ECOBIOMUL

Ecobiomul reprezintă o mare unitate ecologică structurală, funcţională şi

informaţională a ecosferei, are aspect relativ omogen şi este format dintr-o grupare de
ecosisteme cu relaţii complexe între ele.
Partea vie a ecobiomului este biomul - alcătuit din totalitatea biocenozelor din cadrul
ecosistemelor pe care le înglobează.
Partea nevie a ecobiomului este macrobiotopul - format din componente ale mediilor
cosmic, geofizic, orografic, edafic, hidrologic şi geochimic care definesc biotopul
ecosistemelor. Aceste componente acţionează pe o mare suprafaţă ca sistem complex de
factori ecologici abiotici, conferind biocenozelor din componenţa biomului aproximativ
aceleaşi condiţii de viaţă. Sistemul complex de factori ecologici abiotici de natură cosmică,
geofizică, orografică, edafică, hidrologică, geochimică cu interferenţe regionale şi generale
specifice determină tipologia şi distribuţia ecobiomilor la scară planetară. Având în vedere
aceste relaţii existente în natură, macrobiotopul ecobiomului este un complex de biotopuri
format din totalitatea biotopurilor care găzduiesc biocenozele ce formează biomul (adică
partea vie a ecobiomului).
Ecobiomul este considerat o mare unitate ecologică structurală, funcţională şi
informaţională de sine stătătoare în cadrul ecosferei, cu relaţii complexe şi interferenţe
interne de influenţare a stărilor ecologice, în care viul şi neviul sunt în interacţiune şi
interdependenţă. În natură el este o realitate. Ocupă o suprafaţă relativ mare, în cadrul
căreia există o grupare de ecosisteme mai mult sau mai puţin asemănătoare sau diferite.
Exemplu:
 Fluviul şi izvoarele, pâraiele şi râurile pe care le drenează formează ecobiomul lotic,
sistem ecologic vast, complex şi unitar. Salba de biotopuri existente în cadrul albiei
minore şi majore din bazinul hidrografic al fluviului formează macrobiotopul. Fiecărui
biotop îi corespunde o anumită biocenoză, iar totalitatea biocenozelor din izvoare,
pâraie, râuri şi fluviu formează biomul.
 Ecobiomul pădurilor de conifere (taigaua) este format din mai multe tipuri de
ecosisteme: pădurea de molid, pădurea de brad, pădurea de pin, pădurea de larice
etc. Fiecare ecosistem este definit de specia de plantă edificatoare şi are o anumită
faună. Toate aceste ecosisteme sunt mult apropiate între ele, au cerinţe climatice şi
edafice asemănătoare sau foarte apropiate.
 Delta este un ecobiom. În componenţa sa există ecosisteme acvatice lotice, lacustre,
palustre, mlaştini, ecosisteme terestre silvice (forestiere), de păşune, dune de nisip
fixate etc. Beneficiază de o climă locală rezultată din interferenţa climatului marin şi
de uscat, aflate sub controlul climatului regional al ecosferei. Sub aspect ecologic ele
formează o unitate fiind interconectate funcţional.
Între ecobiomi există relaţii diverse şi se influenţează reciproc. De exemplu, izvoarele,
pâraiele, râurile şi fluviul sunt părţi componente ale ecobiomului lotic. Ele străbat teritoriul
ocupat de ecobiomul pădurilor de conifere (taigaua), de foioase sau al altor tipuri de
ecobiomi. Între ele există schimburi de substanţe anorganice şi organice. În relaţia lor directă
ecobiomului pădurilor i se creează un cadru ecologic vital prin infiltraţia apei în sol şi
evaporarea ei în atmosferă. Frunzele şi fructele (produse ale ecobiomului pădurilor) care cad
în apă reprezintă o sursă de hrană exogenă pentru multe specii de animale fie în stare
proaspătă, fie sub formă de detritus. Mai mult decât atât, cei doi ecobiomi îşi condiţionează
în mare parte existenţa. Prezenţa lor imprimă o notă particulară în multe zone climatice.
Defrişarea pădurilor produce secarea izvoarelor, diminuarea debitelor apelor curgătoare sau
dispariţia lor, erodarea solului, dispariţia climatului regional de odinioară etc. Între ecobiomi
1
există un echilibru dinamic pornind de la procese ecologice minore până Ia cele mai
complexe. Interferarea elementelor structurale în cadrul fiecărui ecobiom depăşeşte cu mult
condiţia unor simple asocieri. Intercondiţionarea şi influenţarea reciprocă stau la baza
dinamismului proceselor naturale din cadrul lor şi a echilibrului dinamic. Între toţi ecobiomii
Terrei există relaţii interecobiomice şi condiţionări reciproce.
Biomul reprezintă un nivel de organizare a materiei vii de pe un teritoriu relativ mare
al planetei Pământ. El înglobează biocenoze. În aceste condiţii reale, biocenoza este un
subsistem al biomului, iar biomul este un subsistem al biosferei.
Organizarea supraindividuală a materiei vii este populaţia, formată din indivizii
aceleiaşi specii. Biocenoza, formată din totalitatea populaţiilor de plante, animale şi bacterii
care laolaltă au caracteristici în plus faţă de componenţii săi populaţionali, ocupă un anumit
teritoriu geografic şi realizează multiple corelaţi cu mediul abiotic. Biomul este o unitate de
viaţă cuprinzătoare care înglobează totalitatea biocenozelor de pe suprafaţa geografică
relativ mare a Terrei. Biosfera este formată din totalitatea biomilor existenţi pe Terra (Fig. 1).
Sub aspect ecologic biocenoza împreună cu mediul său abiotic, deci cu biotopul, formează
ecosistemul. Structura şi funcţiile biocenozei suni integrate în structura şi funcţiile
ecosistemului ca întreg. Totalitatea ecosistemelor, mai mult sau mai puţin asemănătoare,
existente într-un spaţiu geografic determinat al Terrei cu anumite condiţii de climă, sol, etc. şi
cu relaţii complexe între ele formează ecobiomul, iar totalitatea ecobiomilor pe care îi are
Terra formează ecosfera (Fig. 1).

Fig. 1. Organizarea supraindividuală a materiei vii şi încadrarea ei în sisteme ecologice

Ecosistemul este considerat elementul de structură al ecosferei, iar biocenoza

elementul de structură al biosferei. După unele păreri, noţiunea de biom desemnează un
ecosistem major sau macroecosistem sau biomul este o zonă majoră de viaţă cuprinzând un
complex de biotopuri sau biocenoze. În acest context, biomul este considerat similar cu
macroecosistemul, fapt nereal, deoarece biomul (de la gr. bios = viaţă) reprezintă partea vie,
excluzând însăşi prin definiţia termenului partea nevie a unităţii ecologice considerate.
Aspectul în sine nu este adecvat şi nu corespunde realităţii privind organizarea naturii, unde -
la acest nivel - structura, funcţia şi circulaţia informaţiilor se desfăşoară după reguli mai
generale aflate în interacţiune cu ecobiomii limitrofi.
Între ecosistem şi ecosferă se interpune ca sistem de organizare ecobiomul, care
este un ecomacrosistem, iar între biocenoză şi biosferă există biomul.

2
CLASIFICAREA ECOBIOMILOR

Pe glob există ecobiomi acvatici, tereştri şi subterani. Ei pot fi clasificaţi astfel:

1. ECOBIOMI ACVATICI:
a) Ecobiomi limnicoli:
- Ecobiomul lotic
- Ecobiomul lacustru
- Ecobiomul palustru
- Ecobiomul mlaştinilor
- Ecobiomul deltaic
b) Ecobiomi marini şi oceanici:
- Ecobiomul marin
- Ecobiomul oceanic
2. ECOBIOMI TEREŞTRI:
a) Ecobiomi tundrici:
- Ecobiomul tundrelor arctice
- Ecobiomul tundrelor antarctice
b) Ecobiomi silvici (forestieri):
- Ecobiomul pădurilor de conifere boreale
- Ecobiomul pădurilor şi tufărişurilor de foioase cu frunze căzătoare din zona
temperată
- Ecobiomul pădurilor tropicale umede sempervirescente şi
semisempervirescente
- Ecobiomul pădurilor tropicale xerofite cu frunze căzătoare
c) Ecobiomi savanici:
- Ecobiomul savanelor din Africa
- Ecobiomul savanelor din sudul Asiei
- Ecobiomul savanelor din nordul şi estul Australiei
d)Ecobiomi stepici:
- Ecobiomul stepelor din Eurasia
- Ecobiomul stepelor din America de Nord
- Ecobiomul stepelor din America de Sud
e) Ecobiomi deşertici:
- Ecobiomul deşerturilor reci
- Ecobiomul deşerturilor temperate subtropicale şi tropicale

f) Ecobiomul montan
g) Ecobiomi agricoli:
- Ecobiomul culturilor ierboase anuale şi bienale
- Ecobiomul păşunilor şi fâneţelor permanente
- Ecobiomul plantaţiilor de pomi şi arbuşti fructiferi
- Ecobiomul culturilor protejate
- Ecobiomul complexelor zootehnice de creştere intensivă a animalelor
3. ECOBIOMI SUBTERANI:
- Ecobiomul subteran natural
- Ecobiomul subteran antropic

3
 REPARTIZAREA ECOBIOMILOR PE SUPRAFAŢA TERREI

Repartizarea ecobiomilor pe suprafaţa Terrei este inegală. Din suprafaţa de 510

milioane km2 ai planetei, suprafaţa ocupată de ecobiomii acvatici marini şi oceanici este de
361 milioane km2, adică 71%, iar uscatul - cu multitudinea sa de ecobiomi - întruneşte 149
milioane km2, adică numai 29%. În cadrul celor două emisfere polare, repartizarea domeniilor
acvatic şi terestru diferă. În emisfera nordică suprafaţa uscatului este de 100.500.000 km2,
iar a mărilor şi oceanelor 154.500.000 km2 (raport 1:1,5), iar în emisfera sudică uscatul are
48.500.000 km2, în timp ce mările şi oceanele au 206.500.000 km2 (raport 1:4). Dată fiind
diferenţa dintre ele, prima se mai numeşte emisfera continentală, iar a doua emisfera
oceanică.
Pe longitudine şi altitudine, ecobiomii sunt repartizaţi în funcţie de climă (temperatura
medie anuală, cantitatea medie anuală de precipitaţii şi evapotranspiraţia).
În cadrul fiecărui domeniu de viaţă există mai multe tipuri de ecobiomi. Pe suprafaţa
terestră, de la nord la sud, excluzând ecobiomii limnicoli, se identifică următorii ecobiomi:
deşerturile reci; tundra; taigaua; pădurile de foioase şi tufărişurile cu frunze căzătoare din
zona temperată; pădurile mixte de conifere şi foioase din zona temperată; stepele; pădurile
sclerofile rare tropicale; pădurile tropicale cu frunze căzătoare; pădurile umede cu frunze
persistente (tropicale) (Fig. 2).

Fig. 2. Repartizarea principalelor tipuri de ecobiomi pe suprafaţa terestră: 1 - tundră; 2 - păduri de

conifere boreale; 3 - păduri mixte de foioase şi răşinoase; 4 - păduri temperate cu frunze căzătoare; 5
- stepe cu graminee; 6 - deşerturi; 7 - păduri sclerofile mediteraneene; 8- semideşerturi; 9- savane şi
păduri rare tropicale; 10- păduri ombrofile ecuatoriale; 11 - ecobiomi montani.

Clima are un rol determinant în zonalitatea vegetaţiei şi respectiv a ecobiomilor

tereştri unde vegetaţia îi edifică. Zonalitatea este latitudinală şi altitudinală. Pe latitudine şi
altitudine temperatura şi cantitatea de precipitaţii au un caracter zonal.
Pe latitudine aspectul este generat de:
- repartiţia diferită a energiei radiante având în vedere poziţia pământului faţă de soare;
- relieful variat pe care îl are uscatul;
- distribuţia solurilor;

4
 - repartiţia neuniformă a uscatului şi apelor;
- temperaturile diferite ale curenţilor oceanici care se află în relaţie directă cu coastele
continentale.
Pe altitudine apare o diferenţiere zonală privind temperatura şi cantitatea de
precipitaţii. Pe măsura creşterii altitudinii, aceste condiţii ecologice, generate de factorii
abiotici, asigură o zonalitate a vegetaţiei şi a ecosistemelor mult mai bine exprimată în raport
cu latitudinea.
Pe alocuri, distribuţia vegetaţiei latitudinală şi altitudinală este perturbată de factorii
ecologici azonali de natură fizico-geografică, care realizează tipuri de vegetaţie azonală sau
inversiuni de vegetaţie cu exprimare clară în edificarea unor anumite tipuri de ecosisteme.
În concluzie, climatul exprimat prin variaţia căldurii şi umidităţii asigură răspândirea
speciilor de plante, animale şi respectiv a ecosistemelor terestre, configurând la scară
planetară tipurile de ecobiomi tereştri.

ECOBIOMUL PĂDURILOR ŞI TUFĂRIŞURILOR CU FRUNZE CĂZĂTOARE

DIN ZONA TEMPERATĂ (SYLVAEA)

Pădurile şi tufărişurile cu frunze căzătoare sunt răspândite în toată zona cu climă

temperată a emisferei boreale, dominând în Europa Occidentală şi cea Centrală.
Acestea sunt cantonate între ecobiomul pădurilor de conifere boreale din nord şi
pădurile mediteraneene din sud, ocupă suprafeţe restrânse în Europa Estică şi Asia de
Răsărit şi suprafeţe foarte mari în America de Nord (toată partea estică). În America
ecobiomul pădurilor cu frunze căzătoare este limitat la nord - de pădurile de conifere boreale,
la sud - de pădurile sempervirescente, iar la vest - de preerii.
Macrobiotopul
Climatul se formează sub influenţa aerului maritim şi continental din zonele
temperate. Condiţiile termice sunt favorabile pentru vegetaţie. În funcţie de zonă, iernile sunt
blânde, aspre şi relativ aspre iar verile sunt reci, moderate sau calde.
În Europa de vest, unde predomină aerul maritim, iernile sunt mai blânde, iar verile
mai răcoroase. Temperatura lunii celei mai reci (ianuarie) coboară foarte puţin sub 0°C. În
unele regiuni iernile sunt foarte blânde, cu media lunii celei mai reci de 7°C (sudul Irlandei,
sud-vestul Angliei, sud-estul Australiei etc.). Amplitudinea termică anuală variază între 15 şi
25°C. Precipitaţiile din zona unde predomină aerul maritim sunt cuprinse între 500 şi 600 mm
anual, uneori putând ajunge la 1000 mm anual şi chiar mai mult (pe versanţii estici ai
munţilor).
În regiunile în care predomină aerul continental, iernile sunt reci. Stratul de zăpadă se
repartizează destul de uniform pe sol, cu excepţia regiunilor cu ierni blânde, unde este foarte
instabil, cu amplitudinea termică mare (cca 39°C). Cantitatea de precipitaţii este de 500–600
mm anual, cu excepţia zonelor muntoase - unde poate atinge 1000 mm. În timpul anului
precipitaţiile sunt inegal răspândite, maxima pluviometrică corespunzând lunilor de vară.
Climatul este favorabil dezvoltării pădurilor de foioase - fagul în apus şi stejarul în
răsărit, precum şi a altor specii de foioase (frasin, tei, ulm, carpen, mesteacăn, plop, anin
etc.).
Solurile sunt podzoluri, soluri cenuşii de pădure şi soluri brune de pădure.

5
 Clima landelor (tufărişuri sempervirescente atlantice) este oceanică. Verile sunt
răcoroase, iernile blânde. Umiditatea atmosferică este constant ridicată. Precipitaţiile sunt
uniform repartizate pe parcursul întregului an.
Solurile sunt nisipuri podzolite, cu orizontul superficial bogat în humus brut, puternic
acid. Uneori humusul brut se formează pe substratul stâncos.
Solurile cenuşii de pădure apar în imediata apropiere a solurilor podzolice. Ele
ocupă un loc intermediar între podzoluri şi cernoziomuri şi sunt caracteristice pădurilor de
foioase umede. Apar în nordul Câmpiei Române şi se continuă până dincolo de Novosibirsk.
Local mai apar în jurul localităţilor Irkutsk (pe Angara), Cita (pe Amur) şi în nord-estul Chinei.
Mai sunt prezente în partea centrală a Americii de Nord sub formă de fâşii înguste. Suprafaţa
acestor soluri depăşeşte pe glob 1 milion km2. Se formează în condiţii climatice mai blânde
decât cele podzolice. Covorul vegetal forestier (silvic) care ocupă acest sol este format din
păduri de stejar, tei, frasin, ulm, fag, carpen. În vestul Siberiei, local pădurite unt alcătuite
numai din mesteacăn şi plop. Frunzişul pădurii şi covorul ierbos contribuie anual la
întreţinerea solului cu numeroase substanţe minerale (predominant Ca, Mg, K) - substanţe
bazice, care nu reuşesc să neutralizeze în totalitate acizii de humus. Aceste soluri au
fertilitate bună şi un profil bine dezvoltat, precum şi un conţinut variat de argilă. Conţinutul de
humus variază între 6 şi 12%.
Solurile brune de pădure s-au dezvoltat în limitele zonei temperate, în partea ei
oceanică, umedă. Ele sunt răspândite în apropierea litoralelor oceanice din vestul Europei, în
Europa Centrală, estul Asiei, America de Nord şi Australia. Local, mai apar în regiunile
montane din estul Asiei, în jurul Mării Mediterane, sudul Africii, estul şi vestul SUA. Climatele
prezintă ierni relativ calde şi umede, iar verile nu sunt nici prea calde şi nici prea umede.
Precipitaţiile sunt frecvente şi cuprinse între 550 şi 850 mm anual. În general, aceste soluri
se formează pe dealuri şi munţi de înălţime mică, versanţi cu diferite înclinări, pe interfluvii
relativ plane, pe piemonturi, terase, lunci etc. şi pe altitudini de 150–800 m. Ele au o
acumulare slabă o humusului. Există soluri brune de pădure şi soluri brune podzolite, cu
aciditate crescândă, pe care se dezvoltă bine pădurea.
Biomul este format din pădurile de foioase cu frunze căzătoare din Europa, Asia
Orientală şi America de Nord. Pădurile sunt ecosisteme care se diferenţiază între ele prin
speciile de plante dominante care intră în alcătuirea lor, cărora le corespund anumite
asociaţii de plante arbustive sau ierboase. În concordanţă cu speciile de plante, există specii
de animale nevertebrate şi vertebrate diferenţiate trofic.

PĂDURILE DE FOIOASE BOREALE DIN EUROPA

Sunt alcătuite din diverse păduri cu frunze căzătoare, cum sunt: stejărişurile, ceretele,
gârniţetele, goruneturile, făgetele, mestecănişurile, aninişurile, cărpinetele, plopişurile,
sălcetele etc., cu o compoziţie floristică şi faunistică specifică. Se învecinează la est cu
stepe, la nord-est cu păduri mixte şi silvo-stepe, iar la sud cu pădurile subtropicale
sempervirescente cu frunze dure şi mate. Limita dintre pădurile de foioase şi stepe se face
treptat, prin rărirea şi apoi fragmentarea masivelor păduroase în pâlcuri cu suprafeţe
variabile, separate între ele prin pajişti stepice. Această tranziţie a pădurii de foioase spre
stepă (determinată climatic) poartă în această zonă denumirea de silvostepă. În silvostepă
pădurile sunt mai rare şi mai luminoase decât în masivele din care s-au desprins.

Nominalizarea ecologică în biom a pădurilor de foioase

Stejăretele (Querceta) sunt formaţiuni păduroase zonale, cu arborete pure de stejar
pedunculat, stejar brumăriu, stejar pufos, amestecuri între aceştia sau cu alţi arbori
diseminaţi. Arealul pădurilor este extins şi bine delimitat prin caracteristici climatice.

6
Subarboretul este bine dezvoltat. Flora indicatoare însoţitoare este specifică fiecărei
formaţiuni şi tip de pădure. În cadrul stejăretelor există păduri de stejar, de stejar brumăriu şi
stejar pufos, păduri de cvercinee mezofite, seromezofite şi xerofite.
Pădurea de stejar (Querceta roboris) are un areal întins de câmpie forestieră, dealuri
joase cu climat cald, mai puţin uscat. Specia dominantă (cel puţin în România) este stejarul
(Ouercus robur), iar diseminate în cadrul pădurii se găsesc specii de cer, gârniţă, carpen,
plop tremurător, ulm de câmp, frasin, tei argintiu, tei pucios etc. Subarboretul este format din
păducel, sânger, cruşin, alun, zălog, măceş, salbă râioasă, dârmox, spinul-cerbului, tulchină,
lemn câinesc, caprifoi etc. Flora ierboasă însoţitoare, indicatoare este reprezentată de
Brachypodium-Geum-Pulmonaria - pe soluri cu regim de umiditate echilibrat; Poa pratensis -
pe soluri cu regim de umiditate alternant; Rubus caesius-Aegopodium - pe soluri cu plus
moderat permanent de apă; Carex brizoides-Agrostis alba - pe soluri cu exces permanent de
apă; Carex riparia-Iris pseudacorus - pe soluri cu exces puternic şi permanent de apă.
Pădurea de stejar brumăriu şi de stejar pufos are un areal întins. În cuprinsul silvo-
stepei zonale şi extrazonale există arborete pure, amestecuri între stejari xerofiţi, între
aceştia şi alte cvercinee şi - în funcţie de facies - amestecuri cu alte foioase.
Pădurile în care are loc amestecul de cervicinee mezofite, semixerofite şi xerofite
ocupă un teritoriu întins în silvostepa de câmpie şi de dealuri. Amestecurile sunt favorizate
de factorii ecologici, climatici şi edafici. Există păduri de amestec între: stejar brumăriu şi
stejar pufos; stejar brumăriu şi pufos cu gorun; stejar şi stejar brumăriu cu cer şi gârniţă;
stejar brumăriu şi stejar pufos cu cer şi gârniţă. Tipurile ultimului grup constituie tranziţia spre
cerete şi gârniţete.
Ceretele (Querceta cerris) sunt formaţii păduroase zonale care cuprind arborete
pure de cer (Quercus cerris), sau cer în amestec cu alte specii de foioase (gârniţă, stejar,
stejar brumăriu, gorun, stejar pufos, cireş, carpen, tei, jugastru, arţar tătăresc etc.). Pentru
dezvoltare este necesar un climat cald şi uscat şi soluri grele, compacte, bogate în substanţe
nutritive. Subarboretul este bine reprezentat prin lemn câinesc, păducel, măr pădureţ,
sânger, corn, măceş, salbă moale, salbă râioasă etc.
Speciile ierboase sunt indicatoare pentru compactitatea solurilor şi pentru regimul de
slabă aeraţie. În aceste condiţii ecologice, tipurile indicatoare sunt: Carex-Poa pratensis,
Glechoma hirsuta-Geum urbanum; Genista tinctoria-Poa nemoralis; Festuca pseudovina,
Agrostis alba.
Ceretele sunt răspândite pe dealuri, platouri, terase, coame, pe câmpie, pe conurile
de dejecţie ale râurilor şi pe alte forme de relief.
Ceretele formează diverse combinaţii cu alte specii, rezultând formaţiuni ca: pădurile
de ceret-gârniţete şi ceret-şleauri. Ultima formaţiune se situează la contactul ceretelor cu
pădurile de şleau. Pe lângă cer şi carpen, în această formaţiune mai există stejarul brumăriu,
stejarul pufos, gârniţa.
Gârniţetele (Querceta conferate) sunt formaţii păduroase zonale, care cuprind
arborete pure de gâmiţă (Quercus frainetto) sau gârniţă în amestec cu stejar, stejar
brumăriu, stejar pufos, cer, gorun, arţar, jugastru şi alte specii. Existenţa acestor păduri este
condiţionată de climatul cald, soluri cu compactitate excesivă, drenaj încetinit şi contraste
mari de umiditate. Drenajul periodic în relaţie aer-apă stabileşte tipul de floră ierboasă
însoţitoare: Carex-Poa pratense, Glechoma hirsuta, Geum urbanum, Agrostis alba, Festuca
pseudovina, Genista tinctoria-Poa nemoralis.
Gârniţetele cuprind mai multe tipuri de pădure, separate între ele climatic şi edafic.
Există gârniţete de câmpie, de dealuri etc. Gârniţetele pure au un areal mai restrâns faţă de
cele în amestec, care ocupă suprafeţe mari.

7
 Gorunetele (Querceto sessiliflorae) sunt formaţii păduroase zonale, alcătuite din
arborete pure de gorun (Quercus petraea) sau gorun în amestec cu fag, stejar, carpen, paltin
de câmp, paltin de munte, jugastru, cireş, gârniţă, tei şi altele. Gorunetele au un areal întins
şi vegetează în locuri cu variabilitate climatică accentuată, pe soluri argilo-iluviale şi cambice.
Subarboretul este rar, fiind reprezentat de: păducel, măr pădureţ, măceş, corn, sânger, lemn
câinesc, porumbar, salba moale, salba râioasă şi altele. Flora ierboasă însoţitoare indică
caracterele ecologice ale solurilor. Solurile pe care vegetează gorunetele variază de la soluri
echilibrate până la accentuat deficitare, ori în exces de apă. În funcţie de regimul ecologic al
solului, există următoarele tipuri de floră însoţitoare: Asarum-Stelari, Carex pilosa, Melica
uniflora, Cytisus-Genista, Festuca aetisima, Festuca lieterophylla, Poa pratensis-Carex
caryophyllea, Luzula aebida, Vaccinium-Calluna.
În funcţie de regimul ecologic edafogen şi climatogen există gorunete de coastă cu
floră de mull; gorunete cu Carex pilosa situate pe pante cu exces de apă; gorunete cu
graminee situate pe versanţi cu soluri moderat acidofile, predominant însorite; gorunete pe
soluri grele, compacte cu drenaj întârziat şi regim de umiditate puternic oscilant; gorunete cu
floră acidofilă prezente pe soluri podzolice, frecvent pseudogleizate cu humus brut; gorunete
termofile, situate în climat uscat şi cald; gorunete cu făgete (Quercetea-Fageta), cu areal
extrem de întins; goruneto-făgete cu floră de mull pe soluri cu regimuri ecologice echilibrate;
goruneto-făgete cu Festuca, situate pe soluri cu troficitate mijlocie; goruneto-făgete cu
Luzula, pe soluri cu troficitate scăzută şi aciditate ridicată; goruneto-stejărete (Querceta
sessili florae-roboris) prezente pe platouri şi versanţi cu expoziţii umbrite şi soluri divers
podzolite.
Făgetele (Fageta) sunt păduri de fag zonale, alcătuite din arborete pure de fag, fag în
amestec cu gorun, carpen, paltin de munte, frasin, tei pucios şi altele; fag în amestec cu
răşinoase (brad, molid, pin etc.), în care fagul este specia dominantă.
Subarboretul este format din păducel, corn, alun, soc, soc roşu, tulchină, caprifoi,
lemn câinesc, sânger, clocotiş şi altele.
Flora ierboasă însoţitoare constă din: Asperula-Asarum, Asperula-Dentaria, Rubus
hirtus, Carex pilosa, Symphytum cordatum-Ranunculus carpaticus, Festuca altissima, Luzula
albida, Luzula-Calamagrostis etc.
Arealul este foarte întins pe orizontală. Făgetele au extindere pe verticală, respectiv
pe versanţii munţilor, unde regimul ecologic le permite vieţuirea, dar fac parte din ecobiomul
montan.
Aninişurile (Alneta) sunt păduri azonale pure de anin negru (Alneta glutinosae),
păduri azonale pure de anin alb (Alneta incanae) şi păduri de amestec de anin alb şi anin
negru (Alneta incanae-glutinosae).
Pădurea de anin negru are în compoziţie în exclusivitate aninul negru (Alnus gluti-
tiosa), instalat pe soluri gleizate sau înmlăştinite. Flora ierboasă indicatoare, însoţitoare este
de obicei formată din: dentiţă (Bidens tripartita), piperul-bălţii (Polygonum hydropiper), izma
de apă (Mentha aquatica), rogoz (Carex riparia) etc.
Pădurea de anin alb are în compoziţie aninul alb (Alnus incana), instalat pe aluviuni
nisipoase şi prundişuri situate pe văile râurilor de deal şi de munte, acestea făcând parte din
ecobiomul montan sau pe terenuri înmlăştinite din zona inundabilă.
Pădurea de amestec de anin alb şi negru are în compoziţia sa alte specii lemnoase
higrofile ca: salcia, plopul alb, plopul negru, frasinul, iar ca subarboret: sângerul, alunul,
cruşinul, socul negru etc.
Cărpinetele (Carpineta) sunt păduri azonale ce cuprind arborete pure de carpen, ori
formate din carpen (Carpinus betulus) în amestec cu fag, gorun, stejar, stejar brumăriu, anin,

8
tei, jugastru, cireş. Cărpinetele se instalează în zone cu climat rece pe soluri profunde,
afânate, coluvionate.
Plopişurile (Populeta) sunt păduri azonale formate din plop negru (Populus nigra),
plop alb (Populus alba), amestecuri între aceste specii sau amestecuri ale fiecăruia cu alte
specii lemnoase dar în proporţie redusă de salcie, ulm, frasin, anin negru, anin alb, dud,
jugastru, arţar tătărăsc etc., iar speciile ierboase însoţitoare, indicatoare ale regimurilor
ecologice, sunt: mierea-ursului (Pulmonaria officinalis), susaiul pădureţ (Mycelis muralis),
golomăţul (Dactylis glomerata), cerenţelul (Geum urbanum).
Pădurea pură de plop alb (Populeta albae) şi de plop negru (Populeta nigrae) ocupă
terenuri aluvionare gleizate aprovizionate cu apă şi substanţe nutritive. Tot pe aceste terenuri
este localizată şi pădurea de amestec plop negru şi plop alb (Populeta nigrae-alba).
Sălcetele (Saliceta) sunt păduri pure azonale de salcie ori în amestec cu ulm, plop
alb, plop negru, anin negru, stejar etc. Subarboretul este bine reprezentat prin zălog, răchită
roşie, călin, cruşin, cătină roşie, cătină albă şi altele. Plantele ierboase însoţitoare,
indicatoare ale regimurilor ecologice, sunt: trestia (Phragmites australis), piperul-bălţii
(Polygonum hydropiper), dentiţa (Bidens tripartita), cârligioara (Bidens cernua), izma de apă
(Mentha aquatica), stânjenelul de baltă (Iris pseudacorus) şi rogozul (Carex riparia, C.
vulpina ş.a.).
Sălcetele populează aluviunile şi solurile aluviale, bine aprovizionate cu apă şi unde
regimul de inundaţie este prelungit la 90–180 zile/an.
Mestecanişurile (Betuleta) sunt păduri pure de mesteacăn cu mare amplitudine
ecologică. Ele vegetează pe toate tipurile de soluri cu excepţia celor argiloase şi evită
climatul stepic.
Dintre pădurile de foioase menţionate, cele mai frecvente în biom şi respectiv în
ecobiom sunt stejărişurile, goruneturile şi făgetele.
FAUNA
Consumatorii primari şi secundari reprezentaţi prin specii de animale nevertebrate şi
vertebrate sunt numeroşi şi specifici fiecărui tip de pădure. Dintre animalele nevertebrate,
cele mai numeroase sunt insectele. Unele sunt defoliatoare, hrănindu-se cu frunzele
arborilor, altele se hrănesc cu muguri, scoarţă şi rădăcini.
Insectele care se hrănesc cu frunze fac parte din ordinele Lepidoptera, Coleoptera şi
Hymeroptera.
Larvele lepidopterelor (omizile) aparţin mai multor specii, dintre care unele sunt
polifage, iar altele sunt specifice numai pentru anumite specii de arbori. Omida fluturelui alb
al plopului (Leucoma salicis) se hrăneşte cu frunze de plop şi salcie; omida cu coadă roşie
(Dasychira pudibunda) se hrăneşte cu frunze de fag, carpen, stejar şi alte foioase,
instalându-se pe arborete în vârstă de 40-80 ani; omida cu smocul de peri galbeni (Orgyia
antiqa), polifagă, preferă frunzele arboretelor dominante şi de vârstă înaintată; omida inelar
(Malacosoma neustria), polifagă, atacă aproape toate foioasele dar în special stejarii, plopii,
sălciile, consumând mugurii floriferi, mugurii foliari şi frunzele - pe care la început le
schetizează şi apoi le mănâncă în întregime; omida cu puncte roşii (Eriogaster lanestris),
polifagă pe foioase dar mai ales stejar, salcie, plop, tei,; omida verde a stejarului sau
răsucitorul frunzelor de stejar (Tortix viridina), defoliatoare, cu frecvente înmulţiri în masă,
roade interiorul mugurilor (stau 8-10 la un loc) şi frunzele şi se împupează în frunze răsucite,
mai rar în scoarţă; omida cacecia (Cacoecia xyiosteana), prezentă în pădurile de foioase, se
împupează în frunze răsucite; omida procesionară (Chethocampa processionea),
defoliatoare a arboretelor de cvercinee, mai ales cele bătrâne, roade mugurii şi frunzele, se
împupează pe tulpina arborilor; omida cu coadă înfurcită (Dicranura vinula) atacă sălciile şi
plopii, se împupează pe trunchi; omida cu dungi galbene (Phalera bucephala), defoliatoare

