PARTEA A II-A STAŢIUNI FORESTIERE

SECŢIUNEA I COMPONENTELE ŞI CARACTERISTICILE STAŢIUNILOR

FORESTIERE

Capitolul 1. STAŢIUNEA FORESTIERĂ CA SISTEM

1.1 DEFINIREA STAŢIUNII, OBIECT, SCOP, TERMINOLOGIE

În concepţia pădurii ca ecosistem terestru, staţiunea forestieră sau biotopul reprezintă

componenta sau subsistemul de natură anorganică, locul de viaţă al biocenozei sau mediul
fizic al ecosistemului. Staţiunea forestieră sau biotopul este alcătuită din elemente ale
reliefului, rocii sau materialului parental, solului şi climei şi reprezintă fondul climatic şi
edafic de substanţă şi energie al biocenozei. Staţiunea este condiţia şi izvorul productivităţii
vegetale (C.D. Chiriţă, 1977).
Obiectul părţii a doua a cursului îl constituie deci staţiunea forestieră sau biotopul,
componenta de natură anorganică a pădurii ca ecosistem. Scopul acestei părţi este acela de a
cunoaşte alcătuirea şi locul componentelor sale în organizarea şi funcţionarea pădurilor ca
ecosisteme terestre de mare perenitate, stabilitate şi productivitate, în vederea găsirii celor mai
adevărate căi de pătrundere în intimitatea ei de viaţă pentru a-i dirija creşterea şi producţia de
biomasă şi a-i asigura exercitarea celorlalte funcţii din biosferă.
Staţiunea forestieră asigură arborilor şi celorlalte organisme ale biocenozei spaţiul
aerian şi subteran pentru ancorarea lor în sol şi pentru a se aproviziona cu apă şi substanţe
nutritive făcând astfel posibilă viaţa biocenozelor, existenţa şi productivitatea ecosistemelor.
Mediul fizic sau staţional forestier reprezintă aşadar cadrul natural - condiţie de existenţă şi
parte integrantă a ecosistemelor forestiere.
Producţia şi productivitatea ecosistemelor forestiere este determinată atât de alcătuirea
şi structura biocenozei (fitocenozei) dar şi de gradul de favorabilitate al staţiunii, de măsura în
care aceasta este capabilă să satisfacă exigenţele ecologice şi funcţionale ale speciilor
lemnoase componente ale arboretului. Creşterea arborilor şi arboretelor are pe lângă
caracterul ei strict biologic şi un caracter ecologic pronunţat, întrucât depinde de toţi factorii
climatici, edafici şi fizico-geografici. Staţiunea forestieră condiţionează deci atât alcătuirea şi
structura cât şi funcţionarea şi productivitatea biocenozelor forestiere. De aceea, studiul
staţiunii trebuie să ţină seama de locul şi rolul ei în alcătuirea ecosistemului.
Staţiunea poate fi studiată şi separat ca sistem de sine stătător în raport cu elementele
sale componente, dar interpretarea acestora sub raport ecologic şi bioproductiv trebuie făcută
în cadrul unitar al ecosistemului, în strânsă legătură cu compoziţia, structura şi funcţionarea
componentei organice a ecosistemului, cu biocenoza. Cunoaşterea alcătuirii staţiunilor
forestiere şi a raporturilor dintre elementele lor componente şi dintre acestea şi biocenoză este
de mare importanţă teoretică şi practică pentru înţelegerea în ultimă instanţă a alcătuirii şi
funcţionării pădurilor, cele mai complexe ecosisteme terestre. Ea permite explicarea cauzală,
dialectică a structurii şi funcţionării pădurii ca ecosistem terestru a productivităţii sale primare
şi stabilirea celor mai indicate intervenţii atât la nivelul staţiunii cât şi al biocenozei şi al
ecosistemului în ansamblu. Cunoaşterea staţiunilor forestiere, a componentei cele mai stabile
a ecosistemului, permite silvicultorului armonizarea exigenţelor ecologice ale speciilor şi
arboretului cu specificul ecologic şi potenţialul productiv al staţiunii. Ea permite deci
stabilirea aptitudinilor fitocenotice ale staţiunilor şi corelarea lor cu exigenţele ecologice ale
speciilor în vederea asigurării stabilităţii şi a unei productivităţi maxime a ecosistemului.
Cunoaşterea staţiunilor forestiere ca subsisteme integrate ale pădurii permite de
asemenea să se stabilească căile de pătrundere în intimitatea de viaţă a pădurii în vederea
asigurării unei funcţionalităţi optime şi de durată a stabilităţii şi productivităţii maxime a
pădurilor. Strânsa interdependenţă dintre componentele anorganice şi organice ale
ecosistemelor forestiere respectiv dintre staţiune şi arboret, conduce spre necesitatea studiului
complex şi strâns corelat al staţiunii şi biocenozei ca părţi integrante ale pădurii, deci spre
studii integrale şi integrate biocenotice şi staţionale.

