), altele sunt granivore (forfecutele, ciresarul), frugivore
26
(grangurul, pasarea-frigului), carnivore (laniidele) sau omnivore (corvidele). Unele sunt
adaptate la un regim alimentar exclusiv: forfecutele se hranesc numai cu seminte de
conifere, nectarinidele si melifagidele numai cu nectarul florilor unor anumite specii de
plante etc. Regimul alimentar le-a imprimat caractere particulare, care se oglindesc in
special in conformatia ciocului: scurt si gros la pasarile granivore, mare si puternic la cele
frugivore, cu varf incarligat la cele carnivore, fin si ascutit la cele insectivore, lung si subtire
la pasarile care sug nectarul florilor.
Pasari rapitoare
Desi traiesc in medii foarte diferite si se deosebesc chiar si in regimul alimentar,
totusi aceste pasari sunt cuprinse, de obicei, intr-un grup mai mult morfologic decat
ecologic. Semnele distinctive ale tuturor sunt ciocul cu mandibula superioara puternica,
ascutita si incovoiata peste cea inferioara, ghearele de la degete mai mult sau mai putin
ascutite si incovoiate, simturile agere, in special vazul si auzul. Aceste caractere sunt
prezente la doua ordine diferite si neinrudite intre ele: falconiformele sau rapitoarele de zi si
strigiformele sau rapitoarele de noapte.
Rapitoarele de zi cele mai comune sunt gaile, ulii si eretii, pasari de padure
specializate in prinderea altor pasari. Ele se arunca asupra prazii din panda si fara sa o
fugareasca multa vreme, o prind prin miscari iuti si indemanatice. Pentru acest mod de
capturare a prazii le ajung niste aripi mai scurte si late,
dar au nevoie de o coada relativ lunga. Rapitoarele de
zi adaptate la prinderea prazii din zbor, prin urmarire,
sunt soimii, cele mai istete zburatoare din intreg
ordinul. in general, sunt de talie mai mica decat ulii,
dar au aripi mai lungi si mai inguste si o coada lunga.
Unii soimi vaneaza pasari, altii, cum sunt de exemplu
vantureii, se hranesc cu insecte si cu rozatoare.
Cele mai falnice rapitoare de zi sunt pajurele sau acvilele, pasari, in general, de talie
mare, cu aripi lungi si late, care le permit sa planeze timp indelungat in aer si astfel sa-si
ocheasca prada vie de pe pamant. Vulturii sunt cele mai mari pasari rapitoare. Ei au aripi
foarte mari, care le permit sa planeze cu usurinta si multa vreme in aer si astfel sa-si caute
hrana pe pamant. Ele au vazul ager si mirosul fin. Avand un cioc mai slab si gheare mai
putin ascutite decat pajurele, vulturii se hranesc cu mortaciuni si cu materii fecale.
Rapitoarele de noapte au ochii indreptati inainte si inconjurati cu pene in forma de
palnie larg deschisa, au urechile prevazute cu o formatie tegumentara si cu pene, care joaca
rol de pavilion mobil, au simturile agere si zborul lin si fara zgomot, tot atatea caractere
adaptative la activitatea nocturna. Ciocul si ghearele puternice si incarligate le dau
infatisarea caracteristica. Cele mai multe se hranesc cu mamifere rozatoare.

Migratia pasarilor
Migratia sau calatoria periodica a pasarilor este unul dintre cele mai interesante, mai
atragatoare si mai marete fenomene pe care ni le ofera natura. Sub notiunea de migratie au
fost cuprinse fenomene de natura diferita. Cele mai caracteristice sunt calatoriile sezoniere
regulate, executate de marea majoritate a pasarilor de la noi. Afara de acestea, mai exista
peregrinari sau rataciri sezoniere ale pasarilor, care in cautare de hrana fac deplasari
neregulate, cu amplitudini si destinatii variabile si ajung in tinuturi unde nu se intalnesc de
27
obicei. Astfel de specii hoinare sunt pasarea-frigului (Bombycilla garrulus) si forfecuta
(Loxia curvirostra). Tot sub notiunea de migratie au fost cuprinse si deplasarile treptate ale
unor specii in raport cu modificarea ariei lor de raspandire geografica.

Migratiile sezoniere
Acestea sunt migratii pe care le fac pasarile in perioade anumite ale anului si care au
ca rezultat ca acesti indivizi petrec o parte din an intr-o regiune, iar alta parte din an in alta
regiune, uneori foarte indepartata de cea dintai. Regiunea in care o specie sau subspecie se
reproduce, adica cuibareste, scoate pui si ii creste, se numeste in mod conventional „patria"
acestei specii. Zona temperata de nord este patria multor pasari migratoare. Odata cu
apropierea iernii, conditiile climatice din aceasta zona
devin nefavorabile pentru cele mai multe specii de
pasari, in primul rand prin imputinarea sau disparitia
hranei. Spre toamna, toti indivizii unei specii parasesc
patria lor si calatoresc spre sud, pentru a-si petrece
restul anului in alte regiuni ale pamantului, unde vor
gasi conditii de trai favorabile. Aceste regiuni
reprezinta „salasul de iernare" al speciei. in primavara urmatoare, aceiasi indivizi se reintorc
in patria lor, pentru reproducere. Astfel se repeta ciclul vital anual al diferitelor specii,
aproximativ la aceleasi date, pentru aceleasi localitati. Aceste calatorii de dus si reintors,
care sunt executate in mod obligatoriu si cu regularitate, sunt caracteristicile esentiale ale
diferitelor specii, fac parte integranta din ciclul lor biologic.
Astazi stim in mod precis ca migratii sezoniere regulate nu executa numai pasarile
care cuibaresc in tinuturile reci si temperate ale celor doua emisfere, pentru a ierna in tari
mai calde, ci se cunosc numeroase specii de pasari migratoare, care calatoresc periodic
numai in regiunile calde cuprinse intre cele doua tropice. De altfel, nu exista pe suprafata
globului nici o regiune mai intinsa care sa nu cuprinda si pasari migratoare.
De asemenea se cunosc numeroase specii din zonele temperate si reci, ai caror
indivizi nu migreaza toti, ci numai o parte a lor, iar ceilalti raman pe loc si in timpul iernii,
sunt sedentari. in multe din aceste specii, precum este, de exemplu, prepelita (Coturnix
coturnix), ciuful-de-balta (Asioa tlammeus), diferite specii de ciori, s-au diferentiat
subspecii si populatii sedentare si altele regulat migratoare.
Caile si directiile migratiilor
Directia cailor de migratie este diferita nu numai pentru pasarile din diferite regiuni,
ci chiar diferitele specii de pasari din aceeasi regiune nu calatoresc toate pe acelasi cai, si nu
merg in acelasi loc de iernat. Aceasta este o dovada ca diferitele specii din aceeasi regiune
au ajuns acolo urmand cai de raspandire diferite. Aceeasi specie de pasari sau indivizi din
aceeasi specie, care au vazut lumina zilei in aceeasi regiune, zboara insa in calatoria lor de
toamna si de primavara, in aceeasi directie, fara sa urmeze totusi un drum fix.
O buna parte din pasarile calatoare care cuibaresc pe vastele intinderi ale Eurasiei,
calatoresc pentru iernare in Africa; unele raman in Africa de Nord (ca lopatarul, unii starci,
unele rate-salbatice), altele ierneaza in Africa apuseana (ca graurii, mierlele, alti starci), iar
berzele nu se opresc decat in Africa de Sud. O parte din pasarile calatoare din Europa
ierneaza in regiunile sudice ale Asiei (ca dumbraveanca, tiganusul, starcul-cenusiu), sau pe
insulele Oceanului Pacific (ca unii corcodei, prundarasi s.a.).
28
 Caile pe care le urmeaza diferite specii de pasari calatoare intre patria lor si intre
salasul de iarna sunt numeroase si unele din ele se incruciseaza. Deasupra Europei se
incruciseaza mai multe cai de migratie, dintre care doua sunt mai mult cunoscute.
1. Grangurii, mierlele, sturzii, mugurarii, cele mai multe ardeide, nagatul, gainusa-
de-apa, sitarii, pescarusul, lisita si porumbeii care cuibaresc in Europa Centrala si
Occidentala zboara in Africa apuseana.
2. Grangurul, cucul, pupaza si putine alte pasari care cuibaresc in Europa de nord-
vest zboara spre Africa rasariteana. Tot in Africa rasariteana pleaca si codobaturile care
cuibaresc in tarile baltice, pe cand cele ce cuibaresc in Europa Centrala si de Vest zboara in
Africa apuseana. Nici barza-alba nu calatoreste pe acelasi drum. Indivizii care traiesc in
Europa de Est migreaza peste Peninsula Balcanica, peste stramtorile Bosfor si Dardanele,
Canalul Suez, Egipt si ajung in Africa de Sud. in schimb, indivizii care traiesc in Europa de
Vest migreaza in lungul coastelor apusene ale Frantei, Peninsulei Iberice, ale Africii de
Nord si ajung in cele din urma tot in Africa de Sud.
Orientarea pasarilor in timpul migratiilor a primit explicatii diferite, fara ca vreuna
dintre ele sau toate impreuna sa poata lamuri pe deplin problema. Unele dintre ele presupun
proprietati innascute ale pasarilor, un simt de orientare foarte dezvoltat, un simt al directiei,
care le ajuta sa-si gaseasca cu usurinta cuibul, de care se indeparteaza mai mult sau mai
putin in viata de toate zilele. Tot acest simt de orientare dezvoltat ar ajuta pasarilor calatoare
sa nimereasca lacasul de iernare la dus si din nou patria la intoarcere. Alte explicatii
presupun ca pasarile pe langa simtul lor de orientare dezvoltat se conduc in lungile calatorii
dupa fenomene externe organismului lor, configuratia suprafetei Pamantului, Soare, Luna,
curentii aerieni, campul magnetic al globului pamantesc etc, pe care pasarile le-ar percepe
cu ajutorul organelor de simt cunoscute sau cu ajutorul altor organe, necunoscute.
Observatii numeroase au dus la constatarea ca pasarile au defapt un simt de orientare
foarte dezvoltat, ca ele se orienteaza foarte usor intr-un teritoriu mai restran, in care se
misca zilnic. Acest simt de orientare este deosebit de dezvoltat la porumbeii postali, care,
precum se stie, nimeresc la cuib de la deplasari de sute de kilometri, chiar cand au fost
transportati la aceste departari pentru prima data de om.

Ecologia mamiferelor

Mamiferele sunt singurele animale care s-au adaptat la toate mediile de pe suprafata Terrei.
Fiind homeoterme, protejate de blana, cu posibilitatea unor reflexe rapide, encefalul fiind
foarte mult dezvoltat, nascand pui vii pe care ii protejeaza special, hranindu-i cu lapte, ele s-
au acomodat la cele mai diferite conditii, pot rezista si supravietui. Pe inaltimi mari s-au
gasit mamifere pana la 6000 m deasupra nivelului marii; de asemenea, suporta temperaturi
pana la -68°C (Lepus timidus - in Siberia) sau peste +40°C; unele mamifere s-au adaptat la
viata acvatica si subterana si isi pot duce normal viata tot timpul in apa sau sub pamant. Iata
de ce consideram ca mamiferele sunt cele mai evoluate dintre vertebrate.
Aceasta evolutie a fost posibila datorita adaptarii la conditii tot mai variate pe care
le-au intalnit in decursul perioadelor istorice ca rezultat al unei selectii indelungate.
Mamiferele pot fi grupate din punct de vedere ecologic in mai multe categorii, ele
capatand o serie de caractere convergente comune.

29
 1. Mamiferele terestre, reprezentand grupul cel mai vast care s-a raspandit pe
intregul uscat al globului. Ele sunt foarte variate tocmai fiindca sunt asa de larg raspandite.
Datorita unor biotopuri foarte variate ele s-au modificat adaptandu-se in mod special
acestora, precum urmeaza:
a) Mamiferele de padure sunt adaptate la o viata de padure cu diferite etaje;
diversitatea hranei si existenta arborilor care ofera adaposturi au conditionat modificari
speciale.
Mamifere arboricole reprezinta grupa cea mai specializata, deoarece ele isi petrec
viata pe arbori (isi cauta hrana, nasc, dorm numai pe arbori). Aici exista reprezentanti din
diferite grupe: Tupaia dintre insectivore, veveritele dintre rozatoare, Bradypus dintre
edentate, maimutele dintre primate, jderul dintre
carnivore etc. Agatarea si sustinerea pe craci sunt
posibile cu ajutorul ghearelor, prin existenta conformarii
degetelor care devin opozabile, prin existenta unei cozi
cu peri lungi sau a unei membrane intre membre care
ajuta la planare etc. Alimentatia acestora poate fi
frugivora sau erbivora pentru cele mai multe dintre ele,
precum si carnivora sau insectivora, totdeauna insa
procurata din coroana arborilor.
Mamiferele arboricole-terestre duc o viata
semiarboricola, semiterestra, deoarece in marea lor
majoritate isi procura hrana din copaci, dar isi fac cuibul
pe pamant sau invers, isi fac cuibul in copaci,
procurandu-si o mare parte din hrana de pe pamant. Astfel, ursul tibetan, Eutamias sibiricus
(inrudit cu veveritele), rasul si altele isi procura de obicei hrana pe pamant, dar urca in
copac unde isi petrec cea mai mare parte a vietii, unele dintre acestea chiar hiberneaza si
dorm in scorburile copacilor.
Mamiferele terestre de padure isi petrec tot timpul vietii numai pe parterul padurilor,
nu pot urca in copaci. Astfel elanul, cerbul, caprioarele, ursul-brun etc, isi cauta hrana, de
obicei vegetala, in padure care le ofera adapost fata de dusmani. Sunt animale mari, greoaie.
b) Mamiferele care traiesc pe intinderi deschise, in stepa. Aici se intalneste un larg
camp de vizibilitate, o temperatura foarte variata, de obicei ridicata. De obicei clima este
periodic umeda sau secetoasa. Aici exista abundenta hranei vegetale si adaposturi foarte
putine si predomina animalele cu regim erbivor.
Ungulatele reprezinta cele mai numeroase specii care populeaza asemenea biotopuri,
adaptate la fuga rapida, cu piciorul modificat in general prin reducerea numarului de degete.
Fuga este necesara ca mijloc de aparare contra rapitoarelor, dar in acelasi timp si pentru a
face deplasari indelungate, pentru a-si cauta apa. Ele nu-si fac un adapost permanent, multe
se pot lipsi mult timp de apa si rar isi au rezerve speciale cum este cazul camilei. Aici pot fi
introdusi si cangurii terestri (Macropus giganteus) care fac deplasari prin sarituri speciale.
Puii acestor mamifere de stepa sunt apti sa mearga si sa-si urmeze parintii la cateva ore
dupa nastere. Mamiferele din pustiuri cu nisipuri si vegetatie rara sunt reprezentate prin
rozatoare (Dipodidae), insectivore (Macroscelididae), precum si Unele marsupiale
australiene. Acestea au picioarele posterioare dezvoltate in mod exagerat, cele anterioare
sunt mult mai reduse si pot face salturi cateodata de 2-3 m, sprijinindu-se si cu coada. Ele
30
isi fac in schimb adaposturi permanente, amenajandu-si galerii sau vizuini in pamant sau in
nisipuri pe care le pot scurma repede. Puii acestora se nasc mici, neputinciosi, in loc
adapostit, in galerii.Un alt grup de animale adaptate la stepa il constituie popandaii,
mamifere de dimensiuni mici sau mijlocii, care isi
cauta hrana pe pamant; sunt rozatoare, traiesc printre
ierburi si nu pot folosi fuga deoarece iarba prea mare
i-ar impiedica; ei stau langa deschiderea galeriilor si
pentru aparare patrund repede in acestea. Galeriile
sunt cu mai multe deschideri, servind mai ales pentru
odihna in timpul zilei, noaptea iesind dupa hrana. Tot
aici in galerii ele hiberneaza sau isi fac somnul estival,
aici nasc puii neputinciosi, orbi. in aceasta categorie
intra marmota, popandaii, soarecii etc.
c) O alta grupa de mamifere terestre o constituie carnivorele care isi schimba
biotopul, traind atat in padure cat si in locuri deschise de stepa, cum este cazul lupului,
vulpii, viezurelui etc. Acestia pot fi gasiti in cele mai variate biotopuri in tot timpul anului,
carnivorele fiind legate de existenta erbivorelor care le constituie hrana. Ele suporta usor
variatii mari de temperatura fara sa treaca in hibernare sau in somn letargic.
2. Mamiferele subterane sunt reprezentate prin putine specii care insa s-au
modificat mult, pentru saparea galeriilor in interiorul carora isi cauta adapost si hrana.
Corpul s-a alungit, membrele s-au scurtat si prezinta gheare puternice pentru sapat sau
pentru impins pamantul, ochii s-au atrofiat. Galeriile sunt foarte lungi si rar cu deschideri la
suprafata pamantului. Aici intalnim specii din ordine diferite: Notoryctes - cartita
marsupiala, Spalax si Myospalax (orbetele) dintre rozatoare si Talpa (cartita) dintre
insectivore.
3. Mamiferele acvatice isi petrec viata pe langa apa sau in apa. Cele din prima
categorie isi procura hrana din apa, dar se inmultesc si se odihnesc pe uscat, langa tarmuri;
cele din categoria a 2-a nasc puii in apa, se odihnesc in apa totdeauna, sunt incapabile sa
reziste pe uscat. Printre mamiferele acvatice intalnim toate gradele, toate formele de trecere
de la tipul terestru la cel acvatic. Astfel, gasim pe langa ape nurca si lutra care isi fac galerii
subpamantene la marginea apei, cu deschideri chiar sub apa, procurandu-si hrana din apa.
Au degetele unite prin membrane, parul scurt si des. Dintre rozatoare se poate aminti
bizamul recent raspandit si in tara noastra si mai ales castorul care-si face adaposturi chiar
pe ape, in conditii speciale. Tot aici putem aminti dintre insectivore chitcanul de apa
(Neomys) si mai ales Desmana moschata, care-si cauta
hrana, formata din melci, lipitori, larve de insecte etc.
numai in apa. O adaptare mult mai avansata o are insa
Enhydra (lutra marina) din regiunea Pacificului
(Siberia) care poate sta zile intregi pe mare, doarme pe
mare incolacita in algele plutitoare, avand membrele
scurte si prevazute la degete cu o membrana larga.
O adaptare mai avansata o intalnim insa la
pinipede. Acestea au corpul modificat mult mai
profund, membrele sunt transformate in lopeti inotatoare, parul lor este foarte scurt. Unele
abia mai pot face miscari cu ajutorul membrelor pe uscat (otaridele), iar altele, cum sunt
31
focile, mai multe se tarasc pe uscat, utilizand miscarile corpului. Ele isi duc viata in apa
unde isi cauta hrana, iar pe uscat vin numai pentru odihna si reproducere.
Exclusiv acvatice sunt insa cetaceele si sirenienii carora le lipsesc complet
membrele posterioare, iar cele anterioare sunt transformate in lopeti, corpul avand aspectul
pisciform. Ele nasc puii in apa; acestia sunt de dimensiuni foarte mari, capabili sa inoate
imediat. Tegumentul lor este lipsit de par. Nu sunt capabile sa reziste pe uscat. Adaptarea la
viata acvatica s-a facut secundar.
4. Mamiferele zburatoare, reprezentate mai ales prin chiroptere, s-au adapta
complet la viata aeriana, prin modificarea profunda a membrului anterior, caruia i s-au
alungit metacarpienele si falangele; intre acestea se gaseste o membrana, un patagiu, care
cuprinde de altfel si membrele inferioare si de multe ori si coada. Exista in primul rand un
zbor planat pe care il intalnim la veverita marsupiala (Petaurus), la veverita zburatoare
(Pteromys volans) ca si la Cynocephalus, la care se dezvolta o membrana intre cele doua
membre de o parte si de alta a animalului. La chiroptere care au un zbor activ, ramat, exista
si alte modificari structurale: cutia toracica mult mai rezistenta, carena pe stern pe care se
fixeaza muschii aripilor etc. Aceste mamifere duc o viata nocturna si si-au modificat in mod
special auzul si mai putin vazul, utilizand ultrasunetele in orientare.