9
polifagă, cu preferinţă pentru stejari şi plopi; omida drimonia (Drymonia chaonia), se
hrăneşte cu frunzele arboretelor de cer şi gârniţă, se împupează în sol la 2-4 cm adâncime;
crotarul verde (Operophthera brumata), omidă polifagă, răspândită în toate pădurile de
foioase, se împupează în sol; cotarul brun (Erannis defoliara), omidă polifagă frecventă pe
stejari, se împupează în sol fără cocon; nălbarul (Aporia crategi), prezent mai ales pe stejar,
alun, măceş etc.
Coleopterele sunt insecte numeroase, cu peste 20.000 de specii pe glob. Cele mai
frecvente sunt: gândacul roşu de frunză al plopului (Melasoma populi), care atacă plopul şi
sălciile; gândacul frunzelor de anin (Melasoma aenea), care atacă aninii şi mesteacănul;
gândacul de frunză al ulmului (Galerucella luteola), care atacă speciile de ulm de toate
vârstele, iernează în stadiul de ou; gândacul de frunză al aninului (Ageiastica alni), frecvent
pe anin, uneori pe plopi şi sălcii, roade pe lângă frunze şi scoarţa lujerilor, larvele se
împupează în litieră; gândacul de frunză al stejarului (Haltica quercetorum), care atacă stejari
de toate vârstele, atât adultul cât şi larvele preferă frunzele de umbră, iernează în crăpăturile
scoarţei sau litieră, ca adult sau larve împupate; gândacul frasinului numit şi cantaridă (Lytta
vesicaloria), adultul roade frunze de frasin, lemn câinesc, liliac; trombarul frunzelor de fag
sau al jirului (Orchestes fagi), care produce defolierea şi reducerea fructificaţiei, adulţii
iernează în crăpăturile scoarţei sau litieră; ţigărarul stejarului (Attelabus nitens), care atacă
stejarii, aninii, castanii; ţigărarul mic al plopului (Byctiscus populi), care se hrăneşte cu
frunzele de plop, sălcii, tei; ţigărarul mesteacănului (Deforaus betulae), care se hrăneşte cu
frunze de mesteacăn, fag, carpen, anin, plop etc.
Insectele care rod scoarţa tânără a ramurilor sunt numeroase, dintre ele menţionăm
numai câteva: gândacul pământiu (Opairum sabulosum), laconul (Lacon murinus).
Insectele care rod rădăcinile arborilor sunt reprezentate de larvele acestora, care în
stadiul de adult se hrănesc cu frunze. Coropişniţa (Gryllotalpa gryllotalpa) este specifică
numai solului.
Există insecte care trăiesc între scoarţă şi lemn sau în interiorul lemnului. Cele care
produc atacuri între scoarţă şi lemn sunt prezente de obicei pe arborii slăbiţi din cauza
defolierilor repetate sau a secetei prelungite. Arboretele de foioase amestecate sunt mai
rezistente la aceşti dăunători. Dintre coleoptere menţionăm gândacul scoarţei de mesteacăn
(Scolytus ratzeburgi), gândacul mare al scoarţei de ulm (Scolytus scolytus), gândacul de
scoarţă al frasinului (Hylesinus fraxini), care atacă scoarţa de frasin, stejar, salcâm, liliac etc.
de la arborii tineri, ramurile din coroana arborilor bătrâni; gândacul de scoarţă al teiului
(Ernoporus tiliae), care atacă arborii tineri sau ramurile tinere de pe arborii bătrâni.
Insectele care pătrund în lemn sunt ipidele. Galeriile săpate în lemn sunt formate de
adulţi şi larve. Unele din acestea vatămă stejarul, aninul, mesteacănul, fagul, ulmul
(Xyloterus domesticus, X. monografus, Hylecoetus dermestoides), altele atacă numai stejarul
(Lymexylon navale); croitorul mare al lemnului de stejar (Cerambix cerdo) atacă toate
speciile de stejar, preferând tulpinile groase, dar şi fagul, ulmul, nucul, unde larvele sapă în
primul an galerii neregulate între scoarţă şi lemn, iar în anul al doilea larvele se introduc în
lemn şi fiecare separat roade lemnul formând o galerie largă de 14-15 mm şi lungă, orientată
în toate direcţiile; se împupează în galerie într-un cuib de formă alungită închis spre exterior
cu un dop îndesat de rumeguş; croitorul mare al plopului (Saperda carcharis), ale cărui larve
folosesc drept hrană lemnul plopilor şi sălciilor în care sapă galerii în primul an, iernează în
ele şi continuă atacul în anul următor aducând arborilor vătămări grave, iar gândacii tineri rod
insular frunzele plopului pentru a se maturiza; croitorul ramurilor de plop (Saperda populnea),
ale cărui larve sapă o galerie între scoarţă şi lemn sub formă circulară şi apoi pătrunde într-o
galerie săpată în lemn cu direcţie ascendentă în toate speciile de plop şi sălcii; sfredelitorul
tulpinilor de salcie (Cossus cossus), adultul este un fluture iar larva atacă lemnul sănătos al

10
sălciilor, plopilor, tuturor speciilor de stejar, mesteacăn etc.; sfredelitorul frasinului (Zeuzera
pyrina), adultul este un fluture iar larva atacă lemnul de frasin, paltin, tei, liliac, castan etc.
Multe insecte atacă seminţele şi fructele pădurilor. Trombarul ghindei (Balaninus
glandium) atacă fructele care toamna cad mai devreme la sol, larvele ies şi se introduc în sol
la 10-25 cm unde are loc împuparea; trombarul seminţelor de frasin (Lignyodes enucleator)
vatămă seminţele de frasin şi arţar; omida roşie a ghindei (Carpocapsa amplana) trăieşte în
ghindă apoi iese şi împupează în litieră sau în crăpăturile scoarţei tulpinilor în imediata
apropiere a rădăcinilor.
Multe specii de insecte produc vătămări plantelor prin înţepări sau formare de gale.
Aşa sunt viespile Cynips quercus folii, Andricus caputmedusae (ord. Hymenoptera), care
produc pe ghinde gale în interiorul cărora se dezvoltă larva, pe care le părăseşte prin martie
anul următor. Unele viespi (Biorrhiza pallida) produc gale globuloase pe toate speciile de
stejar, altele (Andricus hungaricus) produc gale numai pe speciile de stejar pedunculat.
Insecta Pemphigus spirothecae (ord. Homoptera) produce gale pe frunzele şi peţiolul
frunzelor de plop.
Toate insectele menţionate sunt consumatori primari. Ele au însă duşmani cum sunt
păsările insectivore, locuitori permanenţi sau temporari ai pădurilor, care se hrănesc cu
acestea şi cu Iarvele lor. Există însă un număr foarte mare de insecte care depun ouă în
ouăle, larvele sau pupele altor specii de insecte. Contribuţia acestor insecte este foarte
importantă şi necesară menţinerii echilibrului biologic în biocenozele pădurilor.
Lanţurile trofice, care se realizează în litieră, în stratul ierbaceu, subarbustiv şi
arbustiv sau la toate nivelurile prin consumatori secundari specializaţi pe niveluri sau cu
universalitate, sunt foarte complexe.
Amfibienii sunt reprezentaţi mai ales prin brotăcelul de arbore (Hyla abrorea), de
culoare verde, prezent mai ales în liziera pădurilor de foioase, în pădurile de luncă, având ca
duşmani direcţi păsările răpitoare şi şerpii; broasca râioasă brună (Bufo bufo), care stă ziua
ascunsă în galerii săpate în sol, iar seara şi noaptea îşi caută hrana formată din râme, melci
şi diverse artropode; broasca roşie (Rana dalmatina), care trăieşte în luminişurile şi lizierele
pădurilor, iese din ascunzişuri după-amiaza pe timp umed pentru a se hrăni cu artropode,
constituind la rândul ei hrana şerpilor şi a păsărilor; broasca roşie de munte (Rana
temporaria), prezentă pe frunzarul pădurilor, pe sub butuci, indivizii tineri sunt diurni, cei
maturi sunt nocturni, se hrăneşte cu viermi, moluşte, artropode şi este vânată de şerpi şi de
păsările răpitoare.
Reptilele sunt numeroase ca specii. Mai frecvente sunt: şopârliţa de frunzar
(Ablepharus kitaibelii), prezentă în pădurile de silvostepă, având ca hrană tot felul de
artropode mici, hibernează îngropată în pământ; şopârla de pădure (Lacerta praticola
pontica), prezentă în pădurile de stejar, se hrăneşte cu insecte având ca duşman direct
şarpele Coronella; şopârla de munte (Lacerta vivipara), care apare în zona fagului; şarpele
de sticlă (Anguis fragilis), care trăieşte la liziera pădurilor, în locuri însorite şi suficient de
umede, se hrăneşte cu limacşi şi râme; şarpele rău (Coluber jugularis), prezent în liziera
pădurilor pe locuri uscate, aproape de tufărişuri, se hrăneşte cu şopârle, rozătoare mici de
pădure; şarpele lui Esculap (Elaphe longissima), care trăieşte prin păduri cu teren uscat, în
rarişti de foioase cu luminişuri, se hrăneşte cu şopârle, rozătoare (şoareci, popândăi) şi
insectvore (cârtiţa), ocazional atacă păsările mici şi cuiburile lor cu ouă; şarpele de alun
(Coronella austriaca), prezent la margine de pădure, pe terenuri uscate şi însorite, se
hrăneşte cu şopârle, rareori cu păsări mici şi mamifere mici; vipera (Vipera berus), trăieşte
prin pădurile de fag, se hrăneşte cu mamifere rozătoare mici şi mamifere insectivore etc.
Unele păsări sunt locuitori permanenţi ai pădurilor, altele locuiesc numai temporar
sau ocazional. Cel mai des întâlnită este ciocănitoarea verde (Picus viridis), care cuibăreşte

11
în scorburile copacilor şi se hrăneşte cu insecte pe care le scoate de sub scoarţa copacilor.
Ciocănitoarea pestriţă mare (Dryobates major) trăieşte în păduri, iarna îşi caută hrana sub
scoarţa copacilor pe care o sparge cu ciocul, de unde scoate insecte adulte sau larve de
insecte; piţigoiul (Parus major), frecvent în pădurile de stejar, consumă larve de insecte;
mierla (Turdus merula) este sedentară; sturzul mare (Turdus viscivorus), o pasăre exclusiv
de pădure; grangurul (Oriolus oriolus) are ca biotop preferat pădurile de foioase, hrana lui
constă din insecte pe care le caută în permanenţă în coroana copacilor, adeseori şi fructe;
pupăza (Upupa epops), îşi procură hrana pe sol; cucul (Cuculus canorus) are ca trăsătură
caracteristică parazitismul de clocire, care constă în depunerea unui ou la două zile în cuibul
altor păsări; porumbelul de scorbură (Columba oenas), prezent în pădurile rare, cu copaci
bătrâni, cuibăreşte în scorburi, se hrăneşte cu seminţe, isecte; iernuca se întâlneşte în
pădurile de foioase din regiunile deluroase, hrănindu-se cu vegetale.
Mamiferele sunt diversificate. După felul de hrană, sunt: ierbivore, rozătoare, carni-
ore, omnivore. Dintre ierbivore, cele mai cunoscute sunt căprioara (Capreolus capreolus)
şi cerbul (Cervus elaphus); dintre rozătoare sunt întâlnite mai multe specii printre care
veveriţa (Sciurus vulgaris), pârşul de stejar (Eliomys quercinus), care este cel mai puţin
fitofag dintre pârşi, hrănindu-se cu insecte, viermi, melci, păsărele şi în mai mică măsură
cu şoareci de pădure; dintre omnivore frecvente sunt porcul mistreţ (Sus scrofa) şi ursul
brun (Ursus arctos).
Pădurile mixte de tranziţie sunt cantonate în regiunile nordice ale Europei, nord-
estul Chinei şi estul Americii de Nord, asigurând tranziţia între pădurile de foioase cu frunze
căzătoare şi pădurile de conifere. Solurile generate de aceste păduri sunt podzolurile,
solurile turboase şi cele puternic levigate, sărace în carbonat de calciu.

PĂDURILE MIXTE DE TRANZIŢIE DIN EUROPA

Populează ţărmul Mării Baltice, coboară până în sudul Poloniei şi se întind spre est
până la baza Uralului de Sud. S-au format în postglaciar ca urmare a înaintării dinspre nord
spre sud a pădurilor de conifere şi dinspre sud spre nord a pădurilor de foioase. La
interferenţa lor a rezultat acest tip de păduri. În unele zone, ele sunt edificate din stejar, molid
şi pin, însoţiţi de ulm, arţar, frasin etc. Stratul arbustiv este format din alun, caprifoi (Lonicera
xylosteum), salbă-râioasă (Euonymus verrucosa), călin (Viburnum opulus).
Fauna este formată dintr-un amestec de animale nevertebrate şi vertebrate
caracteristice pădurilor de răşinoase şi celor de foioase.
Tufărişurile cu frunze caducifoliate verzi vara se formează pe locurile de defrişare
a pădurilor. Pentru zona temperată sunt caracteristice alunişurile unde specia lemnoasă
dominantă este alunul (Corylus avellana), smidărişurile formate dintr-un amestec de plante
lemnoase cum sunt porumbarul (Prunus spinosa), păducelul (Crataegus monogyna),
măceşul (Rosa canina), lemnul-câinesc (Ligustrum vulgare), verigariul Rhamnus catharticus,
R. saxatilis), murul (Rubus sp.), zmeurul (Rubus idaeus) etc.
Pentru regiunile submediteraneene din Balcani tufărişurile au o altă compoziţie
floristică. Aici sunt prezente următoarele specii: scumpia (Cotinus coggygria), păliurul
(Paliurusspina-christi), liliacul (Syringa vulgaris), cărpiniţa (Carpinus orientalis), mojdreanul
(Fraxinus ornus) etc.
În România, pe colinele şi dealurile din sudul Banatului, Olteniei şi Dobrogei,
tufărişurile sunt formate din arbuşti submediteraneeni şi mediteraneeni. Animalele
reprezentate mai ales din insecte şi reptile corespund zonei, cu specii submediteraneene şi
mediteraneene.

12
 Aspecte ecologice generale ale ecobiomului
Ecosistemele de pădure, care participă la formarea ecobiomului, vegetează în cadrul
zonei temperate în climate locale foarte diverse. Pădurile, prin speciile dominante de arbori şi
prin speciile însoţitoare ca subarboret, arbuşti şi ierburi sunt puternic edificatoare climato-
edafice. Ele îşi creează un mediu fitocenotic însoţit de unul zoocenotic de mare specificitate
şi relativă omogenitate. Coroanele arborilor - compacte sau mai puţin compacte, cu frunzişul
lor multistratificat, realizează un mediu umbros şi răcoros. Ecranul coronamentului în masivul
încheiat rămâne uşor penetrabil, permiţând circulaţia curenţilor de aer şi a vaporilor de apă.
Elagajul natural activ şi eliminarea naturală destul de rapidă a unor exemplare simplifică
structura platformelor interioare şi stimulează întreţinerea circulaţiei aerului intern-extern.
Coronamentul acestor păduri reţin cantităţi însemnate de apă provenită din precipitaţii
(ploi, zăpezi) care se scurg spre sol în curent continuu. Unele păduri (cum sunt făgetele
bătrâne) reţin apa prin coronament până la 60% din ploile obişnuite. Litiera are o mare
capacitate de reţinere a apei. Zăpada căzută la sol este de circa 80 - 85%, consecinţă a
coronamentului desfrunzit. Topirea zăpezii realizează în sol acumulări mari de apă.
Scurgerile de suprafaţă sunt mult diminuate datorită litierei şi afânării orizonturilor superioare.
Creşterea coeficientului de scurgere depinde de existenţa şi natura litierei şi de consistenţa
arboretului. Solul structurat şi afânat prezent în pădurile de foioase permite în general
infiltrarea rapidă a apei.
Prin litieră, pădurile de foioase participă la formarea solurilor şi îmbogăţirea lor în
elemente minerale. Capacitatea de regenerare a pădurilor este remarcabilă. Când există
fructificaţii bogate, din seminţe răsar mii de plante care suferă o severă triere ecologică,
factorul limitativ fiind lumina.
Flora însoţitoare a stejăretelor, ceretelor, gârniţetelor, gorunetelor, făgetelor,
aninişurilor, cărpinetelor, sălcetelor, mestecănişurilor reflectă condiţiile ecologice specifice
ale pădurii.
Fiecare pădure are specificul său de ritmicitate sezonieră şi nictemerală.
Succesiunea aspectelor floristice şi faunistice pe anotimpuri este evidentă. Astfel, primăvara
până la înfrunzirea plantelor lemnoase înfloresc rapid plantele ierboase geofite (Galanthus,
Anemone, Corydalis, Ranunculus, Dentaria, Ficaria, Eritonium, Scilla etc.). După înfrunzirea
arborilor şi arbuştilor încep să domine speciile sciafile din genurile Asperula, Mercurialis,
Oxalis, Euphorbia, Allium etc. Vara, covorul ierbos devine monoton şi treptat sărăceşte în
specii active, iar toamna o parte reînfrunzesc şi înfrumuseţează pădurea.
Fauna din litieră este bogată în specii de acarieni, colembole, coleoptere,
himenoptere, diptere, miriapode, larve de lepidoptere, gasteropode, rotifere, nematode,
protozoare. Animalele vertebrate sunt bine reprezentate prin păsările insectivore şi răpitoare,
prin mamifere rozătoare, ierbivore, carnivore, omnivore.
Pădurile sunt locuri propice pentru dezvoltarea ciupercilor, foarte variate ca specii
parazite sau saprofite. Descompunătorii din litieră şi sol sunt reprezentaţi de bacterii şi
ciuperci microscopice.
Reţeaua trofică din cadrul pădurilor este extrem de complexă. Lanţurile trofice care o
formează sunt extrem de active primăvara, vara şi toamna, devenind mai redusă în
intensitate şi în lanţuri iarna - prin intrarea în repaus a multor animale nevertebrate, prin
migraţia multor specii de păsări, prin hibernarea unor mamifere.
Lanţurile trofice cele mai reprezentative care structurează reţeaua trofică sunt:
lanţurile consumatorilor de frunze; lanţurile consumatorilor de scoarţă; lanţurile
consumatorilor de jir, ghindă etc. - întreţinute de insecte, păsări, mamifere; lanţurile
consumatorilor dc lemn - întreţinute de insecte şi ciuperci; lanţurile consumatorilor de ierburi.

13
 Lanţurile consumatorilor de frunze sunt întreţinute de omizile defoliatoare, ţigărar,
afide, insecte miniere, insecte polifage. Consumatorii lor sunt unele insecte carnivore şi mai
ales păsările insectivore. Alţi consumatori secundari aflaţi în legătură cu aceştia sunt păsările
răpitoare care se hrănesc cu păsările insectivore.
Lanţurile consumatorilor de scoarţă sunt întreţinute de gândacii de scoarţă care
trăiesc sub scoarţă (larvele multora din ele) alţii pe scoarţă şi pe seama cărora se hrănesc
ciocani tonle, ţoiul, cojoaica sau insectele parazite.
Lanţurile consumatorilor de jir, ghindă etc. sunt întreţinute de insecte prin unele molii
(Carpocapsa grossana, C. amplana), de unele păsări precum alunarul (Nucifraga
caryocatactes), de unele mamifere cum sunt: veveriţa, pârşii, şoarecii. Pe seama acestora
trăiesc insecte parazite, păsări răpitoare de noapte ca buha, huhurezul, mamifere carnivore
(jderul etc.).
Lanţurile consumatorilor de lemn sunt întreţinute de insecte (de exemplu: croitorul
albastru al fagului), pe seama cărora se hrănesc ciocănitorile etc.
Lanţurile consumatorilor de ierburi sunt destul de numeroase. Cu plante se hrănesc
cerbul, căpriorul, mistreţul, specii de şoareci, insecte (unele afide, himenoptere, lepidoptere).
Consumatorii de ordinul II sunt lupul - care atacă ierbivorele sau rozătoarele; coccinelidele -
care se hrănesc cu afide, păianjenii, acarienii, himenopterele parazite, şopârlele, broaştele
etc. Aici este prezent şi hiperparazilismul.
Lanţurile trofice legate de necromasă sunt foarte numeroase. Consumatorii de ordinul
I sunt animalele nevertebrate din grupele: diplopode, acarieni, oligochete, pseudoscorpioni,
colembole, coleoptere, himenoptere, diptere, larve de lepidoptere etc. Unele dintre aceste
animale transformă frunzarul în detritus, iar altele se hrănesc cu detritus. Pe seama acestora
se hrănesc insectele prădătoare şi cele parazite, cârtiţa, chiţcanii etc., toţi fiind consumatori
de ordinul II.

ECOSISTEMUL DE PĂDURE

Ecosistemele forestiere sunt sisteme cibernetice deschise, cu integritate structurală şi

funcţională, care realizează schimburi permanente de substanţe şi energie cu mediul
înconjurător.
Arborii, arbuştii, plantele ierboase şi animalele din păduri reprezintă fiecare în parte
sisteme individuale, deschise pentru materie şi energie.
Comunitatea plantelor – fitocenoza – şi comunitatea animalelor - zoocenoza,
precum şi întregul complex al vegetaţiei şi faunei forestiere – biocenoza – integrează
sistemele individuale la nivel supraindividual, asociativ, implicând relaţii permanente cu
factorii mediului extern.
Ecosistemele forestiere sunt unele dintre cele mai complexe ecosisteme deoarece, la
relaţiile ce se stabilesc între comunităţile de organisme care îl alcătuiesc, se mai adaugă şi
relaţiile dintre acesta şi organisme sau asociaţii de organisme care nu aparţin acestui
ecosistem. Ecosistemele forestiere sunt astfel sisteme asociative combinate, care rezultă
din integrarea unui număr impresionant de elemente individuale, de grupări şi componente,
într-un ansamblu asociativ de o complexitate inegalabilă.
Unitatea organismelor cu mediul lor de viaţă în ecosistemul forestier este indisolubilă,
demonstrată de faptul că orice modificare importantă în biocenoză determină modificări
substanţiale şi adecvate în habitat. Invers, modificările survenite în habitat determină
răspunsuri adecvate ale fitocenozei şi zoocenozei şi implicit ale întregului ecosistem.

14
 În afara relaţiilor de schimb trofic şi energetic între componentele biocenozei, precum
şi între biocenoză şi habitat (ceea ce dă notă distinctivă pădurii ca întreg) mai există relaţiile
trofice şi energetice angajate cu mediul exterior.
În ansamblu, ecosistemele forestiere sunt sisteme deschise pentru substanţe şi
energie, dar închise pentru informaţii perturbatoare, în sensul că semnalele determinate de
factorii perturbatori nu pot străbate ecosistemul fără a fi înregistrate ca evenimente
importante.
Relaţiile şi procesele care au loc în cadrul unui ecosistem forestier, precum şi între
acesta şi mediul extern apropiat, împreună cu însuşirile biologice ale speciilor lemnoase,
conferă acestui sistem complex caracterul de lungă sau nesfârşită perenitate.

STRUCTURA ECOSISTEMELOR FORESTIERE

Ecosistemul forestier prezintă două componente fundamentale: biocenoza şi

biotopul sau staţiunea forestieră - folosită şi modificată de biocenoză.
Biocenoza este alcătuită din:
- fitocenoză – comunitatea plantelor;
- zoocenoză – comunitatea animalelor;
- microbiocenoză – comunitatea organismelor inferioare.

Fitocenoza are structură complexă şi uşor de diferenţiat în funcţie de natura şi

dimensiunile elementelor componente. Se disting astfel etajele de vegetaţie ale pădurii şi
anume: arboretul, subarboretul, seminţişul, pătura vie, care ocupă poziţii bine precizate în
profilul său vertical. Un loc aparte îl deţine microflora, formată din alge, licheni, ciuperci,
bacterii, actinomicete, ai cărei reprezentanţi se pot situa la niveluri diferite începând din
coroane şi ajungând până la sol. Poziţii variabile în spaţiu şi timp pot ocupa uneori şi unele
plante lemnoase cum sunt în special lianele de pădure, plantulele şi puieţii arborilor şi
arbuştilor (datorită creşterii şi dezvoltării lor multianuale).

Etajul de vegetaţie al arboretului se compune uneori din două (foarte rar din trei)
straturi de înălţimi net diferite, denumite etaje ale arboretului. Pe de altă parte, în arboretele
monoetajate se pot separa două plafoane, constituite din arbori de diferite clase de înălţimi.
Fitocenoza relevă, în afara structurii pe verticală (fig. 1), şi o anumită distribuţie pe
orizontală a arborilor, arbuştilor (fig. 2), plantelor ierboase sau a complexelor lor spaţiale.
De o deosebită importanţă şi semnificaţie sunt astfel populaţiile constituite din arbori
care ocupă acelaşi areal şi se caracterizează prin cerinţe ecologice similare dar deosebite de
ale altor populaţii învecinate aparţinând aceleaşi specii.

15
Fig. 1. Structura verticală etajată a unui ecosistem de pădure de şleau (după Chiriţă, 1981). I1–I7
niveluri de înălţime ale arborilor, arbuştilor şi păturii vii; A1 – A4 niveluri de adâncime ale zonelor cu
diferite densităţi de înrădăcinare.

Fig. 2. Structura orizontală a unui

ecosistem de pădure de şleau (după
Doniţă şi Purcelean, 1975).

Biotopul (staţiunea ecosistemului) este reprezentat de ansamblul condiţiilor de

mediu al plantelor şi animalelor, constând din:
- climatop – complexul condiţiilor climatice;
- edafotop – complexul condiţiilor edafice;
- geotop – complexul condiţiilor geomorfologice.

16
 Componentele biotice şi abiotice ale ecosistemelor forestiere nu apar în mod izolat, ci
se interferează, se întrepătrund şi se concentrează în anumite zone ale biogeocenozei.
De aceea, mai corect este să se diferenţieze părţile structurale ale ecosistemului
forestier alcătuite dintr-o combinaţie specifică a elementelor fitocenozei, zoocenozei şi
mediului de viaţă, cu fizionomie proprie, care pot fi denumite sinuzii.
Sinuziile sunt reprezentate prin etajele de vegetaţie ale pădurii (arboretul,
subarboretul şi pătura vie). Fiecare din aceste sinuzii constituie un strat asimilator distinct,
care (mai ales la nivelul aparatului fotosintetizant) realizează un mediu particular, populat de
o lume animală specifică. Astfel, de exemplu, coronamentul arboretului cu masa de frunziş,
flori şi fructe, cu microclimatul său (adăpostit, ferit în zonele interne de acţiunea radiaţiei
solare directe, a curenţilor puternici de aer etc.) găzduieşte numeroase specii de mamifere,
păsări şi insecte, dintre care unele (insectele în special) sunt strict legate de biotopul
respectiv, precum şi o microfloră şi o microfaună variate.
Similar, în coroanele arbuştilor, ca şi în frunzişul plantelor ierboase, găsesc condiţii de
hrană şi adăpost diferite specii de mamifere, păsări şi insecte, precum şi diferite specii de
microorganisme.
Structuri integrate cu funcţii similare sunt şi litiera (pătura impropriu-zis moartă),
precum şi orizonturile organominerale ale solului. Litiera reprezintă un mediu cu multiple
valenţe biologice, în care apar diferite specii de mamifere, reptile, insecte, gasteropode,
protozoare, nematode etc., precum şi o complexă microfloră (alge, bacterii, actinomicete).
Orizonturile de sol sunt întreţesute de bogatele sisteme radiculare ale arborilor,
arbuştilor şi plantelor ierboase, dispuse la diferite adâncimi. Acestea, prin funcţiile lor
specifice exercită puternice influenţe biochimice şi mecanice asupra solului. În condiţiile
ecologice oferite de mediul edafic trăieşte o lume bogată de microorganisme.
În afara acestor structuri integrate principale, în cadrul ecosistemelor forestiere se
mai pot diferenţia şi alte unităţi structurale, cum sunt merocenozele şi biochoriile.
Merocenozele sunt părţi ale ecosistemului reprezentate prin organele vii ale plantelor
(frunze, flori, tulpini etc.) care servesc ca mediu de viaţă pentru anumite organisme
specializate.
Biochoriile (microcenozele) reprezintă locuri de concentrare a substanţei vii, care
se formează acolo unde temporar apar condiţii de mediu ameliorate, cantităţi mari de hrană
(de exemplu, pe un trunchi de arbore în descompunere ş.a.).
După natura ei, materia organică dintr-un ecosistem forestier poate fi de două
categorii: biomasa vie (sau simplu biomasa), care include materia organică a tuturor
plantelor, animalelor şi microorganismelor vii ale biocenozei forestiere şi biomasa moartă
(sau necromasa), formată din totalitatea organismelor şi microorganismelor moarte, precum
şi din părţi moarte, resturi şi dejecţii ale acestora.
În ecosistemele forestiere, caracterizate printr-o lungă perenitate, principala biomasă
vie o prezintă fitobiomasa lemnoasă, formată prin acumularea creşterilor anuale în volum ale
arborilor. Cantitatea de fitobiomasă diferă în funcţie de speciile de arbori, vârsta acestora,
consistenţa şi clasa de producţie a arboretului (aceasta din urmă, condiţionată de potenţialul
productiv al staţiunii).
În aceste ecosisteme există un adevărat flux al biomasei, cu predominarea absolută
a fluxului necromasei, în care intră anual circa 90% (uneori mai mult) din producţia primară
netă a ecosistemului, a arborilor în primul rând. Arborii apar astfel ca principalul furnizor de
necromasă în ecosistemele forestiere. În ecosistemele de la latitudini mijlocii, în fluxul de
necromasă intră anual 10-50 t/ha biomasă, din care 9-10 t lemn, 2-4 t frunze, câteva sute de
kilograme flori şi seminţe, alte câteva sute masă ierboasă.

17
 RELAŢII FUNCŢIONALE ÎN ECOSISTEMELE FORESTIERE

Funcţionalitatea complexă a ecosistemelor forestiere este rezultanta activităţii

biologice a diferitelor categorii de organisme vegetale şi animale ale biocenozei. Fiecare din
aceste categorii îndeplineşte, prin modul ei de viaţă, de hrănire în primul rând, o anumită
funcţie în formarea şi transformarea până la descompunere totală a biomasei ecosistemului.
Plantele, animalele şi microorganismele dintr-un ecosistem forestier sunt strict
specializate în ceea ce priveşte modul de hrănire, grupându-se pe anumite niveluri trofice:
- producători – plante verzi, cu capacitate de a produce biomasă vegetală prin
fotosinteză (arborii, arbuştii, subarbuştii, plantele ierboase);
- consumatori primari (fitofagi) – animale ierbivore (specii de vânat, insecte), care
consumă biomasă vegetală formată de producători;
- consumatori secundari şi consumatori terţiari – animale de pradă sau prădători,
care se hrănesc cu fitofagi, respectiv cu consumatori secundari;
- detritofagi sau consumatori de biomasă moartă (necromasă) (insecte, râme);
- descompunători – microorganisme în cea mai mare parte, care descompun materia
organică moartă în CO2, apă, NH3 şi săruri minerale.

Între plantele şi animalele aparţinând diferitelor niveluri trofice se stabilesc relaţii

directe care permit realizarea unor lanţuri şi reţele trofice complexe.
Organismele animale şi vegetale alcătuiesc astfel o adevărată structură trofică, ale
cărei elemente constitutive sunt lanţul trofic, reţeaua trofică şi nişa ecologică.
Lanţul trofic cuprinde legăturile univoce dintre organismele interdependente
funcţional în care materia şi energia circulă de la consumatorii primari spre cei secundari,
terţiari ş.a., deci de la nivelurile trofice inferioare spre cele superioare. În pădure, veriga
iniţială a lanţului trofic o constituie planta verde, căreia îi succedă câteva verigi de
consumatori. În acest lanţ trofic, consumul succesiv al producătorilor de către consumatorii
de diferite ordine este limitat, deoarece numărul de indivizi din verigile superioare descreşte
progresiv.
Reţeaua trofică cuprinde un complex de lanţuri trofice, caracterizate printr-o
multitudine de relaţii reciproce între
organismele care preiau şi cedează
substanţă şi energie. În cadrul reţelelor
trofice unele specii dispun de un înalt
potenţial energetic de prelucrare a
hranei, transformând pe scară largă
materia vegetală în materie animală.
Nişa ecologică
Nişa de habitat indică locul
speciei în habitat, în spaţiul biocenozei,
iar nişa trofică indică locul speciei în
lanţul trofic.
Un aspect esenţial al relaţiilor
dintre organismele unei biocenoze se
referă la raporturile lor numerice.
Indivizii aparţinând diferitelor niveluri
trofice sunt distribuiţi cantitativ conform
piramidei lui Elton (fig. 3), care exprimă Fig. 3 – Piramida teoretică a relaţiilor
clar descreşterea numărului de indivizi, cantitative dintr-o pădure de foioase (după
Stugren, 1978)
18
respectiv a biomasei acumulate şi a energiei disponibile, începând de la nivelul trofic inferior
(al producătorilor) spre nivelul trofic superior (al consumatorilor de ordin superior). De
exemplu, în pădurea de fag există un număr foarte mare de plante, foarte multe insecte, un
număr foarte mic de viermi, puţine păsări şi foarte puţine mamifere.
În mod obişnuit, în păduri aceste raporturi numerice sunt relativ constante în spaţiu şi
în timp. Modificarea numărului de indivizi în biocenoză de la un nivel trofic la altul poate să
conducă la dereglarea echilibrelor structurale, trofice, energetice şi informaţionale ale
întregului sistem natural. Astfel, în cazul înmulţirii în masă a insectelor în pădurile de molid,
de stejar sau de plop, hrana oferită de producători (arbori mai ales) devine rapid insuficientă,
arborii încep să se usuce în ritm accelerat şi pădurile îşi pierd stabilitatea, ajungându-se la
distrugere totală.
Asemenea situaţii îşi au deseori originea în intervenţii destabilizatoare ale omului,
deoarece în mod normal, lupta pentru existenţă între specii acţionează cu o mare forţă de
proporţionare a efectivelor de plante şi de animale din ecosistemele forestiere.
Structura numerică a populaţiilor de plante şi de animale este reglată astfel de legi
foarte precise, care conduc în mod natural la realizarea unei stări de echilibru funcţional şi
implicit la stabilizarea întregii biocenoze.
Relaţiile dintre plantele şi animalele pădurii sunt mult mai complexe decât ar rezulta
din gruparea lor pe niveluri trofice. Ecosistemul forestier include o adevărată reţea de
interacţiuni şi intercondiţionări, nu numai pe planul nivelurilor trofice, ci pe planuri mult mai
generale şi mai diversificate. Componentele structurale ale ecosistemului, cu însuşirile şi
caracteristicile lor, sunt interconectate cu factori de acţiune şi de influenţă.