1
 Biotopul conceput ca spaţiu mărginit de limitele ecosistemului, este considerat şi
denumit şi micromediu al acestuia, spre deosebire de mediul ambiant în afara limitelor
ecosistemului considerat şi denumit micromediu (C.D. Chiriţă, 1983). În realitate,
micromediul atmosferic al ecosistemului reprezintă o prelungire în arboret a micromediului
atmosferic divers influenţat şi modificat în şi de arboret. Influenţa macromediului este
importantă prin energia radiantă, prin precipitaţiile atmosferice, prin mişcările aerului
atmosferic.
După C.D. Chiriţă, între termenii de biotop şi staţiunea forestieră nu există o totală
identitate de conţinut şi existenţă în timp. “Staţiunea nu se limitează la graniţele
micromediului (biotopului) unui ecosistem ci se extinde şi în macromediul (atmosferic,
edafic, litologic, hidrologic) care se află în interacţiune cu micromediul atmosferic şi cel
edafic al ecosistemului”. În această concepţie deci biotopul ocupă numai o parte din staţiune –
aceea aflată în interacţiune cu biocenoza – pentru numirea căreia apare indicat termenul de
staţiune-biotop. În ce priveşte existenţa în timp, se precizează că, pe când staţiunea prin
componentele sale stabile reprezintă o permanenţă a naturii, specificul ei de biotop dispare
sau se schimbă o dată cu dispariţia biocenozei.

1.2 STAŢIUNIEA CA SISTEM. ELEMENTE COMPONENTE ŞI ROLUL

LOR ÎN DEFINIREA ŞI CARACTERIZAREA STAŢIUNII

Ca orice sistem, staţiunea forestieră este definită prin elementele sale componente,
conexiunile dintre acestea şi stările determinate de structura şi funcţionarea sistemului.
Staţiunea forestieră este alcătuită din elemente ale reliefului, rocii (materialul
parental), solului şi climei. Ea este în acelaşi timp deci o unitate fizico-geografică şi o unitate
ecologică.
Ca unitate fizico-geografică sau geotop, staţiunea se înfăţişează sub forma unui areal
limitat caracterizat prin următoarele elemente componente:
- situaţia (aşezarea) în spaţiul geografic reprezentată prin latitudine, longitudine şi
altitudine;
- unitate mare de relief (unitatea geomorfologică) şi forma de relief (câmpie, terasă,
platou, versant, depresiune etc.); în cazul versanţilor se disting: expoziţia, panta şi poziţia pe
versant (superior, mijlociu sau inferior);
- roca şi substratul litologic al solului, alcătuită din sedimente moi (loess, nisipuri,
argile etc.) sau din depozite de dezagregare de roci consolidate eruptive, metamorfice sau
sedimentare (depozite de suprafaţă, de cuvertură ş.a.);
- învelişul de sol cu profunzimea proporţia de schelet şi succesiunea de orizonturi pe
profil.
Ca unitate ecologică ecotop staţiunea forestieră este alcătuită din următoarele
elemente:
- lumină şi căldură componente ale energiei radiante a soarelui;
- umiditate din sol şi atmosferă manifestată sub formă de: precipitaţii, umiditatea
atmosferică, apa din sol, ape supraterane şi subterane;
- componentele aerului atmosferic, N2, O2, CO2 şi alte gaze;
- mişcarea aerului atmosferic sub formă de vânturi;
- macroelementele şi microelementele din sol sau substanţele nutritive;
- substanţele organice fiziologic active cu caracter de stimulatori de creştere sau cu
caracter inhibativ;
- aciditatea sau alcalinitatea soluţiei solului (reacţia solului exprimată în vapori pH);
- alte elemente componente ale solului (Al, Mn etc.);
- consistenţa solului;
- regimul de aerisire şi căldură etc.
Elementele componente ale solului sunt conţinute într-un volum edafic util mai mare
sau mai mic în raport cu profunzimea solului şi conţinutul de schelet al acestuia. În raport cu

2
condiţiile climatice, în zona temperată se recunoaşte o perioadă de vegetaţie sau o perioadă
bioactivă care constituie factorul de timp al staţiunii, aşa cum volumul edafic util reprezintă
factorul de spaţiu.
Toate elementele componente ale staţiunii ca unitate ecologică (ecotop) nu sunt
constante în timp, ele au o anumită variabilitate de-a lungul anului, adică au un regim propriu.
Elementele fizico-geografice şi cele strict ecologice prezentate mai sus care alcătuiesc
staţiunea se asociază şi combină în diferite moduri, formând complexe mai mult sau mai puţin
unitare de teritoriu (landsaft) şi mediu ecologic denumite areale staţionale elementare sau de
biotop sau habitat. Marea varietate spaţială a elementelor fizico-geografice şi deci a factorilor
ecologici determinaţi de acestea creează o mare diversitate spaţială atât sub raport fizico-
geografic cât şi ecologic. În plus, chiar în cuprinsul aceluiaşi areal staţional, elementele
componente au şi variaţie în timp, ceea ce presupune o amplitudine de variaţie a factorilor
ecologici. Această mare diversitate impune caracterizarea complexă a staţiunilor şi gruparea
lor în unităţi taxonomice de diferite niveluri.
Dintre elementele componente ale staţiunii, cele climatice şi edafice deţin locul cel
mai important, întrucât ele constituie fondul de substanţă şi energie alături de umiditate ca
factor climatic şi edafic şi compoziţia aerului atmosferic constituie componentele principale
ale climei ce determină gradul de favorabilitate al acestuia.
Dintre elementele componente ale solului în definirea şi caracterizarea staţiunilor
forestiere, un rol important este deţinut de umiditate şi troficitatea minerală şi azotată sau, cu
alte cuvinte, de regimul de umiditate, de conţinutul solului în substanţe minerale şi de natura
şi conţinutul de humus. În afara acestor elemente de mare importanţă în definirea specificului
ecologic şi a potenţialului productiv al staţiunii sunt şi alte elemente edafice cum ar fi reacţia
solului, conţinutul de aer şi aeraţia solului, consistenţa solului, căldura solului, gradul de
salinitate şi alcalinitate al solului etc.