CAPITOLUL II
FACTORII ECOLOGICI

2.1. Mediul de viaţă

Mediul de viaţă este definit de E. Racoviţă ca fiind totalitatea forţelor şi energiilor

lumii materiale care influenţează viaţa unei fiinţe. Mediul de viaţă mai poate fi cnsiderat
drept totalitatea sistemelor vii şi nevii pe care organismul le influenţează şi de care este
influenţat în activităţile sale în mod direct sau indirect.
Mediul de viaţă poate fi:
- abiotic, constituit din ansamblul elementelor anorganice din spaţiul ocupat de
organism, cu care acesta interacţionează;
- biotic, constituit din totalitatea indivizilor din aceeaşi specie sau din specii diferite
cu care individul vine în contact şi interacţionează.
Factorii ecologici. Dajoz (1971) defineşte ca factor ecologic orice element al
mediului capabil de a acţiona direct asupra fiinţelor vii cel puţin în timpul unei faze a
ciclului lor de dezvoltare.
Factorii ecologici reprezintă totalitatea factorilor abiotici (componente lipsite de
viaţă) şi biotici (organisme vii) cu care organismul vine în contact şi interacţionează
reciproc.
După Braun-Blanquet (1954), factorii ecologici se clasifică astfel:
- factori climatici (energia radiantă solară ca lumină şi temperatură, apa şi aerul );
- factori edafici sau pedologici;
- factori orografici;
-factori biotici.

32
 2.2. Legile acţiunii factorilor ecologici
Acţiunea factorilor ecologici este controlată de diferite legi.
2.2.1. Legea minimului. Agrochimistul german J. Liebig (1840) arată că creşterea
plantelor este limitată de un element chimic, atunci când concentraţia acestuia în sol este
inferioară unei concentraţii minime, sub care sinteza substanţelor necesare nu mai poate
avea loc. Prin extindere, în ecologie, un factor ecologic aflat sub o anumită limită minimă,
acţionează asupra organismelor, limitându-le creşterea şi dezvoltarea normală.
2.2.2. Legea toleranţei a fost elaborată de Shelford (1911). Conform acestei legi
dezvoltarea materieii vii este posibilă numai între anumite limite ale concentraţiei factorilor
ecologici. Reacţia organismelor faţă de factorii ecologici este redată de curba toleranţei.
Această curbă se caracterizează printr-un punct de optimum, ce corespunde valorii cele mai
preferate a factorului şi două puncte de pessimum, respectiv un minim şi un maxim. Între
cele două puncte de pessimum se află zona sau domeniul de toleranţă a factorului, ce
exprimă amplitudinea de variaţie a factorului ce poate fi suportată de o specie.
Factorii limitanţi sunt factorii care au efect inhibitor atât în concentraţia prea mică,
cît şi în concetraţie prea mare.Noţiunea se aplică tuturor factorilor de mediu. Curba de
toleranţă este specifică, carecteristică pentru fiecare specie, factor ecologic,cît şi etapă de
dezvoltare ontogenetică.
Valenţa ecologică este capacitatea organismelor de a tolera anumite variaţii ale
factorilor ecologici; unele specii pot tolera variaţii mici, altele variaţii mari privind
intensitatea de acţiune a factorilor. Pentru a exprima gradul de toleranţă se folosesc termenii
de steno=restrîns şi euri=larg.
Organismele se împart astfel în:
- stenobionte sau stenoice: stenoterme, stenofote, stenohaline, stenoionice,
stenotope;
- euribionte sau eurioice; euriterme, eurifote, eurihaline, euriionice, euritope.
2.2.3. Legea acţiunii combinate a factorilor ecologici. Mitcherlich (1921) arată că
în natură organismele sunt supuse acţiunii globale a tuturor factorilor limitanţi; în anumite
condiţii predomină unii sau alţii dintre factori. În aceste condiţii, limitele de toleranţă sunt
relative, putând fi modificate de efectul combinat al factorilor. De exemplu, reducerea
luminozităţii duce la scăderea cerinţelor plantelor pentru zinc; temperatura ridicată provoacă
creşterea evaporării apei din sol.
2.2.4. Legea substituirii factorilor ecologici (echivalenţa parţială). Rubel (1930)
arată că factorii ecologici climatici, edafici, orografici şi biotici sunt echivalenţi şi se pot
înlocui reciproc. Sennikov (1950) arată că nu există o echivalenţă absolută.De exemplu: la
lumină slabă, intensitatea fotosintezei rămîne normală, dacă se măreşte concentraţia CO2; în
aparenţă, lumina a fost înlocuită, în realitate este vorba de o compensare a efectului.
În virtutea principiului echivalenţei parţiale a factorilor ecologici, Walter
(1960,1964) relevă posibilitatea formării unor biotopuri echivalente în regiuni cu orografie
şi climat diferit. De exemplu: într-o regiune cu precipitaţii abundente cum este Podişul
Transilvaniei, pe versanţii sudici se întâlnesc biotopuri stepice; lipsa umidităţii din sol nu se
datoreşte lipsei de precipitaţii, ci efectelor de scurgere şi evaporării intense determinate
orografic. În regiunile alpine se formează biotopuri echivalente celor din zona polară,
numite tundră alpină, chiar la latitudini mici.

33
 2.3. Factorii climatici
2.3.1. Energia radiantă solară
Energia radiantă solară reprezintă unul din factorii indispensabili vieţii pe Pămînt.
Soarele reprezintă sursa de energie ce întreţine viaţa. Din energia emisă de Soare în spaţiul
cosmic, pe Pămînt ajunge numai a doua miliarda parte, 5,44 x 1024J/an. Energia degajată de
soare este o formă de radiaţie electromagnetică. Din întreg spectrul electromagnetic,
atmosfera terestră este transparentă pentru radiaţiile ultraviolete, vizibile şi infraroşii.
Radiaţiile urtraviolete sunt absorbite în cantitate mare de stratul de ozon din părţile
superioare ale atmosferei, iar pe scoarţa terestră ele reprezintă 10% din energia totală
captată. Radiaţiile vizibile străbat atmosfera, iar pe scoarţa terestră ele reprezintă 45% din
energia totală. Radiaţiile infraroşii străbat de asemenea atmosfera, iar pe scoarţa terestră
ajung în proporţie de 45% din energia totală captată.
Deci radiaţia solară ajunge pe suprafaţa Pămîntului ca lumină, sub formă de radiaţii
vizibile şi căldură, sub formă de radiaţii infraroşii. Kopen arată că energia luminoasă şi
calorică se deosebesc ca un sunet înalt de unul coborît. Ele controlează creşterea şi
dezvoltarea plantelor în moduri specifice.
Lumina prezintă o funcţie energetică şi o funcţie informaţională.
Prin funcţia energetică se înţelege captarea energiei luminoase şi transformarea ei în
energie chimică potenţială în procesul de fotosinteză, obţinîndu-se astfel forme de energie
utilizabilă de către toate organismele vii de pe Terra.
Prin funcţia informaţională, lumina determină răspândirea plantelor pe glob. În
funcţie de intensitatea luminii, plantele pot fi:iubitoare de lumină (heliofile) şi iubitoare de
umbră (sciatofile). Intensitatea luminii controlează intensitatea procesului de fotosinteză: la
plantele heliofile, intensitatea fotosintetică maximă este de 50.000 de lucşi (1/2 din lumina
totală), punctul de compensaţie (valoarea intensităţii luminii la care CO2 asimilat prin
fotosinteză este egal cu CO2 eliberat prin respiraţie) este de 700-1000 de lucşi; la plantele
sciatofile, intensitatea fotosintetică maximă este la 10000 de lucşi (10% din lumina solară
totală), punctul de compensaţie este de 100-300 de lucşi.
În funcţie de natura liminii, în apa mărilor şi oceanelor are loc răspîndirea tipurilor
de alge:
- la suprafaţă, în zona bogată în radiaţii roşii, numită zona eufotică predomină alegle
verzi;
- la adîncime, în zona săracă în radiaţii roşii, numită zona disfotică predomină algele
roşii.
În funcţie de durata zilei de lumină (fotoperioadă), plantele pot fi: plante de zi lungă,
plante de zi scurtă şi plante indiferente.
Trecerea la fructificare, respectiv asigurarea funcţiei reproductive a speciei se poate
realiza numai după ce planta a suferit o anumită perioadă de timp o anumită inducţie
fotoperiodică. Fotoperiodismul controlează de asemenea răspîndirea plantelor pe glob,
plantele de zi scurtă aparţin zonelor sudice, unde lungimea zilei este de 12 ore, iar plantele
de zi lungă aparţin zonelor nordice, unde lungimea zilei este de 14-18 ore.
Temperatura (căldura) îşi are originea în radiaţia solară. Intensitatea radiaţiei solare
constă în cantitatea de căldură (calorii) primită timp de un minut de o suprafaţă de 1 cm 2
aşezată perpendicular (cal/min./cm2). Din radiaţia solară totală, o parte se pierde în
atmosferă, astfel că la suprafaţa terestră ajung anumite valori ce reprezintă bilanţul radiativ.
34
Acesta variază pe glob în funcţie de latitudine, fiind cuprins între 80/Kcal/cm2/an în
regiunile tropicale. În ţara noastră, pe timp senin de vară bilanţul radiativ este de 1
cal/cm2/min.
Radiaţia solară reprezintă sursa de încălzire a solului şi a aerului.
Temperatura solului este partea de energie solară absorbită de sol şi transformată în
căldură.Aceasta este parţial reflectată în atmosferă ca radiaţie terestră şi parţial consumată
în procesele fizico-chimice şi biologice. La aceasta se adaugă cantitatea de energie rezultată
din activitatea biologică a microorganismelor din sol. Solul bogat în substanţe organice are
o activitate microbiologică mai ridicată. Temperatura solului controlează germinaţia
seminţelor şi absorbţia apei şi a sărurilor minerale în timpul perioadei de vegetaţie.
Temperatura solului prezintă variaţii periodice diurne şi anuale. Variaţia diurnă
cunoaşte un minim dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui şi un maxim în jurul orei 13.
Diferenţa dintre maxim şi minim este considerată amplitudinea diurnă. Variaţia anuală
cunoaşte un minim în ianuarie şi un maxim în iulie, între care se întinde amplitudinea
anuală a temperaturii solului.
Temperatura aerului reprezintă starea de încălzire la un moment dat. Temperatura
aerului prezintă variaţii periodice diurne şi anuale, precum şi accidentale, determinate de
latitudine, altitudine, forma şi expoziţia reliefului, nebulozitatea etc.
Variaţia diurnă înregistrează un minim (ora 4-5 vara, 7-iarna) şi un maxim (orele 14-
15), între care se întinde amplitudinea diurnă. Aceasta poate fi redusă de microclimatul din
interiorul asociaţiilor vegetale. Variaţia anuală înregistrează un minim în februarie şi un
maxim în lunile iulie-august, între care se stabileşte amplitudinea anuală.
Temperatura solului şi a aerului reprezintă unul din principalii factori ecologici care
controlează răspândirea plantelor.
Temperatura acţionează după legea toleranţei, fiecare specie prezentând valori de
minim şi maxim ale temperaturii, numite şi praguri biologice, în afara cărora supravieţuirea
plantei nu este posibilă. Între acestea este situată temperatura optimă, la care valorificarea
condiţiilor de mediu este maximă.
Pe planeta Pământ, majoritatea speciilor vegetale prezintă pragurile biologice situate
între 0-50°C, cu optimul de 16°-28°C. Excepţii în afara acestor limite sunt bacteriile şi algele
care trăiesc la polul frigului din Asia la temperatura de -70°, muşchii şi lichenii din zăpezile
arctice care trăiesc la temperatura de -30°, bacteriile şi algele din fundul Oceanului Pacific,
în vecinătatea Mexicului, care trăiesc la temperatura de 100-400°C şi Valea Morţii din
California, care trăiesc la temperatura de 50°C.
În cadrul preferendumului termic, plantele trebuie să realizeze aşa numitul bilanţ
termic, care reprezintă suma gradelor de temperatură, respectiv însumarea temperaturii
zilnice, caracteristică atât pentru întreaga perioadă de vegetaţie, cât şi pentru fiecare
fenofază în parte. Nerealizarea acestui bilanţ nu permite creşterea unei specii într-o regiune
dată. În cadrul preferendumului termic, valoarea temperaturii optime este foarte variabilă,
atât în funcţie de specie, cât şi de fenofază şi este dictată de cerinţele ecologice din zonele
de origine. Astfel, pentru plantele de deşert este de 20°-35°, pentru Tidestromia oblongifolia
din Valea Morţii, California,S.U.A., de 450-500, iar pentru conifere 15°-25°C.
În afara preferendumului termic, temperatura acţionează ca factor ecologic ce
controlează răspândirea plantelor şi prin fenomenul de vernalizare. Acesta condiţionează

35
dezvoltarea, respectiv realizarea fazei retroductive a speciei, numai după acţiunea unei
anumite perioade de temperatură scăzută, numită şi cerinţă de frig.
Existenţa pragurilor biologice termice ca factor limitant în răspândirea plantelor a
determinat cercetarea rezistenţei plantelor la temperaturi extreme. În funcţie de însuşirile de
rezistenţă, Puia şi Soran (1964) delimitează 5 grupe ecofiziologice:
- plante sensibile la scăderi uşoare ale temperaturii care pier la temperatura de 0-
°
10 C
- plante sensibile la îngheţ care tolerează temperatura minimă de 0°C;
- plante rezistente la îngheţ, care tolerează temperaturi minime negative;
- plante sensibile la căldură, care pier la temperaturi mai mari de 30-45°C;
- plante tolerante la căldură, ce tolerează temperaturi de până la 60°C.

2.3.2. Apa
Sursa de apă pentru plante este oferită de umiditatea solului şi de umiditatea
atmosferică.
Umiditatea solului este asigurată de precipitaţii (ploaie şi zăpadă), rouă şi ceaţă.
Precipitaţiile sunt sursa cea mai importantă de apă. Cantitatea de apă variază periodic cu
anotimpul şi accidental, cu regiunea.
În ţara noastră, se înregistrează un minim în luna februarie şi un maxim în luna
iunie; minimul se înregistrează pe litoral şi în Delta Dunării, de 300-400 l/m2, maximul este
de 1200 l/m2 în zonele de munte, iar valorile medii, de 500-600 l/m2 la câmpie.
Roua şi ceaţa oferă circa 10% din precipitaţiile anuale.
Umiditatea atmosferică este cantitatea de vapori de apă din atmosferă, rezultată din
evaporarea apei din mări, oceane, lacuri şi transpiraţia plantelor. Umiditatea relativă este
raportul dintre cantitatea de vapori aflată la un moment dat şi cantitatea de vapori din aerul
saturat.
Umiditatea atmosferică prezintă variaţii periodice diurne şi anuale. Variaţiile diurne
înregistrază un maxim dimineaţa şi un minim la ora 14, iar variaţiile anuale înregistrează un
maxim iarna şi un minim vara. În ţara noastră umiditatea relativă a aerului este de 70% în
Bărăgan şi 83% pe litoral.
Apa reprezintă un factor ecologic limitant al răspândirii plantelor pe glob. În funcţie
de necesarul de apă, plantele se împart în 4 grupe ecologice:
- plante hidrofile, care trăiesc numai în apă;
- plante higrofile, care trăiesc în zone cu umiditate ridicată;
- plante mezofile, care trăiesc în zone cu umiditate moderată;
- plante xerofile, care trăiesc în zone cu umiditate foarte scăzută.
Adaptarea plantelor din diferite grupe ecologice la condiţiile specifice de mediu se
face prin diferite caractere morfo-fiziologice ce controlează intensitatea procesului de
transpiraţie.
Coeficientul de transpiraţie reprezintă cantitatea de apă exprimată în litri consumată
de către o plantă pentru producerea unui kg de substanţă uscată. Acesta variază între 1064 la
lucernă şi 50-100 la plantele de tipul fotosintetic CAM. În funcţie de valoarea coeficientului
de transpiraţie, plantele pot avea un consum de apă ridicat, moderat şi scăzut.
Fiecare specie prezintă limite bine stabilite ale preferendumului hidric, existând
chiar specii indicatoare pentru anumite condiţii de umiditate. Valorile optimului variază cu
36
fenofaza, existând aşa numitele faze critice pentru apă, situate în general în timpul creşterii
vegetative şi al înfloririi. În afara limitelor de toleranţă, supravieţuirea nu este posibilă.
Pe glob plantele se pot confrunta cu valori supraoptimale ale umidităţii, datorate în
special inundaţiilor, care sunt incompatibile cu viaţa. Cel mai des plantele se confruntă cu
valori subminimale exprimate de seceta solului şi seceta atmosferică.
Kramer (1959) clasifică plantele în funcţie de rezistenţa la secetă astfel:
- plante care nu suportă seceta, cum sunt plantele de umbră;
- plante care suportă moderat seceta, cum sunt majoritatea plantelor;
- plante care suportă seceta prin diferite mecanisme, de exemplu reţinere de apă,
transpiraţie redusă, tip fotosintetic CAM;
- plante care suportă seceta numai prin deshidratarea reversibilă a protoplasmei.
Studiul mecanismelor fiziologice care asigură adaptarea plantelor la condiţiile de
mediu în funcţie de acţiunea factorilor ecologici constituie obiectul unei noi ramuri a
ecologiei, numită ecofiziologie vegetală.