FACTORII ECOLOGICI ÎN ECOSISTEMUL FORESTIER

Complexul factorilor ecologici

Acesta este constituit din trei grupe de factori: biocenotici, de mediu fizico-geografic şi
antropici.
Grupa factorilor biocenotici include, la rândul ei, factorii fitocenotici şi cei
zoocenotici.
Factorii biocenotici se manifestă atât prin acţiuni directe ale plantelor, animalelor şi
microorganismelor unele asupra altora (acţiuni de contact), cât şi prin acţiuni indirecte, prin
intermediul mediului climatic şi edafic modificat sau prin intermediul unor substanţe chimice
secretate de anumite specii de plante, microorganisme ş.a.
Acţiunile directe pot fi de natură mecanică, de exemplu, lovirea mugurilor terminali
şi axiali de către ramuri mişcate de vânt („biciuirea”), presiunea fizică a rădăcinilor,
susţinerea lianelor de către tulpinile arborilor şi arbuştilor ş.a., sau de natură anatomo-
fiziologică, cum se înregistrează în cazul creşterilor de rădăcini, microtrofismului,
parazitismului şi semiparazitismului, bacteriotrofismului etc.
Acţiunile indirecte sunt adeseori mult mai importante decât cele directe, deoarece
mediul intern creat în special de către etajul edificator al arboretului (prin umbrire,
interceptarea radiaţiilor cosmice şi a precipitaţiilor în coroane, consum de apă şi elemente
nutritive bazice, azot, fosfor ş.a., de microelemente din sol, prin natura şi cantitatea resturilor
organice, capacitatea de „prelucrare” a solului de către rădăcini etc.) se dovedeşte esenţial
în constituirea şi coeziunea ecosistemului forestier.
Acţiunile indirecte se pot realiza însă şi prin intermediul anumitor substanţe chimice
cum sunt: fitoncidele (secreţii ale plantelor superioare, cu acţiune antagonică asupra
microorganismelor); colinele (secreţii ale plantelor superioare, cu acţiune stimulativă asupra

19
plantelor superioare); blastocolinele (secreţii ale plantelor superioare cu acţiuni inhibitoare
asupra plantelor superioare; giberelinele (secreţii ale microorganismelor, cu efect stimulator
asupra plantelor superioare); marazimele (secreţii ale microorganismelor, inhibitoare pentru
plantele superioare); antibioticele (secreţii ale microorganismelor, inhibitoare pentru
microorganisme) etc.
Factorii zoocenotici sunt la fel de importanţi ca şi cei fitocenotici, având rol analog în
„economia” ecosistemelor forestiere.
Funcţionarea normală a oricărui ecosistem forestier nu se realizează fără participarea
activă şi directă a faunei, aşa cum se cunoaşte din studiul numeroaselor şi variatelor reţele şi
lanţuri trofice din păduri. Fauna este strict specializată ecologic, înregistrând informaţia
biocenozei şi a habitatului mai ales pe cale trofică şi prin acţiunile factorilor ecologici. În
acelaşi timp, aceasta (ca element funcţional al ecosistemului) influenţează prin activitatea ei
metabolică celelalte componente şi participă astfel la menţinerea echilibrului dinamic.

Factorii de mediu (fizico-geografici) sunt factorii climatici, edafici, geomorfologici.

În funcţie de modul în care factorii ecologici îşi manifestă acţiunea asupra florei şi
faunei se face deosebirea între factorii ecologici propriu-zişi, aceia care influenţează
direct (dar şi indirect) viaţa plantelor şi a animalelor – lumina, căldura, CO2, oxigenul din aer,
substanţele nutritive (azot, fosfor, baze) accesibile, microelementele, apa, căldura, aerul din
sol, coacţiunile biotice de contact ş.a. şi factorii ecologici indirecţi, care au efecte indirecte
asupra lor, acţionând prin intermediul factorilor ecologici (factorii geomorfologici, minerale ale
materialului parental, materia organică moartă proaspătă, biocenoza solului, coacţiunile
transabiotice etc.).
Factorul antropic exercită numeroase şi variate acţiuni sistematice sau întâmplătoare
asupra pădurilor, acţiuni care determină adeseori modificări fundamentale în natura şi
structura ecosistemelor.

Relaţiile dintre biocenoză şi factorii mediului intern şi extern în ecosistemele

forestiere

Aceste relaţii definesc însăşi unitatea organică a ecosistemului şi condiţionează viaţa

şi productivitatea acestuia. Existenţa şi importanţa fundamentală a acestor relaţii justifică şi
termenul de ecosistem – sistem ecologic, adică sistem de relaţii între comunităţile de
organisme şi mediul lor de viaţă.
Principalele procese de viaţă ale arborilor şi arboretelor (fotosinteza, respiraţia,
transpiraţia, nutriţia minerală, absorbţia apei, creşterea aeriană şi dezvoltarea sistemului de
rădăcini, fructificaţia, germinaţia seminţelor, dezvoltarea seminţişurilor, procesul de
diferenţiere structurală a arboretului şi cel de eliminare din arboret, activitatea faunei şi a
microorganismelor etc.) au la bază relaţiile plantelor, animalelor şi microorganismelor cu
factorii ecologici ai mediului intern al ecosistemului şi ai mediului extern apropiat. În esenţă,
aceste relaţii constau în schimbul (primirea din mediu şi eliberarea în mediu) de energie
(lumină, căldură) şi materie (CO2, O2, apă, elemente nutritive şi microelemente din sol),
precum şi din influenţe ale unor factori de mediu asupra organismelor (de exemplu,
temperaturile extreme vătămătoare, vântul, compacitatea, alcalinitatea, salinitatea solului
etc.).
Gradul de favorabilitate pentru biocenoză, pentru arbori îndeosebi, al relaţiilor cu
factorii de mediu din ecosistem şi din apropierea imediată a acestuia determină intensitatea
proceselor de viaţă, de formare şi acumulare a biomasei lemnoase şi prin aceasta nivelul
productivităţii ecosistemului forestier.

20
 PROCESE FUNDAMENTALE, CARACTERISTICI TROFICE ŞI ENERGETICE
CANTITATIVE ALE ECOSISTEMELOR FORESTIERE

Organizarea şi funcţionalitatea ecosistemelor sunt însuşiri esenţiale, indispensabile

pentru viaţa şi productivitatea ecosistemelor forestiere.
Funcţia caracteristică şi fundamentală a ecosistemelor forestiere - respectiv de a
forma şi acumula biomasă lemnoasă (energie chimică potenţială) prin bioconversia energiei
cosmice se exercită în cadrul celor două mari procese:
- procesul de organicizare – de formare a biomasei vegetale din componente
anorganice (CO2 din atmosferă, apă şi elemente nutritive din sol) şi energie cosmică;
- procesul de mineralizare – de descompunere a biomasei moarte în componentele
minerale din care s-a format prin procesul de organicizare.
În procesul de organicizare acţionează plantele verzi (în pădure - arborii în primul
rând), cu capacitate de fotosinteză şi nutriţie minerală. În procesul de mineralizare
acţionează fitofagii, detritofagii şi descompunătorii (microorganisme în cea mai mare parte),
care de-a lungul numeroaselor lanţuri trofice produc humificarea şi mineralizarea resturilor
organice şi a humusului.
Se impune a fi evidenţiată importanţa procesului de mineralizare pentru nutriţia, viaţa
şi productivitatea ecosistemelor forestiere, în lipsa căruia ar deveni imposibil circuitul biologic
al elementelor nutritive, indispensabil pentru menţinerea fertilităţii solului şi a productivităţii
ecosistemelor, iar acumularea organismelor moarte (a necromasei) ar face până la urmă
imposibilă viaţa chiar pentru organismele vegetale.
Ecosistemul forestier este caracterizat printr-o complexă activitate trofică, ce constă
în captarea din mediu, acumularea, transformarea şi transmiterea pe lanţurile trofice a
substanţelor şi energiei, care străbat în fluxuri permanente sau întrerupte şi variabile
ecosistemul: fluxul energiei, fluxul apei şi al elementelor nutritive, fluxul materiei organice în
formare şi acumulare, fluxul materiei organice moarte în descompunere progresivă etc.
Din punct de vedere trofic, cu unele excepţii, ecosistemele forestiere sunt printre cele
mai productive biosisteme terestre. Producătorii fotosintetizanţi din biocenoză au la dispoziţie
în mediul intern al pădurilor mature adeseori un volum de aer de peste 300.000 m3 / ha şi un
volum de sol de peste 10.000 m3 / ha.
Circuitul elementelor minerale se produce, în majoritatea cazurilor, cu intensitate
apreciabilă, anual fiind încorporate în creşterile lemnului, scoarţei şi la formarea frunzelor,
florilor, fructelor etc. cantităţi însemnate de azot, calciu, potasiu, fosfor, magneziu ş.a. şi care
apoi sunt restituite în cea mai mare parte solului prin depunerile anuale de resturi organice.
De asemenea, anual se vehiculează imense cantităţi de apă din mediul fizic spre biocenoză
(prin absorbţie radiculară) şi din biocenoză spre biotop (prin transpiraţie).
Astfel, consumurile anuale la hectar ale pădurilor de productivitate superioară sunt:
- în cazul molidişurilor: 55-70 kg azot, 5-8 kg fosfor, 50-100 kg calciu, 10-22 kg potasiu;
- în cazul făgetelor: 40-65 kg azot, 4-5 kg fosfor, 55-105 kg calciu, 15-50 kg potasiu;
- în cazul pinetelor: 30-60 kg azot, 3-4 kg fosfor, 20-50 kg calciu, 8-18 kg potasiu etc.
Arboretele bine închise şi viguroase din zona temperată restituie anual solului circa
3.500-4.000 kg litieră / ha şi dacă se calculează şi cantităţile de materie organică retrocedate
prin rădăcini moarte, „fondul circulant” ajunge la făgete de exemplu, la peste 80% azot, 85%
calciu, 87% potasiu, 80% fosfor etc. din consumul total.
De aici rezultă că bilanţurile anuale ale circuitului biologic al elementelor minerale în
păduri se soldează cu un procent redus de „pierderi” pentru fondul global de substanţe
nutritive, pierderi care de fapt se şi refac anual prin azotul din ploi şi prin mobilizarea unor noi
elemente nutritive din substratul litologic. Aceasta înseamnă că uriaşii producători de

21
biomasă vegetală – pădurile - cu ratele lor de acumulare ridicate (până la aproape 12 t/ha/an
substanţă uscată) funcţionează la cote de randament bioproductiv cu consumuri minime de
materie primă din sol.
Ecosistemul forestier este un mare consumator de apă. Cea mai mare parte din apa
absorbită din sol prin sistemul radicular al plantelor este eliminată prin transpiraţie. Astfel, în
păduri mature de productivitate medie, de pe un hectar de făget se elimină prin transpiraţie
numai pentru formarea aparatului foliar 2.000 m3 apă anual, iar de pe un hectar de pinet sau
de molidiş între 400 şi 500 m3. Pentru formarea lemnului se elimină în plus la hectar circa
1.000 m3 apă în făgete, 2.500 m3 în molidişuri şi 1.400 m3 apă în pinete. Pentru formarea a
100 g de substanţă uscată, fagul şi duglasul elimină prin transpiraţie circa 17 litri de apă,
pinul silvestru circa 30 litri, mesteacănul 31, stejarul 34, molidul 50, frasinul 85, plopul 95 etc.
În alcătuirea producţiei nete a pădurii intră numai 15-20 m3 apă la hectar.
În mod obişnuit, cantitatea de apă consumată de pădure pentru transpiraţie se ridică
la 2-4 milioane kg la ha anual, adică la circa 200-400 mm precipitaţii anual. Transpiraţia
zilnică (exprimată în litri la hectar) este în medie de 43.000 la molid, 33.000 la fag, 23.000 la
pin.
În acelaşi timp, pădurea reprezintă şi un imens rezervor de apă. Un hectar de pădure
matură, cu o masă lemnoasă de 500 m3, conţine circa 200.000-400.000 litri de apă, adică
20-40 mm precipitaţii.
În ecosistemele forestiere, circuitul elementelor minerale, al apei şi al carbonului şi
oxigenului înregistrează variaţii ciclice în diferite epoci din viaţa biocenozei, dar şi variaţii
întâmplătoare - sub acţiunea unor factori modificatori.
Efectul metabolic al circuitului materiei în pădure (producţia de biomasă) atinge cote
cumulative tot mai înalte, până la nivelul saturaţiei trofice.
În pădurea naturală, odată atinsă limita stării de echilibru trofic, când pe plan
fizionomic-structural biocenoza rămâne asemănătoare cu ea însăşi (cu toate restructurările
şi prefacerile intense pe care le suferă neîncetat), activitatea biosintetizantă a producătorilor
primari continuă să se realizeze la cote de înalt randament trofic, dar acumulările rămân
echivalente cu pierderile suferite prin regresul biologic şi moartea exemplarelor vârstnice.
În pădurea cultivată, momentul saturaţiei trofice (sau perioada corespunzătoare) este
depăşit rapid prin punerea în valoare (exploatarea) a biomasei vegetale. Ritmul noilor
acumulări marchează o dinamică ascendentă cu numeroase sinuozităţi, în funcţie de
fenomenele de „explozie numerică” în regenerări naturale şi de eliminarea naturală.
Ca sisteme bioenergetice cu configuraţie energetică proprie, ecosistemele
forestiere reprezintă adevărate „uzine” producătoare de energie, veritabile „maşini solare”
care captează, transformă şi înmagazinează energie cosmică radiantă.
Dinamica intercepţiei, utilizării, stocării şi pierderilor energiei urmează curbe specifice
de la un ecosistem la altul şi în funcţie de parametrii structurali ai fiecăruia în parte.
Astfel, într-un ecosistem de făget premontan cu mull (pădurea Warthe, Braşov)
arboretul în vârstă de circa 100 de ani, cu o creştere medie anuală de 7,6 m3/an/ha şi o
biomasă de 7 t/an/ha (inclusiv frunzele) are un coeficient de conversie a energiei (randament
energetic) de 1,212%, acumulând anual în medie 29,876 · 106 kcal/ha.
În acelaşi ecosistem de făget, energia totală acumulată în arboret (la 100 de ani) este
de 1,65 · 109 kcal/ha, în timp ce în subarboret se reţin numai 2,18 · 106 kcal/ha, în seminţiş
5,81 · 106 kcal/ha, iar în pădurea vie 1,48 · 105 kcal/ha.
În ecosistemele forestiere, circuitele energetice în procesele fundamentale ale
fotosintezei şi respiraţiei se dovedesc a fi deosebit de active. În general, măsurile
silvoculturale care vizează atingerea parametrilor optimali în ceea ce priveşte consistenţa şi

22
desimea arboretelor, dimensiunile şi densitatea coroanelor etc. au efecte pozitive nu numai
asupra acumulărilor de substanţe, ci şi asupra acumulărilor de energie chimică potenţială.

PROCESE ŞI FENOMENE CARACTERISTICE ÎN ECOSISTEMELE FORESTIERE

În ecosistemele forestiere (complex structurate şi organizate), se desfăşoară în mod

continuu o serie de procese şi fenomene biologice extrem de variate, care întreţin în fond
însăşi viaţa şi existenţa pădurii.
Astfel, se pot diferenţia procesele şi fenomenele fundamentale înregistrate la nivelul
componenţilor biocenozei, adică cele proprii sistemelor individuale (Ex: la plante -
germinaţia, absorbţia elementelor nutritive şi a apei, circulaţia apei şi a substanţelor nutritive,
transpiraţia, fotosinteza, respiraţia, circulaţia substanţelor organice, creşterea, înflorirea,
fructificarea şi moartea, sau; la animale - reproducerea, metabolismul, creşterea, dezvoltarea
şi moartea).
Ceea ce caracterizează de fapt ecosistemele forestiere ca sisteme ecologice
asociative complexe de nivel supraindividual, sunt procesele colective, care se manifestă în
cadrul diferitelor structuri componente. Astfel, în biocenoză se diferenţiază procese colective
specifice ca: realizarea stării de masiv, diferenţierea dimensională a arborilor şi structurală a
arboretului, elagajul natural, eliminarea naturală, etajarea vegetaţiei, decalarea fenologică,
creşterea şi producţia de biomasă în masiv, fructificaţia şi regenerarea în masiv şi la margine
de masiv, succesiunea speciilor, specializarea ecologică a faunei ş.a.
Trecerea de la starea de sisteme individuale (reprezentate prin plante şi animale) la
sistemul asociat integrat se realizează odată cu constituirea stării de masiv.
Formarea coronamentului arboretului are consecinţe hotărâtoare în viaţa
ecosistemului abia realizat odată cu aceasta. Astfel, ecranul continuu şi compact al
frunzişului reprezintă o suprafaţă activă de reglare a calităţii şi intensităţii luminii, a
cuantumului căldurii şi precipitaţiilor, a intensităţii vântului etc.
Acţiuni de modificare a condiţiilor de viaţă se manifestă şi în sol, la nivelul rizosferei,
datorită întrepătrunderii şi etajării tot mai accentuate a sistemelor de înrădăcinare. Rizosfera
influenţează regimul hidric, al nutriţiei minerale, al aerului şi al căldurii.
În acest fel, prin formarea în aer şi în sol a unui mediu intern propriu, componentele
individuale se adaptează la condiţiile sistemului asociativ şi progresiv se conturează, se
consolidează, se perfecţionează şi se dezvoltă trăsătura esenţială - integralitatea.
În formarea mediului intern arboretul deţine rolul principal. Astfel, acesta reprezintă
componentul edificator şi coordonator în viaţa şi existenţa ecosistemelor forestiere.
Diferenţierea structurală a arboretului, respectiv decalajul dimensional al arborilor,
se produce atât datorită deosebirilor de potenţial biologic individual, cât şi datorită acţiunii
mediului intern. Diferenţierea în masiv este deci o consecinţă a stării de integralitate şi în
cele din urmă duce la eliminarea naturală a arborilor, reflectând trăsătura de autoreglare a
sistemelor biologice.
În ecosistemele stabile (cum sunt făgetele, molidişurile, stejăretele, amestecurile de
răşinoase şi foioase) au loc permanent modificări ale numărului de exemplare din diferite
straturi şi din diferite populaţii componente, cu intensităţi variabile în funcţie de vârsta
arboretului, condiţiile staţionare etc. În pădurile mature în care s-a ajuns la stări staţionare
avansate ale diferitelor straturi în ceea ce priveşte cota de participare la folosirea spaţiului
aerian şi edafic, singurul strat remarcabil printr-o dinamică numerică activă este acela al
seminţişului. În anii de fructificaţie se produce o adevărată „explozie numerică” a populaţiei
juvenile, urmată însă de o eliminare severă, cauzată de concurenţa exercitată de arboret, dar
şi de celelalte etaje de vegetaţie. Având în vedere că fitocenozele respective sunt în general

23
saturate trofic şi energetic, menţinerea noului element structural în proporţii ridicate
presupune reglarea fluxului global de substanţă şi energie, fie prin acţiunea forţelor naturii (în
pădurea naturală), fie prin intervenţia omului (în pădurea cultivată). În caz contrar, eliminarea
naturală se face numai pe seama stratului nou apărut (de exemplu, în arboretul de fag din
staţionarul ecologic Warthe-Braşov, în toamna anului 1968 s-au instalat 1.079.200 de
plantule la ha, la sfârşitul primului sezon de vegetaţie s-au menţinut 312.000 de exemplare,
la finele celui de-al doilea sezon 123.000 de exemplare, iar după 8 ani nu au mai rămas
decât exemplare izolate).
De remarcat că alături de eliminarea naturală se manifestă şi procesul de creştere
numerică, deoarece dintre seminţişurile care apar periodic rămâne întotdeauna un număr de
exemplare care se integrează treptat în arboret. În acelaşi fel, anumite creşteri numerice se
produc periodic şi în subarboret sau în pătura ierbacee.
Etajarea vegetaţiei decurge din natura componentelor fitocenozei, dotate cu
potenţiale diferite de creştere, dar are loc întotdeauna sub acţiunea nemijlocită a condiţiilor
climato-edafice ale mediului intern, reprezentând expresia raporturilor dintre speciile de
plante integrate în sistemul asociativ unitar.
Decalarea fenologică a vegetaţiei constituie reflectarea caracterului adecvat al
ansamblului fitocenotic, fiind determinată de o selecţie riguroasă a componentelor fitocenozei
în condiţiile de mediu proprii ecosistemelor forestiere, de adaptarea plantelor din etajele de
vegetaţie inferioare la „fazele fenologice” ale etajului „cheie” al arboretului.
Acumularea de biomasă vegetală în ecosistemele forestiere este continuă şi
contradictorie, deoarece în permanenţă au loc procese de creştere, ca rezultantă a sintezelor
organice şi a consumului metabolic, precum şi procese de diminuare a masei vegetale
active, prin eliminarea naturală şi prin elagaj, prin pierderi întâmplătoare etc.
Creşterile şi acumularea de biomasă ale indivizilor sunt manifestări ale activităţii lor
metabolice.
Creşterea şi acumularea de biomasă în ecosistemului forestier sunt supuse şi legilor
echilibrului dinamic şi autoreglării. Totodată, ele reflectă influenţa raportului dintre informaţia
genetică şi cea a habitatului, dintre structura genotipică a populaţiilor de arbori şi expresia lor
fenotipică în condiţiile de mediu date.
Fructificarea şi regenerarea în masiv îmbracă aspecte particulare faţă de modul de
desfăşurare a acestora în cazul arborilor izolaţi, echilibrul dinamic, deoarece ecosistemul în
integralitatea sa determină modificări esenţiale ale maturităţii arborilor, periodicităţii
fructificaţiei, abundenţei fructificaţiei, capacităţii de germinare, de răsărire şi de menţinere a
plantelor etc. Modificări similare se înregistrează şi în regenerarea arbuştilor, plantelor
ierbacee etc.
Ecosistemele forestiere dispun de un registru larg de stări potenţiale determinate de
informaţia genetică a biocenozei şi de receptivitatea habitatului, stări ce se înscriu în
exigenţele echilibrului dinamic. Succesiunea de stări posibile în cadrul relaţiilor normale ale
organismelor cu mediul nu schimbă natura ecosistemului forestier. Dacă însă informaţia
habitatului depăşeşte posibilităţile de asimilare ale biocenozei, ale cărei răspunsuri la stimulii
externi nu mai sunt suficient de bine coordonate, se poate ajunge la schimbarea structurală
profundă a ecosistemului şi implicit la fenomenul de succesiune a speciilor.
Succesiunea speciilor forestiere este relativ frecventă în pădurile zonei temperate,
prin acţiunea factorilor mediului fizico-geografic, ca şi prin activitatea omului. Sunt astfel bine
cunoscute succesiunile care s-au produs în decursul timpului între gorun şi brad, fag şi
răşinoase etc.
Dacă se au însă în vedere marile asociaţii forestiere climax, aşa cum ar fi molidişurile
sau făgetele montane, atunci trebuie arătat că stabilitatea şi integralitatea lor se dovedesc

24
mult mai puternice, iar starea staţionară este relativ puţin afectată prin modificările suferite de
diferite ecosisteme, pe spaţii mai restrânse.

TRĂSĂTURI SISTEMICE GENERALE ALE ECOSISTEMELOR FORESTIERE

Ecosistemul forestier este organizat şi funcţionează pe principiile comune tuturor

ecosistemelor deschise capabile de autoconservare, prezentând întreaga gamă de trăsături
şi atribute ale acestora, şi anume: caracter informaţional, integralitate, programe, echilibru
dinamic, autoreglare.
În sensul definiţiei clasice, informaţia din ecosistemele forestiere reprezintă
succesiuni discrete sau continui de „evenimente” măsurabile, repetabile în timp, stări,
procese şi fenomene biologice, fizice sau chimice specifice.
Informaţia există prin şi datorită caracterelor formale, structurale sau temporale ale
componentelor ecosistemului. De exemplu, coronamentul etajului de arbori, cu natura,
structura şi desimea frunzişului, în dinamica lui de-a lungul anilor sau în decursul sezonului
de vegetaţie, include o bogată informaţie biologică, care prin intermediul energiei radiante
este transmisă în habitat, la etajele de vegetaţie inferioare.
Ca sisteme informaţionale, ecosistemele forestiere dispun (înainte de orice) de
informaţia genetică „memorată” în structurile ADN ale organismelor, biotopurilor şi
populaţiilor de plante constituiente, informaţie care exprimă caracteristicile fundamentale
morfoanatomice şi fiziologice-ecologice ale acestor unităţi.
În ecosisteme, o importanţă deosebită are şi informaţia organizatorică sistemică,
aceea care asigură în ultimă analiză „comunicarea” dintre părţile sistemului şi permite
realizarea coeziunii biocenoză – habitat. Astfel, informaţia privind structura coronamentului
arboretului, ajunsă în zonele interne ale biocenozei, este recepţionată prin „senzorii”
subarboretului, ai seminţişului sau ai păturii vii (aparatul foliar, în speţă), declanşând la
receptorii respectivi modificări adaptive deosebit de mari. Informaţia biologică „emisă” de
arbuşti sau de plante ierbacee prin efecte similare de umbrire, adăpost etc. constituie la
rândul său, o sursă de reglaje structurale, determinând modelări ale compoziţiei şi desimii
seminţişului, influenţând activitatea faunei şi microfaunei etc.
Informaţia conţine în mod necesar şi o importantă latură cantitativă. Măsura cantităţii
de informaţie este probabilitatea, adică posibilitatea înlăturării unei nedeterminări. De
exemplu, pentru activitatea vitală fundamentală a plantelor, informaţiile sunt importante
numai în măsura în care înlătură o nedeterminare metabolică, cum sunt lumina suficientă
sau insuficientă, aflux scăzut sau ridicat de căldură ş.a. Aceasta înseamnă că de fapt, în
ecosistem, informaţia biologică este de cele mai multe ori şi factor activ de acţiune.
Cantitatea de informaţie vehiculată în ecosistemele forestiere este deosebit de mare,
dat fiind faptul că sursele de informaţie sunt extrem de numeroase (de la sursele genetice
individuale şi populaţionale până la sursele mediului fizic şi chimic etc.), iar semnalele emise
de acestea sunt foarte variate.
Cantitatea medie de informaţie din ecosisteme forestiere, H(x), se poate calcula cu
formula lui Shannon:
n
H ( x)   px log 2 px,
x 1

în care px este probabilitatea de apariţie a evenimentului x, iar n este numărul evenimentelor

dintr-un experiment (ecosistem).
Aşa cum sistemele biologice individuale dispun de un cod specific de transmitere a
informaţiilor (codul genetic), tot astfel ecosistemele forestiere includ coduri proprii fiecărei
25
componente în parte şi sistemului integrat în ansamblul său. „Limbajul” arboretului este
„tradus” de etajele de vegetaţie inferioare din păduri, care îşi reglează ritmurile de viaţă
specifice în condiţiile „comunicate de etajul arborilor”.
Informaţia din sistemele biologice individuale este stocată în nucleu, fiind eliberată şi
pusă în valoare prin intermediul ARN-mesager în procesele de sinteză a proteinelor.
Informaţia organizatorică din ecosistem nu dispune de un sistem central specializat, de
memorizare, ajungând de regulă la receptori imediat după emitere. Totuşi, în pădure,
informaţia habitatului şi a structurilor biocenotice este „memorată” cu un înalt grad de
fidelitate în orizontul de humus, care constituie adeseori o adevărată arhivă a „istoriei”
ecosistemului. Informaţia biogeocenotică din humusul de pădure, pe lângă caracterul său
indicator-documentar, reprezintă însă şi o informaţie activă directă, în măsura în care
humusul rămâne sursă importantă şi permanentă de materie pentru floră şi faună.
Informaţia emisă în ecosistemul forestier şi interceptată de fiecare din componentele
sale determină efecte dintre cele mai complexe şi mai diverse, de adaptare şi de modelare
reciprocă, de realizare a sistemului integrat. Informaţia este deci aceea care asigură condiţia
ecosistemică şi conferă siguranţa de organizare unui sistem atât de complicat cum este
biogeocenoza forestieră.
Integralitatea, expresie a unităţii dialectice dintre organisme şi mediul de viaţă,
presupune şi în cazul pădurii integrarea într-un tot unitar, intercondiţionat, a elementelor vii şi
nevii, a unor forţe şi energii diverse, care în ansamblu definesc o calitate nouă, cu însuşiri
proprii, deosebite de ale părţilor componente.
În pădure, arborii, arbuştii, plantele erbacee şi muşchii, animalele, microorganismele,
fitoclimatul şi solul specific nu-şi pierd individualitatea lor de organisme sau de complexe
fizico-geografice şi pot fi recunoscute oricând ca atare. Prin integrarea lor în ecosistem,
aceste părţi constitutive suferă totuşi modificări adecvate: arborii îşi schimbă habitusul,
arbuştii şi plantele erbacee sunt triate ecologic şi sunt „silite” să-şi adapteze ritmurile
biologice la condiţiile de sub masiv, solul evoluează într-un mod particular, în funcţie de
natura resturilor organice care se descompun şi de ambianţa internă generală, clima însăşi
se schimbă, „se modelează” şi capătă trăsături noi de fito- sau microclimat forestier.
Elementele din componenţa ecosistemului îşi pierd o parte din calităţile lor, din
capacitatea de expresie şi de acţiune, dar această pierdere de informaţii duce, prin
interacţiunile care apar, la nivelul integrat, la acumularea unui conţinut informaţional mult mai
bogat decât al fiecărui component în parte. Cu cât creşte gradul de organizare a structurilor
constituente, cu atât cresc probabilităţile de interacţiune în interiorul ecosistemului forestier,
sistemul devine mai închegat, mai stabil. Prin diferenţierea părţilor creşte astfel bogăţia
informaţională totală a sistemului, iar prin organizare creşte integralitatea.
Ecosistemul pădurii prezintă programe caracteristice după care funcţionează, adică
o gamă largă de stări posibile, în limitele structurii şi organizării comunităţii de viaţă
respective. Numărul programelor este foarte mare, atât la nivelul fiecărei componente –
programe inferioare, cât şi la nivelul sistemului integrat – programe superioare. Astfel,
etajul arboretului, ca edificator şi coordonator principal, trece de-a lungul unei singure
generaţii printr-o succesiune tipică de stări temporale, începând cu faza de desiş şi
terminând cu faza de codru mijlociu-codru bătrân, care în pădurea echienă, regulată (cum
sunt în majoritate pădurile cultivate), se repetă cu modificări neesenţiale de la generaţie la
generaţie.
În afară de aceasta, în limitele aceluiaşi tip determinat al interacţiunilor
componentelor organice şi anorganice se pot înregistra diferite ipostaze în compoziţia şi
structura internă, în starea de vegetaţie, consistenţa şi desimea arboretului, variaţii cauzate
fie de acţiunea factorilor naturali, fie de intervenţia omului. Numeroase programe

26
exteriorizează şi celelalte etaje de vegetaţie, ca şi populaţiile de animale, componentele
habitatului, sinuziile ş.a., cu menţiunea că natura şi modul de manifestare a stărilor
respective depind, adeseori în mod hotărâtor, de programele arboretului.
Programele componentelor organice şi anorganice sunt subordonate însă, fără
excepţie, programelor sistemului superior, adică, în cazul de faţă, programelor pădurii în
ansamblu. Astfel, trăsăturile noi ale elementelor biocenozei şi habitatului, consecinţe ale
interrelaţiilor din comunitatea generală, nu se manifestă decât în cadrul ecosistemului dat, şi
odată „scăpate” de sub acţiunea modelatoare a programelor superioare integratoare,
acestea îşi pierd rapid caracteristicile dobândite în sistem.
Programele superioare ale ecosistemului forestier sunt cele care asigură existenţa şi
specificitatea acestuia, adică stările legate de etajarea complexă şi corelată a vegetaţiei, de
specializarea ecologică a florei şi faunei, de decalajele fenologice în legătură cu înflorirea,
fructificarea şi regenerarea fiecărui strat, a fiecărei sinuzii, şi care permit perpetuarea
rezervelor de hrană în mod diferenţiat pentru populaţiile faunistice. Totodată, trebuie
menţionat că programele superioare ale ecosistemului forestier poartă, la rândul lor,
amprenta programelor inferioare şi, îndeosebi, a componentei fundamentale – arboretul.
În cadrul programelor caracteristice unui anumit ecosistem, cu o anumită compoziţie
şi anumite intensităţi ale circuitelor trofice şi energetice, se petrec însă în permanenţă
schimburi importante, unele neregulate sau aritmice şi altele regulate sau ritmice. Astfel,
metabolismul individual al speciilor de plante şi de animale, ritmurile şi intensitatea
proceselor fiziologice fundamentale, capacitatea bioacumulativă a sinuziilor şi a etajelor de
vegetaţie suferă fluctuaţii de la an la an în funcţie de mersul vremii în perioada de vegetaţie,
de variaţiile factorilor ecologici determinanţi, atât de natură climatică, cât şi edafică.
Mai importante sunt însă modificările regulate sau ritmice, care se repetă periodic şi
care conduc la declanşarea fazelor periodice de vegetaţie primăvara şi la sistarea sau
întreruperea lor către toamnă. Ca edificator-coordonator al biocenozei forestiere, arboretul
imprimă ritmuri sezoniere specifice în evoluţia etajelor de vegetaţie însoţitoare, definite de
aspectele prevernale, estivale, serotinale, autumnale şi hiemale, atât de semnificative mai
ales în ecosistemele de foioase.
Totodată, întreaga biocenoză parcurge în fiecare ciclu de viaţă o adevărată
succesiune tip de stadii temporale, de la instalarea seminţişurilor, constituirea stării de masiv,
declanşarea elagajului natural şi până la atingerea momentelor de declin fiziologic-metabolic,
ceea ce duce în ultimă instanţă la înlocuirea generaţiilor şi la începerea unui nou ciclu
similar. În pădurea virgină, plurienă, procesul este analog cu cel din pădurea echienă, cu
deosebirea importantă că prefacerile ciclice se petrec pe suprafeţe mult mai restrânse,
având ca element de declanşare, de dirijare şi control o grupă restrânsă de arbori, sau chiar
un singur exemplar.
Dacă mişcarea, dinamica perpetuă rămâne o trăsătură comună a sistemelor vii,
indiferent de nivelul şi de structura lor, împreună cu ea, într-o autentică unitate dialectică,
stabilitatea ecosistemelor apare de asemenea ca o realitate de necontestat.
Una dintre însuşirile de bază ale sistemelor biologice, printre care se numără şi
biocenozele forestiere, este astfel capacitatea lor de a-şi menţine şi regla în timp structura şi
funcţiile specifice, în cazul când variaţia factorilor ecologici nu depăşeşte anumite limite.
Această însuşire, cunoscută şi desemnată ca echilibru dinamic, stare staţionară sau
homeostazie, a fost relativ puţin studiată până în momentul când modificările radicale
produse de biocenoză ca efect al activităţii omului au devenit alarmante. Din acest moment,
care coincide cu o creştere a interesului ecologilor pentru problemele de conservare a
ecosistemelor, de păstrare a mediului de viaţă, începe să se vorbească despre „stabilitatea
ecosistemelor”. Definită la început ca o „persistenţă în timp a stării sau a nivelurilor de stări

