ECOSISTEMUL PRERIAL

(PRATOECOSISTEMUL)
 ECOSISTEMUL PRERIAL (PRATOECOSISTEMUL)

Populațiile diverselor specii de plante, animale şi microorganisme care se

întâlnesc într-o pajişte, nu reprezintă o simplă alăturare
întâmplătoare (Puia şi colab., 1984).

Între populaţiile diverselor specii de vieţuitoare dintr-o pajişte (biocenoză) şi

chiar între indivizii aceleiaşi specii se stabilesc interrelaţii specifice de
mare complexitate ce nu pot fi disociate de factorii fizico – chimici ai
mediului (biotop).
 2.1 Ecosistemul – unitate funcţională fundamentală a biosferei

Un ecosistem constituie un ansamblu de elemente funcţionale,

dependente între ele,
ele ce formează prin integrare o unitate suficient
de bine delimitată.

Pădurile, păşunile, lacurile şi bălţile, sunt sisteme naturale bine

definite care funcţionează după reguli precise.
precise
 Alcătuirea ecosistemului

Ecosistemele naturale sunt formate dintr-o parte “nevie”- abiota -cadrul

natural cu condiţiile sale fizice, biotopul, şi una vie - biota (comunitatea vie)-
formată din populațiile diferitelor specii alcătuitoare (plante, animale,
microorganisme) care uneori este denumită şi biocenoză.
ECOSISTEMUL PRERIAL (PRATOECOSISTEMUL)
 ECOSISTEMUL PRERIAL (PRATOECOSISTEMUL)

Această unitate funcţională formează un

ecosistem caracteristic, pratoecosistemul.

Interrelaţiile complexe biocenoză (subsistem

biotic) şi biotop (subsistem abiotic)
formează compoziţia şi structura
pratoecosistemului.
 ECOSISTEMUL PRERIAL - Biotopul

Biotopul reprezintă locul de trai al unui organism

sau al unei comunităţi. El reprezintă mediul fizic şi chimic
al comunităţii.

Elementele componente ale biotopului pot fi

clasificate în următoarele trei categorii:

1-substanţele anorganice (carbonul, azotul, apa şi altele

2-substanţele organice (glucidele, protidele, lipidele,
substanţele humice şi altele)
3-regimul climatic (radiaţia solară, temperatura şi ceilalţi
factori fizici ai mediului)
 ECOSISTEMUL PRERIAL – Habitatul - Agrobiotopul

• Habitatul este mediul pe care îl întâlneşte fiecare specie într-o

comunitate.
Habitatul se compune din:
 mediul fizic,
 mediul chimic
 mediul biologic (populaţiile celorlalte specii care alcătuiesc
biocenoza).

Agrobiotopurile cuprind atât terenurile cultivate, cât şi

pajiştile create sau apărute ca urmare a activităţii omului, ocupă
cele mai propice biotopuri, extinzându-se în prezent pe
aproximativ 30% din suprafaţa uscatului (4,5 miliarde de ha).
 ECOSISTEMUL PRERIAL - Biotopul

Cox şi Atkins (1979) consideră că numai 7% din biotopurile

terestre întrunesc toate caracteristicile potrivite sau ideale
pentru agricultură.
Conform acestei opinii trebuie să admitem că, în momentul de faţă
agricultura a cucerit cele mai propice biotopuri dezvoltării sale.
 ECOSISTEMUL PRERIAL – Subsistemul biotic

Biocenoza pajiştii este constituită din totalitatea speciilor de

care trăiesc într-un anumit biotop şi se leagă într-o succesiune
strictă numită lanţ trofic.
Cuprinde totalitatea populaţiilor de plante (fitocenoza), populaţiilor
de animale (zoocenoza) şi a populaţiilor de microorganisme
(microbocenoza), care trăiesc într-un anumit biotop.
 ECOSISTEMUL PRERIAL – Subsistemul biotic

Plantele verzi, singurele capabile să fixeze energia solară, să o

înmagazineze şi să asigure pe această cale, sursa de energie
pentru întregul ecosistem.

In lanturile trofice plantele verzi sunt denumite producatori.

Animalele, care se hrănesc cu plante sau alte animale sau
consumă substanţe organice, reprezintă consumatorii, iar
micoorganismele, reprezentate, mai ales, prin bacterii şi
ciuperci, descompunătorii.

