1.

Noțiuni introductive de ecologie: definiție, istoric, dezvoltarea ecologiei în România,

caracteristicile problemelor de meediu.
Ecologia s-a născut ca o ramură a biologiei şi ea a rămas o ştiinţă pur teoretică până la
jumătatea secolului XX, când specialiştii din diverse domenii învecinate au remarcat că
societatea industrială se confruntă cu probleme ce se regăsesc în principiile ecologiei.
Ecologia este o ştiinţă a relaţiilor organismelor vii cu mediul lor ambiant, atât organic cât
şi anorganic. Etimologic, ecologia însemnă ştiinţa despre gospodărirea naturii.
Nu trebuie confundată ecologia cu ecologismul, nici ecologii cu ecologiștii. Militanții
implicați în mișcările ecologiste cât și cei care fac politică ecologistă se numesc ecologiști.
Ecologia are două direcții: științifică și generalistă.
Ecologia științifică, fundamentală, presupune detașarea observatorului de obiectul său de
studiu, respectiv sistemele ecologice supraindividuale (populația, biocenoza, ecosistemul etc.).
Ecologia generalistă are o abordare holistică a problemelor planetei, aducând împreună
rațiunea, sentimentele, spiritualitatea și acțiunea. Obiectivul ecologiei generaliste constă în
dezvoltarea de concepte, mentalități și atitudini care să ducă la formarea unei relații mai bune
între om și natură.
Apariţia şi amplificarea poluărilor, dispariţia unor specii, schimbările climatice globale
s.a., au fost semnele evidente ale unei crize ecologice profunde. Concluzia relevată de ecologie
este că omul nu poate să acţioneze la nesfârşit asupra mediului său fără a pune în pericol ruperea
echilibrelor ecologice esenţiale.
Pe această cale s-a impus o altă noţiune - problemă cheie a lumii contemporane:
protecţia mediului care constă în ansamblul de reglementări, măsuri, acţiuni care au ca scop
menţinerea şi protejarea condiţiilor naturale împotriva degradării.Ecologia este solicitată în
elaborarea măsurilor de protecţie a mediului înconjurător. Aceste două domenii se întrepătrund
însă este eronată sinonimia ecologie - protecţia mediului.
Problemele de mediu au un cel puțin două trăsături: caracterul transfrontalier (Cernobîl)
și caracterul ireversibil ( încălzirea globală). Date fiind aceste particularități, instituțiile și
forurile internaționale organizează întâlniri periodice cu decidenții comunității internaționale și
elaborează tratate, directive, protocoale menite să reglementeze problemele de mediu și să
contribuie să însănătoșirea planetei. Ce mai mare conferință din istorie, pe probleme de mediu, a
fost Conferința ONU pentru Mediu și Dezvoltare de la Rio de Janeiro (92).
Antipa este inițiatorul principiilor ecologice în România. M. Bălcescu a studiat ecologia
apelor, Emil Racoviță biospeologia, Alexandru Borza – ecologia plantelor, Ioan Piua – USAMV
– ecologia agricolă.
 2. Sisteme studiate în ecologie: individul, populația, biotopul și habitatul, biocenoza,
ecoosistemul, biosfera.
Sistemele izolate – nu schimbă cu mediul materie nici sub forma de substanţă şi nici sub
formă de energie, teoretice. o fiolă închisă ermetic şi introdusă într-un bloc de plumb.
Sistemele închise – schimbă cu mediul materie numai sub formă de energie. De exemplu:
un vas cu apă, închis ermetic. În natură nu se găsesc sisteme absolut închise.
Sisteme deschise – schimbă cu mediul materie şi sub forma de energie şi sub formă de
substanţă. Ecosistemele, de exemplu, un lac de câmpie, un ţărm de mare, etc.
Organismul sau individul care reprezintă un mod fundamental de organizare a materiei
vii si are ca lege specifică metabolismul (anabolism şi catabolism), functie esenţială a indivizilor.
Populaţia reprezintă totalitatea indivizilor din aceeaşi specie, care trăiesc pe un teritoriu
bine delimitat si este treapta cea mai simpla de organizare a sistemelor vii supraindividuală.
Biotopul este locul (spaţiul) de trai al unei biocenoze, iar habitatul este mediul de trai al
speciei (populaţiilor şi chiar al organismului individual).
Termenul de biocenoză reprezintă un sistem (grupare) de indivizi biologici din diferite
specii ataşaţi unui anumit biotop. Exemplu de biocenoză într-o plantatie de măr.
Ecosistemele sunt unităţi funcţionale ale biosferei în care viaţa şi mediul sunt inseparabil
reunite într-un spaţiu restrâns. Ecosistemul integrează într-un tot unitar biocenoza (componenta
vie) şi biotopul (componenta nevie). Ecosistemul posedă o definită structură internă şi un ciclu
intern al materiei, un ciclu biogeochimic local. O băltoacă temporară cu apă de ploaie în pădure
nu este un ecosistem, fiindcă nu posedă un ciclu biogeochimic propriu ci numai o parte din ciclul
biogeochimic local al ecosistemului de pădure. Băltoaca nu este ecosistem deoarece este
împiedicată formarea unor conexiuni stabile între vieţuitoare şi mediu. De exemplu, o pădure, un
parc, o cultură agricolă sunt ecosisteme.
Biomul (ecosistem major) este formaţiunea biotică majoră alcătuită din mai multe
ecosisteme cu structură generală asemănătoare, determinate de zonele latitudinale ale planetei.
Noţiunea de biom se aplică atât la mediile de viaţă terestre cât şi la cele acvatice. Biomurile
terestre se recunosc mai ales datorită plantelor, corespunzând zonărilor geografice.
Biosfera In sens strict biologic biosfera cuprinde numai învelişul vitalizat al Pământului,
adică numai partea crustei terestre locuită de organisme; altfel spus, biosfera cuprinde totalitatea
ecosistemelor de pe Pământ. Biosfera se extinde în spaţiu până unde se găsesc substanţe biogene
(materiale rezultate prin activitatea, biogeochimică a organismelor). Ea se intinde câţiva metri in
profunzimea solului și câteva mii de metri în atmosferă, mări si oceane. Biosfera cuprinde
reprezentanţii regnului vegetal cu aproximativ 300 mii specii si regnul animal cu aproximativ
1.385.000 specii. In ecologie se utilizează tot mai frecvent termenul de ecosferă.
 3. Factori ecoologici abiotici: lumina și temperatura.
Temperatura este unul dintre factorii ecologici principali cu rol limitativ. Pentru o
anumită specie, temperatura optimă este temperatura la care creşterea şi dezvoltarea se face cu
pierderi minime de energie. Astfel, în diferite faze de dezvoltare individuală şi activităţile
enzimatice esenţiale sunt diferite, prin urmare, temperatura optimă va fi şi ea diferită. Trebuie
precizat faptul că, populaţiile sunt adaptate la un anumit regim termic optim, deci la o anumită
amplitudine a variaţiilor de temperatură şi nu la o anumită temperatură constantă.
La diferite specii dezvoltarea are loc numai începând de la o anumită temperatură numită
temperatura zero a dezvoltării (t0). Temperaturile situate deasupra lui zero ecologic şi la care
dezvoltarea se desfăşoară normal, poartă numele de temperatură eficientă sau temperatură
efectivă şi reprezintă diferenţa dintre temperatura la care se află organismul (t) şi temperatura
zero a dezvoltării (t0). Pentru a-şi desăvârşi dezvoltarea, fiecare specie are nevoie de o anumită
sumă a temperaturilor efective, sumă cunoscută în ecologie sub denumirea de constantă termică
(K): K = (t - t0)*d unde d este numărul de zile. De aici rezultă că, pentru a face
parte dintr-un ecosistem anume, fiecare organism trebuie să întrunească acea sumă a
temperaturilor efective care să-i permită ajungerea la maturitate sexuală şi la producere de
urmaşi.
Un alt aspect extrem de important legat de influenţa temperaturii asupra plantelor de
cultură este vernalizarea, acţiune a temperaturilor scăzute, dar pozitive, asupra desfăşurării
fenomenelor morfologice ale florigenezei. Astfel, cerealele de toamnă nu vor înspica dacă
seminţele germinate nu sunt ţinute la temperaturi cuprinse între 0 - 7C timp de 25-80 de zile, în
funcţie de originea soiurilor (nordică sau sudică).
- Euriterme: organisme care suportă variaţii foarte largi de temperatură. Vrabia -30 +35.
- Stenoterme: suportă variaţii foarte mici de temperatură. larvele viermelui de mătase 20-23C.
- Mezoterme: se dezvoltă între limite medii de temperatură: lămâiul, dafinul etc..
În raport cu reacţiile de modificare a temperaturii, animalele se grupează în două mari
categorii: poikiloterme şi homeoterme. Poikilotermele sunt animale cu temperatura corpului
variabilă după mediul înconjurător. Homeotermele au temperatura corpului aproape constantă.
B. Lumina
Funcţia informaţională a luminii se referă în special la regnul animal iar cea energetică
la plante, pentru procesul de fotosinteză. Energia luminoasă este integrată în plante sub formă de
energie potenţială chimică, acumulată în substanţele organice.
- heliofite, care necesită lumină multă cum ar fi: Trifolium campestre, Amaranthus retroflexus;
- sciofite (umbrofile), de umbră, lumina mai puţin intensă, cum sunt ferigile de pădure.
- helio-sciofite: suportă semiumbra, dar le place lumină deplină, coacăzul negru, zmeurul, murul.
 Intensitatea luminii este foarte importantă pentru plantele de cultură, iluminarea
insuficientă conducând la fenomenul de etiolare (îngălbenire, alungire) şi implicit la scăderea
producţiei. De exemplu, pentru înflorire, mazărea necesită 11.000 lucşi, tutunul 2.200-2.800.
Efectul informaţional cel mai general al luminii, pentru animale, constă în perceperea
formelor, culorilor, mişcărilor, distanţelor, obiectelor, dezvoltarea mijloacelor de apărare/atac.
Mimetismul constă în imitarea coloritului, desenului şi a formei generale a corpului unor
animale ce posedă mijloace eficiente de apărare de către alte animale care nu posedă așa ceva.
Homocromia – este o adaptare a unor animale prin asemănarea coloritului general cu
acela al substratului.
Imitația - se aseamănă cu homocromia însă aici nu este imitat numai coloritul general ci
şi desenul şi adesea forma unor părţi ale substratului. Călugăriţa.
Există şi surse de natură biologică care au la bază fenomenul de bioluminiscenţă, unde
lumina este produsă de diverse procese chimice. bacterii, ciuperci, insecte, alge.
Fotoperiodismul este reacţia unui organism la modificări ale duratei zilei. Numeroase
procese fiziologice depind de alternarea perioadelor de lumină şi întuneric. plante de zi lungă -
15 ore/zi, de zi scurtă - 10-11 ore/zi şi plante indiferente la durata luminii zilnice.
La plante, lumina declanşează mişcări de orientare spre sursa de lumină, fenomen ce
poartă numele de fototropism ( heliotropism). Spre deosebire de plante, la animale deplasarea
se poate face atât spre sursa de lumină (fototropism pozitiv) cât şi dinspre sursa de lumină
(fototropism negativ).
4. Factori geografici, mecani și edafici
Factorii geografici (orografici)
Poziţia geografică pe glob (latitudine şi longitudine) determină încadrarea fiecărui
ecosistem într-o zonă climatică .
Altitudinea influenţează structura biocenozelor din aceeaşi zonă climatică, deoarece
odată cu modificarea ei se produc şi schimbări ale factorilor climatici: temperatură, presiune
atmosferică, vânt, intensitatea luminii, umiditate relativă a aerului.
Panta influenţează vegetaţia prin modificarea umidităţii, expunerea solului la fenomenul
de eroziune, etc. Panta determină modul de folosire a terenului şi sistemul de cultură.
Expoziţia, determină valori foarte diferite ale regimului hidric, al luminozităţii, al
vânturilor etc., care vor influenţa structura ecosistemului.
Factorii mecanici
a.) Mişcarea atmosferei (vântul). Astfel, aerul se deplasează din regiunile cu presiune
atmosferică mai ridicată spre cele cu presiune mai scăzută; aşa se formează vântul. vânturile sunt
cu caracter de regim (crivăţul, alizeele) şi cu caracter perturbator (furtuni, tornade etc.).
 Plantele realizează polenizarea cu ajutorul vântului (plante anemofile), iar adaptările
constau în producerea de polen uscat, uşor şi în cantitate mare. O serie de specii de plante
diseminează cu ajutorul vântului (plante anemohore).
Aerul are şi o intensă activitate de transport (nisip, praf, cenuşă vulcanică), pe suprafeţe
întinse, lipsite de vegetaţie, determinând fenomenul de eroziune.
b.) Mişcările apei.
La apele curgătoare, apa se scurge datorită pantei. Apa transportă substanţe dizolvate,
diferite corpuri în suspensie sau organisme vii. Pe de altă parte, apele curgătoare fragmentează
ecosistemele terestre, constituind bariere naturale pentru numeroase specii.
În apele stătătoare, mişcările apei constau în: curenţi verticali, ascendenţi şi descendenţi,
valuri, maree. Efectele ecologice ale acestor curenţi sunt următoarele: curenţii ascendenţi aduc la
suprafaţă nutrienţii sedimentaţi pe fundul apei, determinând productivitatea zonei respective, iar
curenţii descendenţi transportă oxigenul spre straturile profunde ale apelor stătătoare.
Factorii edafici
Solul este mediul în care se acumulează apa şi elementele nutritive necesare plantelor.
Solul este un amestec de fragmente de rocă anorganică şi material organic în descompunere sau
humus. Substanţele minerale necesare nutriţiei plantelor se grupează în: macroelemente primare
(N, P, K), macroelemente secundare: S, Ca, Mg, microelemente (Fe, Mn, Cu, Zn, B, Mo) și
ultramicroelemente.
Solul, prin componentele sale, în special cele de natură coloidală (argila şi humusul) are
proprietatea de a absorbi substanţe minerale. Principala sursă de substanţe nutritive a solului o
constituie humusul. Fertilitate corespunzătoare a solului nu înseamnă doar bogăţia solului în
substanţe nutritive ci şi un raport optim între acestea.
Reacţia solului reprezintă un element important în evaluarea fertilităţii solurilor şi
înseamnă capacitatea acestuia de a disocia în ioni de hidrogen (H+ ) şi hidroxil (OH-), după
relaţia: H2O = H+ (acid) + OH- (bazic) – formula de determinare a pH.
Reacţia solului exercită o mare influenţă asupra microorganismelor din sol. De exemplu,
bacteriile nitrificatoare şi cele fixatoare de azot molecular au pH-ul optim cuprins între 6,5-7,9.
În funcţie de pretenţiile plantelor faţă de cantitatea de substanţe nutritive din sol, avem:
- specii oligotrofe care vegetează pe soluri sărace (Nardus stricta, Luzula luzuloides etc.);
- specii eutrofe care au pretenţii ridicate faţă de fertilitatea solului (Adonis vernalis,);
- specii mezotrofe, cu pretenţii intermediare (Dactylis glomerata, Festuca rubra, etc.).
După adaptarea plantelor la reacţia solului avem:
- plante acidofile care preferă pH-ul scăzut: Vaccinium myrtillus, Raphanus raphanistrum, etc.;
- plante bazofile care preferă pH-ul ridicat: Sinapis arvensis, Medicago lupulina etc.;
- plante neutrofile care preferă pH-ul neutru.
Categoriile de adaptare a plantelor la excesul de cationi în soluţia solului:
- specii calcifite care preferă solurile calcaroase: sparceta, bumbacul, viţa de vie, stejarul pufos;
- specii calcifuge care nu suportă solurile calcaroase: Castanea sativa;
- specii nitrofite care preferă solurile bogate în compuşi cu azot: Urtica dioica, Solanum nigrum;
- specii halofite întâlnite pe soluri saline şi alcaline, care la rândul lor pot fi: obligatorii (Plantago
maritima), preferante (Lotus tenuis,) şi suportante, (Matricaria chamomilla, etc.).
Atunci când plantele au intervale de toleranţă foarte restrânse, faţă de un factor ecologic
abiotic, ele pot îndeplini rolul de plante indicatoare.