1.3 RAPORTURILE DINTRE ELEMENTELE COMPONENTE ALE

STAŢIUNII. CONEXIUNI INTERNE

A doua caracteristică esenţială şi definitorie a oricărui sistem este aceea a existenţei

conexiunilor dintre elementele sale componente. Existenţa acestor conexiuni şi natura lor sunt
determinante pentru definirea şi caracterizarea sistemului. Conexiunile pot fi interne, adică
între elementele componente ale sistemului în cazul de faţă între elementele componente ale
staţiunii şi externe, între elementele componente ale staţiunii şi biocenozei (fig. 87).
Dintre conexiunile interne în cazul staţiunilor forestiere, un rol hotărâtor îl deţin cele
dintre factorii fizico-geografici, aşezarea geografică exprimată prin latitudine, longitudine şi
altitudine, unitatea geomorfologică şi forma de relief, natura rocii sau a substratului litologic
al solului şi factorii climatici şi edafici. Astfel, cantitatea de energie radiantă emisă de soare
sub formă de lumină şi căldură care constituie principala sau unica sursă de energie a biosferei
este strâns dependentă de aşezarea geografică şi natura reliefului. De asemenea, precipitaţiile
ca sursă de umiditate variază şi ele în raport cu aşezarea geografică şi relieful. Aşezarea
geografică şi relieful influenţează şi celelalte componente climatice respectiv compoziţia şi
mişcarea aerului atmosferic.
Elementele edafice sunt şi ele la rândul lor influenţele de aşezarea geografică şi
relief, întrucât climatul şi relieful sunt factori pedogenetici care alături de materialul parental,
vegetaţie şi faună imprimă o anumită tendinţă proceselor de solificare.

3
Fig. 87 Schema alcătuirii fizico – geografice şi ecologice a staţiunii forestiere (după C.D.Chiriţă)

4
 Substratul litologic determină natura şi componenţa materialului parental, iar
acestea la rândul lor influenţează succesiunea de orizonturi pe profil, profunzimea solului
şi volumul edafic util, conţinutul de substanţe minerale, textura, structura, regimul de
umiditate, aeraţie şi căldură, capacitatea de absorbţie, reacţia solului activitatea biologică
şi în final deci fertilitatea solului.
Factorii edafici ai staţiunii sunt dependenţi de factorii orografici şi în special de
unitatea mare de relief şi de forma de relief exprimată prin configuraţia terenului,
expoziţie şi pantă. Aceştia influenţează natura materialului parental sau a depozitelor de
suprafaţă şi indirect, prin intermediul factorilor climatici, toate celelalte componente ale
solului.
Factorii edafici sunt puternic influenţaţi şi de factorii climatici. Lumina şi căldura
condiţionează descompunerea materiei organice şi natura şi conţinutul de humus şi
regimul de căldură din sol. Umiditatea sub formă de precipitaţii şi umiditate atmosferică
determină regimul de umiditate al solului, precum şi desfăşurarea proceselor
pedogenetice, bioacumulare, alterare, levigare, acidificare, debazificare, eluviere, iluviere,
podzolire, pseudogleizare şi gleizare, salinizare şi degradare alcalină etc.

1.4 RAPORTURILE DINTRE COMPONENTELE STAŢIUNII ŞI

BIOCENOZĂ. CONEXIUNI EXTERNE

Între staţiune ca subsistem al pădurii şi biocenoză, subsistemul de natură organică al

pădurii există conexiuni de natură externă care determină o strânsă interdependenţă între
aceste două subsisteme componente (fig. 88).