27
ale unui sistem”, stabilitatea nu este în fond decât capacitatea biogeocenozelor de a-şi
păstra sau reface structura şi funcţiile în cazul unor perturbări care nu întrec un anumit prag
limită.
În ceea ce priveşte capacitatea de autoconservare, se vorbeşte şi de o „suportanţă” a
biocenozelor, adică de capacitatea lor de a suporta o acţiune fără a-şi modifica structura şi
funcţiile. Suportanţa poate fi deci considerată ca o stabilitate limită.
Între homeostazie şi suportanţă există o anumită deosebire, prima referindu-se în
principal la variaţiile normale şi ciclice din ecosistem, iar cea de-a doua la variaţiile
accidentale, cu rol perturbator. Aceste însuşiri ale ecosistemului se găsesc totuşi în strânsă
corelare, în sensul că ecosistemele cu variaţii homeostatice mai restrânse sunt mai stabile,
datorită reglajelor mai perfecţionate.
Stabilitatea poate fi pusă în legătură şi cu diversitatea structural-funcţională a
ecosistemelor, pentru că diversitatea, condiţionând dezvoltarea controlului ecosistemic, în
special a celui biocenotic, prin înmulţirea şi interconectarea (reticularea) lanţurilor trofice
creează astfel posibilităţi mai numeroase de conexiuni directe şi inverse şi, implicit, de
restrângere a variaţiilor. Astfel, de exemplu, eterogenitatea spaţială este considerată ca o
premisă a stabilităţii. Relaţia cauzală dintre stabilitate şi diversitate nu este încă dovedită şi
ridică, dealtfel, semne de întrebare. În fond, stabilitatea ecosistemelor reprezintă o
determinantă calitativă a acestora, iar diversitatea, exprimată prin indici cantitativi, poate să
nu ducă la perfecţionarea organizatorică a sistemului, ci, dimpotrivă, la dezorganizarea lui. În
pădurea naturală, de exemplu, diminuarea numărului de arbori, ca urmare a unei eliminări
naturale „patologice”, urmată de reducerea consistenţei, are ca efect aportul de specii noi,
din afara biocenozei respective, şi aceasta nu reprezintă altceva decât un indice al tendinţei
de instabilitate a ecosistemului respectiv, al creşterii dezordinii funcţionale şi structurale.
Dealtfel, succesiunile de specii şi de asociaţii vegetale forestiere sunt precedate adeseori de
manifestări cantitative similare, simptom al unor prefaceri fundamentale în devenire.
Creşterea heterogenităţii structurale a sistemului peste anumite limite poate duce la
creşterea gradului de dezorganizare, adică la creşterea entropiei, a improbabilităţii, ceea ce
face ca anumite ecosisteme să aibă viaţă scurtă şi să se disperseze rapid. De exemplu, în
tăieri de pădure, la început numărul de componente organice sporeşte considerabil, dar
această stare de hiperheterogenitate nu creează condiţii de stabilitate şi de perenitate, ci
dimpotrivă, duce la suprasaturaţie biologică, aşa încât numărul de componente scade
treptat, până la constituirea ecosistemului de durată, cu echilibru structural. Dimpotrivă, dacă
odată cu sporirea numărului de componente se realizează paralel şi închegarea unor noi
relaţii sistemice, creşterea heterogenităţii contribuie la dezvoltarea organizării, la
perfecţionarea legăturilor dintre elementele constituente, la creşterea eficacităţii controlului, a
vitezei de reacţie, a numărului căilor de comunicare cu exteriorul şi, în ultimă analiză, la
diversificarea şi perfecţionarea mecanismelor de menţinere a stabilităţii sistemului dat.
Numai în acest caz diferenţierea părţilor se corelează cu dezvoltarea integralităţii, cu
creşterea cantităţii de informaţie, cu scăderea entropiei.
Stabilitatea ecosistemelor se corelează în mod organic cu gradul lor de organizare
internă.
În general, cu cât ecosistemul forestier este mai perfecţionat structural-informaţional
şi funcţional, cu atât el este mai stabil.
În zonele temperate, un caz concludent în acest sens oferă pădurile virgine, pluriene,
exemplu tipic de superioritate organizatorică a structurilor complexe faţă de cele relativ
simple din pădurile echiene. Repetarea structurilor neregulate, elementare, pe spaţii întinse,
caracteristică arboretelor pluriene, conferă acestora o mare stabilitate în spaţiu şi în timp, un
înaintat echilibru dinamic, aşa încât de-a lungul unor perioade de timp îndelungat pădurea

28
virgină rămâne identică cu ea însăşi, cu toate prefacerile profunde pe care le suferă
neîncetat.
Mecanismele biologice de reglare structurală şi informaţională ale ecosistemelor
pădurii ecuatoriale sau ale pădurii temperate virgine reacţionează, în mod paradoxal, cu
multă sensibilitate la acţiunile modificatoare ale omului, mai ales la cele cu efecte brutale.
Variatele şi perfecţionatele conexiuni funcţionale, reglajele fine biotrofice, bioenergetice şi
bioinformaţionale, atât de eficiente în raport cu acţiunea factorilor perturbatori naturali,
reacţionează slab la efectele tăierilor rase pe suprafeţe mari de exemplu şi de aceea, odată
atinsă starea de vulnerabilitate limită, „modelul” structural şi funcţional se destramă foarte
repede iar refacerea lui devine aproape imposibilă.
Autoreglarea ecosistemelor forestiere apare ca rezultat al conexiunilor reciproce
dintre componentele organice şi anorganice. Influenţele mediului exterior, care tind să
dezorganizeze sistemul sunt contracarate datorită capacităţii acestuia de reglare.
Autoreglarea reprezintă expresia naturii ecosistemelor forestiere ca sisteme
informaţionale, deoarece materia fiind într-o continuă mişcare şi transformare, apariţia
„evenimentelor” noi furnizează în permanenţă informaţii noi care trebuie recepţionate,
prelucrate şi interpretate de fiecare dată, în vederea continuării ciclului neîntrerupt de
adaptări şi reacomodări în limitele domeniului de existenţă al fiecărui ecosistem.
Modificarea intensităţii sau a modului de acţiune, a unui singur factor ecosistemic sau
a unei singure structuri componente duce, din aproape în aproape, la variaţii în lanţ în
manifestarea celorlalţi factori ecologici, la restructurări fizionomice, provocând, în cele din
urmă schimbări mai mult sau mai puţin profunde ale întregului complex biogeocenotic – toate
acestea exprimând principiul mediului holocentric.
Ecosistemele forestiere posedă două feluri de mecanisme cibernetice, cu ajutorul
cărora se reglează raporturile dintre biocenoză şi habitat. Este vorba de mecanismele de
prevenire a efectelor perturbante, pricinuite de unii factori de mediu, biotici sau abiotici, care
ating valori neobişnuite sau stări patologice, şi de mecanismele de corectare a perturbărilor
deja produse.
Mecanismele de prevenire sunt cele care determină prin conexiuni directe relaţiile
dintre biocenoză şi habitat şi condiţionează însăşi organizarea internă a ecosistemului. De
exemplu, eliminarea naturală a arborilor poate fi privită ca o manifestare cheie a acestui
mecanism de prevenire, angajând variaţii ale numărului de exemplare în strânsă legătură cu
cerinţele speciilor şi cu posibilităţile mediului intern şi ale celui extern de a satisface aceste
cerinţe.
Mecanismele de prevenire şi de corectare de tipul feed-back (conexiune inversă) sunt
cele care asigură modelarea răspunsurilor biocenozei la acţiunea stimulilor recepţionaţi de
elementele sale constituente. Datorită conexiunii inverse, ecosistemele forestiere posedă o
inegalabilă capacitate de contracarare a perturbărilor, adică de adaptare la variaţiile
mediului. De pildă, în pădurea naturală întrepătrunderea stării de masiv în anumite puncte
din cauza căderii unor arbori dominanţi rupţi de vânt, duce la reactivarea creşterilor arborilor
dominanţi şi la integrarea lor rapidă în zonele superioare ale coronamentului. Conexiunea
inversă asigură astfel stabilitatea ecosistemului respectiv, asimilând influenţe întâmplătoare
ale diferiţilor factori asupra sistemului şi stimulând creşterea rolului condiţiilor interioare,
proprii acestuia.
Tot astfel, după constituirea stării de masiv, îndesirea şi dezvoltarea în profunzime a
coronamentului arboretului, creşterea suprafeţei asimilatoare duc la sporirea accentuată a
ritmului de creştere a arborilor, la diferenţierea puternică a dimensiunilor acestora, dar, la un
moment dat, fluxul de energie şi cel de substanţe devin insuficiente pentru susţinerea

29
proceselor metabolice globale, aşa încât elagajul natural se intensifică, coroanele se răresc,
iar gradul de acoperire se diminuează treptat.
Componenta informaţională a biosistemelor, tendinţa permanentă de a se opune
dezorganizării entropice pe seama surselor de energie exterioară, se manifestă cu deosebită
pregnanţă în ecosistemele forestiere. Pădurile, remarcându-se în general printr-o complexă
organizare internă, printr-o cantitate mare de informaţie, printr-un număr mare de programe
ce permit adaptări la condiţii noi de mediu de viaţă, printr-o accentuată diferenţiere a părţilor
componente şi deci printr-un înaintat grad de integralitate, se caracterizează printr-o stare
staţionară avansată, printr-o accentuată stabilitate sistemică, prin echilibru dinamic de mare
siguranţă în timp.

FACTORI DE STRES CARE AFECTEAZĂ ECOSISTEMELE FORESTIERE

Dezvoltarea normală a pădurilor poate fi stânjenită de numeroşi factori dăunători,

care apar periodic sau accidental pe suprafeţe şi cu intensităţi variabile.
După natura lor aceşti factori se grupează în două mari categorii: abiotici şi biotici.
Printre factorii abiotici se numără factorii climatici dăunători, incendiile, pulberile şi gazele
toxice, iar printre factorii biotici - insectele fitofage dăunătoare, agenţii criptogamici dăunători,
mamiferele dăunătoare ş.a.
Dezvoltarea în masă a dăunătorilor biotici şi producerea de vătămări de către factorii
abiotici sunt condiţionate în ţara noastră de influenţa favorizantă a unor elemente climatice
specifice teritoriului şi de caracteristicile vegetaţiei forestiere.
În etajul molidişurilor, climatul relativ umed şi rece este în general impropriu înmulţirii
în masă a dăunătorilor biotici, mai ales a celor animali. Astfel, gândacii de scoarţă (grupă de
insecte cu cea mai mare răspândire în arealul răşinoaselor din Carpaţi) nu se supraînmulţesc
decât în condiţiile existenţei arborilor în stare de vegetaţie lâncedă (rupţi, răniţi, defoliaţi,
insolaţi etc.), iar în lipsa măsurilor de protecţie pot să atace şi arborii sănătoşi, în picioare.
Insectele defoliatoare apar foarte rar pe suprafeţe mari, în câteva masive forestiere din
nordul Carpaţilor Orientali sau în unele brădete din Carpaţii Meridionali.
Agenţii criptogamici găsesc condiţii fitoclimatice mai favorabile de înmulţire mai ales
în culturile tinere. În arborete, ciupercile xilofage cauzează prejudicii grave arborilor care au
tulpinile rănite (de vânat, prin lucrări de exploatare, rezinaj necontrolat etc.).
Factorii abiotici acţionează frecvent şi intens în pădurile de răşinoase. Cel mai
periculos pentru arboretele de molid este vântul, care provoacă dezrădăcinarea şi ruperea
arborilor, mai ales dacă este însoţit de căderi abundente de zăpadă udă şi când solul este
înmuiat de apă. Furtunile, prin modul în care acţionează, provoacă adevărate calamităţi în
arboretele de molid.
În etajul făgetelor, pădurile au mult mai puţin de suferit de pe urma factorilor
dăunători, fagul caracterizându-se ca o specie rezistentă în condiţiile naturale din ţara
noastră. Arboretele situate mai jos, în locuri mai calde (de exemplu, unele făgete din sudul
Banatului), sunt atacate la intervale mari de timp de defoliatori (cotari, Lymantria dispar). În
regiunile de munte furtunile antrenează, odată cu molidul, şi fagul, de cele mai multe ori circa
10% din volumul arborilor doborâţi aparţin acestei specii.
În subzona stejarului au loc cele mai frecvente şi cele mai numeroase apariţii ale
dăunătorilor şi în special ale celor biotici. În culturile tinere apare anual, cu puţine excepţii
(cerul, stejarul roşu) făinarea stejarului. În arborete se dezvoltă periodic, la intervale mai mari
sau mai mici de timp, insectele defoliatoare. Anual ele apar pe suprafeţe mari, care ating
până la 600.000 ha, din care pot fi puternic defoliate până la 100.000 ha. Dintre speciile de

30
cvercinee, stejarul pedunculat este cel mai vulnerabil, fiind gazda perfectă a majorităţii
insectelor defoliatoare şi xilofage. În acelaşi timp, făinarea îl atacă mai intens decât pe ceilalţi
stejari, iar îngheţurile târzii îl vatămă mai des, deoarece înfrunzeşte mai timpuriu decât
gârniţa şi cerul. În plus, multe staţiuni ocupate cu stejar sunt situate pe soluri grele, cu exces
temporar sau deficit de umiditate, care debilitează deseori arboretele, înlesnind sau
determinând împreună cu alţi factori apariţia uscării intense a acestei specii valoroase.
Dintre speciile repede crescătoare, a căror promovare şi extindere sunt determinate
de interese economice, plopii euramericani şi pinii au cel mai mult de suferit de pe urma
factorilor dăunători. Aceştia acţionează cu predilecţie în culturile tinere, începând din
pepiniere. Plopii euramericani sunt atacaţi frecvent de dăunători de tulpină (Paranthrene
tabaniformis, Saperda spp., Dothichiza populea ş.a.) sau de frunze (insecte defoliatoare sau
rugini). Pinii, cunoscuţi ca gazde a numeroşi dăunători biotici, sunt la noi, deocamdată,
atacaţi de un număr restrâns de insecte şi agenţi criptogamici. Dintre aceştia, pe suprafeţe
mai mari se disting atacurile de Melampsora pinitorqua şi de Rhyaccionia buoliana.

FACTORII ABIOTICI DĂUNĂTORI PĂDURILOR

Modul fizic (staţional) al ecosistemelor forestiere şi al culturilor tinere cuprinde o

complexitate de factori (abiotici) care influenţează diferit vegetaţia lemnoasă. Aceşti factori
(cum sunt, de exemplu, cei climatici) pot influenţa vegetaţia atât favorabil, acţionând ca
factori de creştere, între anumite limite ale mărimii lor, cât şi nefavorabil (dăunător), când se
află sub sau peste anumite limite. Alţi factori, în schimb, cum sunt focul, pulberile şi gazele
toxice, acţionează numai depresiv sau distrugător asupra vegetaţiei.

Factorii climatici
În funcţie de anumite valori ale intensităţii lor, factorii climatici pot deveni dăunători
pădurii. Influenţa acestora asupra vegetaţiei se manifestă în mod variat, în raport cu
frecvenţa valorilor vătămătoare. Astfel, cele cu caracter permanent se reflectă în însăşi
repartiţia speciilor, pe când cele cu caracter periodic sau accidental sunt evidente numai în
perioadele, mai lungi sau mai scurte, în care s-au produs.

Căldura
În condiţiile generale la care s-a adaptat o specie, dăunătoare sunt temperaturile
extreme foarte scăzute, respectiv foarte ridicate.
Temperaturile foarte scăzute apar ca geruri de iarnă (sub –10oC) şi ca îngheţuri (0o ...
–10oC) timpurii în toamnă şi târzii în primăvară. Gerurile de iarnă, în condiţiile climatice din
ţara noastră, sunt suportate de speciile autohtone chiar când temperatura aerului atinge –
30oC. ele pot provoca vătămări foarte grave speciilor introduse, uneori şi celor aclimatizate,
care pot degera chiar şi la vârste mai mari. Este cazul castanului comestibil (Castanea
sativa) introdus în sudul Olteniei, care la vârsta de 19 ani a degerat în întregime din cauza
scăderii temperaturii aerului sub –30oC. destul de frecvente sunt culturile de duglas verde
degerate în întregime în staţiuni prea înalte (reci, vântuite) pentru această specie. La
exemplarele mature, gerurile mari de iarnă mai pot provoca şi vătămări ale scoarţei –
gelivuri. Acestea apar mai frecvent în regiuni depresionare. La puieţi, gerurile de iarnă
provoacă vătămări puternice, directe, prin îngheţarea lujerilor neprotejaţi de zăpadă, şi
indirecte, prin intermediul solului, care constau din frânarea absorbţiei apei etc.

31
 Îngheţurile, mai ales cele târzii, deoarece se produc în perioada de vegetaţie, când
organele tinere ale plantelor au un conţinut de apă ridicat, provoacă vătămări mai mari.
Efectul negativ al îngheţurilor de radiaţie se observă îndeosebi la plantele de talie mică, pe
când cele ale îngheţurilor de advecţie are o amploare mult mai mare, provocând vătămări
asupra frunzelor, uneori pe spaţii foarte mari, mii de hectare, în special în arboretele tinere,
dar şi în cele bătrâne.
Îngheţurile târzii constituie un factor vătămător, îngrijorător, în numeroase staţiuni din
arealul stejarului şi gorunului. Producând arsura frunzelor, aceste îngheţuri repetate an de an
cauzează slăbirea vitalităţii şi chiar uscarea arborilor, mai ales când se produc şi defolieri de
insecte şi atacuri de făinare.
În ceea ce priveşte vătămările provocate de temperaturile foarte ridicate, în general,
acestea sunt asociate cu influenţa altor factori (insolaţie, deficit de precipitaţii, evaporaţie şi
transpiraţie intensă etc.). Astfel sunt cunoscute vătămările suferite de fag în anul 1943, pe
versanţii de expoziţie S şi SV din depresiunea Horezu. Pârlitura scoarţei la unele specii este
un proces de vătămare binecunoscut, datorit insolaţiei.
Temperatura solului poate avea de asemenea efecte vătămătoare. Astfel, de
exemplu, la suprafaţa nisipurilor descoperite, în sudul Olteniei în iulie 1956 s-au înregistrat
60oC şi ca urmare s-a observat „arderea puieţilor” în regiunea coletului.

Apa
Precipitaţiile atmosferice – atât lichide (ploaia), cât şi solide (zăpada, grindina) – pot
avea în anumite situaţii efecte limitative asupra vegetaţiei. În condiţiile climatice din ţara
noastră, precipitaţiile atmosferice pot fi vătămătoare prin cantităţi excedentare numai în
situaţii excepţionale; ele pot fi însă dăunătoare prin cantităţi deficitare şi repartiţie
neuniformă. Evident, există şi perioade cu un mare surplus de precipitaţii, care pot provoca
inundaţii catastrofale, sau zăpezi excesiv de abundente. Precipitaţiile atmosferice mai
abundente devin dăunătoare prin stagnarea apei şi înmlăştinare, care au loc în anumite
condiţii de sol şi relief.
Pentru vegetaţia forestieră, o influenţă deosebit de nefavorabilă are repartiţia
neregulată a ploilor, care provoacă secete îndelungate. În ţara noastră s-a constatat că la
cantităţi apropiate de precipitaţii, perioadele de secetă sunt mai numeroase şi mai lungi pe
măsură ce altitudinea descreşte.
În general, pentru puieţii tineri sunt vătămătoare secetele din primăvară şi vară, ca
urmare a lipsei de apă din straturile superficiale ale solului. Pentru exemplarele mature şi
pentru puieţii mari, cu rădăcini dezvoltate în adâncime, mai dăunătoare sunt secetele de
iarnă, care îi privează de rezervele de apă din straturile mai profunde ale solului. Secetele de
lungă durată pot provoca uscarea atât a puieţilor, cât şi a exemplarelor mature. Ele
determină de asemenea scurtarea perioadei de vegetaţie.
Efectele lipsei de apă sunt gravate de temperaturile ridicate, umiditatea atmosferică
scăzută şi de intensificarea evaporaţiei şi transpiraţiei. Uscarea intensă a stejarului şi cea a
pinului au fost în ţara noastră efectele cele mai grave ale lipsei de apă.
Grindina este frecventă primăvara şi vara la altitudini mici (câmpie şi dealuri). În
funcţie de dimensiuni, abundenţă şi durată, grindina provoacă vătămări la puieţi şi la arborii
maturi. Uneori se înregistrează pagube deosebit de mari prin distrugerea totală a plantelor
tinere.
Chiciura (promoroaca) provoacă pagube îndeosebi la altitudini mari, unde este mai
frecventă şi se depune în straturi considerabile (până la 1 m). la altitudini mai mici, grosimea
maximă a stratului de chiciură nu depăşeşte 20-30 cm. Deşi se desprinde relativ uşor de pe

32
ramuri, chiciura poate fi totuşi foarte dăunătoare din cauza greutăţii ei, sub care ramurile
deseori se rup.
Zăpada singură, dar mai ales asociată cu vântul, cauzează pagube mari, în special în
arboretele tinere şi cu consistenţă plină din regiunea montană, unde cantitatea de precipitaţii
care cade sub această formă este mai mare. În afara fenomenelor meteorologice ca atare,
unii factori staţionali şi de structură a arboretelor (consistenţă, vârstă etc.), precum şi
metodele de gospodărire aplicate (scheme de plantare, tăieri de îngrijire etc.) influenţează
asupra intensităţii vătămărilor provocate de zăpadă. Sub greutatea zăpezii, tulpinile subţiri se
încovoaie şi se rup. Cele mai expuse vătămării sunt răşinoasele, mai ales pinul şi molidul,
care reţin îndeosebi zăpada umedă ce aderă bine la coroane. Vătămări de acest gen, însă la
scară mult mai mică, se înregistrează şi la foioase cu port lăbărţat şi ramuri puţin flexibile
(stejari, jugastru, arţar, salcie, plop etc.).
În urma rupturilor unii arbori îşi cicatrizează rănile şi se bifurcă; alţii, cărora le rămâne
prea puţină coroană, se usucă direct sau indirect, ca urmare a atacului gândacilor de
scoarţă. În rănile din coroană se instalează putregaiul, care după numai 2-4 ani de la
producerea rupturii afectează 5-15% din volumul arborelui.

Vântul
Pentru vegetaţia forestieră şi mai ales pentru pădurile constituite din molid şi alte
specii cu înrădăcinare superficială situate în regiunea de munte, vântul este un factor
deosebit de dăunător, care uneori ameninţă chiar existenţa arboretelor pe suprafeţe întinse.
Acţiunea vântului asupra arboretelor este favorizată de unii factori meteorologici,
orografici, de umiditatea solului, structura arboretelor, precum şi de modul de gospodărire
aplicat.
Principalii factori meteorologici care favorizează producerea doborâturilor de vânt
sunt curenţii de aer de mare intensitate şi precipitaţiile atmosferice. Factorul hotărâtor este
viteza vântului, care când se combină şi cu ceilalţi factori are efecte dezastruoase asupra
pădurilor din regiunile de munte şi în special asupra pădurilor de molid. Curenţii de aer
puternici, cu viteze de 100-150 km/oră, se produce ca urmare a diferenţelor mari de presiune
şi temperatură. În general, cele mai periculoase sunt vânturile din sectorul vestic însoţite de
precipitaţii atmosferice şi de temperaturi ridicate ce provoacă dezgheţul.
Uneori agravarea fenomenului poate fi accentuată şi de ploi care înmoaie solul şi
înlesneşte producerea rapidă şi în masă a doborâturilor. În cazul unor furtuni şi uragane,
chiar şi speciile cu înrădăcinare puternică, cum sunt bradul şi fagul, pot fi doborâte şi rupte.
Vătămări importante datorate vânturilor puternice se produc frecvent şi în zăvoaie de plopi
indigeni, salcie, anin, precum şi în culturi de plopi euramericani, când se pot produce
dezrădăcinări, doborâturi, încovoieri până sau aproape de suprafaţa solului, rupturi la diferite
înălţimi etc., pe alocuri cu caracter de distrugeri în masă.

Incendiile de pădure
Ca factor dăunător, focul este potenţial unul dintre cei mai periculoşi. În condiţiile
fitoclimatice din România, incendiile de pădure prezintă însă un grad de periculozitate mai
redus decât în alte ţări, datorită compoziţiei arboretelor şi caracteristicilor climatice ale
teritoriilor împădurite.
Marea majoritate a incendiilor din pădurile noastre sunt incendii de litieră. Cu rare
excepţii, ele nu se transformă în incendii de coronament decât în plantaţii şi în regenerări
naturale tinere.
Incendii de pădure se semnalează în fiecare an, dar numărul lor şi suprafaţa sunt în
general reduse, apariţia lor fiind în legătură cu uscăciunea, mai ales când aceasta are loc în

33
perioada premergătoare intrării în vegetaţie (începutul primăverii) şi cea de după căderea
frunzelor şi uscarea ierbii (toamna).
Majoritatea incendiilor de pădure cuprind suprafeţe mici (sub 1 ha), datorită
semnalării lor în fazele incipiente şi intervenţiilor prompte ale organelor silvice şi ale
populaţiei, organizate în echipe de pompieri voluntari. În zonele mai slab populate şi lipsite
de căi de acces, incendiile au cuprins uneori suprafeţe mai întinse.
Frecvenţă mai mare au incendiile în plantaţiile de cvercinee şi în cele de răşinoase
create în afara arealului lor natural. Ca întindere însă pe primul loc se situează incendiile din
arborete. Marea majoritate a acestora (circa 90%) se semnalează la foioase, cu predilecţie la
cvercinee, şi numai foarte puţine (10%) la răşinoase.
Vătămările provocate de incendii sunt diferite, după intensitatea lor şi după vârsta şi
compoziţia pădurii. Cercetările întreprinse în ţara noastră au evidenţiat că:
- în plantaţiile şi regenerările naturale tinere incendiile, chiar dacă nu cuprind
coroana puieţilor, pârlesc scoarţa tulpinii şi îi usucă. După incendiu foioasele, cu
excepţia fagului, lăstăresc şi drajonează puternic, astfel că, în funcţie de
intensitatea incendiului, peste jumătate din puieţi se refac;
- în arboretele tinere incendiile puternice pârlesc scoarţa subţire a arborilor şi ca
urmare unele exemplare se usucă. La restul apar răni care cu timpul se măresc,
expunând direct lemnul la atacul ciupercilor şi insectelor xilofage. Vătămările, fiind
foarte grave şi ireversibile, determină necesitatea exploatării şi refacerii acestor
arborete. La incendiile de intensitate mică o parte din arbori nu suferă arsuri
profunde ale scoarţei, aşa încât nu apar rănile menţionate;
- în arboretele mature arborii rezistă mult mai bine. La cei cu ritidomul dezvoltat
pârlirea este suportată de majoritatea arborilor la care nu apar răni pe tulpini. La
răşinoase şi la fag, precum şi la alte specii cu scoarţa netedă apar după câţiva ani
de la incendiu răni mai mari sau mai mici, în funcţie de intensitatea flăcărilor, pe
care se instalează ciuperci şi insecte xilofage, care depreciază lemnul.

Poluarea industrială
În ultimele decenii, odată cu dezvoltarea vertiginoasă a industriei, au apărut şi s-au
agravat în acelaşi ritm o serie de noxe, care acţionează negativ asupra echilibrului ecologic,
asupra vieţii însăşi, degradându-i factorii esenţiali: apa, aerul şi solul. Prin intermediul
acestora şi în parte direct sunt afectate plantele şi animalele, lanţul efectelor negative
sfârşindu-se în om, cu repercusiuni asupra sănătăţii sale.
Substanţele care poluează cel mai mult factorii de mediu şi vatămă vegetaţia
forestieră sunt: bioxidul de sulf, trioxidul de sulf, vaporii acidului sulfuric, fluorul şi combinaţiile
lui, pulberile de la fabricile de ciment, excesul de oligoelemente (Pb, Cd, Cu, Zn), gazele de
eşapament, reziduurile industriale lichide şi solide etc.
Cel mai însemnat efect al influenţei poluării asupra pădurilor îl constituie reducerile
considerabile de creşteri, care conduc, în final, la uscarea totală a arborilor. În plus, prin
reducerea creşterii arboretelor şi în urma uscării lor se diminuează, respectiv se anulează
atât producţia de oxigen, cât şi capacitatea lor de stocare a bioxidului de carbon. Din punct
de vedere fiziologic, ca urmare a influenţei noxelor industriale, în special pe bază de
anhidridă sulfuroasă, apar vătămări acute (arsuri), exteriorizate printr-o schimbare bruscă a
culorii frunzelor (brunificare, albire), urmată de căderea timpurie a acestora, scăderea
intensităţii proceselor de fotosinteză şi respiraţie, precum şi de dereglare a regimului hidric şi
al arborilor. Deversările de reziduuri industriale conduc la distrugerea faunei şi florei acvatice
şi la degradarea solului, cu consecinţe negative asupra ecosistemelor forestiere.

34
 Comparativ cu alte ţări apropiate nouă, unde ponderea în compoziţia pădurilor o deţin
arboretele de molid şi pin silvestru, în ţara noastră aria pagubelor este mai mică, datorită în
mare măsură compoziţiei arboretelor limitrofe, formate în majoritate din specii de foioase (fag
şi cvercinee), recunoscute ca specii mai rezistente la influenţa noxelor.
Totuşi, în zonele puternic afectate de poluarea industrială, unde suferă chiar şi
speciile considerate ca rezistente, modul de gospodărire a pădurilor din jurul localităţilor
generează probleme complicate. Tocmai de aceea şi la noi în ţară apare tot mai acută
necesitatea continuării şi amplificării cercetărilor legate de relaţiile dintre poluarea industrială
şi ecosistemele forestiere.

FACTORII BIOTICI DĂUNĂTORI PĂDURILOR

INSECTELE

Dintre factorii biotici, la noi în ţară insectele fitofage sunt cele mai cunoscute, prin
acţiunea lor dăunătoare. Numeroase specii de insecte, aparţinând unor grupe sistematice
diferite, sunt specializate pentru atacul unui organ al plantei sau al unei singure porţiuni bine
precizate din acesta. Unele insecte pot totuşi, în acelaşi stadiu de dezvoltare sau în stadii
diferite, să atace mai multe porţiuni ale plantei. Insectele fitofage pot să se dezvolte pe o
singură specie forestieră (monofagie), pe mai multe specii aparţinând aceluiaşi gen sau
familii (oligofage) sau pe specii aparţinând unor familii sau chiar ordine diferite (polifage). În
ultimele două cazuri se disting totuşi anumite preferinţe.
Pentru a evidenţia mai bine rolul insectelor fitofage în dezvoltarea pădurilor noastre,
acestea se prezintă grupat după organul atacat şi după caracteristicile atacului, precum şi
după importanţa economică a vătămărilor.