5. Factorii biotici: relații homotipice și heterotipice (Criteriul individual și populațional)

A. Relaţii homotipice. Se realizează în interiorul speciei. Efectul de grup, semnifică
necesitatea existenţei unui număr minim de indivizi pentru asigurarea menţinerii speciei în
biocenoză. Efectul de masă, se referă la biomasa totală care se realizează pe un anumit teritoriu.
Acesta se manifesta când mediul este suprapopulat şi constă în autolimitarea numerică, ca atare
are efecte negative asupra populaţiilor de vieţuitoare.
B. Relaţii heterotipice. ( indivizii aparţinând la specii diferite).
Relaţii heterotipice se clasifică după criteriul individual și populațional.
I. După criteriul individual cele mai reprezentative relații sunt:
1. Independenţa sau neutralismul (0 0) - n-au nicio influenţă una asupra celeilalte.
2. Competiţia interspecifică (- -) este un tip de coacţie nefavorabilă ambelor specii.
3. Mutualismul (+ +). relaţia este obligatorie, ambele populații influenţate pozitiv, simbioză.
4. Protocooperarea (+ +). legătura dintre ele nu este obligatorie, pentru nici una dintre specii.
5. Comensalismul (+ 0). Relaţia este obligatorie pentru comensal in timp ce „gazda" nu este
afectată de această convieţuire. Exemplu: orchidee care se fixează de trunchiul arborilor.
6. Amensalismul (antibioza, antagonism) (- 0) constă în faptul că un component este inhibat în
creşterea sau dezvoltarea sa de către unele substanţe elaborate de partener. Relaţia nu este
obligatorie pentru nici unul din componenţi. antibioticele produse de bacterii şi ciuperci.
7. Parazitism (+ -) este o formă de relaţie interspecifică antagonică ce implică un efect pozitiv
pentru parazit şi un efect inhibitor pentru gazdă. păduchele din San Jose și viespea parazită a lui.
8. Prădătorism (+ -). Ca şi în cazul parazitismului, relaţia este obligatorie şi pozitivă pentru
prădător (vânător) şi negativă pentru pradă (vânat). Pentru culturile agricole, paraziţii si
prădătorii naturali pot juca un rol foarte important în reducerea pagubelor produse de insectele.
II. Criteriul populațional
 În examinarea relaţiilor interspecifice, abordarea acestor relaţii la nivel populaţional este
mai corectă decât cea individuală. Pentru o mai bună înţelegere a afirmaţiei de mai sus, se va da
un exemplu edificator: într-o populaţie de zebre din savană, indivizii cu diverse deficienţe, fie
congenitale, fie dobândite pe parcursul vieţii, sunt cei mai vulnerabili la atacul prădătorilor şi
vor fi victimele aproape sigure ale acestora. După clasificarea la nivel individual, este vorba de o
relaţie interspecifică de prădătorism, negativă pentru pradă, pozitivă pentru prădător. Dacă
judecăm lucrurile însă la nivelul populaţiei de zebre, acţiunea prădătorilor este una benefică, din
cel puţin două motive: evitarea transmiterii genelor nefavorabile la urmaşi şi prin aceasta
menţinerea vigorii speciei; evitarea înmulţirii exagerate a erbivorelor.

6. Structura trofică (lanț trofic, piramidă trofică, categorii de organisme în ecosistem din
punctul de vedere al modului de hrănire)
Din punctul de vedere al modului de hrănire, toate speciile unei biocenoze se împart:
I. Producătorii primari sau speciile producătoare de substanţă organică din care fac
parte în primul rând toate plantele verzi care, cu ajutorul clorofilei, convertesc energia solară în
energia legăturilor chimice ale substanţelor organice pe care le sintetizează din compuşi
anorganici ai biotopului (H2O, CO2, compuşi cu azot, cu fosfor etc.). Din această categorie mai
fac parte bacteriile fotosintetizante şi bacteriile chemosintetizante (sulfuroase, feruginoase).
II. Consumatorii, reprezentati, prin toate animalele dintr-o biocenoză. În functie de
hrana consumată putem distinge:
1. consumatori primari sau de ordinul I, reprezentati prin animale fitofage, erbivore;
2. consumatori secundari sau de ordinul II, animale ce se hrănesc cu cele fitofage;
3. consumatori de ordinul III etc.
O pozitie aparte în categoria consumatorilor este ocupată de detritofagi, animale care se
hrănesc cu detritus organic (fragmente de material organic rezultat din fărâmiţarea şi
descompunerea parţială a plantelor şi animalelor moarte). Din această grupare ecologică fac
parte numeroase specii de viermi, râme, miriapode, crustacei, acarieni, insecte. Detritusul
organic este alcătuit, în general, din resturi vegetale care se descompun mai greu (celuloza).
O pozitie apropiată de a detritofagilor, din punctul de vedere al nutritiei, o ocupă
animalele care se hrănesc cu plante moarte (netransformate in detritus) şi animalele necrofage.
Tot aici trebuie menţionat grupul saprofitelor - plante ce se hrănesc cu resturi de plante
(ciupercile).
III. Descompunătorii sunt reprezentaţi mai ales prin bacterii şi fungi care degradează
substanţele organice provenite din cadavre, din excrete sau alte deşeuri. După mai multe etape
succesive, fiecare etapă fiind determinată de anumite grupe de bacterii sau fungi, sunt eliberate
elementele minerale conţinute în substanţele organice. Acest proces poartă numele de
mineralizare. Intr-un fel, este reversul procesului de fotosinteză.
Grupările de specii, despărţite de producătorii primari prin acelaşi număr de trepte şi
îndeplinind aceeaşi funcţie trofică, poartă numele de nivel trofic.
Plantele verzi, deci producătorii primari, reprezintă primul nivel trofic. Consumatorii
primari ca şi detritofagii reprezintă al doilea nivel trofic, consumatorii secundari - al treilea nivel
trofic etc. Speciile din niveluri trofice diferite, legate între ele prin relaţii de nutriţie constituie
lanţuri trofice. Lanţurile trofice reprezintă căile prin care se produce transferul de substanţă şi
energie în orice ecosistem. Exemplu de lanţ trofic: iarbă – iepuri – vulpi.
Examinând structura lanturilor trofice constatam că numărul verigilor de cele mai multe
ori nu depăşeşte 5-6. Lanţurile trofice, cu cât sunt mai scurte, cu atât sunt mai productive.
Lanţurile trofice nu sunt simple şi nici izolate unele de altele, ele sunt interconectate,
Controlul carnivorelor se realizează prin scăderea naşterilor şi prin epidemii care elimină
indivizii subalimentati. Erbivorele domesticite sunt singurele animale scoase de sub controlul
exercitat de reţeaua trofică a ecosistemelor naturale. Inmultirea lor excesivă poate conduce, prin
suprapăşunat, la distrugerea ecosistemelor seminaturale.
Rreprezentarea succesivă a nivelurilor trofice dintr-un ecosistem sub forma unei piramide
se numeşte in ecologie piramidă trofică sau piramida eltoniană. Astfel, numărul de indivizi
descreşte pe măsură ce se trece de la producători la consumatorii primari, secundari şi terţiari. În
alcătuirea piramidelor trofice se iau în considerare şi biomasa şi energia. Atunci când se
înregistrează biomasa nivelurilor trofice succesive vom obţine piramida biomaselor, iar când
vom exprima energia stocată în biomasa organismelor de la fiecare nivel trofic va rezulta
piramida energetică. Indiferent de modul de exprimare, la baza majorităţii ecosistemelor stau
producătorii primari care reprezintă circa 98% din biomasă, respectiv 90% din totalul energiei
stocate în organismele ce formează piramidele trofice. În ecosistemele naturale, proporţia
consumatorilor primari variază între 1-9%, iar a celor secundari este de circa 1%.

7. Structura biochimică a ecosistemelor (la plante – substanțe aleopatice și la animale –

feromoni și alomoni)
Pentru studiul structurii biochimice a ecosistemului prezintă importanţă doar metaboliţii
care, eliminaţi în mediu, sunt asimilaţi de un alt organism la care produc un anumit efect
fiziologic sau etologic. Aceştia au un rol important în formarea reţelei de interacţiuni în
ecosistem şi se numesc generic ecomoni, ergoni sau substanţe ectocrine. Dacă prin competiţie
o specie dobândeşte resurse ale mediului în detrimentul altei specii, prin intermediul mediatorilor
chimici nu se sustrag resurse ale mediului în dauna altei specii ci doar este inhibată creşterea
altei specii. În cazul producerii de metaboliţi de către unele specii, nu se acţionează asupra unui
factor extern ci este creat un factor nou, biochimic, care poate stimula sau inhiba creşterea
indivizilor aparţinători diverselor specii.
Structura fiecărui ecosistem este condiţionată de relaţiile reciproce ale
microorganismelor, plantelor şi animalelor datorate metaboliţilor lor, cu acţiune la distanţă. Se
formează astfel, un metabolism pe plan extraorganismic, numit metabolism biochimic sau
metabolism ecologic. De exemplu, algele eliberează în mediu toxine care influenţează
zooplanctonul, dar algele sunt consumate de zooplancton.
Deoarece majoritatea metaboliţilor au efect inhibitor, biocenoza este expusă la
autodistrugere. Evitarea acestui fenomen se realizează prin capacitatea speciilor de a metaboliza
toxinele şi de a le reduce la un nivel suportabil, ca urmare a adaptărilor dobândite de-a lungul
timpului.
Ergonii se constituie în semnale chimice purtătoare de informaţie şi au o contribuţie
importantă la autoreglarea ecosistemului şi la menţinerea stării de echilibru a acestuia. Ei pot
persista în biotop chiar şi după dispariţia populaţiilor care i-au produs, influenţând astfel evoluţia
ecosistemului.
Dacă ecomonii sunt secretaţi de plante, aceştia poartă denumirea de substanţe
alelopatice. Alelopatia include totalitatea interacţiunilor biochimice dintre plante, inclusiv dintre
plante şi microorganisme. Aceste influenţe pot fi benefice sau dăunătoare.
Când ecomonii sunt produşi de animale se numesc telergoni. Ei pot acţiona intraspecific
(feromoni) sau interspecific (alomoni).
Organismele care secretă ecomonii sunt emiţătoare sau donatoare, iar cele care le
interceptează receptoare sau acceptoare.
Interacţiuni biochimice la plante
Alelopatia poate determina dominanţa unei specii în biocenoză. Fenomenul de alelopatie
nu se manifestă numai între indivizii diferitelor specii ci şi în interiorul speciei (autotoxicitate).
Din perspectiva alelopatiei, covorul vegetal este un fel de câmp biochimic format din
exometaboliţii tuturor speciilor vegetale care determină relaţiile interspecifice. Alelopatia nu este
un factor constant ci variază.
În ceea ce priveşte toleranţa alelopatică se disting trei grupe de plante terestre: reciproc
tolerante, unilateral tolerante și reciproc intolerante. Nivelul alelopatic intens al unor specii
devine suportabil pentru alte specii prin coevoluţie.
Substanţele alelopatice sunt, de obicei, compuşi chimici secundari, cu masă moleculară
mică care se găsesc iniţial, în corpul plantelor, sub formă inactivă. În urma unor transformări
ulterioare (hidroliză, oxidoreducere, etc,) se obţin compuşi noi, cu proprietăţi alelopatice.
 Există mai multe categorii de substanţe alelopatice:
 Colinele – sunt excreţiile plantelor superioare (exudate, substanţe volatile) eliminate prin
diverse organe ce au, de regulă, ca rezultat inhibarea sau întârzierea dezvoltării altor plante. Pirul
(Agropyron repens) elimină agropiren care inhibă creşterea ovăzului, a unor ciuperci şi bacterii.
 Fitoncidele sunt substanţe cu acţiune bactericidă şi fungicidă, sintetizate de plante
superioare (ceapă, usturoi, hrean, ridichi etc.).
 Marasminele şi toxinele bacteriene sunt metaboliţi ai microorganismelor care
acţionează negativ asupra creşterii şi dezvoltării plantelor superioare, prin modificări profunde la
nivel biochimic şi funcţional ce pot conduce la moartea celulelor. În procesul de patogeneză
acţiunea toxinelor se manifestă deseori prin fenomene de ofilire.
 Antibioticele sunt substanţe produse de microorganisme (ciuperci, bacterii, alge) care
inhibă dezvoltarea altor specii de microorganisme. Primul antibiotic (penicilina) sintetizată de
diferite specii de mucegaiuri omoară un număr mare de specii de bacterii, îndeosebi patogene.
Antibioticele pot avea şi efecte stimulatoare asupra altor microorganisme ( substanţe biotice).
 Alcaloizii şi glicozizii sunt produşi vegetali toxici cu rol de limitare a acţiunii fitofagilor.
Cele mai multe fenomene alelopatice se desfăşoară în sol. Unele fanerogame excretă în
mediu substanţe nutritive (zaharuri, aminoacizi, proteine) şi stimulatoare (auxine, vitamine etc.)
pentru microorganisme formând o rizosferă specifică (ciupercile formatoare de micorize).
Alelopatia este prezentă şi la plantele cultivate. S-a observat că monocultura conduce la
scăderea producţiei, din cauza acumulării de substanţe alelopatice care inhibă germinaţia,
creşterea şi dezvoltarea plantelor ( grâu, mazăre, tomate, nuc, măr ).
Interacţiunile biochimice în lumea plantelor pot fi, aşadar, antagonice sau sinergice
Antagonismele sunt determinate de prezenţa şi acţiunea unor substanţe cu efect inhibitor
asupra indivizilor din specia respectivă sau din alte specii. Nucul american.
Sinergismele constau în stimularea reciprocă a două specii care cresc împreună, prin
intermediul unor substanţe cu efect stimulator eliberate de biotop. Astfel, neghina (Agrostemma
gitagho) şi albăstrelele (Centaurea cyanus) cresc mai bine în culturile de cereale. Acţiunea
sinergică a diferitelor specii constă şi în efectul repelent sau inhibitor al alelochimicalelor
produse de o specie asupra paraziţilor altei specii. Prezenţa cânepii în culturile de varză limitează
atacul de albiliţă (Pieris brasicae) cât şi a manei de cartof (Phytophtora infestans). O serie de
fenomene alelopatice sinergice se desfăşoară şi în sol, între masa radiculară şi microflora solului.
Interacţiuni biochimice la animale
Rolul feromonilor (acţiune intraspecifică) şi alomonilor (acţiune interspecifică) este
foarte variat: de atracţie a sexelor, de marcare, de agregare, de alarmă, de comunicare etc.
Uneori, acelaşi produs metabolic poate îndeplini atât rol de feromon, cât şi de alomon, în funcţie
de concentraţie.
Feromonii de atracţie a sexelor sunt compuşi chimici volatili (esteri, acizi, cetone,
alcooli etc.) care mijlocesc atracţia sexuală între indivizi de sexe diferite. Interesul deosebit
pentru feromonii insectelor fitofage se datorează utilizării acestora ca mijloace de combatere
nepoluantă. De asemenea, reacţia insectelor la acţiunea feromonilor este foarte rapidă.
Specificitatea feromonilor este foarte mare, de aceea, schimbări minore în structura lor
moleculară pot să anihileze efectul acestora. În majoritatea cazurilor, femela este cea care emite
feromonul, iar masculul îl recepţionează. Masculii emit feromoni sexuali cu rol de excitare a
femelelor. În agricultură, feromonii se utilizează în diverse scopuri: stabilirea bioecologiei unor
specii, depistarea unor infestări, supravegherea evoluţiei populaţiilor, combaterea lor.
Combaterea paraziţilor cu ajutorul capcanelor feromonale nu are efecte secundare nedorite.
Feromonii de marcare sunt folosiţi pentru marcarea puilor, a teritoriului, a surselor de
hrană. Pentru găsirea sursei de hrană, furnicile cercetaşe emit anumite molecule care le ghidează
pe celelalte. Pentru marcarea teritoriului, unele mamifere teritoriale folosesc excrementele.
Feromonii de agregare sunt eliberaţi în mediu, de către insecte, şi au un rol determinant
în formarea de colonii cu dimensiuni optime pentru obţinerea hranei şi reproducere.
Feromonii de alarmă sau de avertizare sunt emişi de indivizii aflaţi în pericol către alţi
indivizi din aceeaşi specie. Uneori specii din acelaşi gen sau chiar din genuri diferite pot folosi
acelaşi semnal. La insectele sociale feromonii sunt descărcaţi asupra inamicului, prin mandibule,
care este marcat drept „agresor”.
Alomonii sunt compuşi chimici folosiţi ca arme de apărare sau de atac împotriva altor
specii. Tot în categoria alomonilor intră şi substanţele mirositoare produse de flori, pentru
atragerea insectelor polenizatoare. Cele mai răspândite substanţe chimice de apărare în
organismele animale sunt: terpenoidele, alcaloizii, fenolii şi chinonele. Alomonii pot fi sintetizaţi
în organismul animal (albine, viespi, şerpi, etc.), sau pot fi preluaţi din hrană.
Interacţiuni biochimice ale plantelor cu animalele erbivore
1. Interacţiunea toxină - antitoxină
Pentru limitarea atacului fitofagilor, plantele elaborează o serie de insecticide naturale,
dintre care alcaloizii sunt cei mai răspândiţi. Alcaloizii rezultă din metabolismul plantei şi sunt
legaţi de îndeplinirea anumitor funcţii vitale, biochimice şi îndeplinesc rolul de substanţe trofic
repulsive. Animalele fitofage, la rândul lor, luptă împotriva toxinelor vegetale prin elaborarea de
antitoxine capabile să neutralizeze efectul nociv al alcaloizilor. Antitoxinele au stimulat, la
rândul lor, metabolismul plantelor producătoare de alcaloizi, în sensul producerii de noi toxine.
Acelaşi fenomen s-a petrecut şi în cazul apariţiei de insecte rezistente la diferite insecticide.
 2. Interacţiuni hormonale fitogene asupra animalelor
În reglarea metamorfozei la insecte intervin două tipuri de hormoni, cu acţiune
antagonică: hormonul juvenil care împiedică maturizarea precoce a larvelor şi hormonul
metamorfozei sau ecdisona care accelerează formarea pupelor şi transformarea în imago.
Metamorfoza normală este condiţionată de echilibrul dintre cei doi hormoni, ei trebuind să se
găsească întotdeauna în cantităţi suficiente şi la momentul potrivit.