2.3.3. Aerul
Aerul influenţează viaţa plantelor atât prin compoziţia chimică, cât şi prin mişcările
sale (vânturile).
Compoziţizia chimică. Aerul atmosferic se conţine cca. 4/5 azot, 1/5 oxigen şi
cantităţi foarte mici de CO2, argon, heliu etc. Variaţia cantitativă şi calitativă a compoziţiei
chimice a aerului constituie un factor ecologic important.
Conţinutul de oxigen. În stratele inferioare ale atmosferei, la suprafaţa scoarţei
terestre, conţinutul de oxigen este relativ constant, şi anume cca. 21%. Aceasta permite ca
utilizarea oxigenului în respiraţia aerobă să fie generalizată, conţinutul de oxigen nefiind un
factor limitant în aceste condiţii.
În sol şi la altitudine ridicată, datorită dificultăţilor de aerare şi reducerii presiunii
atmosferice, conţinutul de oxigen scade. Astfel, cantitatea de oxigen devine un factor
limitant pentru organismele din sol şi pentru ecosistemele de altitudine.
În apă, oxigenul prezintă o solubilitate relativ scăzută, influenţată de temperatură şi
salinitate care duce la scăderea concentraţiei sale, fapt pentru care devine, de asemenea
factor limitant. Scăderea concentraţiei oxigenului poate fi determinată de consumul său în
respiraţia organismelor acvatice, de încărcarea cu substanţă organică biologică sau
industrială etc.
Conţinutul de CO2. Plantele absorb anual în procesul de fotosinteză cca. 30-60
miliarde tone de carbon, sub formă de CO2. Totuşi se consideră că în atmosferă,
concentraţia CO2 se menţine constantă. Recent s-a depistat o tendinţă de creştere a
concentraţiei CO2 în atmosferă (0,029% în anul 1850 faţă de 0,033% în prezent), evidentă
mai ales în ultimele decenii. Calculele apreciază că prin această creştere exponenţială peste
cca. 60 ani concentraţia CO2 în atmosferă va fi de 4 ori mai mare. Cauzele acestui fenomen
sunt extinderea arderilor industriale, defrişarea pădurilor ecuatoriale care produce oxidarea
humusului şi împiedică utilizarea CO2 în fotosinteză. Pesticidele micşorează capacitatea
plantelor de a absorbi CO2.
CO2 contribuie la menţinerea radiaţiei terestre, aşa numitul efect de seră,
determinând creşterea temperaturii medii a aerului la suprafaţa Pământului cu 0,50C. Se
preconizează că pe această cale va creşte temperatura, încât în următorii 75 ani se va
37
produce topirea gheţarilor din Oceanul Arctic. Aceasta ar avea grave consecinţe ecologice.
Efectul de seră datorat CO2 ar putea fi compensat însă de prezenţa în atmosferă a aerosolilor
cu efect contrar.
Mişcările aerului. Deplasarea maselor de aer, de obicei paralel cu suprafaţa
pământului poartă numele de vânt. Cauzele vântului sunt diferenţele de presiune
atmosferică determinate de diferenţele de temperatură. Direcţia vântului este orientată din
zonele cu presiune mare spre cele cu presiune mică. Ea depinde de gradientul baric, dar şi
de frecarea de substart, determinată de formele de relief, prezenţa covorului vegetal etc.
Viteza vântului depinde de diferenţa de presiune.
Vânturile se clasifică astfel:
- vânturi cu caracter constant, de exemplu alizeele;
- vânturi cu o anumită periodicitate, de exemplu crivăţul, brizele, musonii;
- vânturi cu caracter de perturbări neregulete, de exemplu furtunile şi uraganele.
Efectele ecologice ale vântului pot fi pozitive şi negative. Ca efecte pozitive pot fi
considerate transportul energiei termice, al umidităţii (norilor), al particulelor solide de praf,
nisip, cenuşă vulcanică sau radioactive, precum şi polenizarea anemofilă şi răspândirea
fructelor şi seminţelor. Ca efecte negative pot fi citate ruperile de arbori, desrădăcinările,
eroziunea solului, uraganele şi furtunile, care au efecte catastrofale reprezentate de
inundaţii, păduri doborâte etc.

2.4. Factorii edafici

Factorii edafici sau pedologici sunt legaţi de proprietăţile solului. Solul reprezintă
stratul afânat de la suprafaţa scoarţei terestre capabil să întreţină viaţa plantelor. Solul
acţionează ca factor ecologic în special prin chimismul său. Chimismul solului acţionează
prin reacţia solului şi prin regimul de săruri.
2.4.1.Reacţia solului (pH-ul) poate constitui un factor limitant pentru plante.
Speciile vegetale pot fi împărţite în:
- stenoionice (cu valenţă ecologică restrânsă) care pot fi acidofile, de exemplu
cartoful şi secara, care cresc la pH-ul 6, neutrofile, de exemplu grâul, care creşte la pH-ul 7
şi bazofile, de exemplu orzul şi lucerna, care cresc la pH-ul 8;
- euriionice (cu valenţă ecologică largă), care sunt indiferente la valorile de pH.
Limitele de toleranţă a pH-ului sunt pentru majoritatea plantelor cuprinse între pH 3
şi pH 9.
pH-ul acid este întânit în general pe solurile silicioase, iar plantele se numesc
silicofile; datorită slabei nitrificări plantele de exemplu coniferele şi ericaceele au micorize
ectotrofe şi endotrofe, iar plantele insectivore îşi suplimentează nutriţia cu insecte.
pH-ul alcalin este întâlnit în general pe solurile calcaroase, iar plantele se numesc
calcifile; solurile calcaroase au o solubilitate scăzută a metalelor grele şi o activitate foarte
ridicată de nitrificare şi fixatoare de azot.
2.4.2. Regimul de săruri, respectiv concentraţia de săruri minerale din sol poate
constitui de asemenea un factor ecologic limitant în răspândirea plantelor.
În funcţie de concentraţia de săruri, solurile pot fi:
- normale, cu o concentraţie de 2-5 %o în soluţia solului şi de până la 10 %o în sol;
- salinizate, cu o concentraţie de săruri superioare acestor valori.
Solurile salinizate pot fi:
38
 - soloneţ, cu săruri alcaline (tip Na2CO3), lipsite de săruri la suprafaţă, situate numai
la adâncime, de culoare cenuşie;
- solonceac, cu săruri neutre (tip NaCl, CaCl2), cu săruri la suprafaţă, de culoare
albă.
În funcţie de toleranţa la salinitate, plantele pot fi:
- glicofile, care cresc pe soluri normale;
- halofile, care cresc pe soluri salinizate.
Plantele halofile pot fi:
- obligatorii, care cresc numai pe soluri salinizate;
- facultative, care pot creşte şi pe alte soluri, deşi preferă solurile salinizate.
După gradul de toleranţă la salinitate, plantele halofile pot fi:
- halofile de sărături puternice (Sueda maritima, Salicornia herbacea);
- halofile de sărături moderate (Puccinellia distans, Plantago maritima);
- halofile de sărături slabe (Matricaria chamomilla).

2.5. Factorii orografici.

Factorii orografici sunt reprezentaţi de altitudinea, expoziţia, înclinarea şi
configuraţia terenului. Ei manifestă o acţiune indirectă asupra plantelor, realizată prin
modificarea factorilor climatici şi edafici.
Altitudinea influenţează factorii climatici temperatură, umiditate, luminozitate şi
vânt. De exmplu, creşterea altitudinii determină scăderea temperaturii şi creşterea
umidităţii, ceea ce determină procesele de levigare şi podzolire în sol. Rezultatul este
etajarea vegetaţiei în funcţie de altitudine.
Expoziţia influenţează temperatura şi umiditatea aerului. Astfel, pe pantele sudice
temperatura este ridicată şi umiditatea este scăzută; aceasta va determina o vegetaţie
termofilă şi xerofilă. Pe pantele nordice, temperatura este mai coborâtă şi umiditatea este
mai ridicată; aceasta va determina o vegetaţie mezofilă.
În zona de dealuri, zonarea culturilor se va realiza în funcţie de aceste condiţii.
Astfel, pe pantele cu expoziţie sudică se vor cultiva vii şi livezi, pe când pe pantele cu
expoziţie nordică se vor menţine pajişti naturale şi păduri.
Înclinarea pantei influenţează atât factorii climatici cum sunt insolaţia şi umiditatea,
cât şi factorii edafici. Astfel, cu cât înclinaţia este mai mare, cu atât insolaţia este mai
puternică, iar capacitatea de reţinere a apei şi acumularea substanţelor organice în sol este
mai redusă, în timp ce o parte din sol este spălat.
Un rol deosebit în înlăturarea acestor efecte îl are vegetaţia lemnoasă, care reduce
insolaţia, fixează solul şi îl fereşte de eroziune. Despăduririle masive ce s-au realizat pe unii
versanţi de munte şi de deal au dus la puternice alunecări de teren şi fenomene de eroziune.

2.6. Factorii biotici. Populaţia.

Populaţia este un sistem biologic format din indivizi interfertili de plante şi animale
ce aparţin aceleaşi specii şi ocupă un teritoriu comun numit habitat.
Ca şi individul, populaţia are o ontogenie proprie: se naşte, creşte şi moare.
Existenţa individului este scurtă, pe când populaţia poate trăi un timp mai îndelungat. Atât
la nivelul individului cât şi al populaţiei se manifestă o tendinţă de stabilitate faţă de
condiţiile de mediu, numită homeostazie.
39
 2.6.1.Caracteristicile populaţiei
Populaţia prezintă anumite caracteristici proprii:
Efectivul sau mărimea populaţiei este reprezentat de numărul de indivizi ce
alcătuiesc la un moment dat populaţia unei specii. La populaţiile naturale, efectivul real este
greu de stabilit. Numai un efectiv mic, de pe un spaţiu restrâns poate fi în întregime
înregistrat. În cele mai multe cazuri stabilirea efectivului se face prin estimări pe baza
eşantioanelor recoltate din mai multe puncte ale arealului. Se stabileşte astfel efectivul
relativ, care aproximează efectivul absolut.
Densitatea este reprezentată de numărul de indivizi pe unitatea de suprafaţă sau de
greutatea materiei proaspete sau uscate a indivizilor pe unitatea de suprafaţă.
Abundenţa este dată în ecosistemele naturale de numărul de indivizi de pe o
suprafaţă dată. Deoarece numărătoarea devine imposibilă uneori chiar pe suprafeţe mici din
cauza numărului mare de indivizi, în aprecierea abundenţei se folosesc scări convenţionale.
După Braun-Blanquet, scara este: 1- indivizi foarte rari, 2 - indivizi rari, 3 - puţin numeroşi,
4 - indivizi numeroşi, 5 - indivizi foarte numeroşi.
Dominanţa reprezintă proiecţia pe sol a părţilor aeriene a tuturor indivizilor unei
specii. Ea poate fi exprimată şi procentual. După Braun-Blanquet, scara este: 1 - acoperire
slabă, sub 1/20, 5 %;2 - acoperire 1/20-1/4, 5-25 %; 3 -acoperire 1/4-1/2, 25-50%;4-
acoperire 1/2-3/4, 50-75% şi 5- acoperire 3/4-4/4, 75-100%.
Distribuţia în spaţiu poate fi:
- întâmplătoare, independentă între indivizi;
- uniformă, la distanţe egale;
- grupată.
După Braun-Branquet scara este: 1-indivizi izolaţi, 2-indivizi în grupe mici, 3-
indivizi grupaţi în pâlcuri, 4-indivizi care formează mici colonii, 5-indivizi în colonii
compacte şi extinse.
2.6.2.Creşterea populaţiei
Creşterea populaţiei este influenţată de indicii de natalitate, mortalitate, emigraţie şi
imigraţie.
Natalitatea reprezintă numărul de indivizi apăruţi într-o populaţie în unitatea de
timp prin diviziune, germinare, ecloziune, naştere. Rata natalităţii este raportul dintre
natalitate şi efectivul populaţiei sau un număr standard (100 sau 1000 de indivizi).
Valoarea ratei natalităţii este condiţionată genetic şi ecologic. Fiecare specie posedă
un anumit potenţial genetic de a da urmaşi, numit potanţial biotic. Acest potenţial nu se
realizează de obicei în mediu, din cauza presiunii acestuia. În cazuri excepţionale, când
condiţiile de mediu sunt pe deplin favorabile, natalitatea ecologică se apropie de potenţialul
biotic, apărând explozii de populaţii.
Mortalitatea reprezintă numărul de indivizi care mor într-o unitate de timp. Rata
mortalităţii este raportul dintre mortalitate şi efectivul populaţiei sau un număr standard
(100 sau 1000 de indivizi).
Valoarea ratei mortalităţii este de asemenea condiţionată genetic şi ecologic. Fiecare
specie posedă un anumit potenţial de longevitate, care este însă mult afectat de mediu: boli
infectocontagioase, paraziţi, prădători, foame, climă nefavorabilă. Se realizează astfel o
mortalitate ecologică.

40
 Imigraţia şi emigraţia. Mărimea populaţiei mai poate fi determinată şi de schimbul
de indivizi cu alte populaţii ale speciei. Astfel rata natalităţii este suplimentată de imigraţie,
iar rata mortalităţii de emigraţie.
Rata de creştere numerică Într-o populaţie ideală, izolată de alte populaţii ale
speciei, creşterea numărului de indivizi este rezultatul diferenţei algebrice dintre natalitate şi
mortalitate: r = n-m. Mărimea coeficientului de creştere numerică (r) depinde de mărimea
natalităţii (n) şi mortalităţii (m). Dacă n>m, r>0; dacă n<m, r<0; dacă n=m, r=0.
Mărimea ratei de creştere numerică la populaţiile neizolate depinde şi de imigraţie şi
emigraţie. Populaţia creşte când (n+i) > (m+e) şi descreşte când (n+i)<(m+e). Populaţia este
staţionară când n+i = m+e.

CAPITOLUL III
BIOCENOZA ŞI ECOSISTEMUL

3.1. Biocenoza

Termenul de biocenoză a fost introdus în ştiinţă de către Karl Möbius în 1877 şi derivă de
la cuvintele greceşti "bios" = viaţă şi "koinos" = comun, desemnând:
totalitatea organismelor vegetale şi animale care populează un anumit biotop, cu condiţii
de existenţă mai mult sau mai puţin uniforme, create în mod natural sau artificial (pe
cale antropică).
De la Möbius şi până în prezent au fost formulate numeroase şi diferite definiţii ale
biocenozei fiecare autor evidenţiind unul sau altul din aspecte, dar majoritatea recunosc
biocenoza ca unitate supraindividuală de integrare a organismelor vii.
Între vieţuitoarele ce alcătuiesc o biocenoză, precum şi între acestea şi mediul lor de
trai există relaţii de interacţiune bine statornicite care asigură funcţiile întregului
(biocenozei).
Biocenoza este influenţată de biotop, dar în acelaşi timp ea exercită o activitate permanentă
de transformare a biotopului prin activitatea sa metabolică.
Biocenoza este constituită din:
- fitocenoză,
- zoocenoză
- microbocenoză (microbiocenoză)
Fitocenoza - cuprinde totalitatea plantelor superioare, deci producătorii primari;
Zoocenoza – cuprinde totalitatea speciilor de animale consumatoare de substanţă organică;
Microbocenoza – cuprinde microflora şi microfauna solului, microorganismele stratului de
aer care ţine de biogeocenoză (ecosistemul terestru).
Studiul biocenozei prezintă importanţă pentru:
 cunoaşterea diversităţii ecologice,
 descoperirea unor plante şi animale de interes economic, pentru aclimatizarea lor,
 elaborarea unor măsuri profilactice bazate pe relaţiile intraspecifice şi interspecifice.

41
 Cu cât condiţiile de existenţă dintr-un biotop sunt mai variate, cu atât numărul de specii
al biocenozei ataşată de acest biotop va fi mai mare.
Cu cât condiţiile de mediu dintr-un biotop au avut continuitate mai mare în dezvoltarea
lor, cu cât au fost mai mult timp omogene, cu atât comunitatea de specii este mai stabilă şi
mai omogenă.

Relaţiile organismelor cu mediul (abiotic şi biotic) reprezintă unul din factorii esenţiali,
primordiali ai evoluţiei, determinând desfăşurarea selecţiei naturale, a transformării, a
evoluţiei speciilor.
Oricât de variate şi complexe ar fi aceste relaţii cu mediul, ele se împart în trei categorii:
- relaţii cu factorii mediului abiotic;
- relaţii dintre indivizii aceleiaşi specii (intraspecifice);
- relaţii între specii diferite (interspecifice).

Relaţiile interspecifice reprezintă una din trăsăturile fundamentale, caracteristice ale

biocenozei.
Deoarece diversitatea şi complexitatea acestor relaţii face ca nici o clasificare să nu fie
satisfăcătoare, se va prezenta una bazată pe efectul direct al relaţiilor asupra indivizilor
respectivi.
Astfel, acţiunile pozitive se vor nota cu +, cele negative cu -, iar cele neutre cu 0.

Relaţii stabilite pe criteriul efectului direct

1. Neutralismul (0,0) se referă la faptul că populaţiile luate în considerare sunt

independente, nu se influenţează direct în mod reciproc.
Exemplu: populaţia de râme şi populaţia de sfredelitorul porumbului dintr-o cultură de porumb;
Gândacul din Colorado şi buruirnile monocotiledonate dintr-o cultură de cartof.
2. Competiţia sau concurenţa (-,-) arată că două populaţii au aceleaşi cerinţe faţă de hrană,
lumină, adăpost etc. în cazul acesta ambele populaţii pot fi afectate, iar uneori una dintre
ele, mai puţin adaptată condiţiilor ecologice existente, poate să fie eliminată.
Exemplu: stridia europeană (Ostrea edulis) şi melcul Crepidula formicata din Marea Nordului
3. Mutualismul sau simbioza (+,+) este acea relaţie în care ambele populaţii profită de pe
urma convieţuirii în comun şi sunt obligatoriu dependente una de alta.
Exemple: simbioza dintre leguminoase şi bacteriile genului Rhizobium, convieţuirea permanentădintre
unele alge unicelulare şi unele ciuperci, formând lichenii.
4. Protocooperarea (+,+) constă în asocierea a două sau mai multe specii. Ca şi în cazul
precedent, cele două specii sunt avantajate de convieţuire, dar ea nu este obligatorie.
Exemplu: cultura în amestec a gramineelor şi leguminoaselor.
5. Comensalismul (+,0), de la lat.: co = împreună şi mensa = masă. Este o relaţie
obligatorie pentru una din specii care obţine un beneficiu, în timp ce specia cealaltă nu are
nici un avantaj, nu este afectată de această convieţuire. Organismele comensale se tolerează
reciproc.
Exemplu: forezia – adică transportul unor organisme mai mici de către altele mai mari. Peştişorii remora
fac “autostopul” pe înotătoarea dorsală a unui rechin - un mod de a-şi economisi forţele şi de a călători
în siguranţă într-o mare plină de prădători. Remora mănâncă resturile de la masa rechinului şi paraziţii de
pe pielea acestuia.