Insectele defoliatoare

Această grupă cuprinde în ţara noastră mai ales lepidoptere, ale căror larve (omizi)
se hrănesc cu frunzele arborilor; în caz de supraînmulţire omizile pot provoca defolieri
puternice.
În pădurile de răşinoase (marea majoritate situate la munte, în regiuni mai reci şi
bogate în precipitaţii atmosferice) insectele defoliatoare au o răspândire mai limitată.
Apariţiile în masă sunt foarte rare şi, cu puţine excepţii, pe suprafeţe mici din fericire, pentru
că defolierea unui arbore răşinos atrage debilitarea gravă sau uscarea individului atacat.
Lymantria monacha L. (Lep., Orgyidae) se hrăneşte cu acele de molid, brad, pin şi
alte specii, inclusiv cu unele foioase. Ca dăunător forestier este cunoscută în ţara noastră
numai în partea de nord a Carpaţilor Orientali, în timp ce prezenţa ei – ca element de faună –
se semnalează în majoritatea pădurilor de răşinoase.
În caz de supraînmulţire omizile de L. monacha pot să distrugă în întregime cetina
arborilor. Cei defoliaţi total se usucă. Ceilalţi, defoliaţi mai puţin, continuă să vegeteze şi cu
timpul îşi pot reface aparatul foliar, dacă între timp nu cad pradă atacului gândacilor de
scoarţă şi al insectelor xilofage, care găsesc condiţii favorabile de dezvoltare în aceşti arbori
lâncezi. Exemplarele care scapă de acest atac îşi refac cetina în câţiva ani şi îşi revin, însă
cu preţul pierderii parţiale a creşterii lor în anii atacului şi anii următori.
Tortricidele bradului, cunoscute pentru atacurile lor, sunt două specii: Choristoneura
murinana Hb. şi Semasia (Zeiraphera) rufimitrana H.S. deosebite ca aspect şi ca dezvoltare,
omizile ambelor specii atacă primăvara, odată cu deschiderea mugurilor, acele crude din

35
creşterea anuală a bradului. Uneori atacă separat, alteori împreună, în aceeaşi pădure
predominând o specie sau alta, mai frecvent prima.
În pădurile de foioase insectele defoliatoare au o largă răspândire mai cu seamă în
arboretele de cvercinee şi în şleauri. Făgetele (care ocupă cea mai mare parte a acestor
păduri) sunt foarte puţin atacate şi numai la limita lor cu gorunul. La foioase defolierea are
repercusiuni negative mult mai mici decât la răşinoase. Arborii îşi refac parţial frunzişul în
câteva săptămâni şi continuă să vegeteze, efectul fiind diminuarea creşterii, dar nu şi
compromiterea indivizilor respectivi.
Principalele insecte defoliatoare sunt, cu puţine excepţii, specii de lepidoptere care au
ca gazdă principală cvercineele. Ele se dezvoltă cu predilecţie pe stejarul pedunculat, dar şi
pe gorun, stejar pufos, stejar brumăriu şi gârniţă. Cerul este defoliat de un număr mai mic de
insecte. Marea majoritate sunt polifage (Lymantria dispar, Malacosoma neustria,
Operophtera brumata, Erannis spp. Etc.) sau oligofage (Tortrix viridana), monovoltine, cu
unele asemănări în privinţa dezvoltării lor, în sensul că atacul omizilor are loc primăvara,
odată cu deschiderea mugurilor sau imediat după apariţia frunzelor. Împuparea omizilor are
loc în coroana arborilor (excepţie cotarii, care se împupează în sol). Insectele iernează în
stadiul de ou (excepţie Euproctis chrysorrhoea L., care iernează ca omidă în cuiburi ţesute
între frunze).
Lymantria dispar L. (Lep., Orgyidae) este defoliatorul cel mai cunoscut şi mai
răspândit. Omizile, în afara cvercineelor, atacă pomaceele, acerineele, teii, carpenul, plopii,
sălciile etc. Singurele specii neatacate sunt frasinii, nucul comun şi lemnul câinesc.
Frecvenţa înmulţirilor în masă este influenţată în mare măsură de particularităţile
fitoclimatice ale regiunii şi de structura arboretelor. Astfel, în Moldova, în regiunea de dealuri
a Munteniei şi Olteniei, şi în Transilvania (cu excepţia zonei de nord-vest) gradaţiile apar mult
mai rar (o dată la 10-25 de ani) decât în regiunea de câmpie a Munteniei şi Olteniei. În
acestea din urmă, gradaţiile sunt mai frecvente în cvercinetele mezoxerofile (cerete şi
gârniţete) decât în stejărete cu stejar pedunculat, gorunete şi şleauri.
În general, faza de erupţie a înmulţirii în masă se caracterizează prin densităţi foarte
mari ale populaţiei insectei, însoţite de defolieri totale. În stejăretele cu stejar pedunculat se
pot înregistra 2-3 ani de defoliere. În cerete şi gârneţe, unde gradaţiile se repetă mai des, de
regulă au loc una sau cel mult două defolieri.
Defolieri puternice, până la totale, se pot înregistra şi în arboretele de plop, salcie,
carpen, tei ş.a. În şleauri defolierile sunt mai mici decât în stejărete. În arborete de salcâm,
deşi se ajunge la densităţi foarte mari ale populaţiei insectei, nu se înregistrează decât
defolieri slabe, omizile murind de cele mai multe ori de poliedrie când ajung în ultimele
vârste.
Starea de defoliere durează câteva săptămâni, după care arborii reînfrunzesc într-o
proporţie mai mare sau mai mică, în funcţie de umezeala din sol şi de viabilitatea arborilor.
La stejari pe frunzele noi apare făinarea, care vatămă în continuare aparatul foliar.
Ca urmare a defolierii creşterea arboretelor este sensibil diminuată şi producţia de
ghindă compromisă. Cercetările au arătat că, în medie, o defoliere totală are ca urmare
înregistrarea unei creşteri inferioare atât în anul atacului, cât şi în următorii doi ani, care
însumate reprezintă aproximativ echivalentul unei creşteri anuale (în arboretele tinere mai
mult, în cele mai bătrâne mai puţin). Defolierile repetate 2-3 ani consecutiv pot să determine
apariţia arborilor uscaţi. Fenomenul este mai pregnant la stejarul pedunculat decât la alte
specii, mai cu seamă în unele staţiuni în care periodic se resimte şi efectul limitativ al
excesului sau al lipsei de apă.
Tortrix viridana L. (Lep., Tortricidae) sau molia verde este defoliatorul ale cărui omizi
atacă cel mai timpuriu, primăvara. După ce ies din ouăle situate pe ramurile subţiri, omizile

36
pătrund în mugurii care au început să se umfle, unde îşi încep atacul. Ele se dezvoltă
repede, aşa încât odată cu deschiderea mugurilor şi individualizarea frunzelor, ajung în
vârstele a 2-a şi a 3-a. în continuare, până la completa dezvoltare şi apariţia pupelor, mai
trec 10-20 de zile, în funcţie de starea vremii.
Se înmulţeşte în masă cu predilecţie în arboretele de stejar pedunculat. Atacuri se
înregistrează şi în arborete de gorun, situate către limita inferioară a arealului, precum şi în
arborete de gârniţă. În acestea din urmă dezvoltarea omizilor este ceva mai întârziată (cu
aproximativ o vârstă), deoarece mugurii se deschid mai târziu.
Suprafaţa totală pe care apar înmulţiri în masă de T. viridana este de circa 500.000
ha.
Cu toate că molia verde are un pronunţat caracter heliofil, preferând arboretele
bătrâne şi rărite, ea se înmulţeşte puternic şi în arborete tinere şi dese de cvercinee, precum
şi în arborete de amestec, unde însă nu defoliază decât stejarul şi gorunul.
Intensitatea infestării atacului este influenţată, mai mult decât la alţi defoliatori, de
starea vremii şi de coincidenţa ecloziunii omizilor cu umflarea mugurilor.
Consecinţele defolierii provocate de T. viridana sunt în general supraapreciate,
datorită atacului timpuriu şi de scurtă durată, după care frunzişul se reface relativ repede,
mai ales în primăverile umede. Cercetările întreprinse în ultimii ani au evidenţiat însă pierderi
mari de creştere în arboretele atacate, similare celor ale defolierilor de
L. dispar. Se poate afirma, date fiind frecvenţa şi intensitatea atacurilor, că pentru stejărete,
gorunete şi şleauri T. viridana este defoliatorul cel mai periculos.
Cotarii defoliatori ai cvercineelor constituie un grup de specii ce fac parte din familia
Geometridae (Lepidoptera). Denumirea lor derivă de la mersul caracteristic (cotit) al omizilor,
care posedă, pe lângă picioarele toracice, numai ultimele două perechi de picioare
abdominale. Dintre speciile care prezintă interes forestier se remarcă în primul rând
Operophtera brumata L. (cotarul verde al stejarului) şi speciile de Erannis, E. defoliaria L.
fiind cea mai răspândită.
Caracteristicile acestor specii este împuparea omizilor în sol, faptul că femelele nu
pot zbura, deoarece au aripi rudimentare, şi că zborul are loc toamna târziu şi chiar în prima
parte a iernii, de unde şi denumirea de „fluture de gheaţă”.
Cotarii diferă de ceilalţi defoliatori şi în sensul că se acomodează mai bine în
arboretele cu consistenţă plină, umbrite şi chiar în locuri mai umede. Acesta este dealtfel şi
motivul pentru care sunt mai răspândiţi în regiunea de coline în amestecurile de gorun şi fag,
în şleauri, în cărpinişuri etc.
Speciile de geometride sunt polifage. Preferă frunzele stejarului, gorunului şi teilor.
Spre deosebire de ceilalţi defoliatori, atacă şi frasinii. În cazul infestărilor foarte puternice pot
provoca defolieri totale atât în stejărete şi gorunete, cât şi în arborete de amestec.
Euproctis chrysorrhoea L. (Lep., Orgyidae), cunoscut şi sub denumirea de fluturele cu
coadă aurie, este un defoliator cu aria de răspândire mult mai mică. Ca şi Malacosoma
neustria, atacă cu predilecţie atât cvercineele, cât şi pomii fructiferi. În păduri, în zonele cele
mai mari de supraînmulţire se cunosc în stejărete de stejar pedunculat, unde preferă
arborete rărite şi crânguri cu rezerve. Spre deosebire de ceilalţi defoliatori, omizile eclozează
către sfârşitul verii, după care scheletizează frunzele şi, împreunându-le mai multe la un loc,
îşi ţes cuiburi în care iernează. Atacul propriu-zis (de importanţă practică) are loc însă tot
primăvara, odată cu încălzirea vremii şi crăparea mugurilor.
Thaumetopoea processionea L. (Lep., Thaumetopoeidae) este cunoscută sub
denumirea de omida procesionară a stejarului, după modul caracteristic în care se
deplasează omizile de la cuiburile ţesute pe trunchiuri sau pe crăcile groase către frunzişul
din coroanele arborilor.

37
 Deşi atacă toate speciile de cvercinee, manifestă totuşi o preferinţă evidentă pentru
stejarul pufos şi pedunculat în Dobrogea, pentru cer în sudul şi vestul ţării şi pentru stejar
pedunculat în pădurile din nordul şi este Transilvaniei.
Datorită perilor foarte vezicanţi ai omizilor, insecta poate provoca la om urticarii
neplăcute.

Insectele de tulpină

Tulpina arborilor, începând de la puieţii tineri şi până la exemplarele bătrâne, poate fi

atacată de un mare număr de insecte. Unele rod porţiuni de scoarţă, sfredelesc lujerii, rod
mugurii, altele sapă galerii între scoarţă şi lemn sau în interiorul lemnului. Consecinţele
acestor atacuri, când insectele menţionate se înmulţesc în masă, pot fi uscarea unor plantaţii
sau arborete şi deprecierea, într-o măsură mai mică sau mai mare, a calităţii lemnului.
Insecte care atacă tulpinile puieţilor tineri, lujerii şi mugurii. Rhyacionia builiana
(Lep., Tortricidae) sau molia lujerilor de pin este o insectă care se dezvoltă în plantaţiile
tinere. Omida, după ce eclozează vara din ouăle depuse pe acele de pin, le roade la bază (în
teacă), apoi pătrunde într-un mugure lateral, în care iernează. Spaţiul dintre muguri se
acoperă cu o carapace de răşină care îi trădează prezenţa. Primăvara omida trece în
mugurele terminal şi odată cu dezvoltarea lujerului fraged sapă o galerie în lungul acestuia.
Ca urmare, lujerul se deformează şi se usucă. La sfârşitul primăverii omida se împupează,
iar fluturii ies din lujeri după circa două săptămâni.
Hylobius abietis L. (Coleopt., Curculionidae) sau trombarul puieţilor de molid
provoacă uscarea puieţilor de răşinoase, împiedicând regenerarea pădurilor. Adulţii rod
scoarţa de pe tulpina puieţilor mici (până la 5 ani), care apoi se usucă. Înmulţirea în masă a
insectei este favorizată de existenţa cioatelor proaspete de molid necojite, în care se
dezvoltă larvele.
Cryptorrhynchus lapathi L. (Coleopt., Curculionidae) sau trombarul plopilor produce
vătămări în răchitării, renişuri şi plopişuri tinere, atât ca larvă, cât şi ca adult. Larvele rod la
început scoarţa, apoi pătrund în lemn, unde sapă galerii lungi de 5-20 cm, umplute cu
rumeguş. Atacul larvelor duce la devitalizarea şi compromiterea cioatelor. Adulţii rod
mlădiţele de răchită, depreciindu-le. Înmulţirea în masă a insectei s-a observat odată cu
extinderea răchităriilor şi îmbătrânirea cioatelor.
Insectele care atacă între scoarţă şi lemn. Această grupă cuprinde insecte de
mărimi diferite, care atacă în special arboretele mature şi bătrâne. Majoritatea lor (şi de altfel
cele mai dăunătoare) sunt ipidele (gândacii de scoarţă), insecte mici, de culoare închisă,
care se dezvoltă între scoarţa şi lemnul de pe tulpina arborilor. Vătămarea constă în
întreruperea circulaţiei sevei şi are ca urmare uscarea arborilor. Insectele atacă arborii slăbiţi
(doborâţi, rupţi, defoliaţi, răniţi etc.), care nu se pot apăra prin inundarea cu sevă a galeriilor
pe care adulţii şi larvele le sapă între scoarţă şi lemn. La speciile poligame masculii sapă în
scoarţa trunchiului o „cameră nupţială”, unde se împerechează cu mai multe femele. Fiecare
femelă porneşte apoi într-o anumită direcţie şi sapă câte o galerie-mamă de-a lungul căreia
depune ouăle în nişte firide. Din acestea eclozează larvele, care, la rândul lor, sapă şi ele
galerii orientate în general perpendicular sau oblic faţă de galeria-mamă. Galeriile-mamă şi
cele larvare formează sistemul de galerii caracteristic fiecărei specii. La capătul galeriilor
larvare are loc împuparea într-o porţiune mai lărgită (leagăn de împupare), unde se formează
şi adulţii, care la începuturi sunt gălbui (tineri), apoi bruni (maturi) şi care ies afară prin găuri
circulare. În cazul supraînmulţirii, unele ipide pot să atace şi arborii sănătoşi, devenind
dăunători primari.

38
 Ips typographus L. (gândacul mare de scoarţă al molidului), I. amitinus Eich.
(gândacul de scoarţă al molidului) şi Pityogenes chalcographus L (gândacul mic de scoarţă
al molidului) (Coleopt., Ipidae) sunt cele mai răspândite şi dăunătoare specii care atacă
molidul.
La noi în ţară, zborul gândacilor are loc primăvara, mai devreme sau mai târziu, în
funcţie de condiţiile climatice, îndeosebi temperatura aerului, altitudinea şi expoziţia
terenului. În primăverile obişnuite zborul începe în prima jumătate a lunii mai, cu maximul în
a doua parte a lunii; în primăverile timpurii zborul are loc în ultima parte a lunii aprilie, cu
maximul în prima jumătate a lunii mai, iar în primăverile târzii are loc la sfârşitul lunii mai şi
începutul lunii iunie. Generaţia are ciclul de dezvoltare de un an, iar în anii călduroşi poate fi
şi a doua generaţie, dar incompletă.
Atacurile acestor dăunători sunt însoţite şi de cel al altor specii de ipide, Polygraphus
polygraphus L., Hylurgops spp., Cryphalus abietis Ratzb. ş.a.
La pini există de asemenea multe specii de ipide: Blastophagus piniperda L.
(gândacul mare) şi B. minor Hart. (gândacul mic al pinului), speciile cele mai frecvente, Ips
sexdentatus Boern., caracteristic prin galeriile-mamă foarte lungi, ce pot depăşi 50 cm, I.
Acuminatus Gyll, care atacă vârfurile arborilor maturi şi tulpinile celor tineri etc.
Înmulţirea în masă a gândacilor de scoarţă de răşinoase este condiţionată de
existenţa în pădure a mediilor prielnice de dezvoltare: arbori doborâţi şi rupţi de vânt şi
zăpadă, necojiţi, arbori slăbiţi, precum şi timpul călduros şi uscat în sezonul de vegetaţie.
Arborii care favorizează dezvoltarea ipidelor sunt infestaţi în anul apariţiei acestora, în
măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de populaţia de insecte existentă. În al doilea an,
dacă arborii rămân necojiţi în pădure, populaţia insectelor creşte de două până la şapte ori
(uneori chiar mai mult) şi după ce infestează toţi arborii care le favorizează dezvoltarea se
instalează şi pe arborii sănătoşi, în care caz insectele capătă caracter de dăunători primari.
Insecte care atacă între scoarţă şi lemn se întâlnesc şi la câteva specii de foioase:
astfel, Scolytus spp. la ulm şi Hylesinus spp. la frasin.
Insectele care atacă în lemn. Ca şi insectele care atacă între scoarţă şi lemn,
insectele xilofage infestează arborii care lâncezesc, inclusiv arborii doborâţi, rupţi şi chiar
materialul lemnos fasonat în pădure. Aceste insecte au o perioadă în general mai mare de
dezvoltare, generaţia fiind anuală sau o generaţie dezvoltându-se în 2-3 ani. Galeriile săpate
adânc în lemn conduc la deprecierea calitativă a materialului lemnos. La unele specii, sapă
galerii de forme şi lungimi diferite în zona cambială, provocând deci şi un atac fiziologic.
La speciile de răşinoase, cel mai răspândit dăunător xilofag este Trypodendron
lineatum Oliv. (cariul lemnului de răşinoase). El atacă lemnul de răşinoase doborât situat în
locuri umbrite şi cu exces de umiditate. Cele mai mari atacuri se înregistrează în anii în care
din cauza volumului mare de doborâturi de vânt nu se reuşeşte scoaterea din pădure (mai
ales de pe văi) a întregului material lemnos.
La speciile de foioase Seperda carcharias L. atacă la baza tulpinilor plopilor, săpând
galerii adânci în lemn. Este răspândită în luncile râurilor neinundabile, unde dezvoltarea
larvelor nu este stânjenită de revărsarea apelor.
Cossus cossus L. este o insectă polifagă, care atacă de preferinţă sălciile bătrâne,
dar şi plopii, teiul, frasinul, ulmul ş.a. Actualmente atacurile sunt mai reduse.
Cerambyx cerdo L. (croitorul mare al stejarului) este răspândit în stejăretele bătrâne
şi rărite. În primul an de atac, larvele gândacului rod galerii neregulate între scoarţa şi lemnul
tulpinii, apoi pătrund în lemn, pe care îl depreciază prin săparea de galerii lungi şi groase.
Insecta este prezentă şi poate provoca atacuri puternice în toate pădurile în care se
semnalează uscarea stejarului.

39
 Insecte care atacă rădăcinile

Această grupă cuprinde specii care în majoritate fac parte din ordinul Coleoptera şi în
mai mică măsură din ordinul Lepidoptera.
Dintre acestea, cărăbuşii (Melolontha melolontha L., M. hippocastani F. ş.a.), viermii
sârmă (Agriotes sputator L., A. lineatus L.), coropişniţele (Gryllotalpa gryllotalpa L.), gândacii
de întuneric (Opatrum sabulosum L.), gândacii alergători (Harpalus tardus Panz.) şi omizile
de pământ (Agrotis segetum L., A. exclamationis L.) sunt cele mai păgubitoare, mai ales în
anii de supraînmulţire.
Dăunătorii de rădăcină prezintă importanţă economică aproape în exclusivitate în
pepiniere, solarii şi în primii ani de vegetaţie ai semănăturilor şi plantaţiilor.
Vătămările cauzate de aceste insecte, în cazul în care nu se iau măsurile de
profilaxie şi combatere necesare, pot compromite parţial sau în totalitate culturile. În marea
lor majoritate, insectele care atacă rădăcinile sunt polifage; aria lor de răspândire cuprinde
toată zona forestieră.

Insectele dăunătoare fructelor şi seminţelor

Fructele şi seminţele forestiere sunt atacate de specii diferite de insecte, dintre care
cele mai răspândite sunt cele de lepidoptere: tortricide (Laspeyresia spp.), piralide (Dioryctria
sp.) şi de coleoptere (curculionide), ale căror larve rod chiar şi mugurii floriferi ai diferitelor
specii de foioase şi răşinoase. În afară de acestea mai pot fi dăunătoare şi unele specii de
himenoptere (cinipide) şi diptere (cecidomiide). În condiţii favorabile de dezvoltare insectele
din această grupă pot provoca distrugerea a 70-90% din fructificaţia arboretelor.
Arealul insectelor menţionate cuprinde întreaga zonă forestieră în care se găsesc
specii de arbori-gazdă. Variaţia densităţii lor este strâns corelată cu fructificaţia arborilor.
Caracteristicile de ordin general ale insectelor care provoacă vătămarea fructelor şi
seminţelor sunt următoarele: dimensiunile mici, adaptate la mărimea fructelor şi seminţelor;
ciclul biologic se desfăşoară în întregime sau parţial sub adăpostul tegumentului seminţei
sau fructului; stadiul activ (cel larvar) se dezvoltă în perioada de vegetaţie a plantei-gazdă;
speciile sunt monovaltine; unele intră într-o perioadă mai lungă de diapauză, fapt care le
permite să se adapteze la periodicitatea fructificaţiei.
Cele mai periculoase sunt, cu unele excepţii, speciile polifage, care, putând să-şi
aleagă hrana din diferite specii de arbori, reuşesc să supravieţuiască mai uşor şi să-şi
menţină permanent populaţiile la un nivel relativ ridicat.
Principalele insecte dăunătoare fructelor şi seminţelor forestiere, care pot fi limitative
pentru regenerarea pădurilor din ţara noastră, sunt: Laspeyresia splendana Hbn. (Lep.,
Tortricidae) la cvercinee şi L. strobilela L. la molid, Dioryctria abietella Schiff. (Lep.,
Tortricidae) la răşinoase, Balaninus glandium Mrsh. (Coleopt., Curculionidae) la cvercinee şi
Pissodes validirostris Gyll. (Coleopt., Curculionidae) la pini etc.

AGENŢII CRIPTOGAMICI DĂUNĂTORI

Constituite în majoritatea lor din specii autohtone amestecate şi regenerate pe cale

naturală, pădurile României au în general o bună rezistenţă faţă de vătămările cauzate de
agenţii criptogamici. Totuşi, monoculturile, mai ales cele create din specii şi varietăţi instalate
în condiţii staţionale diferite decât cele din locul de origine, sunt afectate frecvent şi mai
intens, îndeosebi în perioada lor de adaptare.

40
 Ca o caracteristică principală pentru pădurile din ţara noastră, speciile repede
crescătoare de arbori, ca răşinoasele şi plopii, favorizează mai mult instalarea şi dezvoltarea
diverselor ciuperci lignicole decât cele cu lemnul mai dens.
De asemenea, existenţa bolilor în unele culturi forestiere şi păduri are caracter
accidental, periodic sau endemic, după cum acestea se găsesc sub influenţa lipsei sau
surplusului de apă din sol, minusului sau surplusului de căldură, poluării mediului, rănilor
mecanice, unor factori atmosferici etc., care conduc la debilitarea fiziologică a puieţilor şi
arborilor, creând condiţii favorabile de instalare a agenţilor criptogamici şi de intensificare a
maladiilor.
Fuzarioza (culcarea plantelor) este una din cele mai frecvente şi periculoase boli care
aduce prejudicii semănăturilor din solarii şi pepiniere. Boala este cauzată de ciupercile din
genurile Fusarium, Pythium, Rhizoctonia, Corticium Alternaria, Botrytis. Plantulele de molid,
pin, brad, larice precum şi speciile de foioase cu seminţe mici sunt atacate imediat după
răsărire, înainte ca acestea să se lignifice, boala producând frângerea, culcarea, ofilirea şi
uscarea plantelor în vetre sau pe toată suprafaţa cultivată.
Ciupercile au caracter endemic, ca saprofite, în toate subzonele fitoclimatice cu
umiditate a solului şi atmosferică ridicată, devenind parazite în locuri lipsite de curenţi, mai
ales în perioadele călduroase. Boala este răspândită în special în regiunea muntoasă
carpatică, dar pe măsură ce căldura în solarii şi pepiniere a răşinoaselor s-a extins în arealul
foioaselor, aria ei de răspândire a crescut.
Asemănătoare ca efect, dar cu frecvenţe şi arii de răspândire mult mai restrânse, este
Pestalotia hartigii Tub., care provoacă strangularea plantulelor de răşinoase şi foioase în
zona coletului.
Lophodermium macrosporum Hart. Şi L. pinastri (Schrad.) Chev. sunt ciuperci
comune, care provoacă înroşirea şi căderea acelor din anul precedent, la molid şi respectiv
pin, atât la puieţii din pepiniere, cât şi în plantaţiile de 1-10 ani, având o mare extindere în
anii ploioşi, iar în unele situaţii chiar în arborete. În cazul unor infecţii şi desfrunziri puternice
repetate (peste 60% din ace) şi în condiţiile acţiunii unor factori climatici şi edafici
nefavorabili, puieţii şi arborii sunt debilitaţi şi se usucă.
Efecte mai pronunţate le are şi ciuperca Dothistroma pini Hulb., care vatămă cu
deosebire pinul negru.
Melampsora pinitorqua Rostr. produce încârjarea lujerilor la puieţii de pin silvestru din
pepiniere şi plantaţii până la vârsta de 10-12 ani, în urma căreia aceştia au creşteri
deformate; în cazuri de atacuri intense şi repetate se produc uscări parţiale sau totale, pe
suprafeţe întinse. Având ca gazdă intermediară în stadiile de uredospori şi teleutospori
plopul tremurător, această ciupercă s-a răspândit şi a devenit un agent fitopatogen periculos
în plantaţiile de pin, pentru substituirea unor arborete de foioase productive.
Cronartium ribicola Lasch. produce rugina veziculoasă pe puieţii de pin cu cinci ace
din secţiile Strobus şi Cembrae. Este un agent fitopatogen potenţial periculos, în urma
extinderii culturilor de coacăz (Ribes), plantă care constituie gazda intermediară.
Dintre rugini se menţionează de asemenea cele produse de ciupercile Melampsora
allii-populina Kleb. şi M. larici-populina Kleb. pe frunzele tuturor clonelor de plopi negri hibrizi
din unele plantaţii executate în luncile râurilor şi aliniamente şi chiar în plopişurile naturale.
Făinarea stejarilor, boală a cărei arie de răspândire este aceeaşi cu aceea a
cvercineelor, se datorează agentului patogen Microsphaera abbreviata Peck. şi uneori
ciupercii M. hypophylla Nev., care se instalează cu preferinţă pe stejar pedunculat, gârniţă,
stejar brumăriu, stejar pufos, mai puţin pe gorun şi cu totul sporadic pe cer şi stejar roşu.
Cele mai atacate sunt lăstărişurile tinere, semănăturile şi plantaţiile puternic luminate,

41
rezervele din crângurile compuse, arboretele rărite şi marginile de masiv, mai ales în anii cu
primăveri blânde şi cu precipitaţii moderate.
Frecvenţele şi intensităţile cele mai mari ale atacului acestor ciuperci se înregistrează
în cvercineele cu stejar pedunculat situate în părţile mai calde din sudul şi estul ţării. În cazul
defolierilor de insecte sau al îngheţurilor târzii, lujerii de refacere sunt puternic atacaţi de
făinare, care agravează pierderile de creştere şi cauzează lignificarea incompletă a lujerilor,
care uneori se usucă, contribuind în acest fel, alături de alţi factori, la fenomenul de uscare
intensă a unor arborete de stejar.
Fomes annosus (Fr.) Cke. produce putrezirea rădăcinilor şi a bazei tulpinii în
arboretele de molid, brad şi pin silvestru, începând de la vârsta de 20-30 de ani şi mai ales în
arboretele bătrâne, având o arie de răspândire largă în tot arealul răşinoaselor din ţara
noastră. Frecvenţe mult mai reduse se înregistrează în plantaţiile de vârstă până la 10 ani şi
numai accidental la fag şi alte specii de foioase. Cele mai afectate sunt arboretele de molid
de 50-60 de ani situate pe soluri slab acide.
Frecvenţa şi intensitatea vătămărilor înregistrate au fost direct proporţionale cu
existenţa rănilor cauzate tulpinilor şi rădăcinilor cu ocazia exploatării şi scoaterii lemnului şi a
practicării rezinajului, precum şi cu rupturile şi doborâturile de vânt.
Denumită impropriu putrezirea roşie a rădăcinilor, boala produce pierderi foarte
importante (20-30%) din întreaga masă lemnoasă a arborilor atacaţi. Prin putrezirea
rădăcinilor se înregistrează pierderi de creşteri a căror valoare poate depăşi adesea pe cea
rezultată din deprecierea lemnului. Ciuperca produce frecvent uscarea exemplarelor tinere
infectate.
În condiţii asemănătoare în arboretele de molid este prezentă şi ciuperca Phellinus
pini Thore et Fr.
Armillaria mellea (Vahl.) Quél. a produs pagube importante în unele arborete şi
plantaţii tinere de cvercinee, molid şi pin, cu arbori debilitaţi fiziologic prin acţiunea negativă a
unor factori climatici şi edafici, a atacurilor de insecte sau ale altor boli criptogamice etc.,
care au oferit condiţii favorabile pentru trecerea ciupercilor de la saprofitism la parazitism.
În asemenea situaţii s-au înregistrat uscări în plantaţii tinere din parchete recent
exploatate, cu cioate şi rădăcini nescoase, precum şi în staţiuni necorespunzătoare pentru o
dezvoltare activă a acestora.
Destul de frecvent, acţiunea parazitară a ciupercii a produs putrezirea alburnului şi a
grăbit uscarea intensă a unor arborete situate pe soluri cu fenomene de înmlăştinare
(stagnări de apă).
Răspândirea mare şi gravitatea vătămărilor cauzate de ciupercile lignicole fac din
măsurile de profilaxie în pădurile de răşinoase o problemă deosebit de dificilă.
Ophiostoma (Ceratocystis) spp. sunt ciuperci care cauzează traheomicoza la
cvercinee (O. Valachicum Georg., Teod. et Bad., O. Roboris Georg. et Teod.) şi la ulmi (O.
Ulmoi Schw. et Nannf.). boala face parte din complexul de factori care contribuie la
fenomenul de uscare în masă a acestor specii de arbori, aşa cum s-a arătat anterior.

MAMIFERELE DĂUNĂTOARE

Vătămări provocate de vânat

Vânatul poate provoca vătămări pădurii, când densitatea lui depăşeşte efectivul
normal. Pagubele pot fi pricinuite de către cervide (căpriori, cerb şi cerb lopătari), iepuri,
mistreţi şi urşi.
Vătămările constau din roaderea şi retezarea mugurilor, lujerilor şi frunzelor de către
cervide şi iepuri, mai ales în repausul vegetativ, din ianuarie până în aprilie; roaderea cu

42
dinţii sau julirea cu coarnele a scoarţei de pe trunchiul arborilor; localizate la baza trunchiului,
rănile ajung până la 2,6 m lungime şi 30-40 cm lăţime; căderea şi strivirea puieţilor;
distrugerea ghindei sau altor seminţe din pădure şi din semănături, de către mistreţi.
Cauzele vătămărilor produse de vânat sunt numeroase: creşterea exagerată a
efectivelor, în special a celor de cervide, neconcordanţa dintre densitatea vânatului şi
capacitatea de hrană oferită de pădure, lipsa de hrană şi de apă din unele perioade ale
anului, tăierile rase pe suprafeţe mari etc.
La puieţii de răşinoase, retezarea sau roaderea mugurelui şi a lujerului terminal au ca
efect înfurcirea puieţilor. Rănile provocate tulpinilor arborilor duc la debilitarea lor şi la
instalarea putregaiului roşu, care poate cuprinde până la aproape jumătate din volumul
arborilor atacaţi, întinzându-se până la 5,5 m de la bază, adică în zona în care materialul
lemnos este cel mai valoros.
Speciile forestiere preferate sunt răşinoasele. Cele mai afectate sunt arboretele
amestecate de răşinoase cu fag; urmează molidişurile pure şi apoi amestecurile de molid cu
brad. Au mult de suferit şi plantaţiile tinere de răşinoase, instalate în afara arealului lor
natural de vegetaţie.
Rozătoare mici. Această grupă de dăunători cuprinde şoarecii şi şobolanii. Prin felul
de viaţă şi prin marea lor capacitate de înmulţire, aceştia devin foarte periculoşi, deoarece
rod rădăcinile puieţilor din pepiniere şi plantaţii şi distrug seminţele căzute la sol. În ţara
noastră cei mai frecvenţi sunt: Microtus arvalis Pall. (şoarecele de câmp), Clethrionomys
glareolus Schreb. (şoarecele scurmător) şi Arvicola terestris L. (şobolanul de apă) – din
subfamilia Microtinae – şi Apodemus sylvaticus L. (şoarecele de pădure), A. tauricus
fllavicollis Melch. (şoarecele gulerat), A. agrarius Pall. (şobolanul de câmp), Micromys
minutus pratensis Pall. (şoarecele pitic) – din subfamilia Murinae.
Şoarecii sunt prezenţi la noi în ţară în toate culturile forestiere şi agricole. Frecvenţa
lor este însă în general slabă.
Factorii favorizanţi de înmulţire a şoarecilor sunt anii cu fructificaţii abundente de jir şi
ghindă, existenţa pepinierelor şi a plantaţiilor forestiere în interiorul pădurilor sau a culturilor
agricole, prezenţa plantelor furajere (trifoi, lucernă, borceag), existenţa condiţiilor favorabile
de cuibărire, în special a gunoaielor etc.
Ca factori limitativi se disting în primul rând cei climatici: ploile abundente şi de lungă
durată, precum şi seceta prelungită.

Păşunatul vitelor în păduri

Se ştie că de sute şi mii de ani pădurile naturale, netulburate de impactul omului, au

crescut viguros, pe locurile pe care le ocupă sau le-au ocupat în trecut, au produs volume
mari de lemn de dimensiuni şi calităţi superioare şi s-au regenerat, fără ca omul să intervină
ca în agricultură (să mobilizeze, să îngraşe, să ude şi să însămânţeze anual solul).
Această aparent miraculoasă capacitate de viaţă, productivitate şi reproducere a
pădurii naturale se explică în cea mai mare parte prin faptul că, lăsată sieşi, pădurea, prin
multiplele ei influenţe asupra mediului de viaţă, îşi formează singură solul sănătos, complex
structurat şi poros, afânat, humifer, bine aerat, apt pentru a primi apa din precipitaţii, biologic
activ prin acţiunea faunei şi microorganismelor care îl populează şi a sistemelor de rădăcini
care îl împânzesc îndeosebi în stratul superior cel mai bogat în humus, mai afânat şi mai
fertil, continuu fertilizat prin circuitul biologic al elementelor nutritive.
Aceste condiţii ideale de sol, vegetaţie şi regenerare naturală sunt însă puternic
influenţate prin tulburarea liniştei creatoare a pădurii, îndeosebi prin influenţele degradatoare
ale păşunatului vitelor în pădure, tocmai asupra părţii superioare, cea mai bogată şi biologic

43
mai activă, de aceea mai dens înrădăcinată a profilului de sol, cu cea mai mare contribuţie la
productivitatea şi regenerarea pădurii. De aceea, păşunatul vitelor în păduri trebuie privit ca
o serioasă problemă de existenţă normală şi productivitate a pădurilor.
Din observaţii îndelungate şi cercetări efectuate mai ales în ultimii ani în diferite ţări a
rezultat că, spre deosebire de păşunatul sălbatic, păşunatul intensiv cu animale domestice în
pădure depăşeşte suportanţa ecosistemelor forestiere şi deteriorează echilibrul ecologic
natural al acestora. Ca urmare se produc o serie de modificări şi dereglări, care în final
afectează în mod negativ atât capacitatea de producţie a solului forestier şi a pădurii, cât şi
funcţiile ei de interes social.
Prejudiciile cauzate economiei forestiere şi naţionale devin cu mult mai mari, adică în
afară de pierderile de masă lemnoasă se ţine seama şi de influenţa negativă a păşunatului
asupra regenerării naturale, deprecierilor calitative ale lemnului, produselor nelemnoase ale
pădurii, scurgerilor de suprafaţă şi eroziunii solurilor din arboretele în pantă şi mai ales
asupra funcţiei climatice şi celor sociale ale arboretelor respective.
Vătămările şi pagubele cauzate pădurilor – foarte mari în cazul păşunatului intensiv şi
dezordonat – se micşorează pe măsură ce se respectă mai complet prevederile din
instrucţiunile oficiale în materie, încărcătura cu vite este mai corespunzătoare „suportanţei”
pădurii pentru animale domestice la păşunat, terenul mai puţin înclinat sau orizontal, solul
mai rezistent la eroziune şi tasare, mai puţin umezit la câteva zile după ploaie. În aceste
condiţii însă, păşunatul în pădure este vătămător şi scade capacitatea de producţie a pădurii.