Determinant ecologic

Factor ecologic

Fig. 88 Prezentarea schematică a

interrelaţiilor dintr-un ecosistem (după C.D.
Chiriţă)
Astfel, pe primul plan se situează unitatea dialectică dintre componentele staţiunii şi
biocenozei, expresie a materialităţii luminii. Între organismele vii ale biocenozei şi mediul lor
de viaţă există un schimb permanent de substanţă şi energie, care nu încetează decât o dată cu
moartea acestora.
Elementele componente ale staţiunii, care faţă de biocenoză joacă rolul de factori
ecologici, nu acţionează separat, izolat unul de celălalt, ci în mod asociat, în strânsă
interdependenţă şi condiţionare reciprocă. Ecosistemul pădure nu reprezintă deci un
conglomerat de elemente organice şi anorganice, ci un sistem unitar integral şi integrat de
elemente care se găsesc într-un permanent schimb de substanţă şi energie. Acest lucru l-a
determinat pe Mitscherlich să enunţe drept una din legile de bază ale ecologiei „legea acţiunii
combinate a factorilor “ lege care de altfel îi poartă numele. Factorii ecologici acţionează
simultan şi combinat prin rezultanta lor comună. De fiecare dată însă unul sau altul din factori
devin preponderenţi, având o influenţă determinantă asupra biocenozei.
5
 Raporturile dintre componenta vie şi gradul de concentraţie al factorilor ecologici
staţionali au fost exprimate de către Shelford prin legea toleranţei. Conform acestei legi,
dezvoltarea substanţei vii, în cazul de faţă, producţia de biomasă a pădurii, variază în funcţie
de concentraţia elementelor staţionale (elemente nutritive, apă, căldură, compoziţia atmosferei
etc.) după o curbă normală care arată că producţia creşte o dată cu creşterea concentraţiei
factorilor trecând printr-o zonă de minim, o zonă de toleranţă şi o zonă de optim, după care,
pe măsură ce concentraţia factorului creşte, producţia scade trecând iarăşi printr-o zonă de
minim ecologic. Prima zonă de minim este cauzată de insuficienţa concentraţiei elementului,
iar cea de a doua de concentraţia în exces a aceluiaşi element. Zonele de toleranţă sunt situate
în domeniul de carenţă sau de exces al elementului. În cadrul zonelor de toleranţă pot fi
separate mai multe intervale: de carenţă foarte accentuată când acestea reprezintă 20-70%
din optim, de insuficienţă moderată când producţia reprezintă 70-90% şi intervalul de
suboptim când producţia reprezintă între 90 şi 100% din recolta maximă. Intervalul optim,
căruia îi corespunde un palier al curbei, poate fi mai lung sau mai scurt în raport cu natura
elementului staţional şi cerinţele ecologice ale speciei. Unele elemente devin mai repede
excesive, plantele fiind mai sensibile la variaţia concentraţiei lor.
Factorii ecologici aflaţi în afara optimului, determinând limitarea creşterilor la diferite
niveluri sub cel maxim, au fost numiţi factori limitativi. Fiecare din factorii limitativi
contribuie la limitarea creşterii şi a producţiei, nivelul lor fiind determinat de factorul a cărui
concentraţie se află la minim. Acest lucru l-a determinat pe Liebig în 1840 să enunţe legea
minimului. Conform acestei legi dezvoltarea substanţei vii în cazul nostru, creşterea şi
producţia de biomasă sunt limitate de anumite concentraţii ale factorilor ecologici staţionali.
Atunci când unul din factori se află în concentraţie minimă el împiedică direct şi indirect
creşterea şi producţia de biomasă. În general, concentraţiile minime ale factorilor ecologici
determină modificări ale compoziţiei arboretului sau ale nivelului său de productivitate.
Asemenea limitări apar de exemplu când în sol se manifestă carenţe ale conţinutului în
substanţe nutritive sau când rezervele de apă scad sub anumite limite.
Factorii ecologici, conform acestei legi a minimului a lui Liebig nu pot fi însă parţial
compensaţi. Spre exemplu, cantitatea relativ redusă de precipitaţii ce cad în Depresiunea
Miercurea Ciuc - Gheorgheni este compensată de nebulozitatea şi umiditatea atmosferică mai
ridicate, astfel încât molidul găseşte condiţii optime în staţiuni la altitudini coborâte de până la
500 m. Expoziţia însorită compensează situarea la o altitudine mai mare, iar expoziţia umbrită
cu minusul de căldură şi plusul de umiditate pe care-l oferă compensează efectele coborârii în
altitudine. O cantitate mai redusă de substanţe nutritive din sol poate fi parţial compensată
printr-un plus de umiditate (plus de solvent al acestei substanţe). O stare fizică bună a solului
alături de un volum edafic util mare compensează sărăcia în substanţe nutritive. De asemenea,
troficitatea ridicată (în cazul solurilor rendzinice) alături de o bună aprovizionare cu apă din
precipitaţii compensează în bună măsură efectele unui volum edafic util redus, iar substratul
calcaros cald compensează efectul de răcire al creşterii altitudinii etc. Asemenea compensări
de efect există aproape în toate staţiunile. Deosebirea corectă a lor prin corelarea judicioasă a
diferitelor elemente componente ale staţiunii este de mare importanţă în stabilirea specificului
ecologic al staţiunii, a aptitudinilor sale fitocenotice şi în final al bonităţii sale.
Din aceste exemple rezultă clar că toate elementele componente ale staţiunii au un rol
bine precizat în definirea şi caracterizarea acesteia. Nici unul din aceste elemente nu poate fi
deci înlocuit ci numai parţial compensat. De aceea se vorbeşte de o adevărată lege a
nesubstituirii factorilor ecologici.
Creşterea producţiei în funcţie de creşterea concentraţiei unui factor până la atingerea
maximului, poate fi exprimată prin ecuaţia diferenţială:

dy
 C1 ( A  Y )
dx

în care:

6
 A reprezintă producţia (creşterea maximă)
Y – producţia obţinută pentru concentraţia x a factorului;
C1 - factor de eficienţă specifică fiecărui factor ecologic care determină gradul de
curbură a curbei logaritmice.
Această relaţie poate fi scrisă şi astfel:

Y=A (1-1-C1x) sau folosind logaritmii zecimali Y=A (1-10-Cx).

Această relaţie exprimă legea acţiunii combinate a factorilor de vegetaţie a lui

Mitscherlich după care creşterea producţiei Y ca rezultat al creşterii concentraţiei unui factor
x nu este direct proporţională cu această creştere, ci cu diferenţa dintre producţia maximă A şi
producţia actuală Y, adică A-Y. Apropierea de producţia maximă se face prin sporuri din ce în
ce mai mici.