8. Funcția energetică de circulație a ecosistemului: principiile termodinamici în ecologie,

producția și productivitatea ecosistemelor
Transformările energetice din ecosistem se desfăşoară conform principiilor
termodinamicii.
Primul principiu al termodinamicii (principiul conservării energiei) stabileşte că
întreaga energie de care dispune un ecosistem este întemeiată pe tranformarea energiei iniţial
intrate prin fotosinteză sau prin chemosinteză. Pe nici un nivel trofic al ecosistemului nu are loc
o producţie de energie, ci numai o transformare de energie. Din primul principiu al
termodinamicii reiese faptul că intrările de energie într-un sistem trebuie să fie egalate de
ieşiri, deci printr-un ecosistem energia se scurge intr-un flux continuu.
Astfel, energia radiantă care ajunge la plante este transformată, în prezenţa clorofilei, în
energie chimică pe care plantele o depozitează, iar prin consumarea lor de către animale energia
trece în corpul acestora din urmă. Energia chimică conţinută în molecule este utilizată și în toate
procesele vitale. După moartea organismelor toată energia chimică a moleculelor organice este
transformată de către descompunători în energie calorică.
Al doilea principiu al termodinamicii este acela al degradării energiei, care arată că în
orice proces de transformare a energiei, o parte din energia potenţială se degradează sub forma
de căldură şi este dispersată. De aici rezultă că randamentul transformării este < 1.
Pe măsură ce trecem de la nivelul producătorilor către consumatori de rang tot mai înalt,
o tot mai mare parte din energia asimilată este consumată pentru necesităţile proprii ale
organismelor şi deci o cantitate tot mai mică se acumulează în producţie de biomasă.
Această legitate are o profundă semnificaţie biologică dacă ţinem seama şi de faptul că,
pornind de la producători primari către consumatori de un grad tot mai înalt, creşte, în linii mari
şi nivelul evolutiv al apeciilor. Speciile mai evoluate desfăşoară o activitate mai intensă şi mai
diversificată. Grupele evoluate de organisme desfăşoară activităţi calitativ superioare. Fluxul de
energie prin ecosistem nu este simplu transfer al energiei chimice de la un nivel trofic la a1tul, ci
şi un proces de schimbare a formelor de energie, apariţia şi dezvoltarea unor forme superioare de
energie ca, de pildă, energia nervoasă, energia psihică. Energia degradată sub formă de căldură
nu mai poate fi reutilizată de către ecosistem, ceea ce impune intrarea de noi cantităţi de energie,
deci fluxul de energie ce se scurge prin ecosistem este unidirecţional.
Sursa principală de energie a unui ecosistem este energia solară, alcătuită din 45%
radiaţii din spectrul vizibil, 45% infraroşii şi 10% ultraviolete. Plantele verzi utilizează pentru
fotosinteză şi transformă în energie chimică numai 1-3% din energia luminoasă.
Fotosinteza este procesul prin care sunt captate radiaţiile solare cu ajutorul clorofilei iar
această energie este convertită în cea a legăturilor chimice din substanţele organice. În procesul
de fotosinteză sunt implicate şi sărurile minerale. CO2 este redus, apa este sursa de hidrogen, iar
radiaţia luminoasă (fotonii) este sursa de energie necesară procesului de reducere.
Producția și productivitatea ecosistemelor
În plan macroscopic, fluxul de energie apare ca un flux de materie, în care moleculele
asimilate sunt transformate în molecule specifice consumatorului. Ecosistemele depozite,
transformatori și producători de substanță organică. Momentele esențiale ale procesului de
producție constau în legarea primară a biomasei și în descompunerea necromasei.
Ramura ecologiei care se ocupă cu formarea substanței organice în biosferă este
denumită biologia productivității.. În fiecare ecosistem există două componente ale producției:
I. Producția primară este cantitatea de materie organică sintetizată de producătorii
primari (plantele verzi şi organismele chemosintetizante) pe baza substanțelor anorganice.
Sinteza primară a substanței organice se bazează pe două surse de carbon: CO2 (în fotosinteză) și
CH4 (în chemosinteză). Producția primară reprezintă sursa de hrană pentru toate speciile
heterotrofe și se exprimă sub formă brută şi netă. Producţia primară brută (PPB), reprezintă
cantitatea totală de substanță organică produsă de către organismele autotrofe, prin fotosinteză,
respectiv chemosinteză. O parte din această energie este folosită pentru desfășurarea proceselor
metabolice ale plantei producătoare, iar partea rămasă este acumulată sub formă de substanţă
organică, constituind producţia primară netă (PPN). Deci, producţia primară netă (PPN) =
producţia primară brută (PPB) – consumul respirator (R). Producţia primară netă constituie
sursa de hrană disponibilă pentru nivelul trofic al consumatorilor primari. Cantitatea de substanţă
organică acumulată (producţia netă) într-o perioadă de timp şi existentă la un moment dat în
ecosistem poartă numele de biomasă. Viteza de acumulare a biomasei, prin fotosinteză, raportată
la unitatea de timp și de suprafață reprezintă productivitatea primară. Rezultatul productivității
primare este, așadar, producţia primară netă.
Productivitatea primară, biomasa, producția primară, se exprimă în greutatea substanţei
organice uscate raportată la unitatea de spaţiu şi timp. Transformarea unităţilor de masă în
unități energetice se poate face cunoscând echivalentul unui gram de substanță uscată în kcal.
De exemplu, în cazul plantelor terestre un gram de substanţă uscată echivalează cu 4,5 kcal.
 Recolta reprezintă doar o parte din producţia primară netă. Aceasta diferă foarte mult
între recoltele bazate pe organele de reproducere şi cele bazate pe organe vegetative. De aceea s-
a generalizat practica evaluării recoltelor în substanţă uscată.
Corelaţia dintre recoltă şi producţie primară netă poate fi sugerată de valorile indicelui
de recoltă (IR), prin care vom înţelege procentul de substanţă uscată din produsul util din punct
de vedere economic. În unele cazuri recolta este extrasă din masa vegetală supraterană, în alte
cazuri din cea subterană. Exemple de IR: orez – 51%, fasole boabe – 59%, grâu – 35%.
II. Producţia secundară brută
Substanţa organică produsă de plantele unui ecosistem reprezintă sursa de energie
disponibilă pentru nivelurile trofice următoare. Destinaţiile energiei consumate de animale prin
hrană sunt diferite: o parte din hrana ingerată este digerată şi asimilată. Partea rămasă nedigerată
este eliminată prin fecale şi urină. Din hrana asimilată o parte este utilizată în desfăşurarea
proceselor vitale și mentale. O altă parte a energiei asimilate prin hrană este stocată şi care se
concretizează în acumulare de biomasă şi producere de noi indivizi. Așadar, și în cazul
organismelor heterotrofe avem o producție secundară brută și una netă. Producția secundară
brută reprezintă cantitatea totală de substanță organică produsă în unitatea de timp, iar
producția secundară netă este cantitatea de substanță organică acumulată în unitatea de timp de
către biosistem, după scăderea pierderilor datorate respirației.
Eficienţa asimilării hranei ingerate de animale (energie asimilată/energie ingerată) este
foarte diferită: un animal erbivor trebuie să consume 80 kg de iarbă pentru a obţine o producţie
secundară de 1 kg, pe când un carnivor are nevoie de aproximativ 5 kg pentru 1 kg de masă vie.
Eficienţa asimilării diferă foarte mult, în funcţie de calitatea hranei: la mamiferele care
pasc iarbă aproximativ 60%, la carnivorele tipice este în jur 90%, la insectivore 70-80%.
În agroecosisteme, producţia secundară stă la baza tuturor produselor obţinute de la
animale. Proporţia în care proteina şi energia din raţia furajeră a animalelor este transformată în
produse consumabile de om este foarte diferită. Cea mai eficientă conversie se obţine la
producţiile de ouă (27%) şi de lapte (26%).