Datorită rolului pe care îl joacă în ecosistem, vegetaţia este cel

mai sensibil indicator al factorilor de mediu.
ECOSISTEMUL PRERIAL – Piramida trofică
ECOSISTEMUL PRERIAL – Piramida trofică
 ECOSISTEMUL PRERIAL – Nivelul producătorilor

Rolul principal in ecosistem îl are vegetaţia (fitocenoza), căreia

îi revin trei funcţii fundamentale în ecosistem, după cum
urmează:
1) fixarea de energie pentru întregul ecosistem;
2) introducerea în circuit a elementelor cum sunt: carbonul,
hidrogenul, oxigenul, azotul, calciul şi multe altele;
3) modificarea biotopului prin procesele de interacţiune dintre
fitocenoză, microbiocenoză şi substrat (sol şi rocă), procese
influenţate de factorii climatici şi care au drept consecinţe
formarea şi evoluţia solurilor şi dinamica întregului ecosistem.
 ECOSISTEMUL PRERIAL – Nivelul producătorilor

Plantele verzi →nivelul producătorilor primari → fotosinteză → fixeze energia

solară → să o înmagazineze = asigure sursa de E pentru întregul ecosistem.

Fitocenoza reprezintă circa 90–95% din întreaga biomasă. Cantitatea totală de

substanţă organică asimilată de plante reprezintă (PPB).

O parte din PPB este cheltuită în propriul metabolism iar restul de s. o.

nefolosită în aceste procese este stocată de către plante şi constituie producţia
primară netă (PPN).

O parte din PPN serveşte ca hrană pentru erbivorele vertebrate (domestice,

sălbatice) şi insectele fitofage iar o altă parte ajunge ca hrană pentru
descompunători.
 ECOSISTEMUL PRERIAL – Nivelul consumatorilor primari

Vertebratele erbivore (animale supraterane domestice,

sălbatice) şi alţi consumatori ai plantelor verzi (insectele
fitofage, diverşi componenţi ai faunei solului).

Randamentul transformării energiei de la producători la

consumatorii primari este în general foarte scăzut.
ECOSISTEMUL PRERIAL – Nivelul consumatorilor primari
ECOSISTEMUL PRERIAL – Nivelul consumatorilor primari
 ECOSISTEMUL PRERIAL – Nivelul consumatorilor secundari

Nivelul următor este cel al carnivorelor.

La nivelul acestei ultime verigi ajunge mare parte din substanţa
organică de la producători, însă este substanţă organică moartă
(detritusul organic) de natură vegetală şi animală.
 ECOSISTEMUL PRERIAL – Nivelul descompunătorilor

Detritivorele descompun produşii organici complecşi, consumă unii produşi

rezultaţi din descompunere şi eliberează elementele minerale. Astfel se
întregeşte circuitul acestor elemente, ele ajungând din nou la dispoziţia plantelor
superioare, a producătorilor.
 ECOSISTEMUL PRERIAL

Piramida eltoniană energetică Piramida eltoniană pe bază de

biomasă

Piramida eltoniană după număr de indivizi

 Principale tipuri de ecosisteme

Ca unităţi funcţionale ale biosferei, ecosistemele includ o mare varietate

tipologică.
tipologică

Ele pot fi clasificate după diverse criterii.

De exemplu, după contrastul pe care îl fiinţează pot fi împărţite în

ecosisteme terestre şi ecosisteme acvatice.
acvatice

Întrucât energia care susţine ecosistemul constituie una din cele mai
importante caracteristici ale lui, clasificarea după criterii energetice este
cea mai expresivă şi, în consecinţă, cea mai uzitată.

Sursa şi cantitatea de energie cu care este aprovizionat ecosistemul

determină,
determină în mare măsură, numărul şi felul organismelor care trăiesc în
el,
el precum şi modul de desfăşurare a proceselor din interiorul lui.
 Principale tipuri de ecosisteme

Tipuri de ecosisteme Fluxul de energie

(în kcal. m2.an-1)
1 Ecosisteme naturale în care unica sursă de energie este cea solară. 1000 – 10000
Exemple: oceane, păduri din zonele muntoase. Aceste ecosisteme constituie (în medie: 5000)
suportul de bază al vieţii pe pământ.
2 Ecosisteme naturale în care, pe lângă energia solară, este implicată şi o 10000 – 40000
sursă naturală suplimentară de energie. Exemple: estuare, unele păduri din (în medie: 20000)
tropicele umede. Sunt sisteme naturale înzestrate cu o mare productivitate; în ele
se sintetizează materie organică în exces, ce poate fi transferată altor sisteme sau
înmagazinată.
3 Ecosisteme naturale în care pe lângă energie solară este implicată o sursă 10000 – 40000
suplimentară de energie adusă de om. Exemple: agricultura, acvacultura. Sunt (în medie: 20000)
sisteme în care se produce hrana omenirii şi câteva materii prime; ele sunt
suplimentate cu energie de către om (energie metabolică, umană şi animală,
energia combustibililor fosili, alte surse de energie).
4 Ecosisteme urbane – industrializate, aprovizionate cu energie furnizată de 100000 – 3000000
combustibili (fosili, nucleari sau de altă natură). Exemple: oraşe, suburbii, zone (în medie: 2000000)
industriale. Aceste sisteme sunt generatoare ale bunăstării umane, dar şi surse de
poluare, fiindcă sursa energetică fundamentală – energia solară – este înlocuită
prin combustibili. Ele sunt dependente biologic de clasele 1-3, sub raportul
întreţinerii vieţii cu hrană şi o parte din combustibili.
 ECOSISTEMUL PRERIAL - Coacţii