42
6 Antibioza (0,-) este acea relaţie în care una dintre populaţii, datorită secreţiilor sale toxice,
face imposibilă dezvoltarea celeilalte populaţii.
7. Parazitismul (+,-);de la grec.: para = langă şi sitismos = hrană, nutriţie Relaţie
obligatorie pentru parazit, care este avantajat cu efect negativ asupra gazdei. În mod
obişnuit individul parazit nu-şi omoară gazda, pentru că şi-ar distruge baza trofică.
Poate fi: accidental, facultativ şi obligatoriu.
În cazul parazitismului obligatoriu organismele parazite suferă modificări adaptative la
viaţa parazitară care fac ca ele să nu mai poată duce viaţă liberă.
Hiperparazitismul constituie un fenomen de dublu parazitism: o specie de parazit
poate fi la rândul său gazda unui alt parazit. Cunoaşterea implicaţiilor biologice ale
hiperparazitismului conduce la descoperirea de noi mijloace eficiente de combatere a
dăunătorilor. În agricultura ecologică se utilizează paraziţi ai insectelor dăunătoare, care
cultivaţi în laborator şi apoi lansaţi în culturile agricole acţionează ca factori biologici de
combatrere.
8. Prădătorismul (+,-);de la lat.: predator = jefuitor, prădător. Relaţie pozitivă şi
obligatorie pentru prădător şi negativă pentru pradă (gazdă). În acest caz prădătorul îşi
omoară prada pentru a o consuma. Relaţiile pradă-prădător au un rol în selecţia şi în
refacerea densităţii populaţiilor.

3.2. Teoria generală a sistemelor

Concepţia sistemică a fost introdusă în biologie de către Ludwigvon Bertalanffy,

care în lucrarea sa "Biologia teoretică" (1942) subliniază ideea că întreaga materie (vie şi
nevie) se bazează pe structuri aflate în interacţiune.
În general sistemul poate fi definit ca un ansamblu de elemente unite prin
conexiuni într-un întreg. Fiecare element la rândul său poate fi considerat un sistem,
compus din elemente proprii mai mici, încât în natură se pot delimita foarte multe sisteme
de dimensiuni şi grade diferite de cuprindere.
După relaţiile cu mediul înconjurător (schimb de materie şi energie), sistemele se clasifică
în:
- sisteme izolate,
- sisteme închise
- sisteme deschise

Sistemele biologice fac parte din categoria sistemelor deschise, având schimburi
energetice şi materiale cu natura înconjurătoare.
Legăturile dintre elementele componente ale unui sistem, precum şi dintre acesta şi
celelalte sisteme înconjurătoare, sunt de natură materială, energetică şi informaţională.
Sistemele biologice caracterizează prin:
1. Caracter istoric, adică sunt rezultatul unei evoluţii întimp.
2. Caracter informaţional, care constă în capacitatea de a primi şi da informaţii din
şi în mediul înconjurător, de a le prelucra saude a le stoca în vederea integrării cât mai
depline a ecosistemului în cadrul naturii..
3. Integralitate:calitatea sistemului de a reuni într-un tot componentele sale,
subordonate funcţiei întregului. Este o însuşire deosebit de importantă pentru ecologie,
43
sistemul integrator posedă însuşiri noi, proprii, pe care nu le regăsim în componentele sale
luate separat.
Exemplu, o populaţie are însuşiri noi, diferite de ale organismelor componente: longevitate nedefinită, structură
genetică, structură pe vârstă şi sexe, densitate, dinamică energetică etc. Cu cât părţile componente sunt mai
diferenţiate, mai specializate în îndeplinirea unor funcţii din viaţa întregului, cu atât interdependenţa va fi mai
mare, organizarea sistemului mai complexă, iar integralitatea mai pronunţată.
4. Echilibrul dinamic este acea stare a sistemului care se caracterizează printr-un
flux permanent de materie şi energie prin sistem, dar cu păstrarea integralităţii lui, cu
menţinerea unei stări staţionare. Ca urmare a echilibrului dinamic, un sistem biologic
(individ, populaţie, biocenoză, ecosistem) se menţine cu aproximaţie între aceleşi limite, cu
mici fluctuaţii în timp şi spaţiu.
5. Autoreglarea constă în proprietatea oricărui sistem biologic de a-şi controla şi
corecta activitatea proprie în sensul menţinerii existenţei sale în timp şi spaţiu.
Este posibilă datorită unei anumite organizări a sistemelor biologice care permite
recepţionarea informaţiilor din mediu, prelucrarea lor, elaborarea de răspunsuri la
stimulii primiţi, în aşa fel încât să-şi asigure autoconservarea într-un mediu care tinde
mereu să dezorganizeze sistemul. Asemenea răspunsuri adecvate devin posibile datorită
conexiunii inverse (feed-back), prin care răspunsul sistemului este comunicat centrului de
comandă şi comparat cu ordinul emis.
6. Heterogenitatea – ne arată că toate sistemele biologice sunt alcătuite din elemente
ce prezintă deosebiri fie în compoziţia lor, fie în modul de funcţionare, deci se referă la
diversitatea elementelor lor componente. Datorită heterogenităţii se stabilesc mai uşor
corelaţii care permit creşterea eficienţei autocontrolului sistemului. Cu cât heterogenitatea
este mai mare, cu atât ecosistemul este mai complicat şi mai stabil.

Sistemele biologice cuprind 4 niveluri de organizare, şi anume:

- nivelul individual,
- nuvelul populaţional
- nivelul biocenotic
- nivelul biosferic.
Biosfera (ecosfera) cuprinde ansamblul nivelurilor de organizare a materiei vii, fiind
reprezentată prin învelişul viu şi spaţiile vitalizate ale scoarţei.

3.3. Conceptul de ecosistem

Conceptul de ecosistem a fost introdus în ştiinţă în 1935 de botanistul englez A.G. Tansley,
care l-a definit ca: Unitate de bază anaturii ce integrează comunitatea vie (biocenoza) cu
mediul fizic sau locul de trai (biotop).
O definiţie mai amplă a ecosistemului natural a fost formulată de E.P. Odum (1971), fiind considerat “orice unitate
care include toate organismele de pe un teritoriu dat şi care interacţionează cu mediul fizic în aşa fel încât curentul de energie să
conducă la o anumită structură trofică, o diversitate de specii şi un circuit de substanţe (adică unschimb de substanţe dintre partea
biotică şi abiotică) în interiorulsistemului".
În mod curent ecosistemul se defineşte ca:
sistemul format dintotalitatea organismelor care locuiesc un anume mediu abiotic,
omogendin punct de vedere topografic, climatic şi biochimic, numit biotop.

44
Din definiţiile prezentate rezultă că ecosistemul natural este un sistem complex alcătuit
dintr-o parte nevie (abiota, biotopul) şi una vie (biota, biocenoza) constituind unitatea de
bază, elementară, de organizare şi funcţionare a ecosferei (biosferei).
Ca unitate funcţională ecosistemul se poate realiza la orice dimensiuni (ex.: o pădure, o
plantaţie pomicolă sau viticolă, o grădină de legume, o solă de grâu, o pajişte, un lac, un
ocean etc.).
Orice ecosistem se întemeiază pe desfăşurarea simultană a trei fluxuri fundamentale:
1. – fluxul energetic (de provenienţă externă - soarele);
2. – fluxul substanţial (schimbul de substanţă dintre sistemele vii şi mediu);
3. – fluxul informaţional (de provenienţă atât internă cât şi externă).

Biotopul
Termenul a fost introdus în ştiinţă de F. Dahl (1908)şi derivă de la cuvintele greceşti
"bios" = viaţă şi "tipos" = loc, mediu delimitat şi este definit ca:
un complex de factori abiotici care influenţează organismele vii.
În 1971 E.P. Odum defineşte biotopul ca
locul de trai al unui organism sau al unei comunităţi.
Este constituit din elemente ale:
- litosferei (solul, materialul geologic parental),
- hidrosferei (apa),
- atmosferei (CO2, O2, N etc.)
la care se adaugă:
- radiaţia solară (lumina,temperatura)
- substanţele ce rezultă prin interacţiunea dintre substrat şi comunitate.

După dicţionarul ecologic, biotopul este definit ca fiind:

"locul ocupat debiocenoză, cuprinzând mediul abiotic (sol, apă, aer, factori climatici
etc.) şi toate elementele necesare apariţiei şi dezvoltării organismelor".
Biotopul, prin componentele sale, constituie unul din elementele esenţiale ale
structurii şi existenţei ecosistemelor.
În cadrul ecosistemelor se stabilesc anumite relaţii ale plantelor şi animalelor atât cu
factorii mediului abiotic, cât şi cu aceia ai mediului biotic. Aceste relaţii pot îmbrăca forme
foarte diferite, adesea foarte complexe, ce pot fi încadrate în noţiunea de "luptă pentru
existenţă" sau de "relaţii cu mediul".
Ecosistemele biosferei prezintă o varietate extrem de mare determinată de diversitatea
biotopurilor, distribuţia neuniformă a speciilor şi intervenţia directă sau indirectă a omului.
După originea lor ecosistemele pot fi: naturale (spontane) şi antropogene.
Ecosistemele naturale, după natura biotopului, pot fi: ecosisteme terestre, marine şi de ape
dulci, interioare.
În biosferă, ecosistemele nu sunt izolate între ele, iar pentru realizarea unor studii de
ansamblu sunt grupate în complexe de ecosisteme numite biomuri (biomi).

3.4. Structura ecosistemului

Orice ecosistem se caracterizează prin:

45
 - structură spaţială,dictată de caracteristicile biotopului şi concretizată prin modul
repartizării organismelor în spaţiul adecvat acestora
- structură trofică, dată de componentele biocenotice şi exprimată prin relaţiile lor
trofice, prin care acestea îşi îndeplinesc rolul lor de vehiculator
(transportor) al substanţei şi energiei în ecosistem.
De asemenea, se poate spune că ecosistemul are şi o structură biochimică, produsă de
metabolismul biocenozei.

A) Structura spaţială a ecosistemului

Ecosistemul apare împărţit în unităţi mai mari sau mai mici de acţiune, alcătuind o
structură orizontală şi una verticală (configuraţie orizontală şi verticală).
a. Structura orizontală - permite delimitarea a trei categorii
structurale: bioskena, consorţiul şi sinuzia.
1. Bioskena este cel mai mic spaţiu cu condiţii uniforme de existenţă şi un fond
propriu de plante şi animale.
Termenul a fost introdus pentru prima dată de zoologul român A. Popovici-
Bâznoşanu(1937).
Bioskena este recunoscută ca fiind cea mai mică subdiviziune spaţială a ecosistemului,
reprezentând o unitate structurală elementară.
Exemple: faţa superioară a unei frunze, fructul unei plante, trunchiul unui copac, suprafaţa exterioară a unui
muşuroi, a unei căpiţe, a unei pietre, o bucată de lemn putred dintr-o baltă, suprafaţa unei dune de nisip etc.
2. Consorţiul este o grupare de indivizi din specii diferite în jurul unui organism
individual cu rol de nucleu central, de care aceştia depind atât trofoecologic cât şi
topografic. Termenul a fost introdus de Beklemişev (1951) şi adaptat de botanistul
Ramennski (1952). In 1955, Tischler introduce termenul de biocorion, care ulterior a fost
considerat sinonim cu cel de consorţiu.
Nucleul central al consorţiului poate fi un organism individual vegetal sau animal, material
organic mort, în care caz totalitatea indivizilor din speciile asociate îl folosesc ca bază
trofică, direct sau indirect.
Exemple: un stejar grupează în jurul lui un inel de consumatori primari (fitofagii), care sunt înconjuraţi de inelul
consumatorilor acestora şi de cel al răpitorilor mari; un molid constituie nucleul unui consorţiu diversificat: cu
molidul sunt asociaţi lichenii şi muşchii de pe scoarţa sa, ciupercile ce învelesc rădăcinile, bacteriile şi
micromicetele parazite, insectele de sub scoarţă, păianjenii şi unele specii de păsări.
Consorţiul nu este un sistem de populaţii, ci un sistem de indivizi ce aparţin la diverse
populaţii, reprezentând specii diferite. Cu alte cuvinte consorţiul este un complex de
bioskene format din indivizi de la diverse specii, asociaţi în baza relaţiilor trofice.
Când nucleul central este un animal, cu el se pot asocia un complex de ectoparaziţi,
endoparaziţi şi simbionte (saprofagi), formând un consorţiu.
3. Sinuzia reprezintă partea structurală şi funcţională a ecosistemului, alcătuită
dintr-o populaţie cu funcţie de nucleu central, în jurul căreia sunt grupate mai multe
organisme sau populaţii. Sinuziile apar ca microbiocenoze legate de porţiuni elementare
de biotop cu grad ridicat de omogenitate, dar nu perfect omogen.
Termenul de sinuzie a fost introdus în ştiinţă de H. Gams (1918), provine din limba greacă
şi are semnificaţia de asociaţie.
46
Sinuzia poate fi privită ca o unitate structurală de nivel superior, formată din mai multe
consorţii grupate în jurul unei populaţii.
Sinuziile se delimitează topografic şi se denumesc pe baza spaţiului ocupat de specia
dominantă, care este de regulă un producător primar.
Exemplu: într-o cultură de porumb, locurile mai joase, depresionare, cu umiditate mai ridicată decât a biotopului
din jur, sunt ocupate de regulă de pâlcuri de costrei (Echinochloa crus-galli) şi alte plante higrofile, reprezentând
sinuzii ale ecosistemului respectiv.
Sinuziile nu pot fi confundate cu ecosistemul, deoarece dimensiunile şi complexitatea lor
relativ redusă nu fac posibilă instituirea de funcţii biogeochimice şi energetice proprii.
b. Structura verticală
În ecosistemele terestre, părţile structurale dispuse în raport cu axa verticală (pe
înălţime) prezintă o clară stratificare, etajare. Aceasta se observă mai ales în configuraţia
vegetaţiei, motiv pentru care denumirea straturilor din ecosistemele terestre este de
provenienţă botanică.
Un strat este o grupare de sinuzii cu aproximativaceeaşi înălţime deasupra solului sau o
grupare de componente ale solului situate la aproximativ aceeaşi adâncime (Hult, 1881).
Stratificarea pe verticală rezultă în urma variaţiei factorilor fizici (temperatură, umiditate,
lumină) şi a competiţiei interspecifice pentru lumină, apă şi hrană. Stratificarea este
prezentă atât în ecosistemele terestre cât şi cele acvatice.
Un ecosistem terestru are minimum trei straturi:
1. stratul mineral (bogat în substanţe minerale);
2.stratul organic (bogat în substanţe de natură organică), în care asocierea dintre
organismele existente şi particulele de sol poartă denumirea de edafon;
3. patoma, pelicula subţire de la suprafaţa solului cu organisme vii şi moarte, aşa
numitul planşeu al ecosistemului.
Într-o pădure de foioase, pe lângă aceste trei straturi de bază mai
întâlnim:
un strat ierbaceu
un strat de arbuşti
un strat de arbori, fiecare cu fauna caracteristică.
Stratificarea verticală într-o pădure din Europa (vezi prezentarea PowerPoint):
În pădurile tropicale, aparent stratificarea este mult diferenţiată, datorită numărului
mare de specii, fiecare cu un nivel diferit de creştere. Aici se întâlnesc mai multe straturi de
arbori decât în pădurea temperată. O analiză mai riguroasă arată că, adeseori, în pădurile
tropicale pluviale stratificarea pe verticală este greu de detectat, datorită biomasei extrem de
bogate, a numărului mare de liane ce şterg limitele între straturi, dar se constată o puternică
diferenţiere pe orizontală, la diverse înălţimi. Sunt prezente aşa numitele "soluri
suspendate", acele aglomerări de material organic la baza frunzelor, pe ramurile groase,
unde se dezvoltă sinuzii de plante epifite şi o faună specifică.
Structura unei păduri tropicale (vezi prezentarea PowerPoint).
În mediul acvatic stratificarea pe verticală a organismelor apare în mod similar,
datorită variaţiei în concentraţie a factorilor fizici şi chimici (temperatură, O2, presiune,
lumină, salinitate etc.).

47
 Structura orizontală şi verticală a ecosistemului crează o mare diversitate ecologică,
care a dus la o specializare trofică şi la o diversificare a nişelor ecologice, ceea ce atenuează
concurenţa în relaţiile interspecifice şi contribuie la stabilitatea ecosistemului.
Un alt aspect important legat de structura spaţială a ecosistemului constă în
repartizarea inegală pe verticală a proceselor energetice, prin intermediul stratificării.
Astfel, în straturile superioare predomină procesele de asimilare a energiei, iar în cele
inferioare, fenomenul de degradare finală a acesteia.

B) Structura trofică a ecosistemului

Este dată de componenţa biocenozei şi se exprimă prin relaţiile trofice, ce asigură circulaţia
substanţei şi transferul energiei înecosistem.
Structura trofică reprezintă:
ansamblul relaţiilor trofice care leagă speciile dintr-o biocenoză şi are la bază trei
componente structurale:
1. producătorii primari –plantele autotrofe şi bacteriile chimiosintetizante, care prin
intermediul fotosintezei sau chimiosintezei produc substanţe organice complexe (glucide,
lipide, proteine);
2. consumatorii –animale care se hrănesc cu substanţe organice complexe deja
elaborate. Pot fi:
consumatori de ordinul I (fitofagi, consumatori primari) care se hrănesc cu
producători primari (plante);
consumatori de ordinul II, (consumatori secundari), care se hrănesc cu consumatori
de ordinul I;
consumatori de ordinul III (consumatori terţiari), se hrănesc cu
consumatori de ordinul II etc.
Un loc aparte în categoria consumatorilor îl deţin organismele detritivore care se
hrănesc cu materie organică moartă în descompunere ("detritus" vegetal sau animal). Din
acestă grupă fac parte: viermi, miriapode, insecte, acarieni, moluşte.
3. descompunătorii – reprezentaţi prin bacterii, ciuperci, etc care descompun
substanţele organice moarte până la substanţe anorganice (elemente minerale), făcând
posibilă reutilizarea lor de către plantele autotrofe.

Din analiza relaţiilor trofice dintr-un ecosistem se evidenţiază faptul că fiecare

specie se hrăneşte pe seama altei specii, consumând-o direct sau folosind compuşii ei
metabolici, dar în acelaşi timp speciarespectivă devine sursă de hrană pentru alte specii.
Acest transfer de energie şi substanţă ce se realizează prin consumarea unor
organisme de către altele poartă denumirea de circuit alimentar (circuit trofic).