9. Funcţia de circulaţie a ecosistemului: bioamplificarea, circuitul carbonului, azotului ,

fosforului și al apei
Biocenoza, în procesul de hrănire, realizează circulaţia permanentă a materiei în
ecosistem. Substanţa pătrunde în biocenoză din biotop sub forma unor elementelor chimice.
Plantele le folosesc sub formă de soluţii apoase, iar cu ajutorul energiei solare atomii asimilaţi
sunt incluşi în structurile substanţei organice prin fotosinteză. Deci, plantele asigură intrarea
selectivă a elementelor din biotop în biocenoză.
 De la producătorii primari atomii elementelor respective trec la consumatori. Ajunse în
organismul consumatorilor, elementele sunt transformate, apoi unele sunt eliminate sub formă de
deşeuri metabolice, alte sunt retinuţi pentru a fi utilizaţi în noi sinteze, iar altele sunt depozitate.
In procesul de eliminare-reţinere, unele elemente realizează concentraţii crescânde spre
nivelurile superioare ale piramidei trofice. Acest proces poartă denumirea de concentrare-
acumulare sau amplificare biologică.
O caracteristică importantă a circulaţiei substanţelor în ecosistem este viteza de
desfăşurare a procesului. Astfel, în ecosistemele pădurii ecuatoriale umede, materia organică
lipsită de viaţă este rapid descompusă şi reabsorbită, în timp ce, în ecosistemele naturale din
zonele temperate se acumulează o mare cantitate de materie moartă la suprafaţa solului (litiera,
turbă) sau în sol (humus). Formarea humusului determină o încetinire a ciclurilor biogeochimice
şi asigură eliminarea lentă a elementelor repuse la dispoziţia plantelor. În acest fel, sistemele
capabile de o mai rapidă reciclare a elementelor şi substanţelor au o productivitate sporită pe
unitatea de suprafaţă şi timp.
Circuitul carbonului
Evaluarea productivității primare se exprimă în grame carbon fixat/m2 /an.
CO2 atmosferic, alături de alți componenți atmosferici, reprezintă un ecran care împiedică
o parte din radiația termică emisă de Pământ să se piardă în spațiu. Așa se formează efectul de
seră natural prin care este menținută temperatura medie globală la temperaturi favorabile vieții.
Carbonul este introdus în corpul plantelor în procesul de fotosinteză.
Circuitul carbonului este reglat, așadar, de două procese antagoniste: fotosinteza și
respirația.
După moartea plantelor şi animalelor; substanţele organice sunt descompuse sub acţiunea
bacteriilor şi a altor organisme saprofite şi se ajunge la bioxid de carbon, apă şi săruri minerale.
Concentrația normală a dioxidului de carbon în atmosferă este de 0,03%.
Intervenţia omului în circuitul biogeochimic al carbonului constă în creştererea
concentraţiei dioxidului de carbon în atmosferă prin: extinderea terenurilor agricole; incendieri,
utilizarea lemnului drept combustibil, utilizarea combustibililor fosili, etc. Adaosul de CO2 în
atmosferă nu poate fi compensat prin creşterea ratei de fixare fotosintetică. O altă cauză a
perturbării circuitului carbonului constă în defrișarea masivă a pădurilor. Pădurile acumulează
de 20-30 de ori mai mult dioxid de carbon decât terenurile cultivate sau pășunile.
Oceanul joacă un rol important în concentrația CO2 din atmosferă. În straturile
superficiale CO2 este utilizat de către fitoplancton pentru sinteza de materie organică, prin
fotosinteză. Rata absorbției de dioxid atmosferic depinde de temperatura apelor. CO2 are
solubilitate mult mai mare în apele reci.
 Pentru reducerea dereglărilor antropice în circuitul carbonului, se sugerează soluții:
creșterea absorbției CO2 prin mărirea volumului de vegetație; reducerea emanațiilor antropice
prin retehnologizare, utilizarea surselor de energie alternativă etc
Circuitul azotului în natură
Rezervorul principal de azot este atmosfera în proporție de 79%. Deși îl găsim din
abundență în atmosferă, este inaccesibil majorității organismelor vii. Pentru a fi utilizat de către
acestea, el trebuie să fie convertit în forme accesibile (NO3 - , NH4 + ).
A.) Fixarea azotului molecular (N2) se face prin procese fizice și biologice. Procesele
fizice implicate în fixarea azotului atmosferic sunt radiațiile ultraviolete la înălțimi mai mari,
respectiv descărcările electrice, la înălțimi mai mici. Rezultă, astfel, amoniul și nitrații care
ajung pe Pământ prin precipitații. A doua cale de fixare a azotului atmosferic este cea biologică,
cu ajutorul microorganismelor fixatoare de azot. Aceste microorganisme pot fixa azotul
atmosferic fie direct, fie în simbioză cu rădăcinile plantelor din speciile Fabaceae, unde formează
nodozități. Principalele bacterii simbionte sunt cele din genul Rhizobium. Amoniul produs de
bacterii împreună cu hidrocarbonaţii rezultaţi din fotosinteză permit formarea aminoacizilor,
utilizați de plante în sinteza substanţelor proteice. Pe această cale se produc 90% din N /Terra/an.
B.) Denitrificarea constă în procese care reduc NO3 - la N2 (azot molecular) și N2O
sau alți compuși gazoși ce conțin azot. Cele mai importante bacterii denitrificatoare aparțin
genului Pseudomonas. Denitrificarea se produce mai intens în soluri, ape, sedimente, slab aerate,
cu multă substanţă organică, cu pH între 6 și 7 și temperatura de 60oC. Denitrificarea este
principala cale prin care se pierde în atmosferă azotul.
C.) Mineralizarea compușilor organici constă în descompunerea organismelor moarte
până la compuși utilizabili (nitrați sau amoniu) de către plante. Acest proces se desfășoară în
două etape mai importante: amonificarea și nitrificarea.
a.) Amonificarea înseamnă degradarea substanțelor organice azotate până la amoniac (NH3).
b.) Nitrificarea este procesul biologic în care amoniacul este oxidat până la nitriți (nitritarea) și
apoi nitrați (nitratarea).
D.) Sinteza substanțelor organice azotoase, proces efectuat de către plante. Energia
utilizată în această sinteză este cea a energiei solare. Din plante, unde azotul intră în compoziţia
substanţelor proteice, se întoarce în sol în mod direct, prin corpul plantelor și animalelor moarte.
În fiecare an, în agroecosistemele de pe Terra se utilizează circa 60 de milioane de tone
de fertilizanți cu azot. Impactul supradozării cu îngrășăminte azotoase constă și în inhibarea
florei bacteriene implicată în procesul de fixare biologică a azotului. Prin arderea combustibililor
fosili se eliberează în atmosferă cantități imense de oxizi de azot care accentuează dereglările
circuitului azotului.
 Circuitul fosforului
În scoarța terestră, fosforul se găsește în proporție foarte redusă (0,1%), iar în hidrosferă
în cantități și mai mici. Cu toate acestea, organismele vii acumulează fosfor până la 1%. Acizii
nucleici puri conțin 10% fosfor care este un component de bază al acidului adenozintrifosforic -
acumulatorul și transportorul de energie chimică potențială la nivelul fiecărei celule. Ionul fosfat
este implicat în numeroase procese metabolice. La animale, fosforul intră în structura oaselor.
Principalele rezerve de fosfor în natură sunt reprezentate de apatit (fosfat natural de Ca
care conţine şi F şi Cl), în rocile magmatice şi în depozitele de excremente ale păsărilor marine
(guano). Circuitul fosforului nu are componenţi gazoşi, este legat de circuitul hidrologic.
Fosforul din rocile sedimentare şi eruptive de pe uscat este eliberat de dezagregare chimică, este
spălat de ape de precipitaţie şi transportat treptat, prin râuri spre mări şi oceane unde se depune
în sedimente. Fosforul de la mare adâncime, practic rămâne pierdut pentru biosferă.
În ecosistemele terestre o parte din fosfor eliberat prin dezagregarea rocilor este preluat
de plante; de la plante este preluat de animale. Excrementele ca şi cadavrele plantelor şi
animalelor sunt degradate prin activitatea microbiană care duce la eliberare de fosfor.
Anual sunt introduse în circuit pe această cale 5-6 milioane tone de fosfor mineral.
Administrarea necorespunzătoare a acestor fertilizanți, alături de cei cu azot, conduce însă la
îmbogățirea apelor stătătoare continentale în nutrienți. Astfel are loc înmulțirea excesivă a
algelor, fenomen cunoscut sub denumirea de înflorirea apelor sau eutrofizare.
Circuitul apei în natură
În medie, partea vie a biosferei este alcătuită din apă în proporție de 70%. Forța care
pune în mișcare acest circuit este energia solară. Încălzirea atmosferei conduce la evaporarea
apei. Vaporii de apă din atmosferă se transformă în picături de ploaie sau cristale de gheață.
Evaporarea este mai intensă deasupra oceanului (84%), comparativ cu uscatul. Un proces
fiziologic important prin care apa revine în atmosferă este transpirația plantelor. Resursele de
apă pe Terra sunt distribuite astfel: 97% apă sărată în mări și oceane; apă dulce 3%, din care 2%
în calote polare și ghețari alpini. Ecosistemele forestiere joacă un rol foarte important în circuitul
apei. Astfel, circa 65% din apa pluvială căzută pe suprafața pădurii este reținută în sol, iar
scurgerile de suprafață sunt în medie de 5%. În pășuni, scurgerile de suprafață se ridică la 50%.
Din volumul total de apă preluat din râuri, lacuri sau acvifere, agricultura utilizează 65%.
Deși reprezintă doar 16% din suprafața agricolă a Terrei, suprafețele irigate asigură 40% din
necesarul de alimente. Utilizarea excesivă a apelor subterane a condus la epuizarea acestor
rezerve. Cauza acestui fenomen constă în compactarea materialului geologic al acviferului prin
eliminarea porilor și a spațiilor care stochează apa. O altă cauză a diminuării resurselor de apă
dulce constă în invadarea acviferelor de apă dulce cu apă sărată.
 10. Ecologia agricolă. Caracteristicile ecosistemelor agricole. Clasificarea energetică a
ecosistemelor (output/input)
Agroecologia este acea ramură sau disciplină aplicativă a ecologiei generale care se
ocupă de studiul multilateral, îndeosebi sub raport productiv, a influențelor exercitate de
factorii de mediu asupra plantelor cultivate și animalelor domesticite (așa numita
autecologie agricolă), precum și cercetarea ecologică a sistemelor agricole (așa numita
sinecologie agricolă). Organizația pentru Cooperare și dezvoltare Economică definește
agroecologia ca fiind „studiul relației dintre culturile agricole și mediul înconjurătorˮ.
Conceptele agroecologiei stau la baza lucrărilor de zonare ecologică a plantelor
cultivate, în funcție de favorabilitatea condițiilor agropedoclimatice.
Schimper și Odum introduc în ecologie noțiunea de optim ecologic care exprimă raportul
dintre cerințele plantelor și factorii de mediu. Cunoașterea acestui nivel de referință permite
delimitarea zonelor ecogeografice, de la cele mai favorabile, până la cele mai nefavorabile. Prin
zonarea ecologică a culturilor crește eficiența valorificării resurselor climatice, orografice și
edafice care pemit convertirea maximă a energiei solare și a elementelor nutritive. Pentru
stabilitatea producției nu este suficientă zonarea agricolă. Ea trebuie să fie urmată de
microzonarea agroclimatică până la nivel de soi.
Pe plan mondial, ecosistemele agricole au o eficiență bună în exploatare numai în zonele
temperate și subtropicale de joasă altitudine, cu temperaturi medii anuale de 6-12 oC și precipitații
moderate. Aceste zone ocupă circa 10% din suprafața uscatului. România face parte din centura
climatică temperată a emisferei nordice, unde există cele mai productive zone agricole.
Temperatura medie anuală variază de la -3oC la 12oC, precipitațiile medii anuale între 350 și
1499 mm, iar indicele hidrotermic între 0 și 9, ceea ce înseamnă condiții favorabile pentru foarte
multe specii de cultură. În unele zone se înregistrează fenomene climatice de risc.
Conform Organizației pentru Agricultură și Alimentație, agroecologia este o disciplină
științifică, un set de practici și o mișcare socială. Ca disciplină științifică, studiază modul în
care interacționează diferitele componente ale agroecosistemului; ca set de practici, ea caută
sisteme agricole durabile care să optimizeze și să stabilizeze randamentele; ca mișcare socială, ea
urmărește roluri multifuncționale pentru agricultură, promovează justiția socială, susține
identitatea și cultura și consolidează viabilitatea economică a zonelor rurale.
Particularitățile ecosistemelor agricole
Agricultura își sprijină activitatea pe selectarea din natură a diferitelor specii de plante,
animale și microorganisme, creșterea lor în condiții naturale, cvasi naturale sau artificiale, în
scopul măririi producției primare (plante) și secundare (animale), pentru obținerea de alimente și
bunuri materiale.
Puia și Soran propun următoarea definiție: „agroecosistemul este unitatea funcțională a
biosferei create de om în scopul obținerii de produse agricole și prin aceasta dependentă de el”.
Deși agroecosistemele sunt similare cu ecosistemele naturale, între ele există diferențe
importante din punct de vedere structural și funcțional. Ecosistemele naturale au, în primul
rând, capacitate de autoreglare. Această trăsătură lipsește agroecosistemelor. Absența
capacității de autoreglare își găsește explicația în existența unui singur nivel trofic. Majoritatea
agroecosistemelor sunt, așadar, fragmente de ecosisteme, iar continuitatea lor poate fi
asigurată numai prin aport de energie din afara sistemului. Dacă în ecosistemele naturale
singura sursă de energie este cea solară, în cele agricole omul introduce așa numita energie
culturală. Scopul acestei acțiuni este creșterea productivității biologice. Cu cât agroecosistemul
este mai simplificat, cu atât input-urile (energia culturală) trebuie să fie mai mari. Energia
culturală este suma energiei biologice (omului și a animalelor) și a celei tehnologice.
Părțile componente ale unui agroecosistem sunt agrobiotopul și agrobiocenoza.
Agrobiotopul este componenta abiotică a ecosistemului agricol. Este un biotop
transformat de om, în scopul satisfacerii cerințelor biologice ale plantelor de cultură sau ale
animalelor domestice. Biotopul agricol al Terrei este format din totalitatea terenurilor cultivate și
a pajiștilor create de om sau apărute. Acesta ocupă circa 30% din suprafața uscatului, 10%
revenind culturilor agricole, iar 20% pajiștilor.
Agrobiocenoza este partea vie a agroecosistemului și este alcătuită din totalitatea
organismelor vii. Aceste organisme sunt impuse de om, în cea mai mare parte, în funcție de
scopul pe care-l urmărește. Plantele și animalele nedorite sunt eliminate.
În ecosistemele naturale, speciile sunt autohtone, în timp ce, biocenozele agricole sunt
alcătuite, de regulă, dintr-o singură specie, străină acelei zone (alohtonă).
Cele trei fluxuri fundamentale din ecosistemele naturale funcționează și în
agroecosisteme. Între cele două categorii de sisteme există însă diferențe semnificative: în
ecosistemele agricole, fluxul de energie este intensificat datorită introducerii energiei culturale,
fluxul de substanță este accentuat prin utilizarea îngrășămintelor și a pesticidelor, iar fluxul
informațional este amplificat prin aplicarea progreselor științei și tehnicii. Toate aceste
intervenții antropice sporesc productivitatea sistemului, dar pe de altă parte poluează.
Clasificarea energetică a agroecosistemelor
1. Agroecosistemele extensive
Agroecosistemele extensive sau de intensitate scăzută se caracterizează printr-un raport
output (ieșire) – input (intrare) ridicat. Ecosistemele tradiționale sunt puternic antientropice, prin
intermediul omului și a factorilor naturali, iar energia culturală este de natură biologică, în cea
mai mare parte. Energia suplimentară investită în aceste agroecosisteme este redusă, dar
producțiile care se obțin sunt, de asemenea, scăzute. Cauzele nivelului diminuat al producției
constau în pierderile provocate de boli și dăunători, de agrotehnica primitivă, de soiurile mai
puțin performante sub aspectul productivității etc. Sistemele de agricultură tradiționale sunt
reprezentate de livezile și grădinile familiale, pășunile și fânețele naturale și seminaturale.
În sistemele de agricultură tradițională există o legătură foarte strânsă între terenurile
cultivate și pășune, prin intermediul animalelor domestice. Această legătură între culturile de
plante și creșterea animalelor face posibilă recircularea completă a tuturor resurselor naturale
terestre și regenerarea lor. Astfel, sistemele primitive și tradiționale de agricultură pot fi incluse
în circuitele de substanță și energie ale biosferei. Recircularea și regenerarea completă a
resurselor, în această categorie de agroecosisteme, le conferă un înalt grad de stabilitate, numită
agroclimax. Puia definește agroclimaxul ca fiind acea „stare de echilibru dintre componentele
agroecosistemului, realizată prin reglarea conștientă introdusă de om în astfel de sisteme”.
2 Agroecosistemele intensive
Valoarea aproximativă a raportului energetic (output/input) în cazul acestui tip de
ecosisteme agricole este 1. Aceasta înseamnă că aportul de energie culturală (mecanizare +
chimizare) este mult mai ridicat decât la agroecosistemele tradiționale, dar și producția este de 3-
6 ori mai mare. Creșterea producției se datorează și altor factori: folosirea de soiuri moderne,
ameliorate, îmbunătățiri funciare, irigații etc.. Producerea de alimente în agroecosistemele
intensive este posibilă atâta timp cât resursele de energie tehnologică sunt disponibile și relativ
ieftine.
Spre deosebire de agroecosistemele extensive, în cele intensive se produce, de multe ori,
o disjuncție între terenurile cultivate și pășune. Reciclarea naturală a elementelor se realizează
doar parțial, ea fiind suplinită prin îngrășăminte chimice.
În această categorie a sistemelor agricole intensive intră fermele care practică tehnologii
complet mecanizate şi chimizate, plantaţiile pomicole, podgoriile intensive etc.. Utilizarea pe
scară largă a chimicalelor în aceste agroecosisteme determină un grad de poluare ridicat.
3 Agroecosisteme industrializate
Raportul energetic ieșire-intrare este sub 1, pentru obținerea unei calorii sub formă de
aliment cheltuindu-se 2-20 calorii energie culturală. Ecosistemele industrializate sau industriale
sunt profilate pe cultivarea sau creșterea unei singure specii, în condiții controlate.
Structura şi productivitatea ecosistemelor agricole industrializate sunt total dependente de
resursele energetice de care dispune omenirea. Șansa de supraviețuire a acestor ecosisteme este
corelată cu prețurile combustibililor convenționali. sunt foarte poluante.
 Acțiunea factorilor externi în agroecosistemele industriale este strict controlată antropic.
Ele sunt foarte dependente de continuitatea fluxului de resurse minerale, organice și energetice și
la cea mai mică dereglare a aprovizionării, starea de agroclimax poate fi anulată.
Diminuarea resurselor clasice de energie s-ar putea să pună în pericol menținerea
producției alimentare la nivelul cerut de creșterea demografică. Eforturile cercetătorilor trebuie
concentrate în direcția găsirii de soluții pentru asigurarea fertilității din surse mai puțin
energofage și prin aclimatizarea de noi specii vegetale care să asigure un randament superior al
conversiei fotosintetice.

11. Sisteme de agricultura tradiționale și ecologice. Rolul biodiversității în protejarea

speciilor utile (paraziții și prădătorii naturali ai insectelor dăunătoare și albinele)
1. Agricultura tradițională sau de subzistență, a apărut în antichitate, odată cu
utilizarea uneltelor și prin folosirea animalelor domestice; așadar, introducerea unei forțe
suplimentare, pe lângă cea umană, care a permis creșterea productivității. Sistemele agricole
tradiționale, apărute în zona temperată, au dăinuit 4-5 milenii, până la apariția revoluției
industriale. În scopul creșterii eficienței cultivării, aceste sisteme au fost îmbunătățite permanent,
prin: extinderea terenurilor agricole, introducerea rotației agricole, a asolamentului, utilizarea
soiurilor de plante și a raselor de animale mai productive etc. Această legătură foarte strânsă
între plantele de cultură și animale apropie agroecosistemele tradiționale de ecosistemele
naturale. Regăsim aici toate componentele piramidelor eltoniene: producătorii primari (plante
cultivate), consumatorii primari (erbivorele domestice și omul), consumatori secundari (omul
consumator de produse animaliere) și destructorii prezenți în sol, în marea lor majoritate.
În agricultura tradițională există o permanentă reciclare a substanțelor, iar procesele de
producție agricolă se integrează foarte bine în circuitele biogeochimice globale. De aceea, se
poate afirma că, sistemele tradiționale de agricultură au un pronunțat caracter ecologic. Din
punctul de vedere al raportului inputuri/outputuri energetice aceste sisteme pot fi incluse în
categoria celor extensive sau de intensitate redusă.
Prin cultura plantelor în sistem tradițional, omul poate obține în medie 150 kcal/an/m2 .
Suprafață (arabilă) de alimentare a unui om adult pentru un an de zile este în medie de un hectar.
Agricultura tradițională sau familială se mai practică încă în multe țări ale lumii, ea fiind
specifică țărilor subdezvoltate sau sărace. Acest tip de agricultură este practicat și în România. În
ultimele decenii ale secolului trecut, în aceste sisteme agricole a fost introdusă „mica
mecanizare” și pesticidele. Este așa numita agricultură țărănească, eco-biologică.
 Sisteme de agricultură ecologică
Agricultura ecologică are ca scop obținerea de produse agroalimentare fără utilizarea
produselor organice de sinteză. Organismele modificate genetic și derivatele lor sunt interzise.
Agricultura ecologică (biologică sau organică) se deosebește fundamental de celelalte
sisteme de agricultură, întrucât produsele finite nu pot fi valorificate sub sigla „ecologic” numai
dacă sunt etichetate de către organisme autorizate. Obținerea certificatului de produs ecologic
presupune parcurgerea obligatorie a mai multor etape, stabilite prin diferite acte normative.
Agricultura ecologică are numeroși opozanți în rândul producătorilor de pesticide,
îngrășăminte și a semințelor modificate genetic. Este adevărat că necesarul de hrană al Terrei nu
poate fi susținut numai de produse organice. Tehnologiile ecologice sunt foarte pretențioase,
presupun un grad înalt de profesionalism și prezintă multe riscuri de natură economică.
Majoritatea ţărilor vestice subvenţionează de la stat doar agricultura ecologică. Au apărut legi
drastice, institutii specializate, care asigură controlul permanent al calităţii produselor.
Trecerea de la agricultura convenţională, intens chimizată, la agricultura ecologică se
realizează într-o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă (6 săptămâni - 3 ani). Aceasta este
denumită perioadă de conversie.
Ameliorarea solului: administrarea sistematică de gunoi de grajd, făină de rocă, îngrăşăminte
verzi și leguminoase, solul va fi menținut acoperit cu vegetaţie tot timpul, evitarea compactării
solului, practicarea unui minimum de lucrări, menținerea pH-ului solului in limite optime. se va
lucra numai la umiditatea optimă.
Folosirea îngrăşămintelor: In agricultura ecologică nu este permisă utilizarea îngrășămintelor
chimice dar nici a urinei, a gunoiului de pasăre, fecalelor, nămolului de la staţiile de epurare şi a
composturilor menajere. Gunoiul proaspăt se administrează toamna sau iarna. Îngrăşămintele
organice folosite în agricultura biologică sunt gunoiul de grajd, proaspăt sau fermentat și
îngrăşămintele verzi. Ca și îngrășăminte minerale se utilizează făina de rocă din bazalt, granit,
tufuri vulcanice. La aplicarea îngrăşămintelor în agricultura ecologică se pornește de la premisa
că aplicarea lor mai deasă şi în cantităţi mici este mai eficientă.
Asolamentul: alegerea terenului în funcție de pretențiile plantei; alternarea speciilor care
îmbogăţesc solul în azot cu cele care îl sărăcesc; plantele cu înrădăcinare adâncă vor alternate cu
cele superficiale; alternarea monocotiledonatelor cu dicotiledonate; revenirea speciilor cu
paraziți comuni după un anumit număr de ani; utilizarea pe scară largă a culturilor intercalate şi
succesive.
Sămânţa şi materialul săditor trebuie să provină din întreprinderi biologice certificate. Nu este
permisă folosirea de seminţe modificate genetic. Este admisă înmulţirea „in vitro”.
Controlul bolilor şi al dăunătorilor
 Metode preventive: alegerea terenului în funcție de pretențiile plantei de cultură;
lucrările de ameliorare, asolament armonios, cu multe leguminoase; fertilizarea organo -
minerală echilibrată; utilizarea celor mai rezistente specii şi soiuri; practicarea culturilor asociate,
succesive şi ale celor acoperitoare; semănatul sau plantatul la epoca optimă; igiena fitosanitară.
Metode curative de combatere:
Mijloace fizico-mecanice: strângerea unor dăunători şi opărirea lor; strivirea ouălor;
scuturarea pomilor și strângerea gândacilor; strângerea zilnică a fructelor căzute; tăierea unor
părţi din planta atacată; strângerea plantelor bolnave; răzuirea scoarţei pomilor; văruirea pomilor
de două ori pe an, toamna şi primăvara; instalarea de capcane fizico-mecanice, curse, benzi.
Mijloace biotehnice: instalarea de capcane biologice, feromonale; culturi de meristeme.
Mijloace biologice (combatere biologică): semănarea sau plantarea de plante care
îndepărtează sau reduc atacul unor boli sau dăunători; atragerea animalelor şi insectelor
folositoare; folosirea insectelor utile crescute în condiții artificiale; folosirea mijloacelor
microbiologice de combatere, biopreparte; preparate naturale care îndepărtează dăunătorii.
g. Creşterea eficienţei controlul paraziţilor vegetali prin conservarea biodiversităţii
1. Protecția mediului, sporirea biodiversității habitatelor necultivate,
interconectarea habitatelor cultivate și necultivate la nivel de fermă și peisaj.
Experienţele efectuate de către Krauss şi colab. în Germania arată că în fermele organice
erau 5 ori mai multe specii de plante, de 20 de ori mai multe insecte polenizatoare, de 3 ori mai
mulți paraziți și prădători naturali, în timp ce, atacul de afide a fost de 5 ori mai mic. Habitatele
seminaturale şi naturale din interiorul şi din jurul fermelor favorizează biodiversitatea şi
constituie adevărate rezervoare pentru flori şi insecte sălbatice. Mai multe studii arată că aceste
habitate atrag o mare diversitate de prădători naturali ai dăunătorilor.
2. Practici de cultivare: rotația culturilor, o mai bună fertilizare a solului, alegerea
de cultivaruri rezistente, alegerea locurilor adecvate pe terenul agricol.
Expresia Diversitate agrobiologică funcțională (DAF) se referă la acele elemente ale
biodiversității la nivelul ecosistemelor agricole care susțin o producție agricolă durabilă, dar aduc
și beneficii mediului și oamenilor. Una dintre soluţiile DAF constă în semănarea unor amestecuri
de seminţe de flori sălbatice pentru a atrage insectele polenizatoare, cât şi prădătorii naturali ai
dăunătorilor și crearea unor rețele de habitate pentru insecte. Florile asigură sursa de hrană
pentru paraziți și prădători, iar plantele erbacee asigură adăpost.Un exemplu este amestecul de
graminee și leguminoase. Combinațiile de plante trebuie alese cu atenție. Albăstrele din culturile
de varză au favorizat creșterea şi înmulţirea paraziților naturali ai fluturelui verzei.
Rotația culturilor este un mijloc important pentru ţine sub control paraziţii care trăiesc
în sol.
 Înfiinţarea culturilor de acoperire (crucifere, leguminoase) conduc la îmbogăţirea
solului în materie organică, și la reducerea eroziunii solului. În Spania, culturi de acoperire în
livezile de măslini au ajutat la creșterea parazitoizilor care mănâncă cu molia măslinului.
Soiurile rezistente și diversitatea bogată înseamnă rezistenţă mai mare la atacul
paraziţilor. Culturile uniforme genetic sunt vulnerabile.
h. Albinele şi agricultura ecologică
Studiile prezente arată că circa 100 de specii de plante cultivate asigură 90% din
alimentația omenirii. Dintre acestea 71 de specii cultivate sunt polenizate de albine. Albinele
sălbatice sunt foarte importante, întrucât cele domestice nu pot controla polenizarea în totalitate.
Cu toate acestea, agricultorii se bazează pe albinele domestice care sunt generaliste. Polenizarea
este mai eficientă în fermele organice (45%) decât în cele convenționale (17%) datorită
diversității floristice mai bogate și a absenței pesticidelor neselective.
În Europa albinelor sălbatice sunt în declin. Acestea sunt atât generaliste, cât şi
specializate (depind de o anumită specie pentru a supravieţui). În cazul căpşunilor, este nevoie de
o combinaţie de albine sălbatice şi domestice pentru a obţine fructe de calitate superioară.
Bondarii sunt foarte importanți pentru trifoiul roșu și pajiștile cu flori sălbatice.
Principalele cauze ale declinului albinelor sunt agricultura industrială și poluarea.
Agricultura industrială a condus la: pierderea habitatelor naturale și seminaturale pentru
extinderea suprafețelor cultivate, trecerea de la fânețe tradiționale (habitate cu multe flori
sălbatice) la însilozare,monoculturile promovate de agricultura la scară industrială şi lipsa
diversităţii florilor sălbatice din cadrul şi din jurul terenurilor cultivate, limitează, atât în spaţiu,
cât şi în timp cantitatea de hrană la care au acces albinele, pesticidele sunt toxice pentru albine,
erbicidele totale care distrug florile sălbatice de pe răzoare.
Metode de atragere a albinelor
Programele agroecologice (PAE) introduse în Europa în anii 1990, pentru a spori
biodiversitatea terenurilor agricole, acordă stimulente financiare fermierilor pentru a adopta
metode ecologice de gestionare a terenurilor și pentru a lua măsuri de conservarea a habitatelor
naturale și seminaturale. Dintre măsurile care pot fi adoptate amintim:
- Practicarea agriculturii ecologice.
- Semănarea de fâșii de flori sălbatice pentru albine și insecte polenizatoare, în cadrul fermelor.
- Restaurarea pășunilor și fânețelor cu o diversitate mare a speciilor.
- Conservarea și restaurarea zonelor cu garduri vii și împădurite, răzoarelor cu plante erbacee,
pârloagelor, pășunilor seminaturale din cadrul fermelor.
i. Controlul buruienilor
 Prezența buruienilor tinere poate fi benefică prin faptul că diminuează spălarea azotului și
contribuie la solubilizarea acestuia, îmbunătățește structura solului, împiedică eroziunea solului
și reglează balanța hidrică a acestuia. În plus, buruienile pot fi folosite de către paraziții și
prădătorii naturali ai insectelor fitofage. Buruienile nu trebuie să ajungă la fructificare.
Controlul buruienilor în agricultura ecologică se bazează pe metodele preventive. Este
foarte important ca planta de cultură să fie întotdeauna înaintea buruienilor, fiind mai rezistentă,
dacă este mai avansată în creștere. Buruienile vor fi combătute în primele faze de vegetație.
Măsurile preventive de combatere a buruienilor constau în: alegerea soiurilor (cu
dezvoltare rapidă), utilizarea răsadului, împiedicarea fructificării și diseminării buruienilor, ,
mulcirea solului, asolamentul (alternarea buruienilor puternic competitive cu cele slab
competitive), înființarea de culturi intercalate etc.