CARACTERISTICILE FUNDAMENTALE ALE STAŢIUNII

Elementele componente ale staţiunii formează prin asociere în cadrul fiecărui areal
staţional elementar un ansamblu fizicogeografic unitar (geotop) şi în strânsă legătură cu acesta
un anumit complex ecologic (ecotop) caracterizat prin anumite regimuri ale elementelor
climatice şi edafice (un anumit regim termic şi de umiditate în atmosferă şi în sol, un anumit
regim de troficitate, de aciditate sau alcalinitate, de aer şi aeraţie de consistenţă a solului etc.).
Aceste rezultate constituie specificul ecologic al staţiunii, caracter complex fundamental al
acesteia. În diferite staţiuni, specificul ecologic se deosebeşte prin toate componentele lui sau
numai prin unele dintre acestea. Având în vedere strânsa interdependenţă şi conexiune dintre
elementele componente, modificarea unuia peste anumite praguri limită atrage după sine
modificarea şi a altor elemente şi deci în final a complexului ecologic şi deci a specificului
ecologic al staţiunii.
Ca urmare directă a specificului său ecologic, fiecare staţiune se caracterizează printr-
o anumită capacitate de a întreţine o anumită biocenoză. Cu alte cuvinte, specificul ecologic
redat de prezenţa şi gradul de concentrare a elementelor componente asigură staţiunii o
anumită aptitudine fitocenotică, adică permite existenţa unui anumit tip de vegetaţie şi un
anumit potenţial productiv care se manifestă prin productivitatea arboretelor în cazul
staţiunilor forestiere.
Specificul ecologic, aptitudinea fitocenotică şi potenţialul productiv constituie
caractere fundamentale ale staţiunii şi ele trebuie exprimate concis chiar în denumirea
staţiunii respective.
Potenţialul productiv, rezultat al specificului ecologic al unei staţiuni, se mai numeşte
şi bonitate. Bonitatea poate fi stabilită numai în funcţie de prezenţa şi gradul de concentrare al
elementelor staţiunii şi în raport cu aptitudinile fitocenotice ale acesteia, respectiv în strânsă
interdependenţă cu un anumit tip de vegetaţie.

7
 Capitolul 2. ANALIZA COMPONENTELOR STAŢIUNII

2.1 ROCA (SUBSTRATUL LITOLOGIC) ŞI MATERIALUL PARENTAL

DETERMINANT DE SOL ŞI COMPONENT STAŢIONAL CU FUNCŢII
ECOLOGICE

Structura geologică şi natura petrografică a substratului litologic al solului sunt

determinante atât pentru caracteristicile reliefului cât şi ale solului. Este bine cunoscut faptul
că structura geologică şi natura rocii imprimă un caracter puternic teritoriului. Marea varietate
a rocilor şi a mineralelor lor componente determină o comportare diferită la acţiunea
modelatoare a factorilor externi. Roca constituie de fapt baza materială directă pe care se
înscrie marea gamă a formelor de relief şi care împreună cu modul de aşezare a stratelor
(tectonica) reprezintă structura geologică a scoarţei terestre. Raporturile dintre rocă şi relief se
exprimă în special prin varietatea formelor de eroziune diferenţiată a rocilor şi care depinde
de compoziţia lor mineralogică, de tipul genetic de rocă şi de modul lor de formare.
Granitele, spre exemplu, sunt mai rezistente la dezagregare în condiţiile climatului temperat,
în comparaţie cu formaţiile sedimentare de fliş sau cele miopliocene. În cuprinsul acestor
zone climatice, rocile magmatice şi unele roci metamorfice sunt erodate mult mai greu decât
cele sedimentare moi (argile, nisipuri, luturi, loess, depozite loessoide etc.). Drept rezultat, în
primul caz iau naştere forme de relief pozitive, cu altitudini mari şi cu energie de relief mare,
pe când în cel de-al doilea iau naştere forme de relief domoale, negative sau depresionare
(tabel 38a).

Tabelul 38a
Raportul dintre relief şi rocă (după P. Coteţ, 1969)
Gradul de rezistenţă
Tipul de rocă Relieful specific
Categoria Clasa
Creste reziduale,
Rocile cele mai tari Cuarţite, japsuri, bazalte martori de eroziune,
abrupturi, dyke-uri
Roci intruzive şi efuzive fin
Forme semeţe,
granulare, calcare silicioase,
Rocile foarte tari abrupturi, creste, forme
I gresii foarte compacte, cu
pozitive înalte
ciment cuarţos
Reliefuri pozitive mai
Roci eruptive mediu şi
uniforme, dar totuşi
Roci tari macrogranulare, gresii
bine diferenţiate, forme
compacte, calcare, dolomite
carstice
Diferite gresii, calcare, şisturi Forme pozitive mai
Roci cu tărie medie argiloase, conglomerate, brecii puţin pregnante, forme
etc. carstice
II Gresii necompacte, calcare
Forme coborâte,
Roci destul de moi cochilifere, marne, argile, sare,
negative şi haotice pe
(slabe) cretă, conglomerate slab
versanţi, forme carstice
cimentate etc.
Forme netede cu
Loess, depozite loessoide, abrupturi în lungul
Roci slabe
argile nisipoase văilor, forme
III
clastocarstice
Roci foarte slabe, Nisipuri, pietrişuri, Relief coborât şi
sfărâmicioase bolovănişuri uniform