Între indivizii populaţiilor de specii vegetale existente într-o pajişte

→o serie de interacţiuni (coacţii) ce determină structura şi evoluţia
pratoecosistemului.

Coacţiile pot fi de două tipuri:

•coacţii homotipice, care se realizează între indivizi aparţinând

aceleiaşi specii;
•coacţii heterotipice, care se produc între indivizi aparţinând unor
specii diferite
 ECOSISTEMUL PRERIAL – Coacţii homotipice

Efectul de grup semnifică necesitatea existenţei unui nr minim de indivizi pentru asigurarea menţinerii speciei în biocenoză. În pajişti efectul favorabil de
grup, se manifestă mai pregnant în structura zoocenozei şi în alcătuirea fitocenozelor;

Efectul de masă se referă la biomasa totală care se realizează pe un anumit teritoriu. În pajiştile permanente se produce o autoreglare a biomasei şi
implicit, o autodimensionare a populaţiilor diverselor specii.

funcţia acestor mecanisme de

autoreglare este preluată de om,
prin cantitatea de sămânţă administrată,
precum şi prin repartiţia lor teritorială,
prin sistemul de semănat.
 ECOSISTEMUL PRERIAL – Coacţii homotipice

• Competiţia intraspecifică reprezintă o consecinţă directă a efectului de

masă şi se manifestă, în principal, între indivizii aceleaşi specii ca o
competiţie pentru hrană, lumină sau apă.

Ca şi efectul de masă, competiţia intraspecifică se reglează prin mecanisme

homeostatice sau prin intervenţia omului.
 ECOSISTEMUL PRERIAL – Coacţii heterotipice

Neutralismul se întâlneşte atunci când două specii vieţuiesc

independent; ele nu exercită nici o influenţă una asupra
celeilalte.

Competiţia interspecifică este o coacţie defavorabilă

ambelor specii.

Competiţia interspecifică apare şi se manifestă ca urmare a

utilizării de către două sau mai multe specii a aceloraşi
resurse ale biotopului.
- cu cât speciile sunt mai apropiate în ce priveşte
„cerinţele” lor faţă de factorii de mediu, cu atât competiţia
interspecifică este mai pronunţată.
 ECOSISTEMUL PRERIAL – Coacţii heterotipice

În biocenozele de pajişti, competiţia are o importanţă uriaşă.

- ca urmare a manifestării ei – unele specii se instalează ca

dominante determinând tipul sau formaţia de pajişte.

- speciile utilizate pentru înfiinţarea pajiştilor semănate se

caracterizează, printre altele, şi prin capacitatea de concurenţă, însuşire
importantă de care se ţine cont la alcătuirea amestecurilor de specii
care urmează să fie semănate;
 ECOSISTEMUL PRERIAL – Coacţii heterotipice

• simbioza este un tip de coacţie care are, de asemenea, o deosebită

importanţă în structura şi evoluţia fitocenozelor de pajişti şi mai ales în
productivitatea lor.
• Cazul clasic care interesează din acest punct de vedere este simbioza
dintre fabacee şi bacteriile genului Rhizobium;
 ECOSISTEMUL PRERIAL – Coacţii heterotipice

• cooperarea constă în asocierea a două sau mai multe specii, asociere care
nu este obligatorie – fiecare din speciile respective putând trăi independent
– dar care le aduce avantaje.

Coacţia de protocooperare cea mai bine studiată şi cunoscută în pratologie

este reprezentată de cultura asociată de poacee şi fabacee perene;
 ECOSISTEMUL PRERIAL – Coacţii heterotipice

•amensalismul este un tip de coacţie în care o specie, numită amensală,

este inhibată în creştere şi reproducţie de către o alta, numită inhibitoare.

Când această coacţie se manifestă între plante poartă denumirea de

alelopatie (allelos = reciproc; mutual şi pathé = influenţă, acţiune).

Procesele alelopatice constituie, în esenţă, rezultanta interferenţei activităţii

fiziologice şi biochimice a două sau mai multe specii vegetale.