12. Sisteme de agricultură industrializată

Agricultura industrială înseamnă artificializarea sistemelor agricole, înlocuirea
proceselor biologice, specifice ecosistemelor naturale, cu procese nebiologice, bazate pe energie
convențională, în special tehnologică. Astfel, în ecosistemele industriale, îngrășămintele cu azot
înlocuiesc fixarea naturală a azotului; pășunatul este înlocuit cu hrănirea animalelor; mașinile
înlocuiesc munca manuală și animală; atacul paraziților este limitat cu ajutorul pesticidelor.
În aceste sisteme agricole industriale, recoltele medii sunt de circa 2.300 kcal/an/m2 , iar
suprafaţa arabilă de alimentaţie pentru un adult se reduce la 0,4 hectare. Din punctul de vedere al
aportului energetic, sisteme agricole industriale se încadrează în categoria agroecosistemelor
intensive și industrializate.
Acest sistem de agricultură este unul de mare randament. Avantajele acestor ecosisteme
agricole sunt multiple: creșterea producției agricole, diversificarea produselor și asigurarea de
alimente proaspete, eliberarea forței de muncă. Dar are o multitudine de deficite ecologice:
- Poluarea cauzată de pesticide și îngrășăminte chimice. este influențată compoziția floristică
a agroecosistemului. unele specii vegetale care prezintă toleranță față de anumite erbicide
multiplicându-se exagerat. microorganismele sensibile dispar. Entomofauna utilă, cu rol în
limitarea dăunătorilor fitofagi, dar și în descompunerea detritusului, este de asemenea afectată.
produc serioase perturbări ale echilibrelor ecologice. Albinele și păsările se intoxică. eutrofizare.
- Calitatea produselor alimentare și a apei potabile. Pesticidele sunt absorbite de către plante,
de unde ajung în alimentele oamenilor și ale animalelor. La acestea se adaugă aditivii alimentari.
- Epuizarea fertilității solului și eroziunea solului.
- Restrângerea biodiversității. Este afectată biodiversitatea interspecifică, prin extinderea
suprafețelor agricole și prin reducerea numărului de specii cultivate. Prin aplicarea
necorespunzătoare a pesticidelor au fost distruse numeroase specii de microorganisme, insecte
utile și diverse viețuitoare. Au supraviețuit și s-au înmulțit doar cele care au dobândit rezistență.
Foarte multe soiuri tradiționale și varietăți locale au dispărut. creșterea vulnerabilității culturilor.
- Multiplicarea numărului de boli şi dăunători prin practicarea monoculturii şi scăderea
rezistenţei fiziologice naturale a plantelor şi animalelor. La animalele crescute în sistem intensiv
au apărut epidemii, apariţia canibalismului, precum şi creşterea extremă a agresivităţii.
- Apariția de rase rezistente la boli și dăunători. distrugerea exagerată a bolilor și dăunătorilor
are efecte contraproductive, prin apariția formelor rezistente. Apariția raselor rezistente la boli și
dăunători înseamnă creșterea dozelor de pesticid și fabricarea altor produse fitofarmaceutice.
Utilizarea a pesticidelor a condus la distrugerea paraziților și prădătorilor naturali ai lor.
- Etologia animalelor (ramură a zoologiei care studiază modul de viaţă a animalelor) Animalele
sunt scoase din lanțurile trofice. În fermele zootehnice, sterilitatea animalelor crește datorită
stresului. Experiențele făcute cu porci crescuţi în sistem intensiv, apoi lăsați în libertate, au arătat
o creștere extremă a agresivității. În timp, toţi s-au imbolnăvit și au murit.

13. Sisteme de agricultură integrată

Aceste sisteme se fundamentează pe stimularea proceselor naturale care să conducă la
menţinerea fertilităţii solului la un nivel ridicat şi la un control riguros al paraziţilor, cu cheltuieli
moderate de energie, în condiţiile menţinerii producţiei la un nivel ridicat, fără a deranja mediul
înconjurător.
Agricultura integrată pornește de la convingerea că fertilizarea şi chimizarea sunt absolut
necesare pentru o agricultură modernă de mare randament, dar aceste mijloace sunt numai o
componentă a fertilităţii solului şi a protecţiei plantelor împotriva bolilor şi dăunătorilor.
Schemele agriculturii integrate acceptă numai substanțe chimice de valoare biologică mare, ușor
degradabile, care după lansarea efectului părăsesc rapid ecosistemul.
Fertilizarea în agricultura integrată presupune intensificarea fertilizării organice a solului
cu gunoi de grajd și diverse composturi. Pentru obținerea acestor fertilizanți organici trebuie
folosite însă tehnologii adecvate.
Îngrăşămintele verzi sunt folosite intens în agricultura integrată. Această metodă constă
în cultivarea de plante cu masă vegetală bogată și nepretențioasă față de nutrienți, în scopul
încorporării lor în sol. Speciile preferate în acest sens sunt leguminoasele (lupin, mazăre,
măzăriche), dar pot folosite și alte specii precum secara, rapița, muștarul etc.. Îngrășămintele
verzi au rolul de a îmbunătăți proprietățile fizico-chimice ale solului precum și activitatea
microflorei și microfaunei din sol. Utilizarea leguminoaselor este, de asemenea, un mijloc
important de fertilizare şi de menţinere a echilibrului biologic în natură prin fixarea azotului.
 Combaterea bolilor și dăunătorilor în agricultura integrată se deosebește esențial de cea
practicată în sistemele de agricultură industrializată, întrucât aici obiectivul nu mai constă în
eradicarea paraziților, ci în menținerea nivelului de atac la un anumit nivel. Acest nivel este
denumit prag economic de dăunare (PED), adică limita de atac a paraziţilor care duce la
pierderi de recoltă egale cu costul tratamentelor. PED permite renunţarea la o stropire
fitosanitară atunci când densitatea bolii sau dăunătorului nu atinge valoarea critică. Utilizarea
PED are cel puțin două avantaje: folosirea unei cantităţi reduse de pesticide şi păstrarea mai bună
a diversităţii, deoarece pragurile acceptă un număr de buruieni, boli şi dăunători.
Măsurile agrotehnice de combatere pot conduce la eliminarea sau la reducerea unor
tratamente chimice. Ele constau în: alegerea corespunzătoare a terenului, rotația culturilor,
fertilizări corespunzătoare, igiena fitosanitară, sterilizarea solului cu abur, recoltarea și arderea
organelor infectate etc.
Prin practicarea rotației culturilor este evitată așa numita oboseală a terenului. Primăvara,
fiecare teren cultivat deține o rezervă biologică de paraziți, în funcție de cultura premergătoare.
De aceea, o specie va reveni pe aceeași solă numai după un anumit interval de timp.
Combaterea biologică a paraziților vegetali poate contribui la reducerea masivă a
pesticidelor. Dintre aceste metode amintim: multiplicarea în laborator și lansarea în cultură a
diferitelor specii utile, utilizarea feromonilor și a păsărilor insectivore, soiuri cu rezistență etc.
În lupta integrată mai trebuie respectate următoarele principii:
- La același efect biologic să se utilizeze produsele cele mai putin toxice.
- Evitarea introducerii în ecosistem a pesticidelor: greu degradabile biologic, cu rezidualitate
ridicată, care ajung mai rapid în apa, cu efecte secundare, a celor care distrug flora și fauna utilă.
- Protejarea paraziților și prădătorilor naturali ai dăunătorilor fitofagi.
- Utilizarea de soiuri cu rezistență genetică la boli și dăunători.
- Reducerea drastică a pesticidelor, prin efectuarea tratamentelor fitosanitare numai în condiții de
strictă necesitate. Pe baza avertizărilor emise de specialiști sau la momentul optim.
- Complexarea tratamentelor fitosanitare, adică introducerea în soluția de stropit a unei
combinații de pesticide (fungicid + insecticid + acaricid) cu spectru mai larg de acțiune.
- Creșterea rezistenței fiziologice a plantelor și animalelor printr-o nutriție echilibrată.
Distingem aici sistemele de lucrări minime (minimum tillage) și sistemul fără lucrări.
 14. Efectul de seră și încălzirea globală. Contribuția agriculturii la încălzirea globală și
măsuri de reduceere a efectelor
Încălzirea globală este fenomenul de creștere continuă a temperaturilor medii înregistrate
ale atmosferei în imediata apropiere a solului, precum și a apei oceanelor, constatată în ultimele
două secole, dar mai ales în ultimele decenii.
Cauzele astronomice se referă la influenţa deplasării Pământului pe orbită în jurul
Soarelui care a determinat de-a lungul existenței Pământului perioade de încălzire și de răcire.
De la jumătatea secolului XIX, Pământul a intrat într-o perioadă de încălzire. Speciile prezente
astăzi pe Terra sunt, de fapt, supraviețuitoare ale unor schimbări climatice globale.
Cauzele de natură antropică se referă la accentuarea efectului de seră natural, prin
schimbarea compoziției atmosferei datorate poluării. Se știe că vaporii de apă, dioxidul de
carbon, metanul și alte elemente ale atmosferei (gaze cu efect de seră) sunt transparente și permit
trecerea razelor solare către Terra. Radiația infraroșie emisă de suprafața terestră este retrimisă în
straturile inferioare ale atmosferei de către gazele cu efect de seră. Efectul de seră natural are un
rol benefic pentru viața de pe Terra, întrucât menține temperatura medie globală la valoarea de
+15 °C. În ultimul secol, temperatura globală a crescut cu 0,6oC, iar prognozele arată că până la
finele acestui secol temperatura medie la nivel mondial ar putea creşte cu 1,4 - 5,8 oC.
Cele mai importante gaze de seră rezultate din activitățile antropice sunt dioxidul de
carbon și metanul. Concentrația dioxidului de carbon din atmosferă a crescut în ultimul secol cu
30%. Cauza principală este arderea combustibililor fosili și a lemnului, defrișarea pădurilor. Prin
Protocolul de la Kyoto se prevede reducerea emisiilor globale de dioxid de carbon. Metanul a
înregistrat o creștere accentuată în ultimii 100 de ani, din cauza extinderii culturilor de orez,
activității de creștere a animalelor, decompunerii deșeurilor, arderii combustibililor fosili și a
pădurilor tropicale ș.a. Nivelul CH4 a ajuns astăzi la 1,7 ppm, de la 0,8 ppm cât era acum 100ani.
Efectele încălzirii globale: topirea ghețarilor și a calotelor glaciare, creșterea nivelului
mării, înflorirea timpurie a plantelor, sosirea timpurie a primăverii, deplasarea arealelor speciilor
și declinul populațiilor. va crește incidența fenomenelor climatice de risc (tornade, inundații).
Soluțiile propuse pentru diminuarea procesului de încălzire globală sunt: utilizarea pe
scară largă a surselor de energie alternativă, utilizarea filtrelor în industriile poluatoare, folosirea
cărbunilor superiori, izolarea termică a locuințelor, utilizarea mijloacelor de transport în comun,
practicarea unei agriculturi durabile, programe eficiente de refacere a pădurilor etc.