FORME DE GESTIONARE ALE ECOSISTEMELOR FORESTIERE

ROLUL AMENAJĂRII PĂDURILOR

Amenajările pădurilor – parte integrantă a gospodăririi fondului forestier – au rolul de

a organiza pădurea şi de a o conduce în vederea realizării în cele mai bune condiţii a
obiectivelor şi sarcinilor silviculturii determinate de cerinţele societăţii faţă de pădure.
Datorită însuşirii de a suporta modificări structurale sub raportul compoziţiei,
vârstelor, densităţilor, formei, amestecurilor etc., pădurea poate fi condusă spre structurile
cele mai proprii satisfacerii diverselor cerinţe ale societăţii, reflectate în obiectivele social-
economice şi sarcinile gospodăriei silvice.
Stabilirea structurilor optime şi a măsurilor de aplicat în vederea realizării şi menţinerii
acestor structuri constituie obiectivul fundamental al amenajamentului. Se înţelege că
structurile de realizat pot fi multiple, ele diferenţiindu-se în raport cu efectul urmărit, respectiv
cu funcţiile pe care trebuie să le îndeplinească pădurile supuse amenajării.
Cerinţele societăţii faţă de pădure se modifică de la o perioadă la alta, fiind puternic
influenţate de dezvoltarea societăţii.
Primele reglementări referitoare la gospodărirea pădurilor au fost de ordin
amenajistic. Fiind determinate în principal de spectrul lipsei de lemn, aceste reglementări
urmăreau organizarea pădurilor în vederea asigurării permanenţei recoltelor de masă
lemnoasă.
Acest mod de a considera şi de a trata pădurea – pornind de la însuşirile ei de
producţie – este reflectat în primele legiuiri referitoare la gospodărirea silvică, atât în Moldova
şi Ţara Românească (pravilele menţionate, din 1843 şi respectiv 1847), cât şi în celelalte
provincii româneşti aflate sub ocupaţie străină. Necesitatea utilizării însuşirilor de protecţie
ale pădurilor s-a impus mai târziu, când au devenit evidente efectele despăduririlor sau ale
unei gospodăriri necorespunzătoare. În legislaţia românească, preocupări privind pădurile cu

44
funcţii de protecţie apar pentru prima oară în Codicele silvic din 1881. ele sunt preluate şi
amplificate apoi prin Codul silvic din 1910. Se avea în vedere ca toate pădurile care
îndeplinesc funcţii de protecţie să fie supuse regimului silvic, indiferent de apartenenţa lor. În
Transilvania şi Bucovina, un regim restrictiv privind pădurile cu funcţii de protecţie a fost
introdus prin legea silvică austriacă din 1852 şi întărit, pentru pădurile din Transilvania, prin
legea silvică ungară din 1879.
Preocupările referitoare la ocrotirea pădurilor cu funcţii de protecţie s-au intensificat în
perioada dintre cele două războaie mondiale. O expresie a acestor preocupări o constituie
legea din 1935 pentru pădurile de protecţie, care, urmărind prevenirea distrugerii pădurilor
definite ca păduri de protecţie, impunea reglementarea exploatării lor prin amenajamente.
Acest deziderat s-a realizat abia după naţionalizarea pădurilor.
Reluându-se problema pădurilor de protecţie într-o nouă perspectivă, s-a ajuns la
elaborarea unui sistem de zonare funcţională a pădurilor. Acest sistem impunea nu numai
reglementarea prin amenajament a exploatării pădurilor respective, ci şi introducerea unor
restricţii de exploatare, în raport cu funcţiile atribuite arboretelor.
Aplicarea pe teren a zonării funcţionale – realizată în 1954 de către specialiştii de la
ocoalele silvice – se realizează şi se modifică după necesităţi cu ocazia revizuirii
amenajamentelor, în raport cu noile condiţii şi cerinţe.

GOSPODĂRIREA FUNCŢIONALĂ A PĂDURILOR ŞI SARCINILE

AMENAJAMENTULUI

Sistemul de zonare, introdus iniţial cu scopul de a frâna abuzurile de exploatare în

anumite categorii de păduri, a marcat trecerea treptată la o gospodărire funcţională a
pădurilor, caracterizată prin diferenţierea modului de gospodărire a acestora în raport cu
funcţiile lor social-economice.
Corespunzător diferenţierii funcţionale a modului de gospodărire, amenajamentul
conduce, prin reglementări corespunzătoare, procesul de adaptare a structurii arboretelor şi
pădurii la funcţiile atribuite. În condiţiile gospodăririi funcţionale a pădurilor, această
reglementare se concretizează, în linii mari, prin:
- precizarea funcţiilor pe care trebuie să le îndeplinească arboretele din unitatea de
amenajat, în raport cu sarcinile gospodăriei silvice;
- stabilirea structurii spre care trebuie să fie îndrumate pădurile, pentru ca funcţiile
ce le-au fost atribuite să fie îndeplinite în condiţii cât mai bune;
- stabilirea măsurilor necesare în acest scop, respectiv determinarea posibilităţii şi
întocmirea planurilor de lucrări, cu indicarea ordinii desfăşurării lor în timp şi spaţiu.
Acestea au fost, în fond, sarcinile amenajamentului încă de la apariţia lui ca disciplină
şi ca activitate practică. Se înţelege însă că, în raport cu sarcinile noi ale silviculturii, în raport
cu necesitatea asigurării unui echilibru între tendinţele satisfacerii unor nevoi materiale şi
cele privind protejarea mediului, amenajamentul trebuie să-şi modeleze în mod
corespunzător anumite concepţii şi principii, să-şi revadă periodic bazele reglementării
proceselor specifice şi să-şi modifice unele metode şi procedee de lucru.
Pe linia gospodăririi funcţionale a pădurilor se impune ca amenajarea şi gospodărirea
fondului forestier să se integreze în acţiunea mai cuprinzătoare a amenajării mediului,
urmărind asigurarea folosirii multilaterale a însuşirilor pădurilor. De asemenea reglementările
din amenajament trebuie să asigure o elasticizare a cadrului general de gospodărire a
pădurilor şi o adaptare corespunzătoare a soluţiilor preconizate la condiţiile concrete şi la
funcţiile prioritare ale arboretelor, în scopul realizării obiectivelor şi sarcinilor stabilite pentru
conservarea şi dezvoltarea fondului forestier.

45
 PRINCIPIILE DE AMENAJARE A PĂDURILOR

Normele tehnice de amenajare a pădurilor, pun la baza amenajării pădurilor

următoarele principii:
- asigurarea continuităţii funcţiilor de producţie şi de protecţie ale pădurilor;
- mărirea continuă a productivităţii pădurilor;
- îmbunătăţirea continuă a rolului de protecţie al pădurilor;
- creşterea eficienţei şi valorii economice a pădurilor.
Prin această formulare a principiilor de amenajare, normele tehnice urmăresc
orientarea prin amenajament a gospodăririi pădurilor în concordanţă cu cerinţele legii
fundamentale a societății şi legii valorii.

BAZELE DE AMENAJARE ŞI IMPORTANŢA LOR PENTRU DEFINIREA

STRUCTURILOR OPTIME

Regimul
Regimul, ca bază de amenajare, defineşte structura pădurii sub raportul
caracteristicilor arboretelor imprimate de originea lor.
În ţara noastră este admis regimul codru – cu regenerare din sămânţă – şi regimul de
crâng – cu regenerare din lăstari sau drajoni. Se acordă prioritate regimului codru, care
asigură producerea de sortimente de dimensiuni şi calităţi superioare; aplicarea crângului (în
trecut cu o largă răspândire) este limitată la staţiunile şi formaţiile păduroase în care
aplicarea codrului nu este posibilă (arborete de salcâm, cerete din stepă şi silvostepă,
zăvoaie), precum şi în cazul unor arborete sau păduri cu destinaţie specială (de exemplu,
pentru cultura fazanului, pentru satisfacerea nevoilor unor gospodării comunale etc.).

Compoziţia
Compoziţia defineşte structura arboretelor şi a pădurii în ansamblul ei sub raportul
proporţiei speciilor.
La stabilirea compoziţiei trebuie avut în vedere că în ţara noastră există încă multe
păduri naturale, foarte productive, rezistente la adversităţi, cu o structură care le conferă
posibilitatea de a exercita în condiţii optime funcţii multiple. În acelaşi timp însă este de luat
în considerare faptul că actuala compoziţie a pădurilor nu este totdeauna în concordanţă cu
evoluţia tendinţelor consumului de lemn în perspectivă şi nici nu asigură în toate cazurile
valorificarea optimă a potenţialului silvoproductiv.

Tratamentul
Tratamentul, ca bază de amenajare, defineşte structura arboretelor din punctul de
vedere al distribuţiei spaţiale şi al repartiţiei arborilor pe categorii dimensionale. Programul
pentru conservarea şi dezvoltarea fondului forestier pune un accent deosebit pe
îmbunătăţirea modului de gospodărire a pădurilor. În situaţiile în care compoziţia şi celelalte
caracteristici structurale ale pădurilor corespund ţelurilor de gospodărire trebuie promovată
cu insistenţă regenerarea naturală. În toate cazurile, tratamentele adoptate trebuie să
asigure atât regenerarea arboretelor şi îndrumarea spre structurile urmărit, cât şi o stabilitate
maximă a acestora.

46
 Exploatabilitatea
Exploatabilitatea, respectiv calitatea arboretelor de a fi exploatabile în raport cu
funcţiile pe care le îndeplinesc, defineşte structura arboretelor sub raport dimensional şi îşi
găseşte exprimare, de regulă, în diametrele limită în cazul structurilor de codru grădinărit şi
în diametrele medii de realizat, respectiv în vârsta corespunzătoare acestora (vârsta
exploatabilităţii) în cazul structurilor de tip regulat.

Ciclul
Ciclul, exprimat prin numărul de ani fixat ca normă pentru realizarea de arborete
exploatabile într-o pădure amenajată, de codru regulat sau de crâng, se stabileşte pe baza
vârstei exploatabilităţii arboretelor, ţinându-se seama şi de o serie de particularităţi legate de
condiţiile social-economice, staţionale, de ansamblul funcţiilor pe care le îndeplinesc
arboretele, de aspecte tehnice de organizare etc.
În general, arboretele de vârstă ridicată sunt mai indicate, atât sub raportul realizării
unor sortimente superioare, cât şi sub cel al funcţiilor de protecţie.
Pentru unele unităţi constituite din arborete de productivităţi şi calităţi deosebite se
recomandă cicluri mai mari, mergând până la 180 de ani în cazul molidişurilor pentru lemn
de rezonanţă şi până la 180-200 de ani în cazul stejăretelor şi gorunetelor pentru furnire
estetice.
Structurile preconizate trebuie să asigure nu numai arboretelor, ci şi pădurii în
ansamblu un înalt grad de stabilitate, de rezistenţă la adversităţi.

REGENERAREA ŞI ÎNGRIJIREA PĂDURILOR

TRATAMENTE - STRUCTURI

Ţelurile economice stabilite prin amenajament pentru diferitele unităţi forestiere de

gospodărire din pădurile cultivate (serii naturalistice, unităţi de producţie) se realizează prin
aplicarea de-a lungul existenţei acestora a unor complexe de lucrări silvotehnice.
Aceste lucrări se pot grupa în mai multe categorii, care se deosebesc după natura lor
sau după perioada de timp din existenţa arboretelor în care acestea se execută, dintre care
cele mai importante sunt:
- lucrările de regenerare – ameliorare;
- lucrările de conducere – îngrijire şi protecţie;
- lucrările de exploatare.
În privinţa regenerării pădurilor este necesar să se facă distincţie clară între modul în
care se realizează acest proces important în pădurea virgină, ferită de acţiunile antropice, şi
în pădurea cultivată, în care procesul regenerării, ca de altfel întregul complex de lucrări,
este dirijat de om, în scopul realizării celei mai mari eficienţe economice. Astfel, regenerarea
pădurilor virgine se realizează, în mod normal, pe măsură ce arborii şi arboretele existente
depăşesc limita longevităţii fiziologice şi dispar, locul lor fiind luat de o generaţie tânără
alcătuită în general din aceleaşi specii ca arboretele anterioare. Constituie excepţii de la
această regulă cazurile în care pădurile sunt distruse – şi aceasta se poate întâmpla la orice
vârstă -, ca urmare a unor calamităţi (doborâturi de vânt, rupturi de zăpadă, incendii, atacuri
masive de insecte etc.).
Spre deosebire de pădurea virgină, regenerarea naturală în pădurea cultivată, adică
instalarea, menţinerea şi dezvoltarea tineretului, se realizează ca urmare a exploatării
arboretelor sau a arborilor la vârsta exploatabilităţii dinainte stabilită. Aceasta este vârsta la

47
care arborii au atins dimensiunile necesare pentru producerea celor mai solicitate sortimente
sau când, pentru pădurile cu rol prioritar de protecţie şi de interes social, arboretele
respective îşi pierd capacitatea de a exercita în condiţii satisfăcătoare rolul atribuit.
Este de menţionat că chiar pădurile existente asemănătoare din punctul de vedere al
compoziţiei cu cele virgine nu-şi mai îndeplinesc în multe situaţii funcţiile multiple conform cu
obiectivele economice urmărite. În consecinţă, cu ocazia regenerării acestora se impune să
se procedeze şi la ameliorarea compoziţiei lor, prin introducerea de noi specii, importante din
punctul de vedere cultural-ecologic, al producţiei, al rezistenţei la acţiunea diverşilor factori
dăunători, peisagistic, de agrement, sanitar, al protecţiei mediului ambiant etc.
Pe de altă parte, de multe ori se impune şi modificarea formei lor structurale prin
aplicarea aşa-ziselor „lucrări de transformare”.
Urmează deci că, pentru a se obţine cea mai indicată compoziţie şi formă structurală
a arboretelor din pădurea cultivată, silvicultorul trebuie să intervină intens în ecosistemele
forestiere existente chiar din faza regenerării acestora, adoptând însă, în acest scop, cele
mai indicate tehnologii de lucru; acestea trebuie apoi să se aplice cu respectarea riguroasă a
legilor naturii, pentru a se evita cât mai mult dereglările structurale şi funcţionale ale
ecosistemelor respective.
Rezultă deci că între exploatarea pădurilor şi regenerarea acestora există o legătură
foarte strânsă şi că procesul regenerării şi cel al exploatării se condiţionează, în mod
hotărâtor, reciproc. În consecinţă, activitatea de regenerare şi cea de exploatare trebuie să
se armonizeze perfect ţinându-se seama de condiţiile naturale şi economice în care se
desfăşoară aceste lucrări.

Metodele de regenerare aplicate în prezent în pădurile din România

Metoda tăierilor rase pe suprafeţe mari

Aceasta se caracterizează prin tăierea unică (rasă) a tuturor arborilor existenţi pe o
anumită suprafaţă, denumită parchet, iar regenerarea suprafeţei complet descoperite se
asigură ulterior pe cale artificială, prin plantaţii de puieţi sau prin semănături directe.
Forma parchetului se adaptează realităţilor terenului, dar se urmăreşte să aibă o
formă cât mai regulată, de obicei cât mai apropiată de forma pătrată sau dreptunghiulară.
Regenerarea suprafeţelor rămase complet descoperite în urma exploatării are loc în
mod obişnuit pe cale artificială, prin plantaţii sau prin semănături directe. Se recomandă
protejarea eventualului seminţiş preexistent utilizabil, cu ocazia doborârii şi scoaterii
materialului lemnos exploatat, cu deosebire când acesta este instalat sub forma unor grupe
sau pâlcuri mai mari.

Metoda tăierilor rase pe suprafeţe mici

În scopul diminuării dezavantajelor culturale ale tăierilor rase pe suprafeţe mari şi
pentru a se beneficia de capacitatea de regenerare naturală a arboretelor, se recurge la
tăieri rase pe suprafeţe mici.
Tăierile rase în benzi s-au individualizat ca metodă aparte din tăierile rase pe
parchete, pentru a se reduce cât mai mult posibil dezavantajele culturale ale tăierilor rase pe
suprafeţe mari. S-a urmărit ca prin forma şi aşezarea benzilor să se obţină pe de o parte o
regenerare naturală a suprafeţelor tăiate ras, prin însămânţarea naturală a suprafeţelor
respective cu seminţe uşoare, de obicei aripate, provenite de la arboretul matur alăturat
benzii, iar pe de altă parte să se realizeze protecţia seminţişului instalat, prin adăpostul oferit
acestuia de arboretul matur alăturat.

48
 Tăierile rase în benzi alăturate. Tăierea rasă începe la o margine a pădurii, în fâşii cât
mai apropiate de formă dreptunghiulară, având lăţimea de 0,5–1,0 înălţimi de arbore. Metoda
este aplicabilă numai arboretelor constituite din specii cu sămânţă uşoară, de obicei aripată,
care poate fi împrăştiată de vânt pe suprafaţa benzii tăiate ras.
Tăierile rase în benzi alterne (culise). La această variantă, benzile tăiate ras nu se
succed una lângă alta, ci alternează cu porţiuni de pădure care sunt lăsate deocamdată
netăiate, urmând a se tăia mai târziu. Arboretul netăiat are rolul de a produce seminţe pentru
regenerare şi de a oferi adăpost seminţişului care se instalează în benzile tăiate.

Metoda tăierilor succesive

Această metodă se caracterizează în primul rând prin aplicarea a două sau mai multe
tăieri succesive în timp, numărul şi intensitatea tăierilor depinzând de condiţiile de instalare şi
de dezvoltare a seminţişului.
Prima tăiere, denumită tăiere preparatorie, se aplică cu 5-10 ani înainte de începerea
tăierilor de regenerare şi are drept scop să pregătească arborii pentru fructificare şi solul
pentru a primi sămânţa. Ea constă într-o rărire a arboretului astfel ca exemplarele de la care
se aşteaptă sămânţă să beneficieze de lumină mai multă în spaţiul coroanelor şi să aibă loc
şi pătrunderea în măsură mai mare a luminii la nivelul solului.
Urmează tăierea de însămânţare, aplicată de preferinţă în anii de fructificaţie
abundentă a speciei de valoare, urmărindu-se asigurarea unor condiţii favorabile germinării
seminţelor deja căzute pe solul pădurii, ca şi a unor condiţii favorabile dezvoltării
seminţişului, în primii ani după instalare.
După ce seminţişul este suficient de dezvoltat (aproximativ 30-80 cm) şi poate
suporta lipsa adăpostului oferit de arboretul bătrân, se aplică ultima tăiere, denumită tăiere
definitivă, prin care se scoate restul arboretului bătrân.

Metoda tăierilor în ochiuri

Spre deosebire de metoda tăierilor succesive, în cazul căreia tăierile se aplică în mod
mai mult sau puţin uniform pe suprafeţe cât mai întinse, această metodă se caracterizează
prin intervenţii localizate la început numai în anumite puncte (ochiuri), în care există nuclee
de seminţiş preexistent utilizabil sau în care solul este apt pentru a primi sămânţa.
Deschiderea ochiurilor se face de obicei prin rărirea arboretului în punctele alese,
spre a crea lumină seminţişului instalat sau în curs de instalare.
Diametrul ochiurilor variază de obicei între 1/2 din înălţimea arborilor din jurul ochiului,
în cazul speciilor de umbră (brad, fag), şi 1 ½ - 2 înălţime arbore, în cazul speciilor de lumină
(stejar pedunculat, gorun). Aceasta depinde şi de condiţiile staţionale proprii tipurilor de
pădure respective, precum şi de modul de recoltare a arborilor de pe suprafaţa ochiurilor.
Lărgirea ochiurilor se face în primul an de fructificaţie, care urmează după
deschiderea ochiurilor, prin aplicarea unei tăieri de însămânţare, pe o bandă în jurul ochiului.
Lăţimea benzii variază, în general, între 20 şi 30 m, în cazul speciilor de umbră, şi 2-3
înălţimi de arbori, în cazul speciilor de lumină.
Tăierile de racordare a ochiurilor se execută în momentul când ochiurile deschise,
lărgite şi regenerate, ajung atât de aproape unele de altele, încât nu mai sunt separate decât
de ultimele benzi înguste de arboret matur netăiat.

Metoda tăierilor cvasigrădinărite

Ca tehnică de aplicare, metoda tăierilor cvasigrădinărite se aseamănă cu cea a
tăierilor în ochiuri. Şi în cadrul aplicării ei se deschid ochiuri de diferite mărimi, care se

49
înmulţesc şi se lărgesc în funcţie de evoluţia instalării şi dezvoltării seminţişurilor, până la
lichidarea vechiului arboret prin tăierile de racordare.

Metoda tăierilor succesive în margine de masiv

Caracteristica acestei metode constă în aplicarea de tăieri succesive asemănătoare
celor descrise la metoda respectivă, dar localizate numai la o suprafaţă îngustă de la
marginea masivului, a cărei lăţime este de 1,5–2,0 înălţimi ale arboretului în care se
lucrează.

Metoda tăierilor grădinărite

Prin aplicarea tăierilor grădinărite se urmăreşte realizarea unei structuri
asemănătoare celei din pădurile naturale puţin influenţate de om. O asemenea structură
grădinărită se caracterizează prin:
- descreşterea progresivă a numărului de arbori din diferite categorii de diametre,
începând de la cei subţiri către cei groşi;
- vârste diferite ale exemplarelor; în arboret se află în permanenţă exemplare foarte
tinere alături de exemplare mature de vârstă înaintată;
- profil variat, dantelat.

Metodele de regenerare din regimul crâng

În general, în regimul crâng tăierile în scopul regenerării şi al recoltării masei
lemnoase se execută pe parchete de diferite forme şi mărimi şi au caracterul unor tăieri
localizate, asemănătoare celor efectuate în codrul regulat.
Regenerarea se produce din lăstari (speciile de stejar, paltin, frasin etc.), drajoni
(unele specii de plopi autohtoni), lăstari şi drajoni (salcâmul, specii de tei etc.).
După felul în care se execută tăierea în crâng se deosebesc:
- tăierea de jos, deasupra coletului, când regenerarea se produce din lăstari şi
drajoni;
- tăierea în scaun la diferite niveluri ale tulpinii, când regenerarea se produce din
sulinari;
- tăierea prin căzănire (scoaterea cioatei din pământ), când regenerarea se
produce din drajoni.

Metodele de îngrijire
Particularităţile metodelor de îngrijire constau în aceea că rărirea arboretului se face
prin extragerea concomitentă a exemplarelor necorespunzătoare atât din plafonul superior al
coronamentului, cât şi din cel inferior.
Referitor la intensitatea generală a tăierilor de îngrijire (volumul total care se extrage
dintr-un arboret prin tăieri de îngrijire raportat la producţia totală a arboretului respectiv), se
urmăreşte ca masa lemnoasă extrasă prin aceste tăieri să fie cel puţin egală cu volumul
arborilor eliminaţi pe cale naturală.
Periodicitatea tăierilor de îngrijire este determinată de temperamentul speciilor care
compun arboretul, de vârsta şi stadiul de dezvoltare al acestora, de rapiditatea de creştere şi
de intensitatea intervenţiilor. Revenirea pe aceeaşi suprafaţă cu tăieri de îngrijire se face
după trecerea unui interval mai mare sau mai mic de timp, necesar reînchiderii
coronamentului.

50
 ÎMPĂDURIRI

Lucrări de instalare a vegetaţiei forestiere pe cale artificială (prin plantare sau

semănare) s-au executat şi înainte de apariţia silviculturii ca ştiinţă, izvorâte din necesitatea
de a pune stăpânire sau de a valorifica terenurile erodate, malurile instabile, nisipurile etc.
În practica silvică aceste lucrări s-au impus, câştigând importanţă şi extensiune, pe
măsură ce efectele negative ale despăduririlor (urmare a exploatării neraţionale sau a
defrişării pădurilor) s-au făcut din ce în ce mai mult simţite.
Pe lângă împădurirea sau reîmpădurirea unor terenuri forestiere sau neforestiere
goale, au căpătat o mare extensie împăduririle care au ca scop ameliorarea compoziţiei
regenerărilor naturale şi înlocuirea arboretelor slab productive (cu altele mai productive) prin
introducerea şi extinderea în cultură a speciilor indigene sau exotice valoroase. În cadrul
lucrărilor de împăduriri s-a trecut la ameliorarea condiţiilor de creştere (lucrarea adâncă a
solului, desecări, fertilizări), s-au înfiinţat primele blocuri de culturi silvice intensive irigate şi
fertilizate etc.
Ţinând seama de acestea, este pe deplin justificat ca prin noţiunea de împăduriri, în
sens larg, să se înţeleagă astăzi întregul complex de măsuri şi lucrări necesare în scopul
instalării pădurilor pe cale artificială, având ca linie directoare sporirea capacităţii de
producţie şi de protecţie a pădurilor.

Seminţe forestiere
Seminţele forestiere constituie materialul de bază în crearea pădurilor pe cale
artificială.
Procurarea, prelucrarea, păstrarea şi manipularea seminţelor forestiere reclamă
cunoştinţe corespunzătoare de specialitate, necesită o organizare şi dotare tehnică adecvată
a unităţilor silvice, deoarece reuşita culturilor silvice, viabilitatea şi productivitatea lor viitoare
depind nu numai de condiţiile de mediu şi de lucrările silvotehnice aplicate, ci şi de însuşirile
fizice, morfologice, biotice şi ereditare ale seminţelor folosite.

Împădurirea terenurilor erodate

Terenurile erodate reprezintă terenuri degradate generate de eroziunea pluvială în
forma ei brutală de manifestare – eroziunea accelerată (în suprafaţă şi în adâncime) – şi pot
fi întâlnite frecvent, atât în regiunea de deal şi de câmpii înalte, piemontane, cât şi în
regiunea de munte a ţării.
Regiunile cele mai erodate sunt partea centrală şi sudică a Podişului Moldovei, nord-
vestul Dobrogei, regiunea subcarpatică şi cea submontană de curbură, nord-vestul Podişului
Getic, Câmpia Transilvaniei ş.a. La baza apariţiei terenurilor degradate prin eroziune se află
de regulă o serie de activităţi neraţionale de natură pastorală, agricolă, forestieră sau
turistică, desfăşurate de factorul antropic.
Terenurile erodate fiind terenuri neproductive sau slab productive, prezenţa acestora
atrage după sine şi o serie de consecinţe negative de natură hidrologică, climatică şi
peisagistică. Ca urmare, ameliorarea şi punerea în valoare a terenurilor în cauză constituie
un imperativ de mare importanţă economică şi socială.
Ameliorarea şi valorificarea prin culturi forestiere a terenurilor erodate se pot
desfăşura cu succes, ţinând seama de următoarele aspecte şi reguli de natură să orienteze
activitatea viitoare:
- Acţiunea de ameliorare-valorificare a terenurilor erodate este nu numai necesară,
ci şi posibilă şi ea are şanse de reuşită dacă se ţine seama pe de o parte de cauzele şi
condiţiile procesului generator, iar pe de altă parte de starea terenurilor respective. Această

51
acţiune trebuie să realizeze următoarele obiective: regularizarea scurgerii pluviale, refacerea
şi protejarea solului şi punerea în valoare a terenurilor;
- În activitatea de ameliorare a terenurilor erodate nu se poate merge în mod
simplist şi unilateral, ci este necesar să se adopte un ansamblu de măsuri şi lucrări –
complex antierozional -, cuprinzând reguli şi restricţii de folosire şi exploatare a terenurilor
limitrofe, lucrări fitoameliorative de împădurire şi de inerbare şi lucrări speciale de susţinere a
vegetaţiei instalate;
- Lucrările de împădurire a terenurilor erodate pot fi parţiale sau totale, iar culturile
corespunzătoare care se creează sunt culturi masive sau sub formă de benzi (perdele
antierozionale).
- Pentru alegerea speciilor de folosit la împădurirea terenurilor erodate trebuie să se
pornească pe de o parte de la condiţiile staţionale şi de la cerinţele ecologice ale speciilor,
iar pe de altă parte de la rolul principal pe care îl are de îndeplinit cultura forestieră care se
creează.
- Speciile care se pot folosi la împădurirea terenurilor erodate variază în raport cu
subzona şi etajul de vegetaţie şi în raport cu natura şi intensitatea eroziunii. În principiu, cu
cât condiţiile staţionale (de sol şi climă) sunt mai grele, cu atât numărul speciilor care pot fi
folosite cu succes se reduce. Principalele specii care se utilizează cu succes la împădurirea
terenurilor puternic erodate sunt: pinul silvestru, pinul negru, salcâmul, paltinul de munte,
mojdreanul, aninul alb şi vişinul turcesc dintre arbori şi respectiv jneapănul, aninul verde,
cătina albă, salcâmul pitic şi lemnul câinesc dintre arbuşti.
- De regulă, prin împădurire se creează culturi de amestec şi numai în condiţii cu
totul extreme se recurge la monoculturi arborescente sau arbustive cu caracter permanent
sau provizoriu.

Împădurirea terenurilor alunecătoare

Terenurile alunecătoare (mişcătoare, fugitive, pornituri) constituie o a doua categorie
de terenuri degradate, care, de asemenea, pot fi întâlnite frecvent, mai cu seamă în regiunea
de dealuri a ţării. Acestea reprezintă efecte morfologice ale procesului de deplasare
gravitaţională, în forma lui brutală de manifestare, proces care constă din desprinderea prin
rupere sau înmuiere a unei mase de sol sau de sol şi rocă, din întregul din care fac parte şi
din deplasarea acestora în aval prin alunecare, curgere, cădere liberă sau rostogolire.
Masele desprinse şi deplasate se depozitează sau sunt antrenate de apele de scurgere.
Ameliorarea şi punerea în valoare pe cale silvică a terenurilor alunecătoare este o
acţiune posibilă şi ea se poate realiza printr-un complex de măsuri care în mod schematic
cuprinde:
- măsuri de asigurare a liniştii, lucrări speciale de stabilizare;
- lucrări de împădurire pentru fixarea şi consolidarea biologică şi pentru punerea în
valoare a terenurilor respective.
Condiţiile grele de vegetaţie din terenurile alunecătoare (râpi de desprindere lipsite de
sol, soluri cruzite, exces de apă, exces de săruri etc.) sunt o piedică serioasă în calea
instalării vegetaţiei forestiere.

Împădurirea terenurilor nisipoase

Terenurile nisipoase constituie o categorie de terenuri degradate caracterizate printr-
o capacitate productivă redusă, ca urmare a eroziunii eoliene, care împiedică solificarea şi
instalarea vegetaţiei. Acestea sunt acoperite de un strat de nisip de grosime variabilă,
reprezentând depozite geologice de vârstă pliocenă şi cuaternară mai veche, depuneri

52
marine sau depuneri fluviale actuale, a căror suprafaţă este remaniată permanent, parţial
sau total, de curenţii turbulenţi de aer cu viteza de peste circa 4 m/s.
În ţara noastră, terenurile nisipoase ocupă o suprafaţă apreciabilă, cele mai
cunoscute regiuni nisipoase fiind următoarele: sudul Olteniei, între Ostrovul Corbului şi
Corabia, cu un pinten prelung pe stânga Jiului; nord-vestul Transilvaniei în sectorul Şimian –
Satu Mare; Câmpia Tecuciului la confluenţa Bârladului cu Siretul; litoralul marin şi Delta
Dunării (grindurile Chilia, Letea, Caraorman, Ivancea, Sărăturile şi Crasnicol); malul drept al
râurilor Ialomiţa, Buzău şi Călmăţui, în Câmpia Bărăganului.
Primele lucrări de împădurire pe nisipuri s-au executat în anul 1852 pe nisipurile de la
Băileşti din sudul Olteniei, unde s-au realizat culturi reuşite de salcâm.
Terenurile cu nisipuri mobile şi semimobile sunt terenuri neproductive sau foarte slab
productive, iar nisipurile respective, pe lângă faptul că au însuşiri fizice, chimice şi
microbiologice necorespunzătoare, constituie o permanentă ameninţare pentru terenurile
productive.
Pentru reuşita acţiunilor viitoare de ameliorare – valorificare silvică a terenurilor
nisipoase se impun atenţiei următoarele aspecte generale:
- Combaterea eroziunii eoliene a nisipurilor urmăreşte pe de o parte reducerea
vitezei curenţilor de aer, iar pe de altă parte mărirea rezistenţei la spulberare a solurilor
nisipoase sau a depozitelor de nisip.
- Lucrările de împădurire constituie măsura radicală de combatere a deflaţiei
nisipurilor şi de stabilizare a terenurilor nisipoase. Rolul culturilor forestiere care se creează
pe astfel de terenuri este complex şi el se concretizează în domolirea vitezei vântului,
stăvilirea deflaţiei şi protejarea peisajului şi furnizarea unor cantităţi importante de produse
lemnoase şi nelemnoase (araci, frunze etc.).
- Culturile forestiere care se instalează pe nisipuri pot fi masive sau sub formă de
perdele.
- Condiţiile de vegetaţie pe terenurile nisipoase sunt grele şi, ca urmare, alegerea
speciilor constituie o problemă dificilă. În rândul speciilor folosite frecvent la împădurirea
masivă a nisipurilor se înscriu o serie de arbori şi arbuşti, şi anume:
- pe dune: pin negru, pin silvestru, mălin de nisip (Prunus serotina), salcâm,
cătină albă, cătină roşie ş.a.;
pe interdune: plopi (euramericani, alb, cenuşiu, chinezesc), anin negru, cenuşiu,
sălcioară, cătină roşie ş.a.

FAUNA ClNEGETICĂ ŞI ECOSISTEMELE FORESTIERE

Ecosistemele forestiere sunt caracterizate, pe lângă complexitatea interacţiunilor,

printr-un număr mare de factori constituenţi, între care un rol însemnat îl joacă păsările şi
mamiferele.
O comparaţie între ecosistemele terestre scoate în evidenţă că cele forestiere cuprind
cele mai multe specii de interes cinegetic, ceea ce conferă pădurilor o valoare deosebită în
gospodărirea vânatului, cu atât mai mult cu cât, în cazul ţării noastre, arboretele ocupă
întinderi apreciabile.
Multe dintre acestea sunt adaptate la viaţa în ecosistemele forestiere în aşa măsură
încât este puţin probabil ca existenţa lor să fie posibilă în lipsa acestora, fără modificări
profunde.