Circuitele alimentare fac ca producătorii, consumatorii şi descompunătorii să se găsească

într-o legătură organică permanentă.
Transferul de energie în circuitele trofice nu poate fi sesizat decât prin intermediul
circuitului de substanţă.
Metabolismul substanţei semanifestă în procesul de hrănire, ceea ce face ca materia să
circule dela o specie la alta ca într-un lanţ alimentar.
48
Înlănţuirea dintre organisme, în care hrana circulă de la un capătla altul, respectiv de la
baza trofică spre ultimul consumator, se numeşte lanţ trofic (Elton, 1927).
I. Puia şi V. Soran (1978), definesc lanţul trofic ca "modalitatea de transfer a energiei
chimice potenţiale, inclusă în substanţele organice sintetizate de plantele verzi, grupelor
de organisme heterotrofe prin consumări succesive".
Fiecare specie face parte dintr-una din verigile lanţului trofic.
Numărul verigilor nu poate creşte la infinit, fiind limitat în primul rând de volumul
redus al bazei trofice, adică de cantitatea de substanţă care intră în veriga iniţială a
consumatorilor şi în al doilea rând, de faptul că, la fiecare transfer, o mare parte din energia
potenţială se pierde, trecând în căldură.
În funcţie de specificul hrănirii speciilor înlănţuite şi a modului cum este transferată
substanţa de la o verigă la alta, distingem 3 tipuri de lanţuri trofice:
1. lanţul trofic de tip erbivor (pradă-prădător);
2. lanţul trofic de tip parazitar;
3. lanţul trofic de tip saprofag.
1. Lanţul trofic de tip erbivor are ca primă verigă plantele autotrofe – producătorii primari
– care sintetizează substanţele organice, constituind rezervorul de substanţă şi energie
pentru întreaga biocenoză. A doua verigă este reprezentată de animalele fitofage, în calitate
de consumatori primari (ordinul I) (insecte fitofage, mamifere ierbivore, unele crustacee şi
moluşte în mediul acvatic), care se hrănesc direct cu plante şi pregătesc hrana verigilor
următoare, fiindconsiderate o adevărată "industrie cheie". A treia verigă o reprezintă
animalele zoofage, care se hrănesc cu consumatori primari, purtând denumirea şi de
consumatori secundari (ordinul II) (păsări insectivore, coleoptere, carabide, multe
mamifere). Ultima verigă este formată din specii de animale cu regim carnivor,
care reglează prin consumare efectivele consumatorilor secundari, denumite consumatori
terţiari (ordinul III). în acest tip de lanţ, cu cât ne depărtăm de prima verigă talia
animalelor creşte, iar numărul lor descreşte (sunt şi excepţii).
Exemple:
a) iarbă → iepure → vulpe;
b) Pinus silvestris → afide → coccinelide → păianjeni → păsări
insectivore → păsări răpitoare;
c) iarbă → lăcuste → păsări insectivore → păsări răpitoare;
d) fitoplancton → zooplancton (crustacee) → puiet de crap → peşti
răpitori
În acest tip de lanţ trofic atât producătorii primari cât şi consumatorii nu pun în circulaţie
toată biomasa produsă, respectiv pe baza căreia se hrănesc, o parte uneori apreciabilă
devenind masă organică moartă (necromasă) care este angrenată în lanţuri trofice saprofage.
în condiţii naturale, plantele verzi fixează sub formă de substanţă
2. Lanţul trofic parazitar – funcţionează prin parazitarea sucesivă a unei specii de către alta
şi este format din paraziţi vegetali sau animali care consumă substanţă vie din corpul
plantelor şi animalelor. Veriga iniţială este tot planta şi apoi un fitofag sau zoofag pe care
trăieşte parazitul sau câteva verigi de paraziţi, legaţi prin fenomenul de hiperparazitism.
Exemple:
a) plantaţie pomicolă → omida fluturelui Euproctis chrysorhaea →viespea braconidă Meteorus (coconii) → viespea
pteromelidă Eupteromalus nidulans;
b) spic grâu → ciuperca Puccinia graminis → bacteria Xanthomonas uredovorus → bacteriofag;
c) cartof → mana cartofului (Phytophtora infestans).

49
în acest tip de lanţ trofic talia organismelor descreşte progresiv, de la bază spre vârf, iar
numărul de indivizi creşte.
3. Lanţul trofic saprofag se bazează pe consumatori de diferite ordine ce se hrănesc pe
seama necromasei (materie organică moartă, vegetală sau animală), formând circuite
detritice.
Veriga întâi este reprezentată de materia organică moartă (detritus), a doua de organismele
detritivore, iar următoarea de răpitorii acestora.
Exemplu: într-un lac: - nămol cu detritus → larve de chironomide → plătica → peşti răpitori.
Lanţurile trofice de tip saprofag, de regulă sunt scurte şi se grefează la fiecare nivel
al lanţului trofic erbivor şi are ca finalitate descompunerea parţială a substanţelor organice,
până la mineralizare.
Acţiunea de degradare a materiei organice moarte pe care o încep saprofagii este
continuată de descompunători.
Prin activitatea lor saprofagii şi descompunătorii refac resursele producătorilor, constituind
o a doua "industrie cheie" în ecosistem.

Totalitatea organismelor care aparţin la una din verigile lanţului trofic şi care-şi obţin
hrana de la plante prin acelaşi număr de trepte constituie un nivel trofic.
Există 4 niveluri trofice:
- nivelul producătorilor,
- nivelul consumatorilor primari,
- nivelul consumatorilor secundari,
- nivelul consumatorilor terţiari.
Descompunătorii nu formează un nivel trofic separat, deoarece se grefează pe fiecare din
nivelurile amintite.
Omul este şi el angrenat în circuitul alimentar, ocupând în general o poziţie
intermediară între consumatorii primari şi cei secundari, în raţia lui intrând atât hrana
vegetală cât şi cea animală.
Lanţurile trofice liniare sunt numai în biocenozele cu structură simplă, cu puţine
specii. În restul biocenozelor lanţurile trofice sunt ramificate şi legate între ele, deoarece
acelaşi organism poate aparţine în acelaşi timp la mai multe niveluri trofice (omnivorele,
unele carnivore ce atacă atât zoofage cât şi erbivore).
Rezultă astfel o împletire complicată a lanţurilor trofice, legate prin specii cu
valoare de "noduri", care se numeşte reţea trofică.
Ecosistemele structurate pe scheletul unor lanţuri trofice complexe care includ
producători şi consumatori de diferite ordine poartădenumirea de ecosisteme majore sau
autotrofe.
Au o bază trofică proprie care le asigură funcţionarea: pădurile, pajiştile, culturile agricole,
lacurile sunt ecosisteme majore.
În natură sunt şi ecosisteme din a căror lanţuri trofice lipsesc producătorii primari
şi din această cauză baza lor trofică se află în afara ecosistemelor, astfel că lanţurile trofice
se realizează printr-un aport de substanţe organice din alte ecosisteme. Acestea se
numesc ecosisteme minore sau heterotrofe. Sunt reprezentate prin ecosisteme de peşteri, abisuri
oceanice, complexe de creştere a animalelor etc.

50
 Structura trofică se poate exprima grafic sub forma unei piramide ecologice, având
în vedere că în general numărul indivizilor se reduce de la nivelul consumatorilor primari
spre cei terţiari.
Baza acestor piramide este reprezentată de producători sub formă de număr,biomasă
sau flux de energie, peste care se suprapune ponderea indivizilor din celelalte niveluri
trofice, determinând înălţimea piramidei.
Se pot concepe trei tipuri de piramide ecologice:
a) piramida numerelor;
b) piramida biomasei;
c) piramida energiei.
În fiecare din cele trei posibilităţi de exprimare, baza existenţei ecosistemului o
constituie plantele verzi, adică producătorii primari.
Proporţia producătorilor primari în biomasa ecosistemului este variabilă, fiind de 90% la
exprimarea pe bază energetică şi de 98% la cea pe baza biomasei acumulate sau a
numărului de indivizi existenţi.
În comparaţie cu producătorii primari, proporţia consumatorilor primari în
ecosistem este mică, fiind cuprinsă între 1-9%, numai în cazul unor dezechilibre ecologice
se poate ajunge la o creştere masivă a efectivelor populaţiilor de consumatori primari. în
acest caz asistăm la înmulţirea neobişnuită a unei specii, pe care o considerăm dăunătoare.

În ecosistemele cu o diversitate pronunţată (număr mare de specii componente) şi o

mare stabilitate, probabilitatea ca o singură specie din lanţurile trofice să devină dăunătoare,
perturbând structura şi funcţiile unui ecosistem natural, este foarte redusă. Acest fapt este
datorat funcţionării prompte a mecanismelor de retroacţiune negativă, care ponderează
neîncetat dimensiunile populaţiilor tuturor speciilor ce coabitează într-un ecosistem natural.
în agroecosisteme, probabilitatea transformării unei specii într-un flagel este mare, din
cauza reducerii diversităţii şi micşorării posibilităţilor de realizare a retroacţiunilor
negative.
Consumatorii secundari, constituiţi din animalele carnivore şi entomofage, se găsesc
într-o proporţie redusă într-un ecosistem natural, de regulă sub 1%. în schimb, prin
activitatea lor, prin controlul ce-l exercită asupra consumatorilor primari, ei joacă un rol
pozitiv în menţinerea structurii şi funcţiilor unui ecosistem.

a) Piramida numerelor reflectă numărul indivizilor tuturor speciilor din nivelurile

trofice înlănţuite, pe o unitate de suprafaţă sau volum. Piramida numerelor acordă
importanţă egală tuturor indivizilor unui nivel, indiferent de greutatea lor, de aceea se
consideră că nu este edificatoare ca metodă de reflectare a legităţilor sub care se desfăşoară
relaţiile trofice în ecosistem.
b) Piramida biomasei reflectă raporturile privind greutatea organismelor tuturor
speciilor din nivelurile trofice ale unui ecosistem, unitatea de suprafaţă sau volum. Se obţin
astfel piramide în formă de trepte. Prezintă dezavantajul că exagerează rolul organismelor
mari, nu ţine cont de compoziţia chimică a ţesuturilor şi de factorul timp.
c) Piramida energiei reflectă viteza de producere a hranei în nivelurile trofice, fiind
denumită şi piramida productivităţii.

51
Reprezentarea succesivă a nivelurilor trofice sub forma unei piramide se numeşte în
ecologie piramidă trofică sau piramidă eltoniană, de la ecologul englez Ch. Elton (1927),
care a descris pentru prima dată, cantitativ, structura trofică a ecosistemelor.

Piramida inversă de biotop

Organismele situate pe nivelurile superioare ale piramidei eltoniene se deplasează
pentru procurarea hranei pe suprafeţe cu atât mai mari (deci biotopuri cu atât mai
numeroase), cu cât se apropie mai mult de vârful piramidei.
Exemplu: uliul (consumator terţiar) îşi procură hrana din păşuni, fâneţe, terenuri arabile, păduri sau chiar din
intravilan. Păsările insectivore (consumatori secundari) vânate de uliu precum şi erbivorelede dimensiuni mici
(iepurii) se deplasează pentru a se hrăni pe distanţe
mai mici, pe păşuni, terenuri cultivate etc. Reprezentate grafic, nivelurile trofice şi ecosistemele din
careorganismele îşi procură hrana, rezultă o piramidă cu vârful în jos.
Acest tip de piramidă ne determină să constatăm că rezervaţiile naturale destinate pentru a
ocroti unele specii de plante pot avea suprafeţe mai reduse în comparaţie cu suprafaţa
rezervaţiilor pentru ocrotirea consumatorilor (în special a carnivorelor de vârf) care
explorează suprafeţe foarte mari pentru procurarea hranei.

C) Structura biochimică
Sub aspect biochimic, biocenoza se prezintă ca un sistem de canale prin care circulă
metaboliţi de la un organism la altul, de la biocenoză la biotop.
Cea mai mare parte din produşii metabolici circulă prin reţeaua trofică, iar o fracţiune
redusă este eliminată în biotop, de unde este recepţionată selectiv de către populaţiile
biocenozei.
Metaboliţii care în biosferă joacă rolul de "semnal" se numesc ecomoni, ergoni sau
substanţe ectocrine.
Când sunt secretaţi de plante poartă denumirea de substanţe alelopatice, iar când sunt
secretaţi de animale, se numesc feromoni sau alomoni.
Fiziologul german H. Molisch (1939) denumea alelopatia ca
Alelopatia (cuvântul derivă de la cuvintele greceşti "alelos" = reciproc, mutual şi
"pathe" = influenţă, acţiune.)
reprezintă fenomenul de influenţare biochimică între organisme.
Organismele ce sintetizează şi elimină substanţe alelopatice se numesc emiţătoare sau
donatoare, iar cele care interceptează aceşti metaboliţi se numesc receptoare sau
acceptoare.
Tipuri de substanţe alelopatice:
1) colinele (G. Grümmer – 1955) sunt substanţe secretate de plante superioare (eliminate
prin rădăcini, frunze sau alte organe) care inhibă sau întârzie dezvoltarea altor plante
superioare (bioinhibitori).
2) fitoncidele (S.K. Waksmann – 1943, B.T. Tokim – 1951) sunt substanţe produse de
plante superioare care anihilează sau inhibă dezvoltarea unor microorganisme.
Sunt bine cunoscute fitoncidele din ceapă, usturoi şi hrean.
Plantele superioare elimină în sol şi unele substanţe cu rol pozitiv asupra unor microorganisme
(substanţe nutritive; substanţe stimulatoare - auxine , vitamine).
3) marasminele şi toxinele bacteriene sunt substanţe produse de microorganisme cu rol
negativ asupra dezvoltării plantelor superioare.
52
Unele microorganisme sintetizează şi substanţe cu rol pozitiv asupra plantelor superioare (auxine,
gibereline, vitamine etc.).
4) antibioticele (A. Fleming – 1929) sunt substanţe secretate de unele microorganisme cu
rol în inhibarea înmulţirii, creşterii şi dezvoltării altor microorganisme.
Uneori prin antibiotice se poate provoca moartea microorganismului concurent (penicilina
este sintetizată de diferite mucegaiuri şi distruge un număr mare de specii de bacterii).
5) alcaloizii şi glicozizii sunt produşi vegetali toxici pentru animale (fitofagi).
Plante ce conţin alcaloizi:
Conium maculatum (coniina, coniceina,conhidrina); Atropa beladona (atropina, beladonina, apoatropina,
hiosciamina, scopolamina); Ricinus communis (ricinina); Colchicum autumnale (colchicina, colchiceina).
Glicozizii sunt substanţe complexe care prin hidroliză disociază în una sau mai
multe oze şi o substanţă neglucidică numită aglicon sau genină. În funcţie de natura
agliconului, glicozizii pot fi: cianogenici (agliconul este o cianhidrină), prezenţi la cca. 1
000 de specii (Glyceria maxima, Sorghum bicolor, Vicia angustifolia, Sambucus nigra); cu
sulf (pun în libertate substanţe sulfurate, iritante – sevenoli), prezenţi în plante din fam.
Cruciferae (sinigrina, sinalbina); cardiotonici; lactonici; antracenici; saponine;
glucoalcaloizi.
Omul, prin activitatea sa, poate interveni în structura biochimică a ecosistemelor,
producând uneori grave perturbări, prin împrăştierea unor substanţe poluante în biotop.

Principalele interacţiuni biochimice care ar putea reprezenta baza unor intervenţii

utile în scopul măririi recoltei în ecosisteme sunt:

a) Interacţiuni biochimice în lumea plantelor superioare

Antagonismele se manifestă când colinele secretate de unele plante superioare
inhibă dezvoltarea altor plante superioare (susaiul, Sonchus arvensis inhibă creşterea şi
dezvoltarea normală a sfeclei pentru zahăr, porumbului, florii soarelui etc.; odosul, Avena
fatua inhibă dezvoltarea cerealelor păioase, în special a ovăzului; nucul, Juglans
nigra inhibă dezvoltarea multor plante – cartofi, tomate, lucernă etc.; pirul, Agropyron
repens inhibă dezvoltarea multor culturi;
Aprofundarea cercetărilor asupra colinelor plantelor ar putea conduce la extragerea şi
sinteza pe scară lărgită a unor erbicide de origine vegetală sau la crearea de soiuri de plante
cultivate care să elimine în mediu coline împotriva buruienilor.
Sinergismele reprezintă o stimulare reciprocă a două specii ce cresc împreună.
Colinele secretate de unele plante au efect pozitiv, stimulator asupra altora, cu care
convieţuiesc. Exemplu: gramineele cresc mai bine în amestec cu leguminoasele

Acţiunea sinergică se manifestă şi prin profilaxia unilaterală sau reciprocă faţă de boli şi
dăunători. Astfel, în cultura intercalată de morcov cu praz se împiedică depunerea ouălor
atât de musculiţa morcovului (Psilla rosea) cât şi a muştei cepei (Hylemia antiqua); în
cultura de varză, cânepa limitează atacul fluturelui Pieris brassicae; în cultura de cartof
cânepa reduce atacul de mană (Phytophtora infestans).

b) Interacţiuni biochimice în lumea plantelor inferioare şi bacteriilor

53
Numărul de metaboliţi produşi de alge, ciuperci, bacterii este foarte mare şi variat.
Analizând relaţiile dintre ciuperci şi bacterii se constată mai multe tipuri de interacţiuni
biochimice: stimulare reciprocă, inhibiţie reciprocă, indiferenţă, inhibiţie unilaterală.
c) Interacţiuni biochimice ale plantelor superioare cu plante inferioare şi cu bacterii,
ciuperci
Interacţiunile plantelor superioare cu bacteriile şi micromicetele se desfăşoară mai ales în
sol, prin intermediul rizosferei (stratul de sol ocupat de rădăcini bogat în materie organică şi
microorganisme). Multe bacterii elaborează în sol substanţe biotice active, cum ar fi
vitaminele din grupul B (B1, B2, B6, B12, biotina etc.) ce au o acţiune stimulatoare asupra
plantelor superioare.
O interacţiune pozitivă strânsă între unele plante superioare şi unele ciuperci, la
nivelul sistemului radicular formează micoriza.
Micoriza favorizează metabolismul natural al plantelor, mai ales absorbţia fosforului
şi furnizează rădăcinilor auxine. Se consideră că rădăcinile exercită o acţiune trofo-fizică
asupra ciupercii şi nu alelopatică (primeşte glucidele necesare vieţii).
Simbioza reprezintă o convieţuire reciproc avantajoasă ce se stabileşte la nivelul
sistemului radicular al plantelor cu flori şi implică relaţii biochimice de natură trofică şi
profilactică. Astfel, bacteria Rhyzobium leguminosarum trăieşte în simbioză cu rădăcinile
leguminoaselor formând nodozităţi. În acest caz simbioza este specifică, adică fiecare
specie de plantă leguminoasă acceptă ca simbiontă o anumită specie de Rhyzobium.
Recunoaşterea se realizează prin intermediul unei proteine specifice produsă de plantă
(ex: trifolin la trifoi) care permite pătrunderea numai a bacteriei respective.
d) Interacţiuni biochimice la animale
La animale, substanţele metabolice secundare elaborate cu rol în relaţiile intraspecifice se
numesc feromoni, iar în relaţiile interspecifice, alomoni.
Feromonii de atracţie a sexelor asigură întâlnirea celor două sexe în vederea
reproducerii. Fenomenul este utilizat în lupta integrată (capcane cu fermoni sexuali).
Feromonii de marcare sunt utilizaţi pentru însemnarea partenerului, a puilor, a
teritoriului, a surselor de hrană (ex.: la albine, furnici, asigurând accesul rapid al întregii
colonii la aceste resurse).
Feromonii de agregare sunt specifici unor insecte (lăcuste, gândaci de scoarţă),
determinând formarea de colonii cu dimensiuni optime pentru reproducere şi pentru
folosirea hranei.
Feromonii de alarmă determină reacţii de apărare la ceilalţi semeni din populaţia sa.