15. Deteriorarea stratului de ozon. Ploi acide. Eutrofizarea apelor. Epurarea apolor uzate.
Gestionarea deșeurilor.
 Deteriorarea stratului de ozon. este localizat în atmosferă la o altitudine de 10-15 km.
Are funcţia de protecţie împotriva excesului de radiaţii ultraviolete.
Principalul element chimic care intervine în oxidarea şi distrugerea moleculei de ozon
este clorul. Clorul poate fi eliminat în atmosferă sub formă de CFC (clorofluorocarburi) utilizate
ca solvenţi, în refrigeratoare, în sprayuri, etc. Alături de substanţele clorurate, efect nefavorabil
asupra stratului de ozon au şi oxizii de azot NOx (rezultaţi din arderea combustibililor fosili).
O subţiere cu l % a stratului poate avea drept urmare o creştere cu 2% a intensităţii
radiaţiei solare ultraviolete: rezultatul poate consta într-o creştere cu 5-7% a incidenţei
cancerului de piele.
Fluxul mai intens de radiaţie ultravioletă poate afecta şi lanţurile trofice, atât cele
acvatice (diminuând producţia de peşte), cât şi cele terestre. Influenţând nefavorabil fotosinteza
plantelor terestre afectează direct producţia primară şi în consecinţă producţia de alimente.
Alerta internaţională şi presiunea opiniei publice din diverse tări au avut drept urmare
incheierea în anul 1987 a Protocolului de la Montreal conform prevederilor căruia statele
semnatare se obligă ca în viitorul apropiat să reducă cantitatea de CFC eliminată în atmosferă.
Ploi acide. Poluarea atmosferică cea mai gravă. Ploile acide sunt determinate de prezenţa
în atmosferă a oxizilor de sulf şi azot care în prezenţa vaporilor de apă şi sub influenţa radiaţiilor
ultraviolete, se transformă în acizi foarte toxici (acidul sulfuric şi acidul azotic).
Apa de ploaie este uşor acidă din cauză cauza acidului carbonic dizolvat în ea. pH-ul
normal al apei de ploaie „necontaminată” este considerat 5,6. Precipitaţiile acide sunt considerate
cele în care apa are un pH sub 5,6.
a. Influenţa ploilor acide asupra apei . În apele cu aciditate mare sunt afectate inclusiv
microorganismele descompunătoare, dereglându-se astfel rata reciclării mineralelor și
productivitatea ecosistemelor acvatice. Flora şi fauna acvatice sunt foarte sensibile la schimbarea
pH-ului. Apele afectate de depuneri acide pot avea drept efect dizolvarea unor toxine insolubile
în apă. Dacă posibilitatea de tamponare a solului este prea mică pentru a neutraliza aciditatea
ploilor va avea loc o acidifiere a apelor freatice, a cursurilor de apă şi lacurilor.
b. Influenţa ploilor acide asupra solului. Aceste ploi produc acidifierea solurilor.
Pentru fiecare specie există un interval optim de reacţie însă cele mai multe specii de plante se
dezvoltă bine la o reacţie slab spre moderat acidă (pH 5,5-6,5). De asemenea, reacţia solului
determină modificări ale mobilităţii elementelor nutritive..
c. Influenţa ploilor acide asupra plantelor . Contactul ploii acide cu frunza conduce la
distrugerea cuticulei, apoi a celulelor epidermei de pe suprafaţa superioară a frunzei, urmată de
distrugerea celulelor palisadice şi în final ambele suprafeţe ale frunzei sunt afectate. Efecte
vizibil negative asupra creşterii plantelor se obţin când vegetaţia este expusă la ploi cu pH sub 4.
 Eutrofizarea apelor. Este o formă a poluării ecosistemelor, mai ales a apelor stătătoare,
prin introducerea unor cantităţi excesive de nutrienţi, ca urmare a activităţii umane. Nutrienţii,
principali responsabili ai eutrofizării, sunt în primul rând fosforul, apoi azotul. Creşterea
concentraţiei lor în apă determină o înmulţire rapidă a algelor şi a macrofitelor acvatice.
Resturile plantelor se depun iar descompunerea lor de către organisme mineralizatoare duce la
consumul şi adesea dispariţia oxigenului în sedimente şi în straturile adânci ale apei. Carenţa de
oxigen duce la sărăcirea sau dispariţia faunei bentonice şi la înlocuirea descompunătorilor aerobi
cu cei anaerobi. Substanţa organică este degradată pe cale anaerobă doar parţial, iar bacteriile
sulfat-reducătoare care-şi fac apariţia în aceste condiţii, duc la degajare de H 2S, care intoxică.
Din punct de vedere practic, al posibilităţilor de control al acestor surse, ele pot fi
împărţite în punctiforme şi difuze. În prima categorie intră în general apele care se scurg prin
sisteme de canalizare. În a doua categorie, a surselor difuze, intră în primul rând îngrăşămintele
folosite în agricultură, îngrăşăminte din care o parte importantă este dizolvată şi spălată prin ape,
ajungând în râuri sau în pânze freatice. Tot în această categorie sunt incluse deşeurile provenite
din crescătorii intensive de animale precum şi din scurgerea unor mari cantităţi de detritus
organic provenit din eroziunea solurilor. Controlul surse difuze este dificil.
Epurarea apolor uzate reprezintă totalitatea tratamentelor aplicate, care au ca rezultat
diminuarea conţinutului de poluanţi, astfel încât cantităţile rămase să determine concentraţii mici
în apele receptoare, care să nu provoace dezechilibre ecologice. Fluxul tehnologic al epurării:
1. Treapta mecanică în care se reţin şi se îndepărtează corpurile decantabile şi cele plutitoare cu
ajutorul grătarelor, sitelor, deznisipatoarelor, decantoarelor etc. Grătarele sunt rare şi dese (fine,
mai mari de 10 mm). Deznisipatoarele asigură decantarea nisipului şi separarea grăsimilor. În
decantoarele primare, nămolul este decantat iar ulterior este evacuat.
2.Treapta chimică în care apa este tratată cu coagulanţi (sulfat de aluminiu) pentru coagularea
diferitelor substanţe mai uşor de separat. Substanţele acide sau bazice sunt neutralizate.
3. Treapta biologică. Aici sunt eliminaţi poluanţii organici biodegradabili folosind micro-orga-
nisme ce le utilizează ca hrană. Din procesul de fermentare a nămolului rezultă biogaz care se
utilizează pentru producerea de energie termică sau electrică, sau se poate stoca în gazometre.
Nămolul fermentat îngroşat se pompează spre staţia de deshidratarea nămolului care este
dotată cu instalaţii de centrifugare a nămolului sau platformele pentru uscarea nămolului. Atât
apele epurate cât şi nămolurile provenite din zootehnie pot fi valorificate cu succes în agricultură
însă nu înainte de a se cunoaşte caracteristicile epizootologice.
Calitatea apei este stabilită prin normative (STAS-uri). Indicatorii de calitate sunt:
organoleptici (miros, culoare), microbiologici (bacterii coliforme, streptococi etc.) fizici şi
chimici (pH, ioni amoniu, nitraţi, nitriţi, consum biochimic de oxigen, consum chimic de oxigen)
 Cel mai important indicator de poluare al apei este CBO5 (consum biochimic de oxigen).
CBO5 este cantitatea de oxigen consumată de microorganisme în termen de 5 zile pentru
descompunerea biochimică a substanţelor organice conţinute în apă. Acest indice se măsoară în
miligrame de oxigen necesare la 1 litru de apă (mg/l).
Gestionarea deșeurilor. Deșeurile sunt resturi materiale rezultate dintr-un proces
tehnologic sau casnic de realizare a unui anumit produs, care nu mai pot fi valorificate.
Clasificarea deşeurilor . Din punctul de vedere al naturii şi al locurilor de producere: deşeuri
din industria minieră, din industria energetică şi metalurgică, deşeuri industriale, din construcţii,
stradale, menajere, agricole, periculoase și radioactive.
Gestiunea deșeurilor
1. Depozitarea deșeurilor
A. Depozitele de deşeuri (gropile de gunoi) neamenajate au un impact negativ asupra
omului şi mediului prin: modificări de peisaj şi disconfort vizual, poluarea aerului și a apelor de
suprafaţă și modificări ale fertilităţii solurilor şi ale compoziţiei. În România, aceste rampe de
gunoi trebuie închise şi acoperite cu un strat de pământ.
B. În depozitele moderne, deşeurile sunt compactate, pentru a le mări densitatea şi
stabilitatea, şi acoperite cu folii de polietilenă şi cu pământ. Pentru a împiedica levigatul să se
infiltreze în sol, rampele moderne sunt prevăzute cu straturi izolante, care pot fi din argilă sau
folii groase de material plastic, geomembrane sau geotextile. Grosimea stratului de argilă trebuie
să fie mai mare de 1 m pentru deşeuri inerte şi mai mare de 5 m pentru deşeuri periculoase.
2. Metode de tratare a deșeurilor
a. Incinerarea deşeurilor este o metodă de eliminare a deşeurilor prin arderea lor. În
urma incinerării se obţin căldură, gaze, abur şi cenuşă. La nivel industrial este controversată, din
cauza poluanţilor gazoşi (în special dioxine) produşi prin ardere.
b. Recuperarea înseamnă extragerea din deşeuri a resurselor care pot fi refolosite.
Recuperarea poate fi făcută în principal prin reciclare, adică prelucrarea anumitor deșeuri în
vederea refolosirii lor ca materia primă, prin reutilizare adică recuperarea și reintroducerea în
circuitul economic a unor materiale refolosibile și prin alte procese de extragere a materiilor
prime auxiliare.
Avantajele reciclării: reciclarea reduce cantitatea de deşeuri, reduce semnificativ
cantitatea de emisii de CO2 realizată prin extragerea şi prelucrarea minereurilor, ajută la
conservarea resurselor naturale, poate asigura confortul vizual al oamenilor şi măreşte
atractivitatea zonelor cu potenţial turistic, prin păstrarea naturaleţei peisajului.
În anul 2007, România se situa pe penultimul loc în UE la capitolul reciclare a deşeurilor
municipale, cu doar 1% deşeuri reciclate.
 c. Compostarea. Deşeurile organice, cum ar fi resturile de vegetale, resturile alimentare
şi hârtia, pot fi valorificate prin compostare, care implică un proces de descompunere a materiei
organice. Rezultatul este compostul care se poate folosi ca îngrăşământ agricol. În timpul
compostării se produce biogaz cu un mare conţinut de metan.