53
 Prin structura lor complexă, pădurile oferă condiţii multiple de existenţă, condiţii ce
sunt relevate prin numeroasele nişe ecologice care se întâlnesc în toate etajele de vegetaţie.
Polarizarea şi concentrarea vânatului mare în arborete poate fi atât de ordin habitaţional cât
şi trofic, fiind determinată de condiţiile mai prielnice pe care acesta le găseşte în interiorul ei,
faţă de celelalte ecosisteme. După împrejurări, ecosistemele forestiere se pot impune pentru
unele specii ca mediu de predilecţie, dar pot juca şi rol de ultim refugiu în anumite perioade
sau situaţii, pentru conservarea ori salvarea unor specii care trăiesc în alte ecosisteme.
Spre deosebire de stepă, baltă, păşuni sau terenuri cultivate, pădurea asigură cu
continuitate satisfacerea nevoilor de existenţă a faunei cinegetice. Astfel, iepurele - care
manifestă preferinţă pentru terenurile cultivate, în perioadele cele mai critice se retrage în
arborete, unde găseşte atât hrană cât şi adăpost.
Arboretele în ansamblul lor prezintă o mare varietate naturală, care este accentuată
în cele mai multe situaţii de intervenţiile antropice. Astfel, capacitatea cinegetică - respectiv
posibilităţile de vieţuire a vânatului - sunt destul de diferite.
O influenţă considerabilă o au intervenţiile legate de gospodărirea pădurilor. De pildă,
înlocuirea unui arboret format din răşinoase şi foioase cu un arboret pur de molid diminuează
considerabil condiţiile de adăpost, dar în special hrana pentru vânat. Aplicarea operaţiunilor
culturale ca şi practicarea răriturilor influenţează uneori hotărâtor existenţa cervidelor.
Extragerea totală a sălciei căpreşti şi a plopului tremurător etc. din arboretele tinere, le
privează de hrana preferată, determinând o slăbire a organismelor obligate la o hrană forţată
sau chiar o migrare a lor, avînd ca rezultat (în ambele situaţii) o scădere a efectivelor.
Un alt factor care joacă un rol important în îndeplinirea condiţiilor de existenţă a
vânatului din păduri este vârsta acestora. Pe lângă regim, tratamentele adoptate în
gospodărirea pădurii, influenţează într-o măsură mai mare sau mai mică existenţa şi
distribuţia speciilor precum şi densitatea indivizilor. Astfel, cercetările au demonstrat că
frecvenţa ierbiivorelor este mai ridicată în terenurile pe care s-au aplicat tăieri rase, în
comparatie cu terenurile pe care s-au aplicat tăieri în mai multe reprize. Ca regulă generală,
tăierile rase permit instalarea (după executarea lor) a unei vegetaţii specifice, bogate şi
valoroase pentru nutriţia consumatorilor primari. Această situaţie se menţine însă un număr
de 7-10 ani, uneori mai puţin, după care valoarea furajeră scade treptat. În tăieturi însă
lipsesc condiţiile de adăpost, care apar abia mai târziu în evoluţia arboretului. Este evident
că numai o alternanţă între tăieturi şil arborete mai vîrstnice poate asigura cele mai bune
condiţii pentru vânat. În prezent, limitarea suprafeţei pe care se pot aplica tăieri rase la 5 ha
favorizează realizarea acestei situaţii care evită şi concentrările prea mari de cervide. Dacă
tratamentele cu tăieri repetate au avantajul că evită aproape complet cooncentrările, ele
prezintă şi numeroase dezavantaje: vegetaţie mai săracă în regenerări, adăpost
nesatisfăcător şi tulburarea liniştii. Cele mai multe avantaje le prezintă tăierile grădinărite,
mai ales cele concentrate pe cupoane care asigură concomitent atât nevoile de hrană cât şi
pe cele de adăpost.
Cercetările întreprinse în străinătate au demonstrat că în majoritatea cazurilor,
menţinerea unei consistenţe adecvate de 0,7 - 0,8 asigură un spor însemnat de masă verde
accesibilă pentru vânat. În acelaşi timp facilitează menţinerea arbuştilor, al căror rol pentru
adăpost şi hrană este cunoscut.
Legăturile strânse între vânatul ierbivor şi vegetaţia forestieră apar şi mai pregnant cu
prilejul dispariţiei pădurii, când aproape toate speciile de vânat migrează spre zonele în care
găsesc arborete. Un exemplu concludent în această privinţă îl constituie şi perdelele
forestiere care au facilitat, după împrejurări, reapariţia unor specii de păsări şi mamifere al
căror efectiv a crescut într-un ritm susţinut.

54
 Analiza fluxului de energie a devenit esenţială în interpretarea funcţionării
ecosistemelor şi mai ales în aprecierea productivităţii. În acest flux energetic general, care
asigură funcţionarea şi existenţa ecosistemelor forestiere, se situează şi schimburile în care
sunt angajate speciile de interes cinegetic. Preocupările referitoare la această problemă sunt
tot mai numeroase şi sunt reflectate la nivel mondial în Programul Biologic Internaţional.
Determinarea fluxului de energie la o populaţie consumatoare sau la un grup trofic este
esenţială pentru înţelegerea rolului consumatorilor în funcţionarea ecosistemului.
Cunoaşterea transferului de energie permite o evaluare a cantităţii de hrană cu efecte în
limitarea mărimii populaţiei sau a diversităţii comunităţii. Asemenea informaţii sunt însă dificil
de obţinut, atât datorită faptului că fluxul de energie depinde de multe variabile, cât şi datorită
mărimii arealelor în care îşi desfăşoară activitatea cele mai multe specii de interes cinegetic.
Se cunoaşte că biomasa animală în ecosistemele terestre este în general sub 1 %
din biomasa vegetală. Locul vânatului în biomasa animală este relativ restrâns deoarece
numai nevertebratele reprezintă 90–85 %. Raportul între biomasa vegetală şi biomasa
ierbivorelor este de 104 iar raportul între biomasa ierbivorelor şi cea a carnivorelor este în jur
de 102. În aceste condiţii, valoarea biomasei mamiferelor ierbivore în pădurile noastre
oscilează între 0,5–1,0 tone la km2, din care păsările însumează 5–130 kg. Cu toate că
aparent ocupă rol minor în bilanţul energetic al ecosistemelor, orice modificare importantă a
efectivelor se răsfrînge asupra întregului ecosistem. Aceasta impune o fundamentare riguros
ştiinţifică în gospodărirea vânatului, astfel încât să se asigure - fără prejudicii pentru pădure -
efective sănătoase şi valoroase.
Este de subliniat că partea de contribuţie a vegetaţiei forestiere în existenţa vânatului
nu este numai de natură trofică, un rol deosebit de important fiind exercitat de aceasta şi ca
adăpost preferat.
De asemenea, având în vedere că vegetaţia forestieră (în genere arbori, arbuşti şi
pătură ierbacee) reprezintă indirect suportul trofic al tuturor celorlalte categorii de
consumatori şi descompunătorl din ecosistemul de pădure, se ajunge implicit la concluzia că
şi răpitoarele găsesc în general condiţii bune în ecosistemele forestiere. Astfel, locul pe care-
l ocupă şi funcţia pe care o exercită vânatul în configuraţia energetică a biosistemului pădurii
sunt evidente.
Existenţa speciilor de vânat în pădure este marcată şi de influenţele exercitate de
acestea, influenţe ce se răsfrîng atât asupra vegetaţiei şi solului, cât şi asupra celorlalte
componente ale faunei.
Prin consumarea unei părţi din biomasa vegetală, produse de pădure, ierbivorele
determină o activare a proceselor productive menite să înlocuiască masa verde, accelerează
transferul de energie şi contribuie la proporţionarea amestecurilor. În acelaşi timp, unele
specii de păsări şi numeroase specii de mamifere care consumă fructele diverselor specii de
arbori şi arbuşti, contribuie eficient la diseminarea seminţelor şi la mobilizarea şi afânarea
solului, ceea ce face ca - pe lângă pierderile suferite - plantele pădurii să beneficieze şi de
condiţii mai bune de vegetaţie şi regenerare.
Intervenţiile antropice în ecosistemele forestiere au creat dezechilibre cu consecinţe
uneori dezastruoase, fie pentru pădure în ansamblu, fie pentru faună. Astfel, crearea
arboretelor pure a micşorat capacitatea nutritivă şi a determinat (în contextul înlăturării
răpitoarelor) pagube importante pădurii, deoarece efectivele ierbivorelor au crescut iar
acestea au consumat mai mult decât putea suporta arboretul. În acelaşi timp, hrana mai
puţin variată - deci mai săracă în substanţe nutritive decât în arboretele amestecate şi
multietajate - a redus valoarea trofeelor obţinute din recoltarea vânatului.
Pentru păstrarea unor raporturi reciproc convenabile s-au căutat căi de rezolvare a
acestor inconveniente. În această situaţie s-a conturat noţiunea de echilibru silvocinegetic,

55
care însumează într-un tot unitar atât măsurile de gospodărire a pădurii cât şi cele de limitare
a efectivelor de vânat.
Pentru elucidarea problemelor legate de existenta vânatului în ecosistemele
forestiere antropizate este necesară cunoaşterea efectelor intervenţiilor culturale,
capacitatea furajeră sub raport cantitativ şi calitativ, precum şi nevoile normale de hrană ale
fiecărei specii de interes cinegetic.
Vânatul, componentă importantă a ecosistemelor forestiere, nu poate fi analizat şi apreciat
ca element izolat, rupt de restul componentelor sistemului. Studiul acestuia în contextul
acţiunii celorlalţi factori permite stabilirea măsurilor corespunzătoare de gospodărire,
aprecieri asupra eficienţei cu care este utilizată producţia primară, asupra raporturilor dintre
diferitele categorii de consumatori, respectiv a valorii cinegetice a pădurii respective.

RECONSTRUCŢIA BIOECOLOGICĂ A PĂDURILOR

IMPLICAŢII GENETICE ALE DEGRADĂRII PĂDURILOR

Degradarea din diferite cauze antropogene şi fizico-geografice a pădurilor de pe

întinse suprafeţe din regiunile de câmpie, coline şi dealuri ale ţării, dar şi din regiunea
de munte s-a produs pe planuri multiple şi anume compoziţional, structural, al capacităţii
de bioacumulare şi al calităţii arboretelor ş.a.
Problema care se pune este dacă în procesele de degradare respective au fost
antrenate şi structurile geomice ale speciilor şi, în acelaşi timp, dacă există şi cauze genetice
ce concură la declanşarea şi producerea fenomenelor de uscare a pădurilor, a fenomenului
de degradare a acestora, în general.
În ce priveşte modificările profunde ale compoziţiei etajelor de vegetaţie ale pădurilor
şi, în special, ale arboretelor din ecosisteme de foioase şi răşinoase, acestea nu puteau
angaja în nici un caz structurile genomice fundamentale ale speciilor de arbori în sine.
Succesiunea naturală a speciilor în păduri, ca şi, adeseori alternanţa lor periodică,
reprezintă adaptări coevolutive, expresii ale corelaţiei sistem genetic – nişă ecologică în
diferite situaţii conjuncturale. Cărpinizarea, teizarea, frăsinizarea şi toate fenomenele de
derivare a compoziţiei climax, provocate prin intervenţii antropogene, disruptive, în păduri, nu
afectează nici ele genomul speciilor locale de arbori, fie ele şi cu statut de diseminaţie. Cazul
ulmilor, constrânşi biologic la autogamie, dezavantajaţi de o silvotehnică indiferentă faţă de
ei, ca şi de sensibilitatea lor deosebită la atacurile agenţilor patogeni, este, posibil, cazul cel
mai concludent, deoarece, la această oră. speciile respective dovedesc suficientă vitalitate
pentru a reveni mereu în regenerările naturale din pădurile de câmpie, de deal si de munte.
Problema "morţii' genetice a speciilor de arbori în pierdere de areal nici nu poate fi
pusă. Speciaţia alopatică sau simpatică reprezintă un proces de lungă durată, angajând zeci
de mii sau chiar sute de mii de ani.
O specie, ca sistem genetic, este definită de o anumită constelaţie globală de gene,
dar ea nu se reduce la o sumă de locuşi genici, semnificaţie mai profundă pentru
individualitatea sa având interacţiunile genice, complexitatea sau intensitatea acestor
interacţiuni. De aceea, chiar dacă erorile de replţcatie, de transcripţie, în decodificarea
mesajului genetic, în mecanismele diverse de reglaj genetic, sunt inevitabile, având în
vedere şirul neîntrerupt de mitoze şi meioze în generaţiile succesive, aceste erori sunt mereu
corectate şi tamponate, aşa încât acumularea lor la nivel subvital până la letal pentru specie,
alterarea a cel puţin 15 - 20% din locuşii genici, ceea ce presupune o scurgere nesfârşită de
sute de mii sau chiar de câteva milioane de ani, sunt practic excluse.

56
 De aceea, nu mor specii, aşa cum eronat se vorbeşte uneori - "moartea bradului",
"moartea stejarului" etc. - ci mor (prematur) doar arbori, arborete sau populaţii.
Cauzele uscării arborilor sau arboretelor sunt de origine ecologică, dar nu pot să nu
fie implicate, probabil, în aceste fenomene, în anumite situaţii, şi unele influenţe de natură
genetică. Astfel, fărâmiţarea şi izolarea îndelungată a celor mai multe trupuri de păduri de
stejar pedunculat din întreaga ţară, şi chiar şi din zona de maximă concentrare actuală a
acestei specii din Muntenia (patrulaterul Comana - Alexandria-Piteşti, Râmnicu-Săraf) ar fi
putut să provoace, în condiţiile limitării severe a panmixief şi ale incidenţei sporite a
autogamiei, în arborete rărite, o anumită depresiune consangvină. Acestea ar explica, mai
ales, capacitatea diminuată de înflorire şi fructificaţie a stejarului, calitatea inferioară a
ghindei, instalarea cu dificultate sporită a seminţişurilor naturale, precum şi vitalitatea relativ
scăzută a tinereturilor în populaţiile respective.
Cercetările de până acum au demonstrat că poluanţii (poluarea generală a
atmosferei, poluarea locală etc.) pot afecta profund structura genetică a populaţiilor
forestiere. Astfel, modificările privind comportamentul fiziologic al arborilor sub influenţa
poluanţilor sunt explicate de către diverşi autori prin producerea unor alterări ale activităţii
enzimatice, situaţie în care etapa de transcripţie a genelor ce codifică sinteza enzimelor
implicate în diverse căi metabolice înregistrează modificări profunde, care ar putea să se
soldeze chiar cu represia unor gene de importanţă majoră în viaţa arborilor. Dar chiar dacă
acest lucru nu se întâmplă întotdeauna, este suficient ca derepresarea segmentelor
respective de ADN şi apoi transcripţia, translaţia şi prelucrările posttranslaţionale să se
producă atemporal şi astfel să se ajungă la dereglări fiziologice majore.
Diferenţierile exsistente la nivel interspecific în privinţa rezistenţei - sensibilităţii
speciilor forestiere faţă de poluarea globală în general, ca şi faţă de diverşi agenţi poluanţi în
particular, sunt evidente.
La nivel interspecific, diferenţierile privind rezistenţa genetică diferită faţă de poluanţi
sunt, de asemenea, posibil de sesizat, dar şi la nivel intrapopulaţional, unde exemplare
evident afectate de poluare se pot observa în vecinătatea celor creditate ca relativ rezistente
sau rezistente.
Astfel, printr-un experiment la puieţi de brad (Abies alba) de patru origini diferite,
crescuţi în vase de vegetaţie s-au determinat diferenţe semnificative între provenienţe în
privinţa rezistenţei faţă de poluarea cu SO2.
De asemenea, din observaţiile şi determinările asupra a 21 de provenienţe
internaţionale de molid, dintre care două româneşti, în vârstă de circa 40 de ani, au rezultat
diferenţe între provenienţe faţă de media gradului de vătămare de până la 50%. Cele două
provenienţe româneşti de molid s-au dovedit relativ sensibile faţă de poluare, gradul lor de
vătămare fiind mai mare faţă de medie cu 10,6% la provenienţa Vadul Rău şi cu 33,6% la
provenienţa Crucea.
Este evident că poluarea afectează în primul rând arborii din plafonul superior al
arboretului. Acest lucru se răsfrânge asupra structurii genetice a populaţiilor, întrucât din
acest punct de vedere, efectele sunt similare unei selecţii disgenice, fiind eliminate sau
afectate tocmai exemplarele cele mai productive din arboret (arborii din plafonul superior),
care deţin în mod logic structuri genetice de mare valoare în plan productologic.
Stresul hidric, alt factor care adesea a fost incriminat în producerea declinului
pădurilor, determină de asemenea, manifestări uşor de sesizat în variabilitatea rezistenţei -
sensibilităţii la diverse niveluri (interspecific, intraspecific, intrapopulaţional etc.).
De exemplu, în prezent se cunosc unele date (totuşi încă prea generale) în legătură
cu interdependenţa existentă între stresul hţdric şi modificările genomice posibile ca urmare
a existenţei elementelor genetice transpozabile (transpozoni). Astfel, în acest context se

57
realizează capacitatea de tamponare a efectelor secetelor acute datorită modificărilor
genomice determinate de transpozoni, dar este posibil ca aceste migraţii ale unor elemente
cromozomiale să determine şi efecte negative directe (mutaţii genice sau structurale
dăunătoare) sau indirecte (apariţia unor relaţii noi între anumiţi locuşi genici neomologi -
complementaritate, epistazie, criptomerie - cu urmări nedorite în planul stabilităţii
ecosistemice.
Prin cercetările efectuate în ţara noastră în legătură cu uscarea bradului, s-a
constatat că Ia nivelul structurilor anatomice ale acelor, în populaţiile afectate de stres hidric,
se înregistrează diminuări considerabile ale îngropării stomatelor în epidermă şi ale
dimensiunilor fasciculelor libero-lemnoase, care amplifică efectele iniţiale ale factorului de
stres.
De asemenea, în legătură cu degradarea pădurilor din cauze biotice se ştie că fiecare
specie are propiul său echipament enzimatic de rezistenţă şi de apărare faţă de agenţii
biotici, iar numărul foarte mare de dăunători potenţiali pe care îl au unele dintre ele (cazul
stejarului pedunculat) nu trădează semne de amurg biologic, ci exprimă aptitudinea
ancestrală, metabolică, a acestora ca nişe ecologice preferenţiale, echilibrată însă de
numeroase mecanisme de rezistenţă şi control antiepidemic, de reversibilitate a programelor
şi specializărilor tisulare etc.
Modificarea structurilor genetice, în special în populaţii marginale de cvercinee, la
limita altitudinală superioară sau inferioară a arealului acestora, ca şi în populaţii marginale
de răşinoase (de exemplu în brădete climatic extreme din Bucovina sau din Banat etc.), prin
scăderea frecvenţei heterozigoţilor (care asigură în cazul speciilor de arbori suportul genetic
optim pentru stabilitate şi vitalitate în condiţiile creşterii proporţiei homozigoţilor) poate să
constituie de asemenea, cauza unui anumit regres biologic în populaţiile respective.
Speciile (răşinoase şi foioase) nu-şi pot pierde coeziunea şi homeostazia genetică,
aşa încât reconstrucţia bioecologică cu stejari, fag, răşinoase indigene, în arealul lor de
vegetaţie, folosindu-se - evident - provenienţele cele mai indicate, rămâne sub auspicii
genetice un act legitim, de siguranţă biologică.
De altfel, refacerea şi regăsirea stării de continuitate a masivelor păduroase, în ultimă
instanţă însăşi indivizibilitatea patrimoniului forestier în ansamblu, sunt acte capitale în
reconstrucţia bioecologică şi genetică a fondului forestier, redând pădurilor de foioase şi
răşinoase de la noi statutul lor originar de neîngrădită panmixie.
Degradarea structurală a multor păduri cu arborete amestecate, dar şi a arboretelor
pure (înţelegând prin aceasta simplificarea etajării vegetaţiei, a etajării în arboret, dar şi
simplificarea structurii multibiotipice din pădurile naturale) stă şi ea sub semnul intervenţiilor
umane destabilizatoare.
Coexistenţa în păduri amestecate a speciilor lemnoase arborescente cu speciile
arbustive şi cu cele ierbacee, sunt consecinţa unor coadaptări genomice funcţionale şi
fenotipice (de exemplu decalajele fenotipice, uşor de perturbat prin selecţie disruptivă).
Mecanismele coadaptărilor interspecifice nu se pierd însă în 1-2 generaţii de
canalizări forţate, aşa cum nici raporturile genomice nu se pierd în 1-2 generaţii de canalizări
forţate şi nu se schimbă brusc ca să constituie sursa simplificărilor.
Reconstrucţia bioecologică şi deci genetică, rnultistructurală, originală poate şi
trebuie să fie urmărită în toate împrejurările în care există asortimentul de specii şi forme sau
biotipuri necesar.
Culturile monobiotipice, monoetajate, ultrasimplificate de molid, pin, plop, salcie ş.a.
trebuie supuse fără teamă aceluiaşi regim de reconstrucţie, poate chiar cu consecvenţă şi cu
urgenţă sporite.

58
 Toate consecinţele nefaste care decurg din nerespectarea strategiei naturii pentru
diversitate ameninţă să se producă oricând, oriunde şi fără alte avertismente prealabile. Ele
nu vor putea fi evitate şi prevenite decât printr-o radicală cotitură în această direcţie în
gospodărirea pădurilor.
Nu se au în vedere aici fireşte, arboretele experimentale, cu caracter de lignicultură,
pe suprafeţe rezonabile şi cu cicluri scurte de producţie, în care fenomenul aditivităţii optime
pentru genele bioproducţiei poate fi precumpănitor în luarea deciziilor.
Scăderea capacităţii de bioacumulare în arborete rărite, de provenienţă vegetativă, în
staţiuni degradate etc., nu este de origine genetică.
Caracterele dimensionale, controlate poligenic, sunt supuse unei selecţii direcţional
regresive prin extragerea repetată din populaţii a arborilor de mari dimensiuni, cu combinaţii
genice superioare, ceea ce înseamnă de fiecare dată o diminuare a ecartului tip fenotipic în
populaţie, dar nu şi pierderea ireversibilă de gene şi genotipuri, mai ales că aditivităţile
genice de elită se pot reconstitui la fiecare interfecundare.
Lăstarii înşişi, cu deficienţele lor cunoscute (dimensionale, de forme şi vitalitate), nu
au cum să fi suferit dereglări genetice, de vreme ce prin diviziunile mitotice succesive,
pornind de la meristemele mugurilor proventivi, genomul iniţial se transmite identic la toate
celulele noi. Lăstarii, având ca origine mugurii adventivi formaţi pe calusul de regenerare, ar
putea reprezenta un caz aparte în măsura în care ei, derivând din celule iniţial poliploide, ar
înregistra dezechilibre cromozomiale în diviziunile ulterioare.
Degradarea calitativă a arborilor şi arboretelor, din motive similare cu cele ce duc la
declasări cantitative, are (cel puţin teoretic) mai multe implicaţii genetice, ţinând cont de
controlul oligogenic al caracterelor privind conformaţia tulpinilor şi a însuşirilor anatomice ale
lemnului. Selecţia repetată pentru caractere calitative a dus la crearea varietăţii sintetice de
pin silvestru polonez, cu tulpini foarte bine conformate.
Eritabilitatea mare a caracterelor respective ar putea avea consecinţe directe în
descendenţa arborilor cu defecte de creştere sau tehnologice, lăsaţi în picioare prin selecţie
disruptivă, dar şi aceasta numai în anumite condiţii de izolare în cel puţin 2-3 generaţii.

RECONSTRUCŢIA BIOECOLOGICĂ A PĂDURILOR – PREMISE, SOLUŢII

Sfera ecologiei cuprinde interacţiunile dintre specii, relaţiile biocenozei cu biotopul, cu

factorii antropici, dinamica populaţiilor.
În consecinţă, reconstrucţia ecologică încearcă să restabilească aceste raporturi şi
intercondiţionări la cote cât mai apropiate de cele optime. Înainte însă de a se reconstitui
interferenţe, trebuie să se refacă structurile necesare, care constituie suportul şi sursa
relaţiilor ecologice.
Este vorba de componentele biocenozei (fitocenoza, zoocenoza) şi ale biotopului. Din
acest motiv, reconstrucţia ecologică este de fapt reconstrucţie bioecologică, sintagmă care
reflectă în mod obiectiv şi explicit adevăratul caracter al acţiunii în cauză.
În cele mai multe cazuri, restaurarea biocenozei forestiere reprezintă actul definitoriu
şi initial în această direcţie.
Evident, în reconstrucţia bioecologică trebuie să se înceapă de la restabilirea
structurii fundamentale a producătorilor, de la restabilirea sistemelor genetice "cheie",
caracteristice. Se restaurează astfel fitocenoza forestieră originală, veriga principală a
acesteia constituind-o arboretul, respectiv compoziţia speciilor de bază în formula de
refacere sau de substituire, compoziţie care corespunde de obicei tipului natural fundamental
de pădure.

59
 Reconstrucţia bioecologică nu este însă o acţiune oarecare. Ea presupune (cel puţin
în principiu) mai mult decât reconstituirea unei anumite compoziţii a viitorului arboret,
considerată ca model de stabilitate şi randament bioacumulativ. De la început este necesar
să se aibă în vedere şi obiectivul biodiversităţii, nu numai prin reintroducerea sau
introducerea unui număr mare de specii (atunci când este cazul), ci şi a unui număr cât mai
mare de unităţi intraspecifice.
Structura multibiotipică, adică amestecul de varietăţi, forme, biotipuri (în sens de tipuri
de arbori cu aceeaşi structură genetică pentru diverşi locuşi genici) în populaţiile implicate,
este aceea care oferă garanţii certe de stabilitate şi durabilitate în ecosistemele de pădure.
În ceea ce priveşte compoziţia subarboretului (ca etaj de vegetaţie de mare utilitate
silvo-biologică, cu sisteme genetice proprii), aceasta poate fi preconizată şi realizată odată
cu formula de împădurire. De menţionat că reinstalarea arbuştilor se produce în unele cazuri
prin migrarea genotipurilor lor din biocenoze apropiate, odată cu evoluţia arboretului,
începând cu fazele de prăjiniş şi păriş.
Păturile ierbacee şi muscinală sunt la rândul lor (fără excepţie) etaje de vegetaţie
derivate, alcătuite din sisteme genetice foarte specializate în nişele ecologice respective,
care se refac în momentul în care acţiunea edificatoare de mediu intern a arboretului începe
să se manifeste.
În mod similar, zoocenoza regăseşte curând sursa de hrană şi mediul necesare şi îşi
recapătă locul în ecosistemele de echilibru sisteme genetice - nişă ecologică.
Biotopul iniţial, care condiţionează în fond compatibilitatea biocenotică odată cu
încheierea stării de masiv, încearcă modificări adecvate şi caracteristice.
Microclimatul înregistrează astfel treptat, ipostazele cunoscute în ceea ce priveşte
trăsăturile de umbrire şi adăpost, de compoziţie filtrată a luminii spectrale, de regim termic
moderat, de bilanţ hidric mult ameliorat, de linişte eoliană şi concentraţie în ioni cu funcţii
sanogene în aer etc.
Solul forestier, odată cu aportul crescând de litieră mai mult sau mai puţin alterabilă
(după caz), îşi recapătă microflora şi microfauna specifice. Deşi fenomenul modificărilor
edafice este lent, totuşi nu se pot neglija efectele relativ rapide şi pozitive care se petrec în
compoziţia humusului de litieră, în infiltrarea acestuia în orizontul mineral, în concentraţia
ionilor de hidrogen (pH), în structurarea orizonturilor superioare etc.
În linii mari, acesta este drumul de la edificarea structurilor biocenozei şi ale
biotopului la stabilirea şi restabilirea interrelaţiilor şi intercondiţionărilor în sens strict ecologic,
la reconstituirea relaţiilor trofice, a lanţurilor trofice, la declanşarea proceselor specifice în
pădure (de competiţie, de evoluţie a fazelor şi stadiilor de dezvoltare), la prefigurarea etajelor
de vegetaţie etc. şi în ultimă instanţă, la realizarea integralităţii ecosistemice avansate, a
capacităţii de autoreglare etc.
În unele situaţii apare şi posibilitatea reconstrucţiei bioecologice în sens invers, adică
pornind de la restaurarea biotopului şi ajungând la refacerea biocenozei şi a
intercondiţionărilor aferente. Este vorba de terenuri cu vegetaţie forestieră transformate
radical prin poluare, uscări în masă din diferite cauze, obişnuit corelate cu staţiuni de terenuri
degradate din fondul forestier etc. În aceste cazuri se pune problema ameliorării solurilor
care şi-au pierdut fertilitatea normală prin administrarea de îngrăşăminte (N, P, K) sau
amendamente calcice, pentru ca staţiunile respective să-şi recapete receptivitatea pentru
speciile forestiere (la început a celor mai rezistente la factorii de degradare şi mai târziu a
celor fundamentale) sau a ameliorării microclimatului prin realizarea de arborete provizorii,
cu specii de primă împădurire, la adăpostul cărora să se instaleze speciile de bază.
Deci, fondul forestier al ţării este afectat în prezent, pe mari suprafeţe, de diferite
fenomene de degradare: uscări intense, înlocuirea speciilor principale cu specii secundare

60
(în arborete derivate, în regenerări din lăstari la cvercinee şi fag), poluarea în aer, poluarea
în sol cu diferite reziduuri petrolifere, sărăturări în luncile râurilor interioare şi în zone
îndiguite din lunca şi din Delta Dunării etc.
În primul rând, este oportun să se pornească de la realitatea că pădurile naturale din
fondul forestier sunt în prezent foarte rare, iar în marea lor majoritate sunt păduri cultivate,
regenerate pe cale naturală, pe cale artificială sau mixtă. Dintre ele există extrem de multe
ecosisteme forestiere care au pierdut câte ceva din structura normală a arboretului, din
compoziţia şi răspândirea subarboretului şi a păturii vii, din însuşirile fizice ale solurilor (prin
înierbare, păşunat) şi în care integralitatea, autoreglarea, circuitele de substanţe, energie şi
informaţie au avut de suferit.
De aceea, dacă admitem că intervenţiile de amploare relativ redusă şi concentrate
numai într-un anumit segment al biocenozei sau al biotopului se încadrează în reconstrucţia
bioecologică, atunci sfera acestui act silvicultural se extinde la majoritatea pădurilor ţării
(exemple: semănăturile directe sau plantaţiile ce se fac în completarea regenerării naturale
cu specia locală care a fost parţial eliminată din amestecuri, degajările şi curăţirile în
arboretele tinere, destinate eliminării speciilor copleşitoare şi proporţionării amestecurilor,
extragerea subarboretului sau subetajului înaintea fructificaţiei şi diseminării la speciile de
bază, mobilizarea solului în păduri de brad sau de cvercinee pentru declanşarea mai rapidă
a procesului de regenerare naturală etc.).
În realitate, cel puţin principial, restaurarea biocenozei şi a biotopului (cu toate
consecinţele ecologice care decurg de aici) nu poate fi acreditată decât pentru acele masive
forestiere în care:
- compoziţia arboretelor a fost modificată radical;
- exemplarele din speciile fundamentale şi-au pierdut vitalitatea şi sunt pe cale de
uscare;
- degradarea mediului intern bioclimatic şi al celui edafic au atins cote alarmante;
- relaţiile trofice şi energetice au fost scurtcircuitate;
- instabilitatea şi vulnerabilitatea ansamblului bioecologic au devenit iminente;
- pericolul extincţiei unor specii importante sau al unor resurse de plasmă germinativă
de valoare este deosebit de grav etc.
Desigur că reconstrucţia bioecologică are ca obiectiv un număr nelimitat de variante
iar limitele dintre măsurile capitale şi cele obişnuite sunt adeseori greu de stabilit cu precizie,
încât ele (limitele) nu sunt importante dacă silvicultorul face ceea ce trebuie să facă în fiecare
caz în parte.
Oricum ar fi, reconstrucţia bioecologică în sensul său deplin reprezintă o antrepriză
deosebit de delicată şi complexă şi presupune elaborarea unor proiecte speciale, de
anvergură.
În al doilea rând, reconstrucţia bioecologică nu se poate dispensa de respectarea
unor principii obiective, cum ar fi principiul sistemelor genetice climax, al provenienţelor
locale, al biodiversităţii şi de existenţa unui model ecosistemic de echilibru spre care să
tindă. Aceasta înseamnă că practica soluţiilor generale şi unice (de la centru), impunerea
unor măsuri nefondate (cum au fost în deceniile trecute cele privind înrezinarea forţată a
unor făgete de limită inferioară sau a gorunetelor de dealuri şi coline, defrişarea pădurilor
naturale de plopi şi salcie şi a zăvoaielor şi extinderea nelimitată a plopilor euramericani),
adoptarea unor tratamente inutile (cum a fost tratamentul tăierilor combinate), nesocotirea
legilor fundamentale din viaţa pădurilor privind creşterile, bioacumulările şi efectele de
protecţie şi a vârstelor la care aceste funcţii se realizează în mod optimal, neglijarea şi
ignorarea rezervaţiilor de seminţe, tratarea cu superficialitate a resurselor genetice de

61
plasmă germinativă etc., practicate pe scară largă în trecut nu mai pot fi tolerate şi
promovate.
Situaţiile concrete, în care reconstrucţia bioecologică se impune de la sine sunt foarte
numeroase şi variate.
Mai întâi trebuie avute în vedere pădurile marginale (de la limitele altitudinale
superioară şi inferioară) şi cele de limită de areal.
În primul caz este vorba de rariştile de molid cu jneapăn sau anin de munte şi de
molidişurile superioare sau de limită. Refacerea ecosistemelor respective cere mari
eforturi de împăduriri într-un mediu devenit ostil după defrişări, incendii etc.
De altfel, este indicat ca, în prealabil, să se constituie resurse genetice în condiţii
extreme, care să fie ocrotite în vederea recoltării seminţelor din provenienţele locale pentru
producerea puieţilor necesari. Biodiversivitatea nu poate fi eludată, ceea ce înseamnă că
trebuie să se evite recoltarea seminţelor dintr-un număr redus de exemplare. Acelaşi lucru
devine necesar în cazul introducerii unor specii de amestec, în primul rând zâmbrul şi
laricea.
Reinstalarea jneapănului în rarişti subalpine pentru revenirea la vechiul contur al
fondului forestier nu poate fi neglijată, cu toate dificultăţile pe care le presupune. Plantaţiile
care se realizează comportă, în toate cazurile, practicarea de vetre în asociaţiile dese şi
compacte de afin, merişor ş.a., în care humusul brut să rămână mărunţit pe suprafaţa
vetrelor, fără să fie decopertat şi depus la marginile acestora, având în vedere nutriţia
micotrofă cu azot a molidului.
Restaurarea ecosistemelor de silvostepă relevă de asemenea mari dificultăţi,
presiunea antropogenă asupra acestora fiind chiar mai mare decât în cazul celor de limită
superioară.
Intră în discuţie în primul rând stejăretele din zona forestieră de câmpie externă,
care au fost decimate în cea mai mare măsură în ultimele decenii, rămânând sub formă de
păduri izolate, care au pierdut continuitatea în spaţiu ce asigură dezvoltarea amplă a
schimbului larg şi liber de gene (panmixia), fiind astfel expuse şi pericolului autopolenizării şi
implicit al consangvinizării, cu efectele depresive cunoscute.
De altfel, aceste păduri devitalizate sunt afectate de obicei şi de uscările intense
datorate secetelor din anii ‘90, dar şi de multe alte cauze asociate.
În primul rând, ecosistemele respective ar trebui supuse unui regim strict de protecţie
şi conservare, chiar dacă ele sunt "dijmuite" de uscări parţiale, pentru ca ghinda să poată fi
folosită integral în acţiunile de refacere. Desigur, reconstituirea masivelor de stejar de altă
dată nu mai este posibilă dar oricum, în domeniul acestor păduri există destule terenuri cu
alte folosinţe forestiere, care pot fi recuperate în favoarea stejarului, cu toate eforturile la care
trebuie să se consimtă şi cu toate îndoielile pe care silvicultorii le manifestă uneori faţă de
potenţialul biologic şi economic actual al speciei respective în regiunile de câmpie, în păduri
particulare sau care urmează să fie privatizate. Se înţelege că în formulele de regenerare şi
de împădurire nu se pot neglija speciile de amestec, cele de împingere şi de protecţia solului,
dar numărul acestora, inclusiv al celor arbustive, nu poate fi prea mare în condiţiile climatului
secetos, limitativ în aprovizionarea arborilor cu apa necesară.
În acelaşi mod se pune problema şi pentru stejăretele brumării (pădurea Punghina -
Mehedinţi ş.a.), pentru ceretele şi gârniţetele din silvostepă şi mai ales pentru stejăretele
pufoase din Dobrogea. O atenţie deosebită trebuie să se acorde speciei Quercus virgiliana,
după ce în prealabil se va fi ajuns la identificarea arboretelor cu acest stejar pufos în
compoziţie (pentru ocotirea şi recoltarea de ghindă), deoarece această specie (tot mai rară)
este ameninţată cu dispariţia din fondul forestier.