Alomonii sunt produşi metabolici cu rol de apărare sau de atac împotriva altor specii. Aceşti
metaboliţi provin din secreţii proprii (albine, viespi, şerpi etc.) sau sunt integraţi în corpul
emiţătorului odată cu hrana (gândacul de Colorado - Leptinotarsa decemlineata).
e) Interacţiuni biochimice plante – animale fitofage
între plante (producători primari) şi animalele fitofage există atât interrelaţii trofice, cât şi
biochimice. Acestea sunt de două tipuri: toxină-antitoxină şi de tip hormonal.
Plantele elaborează în procesul metabolic un număr apreciabil de compuşi toxici
(alcaloizi, glicozizi, saponine, taninuri etc.) cu rol înlimitarea atacului fitofagilor.
Aceste toxine au impus fitofagilor reacţia de elaborare a unor produşi cu rol de neutralizare
– antitoxine, care audeterminat la rândul lor noi strategii de apărare din partea plantelor şi
54
eliminarea de noi toxine.
Pe această cale insectele fitofage au acumulat gene care le fac rezistente faţă de toxinele
vegetale. Astfel, unele specii de insecte nu sunt distruse complet de produsele chimice
industriale.
În acelaşi areal, în timp, s-a stabilit o stare de echilibru între plantă şi fitofag,
coexistând în ecosisteme.
Contactul unei plante cu un fitofag nou faţă de care nu are mijloace de apărare poate
duce la dispariţia sa (ex:viţa de vie europeană cu filoxera Phyloxera vastatrix).
.
3.5. Funcţiile ecosistemului

Funcţionarea unui ecosistem se bazează pe interacţiunile ce se stabilesc între speciile

biocenotice şi între acestea şi biotop.
1. funcţia energetică
2. funcţia de circulaţie a materiei prin ecosistem.
3. funcţia de autoreglare a stărilor ecosistemului (homeostazie).

55
 Funcţia energetică ecosistemului

Viaţa este posibilă pe Terra datorită faptului că un flux continuu de energie solară
intră zilnic în ecosistem, iar în acelaşi timp, cantităţi mari de energie termică (de pe
Pământ) intră în cosmos.
Transformările energetice din ecosistem se desfăşoară conform principiilor
termodinamicii.
Primul principiu al termodinamicii stabileşte că energia unui sistem poate trece
dintr-o formă în alta, dar nu se creează din nou şi nu dispare, acesta se numeşte
principiul conservării energiei.
Astfel, energia radiantă care ajunge la plante este transformată, în prezenţa
clorofilei, în energie chimică pe care plantele o depozitează în molecule de glucide, lipide,
protide etc., iar prin consumarea lor de către animale energia trece în corpul acestora din
urmă. Atât în plante cât şi în animale energia chimică conţinută în molecule este eliberată în
procesul respiraţiei şi utilizată în toate procesele vitale. O parte din această energie se
transformă în căldură, iar în final, după moartea organismelor, toată energia chimică a
moleculelor organice este transformată de către descompunători în energie calorică.
Din primul principiu al termodinamicii reiese faptul că intrările de energie într-un
sistem trebuie să fie egalate de ieşiri, deci printr-un ecosistem energia se scurge într-un
flux continuu.

Al doilea principiu al termodinamicii este acela al degradării energiei, care arată

că în orice proces de transformare a energiei, o parte din energia potenţială se
degradează sub formă de căldură şi este dispersată. De aici rezultă că randamentul
transformării este <1.
Energia degradată sub formă de căldură nu mai poate fi reutilizată de către
ecosistem, ceea ce impune intrarea de noi cantităţi de energie potenţială - deci fluxul de
energie ce se scurge prin ecosistem este unidirecţional.
Din energia radiantă absorbită de plante 7/8 sunt eliberate sub formă de căldură în
timpul fotosintezei şi numai 1/8 este încorporată în energia potenţială a alimentelor. Tot
restul lumii primeşte energie chimică potenţială de la plante, de aceea, din punct de vedere
energetic plantele sunt denumite organisme fixatoare de energie, iar descompunătorii,
eliberatori de energie.
Sursa principală de energie pentru ecosisteme este radiaţia solară, la care se adaugă
într-o proporţie foarte mică, energia chimică a unor substanţe abiotice utilizată de către
microorganismele capabile de chemosinteză.
Energia radiantă emisă de Soare, ajunsă în straturile superioare ale atmosferei (incidentă pe
Terra), este de 1,98 cal/cm2/min., cantitate de energie cunoscută sub numele de constantă
solară.
Componenţa spectrală a acestei energii radiante este următoarea:
- 10% radiaţii ultraviolete (cu lungimea de undă 0,1-0,4 μ);
- 45% radiaţii din spectrul vizibil (λ = 0,4-0,7 μ);
- 45% radiaţii infraroşii (λ = 0,7-10 μ).

56
Un rol esenţial pentru fotosinteză îl au radiaţiile albastre (λ = 0,4- 0,5 μ) şi roşii (λ = 0,4-
0,7 μ) din spectrul vizual, care sunt absorbite uşor de clorofilă. însă, nu toată cantitatea de
energie ce reprezintă constanta solară ajunge până la sol.
Din totalul energiei incidente pe terra, circa 42% (radiaţii infraroşii şi ultraviolete)
este absorbită de ozon, vaporii de apă, particulele de praf etc. şi apoi radiată în spaţiu sub
formă de căldură, iar 58% ajunge la suprafaţa solului.
Din aceasta 80% este reflectată în spaţiu şi numai 20% este absorbită în sol, apă, vegetaţie.
Vegetaţia absoarbe circa 1300 kcal/m2/zi. Din această cantitate se utilizează în sinteza
substanţelor organice doar 1-5%, iar restul 95-99% se pierde prin procesele de transpiraţie
şi respiraţie. Circa ½ din energia fixată se pierde sub formă e căldură în timpul respiraţiei,
încât eficienţa fotosintetică pentru ansamblul biosferei este 0,1% (Duvigneaud).
Se consideră că 80-90% din energia primită de organismele unui nivel trofic este
folosită înainte de a fi transferată la nivelul trofic următor. Deci, conţinutul energetic al unui
nivel trofic dat reprezintă 1/10 din conţinutul energetic al nivelului trofic precedent.
Aceasta este aşa numita lege a celor zece procente, care arată că doar 10% din energia unui
nivel trofic poate fi captată de organismele nivelului trofic imediat superior.

Funcţia de circulaţie a materiei prin ecosistem

Biocenoza, în baza structurii ei trofice, în procesul de hrănire, realizează circulaţia

materiei în ecosistem.
Circulaţia substanţei se face într-un permanent circuit, în care diversele elemente
chimice sunt constant reciclate. Substanţa pătrunde în biocenoză din biotop sub forma unor
combinaţii de atomi ai elementelor chimice.
Circulaţia substanţei din mediul abiotic în plante. Plantele folosesc aceste
combinaţii sub formă de soluţii apoase, iar cu ajutorul energiei solare atomii asimilaţi sunt
incluşi în structurile substanţei organice prin procesul de fotosinteză. Deci, plantele asigură
intrarea selectivă a elementelor din biotop în biocenoză. Elementele mai pot pătrunde în
bicenoză, dar în proporţie redusă şi prin integrarea sau absorbţia lor directă de către
consumatori. Atât proporţia cât şi viteza de absorbţie a elementelor de către biocenoză,
constituie o caracteristică a fiecărui ecosistem.
De la producătorii primari atomii elementelor respective trec la consumatori prin
reţeaua trofică, spre nivelurile superioare. Ajunse în organismul consumatorilor, elementele
sunt scindate în radicali mai simpli, dintre care unii sunt eliminaţi sub formă de deşeuri
metabolice, alţii sunt reţinuţi pentru a fi utilizaţi în noi sinteze, iar alţii sunt depozitaţi fără a
putea fi eliminaţi. în procesul de eliminare-reţinere, unele elemente realizează concentraţii
crescânde spre nivelurile superioare ale piramidei trofice. Acest proces poartă denumirea de
concentrare – acumulare sau amplificare biologică.
Exemplu: într-un lanţ alimentar acvatic cu cinci verigi, concentraţia de DDT creşte de aproximativ de
10 milioane de ori, acumulându-se în special în ţesuturile grase ale organismelor (de la 0,000003 ppm
DDT în apă, la 25 ppm în ţesuturile păsărilor consumatoare de peşti carnivori).
Cunoaşterea acestui proces are o importanţă deosebită pentru că unele substanţe toxice ce
au în biotop concentraţii reduse (pesticide,metale grele etc.) pot ajunge la unii consumatori
din vârful piramidei trofice (răpitoare, om) la concentraţii foarte mari ce pot deveni letale.

57
 Descompunătorii grefaţi la fiecare nivel trofic, mineralizează substanţele organice
din organismele moarte şi asigură astfel transferul elementelor din biocenoză în biotop.
Acest ciclu trofic poate fi prezentat astfel:
Circulaţia substanţelor la nivelul biosferei formează cicluri sau circuite
biogeochimice globale. Ele se pot împărţi în două tipuri fundamentale: tipul sedimentar
(fosfor, sulf) şi tipul gazos (azot, oxigen, carbon). De asemenea, un rol major la nivelul
biosferei îl reprezintă circuitul apei.

Funcţia de autoreglare a stărilor ecosistemului (homeostazie).

Stabilitatea ecosistemului constă în capacitatea acestuia de a-şi menţine relativ

constantă structura şi funcţiile.
După G.H. Oriens (1975) stabilitatea se caracterizează prin:
a. Constanţă, lipsa unor modificări ale unuia sau mai multor parametri ai ecosistemului;
b. Persistenţă, supravieţuirea ecosistemului în timp, cu toate componentele sale;
c. Inerţie, capacitatea ecosistemului de a rezista perturbărilor din exterior;
d. Elasticitate, viteza de revenire a ecosistemului la stareadinaintea perturbării;
e. Amplitudine, considerată drept măsură a îndepărtării de starea
iniţială până la punctul de unde mai este permisă revenirea la starea
stabilă;
f. Invariaţie ciclică, proprietatea ecosistemului de a oscila, odată cu trecerea timpului, în jurul unei stări de
echilibru;
g. Invariaţia traiectoriei, însuşirea ecosistemelor de a se orienta, îndrepta şi evolua în timp spre o stare de
"climax climatic";
Menţinerea stabilităţii ecosistemului se realizează prin autoreglare.
Rolul acesteia este de a păstra o stare de echilibru între populaţiile componente ale ecosistemului, de a
nu permite oscilaţii numerice prea mari a populaţiilor, determinând o anumită stabilitate în structura şi
funcţionarea ecosistemului.
Stabilitatea este cunoscută în ecologie prin conceptul de homeostazie. Acesta derivă de la
cuvintele greceşti "homoios" = asemănător şi "stasis" = stare.
A.A. Loginov (1979) afirma că homeostazia ecologică trebuie înţeleasă ca rezultanta
conlucrării tuturor mecanismelor, mai ales a celor interne, ce se manifestă în menţinerea
stabilităţii ecosistemelor
În ecosisteme, homeostazia ecologică se prezintă ca un proces complex, cu mai
multe laturi, dintre care se remarcă: diversitatea, complexitatea şi stabilitatea.
Diversitatea reprezintă numărul de elemente componente, în special vii (specii) şi de
procese diferite calitativ care caracterizează un ecosistem pe unitate de spaţiu şi timp.
Complexitatea ecosistemelor reprezintă numărul de legături ce se pot stabili între diferite
elemente ale unui ecosistem.
Aceste două proprietăţi fundamentale, influenţează şi determină
stabilitatea ecosistemului.
După G.H. Oriens (1975) stabilitatea în ecologie este o tendinţă a ecosistemului de a
rămâne în apropierea unui punct de echilibru după ce a suferit o perturbare. Deci, sunt
stabile acele ecosisteme care au o capacitate mare de rezistenţă la factorii perturbabili
(inclusiv omul) şi se menţin invariate un timp îndelungat.

58
Se poate conchide că stabilitatea este una din proprietăţile esenţiale ale unui ecosistem, prin
care acesta îşi menţine în anumite limite, integralitatea structurală şi funcţională, revenind
în urma oricăror perturbări, cu cea mai mare probabilitate la una din stările iniţiale posibile.

3.6. Productivitatea biologică

Ramura ecologiei care se ocupă cu studiul formării şi repartiţiei biomasei în biosferă poartă
denumirea de biologia productivităţii (B. Stugren 1982, 1994).
Biomasa reprezintă cantitatea de substanţă vie sau moartă existentă la un moment dat într-
un ecosistem sau pe un nivel trofic al acestuia. Ea se poate exprima prin greutatea totală sau
masa componentelor biocenotice raportată la unitatea de suprafaţă (g/m2,
kg/ha etc.), ori prin cantitatea de energie inclusă în substanţa vie (kcal/m2, Mj/ha etc.).
Producţia biologică este cantitatea de substanţă organică realizată de un sistem biologic
(individ, populaţie, biocenoză) într-un interval de timp, adică volumul, cantitatea de recoltă
la un moment dat.
Productivitatea biologică reprezintă cantitatea de substanţă vie produsă într-o unitate de
timp, la unitatea de suprafaţă sau volum, de către un nivel trofic dat sau de componenţii săi
(g/m2/an, t/ha/an etc). Cu alte cuvinte, reprezintă viteza de acumulare a biomasei şi se poate
referi la productivitatea substanţei (cantitatea de substanţă organică produsă de un sistem
viu în unitatea de timp), sau de productivitatea energiei (cantitatea de energie înglobată în
moleculele organice proprii).
Productivitatea poate fi:
- primară, când este realizată de plantele autotrofe;
- secundară, când este realizată de consumatori.

Producţia de energie se referă la cuantumul de energie depozitată în moleculele organice

proprii de către un organism, o populaţie sau o biocenoză.
Recolta reprezintă cantitatea de substanţă organică preluată întro unitate de timp din
biocenoză de către forţe externe (prădători, consumatori umani etc.).
Rata productivităţii unui nivel trofic arată eficienţa acestuia în raport cu nivelul trofic
anterior, precum şi eficienţa economică în cadrul nivelului respectiv, adică rata gradului de
producere a materiei organice faţă de gradul de absorbţie, fiind numită şi randamentul
ecologic de creştere.
Dacă ne referim la rata substanţei, rezultă relaţia:
B + Q > B + ΔB (B. Stugren, 1975), în care:
- B este cantitatea de biomasă pe un anumit nivel trofic, în
momentul t0;
- Q este cantitatea de hrană acceptată de la nivelul trofic inferior în
momentul t0
- ΔB este sporul de biomasă realizat după timpul dt;
Relaţia de mai sus se explică prin aceea că o parte din cantitatea de hrană a fost folosită
pentru desfăşurarea proceselor fiziologice ale organismului.
De obicei se calculează randamentul energetic, exprimându-se prin kcal fixate în biomasa
produsă pe unitatea de suprafaţă.

59
3.6.1. Categorii de productivitate
În funcţie de cele două categorii de organisme, autotrofe şi heterotrofe,
productivitatea poate fi: primară şi secundară.
3.6.2. Factorii ecologici de care depinde productivitatea
Fluxul de energie solară reprezintă condiţia esenţială pentru realizarea
productivităţii primare brute pe Terra, de care depinde productivitatea primară netă şi cea
secundară.
Fracţia radiaţiei solare cu rol în procesul de fotosinteză este reprezentată de lumina directă
şi cea difuză. Lumina directă este componenta de bază în complexul proces fotosintetic.
în ecosistemele terestre intensitatea captării luminii directe depinde de proprietăţile
vegetaţiei, cum ar fi: aria foliară, gradul de înclinare al frunzelor faţă de planul orizontal,
reflecţia frunzelor şi orientarea acestora.
Există o legătură foarte strânsă între rata productivităţii, aria foliară şi gradul de înclinare al
frunzelor.
Astfel, la plantele cu grad ridicat de înclinare a frunzelor producţia creşte odată cu creşterea
suprafeţei foliare, deoarece pătrunde suficientă lumină în întregul strat al vegetaţiei, ceea ce
permite o productivitate crescută pe ansamblu. La plantele cu o dispunere orizontală a
frunzelor se va înregistra o productivitate maximă la periferia stratului vegetal, în timp ce în
profunzime frunzele sunt umbrite, ducând la scăderea productivităţii pe ansamblu.
Reflecţia frunzelor duce la împrăştierea luminii şi s-a constatat că un coeficient înalt de
împrăştiere poate avea un efect pozitiv asupra productivităţii primare la intensităţi
luminoase înalte şi la o suprafaţă foliară ridicată şi un efect negativ la intensităţi luminoase
slabe şi suprafaţă foliară redusă. Îmbătrânirea frunzelor are un efect negativ asupra
randamentului fotosintetic şi este mai accentuat cu cât suprafaţa foliară este mai
mare. Lumina difuză are un rol major asupra productivităţii primare, întrucât contribuie la
creşterea iluminării frunzelor din profunzimea stratului vegetal şi implicit măreşte
randamentul fotosintetic.
Fondul de substanţe abiotice din mediu are influenţă asupra productivităţii primare
în egală măsură cu radiaţia solară. Lipsa sau insuficienţa unui element indispensabil
creşterii, după legea minimului, poate fi un factor limitant şi pentru productivitatea
plantelor. Productivitatea va creşte în măsura în care factorii ecologici se găsesc în cantităţi
şi proporţii optimizate.
Condiţiile de climă influenţează productivitatea prin multiplele sale caracteristici
(fotoperioadă, temperatură, precipitaţii, umiditate etc.). Astfel, productivitatea este mai
ridicată în regiunile cu zile mai lungi, cu climat cald şi umed, faţă de cele cu zile scurte, cu
climat caldşi uscat, unde consumul de energie prin transpiraţie este mai mare.
Coeficientul de descompunere este dat de raportul dintre biosinteză şi
descompunere. între aceste două procese trebuie să se menţină un anumit echilibru, care să
asigure o bună circulaţie a substanţelor, pentru a garanta o eficienţă maximă a
productivităţii.
Acest coeficient depinde de temperatură, umiditate etc. Astfel, descompunerea se realizează
cu greutate în condiţii de temperaturi scăzute şi deficit de precipitaţii, ori la exces de
umiditate şi temperaturi scăzute, în timp ce odată cu creşterea temperaturii, dacă celelalte

60
condiţii sunt optime, viteza de descompunere se măreşte. Pentru o creştere a temperaturii cu
10 ºC, coeficientul de descompunere creşte de 2-3 ori. Aşa se explică descompunerea foarte
rapidă a materiei organice în zonele tropicale.
Variaţia biomasei producătorilor influenţează asupra productivităţii prin faptul că
randamentul productivităţii este scăzut când biomasa producătorilor nu este constantă, atât
cantitativ cât şi calitativ. Când plantele nu produc suficientă hrană, scade productivitatea
întregii biocenoze. Aceste variaţii sunt evidente sezonier în zonele cu climat
temperat. Primăvara şi în prima parte a verii condiţiile climatice favorizează o intensă
activitate fotosintetică a plantelor, determinând o creştere a producţiei de fitomasă, ce
permite înmulţirea fitofagilor, a prădătorilor
etc. în timpul iernii aceste procese sunt reduse considerabil, principala cauză fiind volumul
mic de hrană de provenienţă vegetală.
Migraţiile dintr-o biocenoză în alta (păsări, mamifere) pot fi considerate transfer de
biomasă, uneori cu influenţe majore asupra productivităţii.
Acumularea substanţelor nutritive în volumul edafic explorat de rădăcini sau
levigarea (spălarea) acestora sub nivelul accesibil rădăcinilor influenţează direct
productivitatea primară şi cu consecinţe asupra productivităţii secundare.
Activitatea economică a omului (antropizarea) se răsfrânge asupra productivităţii
biologice din ecosistemele agricole, silvice şi, din ce în ce mai mult, asupra biocenozelor
din toate celelalte ecosisteme.