16. Biodiversitatea și conservarea biodiversității: riscuri pentru biodiversitate,

conservarea in situ (arii naturale protejate) – și ex-situ (grădini botanice, zoologice, acvarii,
parcuri dendrologice), avantajele și dezavantajele celor două tipuri de conservare
Au fost identificate șapte riscuri majore pentru diversitatea biologică care decurg din
creșterea exponențială a populației umane. Aceste pericole se referă la: distrugerea (inclusiv
deșertificarea), fragmentarea și degradarea habitatelor, schimbările climatice globale,
supraexploatarea, speciile invazive și diversificarea maladiilor.
Distrugerea habitatelor. Pierderea și degradarea habitatelor este cea mai importantă
amenințare pentru diversitatea biologică, de aceea, conservarea habitatelor rămâne cea mai
eficientă metodă de conservare. Distrugerea habitatelor este produsă de extinderea agriculturii,
de activitățile industriale, de pășunat, poluare, infrastructură, incendii și exploatări forestiere.
Cele mai amenințate habitate sunt pădurile tropicale umede.
Deşertificarea afecteazǎ 41% din suprafaţa terestrǎ şi peste 1 miliard de oameni. Cauzele
principale ale extinderii zonelor deșertice sunt: agricultura nedurabilă, suprapășunatul, tăierea
arbuștilor, schimbările climatice globale, suprapopularea. Rezultatele deșertificării sunt
distrugerea stratului fertil, urmată de pierderea capacității solului de a susține agricultura. Pe
Glob, cel mai intens proces de deșertificare este în partea sudică a Deșertului Sahara unde trăiesc
de 2,5 ori mai mulți oameni decât capacitatea de susținere a arealului. Soluțiile propuse pentru
stoparea deșertificării sunt: practicile agricole durabile, eliminarea sărăciei, controlul populației.
Fragmentarea habitatelor prin drumuri, căi ferate, linii electrice, garduri, etc. se
caracterizează prin modificarea caracteristicilor de microclimat. Multe specii de mamifere,
insecte și păsări se expun atacului prădătorilor dacă ajung în zone deschise. Fragmentarea
habitatelor poate conduce la divizarea populației în subpopulații mici unde există riscul
consangvinizării și driftului genetic. crește riscul de transmitere a unor boli, inclusiv la om.
Degradarea habitatelor se referă la activități antropice care nu schimbă structura
habitatelor, dar afectează funcționalitatea lor. Spre exemplu, suprapășunatul poate determina
dispariția unor specii native și extinderea unor specii care suportă condițiile nou create. Cea mai
răspândită formă de degradare rămâne însă poluarea cu diverse substanțe chimice și ploile acide.
Schimbările climatice globale accelerează toate problemele.
Supraexploatarea și comerțul ilegal aduc declin multor polulații.
 Progresul tehnologic a sporit randamentul de colectare a plantelor și animalelor, iar
habitatele sunt tot mai afectate. Managementul din industria pescuitului se bazează mai mult pe
modele matematice simpliste care să asigure maximizarea profitului și mai puțin pe refacerea
populațiilor. Prin aplicarea unor reglementări internaționale și naționale, populațiile multor
specii au șanse de redresare ( vidre, țestoase marine, elefanți, etc. )
Specii invazive pot afecta speciile native astfel: le pot utiliza ca hrană, pot concura cu
ele, se pot reproduce cu ele, le pot distruge habitatele sau pot introduce paraziți noi, care să le
afecteze. O specie este considerată invazivă dacă a fost introdusă de o acțiune umană într-o zonă
sau regiune unde nu se găsea.
B. Conservarea „in situ”
Singura posibilitate reală de a proteja speciile periclitate cu dispariţia rămâne încercarea
de a conserva comunităţile biologice şi ecosistemele din care fac parte. Conservarea „in
situ”rămâne, aşadar, soluţia optimă, ideală pentru strategia conservativă.
a. Lista roșie a speciilor.
Multă vreme, naturaliştii au luat în considerare acele specii care erau rare, ori prezentau o
valoare biogeografică deosebită, chiar şi una sentimentală. Aşa s-au declarat „monumente ale
naturii, aşa s-au constituit rezervaţiile ştiinţifice şi naturale şi, tot aşa, s-au elaborat primele „liste
roşii” sau „cărţi roşii”. Aceste liste includ specii vegetale şi animale care sunt în pericol.
b. Categorii de arii protejate. Pentru conservarea speciilor sălbatice, crearea prin acte
normative a ariilor naturale protejate constituie primul pas în protecția eficientă a comunităților
biologice. Conservarea in situ are marele avantaj că speciile își continuă evoluția sub presiunea
bolilor, dăunătorilor, secetei, poluanților, concurenței intra- și interspecifice și a altor factori de
stres. La nivelul Uniunii Europene s-a organizat rețeaua ecologică de arii protejate Natura 2000
menită să eficientizeze acțiunile de protecție a habitatelor și a speciilor de interes comunitar.
Natura 2000 cuprinde arii speciale de conservare (SCI) și arii de protecție specială avifaunistică
(SPA). În România, siturile Natura 2000 ocupă 22,7% din țară. În aceste arii protejate, fermierii
au diverse restricții, dar primesc în schimb plăți compensatorii.
C. Conservarea „ex situ” . Dacă o populație este prea mică și există riscul de extincție,
atunci singura cale de prevenire a acestui fenomen rămâne menținerea indivizilor în condiții
artificiale, sub controlul oamenilor, denumită prezervare ”ex situ” sau ”off situ”. Conservarea
ex situ se poate face în grădini zoologice, fonduri de vânătoare, acvarii și centre de creștere în
captivitate pentru animale, respectiv grădini botanice, parcuri dendrologice și bănci de gene
pentru plante. Băncile de gene reunesc seminţe de fructe, culturi in vitro şi embrioni care, după o
corectă identificare şi codificare sunt păstrate în condiţii de temperaturi scăzute (criostocare),
fiind necesară o reînnoire a materialului biologic după un anumit timp.
 17. Agrobiodiversitatea și conservarea agrobiodiversității: importanța varietățiilor locale
de plante de cultură și a raselor locale de animale, conservarea on farm și ex situ a acestora
Agrobiodiversitatea se referă la varietatea și variabilitatea organismelor vii care
contribuie la producția de alimente din agricultură și cunoștințele legate de acestea. În sens larg,
agrobiodiversitatea cuprinde toate organismele care apar în peisajele agricole și are două
componente: agrobiodiversitatea planificată formată din plantele de cultură și animalele
domestice și agrobiodiversitatea asociată care include: microflora și microfauna solului,
buruieni, paraziți fitofagi, entomofauna utilă, erbivore, carnivore etc.
Jackson și colab. au identificat funcțiile agrobiodiversității la diferite niveluri ierarhice:
a. La nivel genetic și populațional. Diversitatea genetică și populațională reprezintă baza
obținerii de noi soiuri de plante și rase de animale, prin utilizarea raselor locale sau sălbatice.
b. La nivel de comunitate biologică și ecosistem. Bogăția de specii poate contribui la utilizarea
mai eficientă a resurselor și la creșterea productivității ecosistemului.
c. La nivel de peisaj agricol. Agroecosistemele cu diversitate mare de specii au o reziliență și o
capacitate mult mai mare de reorganizare comparativ cu agroecosistemele simplificate.
Domesticirea animalelor și importanța raselor locale
Rasele locale de animale domestice sunt adaptate la cele mai diverse condiții: secetă, frig,
paraziți etc. Reflectă identitatea culturală şi istorică a comunităţilor care le-au dezvoltat şi
constituie o parte integrantă a vieții şi tradiţiilor. Zonele cu extreme climatice au dat naștere la
rase adaptate condițiilor respective. Aceste rase dețin o zestre genetică specială asociată. Odată
cu apariția agriculturii industrializate însă, rasele indigene au început să dispară.În condițiile
schimbărilor climatice globale, a creșterii rezistenței agenților patogeni și a dăunătorilor etc.
reducerea diversității genetice animale poate să compromită durabilitatea producției zootehnice.
Rasele locale, adaptate la condițiile locale, sunt adesea cele mai potrivite pentru a oferi
servicii mediului ambiant, precum gestionarea peisajelor, inclusiv menținerea și stimularea unui
anumit tip de vegetație, păstrarea habitatelor coridor de trecere a animalelor sălbatice. Dacă sunt
promovate și valorificate corespunzător, rasele locale pot contribui la prosperitatea crescătorilor.
Conservarea resurselor genetice animale (in situ și ex situ) se referă la toate activitățile
umane, inclusiv strategii, planuri, politici și acțiuni menite să asigure menținerea diversității
resurselor genetice animale, atât pentru producția de alimente, prezentă și viitoare, cât și pentru
valorile ecologice și culturale ale acestora.
A. Conservarea in situ a resurselor genetice animale se poate face prin continuarea
creșterii animalelor, în sistemele de producție originale. este cea mai eficientă metodă, deoarece
rasele își pot continua astfel evoluția, sub presiunea selecției naturale și dirijate. Declinul poate
să fie determinat de: schimbări tehnologice, schimbarea politicilor în lanțurile alimentare etc.
 România a depus la UE, până în prezent, o listă cu 162 de produse tradiționale, care
cuprinde mai multe feluri de lapte (de Dorna, de Rarău), lapte bătut (de Harghita), caș (de Oaș),
cașcaval (de Rucăr), salam (de Sibiu), dar și cârnații de Pleșcoi, etc.
B. Conservarea ex situ a resurselor genetice animale poate fi in vivo și in vitro:
- in vivo, adică întreținerea animalelor vii în afara zonei lor de origine, în spații amenajate,
precum parcurile zoologice, stațiunile experimentale etc. dimensiunea minimă a populației
trebuie să fie de 50 de indivizi. În caz contrar, există riscul endogamiei (încrucișarea între rude)
și al ineficienței selecției naturale.
- in vitro când se referă la stocarea resurselor genetice în condiții artificiale de criogenie, în azot
lichid (- 196oC), sub diferite forme: embrioni, material seminal, ovocite, celule somatice etc.
costurile sunt incomparabil mai mari în cazul materialului genetic animal.
După studii extinse, Grupul pentru Resurse Genetice Animale din cadrul FAO a decis că
soluția cea mai eficientă pentru conservarea sunt băncile regionale de gene pentru depozitarea
criogenică de material seminal, embrioni, acid dezoxiribonucleic (ADN) și ovocite.
Agricultura durabilă și varietățile locale ale plantelor de cultură
Zeven a definit varietățile locale ca fiind soiuri cu o capacitate mare de a tolera factorii de
stres biotici şi abiotici, cu un randament ridicat și constant, iar în cadrul sistemelor agricole cu
input-uri scăzute nivelul randamentului este unul intermediar. Zeven propune trei tipuri de
varietăți locale: varietăți locale autohtone cultivate mai mult de un secol într-o regiune, varietăți
locale alohtone introduse din altă regiune și adaptate la condițiile locale și varietăți locale
provenite de la hibrizi.
În Directiva 2008/62/CE, varietăţile locale (varietăţi de conservare) sunt definite ca fiind
un ansamblu de populaţii sau clone ale unei specii de plante care s-au adaptat natural la condiţiile
de mediu ale regiunii lor. Aşa cum sugerează şi definiţia, varietăţile locale se caracterizează prin
heterogenitate mare. Ele au avantajul de a fi mult mai bine adaptate la condiţii de stres biotic şi
abiotic, şi de a avea calităţi gustative excelente. Datorită acestor trăsături, aceste culturi au
inputuri mici.
Conform Directivei 2008/62EC „eroziune genetică” înseamnă pierderea în timp a
diversității genetice între și în cadrul populațiilor sau varietăților din aceeași specie sau reducerea
bazei genetice a unei specii datorită intervenției umane sau a schimbărilor climatice.
Varietăţile locale, în general, constituie un potenţial genetic inestimabil pentru obţinerea
unor noi soiuri de plante. De asemenea, pentru asigurarea securităţii alimentare pe termen lung,
în contextul încălzirii globale, va fi necesară o diversitate genetică bogată. Pot genera venituri
importante pentru populaţia rurală şi pot stimula conservarea diversităţii genetice „on farm”. În
UE, valorificarea superioară a varietăților locale se poate face prin acordarea unui statut special:
produse cu denumire de origine protejată (DOP), produse cu indicație geografică protejată (IGP)
și specialități tradiționale garantate (STG).
Conservarea varietăţilor locale
Conservarea ex situ a resurselor genetice vegetale presupune păstrarea componentelor
diversității biologice în afara habitatului lor natural. Acest tip de conservare se realizează în:
bănci de gene care pot folosi câteva tehnici specifice: stocarea de semințe, menținerea de plante
vii în colecții de câmp, depozitarea in vitro, păstrarea polenului, depozitarea de semințe cu un
conținut ultrascăzut de umiditate și stocarea de ADN sau secvențe de ADN sau în grădini
botanice care mențin: colecții de plante vii în câmp, în sere și colecții de semințe.
Conservarea ex situ prezintă următoarele avantaje: diversitatea genetică conservată este
ușor de identificat, este ușor controlabilă, siguranța păstrării materialului biologic, date fiind
condițiile adecvate în care este păstrat și regenerarea periodică și accesul la resurse este simplu.
Dezavantajele conservării ex situ constau în faptul că procesul evolutiv este întrerupt ca
urmare a scoaterii materialului genetic din mediul său natural, și este uneori costisitor.
a. Conservarea resurselor genetice vegetale sub formă de sămânță, la Suceava.
a1. Explorarea şi colectarea resurselor genetice vegetale . expediţiile de colectare. Toate
notarea şi înregistrarea în baze de date specifice a cunoştinţelor locale.
a2. Descriptorii de paşaport. Fiecare probă de seminţe va fi însoţită de un set de informaţii
standardizate, care permit atât identificarea probelor, precum şi schimbul de informaţii.
a3. Caracterizarea şi evaluarea resurselor genetice vegetale. o caracterizare primară şi una
secundară.
a4. Metodologia de conservare, regenerare şi multiplicare a seminţelor în băncile de gene
Stocarea de germoplasmă vegetală sub formă de sămânţă reprezintă cea mai practică şi,
în acelaşi timp, cea mai practicată metodă de conservare ex situ, fiind apreciată ca ieftină şi
eficientă, permiţând conservarea unui mare număr de probe într-un spaţiu relativ mic.
Tehnologia conservării seminţelor presupune plasarea acestora, după parcurgerea unei etape de
uscare, în incinte cu temperaturi şi, eventual, umidităţi relative ale aerului controlate.
Comportarea seminţelor în timpul depozitării: seminţe ortodoxe. majoritatea
speciilor de plante, din zonele temperate. Aceste seminţe tolerează desicarea, până la conţinuturi
de umiditate de 5%, iar păstrarea la temperaturi sub 0oC și seminţe recalcitrante. speciilor
lemnoase şi tropicale. nu pot fi depozitate la temperaturi sub 0oC.
b. Menţinerea de plante vii în câmp (field collection)
Acest tip de păstrare se foloseşte pentru speciile cu înmulţire vegetativă şi speciile care
produc seminţe recalcitrante. sunt foarte costisitoare şi sunt vulnerabile la atacul paraziţilor şi în
cazul unor calamităţi. se recomandă păstrarea duplicatelor în condiţii de creştere lentă in vitro.
 c. Depozitarea in vitro conservă germoplasma sub formă de celule, ţesuturi vegetale sau
plantule, în mediu de cultură steril.
Conservarea în condiţii de creştere lentă se practică la cartof,, bananier şi alte specii cu
înmulţire vegetativă. Materialul vegetal poate fi păstrat sub această formă 1-4 ani. pot fi
propagate şi diseminate rapid. este menţinută liberă de virusuri, ciuperci şi bacterii patogene.
Crioprezervarea presupune păstrarea germoplasmei la -196oC, în azot lichid,
temperatură la care diviziunea celulară şi procesele metabolice încetează. este încă în faza de
experimentare. este complementară celorlalte forme de păstrare.
d. Depozitarea polenului este destul de puţin utilizată în băncile de gene. Păstrarea
polenului se face în special de către amelioratori, atunci când există neconcordanţe între data
înfloritului la inflorescenţele mascule şi femele.
e. Depozitarea de seminţe cu conţinut de umiditate ultrascăzut
Cea mai comună metodă de conservare ex situ este de a stoca seminţe cu un conţinut de
umiditate de 5-8%, închise ermetic, la temperatura de -18oC.
C. Conservarea in situ a resurselor genetice vegetale a fost definită ca managementul
durabil al diversității genetice la plantele de cultură dezvoltate pe plan local, asociat cu speciile și
formele sălbatice și cu sistemele tradiționale de cultură agricolă, horticolă sau agrosilvică.
Pericolele conservării on farm a varietăților locale constau în: înlocuirea lor cu hibrizi și
soiuri performante, îmbătrânirea populației, transformarea fermelor tradiționale în case de
vacanță. Agricultura tradițională are dezavantajul că veniturile sunt mici, solicită muncă fizică
intensă, iar vânzarea produselor este deseori marginalizată.
Soluțiile propuse de specialiști pentru stimularea cultivării varietăților locale la fermă
sunt multiple: informarea agricultorilor cu privire la capacitatea adaptativă și la avantajele
cultivării lor, protejarea diverselor produse agricole prin asocierea varietăților locale cu anumite
regiuni geografice: Denumire de origine protejată (DOP), Indicație geografică protejată (IGP),
Specialitate tradițională garantată (STG), creșterea bunăstării populației rurale prin valorificarea
produselor tradiționale prin așa numitele „nișe de piață”.

18. Politica europeană de înverzire: Istoricul Politicii Agricole Comune (PAC). Practici
benefice pentru mediu.
Politica Agricolă Comună (PAC) este una dintre primele politici comunitare, creată cu
obiectivul asigurării necesarului de alimente în cadrul Comunităţii. PAC reprezintă un set de
reguli şi mecanisme care reglementează producerea, procesarea şi comercializarea produselor
agricole în Uniunea Europeană şi care acordă o atenţie crescândă dezvoltării rurale.
Trei principii fundamentale stau la baza politicii agricole comune:
 1. Principiul pieței unice - în cadrul UE produsele agricole circulă fără restricții, prin
eliminarea taxelor, a limitelor și aplicarea altor măsuri similare. toate produsele agricole similare
din cadrul Comunității ar trebui să aibă același preț.
2. Principiul preferinței comunitare - este favorizat consumul produselor originare din
UE, prin taxarea celor din import din țările terțe.
3. Principiul solidarității financiare - PAC este finanțată dintr-un buget comun, Fondul
European de Orientare și Garantare a Agriculturii. FEOGA finanțează în întregime mecanismele
de susținere a prețurilor, intervenția publică de piață, precum și o parte a fondurilor structurale
destinate dezvoltării rurale.
Avantaje: Uniunea a fost constant aprovizionată cu principalele categorii de mărfuri;
productivitatea a crescut; UE a devenit o putere agricolă; a fost menținut un echilibru între
interesele agricultorilor și cele ale consumatorilor; s-a reușit menținerea, în mediul rural, a unei
populații dinamice, încetinind exodul populației rurale către marile aglomerații urbane.
Dezechilibre: scăderea numărului de agricultori; creșterea accelerată a productivității a
generat alocarea de sume din ce în ce mai mari pentru aceste subvenții, creând o puternică
presiune pe buget; țările cu potențial agricol au ajuns să fie avantajate.
Primele încercări au apărut prin Programul Agricol 1980 prin care dorea să provoace o
restructurare a exploatațiilor agricole, în sensul creșterii dimensiunilor lor prin comasări.
Negocierile globale pentru liberalizarea comerțului, de la sfârșitul anilor 1980, care au culminat
cu Runda Uruguay, au creat un factor de presiune extern, care a determinat Uniunea Europeană
să renunțe la protecționismul vamal și să reformeze Politica Agricolă Comună. Această reformă
a fost cunoscută Reforma din 1992 – Ray MacSharry. Conform acesteia, fermieri nu vor mai
primi bani pentru producție, ci vor primi o plată compensatorie, iar prețurile de referință vor fi
semnificativ reduse.
Următoarea reformă a fost cea din 1999 (Agenda 2000). Încă de la început, PAC a stabilit
ca obiectiv modernizarea satelor și creșterea standardului de viață pentru populația rurală, dar
concentrarea pe subvenții și pe producție a avut un efect invers. De aceea, în 1999 atenția a fost
mutată spre dezvoltarea rurală. Astfel, PAC a fost despărțită în două piloane:
Pilonul I – orientat spre agricultură ca ramură economică
Pilonul II – orientat spre dezvoltare rurală (modernizarea satelor și a agriculturii,
dezvoltarea ramurilor economice alternative agriculturii, protejarea mediului și a peisajului
rural).
În plus, au fost introduse două instrumente noi, care prefigurează evoluțiile viitoare ale
PAC:
 1) „eco-condiționalitateaˮ – pentru a primi subvențiile, fermierii trebuie să respecte
anumite norme de mediu și privind bunăstarea animalelor;
2) „modulareaˮ (mutarea de fonduri de la Pilonul I- subvenții la Pilonul II - dezvoltare
rurală, prin reducerea subvențiilor acordate fermelor mari.
Practici agricole benefice pentru climă și mediu
În conformitate cu Reg. UE 1307/2013, art. 43 şi OUG. nr. 3/2015, Art. 17 fermierii care
au dreptul la plata unică pe suprafaţă aplică în mod obligatoriu pe toate hectarele lor eligibile
următoarele practici agricole benefice pentru climă şi mediu:
A. Diversificarea culturilor.
B. Menţinerea pajiştilor permanente existente.
C. Prezenţa unei zone de interes ecologic pe suprafaţa agricolă.
Fermierii care practică sistemul de agricultură ecologică şi deţin un document justificativ
emis de un organism de inspecţie şi certificare beneficiază implicit de plata pentru practici
agricole benefice pentru climă şi mediu pentru suprafeţele în conversie sau certificate ale
exploataţiei, utilizate pentru producţia ecologică.
A. Diversificarea culturilor – componentă a practicilor agricole benefice pentru
climă și mediu. Se aplică de către fermierii care utilizează mai mult de 10 hectare de teren
arabil. În funcţie de numărul de hectare de teren arabil condiţiile sunt diferite, în funcție de
suprafață: 10-30 hectare sau suprafețe mai mari de 30 de hectare. De exemplu, fermierul trebuie
să asigure cel puţin două culturi diferite dacă utilizează suprafeţe de teren arabil cuprinse între 10
şi 30 hectare. Cultura preponderentă trebuie să acopere maximum 75% din terenul arabil. Dacă
utilizează suprafeţe de teren arabil de peste 30 hectare, fermierul trebuie să asigure cel puţin trei
culturi diferite.
B. Menținerea pajiștilor permanente existente – componentă a practicilor agricole
benefice pentru climă și mediu
a) interdicţia de a modifica suprafeţele de pajişti permanente situate în ariile naturale protejate;
b) proporţia dintre suprafaţa totală cu pajişti permanente şi suprafaţa agricolă totală declarate la
APIA, nu trebuie să scadă cu mai mult de 5% faţă de proporţia de referinţă stabilită în anul 2015;
c) în cazul în care proporţia de referinţă a scăzut cu peste 5% la nivel naţional, se instituie
obligaţii la nivel de exploataţie de a reconverti terenul în pajişti permanente.
C. Elementele considerate zone de interes ecologic – componentă a practicilor
agricole benefice pentru climă și mediu
în care terenul arabil al unei exploataţii este mai mare de 15 hectare, fermierii se asigură
că o suprafaţă care corespunde unui procent de cel puţin 5% din terenul arabil al exploataţiei pe
care fermierul l-a declarat este zonă de interes ecologic. În România sunt considerate ca zone de
interes ecologic următoarele: terase; elemente de peisaj ( garduri vii/fâşii împãdurite, arbore
izolat, arbori în aliniament, grup de arbori/pâlcuri arbustive din zona de câmpie, margini de
câmp, iazuri vii, rigole); zone tampon situate pe marginea apelor curgătoare sau stătătoare; zone
cu specii forestiere cu ciclu scurt de producţie; terenuri agricole împădurite prin măsuri; zone cu
strat vegetal; și zone cu culturi fixatoare de azot.