8
 Eroziunea diferenţiată scoate în evidenţă şi influenţa dispunerii stratelor ca rezultat al
originii şi modului de formare, mai ales a celor cu înclinări mai mari până la verticală. În
concluzie deci, roca, alături de climă, constituie un element determinant pentru relief, dând
naştere unui relief specific litologic sau petrografic. Ca rezultat al uniformităţii pe spaţii mari
a rocilor, apar forme de relief uniforme, cum sunt de exemplu câmpiile de loess sau cele de
dune. Diferenţele de rocă şi modul lor deosebit de comportare la acţiunea proceselor externe
au făcut să se vorbească chiar de un relief granitic, gresos, conglomeratic, loessoid etc. Rocile
scoarţei terestre sunt foarte variate sub raport mineralogic şi petrografic, prezentând o serie de
proprietăţi chimico-mineralogice care le fac să se comporte diferit la acţiunea proceselor
externe: drept rezultat şi relieful care se formează pe ele este destul de diferit. Rezistenţa la
eroziune a rocilor constituie caracteristica principală a lor sub raportul formelor de relief pe
care le generează şi este cunoscută sub denumirea de rezistenţa geomorfologică. Pentru
stabilirea rezistenţei geomorfologice, este necesar să se cunoască următoarele însuşiri:
duritatea, permeabilitatea, solubilitatea, stratificaţia, şistuozitatea, grosimea şi poziţia
stratelor, fisurarea etc. După duritate, rocile se împart astfel: roci dure, cu o mare rezistenţă
la eroziune, cum sunt: cuarţitele, bazaltele, porfirele, calcarele silicioase, gresiile compacte,
conglomeratele cu ciment silicios etc., care dau întotdeauna forme de relief impunătoare, văi
înguste şi roci moi, uşor de erodat cum sunt: calcarele cochilifere, şisturile argiloase,
conglomeratele slab cimentate, marnele, argilele, loessul, nisipurile etc., care dau forme de
relief domoale, lipsite de contraste şi denivelări importante, ca rezultat al eroziunii diferenţiale
(tabelul 38b). În ansamblu, rocile dure dau forme pozitive de relief, iar cele moi forme
negative. După permeabilitate, rocile fine argiloase, marnoase şi compacte şi cele eruptive
cristaline sunt impermeabile, iar cele macrogranulare (pietrişuri, conglomerate, nisipuri etc.)
sunt permeabile.
Solubilitatea este specifică numai calcarelor, sării şi gipsului, iar stratificaţia numai
rocilor sedimentare.
Şistuozitatea şi clivajul, specifice în general rocilor metamorfice, uşurează pătrunderea
apei şi avansarea alterării şi eroziunii.
Grosimea stratelor determină la rocile stratificate şi cu alcătuire litologică diferită
procesele de alterare şi eroziune, în sensul că cele cu straturi mai groase dau forme de relief
mai masiv, mai impunător faţă de cele mai subţiri, unde relieful este mai uniform.
Poziţia stratelor face ca la cele orizontale eroziunea să se manifeste numai în lungul
văilor, iar cele verticale, cu rezistenţa diferită pe toată suprafaţa lor, dau naştere la forme de
bare sau creste zimţate cu pereţii abrupţi (P. Coteţ, 1969). Şi alte proprietăţi cum ar fi
tasabilitatea (la loessuri sau depozite loessoide), plasticitatea, capacitatea de absorbţie,
gonflarea etc. influenţează procesele de modelare şi deci formele de relief rezultate. Un alt
factor important îl constituie şi vârsta rocilor, care ne dă indicaţii asupra transformărilor
diagenetice (în special cimentarea) şi metamorfice suferite de acestea. Rocile tinere de vârstă
cuaternară sunt în general mai friabile şi uşor de erodat. Elementele geologice deosebite după
structură şi litologie, constituie criterii de diferenţiere şi caracterizare a staţiunilor, având în
vedere influenţa lor asupra reliefului şi mai ales asupra solului. Formate direct pe roca
autohtonă de natură eruptivă, metamorfică sau sedimentară cu caracter acid, intermediar sau
bazic pe diferite depozite de suprafaţă alohtone (eluvii, deluvii, coluvii, proluvii), solurile
prezintă stadii de dezvoltare genetică, însuşiri fizice, fizico-mecanice, hidrofizice, chimice şi
biologice, precum şi niveluri de fertilitate determinate de natura substratului litologic sau a
materialului parental. De aceea, în studiul şi caracterizarea staţională, substratul litologic este
considerat în mod justificat ca un component al staţiunii cu rol determinant în structura
reliefului şi mai ales în formarea şi însuşirile solului.

9
 Tabelul 38b
Gruparea rocilor din punct de vedere pedogenetic
(de Victor Corvin Papiu – colaborator C. Chiriţă)
Grupe de Roci consolidate compacte
roci în Roci mobile şi
raport cu slab consolidate
Eruptive Metamorfice Sedimentare
chimismul (sedimentare)
global
Cuarţite şi gresii
Nisipuri,
silicioase, brecii şi
Familia grohotişuri şi
Roci hiper- Cuarţite. Şisturi şi conglomerate
peraciditelor (silexit) pietrişuri
acide cuarţite grafitice cuarţoase cu ciment
90% SiO2 cuarţoase
silicios. Radiolarite,
Diatomite
japsuri etc.
Nisipuri,
grohotişuri şi
Cuarţite cu diferite pietrişuri
minerale de (poligene)
Gresii, brecii şi
Familia granitelor metamorfism, filite, Nisipuri lutoase
conglomerate
(granite, porfire Şisturi cloritoase (de diferite
(poligene) fără ciment
cuartifere, riolite). talcoase cu mult cuarţ origini)
calcaros
Familia (inclusiv Şisturi vechi Grus (arene)
Roci acide Gresii oligomitrice
granodioritelor dobrogene-parţial) Nisipuri şi
cuarţoase cu ciment
(grano-diorite, porfire Şisturi cloritoase cu pietrişuri
calcaros sau feruginos
cuarţifere, dacit etc.) porfiroblaste de albit cuarţoase cu
Arcoze Şisturi argilo-
65-72% SiO2 Roci porfiroide adaosuri
silicioase, unele tufite
Gneisuri carbonatice.
Corneene silicioase Argile caolinitice
Unele tufuri şi
tufite
Sedimente
Argilite şi şisturi
lutoase de diferite
Familia sienitelor argiloase Gresii
origini Nisipuri
(sienite, porfire, Şisturi biotitice Şisturi (poligene) cu ciment
lutoase şi
trahite) cloritoase şi talcoase ± calcaros sau marnos
pietrişuri cu
Familia sienitelor calcit (inclusiv şisturi Gresii (grauwacke)
adaosuri
alcaline (sienit cu verzi dobrogene- uneori cu material din
Roci carbonatice
leucit, cu nefelin, parţial) Filite roci bazice Brecii şi
intermediare Argile
fonolite) calcaroase Corneene conglomerate
necaolinitice (fără
Familia dioritelor silico-calcaroase, poligene (cu
CO3Ca) Grus
(diorite, porfirite, corneene micacee fragmente
(arene de roci
andezite etc.) Skarne silicoase necalcaroase) cu
intermediare)
52-60% SiO2 ciment calcaros sau
Unele tufuri şi
marnos Unele tufite
tufite
Roci bazice Familia gabbrourilor Amfibolite Corneene Brecii şi conglomerate Loess şi depozite
(gabbrouri, mela-fire, cu silicaţi bazici Skarne poligene (cu loessoidale
diabaze, bazalte, Şisturi verzi ± calcit fragmente de calcar) Sedimente
dolerite, spilite) (inclusiv şisturi verzi cu ciment calcaros sau lutoase (diferite
43-49% SiO2 dobrogene-parţial) marmos Calcar origini) cu
silicios Şisturi argilo- adaosuri
marnoase Unele tipuri carbonatice
de tufite Argile cu 1-5%