3.7. Dinamica şi dezvoltarea ecosistemului

3.7.1. Dinamica ecosistemului

Cu toată stabilitatea lor, ecosistemele sunt subsisteme dinamice, în permanentă schimbare
datorită interacţiunii dintre biocenoză şi biotop şi, de asemenea, datorită echilibrului
dinamic existent în biocenoză.
Variaţia factorilor ecologici din biotop determină modificări în structura şi funcţionarea
biocenozei.
Totalitatea acestor modificări sunt înglobate în termenul de dinamica ecosistemului.
Aceste modificări pot fi: accidentale sau ritmice.
Modificările accidentale se manifestă prin mici fluctuaţii ale fluxului energetic,
datorită schimbărilor aritmice ale factorilor fizici (un vânt puternic, o zi ploioasă, o creştere
bruscă a umidităţii atmosferice) ce influenţează comportamentul obişnuit, făcând ca unele
funcţii să scadă în intensitate, unele animale să se retragă în adăposturi, iar altele să devină
mai active.
Modificările ritmice se datoresc repartizării inegale în timp afactorilor ecologici
(lumină, temperatură, umiditate etc.). Speciile componente ale ecosistemului sunt adaptate
la aceste modificări, pe care le integrează în genotipurile lor ca modele proprii de activitate
ritmică. în ecosistemele terestre din zona temperată se disting două manifestări ritmice
esenţiale: ritmul circadian şi ritmul sezonier.
- Ritmul circadian (diurn), al cărui denumire derivă de la cuvintele latineşti "circa
diem" = în jur de o zi, este determinat de alternanţa zi noapte, încât în activitatea biocenozei
se deosebeşte o fază de lumină şi o fază de întuneric. în cadrul fiecărei faze biocenoza are o

61
componentă activă şi una pasivă. Astfel, în faza de lumină are loc intrarea energiei în
ecosistem datorită activităţii fotosintetice a producătorilor primari. O parte din energie este
stocată în biomasă, deoarece cantitatea de energie fixată depăşeşte consumul În faza de
întuneric procesul de fotosinteză încetează, însă continuă procesele consumatoare de
energie (respiraţie, creştere, înflorire etc.), încât stocul de energie din ecosistem se reduce.
- Ritmul sezonier este determinat de schimbările sezoniere ale macroclimei care
determină ciclul anotimpurilor din regiunile temperate. Astfel, fluxul energetic este maxim
în timpul verii şi apoi scade treptat până în iarnă, când se înregistrează şi reducerea
considerabilă a fotosintezei, deci a fixării energiei în biocenoză. în acest timp numeroase
specii de plante şi animale îşi reduc activitatea metabolică şi trec peste această perioadă
nefavorabilă prin diverse forme derezistenţă (seminţe, spori, ouă, pupe etc.) sau prin
fenomene de hibernare.
Activitatea biocenozei nu se întrerupe complet, o serie de plante îşi continuă activitatea
fotosintetică, dar cu intensitate mai mică, iar unele mamifere şi păsări desfăşoară o
activitate normală. De la un sezon la altul, odată cu clima, se modifică şi compoziţia
biocenozei.
Ca urmare a modificărilor factorilor climatici, în zona temperată a Europei, în cursul unui
an, din punct de vedere ecologic, se succed şase sezoane:
Sezonul prevernal: 1.III – 1.V
Sezonul vernal: 1.V – 15. VI
Sezonul estival: 15.VI – 15.VIII
Sezonul serotinal: 15 VIII – 15.IX
Sezonul autumnal: 15.IX – 1.XI
Sezonul hiemal: 1.XI – 1.III

3.7.2. Dezvoltarea ecosistemului (succesiunea ecologică)

În afara schimbărilor zilnice şi sezoniere care sunt reversibile, oricare ecosistem trece
printr-o serie de schimbări ireversibile, devenind din simplu – complex, înregistrând astfel o
anumită dezvoltare.
Această transformare lentă dar permanentă a ecosistemelor se numeşte succesiune
ecologică.
In acest proces complex şi de durată, ecosistemul parcurge mai multe etape de dezvoltare,
numite stadii, de la cel juvenil (de pionierat) până la cel de maturitate sau de climax, cu o
stabilitate ridicată (celelalte stadii, faze sunt: colonizarea, competiţia, reacţia).

Succesiunea ecologică poate fi: primară sau secundară.

Succesiunea primară se realizează atunci când specii din ecosistemele vecine colonizează
un biotop ce nu a mai fost populat (biotop nud): surpări, stâncării golaşe, erupţii vulcanice,
dune de nisip adunate de valuri sau vânt.
Succesiunea secundară are loc când un biotop ce a fost ocupat de o biocenoză este
colonizat de specii din ecosistemele vecine. Vechea biocenoză a dispărut total sau parţial
datorită unor modificări climatice, fenomene naturale, intervenţii antropice (defrişarea unei
păduri, colmatarea unei bălţi etc.).
Cu cât un ecosistem este mai aproape de faza de maturitate ecologică (climax), cu atât
productivitatea netă scade (energia acumulată în ecosistem este din ce în ce mai mică),
deoarece creşte proporţia consumatorilor, iar pierderile prin respiraţie sunt mai mari.
62
 Productivitatea maximă şi producţia cea mai mare disponibilă pentru om se
realizează în ecosistemele tinere. Întrucât ecosistemele mature constituie factori esenţiali în
stabilitatea naturii vii şi a condiţiilor abiotice, se impune conservarea lor
pe suprafeţe apreciabile.

CAPITOLUL IV
TIPURI DE ECOSISTEME NATURALE (BIOMURI)

Biomul este o grupare de ecosisteme cu fizionomie şi funcţii asemănătoare, independent de

compoziţia lor specifică, care se întinde pe suprafeţe mari, fiind determinat mai ales de
macroclimat.
Principalele biomuri sunt definite după vegetaţia dominantă care imprimă caracteristicile
principale ale ecosistemelor.
I. Biomi tereştri
1. Pădurile ecuatoriale umede ocupă mari suprafeţe în regiunea ecuatorială, cu un climat
umed şi cald, precipitaţii medii anuale de 3500- 4000 mm, temperatura medie anuală 25-
26ºC.
Solurile sunt brun-roşcate, fără orizonturi, litiera se descompune rapid, iar
elementele
nutritive sunt absorbite imediat sau levigate.
Biocenozele sunt foarte bogate în specii, au o structură complexă şi o stabilitate
mare.
Producţia primară netă este 25-28 t/ha/an, iar cea secundară redusă, întrucât cei mai
mulţi consumatori sunt nevertebraţi şi plante inferioare saprofite.
Funcţiile acestor ecosisteme sunt multiple şi foarte importante:
controlează regimul hidric al unei regiuni foarte intinse cu implicaţii
asupra circulaţiei apei în atmosferă; asigură o mare parte din circuitul
oxigenului şi carbonului; protejează solurile împotriva eroziunii pluviale
etc.
Exploatarea raţională a acestor ecosisteme presupune restrângerea defrişărilor şi asigurarea
posibilităţilor de regenerare naturală.

2. Pădurile de foioase cu frunze căzătoare se întind în zonele cu climat temperat şi

precipitaţii moderate.
Solurile sunt brun-roşcate, cu litieră, biocenozele bogate în specii, cu o mare
stabilitate şi cu o activitate ce prezintă o peridiocitate sezonieră.
Producţia primară netă variază în funcţie de speciile dominante şi
vârsta lor, fiind de 13-15 t/ha/an. Productivitatea secundară este deasemenea mică.
Funcţiile acestor ecosisteme se referă la: controlul regimului hidrologic, atenuarea
amplitudinii macroclimatului, protecţia solului etc. în aceste ecosisteme se impune o
exploatare raţională a maseilemnoase, asigurându-se regenerarea pădurilor. Defrişarea lor
în vederea extinderii suprafeţei arabile nu este recomandată.

63
 3. Pădurile de conifere ocupă suprafeţe mari în partea nordică a Europei şi Americii
sau formează etaje de vegetaţie în regiunile montane din zona temperată. Climatul este rece,
cu veri scurte, solurile sunt acide, cu litieră bogată şi diferite grade de podzolire.
Biocenozele sunt sărace în specii; producţia primară netă variază cu latitudinea şi
solul (4,5-8,5 t/ha/an). Aceste ecosisteme sunt cele mai bine adaptate pentru
valorificarea resurselor mediului aspru din regiunile nordice şi cele
montane, furnizând importante cantităţi de masă lemnoasă şi vânat.
4. Stepele se găsesc în zone cu climat temperat continental, caracterizat printr-un
anotimp rece şi umed şi altul cald şi uscat; soluri cernoziomice şi brune. Biocenozele sunt
alcătuite din plante ierboase cu compoziţie floristică variată. Productivitatea primară netă
depinde de cantitatea de precipitaţii.
5. Savanele cuprind zona ierboasă dintre tropice, ce se caracterizează prin
temperaturi ridicate şi alternanţa anotimpului ploios cu cel secetos. în funcţie de precipitaţii
se deosebesc: savane mezofile şi umede, savane de tip stepic, savane aride (la limita
deşerturilor).
Productivitatea primară netă diferă în funcţie de tipul savanei (13-24 t/ha/an în cele umede,
cu arbori), iar cea secundară este realizată de o faună abundentă şi variată (erbivore mari).
Stepele şi savanele pot constitui rezerve pentru agroecosisteme în
Africa, Australia, America Latină şi America de Sud.
6. Tundra este reprezentată de ecosisteme ierboase ce se întind pe suprafeţe mari la
nord de cercul polar, cu climat rece şi veri scurte. Aici cresc turme de reni, reprezentând
principalele erbivore mari.

II. Ecosistemele marine

ocupă circa 70 % din suprafaţa Terrei, iar productivitatea lor este mai mică decât a celor
terestre. în Marea Nordului productivitatea primară netă este 0,5-0,8 t/ha/an, în oceane, în
medie 0,25 t/ha/an. Au rol important în circulaţia oxigenului, carbonului
şi a apei.
III. Ecosistemele lacustre au un caracter fragmentar, deoarece fiecare lac are condiţii
specifice (climă, pH, elemente nutritive, conţinut în săruri etc.). Productivitatea primară
netă a lacurilor eutrofe (lunca Dunării) este de 6 t/ha/an, iar producţia secundară ridicată.

CAPITOLUL V
ECOSISTEMUL AGRICOL

5.1 Concept, definiţii

Conceptul de ecosistem agricol sau agroecosistem, a fost elaborat acum patru decenii (după
1965), ca urmare a aplicării studiului sistemic din ecologie în fenomenele din agricultură
(W. Tischler, 1965; E.P.Odum, 1971; M.J. Müller, 1976; I. Puia, V. Soran, 1987).
Ecosistemele agricole constituie unităţi funcţionale ale biosferei create de om cu scopul
obţinerii de producţii agricole.
Întrucât, în majoritatea ecosistemelor agricole, productivitatea se realizează printr-un

64
cadru natural, în interdependenţă cu factorii de mediu, se poate afirma că sistemele
biologice ce au ca scop realizarea de produse agricole se numesc sisteme agricole sau
ecosisteme agricole.
Ecosistemele agricole prezintă însuşiri specifice:
1. sunt create de om şi existenţa lor depinde de acesta;
2. structura şi funcţiile ecosistemelor agricole sunt dirijate de om pentru obţinerea
unei cantităţi maxime de biomasă necesară societăţii umane;
3. omul imprimă agroecosistemului o structură trofică de o diversitate mai mică şi un
circuit de substanţă şi energie schimbat sub aspectul intensificării sau al inhibării unor
procese;
4. analiza sistemică a ecosistemelor evidenţiază faptul că cele naturale sunt
autoreglabile, iar cele agricole sunt reglate antropic.

5.2. Biotopul şi biocenoza agricolă

Biotopul agricol este reprezentat de totalitatea terenurilor cultivate şi a pajiştilor create

de om sau apărute în urma activităţilor sale, care corespund într-o măsură cât mai mare
cerinţelor biologice ale plantelor de cultură sau animalelor domestice.

Biotopul agricol ocupă cele mai bune terenuri, extinzându-se pe cca 30% din suprafaţa
uscatului, din care 1/3 revine culturilor agricole şi circa 2/3 pajiştilor.
Se apreciază că numai 7% din biotopurile terestre au toate caracteristicile potrivite
pentru agricultură (G.W. Cox şi M.D. Atkins, 1979). Rezultă că agricultura foloseşte în
prezent cele mai potrivite biotopuri dezvoltării sale.

Biocenoza agricolă este alcătuită din totalitatea organismelor vii dintr-un ecosistem
agricol
Este impusă în cea mai mare parte de om în funcţie de scopul pe care-l urmăreşte.
Într-un biotop agricol omul cultivă o anumită specie de plante sau creşte o anumită specie
de animale domestice. În activitatea sa practică, omul încearcă să elimine din biocenoza
agricolă acei componenţi ce nu sunt doriţi, care ar putea concura sau chiar consuma plantele
sau animalele utile lui. Astfel, structura şi compoziţia biocenozelor agricole sunt mai
simple decât în biocenozele naturale.
Spre deosebire de ecosistemele naturale, cele agricole sunt mai uşor de delimitat
topografic.

Biocenozele ecosistemelor agricole se deosebesc de cele ale ecosistemelor naturale în

primul rând prin originea speciilor ce le compun.

Ecosistemele naturale sunt alcătuite din specii autohtone, proprii zonei biogeografice
respective, în timp ce cele agricole sunt formate de regulă dintr-o singură specie, care
este străină de acea zonă.

Datorită reducerii numărului de specii şi a originii lor (de multe ori din regiunile mai calde
decât în care se cultivă) este necesară crearea unor biotopuri agricole specifice.
65
Prin aplicarea diverselor tehnologii, biotopul agricol este menţinut într-o stare
asemănătoare cu aceea a stadiului de pionierat, ce se caracterizează printr-un număr
redus de specii colonizatoare, producţia relativ redusă de substanţă organică, lanţuri trofice
scurte şi număr redus de organisme detritivore.
Astfel, există tendinţa de creştere a vitezei schimbărilor spre o stare de echilibru
(maturitate), ceea ce înseamnă o instabilitate a stadiului de pionierat.
Biocenozele agricole sunt mai uşor supuse invaziilor, mai uşor distruse decât
biocenozele naturale.

Pe de altă parte, constituirea biocenozelor agricole este determinată mai mult de cerinţele
economice şi mai puţin de normele ecologice, având ca rezultat scindarea biocenozei în
niveluri trofice independente, cu intreruperea ciclurilor biogeochimice ce trebuie menţinute
artificial de om, cu cheltuieli ridicate de energie.
În ecosistemele agricole, ca şi în cele naturale, funcţionează cele 3 fluxuri fundamentale: de
energie, de substanţă şi de informaţie, dar mult influenţate de către om.
Fluxul de energie a fost intensificat prin introducerea energiei combustibililor fosili,
a celei nucleare şi a electricităţii, mărind considerabil productivitatea, dar şi emisiile de
poluanţi.

Fluxul de substanţă a fost amplificat prin utilizarea de îngrăşăminte şi pesticide;

Fluxul informaţional a fost îmbunătăţit prin cantitatea de informaţii datorată progresului

ştiinţei şi tehnicii actuale.

Comparând ecosistemele agricole cu cele naturale mature se sesizează câteva deosebiri

esenţiale:
- lanţurile trofice sunt scurte în ecosistemele agricole şi lungi, complexe în
ecosistemele naturale;
- stratificarea este slabă în ecosistemele agricole şi pronunţată în ecosistemele
naturale;
- diversitatea de specii este foarte mică în ecosistemele agricole şi foarte mare în
ecosistemele naturale;
- mecanismele de reglare a populaţiilor sunt antropice în ecosistemele agricole şi
biologice în ecosistemele naturale;
- stabilitatea în ecosistemele agricole este controlată de om, iar în ecosistemele
naturale este homeostată;
- recolta potenţială pentru om în ecosistemele agricole este ridicată, iar în
ecosistemele naturale este scăzută;
- raportul productivitate primară brută/respiraţie este >1 în ecosistemele agricole şi
≅ 1 în ecosistemele naturale.
Dacă am compara ecosistemele agricole cu cele naturale tinere, aceste deosebiri s-ar
diminua considerabil, evidenţiindu-se asemănarea dintre acestea.
Rezultă de aici necesitatea îndepărtării posibilităţilor de instaurare în ecosistemele agricole
a stadiului final, de maturitate şi menţinerea unor condiţii optime pentru dezvoltarea unor
ecosisteme tinere cu nişe nesaturate şi cu o productivitate netă ridicată.
66
Studiul ecosistemelor agricole ridică problema echilibrului ecologic din interiorul lor.
Instaurarea acestuia presupune conservarea habitatelor, menţinerea viabilităţii lor în
condiţiile obţinerii de producţii agricole maxime.