19. Politica europeană de înverzire: Planul Național de Dezvoltare Rurală (PNDR) 2014-
2022 – Măsurile 10, 11 și 13
Măsura 10 – Agro-mediu şi climă
Consolidarea și implementarea măsurilor ce vizează direct asigurarea de servicii de
mediu - M10 și M11 sunt măsuri cheie ce vor viza direct protecția, conservarea și utilizarea
responsabilă a biodiversității, solului/apei pe terenurile agricole, prin menținerea practicilor
agricole tradiționale extensive, reducerea semnificativă a utilizării inputurilor agrochimice,
conservarea resurselor genetice animale din rase locale în pericol de abandon și
introducerea/menținerea practicilor de gestionare a exploatațiilor agricole ecologice.
Măsura 10 vizează promovarea următoarelor pachete şi variante ale acestor pachete:
 Pachetul 1 - pajişti cu Înaltă Valoare Naturală (HNV) – 93 euro/ha/an
 Pachetul 2 - practici agricole tradiţionale (fâneţe)
o varianta 2.1: lucrări manuale– 100 euro/ha/an
o varianta 2.2: lucrări cu utilaje uşoare– 21 euro/ha/an
 Pachetul 3 - pajişti importante pentru păsări
o Sub-pachetul 3.1 - Crex crex
 varianta 3.1.1: lucrări manuale– 261 euro/ha/an
 varianta 3.1.2: lucrări cu utilaje– 182 euro/ha/an
o Sub-pachetul 3.2 - Lanius minor şi Falco vespertinus
 varianta 3.2.1: lucrări manuale - 159 euro/ha/an
 varianta 3.2.2: lucrări cu utilaje uşoare – 80 euro/ha/an
 Pachetul 4 - culturi verzi – 128 euro/ha/an
 Pachetul 5 - adaptarea la efectele schimbărilor climatice – 125 euro/ha/an
 Pachetul 6 - pajişti importante pentru fluturi (Maculinea sp.)
o varianta 6.1: lucrări manuale – 361 euro/ha/an
o varianta 6.2: lucrări cu utilaje uşoare – 282 euro/ha/an
 Pachetul 7 - terenuri arabile importante ca zone de hrănire pentru gâsca cu gât roşu (Branta
ruficollis) – 250 euro/ha/an
 Pachetul 8 - creşterea animalelor de fermă din rase locale în pericol de abandon.
Măsura de agro-mediu şi climă se desfăşoară pe patru direcţii principale:
 Menţinerea şi îmbunătăţirea biodiversităţii.
 Protejarea unor specii prioritare.
 Protecţia solului.
 Adaptarea la efectele schimbărilor climatice.
A. Pachetul 1 - pajişti cu Înaltă Valoare Naturală: 93 €/ha/an.
Pot fi încadrate în această categorie: pajiştile naturale şi semi-naturale, în special cele din
zona montană şi colinară, livezile tradiţionale extensive în care fondul vechilor fâneţe se
conservă aproape în întregime și pajişti permanente utilizate extensiv care sunt asociate în
general cu o mare diversitate floristică și faunistică (păsări, insecte, animale mici şi mari).
O unitate administrativ-teritorială este încadrată ca zonă cu Înaltă Valoare Naturală dacă
peste 50% din terenul ei agricol se încadrează în una din condiţiile de definire a HNV
Tipul de sprijin: este o plată compensatorie pentru pierderile de venit şi costurile
suplimentare. contract pe o perioadă de 5 ani a unor angajamente voluntare.
Condiţii de eligibilitate: o suprafaţă minimă a fermei de 1 ha, iar parcelele eligibile au
dimensiunea minimă de 0,3 ha,
Cerinţe specifice ale angajamentelor
• utilizarea fertilizanţilor chimiei şi a pesticidelor este interzisă,
• utilizarea tradiţională a gunoiului de grajd este permisă până în echivalentul a maxim 40 kg N
s.a./ha (1 UVM/ha),
• cositul poate începe doar după data de 1 iulie (peste 600 m) sau după data de 15 iunie,
• păşunatul se efectuează cu maxim 1 UVM pe hectar,
• masa vegetală cosită trebuie adunată de pe suprafaţa pajiştii aflate sub angajament nu mai târziu
de două săptămâni,
• pajiştile inundate nu vor fi păşunate mai devreme de două săptămâni de la retragerea apelor,
• nu vor fi realizate însămânţări de suprafaţă sau supraînsămânţări,
• este interzis aratul sau discuitul pajiştilor existente.
B. Pachetul 2 - practici agricole tradiţionale
Pachetul 2 are în vedere creşterea nivelului de restricţii aplicate prin Pachetul 1 cu scopul
protejării, pe lângă biodiversitatea floristică, a speciilor de păsări/mamifere specifice pajiştilor
permanente sau livezilor tradiţionale utilizate extensiv prin cosit.
Cerinţe specifice ale angajamentelor
• Cositul se poate efectua cu utilaje mecanizate de mică capacitate (lama scurtă şi viteză mică),
• masa vegetală cosită trebuie adunată în maxim două săptămâni,
• nu vor fi realizate însămânţări de suprafaţă sau supraînsămânţări,
• este interzis aratul sau discuitul pajiştilor,
• beneficiarii ţin o evidenţă a activităţilor agricole.
Pachetul 8 – creşterea animalelor de fermă din rase locale în pericol de abandon
Sume (aplicabile) şi rata sprijinului
• Ovine - 87 €/UVM; rasele - Ţigaie cu cap negru de Teleorman, Raţca (Valahă cu coarne în
tirbuşon), Karakul de Botoşani, Merinos de Suseni, Merinos Transilvănean, Merinos de Cluj,
Merinos de Palas, Tigaie - varietatea ruginie.
• Caprine - 40 €/UVM; rasele - Carpatina şiAlba de Banat. • Bovine (taurine şi bubaline)- 200
€/UVM; Sura de Stepă (taurine) şi Bivolul românesc (fig. 48).
• Ecvidee - 200 €/UVM: raseleFurioso North Star, Huţul, Gidran, Semigreul românesc, Shagya
Arabă, Nonius şi Lipiţan.
• Porcine - 176 €/UVM; rasele, Bazna şi Mangaliţa
Măsura 11 - Agricultură ecologică
Agricultura ecologică contribuie la atenuarea efectului de seră şi a încălzirii globale, prin
capacitatea de a sechestra carbonul în sol. Multe practici utilizate în agricultura ecologică (de
exemplu încorporarea resturilor vegetale în sol, utilizarea culturilor verzi şi rotaţia culturilor,
capacitatea legumelor şi leguminoaselor de fixare a azotului în sol), cresc randamentul întoarcerii
carbonului în sol, cresc productivitatea şi favorizează stocarea carbonului.
În Strategia PNDR 2014-2020, agricultura ecologică constituie unul din instrumentele
principale de minimizare a poluării apelor în cadrul sistemelor sustenabile de gestionare a
terenurilor care vizează managementul îngrăşămintelor, managementul de protecţie a culturilor,
managementul apeişi managementul de protecţie anti-eroziune.
Pentru a răspunde nevoilor identificate, sprijinul prin măsura 11- Agricultura ecologică
va fi acordat în două direcţii: conversia la metodele de agricultură ecologică şi menţinerea
practicilor de agricultură ecologică. Prin urmare, sunt propuse a fi implementate două sub-
măsuri:
11.1 Sprijin pentru conversia la practicile şi metodele de agricultură ecologică,
11.2 Sprijin pentru menţinerea practicilor şi metodelor de agricultură ecologică.
Practicile specifice agriculturii ecologice vizează, de asemenea, mai multe acţiuni
suplimentare ce pot spori eforturile de atenuare a schimbărilor climatice, cum ar fi reciclarea in
situ a gunoiului de grajd şi compostarea resturilor vegetale, menţinerea şi creşterea fertilităţii
solurilor prin culturi intercalate, etc. De asemenea, sunt încurajate practicile agricole care
favorizează diversificarea culturilor şi a elementelor tehnologice, adaptarea la condiţiile locale,
integrarea elementelor de peisaj ca măsură mixtă estetică şi de protecţie a mediului.
 A. Sprijin pentru conversia la metodele de agricultură ecologică
Perioada de angajament pentru conversia la metodele de agricultură ecologică este de
maximum 2 ani (pentru culturi anuale) sau maximum 3 ani (pentru culturi perene).
După încheierea perioadei de angajament, beneficiarii submăsurii trebuie să menţină
certificarea suprafeţelor care au făcut obiectul angajamentului pentru conversia la metodele de
agricultură ecologică pentru o perioadă de cel puţin 5 ani.
Tip de sprijin
Submăsura conţine 6 pachete:
• Pachetul l – culturi agricole pe terenuri arabile (inclusiv plante de nutreţ) aflate în conversia la
agricultura ecologică – 293 euro/ha/an
• Pachetul 2 – legume atlate în conversia la agricultura ecologică - 500 euro/ha/an,
• Pachetul 3 – livezi aflate în conversia la agricultura ecologică - 620 euro/ha/an,
• Pachetul 4 – vii aflate în conversia la agricultura ecologică - 530 euro/ha/an,
• Pachetul 5 – plante medicinale şi aromatice atlate în conversia la agricultura ecologică – 365
euro/ha/an,
• Pachetul 6 – pajişti permanente aflate în conversie la agricultura ecologică -124 euro/ha/an
Sprijinul se acordă anual ca sumă fixă, pe unitatea de suprafaţă (hectar) ca plată
compensatorie pentru pierderile de venit şi costurile suplimentare.
Beneficiarul
• deţine o suprafaţă minimă a fermei de un hectar, iar parcelele eligibile au minim de 0,3 ha,
• este înregistrat, în fiecare an pentru care solicită sprijin ca operator în agricultura ecologică,
• încheie pe toată durata angajamentului un contract,
• se angajează să ţină o evidenţă a activităţilor agricole.
Cerinţe specifice ale angajamentelor
• trebuie să respecte practicile specifice agriculturii ecologice, pe toată perioada și suprafețele,
• beneficiarii submăsurii trebuie să menţină certificarea suprafeţelor care au făcut obiectul
angajamentului pentru conversia la metodele de agricultură ecologică pentru o perioadă de cel
puţin 5 ani de la momentul semnării angajamentului respectiv,
• beneficiarii ţin o evidenţă a activităţilor agricole,
• beneficiarii măsurii vor trebui să facă dovada deţinerii competenţelor necesare.
B. Sprijin pentru menţinerea practicilor şi metodelor de agricultură ecologică
Submăsura conţine 6 pachete identice cu cele de la măsura 11.1 (conversie), respectiv
pentru culturi certificate agricole pe terenuri arabile (inclusiv plante de nutreţ), legume, livezi,
vii, plante medicinale şi aromatice şi pajişti permanente.
 Plăţile compensatorii sunt calculate sub formă de costuri standard pe ha din sprafaţa
agricolă pentru fiecare din cele 6 pachete propuse:
• Pachetul 1 - culturi agricole pe terenuri arabile (inclusiv plante de nutreţ) certificate în
agricultura ecologică - 218 euro/ha/an,
• Pachetul 2 - legume certificate în agricultura ecologică – 431 euro/ha/an,
• Pachetul 3 - livezi certificate în agricultura ecologică – 442 euro/ha/an,
• Pachetul 4 - vii certificate în agricultura ecologică – 479 euro/ha/an,
• Pachetul 5 - plante medicinale şi aromatice certificate în agricultura ecologică – 350 euro/ha/an
• Pachetul 6 - pajişti permanente certificate în agricultura ecologică – 111 euro/ha/an
Informaţii suplimentare specifice operaţiunii
• Fitosanitar: este permisă utilizarea numai a acelor produse de protecţie a plantelor care au fost
autorizate pentru vânzare şi numai În conformitate cu instrucţiunile de utilizare; Pot efectua
tratamente fitosanitare numai persoanele care deţin autorizaţie.
• Cerinţe privind protecţia apei împotriva poluării cu nitraţi din agricultură : îngrăşămintele
naturale aplicate nu pot conţine mai mult de 170 kg de azot (N) ca ingredient pur pe 1 ha de teren
agricol. Fermierii trebuie să respecte perioadele în care aplicarea fertilizatorilor este interzisă și
să le aplice după un plan de fertilizare. Interzicerea folosirii fertilizatorilor neautorizaţi.
• Agricultură ecologică
- Operatorii care produc produsele ecologice sau cei aflaţi în perioada de conversie au
obligaţia de a-şi înregistra această activitate la Ministerul Agriculturii si Dezvoltării Rurale, prin
compartimentul de specialitate, şi de a se supune controlului unui organism de inspectie şi
certificare aprobat.

Măsura 13 – plăți pentru zone care se confruntă cu constrângeri naturale sau cu alte
constrângeri specifice
Sub-măsura 13. 1 – plăți compensatorii în zona montană
Delimitarea zonelor montane:
 altitudinea medie la nivelul LAU2 (comune/orașe, municipii) ≥ 600 m sau
 altitudinea medie la nivelul LAU2 între 400 și 600m și panta medie ≥ 15%.
Sub-măsura 13. 2 – plăți compensatorii pentru zone care se confruntă cu constrângeri
naturale semnificative
Sub-măsura 13.3 – plăți compensatorii pentru zone care se confruntă cu constrângeri
specifice
 Delimitarea zonelor care se confruntă cu constrângeri specifice s-a realizat prin
selectarea UAT care se suprapun total sau parțial cu Rezervația Biosferei „Delta Dunării” din
cauza potențialului natural agricol mai scăzut decât în restul țării.
Plăți
 sub-măsura 13.1 – plăți compensatorii în zona montană 97 €/ha/an
 sub-măsura 13.2 – plăți compensatorii pentru zone care se confruntă cu constrângeri
naturale semnificative 62 €/ha/an
 sub-măsura 13.3 – plăți compensatorii pentru zone care se confruntă cu constrângeri
specifice 75 €/ha/an
Beneficiarul:
 se angajează, pe baze anuale, să își continue activitatea agricolă.
 deține o suprafață minimă a fermei de 1 ha, iar parcelele eligibile au dimensiunea minimă de
0,3 ha.

20. Riscurile organismelor modificate genetic pentru sănătatea omului și a mediului.

Plantele modificate genetic au fost lansate în cultură fără studii serioase de impact
ambiental și fără să fie cunoscute efectele ale alimentelor MG asupra sănătății oamenilor. În
ultimii 15 ani au fost identificate numeroase riscuri și dezavantaje ale cultivării OMG-urilor
pentru sănătatea oamenilor și pentru mediul ambiant.
a. Apariția raselor rezistente de dăunători la plantele insecticid.
b. Intoxicarea speciilor nețintă de către plantele insecticid.
c. Încrucișări între soiurile modificate genetic și cele convenționale.
d. Încrucișări între plantele modificate genetic și plante înrudite din flora spontană.
e. Riscuri pentru sănătatea oamenilor și animalelor.
f. Reducerea diversității biologice.
Contaminarea culturilor neconvenționale, prin polen și sămânță, poate conduce la
pierderea diversității genetice a culturilor agricole prin înglobarea acelorași construcții genetice
în genomul lor.
Utilizarea în mod repetat a erbicidelor totale, în culturile MG, poate conduce la dispariția
anumitor tipuri de biocenoze (marginile culturilor, a drumurilor ș.a.) unde trăiesc diverse specii
vegetale spontane, rozătoare și alte animale sălbatice.
g. Impactul socio-economic și ambiental al OMG-urilor
Extinderea monoculturii la soia modificată genetic (RR) pune în pericol securitatea
alimentară prin dezafectarea terenurilor agricole destinate pomilor fructiferi, legumelor, grâului,
creșterii bovinelor etc.
 Culturile modificate genetic au fost create doar pentru profit, iar companiile producătoare
duc o politică extrem de agresivă, pentru promovarea lor.
Una dintre consecințele utilizării de semințe MG este pierderea dreptului de a refolosi
sămânța pentru culturile următoare. La achiziționarea semințelor, agricultorul semnează un
contract în care se obligă să nu folosească sămânța obținută pentru înființarea unei noi culturi.
Sămânța fiind patentată, agricultorul va trebui să cumpere semințele de la companiile
producătoare, în fiecare an. Dacă fermierul este depistat că deține culturi MG fără să fi cumpărat
sămânța în anul respectiv, este pasibil de plătirea unor amenzi și despăgubiri substanțiale.
Companiile producătoare de OMG-uri aduc anual în fața instanțelor de judecată mii de fermieri
nevinovați cărora li s-au contaminat, prin polen sau sămânță MG, culturile non-transgenice.
Un alt dezavantaj al culturilor MG este uniformitatea genetică foarte ridicată a plantelor
de unde apare riscul ca un parazit nou, sau un alt factor de stres să distrugă întreaga cultură.
Monoculturile cu plante modificate genetic rezistente la erbicide (denumite și superburuieni)
determină apariția rezistenței buruienilor la erbicidul total pentru care are inserată gena.
OMG-urile nu sunt admise în agricultura ecologică. Există în schimb, riscul contaminării
acestor culturi cu OMG-uri și a înregistrării unor prejudicii serioase. Pentru mediile rurale în care
este dezvoltat agroturismul, prezența culturilor modificate genetic în micile ferme reprezintă un
dezavantaj major pentru imaginea și atractivitatea acelor zone.
Un alt aspect al biotehnologiilor moderne îl reprezintă pericolul monopolizării pieței
mondiale de produse alimentare de către giganții mondiali ai agro-chimiei. Dependența
agricultorilor și a consumatorilor de produsele companiilor producătoare de OMG-uri poate avea
efecte apocaliptice asupra viitorului și a siguranței alimentare a omenirii.
Problema culturilor modificate genetic este mult mai gravă decât a multor substanțe
chimice, întrucât ele se răspândesc în mediul înconjurător. Poluarea genetică poate fi mai
dăunătoare pe termen lung decât cea chimică întrucât aici este vorba de „viu”, iar viul are
capacitatea de a se reproduce. Umanitatea ar putea ajunge la situația în care, întreaga biosferă să
fie contaminată cu OMG-uri, să constatăm efectele catastrofale asupra sănătății oamenilor și ale
mediului și să nu mai avem posibilitatea de a le contracara.
Nu se poate face dezvoltare durabilă cu OMG-uri, cu ființe inventate în laborator, apoi
eliberate în mediu și introduse în alimentația noastră, fără să cunoaștem pe deplin pericolele la
care ne expunem.