62
 Un caz aparte îl constituie gorunetele cu goruni sudici - Q. polycarpa în amestec
cu gorunul mezofit (Q. petraea), uneori chiar cu cerul, risipite sub formă de insule în judeţele
Dolj, Mehedinţi ş.a. (pădurile Osica, Bucovăţ, Palilula, Hinova ş.a.), care adesea vegetează
mulţumitor. Conservarea acestor păduri şi reconstrucţia lor biologică în staţiunile cele mai
convenabile de pe versanţi colinari nordici sau dinspre firul văilor (dar şi de pe platforme
însorite), a devenit o chestiune presantă care nu trebuie întârziată.
Puţinele stejărete viguroase sau cel puţin viabile, care s-au păstrat la limita cu
silvostepa în Banat, Muntenia, Dobrogea sau silvostepa nordică a Bucovinei, pentru a fi
salvate, aproape că ar trebui declarate monumente ale naturii. Se constată însă cu mare
regret că prezervarea absolută a acestor păduri a trecut din nou pe plan secundar, o serie
dintre ele fiind supuse regimului de recoltare a masei lemnoase din fondul forestier. În aceste
condiţii, cu greu se va mai putea face ceva pentru reconsiderarea pădurilor respective,
având în vedere secetele aproape anuale din zonele de câmpie, fructificaţiile foarte rare,
agrotehnica costisitoare necesară pentru împăduriri cu specia de bază, cu specii însoţitoare
şi arbuşti. Silvicultorii practicieni nu şi-au pierdut însă speranţele de revenire la ceea ce a fost
odată şi în mai multe ocoale silvice de câmpie şi podişuri s-au întreprins acţiuni energice în
acest sens.
Făgetele de limită sudică de areal din Mehedinţi (mai ales pădurea Stârmina), în
care în amestec apare şi cerul, au nevoie de restaurarea biologică prin promovarea
regenerărilor naturale de fag.
Într-o situaţie de excepţie se află şi făgetele de limită estică de areal din Munţii
Măcinului. În ultimii 20-30 de ani masivele din zonă ocupate de fag au fost distruse pe
suprafeţe întinse prin tăieri de intensitate mare, care nu au ţinut seama în nici un fel de
situaţia regenerării naturale a speciei. Restaurarea bioecologică, măcar şi parţială, a
vechiului trup de pădure, pentru care nici un efort nu este prea mare, nu se poate asigura cu
jirul din singura rezervaţie rămasă aici - eea de la Luncaviţa, în care fagul rezistă cel puţin
satisfăcător şi se regenerează natural destul de bine.
Făgetele de limită estică de areal de pe Prut, pădurea Suhărău ş.a., acum cu stare
de vegetaţie activă (dar totuşi cu vulnerabilitate ecosistemică certă), în climatul local cu
geruri şi îngheţuri târzii frecvente, reclamă o atenţie sporită şi specială în aplicarea
tratamentelor şi tăierilor de îngrijire, pentru a nu se ajunge la situaţii de reconstrucţie
bioecologică care ar comporta eforturi mari şi cu efecte greu previzibile.
Pentru restaurarea molidişurilor deteriorate din etajele montane, se pot avea în
vedere în primul rând masivele care au suferit mari pierderi prin doborâturi şi rupturi de vânt
şi de zăpadă, cum sunt cele din judeţele din Covasna, Harghita, Mureş, calamitate în
noiembrie 1995. Nu trebuie uitat că molidul este specia de echilibru climato-edafic din
regiunile respective şi în consecinţă, acţiunea nu se poate realiza decât tot cu molid.
Aceasta înseamnă că se acceptă în principiu tolerarea riscurilor aferente şi în
pădurile viitorului. Măsuri cu efecte absolut sigure nu se pot asigura niciodată, din cauza
furtunilor violente care sunt repetabile. Considerând totuşi că aceste calamităţi nu reprezintă
o fatalitate, pentru consolidarea molidişurilor la presiunile mecanice ale vântului şi zăpezii
sunt posibile numeroase măsuri preventive pentru realizarea de ecosisteme cu stabilitate
sporită. Mai întâi intră în discuţie modificarea minimă a continuităţii landşaftului montan de
molidişuri, deci evitarea fragmentării acestor masive prin aplicarea de tăieri rase pe suprafeţe
mari, prin crearea de goluri şi spărturi în arborete, prin reducerea consistenţei acestora, prin
rărirea şi slăbirea marginilor de masiv etc.
Reconstrucţia bioecologică în sine impune folosirea consecventă a provenienţelor
locale, evitarea recoltării de sămânţă şi a obţinerii de puieţi de la molidul austriac (P. abies
var. europaea) introdus mai în toate regiunile ţării, deoarece acesta este cel mai vulnerabil la

63
vânt. De asemenea, este importantă şi introducerea de specii în amestec (laricea, fagul,
bradul, paltinul, scoruşul), în funcţie de altitudine şi de climatul local, cu menţiunea că prea
multe iluzii în acest sens sunt de prisos, atâta vreme cât forţa de competiţie interspecifică a
molidului duce de multe ori la eliminarea speciilor însoţitoare (mai ales paltinul şi scoruşul).
În stabilitatea molidişurilor se dovedeşte profitabilă crearea de benzi perimetrale de larice în
bazinele superioare montane, în lungul crestelor principale şi secundare (aşa cum s-a
procedat în Ocolul silvic Gheorghieni). Preocupări pentru consolidarea molidişurilor prin tăieri
de îngrijire timpurii nici nu mai intră în discuţie, în măsura în care accesibilitatea terenului
permite acest lucru.
Pădurile de molid din afara arealului (care ocupă 143.000 ha) se dovedesc extrem
de vulnerabile la factorii abiotici şi biotici vătămători. Evident că aceste păduri, din domeniile
făgetelor de dealuri şi ale şleaurilor sau gorunetelor de deal şi colinare, nici n-ar fi trebuit să
existe. Excepţie fac însă o parte dintre culturile pentru celuloză din nordul ţării sau de la
altitudini mari, din vecinătatea molidişurilor naturale, în care s-a realizat un oarecare echilibru
ecosistemic.
Însă în majoritatea cazurilor se impune să se revină la compoziţiile şi structurile
originale, cu toate dificultăţile practice pe care le impune acest caz de restructurare
bioecologică.
Din toate formaţiile forestiere de la noi, făgetele montane au suportat cel mai bine
şocul factorilor climatici biotici şi antropici, datorită conservării genotipurilor ancestrale prin
regenerări naturale, cu provenienţă locală. De aceea, în spiritul silviculturii durabile, nu există
nici un motiv să se modifice "regula jocului" forţelor evoluţiei, de cel puţin trei mii de ani în
domeniul carpatic.
Ameliorarea sau înnobilarea făgetelor nu poate fi făcută decât tot cu fag. Introducerea
molidului, duglasului şi chiar a unor specii foioase rămâne adeseori mai mult un paleativ, fără
prea multe şanse de reuşită, deoarece în majoritatea cazurilor, natura "face legea", fagul
copleşind rapid şi integral plantaţii de duglas şi chiar de brad (fără a mai lua în calcul
exemplarele sau pâlcurile de paltin, frasin, ulm de munte etc.).
Reconstrucţia bioecologică a făgetelor montane (care din diferite cauze au suferit
destabilizări mai mult sau mai puţin intense), trebuie axată pe provenienţa locală, chiar dacă
în acest scop va trebui să se modifice tradiţia şi să se recurgă şi la plantaţii cu puieţi de fag
produşi în pepiniere, în teren descoperit sau sub masiv.
Totuşi, bradul rămâne specia de elită cea mai sigură de consolidare şi de creştere a
valorii economice a făgetelor aşa încât, cu condiţia unei urmăriri şi protejări atente, el poate fi
extins în făgete pure ori de câte ori este posibil.
Este de notat şi faptul că puieţii de fag instalaţi pe cale naturală provin atât din grupe
de seminţişuri preexistente precum şi din jirul care, cu capacitatea sa de remanenţă
considerabilă, germinează chiar după câţiva ani de la tăieri.
În cazul amestecurilor de răşinoase şi fag din zonele montane şi premontane,
soluţia cea mai raţională este revenirea la compoziţia iniţială, cu menţiunea că nu se pot da
"reţete precise" în fiecare caz în parte, silvicultura fiind o disciplină şi o practică cu pronunţat
caracter geografic. Ecosistemele cele mai stabile de amestecuri între fag şi răşinoase, spre
care trebuie să tindă reconstrucţia bioecologică, apar numai în domeniile de ecologie şi
competiţie complementare ale fagului cu bradul sau ale tuturor celor trei specii luate
împreună.
Tendinţele locale de copleşire sau de succesiune reciprocă semnifică foarte clar
raporturile conspecifice, ceea ce trebuie să inspire şi procedeele tehnice de restaurare
bioecologică. Un loc aparte în combinaţiile de specii care se întrevăd îl ocupă bradul, care
din considerente cunoscute trebuie introdus, protejat şi promovat cu consecvenţă, cu atât

64
mai mult cu cât el a fost specia cea mai dezavantajată prin tratamente aplicate fără
discernământul necesar, decenii de-a rândul.
Brădetele pure sau aproape pure care s-au mai păstrat în munţii Aninei, în zona
Braşovului, la poalele Bucegilor, în Maramureş, Bucovina, pe valea Bistriţei etc. reclamă o
autentică tratare conservativă. Unele dintre aceste păduri sunt deja (sau urmează să fie)
constituite în resurse genetice indispensabile astăzi, precum şi în secolul următor. Aşa sunt
cele din colinele calcaroase ale Aninei sau din Bucovina, care dau semne evidente de slăbire
fiziologică din cauza vârstei înaintate, în condiţii staţionale de limită termică sau edafică, din
cauza poluării etc. Refacerea acestor brădete cu uscări frecvente şi concentrate nu este
deloc simplă, în condiţii de teren aproape descoperit, dar pentru salvarea şi perpetuarea lor
există totuşi soluţii tehnice şi tehnologice eficiente.
În gorunete, stejărete şi şleauri de deal şi de câmpie din zona forestieră,
problema reconstrucţiei bioecologice este presantă pe mari întinderi, din cauza uscărilor
intense care s-au manifestat şi continuă să se manifeste în multe din pădurile respective,
precum şi din cauza simplificării extreme a structurilor biocenozei.
Chiar dacă reţeaua de resurse genetice existentă în pădurile de cvercinee nu poate fi
extinsă prea mult din raţiuni economice, păstrarea continuităţii în spaţiu a masivelor
forestiere şi evitarea fărâmiţării acestora sunt măsuri foarte necesare, de reconstrucţie
forestieră prin efectele benefice ale migraţiei polenului purtător de genomuri foarte variate şi
implicit de biodiversivitate.
Poate mai mult decât în celelalte ecosisteme forestiere, restaurarea biocenozelor cu
amestecul potrivit de specii arborescente şi arbustive, biotipuri şi fiziotipuri în funcţie de
condiţiile staţionale locale, rămâne veriga de bază în reconstrucţia bioecologică a pădurilor
respective.
Aplicarea principiului provenienţei locale (mai ales în stejărete şi şleauri de stejar
pedunculat) este mai greu de realizat, atâta vreme cât trupurile de pădure foarte dispersate
nu permit recoltarea ghindei în cantităţi suficiente, iar aportul de genotipuri noi poate fi
benefic pentru vitalitatea arboretelor restaurate.
Reconstrucţia bioecologică a arboretelor din specii exotice are (aşa cum este de
aşteptat) şi aspecte particulare.
În primul rând intră în discuţie salcâmetele, care ocupă suprafeţe foarte mari din
fondul forestier - circa 4% din total, adică 250 000 ha.
În ultimii ani, în mod cu totul surprinzător, având în vedere capacitatea neobişnuit de
mare a sistemului genetic al salcâmului de adaptare la condiţiile fizico-geografice ale ţării (în
special pe nisipuri), arboretele respective (care au suportat importante şocuri climatice şi
antropogene) au devenit pe neaşteptate vulnerabile şi instabile (evident că şi după cicluri de
producţie repetate din lăstari).
În refacerea acestor arborete nu poate intra în discuţie ca specie de bază decât tot
salcâmul din drajoni sau din puieţi obţinuţi din sămânţă, încercându-se anumite ameliorări în
biotop (o agrotehnică mai avansată a pregătirii solului, administrarea de amendamente ş.a.)
şi studiindu-se foarte exact circumstanţele care au favorizat această debilitare subită în
fiecare sector climatic pentru ca, pe baza concluziilor desprinse, să se evite greşelile făcute
anterior în gospodărirea salcâmetelor şi să se stabilească sistemul de refacere cel mai
eficient.
Cât priveşte reconstrucţia bioecologică a arboretelor de duglas verde, care
ocupă la noi întinderi destul de mari (circa 13.000 ha astăzi faţă de 30.000 ha la un moment
dat), pe baza experienţei de aproximativ 100 de ani de cultură forestieră în ţara noastră a
acestei specii, doar circumstanţele climato-edafice regionale şi locale pot să hotărască dacă

65
merge în continuare tot cu brad duglas sau dacă este necesară substituirea acestuia cu
speciile indigene fundamentale, în zone cu climă puţin propice dezvoltării lui.
În staţiunile forestiere din Lunca şi Delta Dunării şi din luncile râurilor interioare,
plopii euramericani (extinşi pe 62.000 ha) au încercat în ultima vreme o scădere evidentă a
vigorii hibride, a efectului de heterozis iniţial şi o sensibilitate crescândă la variaţiile nivelului
inundaţiilor şi la dăunătorii biotici, după multiplicări vegetative şi selecţii repetate. De aceea,
se pune tot mai acut problema substituirii unor arborete de plopi negri hibrizi din aceste zone
şi revenirea la vechile zăvoaie, sălcete sau plopişuri stabile, în echilibru cu factorii naturali de
mediu şi cu productivităţi apropiate de ale acestor plopi. Din păcate, plopul negru a dispărut
din multe sectoare ale Luncii şi Deltei Dunării, aşa că reintroducerea lui ridică multe semne
de întrebare.
Varianta refacerii arboretelor devitalizate tot cu plopi euramericani presupune
împrospătarea fondului de germoplasmă cu hibrizi noi, din prima generaţie sau recurgerea la
plopii negri interamericani.

Prin forţa împrejurărilor, chiar şi cele mai bine fundamentate şi pertinente indicaţii,
întâmpină uneori dificultăţi greu surmontabile la transpunerea în practică din cauza
posibilităţilor limitate de recoltare a seminţelor din rezervaţii de seminţe sau din păduri care
includ resurse genetice importante, din cauza fructificaţiilor cu periodicitate prea mare (la
stejari, zâmbru ş.a.), a lipsei puieţilor din speciile urmărite, a acesibilităţii greoaie a multor
parchete cu doborâturi de vânt, a deficitului accentuat de forţă de muncă etc.
De aceea, fără a desconsidera sau contesta valoarea instrucţiunilor oficiale sau a
ofertei ştiinţifice în materie, oricât de mare ar fi forţa lor de previziune, trebuie să se accepte
că acestea nu se pot substitui experienţei specialiştilor silvici, capacităţii lor profesionale de
decizie.
Imperativul diferenţierilor locale decurge din specificul geografic şi istoric al pădurii,
care reclamă necondiţionat soluţii adecvate şi variabile în spaţiu şi timp, adaptarea
silvotehnicii la condiţiile biogeografice locale, la starea în care se află fondul forestier
administrat etc.

INTRODUCEREA DE SPECII Şl PROVENIENŢE NOI

Compoziţia pădurilor ţării reprezintă principalul element structural al fondu lui forestier
naţional, de care depinde în cea mai largă măsură nivelul producţiei : de masă lemnoasă şi
alte materii prime forestiere şi care condiţionează siguranţa de funcţionare şi continuitate
însăşi a acestor păduri.
Participarea principalelor specii lemnoase edificatoare de biogeocenoze forestiere
(fagul, molidul, stejarii, bradul etc.) la alcătuirea fondului forestier carpatic a cunoscut în timp
anumite fluctuaţii determinate de modificări de ordin ecologic şi climatic în special, precum şi
de activitatea omului. Acţiunile antropogene, la început exclusiv distructive, au dobândit
treptat caracter foarte complex şi au ajuns în prezent să deţină mijloacele necesare
declanşării unor schimbări fundamentale în structura pădurilor ţării, mai ales în perspectiva
restituirii unor suprafeţe întinse de păduri foştilor proprietari.
Tendinţa de înlocuire a producătorilor de masă lemnoasă locali cu specii noi (mai
valoroase) s-a manifestat totdeauna şi pretutindeni în silvicultură deoarece în fiecare zonă
climatică există specii de arbori cu însuşiri excepţionale, care devin realmente tentante
pentru regiuni ale globului cu condiţii fizico-geografice analoage. În Europa au atras atenţia
în mod deosebit specii din America de Nord ca: salcâmul, duglasul verde, duglasul albastru,

66
bradul uriaş, molidul de Sitka, stejarul roşu, nucul american. În acelaşi timp, în America de
Nord s-au impus pe prim plan specii europene ca: molidul, pinul silvestru, laricea etc.
În general, alegerea unei specii exotice care să fie introdusă şi extinsă în cultura
forestieră se face ţinând cont de următoarele elemente:
- cunoaşterea potenţialului genetic al speciei şi a cerinţelor sale ecologice în arealul de
origine;
- cunoaşterea precisă a condiţiilor fizico-geografice şi fitografice în mediul de cultură;
- experienţa, tradiţia, observaţiile locale, constatări din diferite experimentări etc.

Datele genetice şi ecologice de principiu şi cele referitoare la compatibilitatea

climatică-edafică a regiunii de cultură ar putea să pară suficiente pentru luarea deciziilor în
materie.
În realitate însă, capacitatea genetică de adaptare a speciei în condiţii noi, spectrul
său de reacţie fenotipică, nu pot fi definite decât în experimentări variate şi de lungă durată,
prin care să se poată explicita variabilitatea genetică a speciei în raport cu variabilitatea
factorilor de mediu locali.
Astfel, la sfârşitul secolului trecut şi la începutul acestui secol, când s-a desfăşurat în
ţara noastră o largă campanie de introducere a salcâmului pe nisipurile din nord-vestul
Olteniei, ar fi fost greu să se prevadă succesul acţiunii, excepţionala vitalitate şi marea
capacitate de bioacumulare dovedite de această specie în zona geografică respectivă. În
schimb cultura glădiţei, în care se puneau la un moment dat mari speranţe, nu a dat nici pe
departe rezultatele scontate.
În mod analog, duglasul verde s-a aclimatizat incomparabil mai bine în Europa,
inclusiv în ţara noastră, decât duglasul albastru deşi acesta din urmă părea să ofere iniţial
mult mai multe garanţii de adaptabilitate la climate europene cu trăsături continentale.
Un alt caz interesant, care subliniază importanţa verificărilor experimentale, este cel
al stejarului roşu american, adus în ţara noastră cu intenţia folosirii sale în cultură la limita
superioară de vegetaţie a stejarilor, dar care s-a dovedit mai viguros la altitudini mici şi
mijlocii, chiar pe soluri cu regim de umiditate variabil.
Este de remarcat că între amploarea şi diversitatea ecologică a arealului unei specii
în zona de origine şi aptitudinile sale de adaptare într-o zonă geografică nu există
corespondenţă obligatorie. Astfel, Pinus radiata, deşi prezintă areal restrâns în California,
manifestă aceeaşi rusticitate, rapiditate de creştere, calitate a lemnului, variabilitate genetică
şi în culturile din Noua Zeelandă, Australia, Africa de Sud. În acelaşi timp, Pinus banksiana
(care ocupă în America de Nord o suprafaţă întinsă, între 40° şi 65° latitudine nordică), în
culturile din ţara noastră a dovedit vigoare de vegetaţie scăzută, în marea majoritate a
staţiunilor în care a fost introdus.
Cercetările de până acum au reuşit însă să ateste existenţa pe glob a unor specii de
arbori deosebit de înzestrate genetic, cum sunt: Picea abies, Pinus sylvestris, Larix decidua
(din Europa), Pseudotsuga menziesii, Pinus strobus, Pinus ponderosa, Pinus radiata, Picea
sitchensis, Robinia pseudacacia, Quercus rubra (din America de Nord), Larix leptolepis,
Metasequoia glyptostroboides, Picea koyamai, Tectona grandis (din Asia), Eucalyptus
camaldulensis, E. maculata etc. (din Australia) etc.
Schimbarea compoziţiei pădurilor naturale în vederea creşterii potenţialului lor
productiv sau de altă factură, nu se face însă numai prin introducerea speciilor exotice, ci şi
prin extinderea unor specii indigene în afara arealului lor spontan.
De exemplu, în România, în ultimele decenii cultura molidului în afara arealului a
depăşit cu mult suprafaţa de cultură a tuturor speciilor exotice luate la un loc (cu excepţia
salcâmului).

67
 Selecţia speciilor indigene este însă intim asociată cu selecţia provenienţelor.
Cunoaşterea celei mai bune specii şi celei mai bune provenienţe pentru toate staţiunile
carpatice este greu de realizat, dar identificarea populaţiilor care prezintă o anumită
superioritate genetică rămâne o acţiune primordială.
Multe succese (sau dimpotrivă, insuccese) în silvicultura României, ca şi a altor ţări
europene, au ca explicaţie tocmai provenienţa materialului iniţial. Este cazul plantaţiilor vechi
sau noi de larice, prin silvestru, duglas, pin neted etc., în regiunile montane şi de deal. De
exemplu, plantaţiile cu larice de mare altitudine, la dealuri şi coline au dat rezultate slabe,
după cum cele cu larice de mică altitudine (de origine austriacă) în regiuni montane, reci şi
bogate în zăpezi, au dus la compromiterea culturilor pe suprafeţe întinse.
În ce priveşte pinul silvestru, pretutindeni la noi în ţară există arborete de valoare, cu
dimensiuni mari, creşteri rapide, fusuri drepte, coroane echilibrate, dar şi arborete de slabă
calitate, cu creşteri mediocre, tulpini sinuoase, coroane lăbărţate şi nesimetrice, însuşiri
caracteristice mai ales diferitelor rase geografice străine, deşi rasele de pin silvestru indigene
sunt în general foarte bine dotate genetic (provenienţele din Carpaţii Nordici sau cele din
Carpaţii de Curbură).
Selecţia provenienţelor valoroase devine condiţie adeseori obligatorie în orice program
de ameliorare a arborilor. Eficienţa eforturilor de creare a unei "varietăţi sintetice" pornind de
la genitori inferiori genetic (specie, provenienţă), fiind îndoielnică chiar de la început.
În favoarea ideii de ameliorare a compoziţiei fondului forestier, prin introducerea unor
specii indigene şi exotice de valoare economică superioară producătorilor locali se pot aduce
argumente ca:
- arealul natural al speciilor nu corespunde în general arealului lor potenţial din diferite
motive de ordin istoric-geografic. Genurile principale de specii arborescente din
Europa şi America de Nord (Picea, Abies, Pinus, Quercus, Fagus etc.) (înainte de
despărţirea celor două continente) au evoluat împreună, pe mari teritorii comune.
Divergenţa specifică ulterioară (în climate analoage) nu a putut să anuleze
interschimbabilitatea ecologică a multor specii din genurile respective. Cu atât mai
mult este valabilă această ipoteză în cadrul unor arii geografice mai restrânse, în care
concurenţa interspecifică şi acţiunile antropogene au limitat considerabil suprafaţa
ocupată de o anumită specie la un moment dat;
- speciile şi provenienţele locale, prin acţiunea multimilenară a selecţiei naturale, pot să
fi devenit cele mai bine adaptate la condiţiile fizico-geografice respective, dar aceasta
nu înseamnă că din punct de vedere economic ele sunt şi cele mai valoroase.
Numeroase succese înregistrate în ţara noastră (salcâmul în staţiuni de stejărete
pufoase, duglasul în vestul ţării, molidul într-o serie de culturi în afara arealului, pinul
silvestru în staţiuni de făgete sau cvercinee de bonitate inferioară etc.), ca şi în alte
ţări (eucaliptul în Africa de Sud, Pinus radiata în Noua Zeelandă, duglasul, bradul
uriaş în Franţa etc.) sunt o dovadă grăitoare în acest sens;
- adaptarea genotipurilor spontane la mediul local nu poate fi considerată perfectă în
toate cazurile, deoarece condiţiile în care se dezvoltă arborii în pădurea cultivată sunt
deosebite de cele specifice pădurilor virgine, în care a acţionat în exclusivitate
selecţia naturală, iar despre existenţa unei specii sau provenienţe care să posede
genele unei adaptări absolute nu poate fi vorba în nici o regiune geografică.

În realitate însă, aceste argumente au în mare măsură valoare relativă, deoarece în

silvicultură siguranţa de funcţionare a ecosistemelor (care includ principalii producători
fotosintetizanţi, cu ciclurile lor de viaţă multidecenale) trece pe prim plan, înaintea oricăror
considerente.

68
 Speciile naturale, care ocupă suprafeţe întinse în patrimoniul forestier al ţării şi care
sunt profund legate de mediul lor de viaţă, în numeroase nişe ecologice rămân de neînlocuit,
reprezentând un genofond de maximă valoare de ansamblu şi cu maxime garanţii de
perenitate. De aceea, oricât de dotate (sub aspectul creşterilor şi bioacumulărilor, în arborete
izolate) s-ar dovedi duglasul, pinul negru sau alte specii exotice deja încercate sau care vor fi
experimentate în viitor, circuitul lor în culturile de producţie nu poate fi decât relativ limitat şi
supus regulilor prudenţei.
Sensibilitatea neaşteptată a duglasului, inclusiv în unele staţiuni din vestul ţării la
rigorile climatice ale unui sezon "neobişnuit" (1976–1977), a atras atenţia o dată în plus
asupra limitelor spectrului genetic al adaptării speciilor exotice în mediul carpatic, chiar pe o
structură metabolică de mare randament fotosintetic, ca a speciei respective.
Fagul, molidul, stejarul şi bradul formează suportul genetic major al întregului fond
forestier al ţării şi conservarea lor în proporţii echilibrate (ţinând cont de graniţele reale ale
stabilităţii lor ecologice) rămâne principala sarcină a silviculturii româneşti.
Promovarea aplicării pe scară din ce în ce mai largă a tratamentelor bazate pe
regenerarea naturală, urmărită tot mai insistent în ultima vreme, înseamnă prezervarea
biotipurilor cu înaltă capacitate de adaptare din constelaţia genofondului speciilor respective,
putând fi considerată o măsură raţională şi pe plan genetic (nu numai economic, ecologic
etc.).
Atitudinea circumspectă faţă de speciile exotice nu trebuie considerată ca o
"ostracizare" a acestora, iar testarea unor noi specii de răşinoase şi foioase, alături de
continuarea experimentărilor cu cele deja introduse rămâne o activitate deosebit de utilă,
pentru viitor.
În stabilirea compoziţiei arboretelor, mai delicată este precizarea raportului dintre
speciile fundamentale indigene. De-a lungul timpului, în multe ţări europene (ca şi la noi) s-a
făcut simţită (cu intensităţi diferite) tendinţa extinderii răşinoaselor (molid şi pin silvestru) în
dauna foioaselor.
Din punct de vedere genetic, scoaterea unei specii din mediul său natural şi
introducerea într-un mediu nou, în care să nu fi existat vreodată (cel puţin în ultima perioadă
climatică postglaciară), constituie de fapt un experiment care nu poate afecta integritatea
structurilor ereditare ale speciei.
În mod practic însă, forţarea adaptabilităţii genotipurilor respective în climate prea
calde şi uscate, sau dimpotrivă - prea reci şi umede, dacă nu se soldează cu efecte
mutagene decisive pentru modificări ereditare adecvate (ceea ce se întâmplă greu şi în
decurs de multe generaţii), duce la diminuarea capacităţii lor de exprimare în fenotipuri de
valoare şi a vitalităţii generale.
De asemenea, presiunea de selecţie a mediului ambiant şi concurenţa speciilor
locale sunt atât de puternice încât, de obicei fără eforturi şi cheltuieli deosebite din partea
silvicultorului, culturile devin adeseori instabile, evoluând rapid spre compoziţii de echilibru
genetic-ecologic, din care specia introdusă dispare rapid: (cazul multor arborete de fag
"înrăşinate", care se convertesc de la sine în făgete pure etc.).
De aceea, lipsite de suportul genetic necesar, înrăşinările forţate şi excesive în orice
fel de condiţii ecologice (aşa cum s-au preconizat la noi într-o anumită perioadă) sunt acţiuni
sortite inevitabil unui eşec total sau parţial, fără a lua în calcul daunele grave produse
economiei forestiere prin sacrificarea speciilor de bază şi pierderile de stabilitate şi
continuitate a bioproducţiei.
Regula genetică fundamentală în introducerea de specii şi provenienţe noi este
cunoaşterea spectrului de reacţie genetică a acestora, precum şi a diferenţelor fenotipice
datorate mediului în cadrul spectrelor de reacţie.

69
 OPERAŢIUNI CULTURALE

Operaţiunile culturale (tăierile de îngrijire), respectiv degajările, curăţirile, răriturile

sunt prin definiţie lucrări cu caracter de selecţie în masă sau individuală.
La degajări este caracteristică mai ales selecţia interspecifică, cu efecte directe şi
decisive asupra compoziţiei de viitor a arboretelor.
La curăţiri se practică selecţia în masă negativă, bazată pe eliminarea arborilor
slab conformaţi şi pe conservarea implicită a arborilor de calitate. Regularizarea calitativă
intraspecifică şi spaţierea (create prin curăţiri) permit genotipurilor valoroase să se exprime
cât mai deplin într-un mediu relativ omogen.
La rărituri se trece treptat la aplicarea selecţiei individuale pozitive, evident tot
după criterii fenotipice. În cadrul răriturii de jos, mai ales cu ocazia primelor intervenţii în
molidişuri, metoda păstrează încă trăsături de selecţie negativă, arborii de calitate din
plafonul superior fiind conservaţi în bloc prin extragerea exemplarelor dominate din plafonul
inferior.
Răritura de sus are însă caracter pronunţat de selecţie pozitivă individuală, fiind
bazată pe clasificarea poziţională, funcţională şi genetică a arborilor. Acest caracter devine şi
mai accentuat la răriturile selective ("rărituri combinate"), care se aplică pe biogrupe, adică
pe mici unităţi structurale şi funcţionale constituite din arbori de valoare sau de viitor, ajutători
sau folositori, dăunători (de extras), nedefiniţi sau indiferenţi.
Efectele selecţiei aplicate la operaţiunile culturale se manifestă atât în generaţia în
care se practică (Fo), cât şi în generaţiile următoare (F1 - Fn) prin modificări în repartizarea
diferitelor categorii dimensionale şi calitative de arbori.
La vârsta la care se execută operaţiunile culturale în general, eritabilitatea
caracterelor contează mai puţin ca şi criteriu de selecţie, deoarece pe lângă faptul că se
remarcă printr-o anumită "discreţie" în relaţia genotip-fenotip, doar un procent redus dintre
arbori va intra în categoria semincerilor la exploatabilitate.
Extragerea exemplarelor rău conformate, de mici dimensiuni, adică a minus
variantelor sau a fenodeviantelor care se abat în minus de la media populaţiei şi
conservarea fenotipurilor superioare mediei (plus variantele) care se practică de obicei la
rărituri, se soldează cu modificarea structurii populaţiei într-un sens direcţional, progresiv
(selecţie direcţională, selecţie progresivă, selecţie liniară, selecţie dinamică).
Media populaţiei se deplasează astfel spre media grupului selectiv, înregistrându-se
creşteri substanţiale ale dimensiunilor şi îmbunătăţiri ale calităţii arboretelor.
În unele cazuri în care interesează promovarea unor minusvariante valoroase (de
exemplu arborii cu ramuri subţiri sau cu coroane înguste, apreciaţi pentru calităţile lemnului
sau proporţia de lemn de lucru), selecţia direcţională devine regresivă, determinând
deplasarea mediei populaţiei spre valori inferioare.
Selecţia stabilizatoare, realizată prin eliminarea atât a minusvariantelor, cât şi a
plusvariantelor (adică a fenotipurilor care se abat de la media populaţiei), ar putea fi
practicată în pădure atunci când arborii cu valori medii ale dimensiunilor s-ar dovedi superiori
celorlalte categorii de arbori sub aspectul capacităţii de adaptare. Acest tip de selecţie, prin
eliminarea formelor marginale conduce la concentrarea populaţiei în jurul unei medii optime
(selecţie centripetă).
Efecte structurale distincte se realizează prin favorizarea a două sau mai multor
fenotipuri optime (în mod discriminatoriu faţă de fenotipurile intermediare), prin selecţie
disruptivă. Răspunsul populaţiei faţă de selecţia disruptivă se reflectă astfel printr-o
accentuată discontinuitate în variabilitate etc.

70
 Ca urmare, se înregistrează manifestări tipice de polimorfism, adică promovarea de
forme deosebite, precum şi de divergenţă şi izolare, adică de separare a populaţiei în
subpopulaţii.
Selecţia disruptivă are însă un domeniu de aplicare limitat, fiind eficientă pentru
caractere supuse unui puternic control genetic şi presupunând coexistenţa unor biotipuri cu
individualitate foarte pronunţată, ceea ce se întâmplă rar în populaţiile de arbori.
Efectele fenotipice ale selecţiei la operaţiunile culturale sunt determinate de modificări
structurale genetice, puse în valoare şi amplificate de condiţiile de mediu îmbunătăţite - de
care beneficiază exemplarele selecţionate.
Schimbarea frecvenţei genelor şi genotipurilor în generaţia Fo şi în următoarele generaţii, ca
urmare a efectuării tăierilor de îngrijire, se produce în mod distinct şi diferenţiat, în funcţie de
natura genotipurilor extrase şi a celor conservate, precum şi de intensitatea selecţiei
practicate.

71