5.3. Originea şi evoluţia ecosistemelor agricole

Înainte de a cunoaşte agricultura, omul era o fiinţă total dependentă de lanţurile

trofice ale ecosistemelor naturale.
La început, în paleolitic, acum circa 600 mii de ani, omul îşi asigura hrana numai cu
produse de origine vegetală (frunze, fructe, rădăcini etc.). Ulterior, odată cu practicarea
vânătoarei şi pescuitului (apariţia şi confecţionarea uneltelor, folosirea focului) alimentaţia
omului s-a îmbogăţit cu proteine şi grăsimi de origine animală, însă depindea de
bioproductivitatea ecosistemelor naturale.
Se apreciază (E.P. Odum, 1971) că în acea perioadă omul putea spera la obţinerea a 10
kcal/m2*an, ceea ce înseamnă că pentru a-şi asigura necesarul zilnic de hrană trebuia să
exploreze prin cules, vânat au pescuit o suprafaţă de cel puţin 10 ha.
Odată cu descoperirea şi folosirea focului, cu identificarea plantelor şi animalelor
utile s-a trecut la practicarea agriculturii primitive şi a păstoritului nomad, dublând
cantitatea de energie ce putea fi utilizată, circa 20 kcal/m2/an.
Aceasta a redus suprafaţa de nutriţie la jumătate şi a permis creşterea populaţiei.
Se consideră că agricultura, ca îndeletnicire de sine stătătoare, nu a fost posibilă decât după
apariţia limbajului şi a ceramicii, aceasta din urmă favorizând confecţionarea uneltelor, a
vaselor pentru depozitarea seminţelor etc.
Cele două forme principale de cultură a plantelor – granocultura şi vegecultura – au
apărut aproape simultan şi independent în mai multe regiuni ale lumii.
Granocultura cuprinde sistemele de agricultură ce se bazează pe cultivarea
plantelor producătoare de seminţe comestibile. A apărut în mai multe centre din regiunile
temperate şi subtropicale.
Vegecultura cuprinde sisteme de agricultură ce se bazează pe cultivarea de plante
ale căror organe comestibile sunt cele vegetative (rădăcini, tuberculi, tulpini, frunze etc.).
Aceasta a apărut în câteva centre din zona tropicală.
agricultură itinerantă
Primele sisteme de cultivare a plantelor se bazau pe defrişarea pădurilor prin
incendiere (zona tropicală), cultivarea terenului 1-2 ani, apoi era lăsat să se reîmpădurescă,
revenind pe aceeaşi solă după circa 10-20 ani. În acest timp erau defrişate alte suprafeţe.
Odată cu defrişarea şi luarea în cultură a noi suprafeţe, avea loc şi deplasarea grupului uman
cultivator. Acest sistem poartă denumirea de agricultură itinerantă.
agricultură tradiţională
În zonele temperate primele terenuri luate în cultură au fost luncile şi stepele, cu durata de
cultivare 1 an, revenirea pe aceeaşi suprafaţă fiind mai scurtă, după 3-6 ani.
Confecţionarea uneltelor, domesticirea animalelor au dus lacreşterea productivităţii
ecosistemelor agricole, creându-se surplusuri de producţie. Astfel au apărut sistemele de
agricultură tradiţională.
Aceata se caracterizează prin:
- extinderea suprafeţelor cultivate,
67
- introducerea rotaţiei culturilor şi apoi a asolamentelor,
- selectarea empirică a unor soiuri de plante şi rase de animale,
- folosirea animalelor domestice pentru efectuarea lucrărilor agricole, a uneltelor din lemn
şi apoi metal, utilizarea dejecţiilor de la animale ca îngrăşământ organic etc.
În agricultura tradiţională s-a înregistrat o permanentă reciclare a substanţelor şi o
integrare a proceselor de producţie agricolă în ciclurile biogeochimice ale biosferei. în acest
fel, agricultura tradiţională poate fi considerată ca fiind o îndeletnicire umană cu pronunţat
caracter ecologic.
Agricultura tradiţională a putut asigura omului o cantitate de hrană de circa 100-200
kcal/m2*an, reducându-se aria de alimentare la 0,5-1,5 ha/individ*an. Se consideră că din
antichitate şi până la revoluţia industrială, sistemele de cultivare a pământului au aparţinut
agriculturii tradiţionale.
gricultura modernă, industrializată
Revoluţia industrială, tehnică şi ştiinţifică a produs, mai ales în a doua jumătate a
secolului XX, profunde schimbări în agricultură (folosirea combustibililor fosili pe scară
largă, mecanizarea, chimizarea) care au determinat creşteri substanţiale ale producţiilor
agricole, dar şi efecte negative asupra mediului.
Aceste noi sisteme de cultură a plantelor aparţin agriculturii moderne, industrializate, în
care recoltele medii sunt între 600-4000 kcal/m2*an (800 kcal/m2*an = o recoltă 2000 kg/ha
cereale boabe), iar suprafaţa arabilă de alimentaţie se reduce la 0,2-0,6 ha/individ*an.

Dezvoltarea agriculturii a adus cu ea schimbări esenţiale asupra populaţiei umane,

vieţii sociale şi asupra biosferei.
Creşterea productivităţii pământului a permis creşterea populaţiei şi prima explozie
demografică a omenirii, apariţia aşezărilor umane stabile, a cetăţilor, oraşelor, dezvoltarea
inegală a zonelor geografice şi crearea condiţiilor de expansiune a unor imperii.
Apariţia agriculturii a determinat o divizare a muncii şi gruparea indivizilor în clase sociale.
Dezvoltarea agriculturii a avut şi efecte negative asupra mediului, prin accentuarea
fenomenelor de eroziune, alunecări, aridizare etc.

Originea plantelor cultivate şi a animalelor domestice

Unul dintre primii cercetători care s-au ocupat de originea plantelor cultivate a fost
botanistul elveţian A. de Candolle (1909). După opinia sa nu există centre de origine a
plantelor cultivate, ci arii relativ întinse în care o specie sau alta a fost introdusă în cultură.
De asemenea, după observaţiile sale se evidenţiază faptul că diversitatea genetică a multor plante cultivate este,
uneori, mai mare în afara ariilor de origine.
În opoziţie cu concepţia lui A. de Candolle, geneticianul rus N.I. Vavilov (1926, 1951), a lansat ipoteza existenţei a
următoarelor 8 centre de origine a plantelor cultivate:
1. Centrul chinezesc (de unde provin câteva specii de legume şi fructe, ca şi speciile de ceai);
2. Centrul indian (aici îşi au originea câteva specii de legume, piperul, iar în zona indo-malaiesiană -
citricele);
3. Centrul din Asia Centrală (în care îşi au originea unele graminee, fructe şi nuci);
4. Centrul din Orientul Apropiat (de unde provin mai multe cereale, câteva specii de legume, fructe şi
nuci);
5. Centrul mediteranean (în care îşi au originea unele specii de legume, precum şi măslinul);
6. Centrul abisinian (de unde provin unele cereale şi legume);
7. Centrul din America Centrală (aici îşi au originea porumbul, fasolea, ardeiul etc.);
68
 8. Centrul din America de Sud (în care au fost cultivate cartoful, tomatele, papaia, tutunul, maniocul,
arahidele, arborele de cacao şi ananasul).
În 1964, P.M. Jukovski, discipolul şi urmaşul lui N.I. Vavilov, a descris 12 centre de origine a plantelor cultivate şi
a agriculturii.
Ulterior, unii autori (J.H. Harlan, 1971; C.W. Cox şi M.D. Atkins, 1979), invocând datele geneticii populaţiilor, nu
sprijină în totalitate ipoteza lui N.I. Vavilov, considerând că ea se fundamentează pe presupunerea că centrul de
mare diversitate genetică al unei specii ar corespunde cu centrul ei de origine. Dar, încă din 1909 A. de Candolle
a arătat că cele mai multe varietăţi ale unei specii se află în afara
limitelor distribuţiei sale geografice naturale.
J.R. Harlan (1971), simplificând ipoteza centrelor genetice a lui N.I. Vavilov şi punând-o de acord cu constatările
de genetică a populaţiilor, a emis ipoteza centrelor restrânse şi a zonelor extinse de origine a plantelor cultivate.
După ipoteza sa, pe glob există numai 3 centre restrânse (Orientul Apropiat, Nordul Chinei şi America Centrală)
şi 3 zone întinse (Africa tropicală, Asia de sud-est şi America de Sud), din care provin majoritatea plantelor de
cultură.
După C.W. Cox şi M.D. Atkins (1979), principalele zone ale globului şi speciile de plante
cultivate, originare din acestea sunt următoarele:
Europa: ovăzul (Avena sativa), secara (Secale cereale), coacăzul (Ribes sp.), zmeurul
(Rubus idaeus), prunul (Prunus domestica) şi gutuiul (Cydonia oblonga).
Regiunea mediteraneană: bobul (Vicia faba), varza (Brasica oleracea), măslinul (Olea
europaea), ceapa (Allium cepa), usturoiul (A.sativum), prazul (A. porrum), salata (Lactuca
sativa), sfecla (Beta vulgaris), păstârnacul (Pastinaca sativa), hameiul (Humulus lupulus),
ridichea (Raphanus sativus).
Orientul Apropiat: alacul (Triticum dicoccum), grâul tare (Tr. durum), grâul (Tr. aestivum),
orzul (Hordeum vulgare), lintea (Lens esculenta), mazărea (Pisum sativum), macul
(Papaver somniferum), pepenele galben (Cucumis melo), morcovul (Daucus carota),
smochinul (Ficus carica), rodia (Punica granatum), cireşul (Prunus avium), migdalul (P.
amygdalus), caisul (P. armeniaca), părul (Pirus comunis), mărul (Malus pumila), viţa de
vie (Vitis vinifera), curmalul (Phoenix dactylifera), şofranul (Crocus sativus), inul (Linum
usitatissimum), nucul (Juglans regia).
Regiunea indo-birmană: orezul (Oryza sativa), pătlăgeaua vânătă (Solanum melongena),
castravetele (Cucumis sativus), mango (Mangifera indica), piperul (Piper nigrum), meiul
(Panicum milliaceum), guma arabica (Acacia arabica), bumbacul arborescent (Gossypium
arboreum).
Asia sud-estică: gingerul (Zingiber sp.), citricele – lămâiul, portocalul, grepfruitul,
mandarinul (Citrus sp.), bananierul (Musa sp.), nuca de cocos (Cocos nucifera), trestia de
zahăr (Saccharum officinarum).
China: ovăzul golaş (Avena nuda), soia (Glycine max), secara manciuriană (Zizania
latifolia), varza chinezească (Brassica chinensis), ceapa chinezească (Allium fistulosum),
piersicul (Prunus persica), specii de citrice (Citrus sp.), dudul (Morus alba), ceaiul (Thea
sinensis), hrişca (Fagopyrum esculentum).
Africa de Vest: orezul african (Oryza glaberrima), meiul african (Brachieria deflexa),
palmierul de ulei (Elaesis guineensis).
Africa centrală: sorgul (Sorghum bicolor), nuca de cola (Cola acuminata), sesamul
(Sesamum indicus), pepenele verde (Citrullus colocynthis).
Regiunea etiopiană: meiul etiopian (Elensine caracana), ricinul (Ricinus communis),
arborele de cafea (Coffea arabica), bananierul african (Musa ensete).

69
America de Nord şi Centrală: porumbul (Zea mays), batatul (Ipomea batatas), fasolea
(Phaseolus vulgaris), ardeiul (Capsicum annuum), bumbacul (Gossypium hirsutum), agave
(Agave sisalana), floarea soarelui (Helianthus annuus), topinamburul (H. tuberosus),
bostanul (Cucurbita sp.), vanilia (Vanilla planifolia), tomata (Licopersicum esculentum),
avocado (Persea americana).
Regiunea peruviană: cartoful (Solanum tuberosum), tutunul (Nicotiana tabacum), papaia
(Carica papaya), bumbacul sud-american(Gossypium barbadense).
Brazilia: maniocul (Manihot esculenta), arborele de cacao (Theobroma cacao), ananasul
(Ananas comosus), pasiflora (Passiflora edulis), arborele de cauciuc (Hevea brasiliensis).

Principalele regiuni de domesticire a unor specii de animale sunt următoarele:

Regiunea arctică euroasiatică: renul (Rangifer tarandus).
Europa: iepurele (Oryctolagus cunuculus).
Regiunea mediteraneană: gâsca (Anser anser), porumbelul (Colomba livis).
Orientul Apropiat: oaia (Ovis aries), capra (Capra hircus), porcul (Sus domestica),
vaca (Bos taurus), câinele (Canis familiaris), cămila (Camelus dromaderius), raţa (Anas
platyrhyncha).
Asia Centrală: calul (Equus caballus), cămila cu două cocoaşe (Camelus bactrianus),
iacul (Bos grunniensis).
India şi Asia sud-estică: bivolul (Bubalus bubalus), găina (Gallus gallus).
China: fazanul (Phasianus colchicus), gâsca chinezească (Cygonopsis cygnoides), crapul
(Cyprinus carpio), fluturele de mătase (Bombyx mori).
Africa: asinul (Equus asinus), albina (Apis mellifera).
America Centrală: curcanul (Meleagris gallopavo).
America de Sud: lama (Lama glama).

5.4. Clasificarea ecosistemelor agricole

Din studiile efectuate la nivel mondial rezultă că majoritatea ecosistemelor agricole

au o bună eficienţă în exploatare, numai în zonele temperate şi subtropicale de joasă
altitudine, cu precipitaţii moderate şi temperaturi medii anuale cuprinse între 6-120C
(140C).
Pentru aceste zone climatice se disting 3 categorii de ecosisteme agricole:
1. – ecosisteme agricole extensive;
2. – ecosisteme agricole intensive;
3. – ecosisteme agricole industriale sau industrializate.
5.4.1 Ecosistemele agricole extensive
Se caracterizează printr-un raport energetic ieşire (output)-intrare (input) ridicat
(>1). În medie, o calorie de energie culturală produce >10 calorii, exprimate în recoltă utilă.
Uneori eficienţa energetică ajunge la 40-50 calorii recoltă utilă (orezării).
Chiar dacă randamentul este ridicat, recolta utilă este scăzută, deoarece tehnologiile
aplicate sunt rudimentare, soiurile cultivate au o productivitate mică, controlul asupra
bolilor şi dăunătorilor este slab sau inexistent etc.
70
 În aceste ecosisteme se pot include:
- sisteme ale agriculturii tradiţionale;
- livezile şi grădinile din interiorul sau apropierea aşezărilor rurale;
- păşunile şi fâneţele.
Ele asigură recircularea şi regenerarea resurselor naturale terestre (substanţe minerale,
substanţe organice, CO2, O2, H2O etc.).
5.4.2 Ecosistemele agricole intensive
Se caracterizează printr-un raport energetic ieşire-intrare aproximativ egal cu 1.
Productivitatea acestora este mare – o calorie de energie biologică produce până la 6000
calorii sub formă de recoltă utilă.
Utilizarea de energie suplimentară (mecanizare + chimizare) determină în
ecosistemele agricole intensive o majorare substanţială a productivităţii faţă de agricultura
tradiţională.
Atâta timp cât resursele de energie tehnologică vor fi acceptabile, se recomandă
producerea de alimente prin intermediul ecosistemelor agricole intensive.
În aceste sisteme reciclarea naturală a substanţelor minerale şi organice trebuie
suplinită prin îngrăşăminte chimice şi alte substanţe, care măresc consumul de energie.
Nerealizarea reciclării naturale duce la scăderea conţinutului solului în substanţe uşor
solubile, deci la scăderea fertilităţii naturale a solului.
Din această categorie de ecosisteme agricole fac parte:
- fermele ce practică tehnologii complet mecanizate şi chimizate;
- plantaţiile pomicole
- podgoriile intensive
5.4.3 Ecosistemele agricole industriale (industrializate)
Se caracterizează printr-un raport energetic ieşire-intrare <1. Pentru a se putea obţine o
calorie de produs alimentar se consumă 2- 20 calorii de energie culturală, în special
tehnologică. în comparaţie cu ecosistemele agricole tradiţionale, omul introduce în aceste
ecosisteme de zeci de ori mai multă energie.
Structura şi productivitatea ecosistemelor agricole industrializate sunt total dependente de
resursele energetice de care dispune omenirea.
Deşi au o productivitate ridicată, iar acţiunea factorilor externi este bine controlată, aceste
ecosisteme agricole sunt instabile din cauza sensibilităţii faţă de aprovizionarea în flux cu
resurse minerale, organice şi energetice.
Din această grupă fac parte:
- complexele de creştere a păsărilor, suinelor, taurinelor;
- complexele piscicole şi serele.

3.5. Productivitatea ecosistemelor agricole

În ecosistemele agricole omul este interesat de obţinerea de biomasă utilizată direct
în hrana proprie sau a animalelor, precum şi în alte scopuri economice (fibre, energie etc.).
Aceasta constituie produsul agricol principal sau recolta agricolă şi se exprimă în procente
(%), ca indici de recoltă. Restul biomasei reprezintă produsele secundare utilizate de către
om în zootehnie sau descompuse în cadrul lanţurilor trofice respective.
Producţia agricolă principală reprezintă o fracţiune din producţia
biologică primară netă (biomasa vegetală) sau o fracţiune din producţia
71
biologică secundară netă (biomasa animală), care este denumită şi
producţia zootehnică.
La plantele cultivate, producţia agricolă principală (recolta agricolă) variază de la o
specie la alta, fiind cuprinsă între 17-50% din biomasa aeriană la plantele cultivate pentru
seminţe şi între 70-77% din biomasa totală, la rădăcinoase şi tuberculifere.
Astfel:
- la grâu, indicele de recoltă este de 23-46%;
- la ovăz – 43-57%; la porumb – 38-47%;
- la soia – 29-36%; la fasole boabe - 53- 67%;
- la floarea soarelui - 17-20%;
- la cartof - 70%;
- la sfecla pentru zahăr - 77%;
- la lucernă - 90%.
Această exprimare nu este concludentă pentru stabilirea eficienţei ecosistemelor agricole,
de aceea valoarea produsului agricol se apreciază prin conţinutul său energetic sau de
proteină.
Din punct de vedere al conţinutului energetic, N. Zamfirescu (1977) împarte plantele
cultivate în trei grupe:
1. – plante cu seminţe bogate în grăsimi – cu valoare energetică de >5000 kcal/kg
produs (floarea soarelui, rapiţă, soia);
2. – plante cu seminţe bogate în proteine sau amidon – cu o valoare energetică de
3700-4000 kcal/kg produs (cereale, mazăre, fasole);
3. – plante cu organe vegetative ca produs agricol principal – cu o valoare
energetică de 900-1300 kcal/kg produs (cartof, sfeclă pentru zahăr, lucernă, porumb masă
verde etc.).
Din punct de vedere al conţinutului de proteină, plantele se pot împărţi tot în trei grupe:
1.– plante cu seminţe ce au un conţinut ridicat în proteină de
calitate superioară - circa 130-300 g/kg produs (leguminoase pentru
boabe, oleaginoase);
2. – plante cu seminţe ce au un conţinut mediu de proteină - circa
60-90 g/kg produs, bogate în amidon (cereale);
3. – plante cu organe vegetative sărace în proteină - circa 10 g/kg produs (sfeclă,
cartof).
Un loc aparte îl ocupă leguminoasele furajere (lucernă, trifoi, măzăriche) care conţin în
organele vegetative aeriene cantităţi relativ mari de proteină (25-40 g/kg produs).

72