10
 carbonaţi şi argile
marnoase Grus
(arene) din roci
bazice ultrabazice
Unele tufuri şi
tufite
Şisturi amfibolice Gipsuri, anhidrite,
Familia peridotitelor Serpentinite Calcare, dolomite
Marne, marne
(peridotit, Şisturi verzi (cu Travertine Şisturi
Roci ultra- argiloase
hornblendite, minerale marno-argiloase şi
bazice Sinter şi tuf
piroxenite, etc.) feromagneziene) marnoase Marno-
calcaros
41% SiO2 Calcare şi dolomite calcare şi calcare
cristaline marnoase
Brecia sării
Nisipuri salifere
Roci salifere - - Brecia sării Mâluri salifere
Argile salifere
Marne salifere

11
 Substratul litologic al solurilor forestiere prezintă interes din punct de vedere al
grosimii stratului de rocă dezagregat afânat care determină procesul de solificare şi grosimea
învelişului de sol format, precum şi din punct de vedere al compoziţiei mineralogice care
determină natura acidă, intermediară sau bazică a materialului parental, deci conţinut de
minerale primare (silicaţi) generatoare de argilă, de diverşi cationi, de sescvioxizi, de cuarţ
(deci rezerva de substanţe nutritive minerale), textura şi drenajul intern al solului şi
condiţionează puternic desfăşurarea proceselor de solificare, descompunerea substanţei
organice şi tipul de humus etc.
Grosimea stratului de rocă dezagregată şi afânată depinde atât de natura rocii şi
uşurinţa de dezagregare şi alterare a acesteia, cât şi de felul depozitului de cuvertură pe care se
dezvoltă solul (eluvii, deluvii, coluvii, proluvii). În general, pe substratele alcătuite din roci
compacte, se formează soluri subţiri scheletice, iar pe roci sedimentare necorozive şi moderat
coezive procesul de solificare înaintează repede şi rezultă soluri cu profile groase, adânci.
După compoziţia mineralogică şi chimismul global al rocilor mamă de soluri (prezenţa
sau absenţa carbonatului de calciu şi magneziu, conţinutul de componenţi acizi SiO 2 şi de
componenţi bazici), rocile au fost grupate în următoarele categorii sub aspectul chimismului
materialului mineral rezultat din alterarea lor;
- calcare, dolomite, calcare, marnoase, gipsuri;
- marne argiloase şi argile marnoase;
- roci eruptive bazice, şisturi cristaline cu augit, hornblendă, clorit, talc,
serpentine, depozite sedimentare detritice eubazice (conglomerate calcaroase, gresii
calcaroase), loess.;
- roci eruptive neutre (intermediare), filite, şisturi, roci detritice argilo-silicioase,
gresii şi nisipuri silicatice;
- roci eruptive acide (granite, porfire cuarţifere ş.a), gnaisuri, micaşisturi, filite,
gresii şi nisipuri silicatice;
- roci extrem acide (cuarţite, gresii şi nisipuri cuarţitice).
Gruparea acestor roci din punct de vedere al comportării lor în procesul de
pedogenoză, permite simplificarea utilizării criteriului litologic în diferenţierea şi
caracterizarea staţiunilor forestiere.
În tabelul 29b se prezintă gruparea rocilor din punct de vedere pedogenetic.
Chimismul global al rocilor, în funcţie de compoziţia lor mineralogică, influenţează hotărâtor
procesele pedogenetice şi rapiditatea evoluţiei genetice a solurilor. Astfel, pe roci hiperacide
se formează podzoluri sau prepodzoluri; pe roci acide se formează districambosoluri
oligobazice care evoluează spre prepodzoluri şi apoi spre podzoluri; pe roci intermediare se
formează eutricambosoluri moderat acide sau luvosoluri; pe roci bazice se formează
eutricambosoluri, luvosoluri; pe roci ultrabazice (calcare, marne calcaroase şi alte roci bogate
în CaCO3) se formează rendzine etc.
De remarcat faptul că litologia de suprafaţă, adică tocmai aceea care interesează din
punct de vedere pedogenetic, poate diferi mult, uneori total de aceea a formaţiilor geologice
de adâncime acoperite de depozite de cuvertură. Peste rocile masive ale formaţiilor geologice
s-au adăugat în decursul timpului materiale alogene aduse de vânturi, şiroiri, torenţi, gheţari
etc. Dacă pe suprafeţele netezite ale platformelor de eroziune carpatice, transporturile de
materiale alogene au fost mai reduse, pe părţile înclinate aceste transporturi au fost apreciabile
mai ales în periglaciar. De aceea, în studiul şi cartarea solurilor şi staţiunilor, va trebui să se
identifice existenţa, grosimea şi natura depozitelor de cuvertură.

12
 2.2 RELIEFUL, COMPONENT DE NATURĂ FIZICO-GEOGRAFICĂ AL
STAŢIUNII

Relieful, prin elementele sale caracteristice, marea unitate de relief, forma de relief cu
înclinarea şi expoziţia în cazul formelor accidentate, reprezintă un component de natură
fizico-geografică de mare importanţă al staţiunii.
Relieful influenţează în principal asupra climatului, dând naştere topoclimatului,
precum şi asupra solului atât direct cât şi indirect prin intermediul climei. Orice schimbare în
trăsăturile reliefului atrage după sine schimbări în topoclimat, creând contraste climatice în
funcţie de expoziţie (însorite-umbrite), inversiuni de temperatură, suprafeţe mai expuse sau
mai adăpostite faţă de vânturile dominante şi frecvente şi în alcătuirea şi proprietăţile solului
prin influenţarea profunzimii şi a vârstei solurilor, a evoluţiei proceselor de solificare.
Relieful influenţează deci direct climatul local, precum şi profunzimea şi vârsta
solurilor şi indirect unele proprietăţi hidrofizice, chimice şi biologice ale acestora. Relieful,
indiferent de mărimea sa, trebuie să fie caracterizat prin următoarele elemente: altitudinea sau
denivelarea, panta (înclinarea), geneza, evoluţia şi vârsta. Altitudinea exprimă desfăşurarea
pe verticală a diferitelor forme de relief deasupra nivelului mării. După altitudine se disting în
general trei mari categorii de relief: câmpiile de la 0 la 200 m, podişurile, colinele, dealurile,
munceii (munţii joşi) de la 200 la 800 m şi munţii propriu-zişi cu altitudini de peste 800 m.
Denivelarea reprezintă diferenţa de altitudine care separă punctele cele mai înalte de cele mai
joase. Acest element se mai numeşte şi energie de relief sau altitudine relativă.
Diferenţierile geomorfologice ce caracterizează staţiunile forestiere depind de aşezarea
geografică a marilor unităţi şi a formelor de relief, exprimată prin latitudine, longitudine şi
mai ales altitudine. Latitudinea şi longitudinea ca elemente ale aşezării geografice
influenţează cu deosebire climatul şi vor fi tratate la capitolul climă.
Altitudinea diferenţiază liniile mari ale reliefului, respectiv marile unităţi de relief:
munţii, dealurile şi câmpiile cu treptele de tranziţie dintre acestea subcarpaţii şi piemonturile,
dealurile joase şi câmpiile înalte.
În raport cu forma de relief se pot diferenţia pentru toate marile unităţi de relief:
interfluviul, valea şi versantul din a căror îmbinare rezultă toate complexele de relief.
În afara formelor de relief interesează şi geneza lor întrucât forme de relief
asemănătoare pot avea origini diferite şi evoluţii viitoare, de asemenea diferite. Geneza indică
modul de formare a reliefului care poate fi foarte diferit ca rezultat al acţiunii reciproce dintre
factorii interni şi factorii externi sau pentru formele mari de relief al proceselor geofizice şi
geologice.
În condiţiile climatice ale ţării noastre, rolul hotărâtor în modelarea reliefului îl au
apele curgătoare (sub formă de pluviodenudaţie, de eroziune torenţială sau fluviatilă).
Formele de relief rezultate datorită acţiunii apelor curgătoare poartă amprenta celor trei
activităţi ale acestora – eroziune, transport, depunere, la care se adaugă acţiunea multiplă a
porniturilor de teren (surpări, rostogoliri, tasări, torenţi de noroi, alunecări etc.).
Formele de eroziune sunt deseori cele mai vădite în peisaj, dar ele se întrepătrund cu
cele rezultate din pornituri. În felul acesta se identifică lesne un bazin de recepţie, un canal de
scurgere, o ravenă în întregul ei, creste sau culmi rotunjite (în raport cu constituţia litologică şi
cu asocierea altor agenţi) şi întreaga serie de forme rezultate din procesele de pantă de felul
porniturilor, al şiroirilor şi al eroziunii de adâncime de pe versanţi.
Deoarece toate formele de relief rezultă, în ultimă analiză, din îmbinarea planurilor
orizontale cu cele în pantă, caracterizarea geomorfologică a teritoriului trebuie să aibă în
vedere în primul rând cele trei părţi principale: culmile (sau partea superioară a interfluviilor),
văile (mai ales partea inferioară a acestora) şi versanţii ca planuri de legătură între primele
două.

13
 Din îmbinarea cantitativă a acestora pot rezulta: reliefuri accidentate, de felul munţilor
şi dealurilor la care versanţii au dezvoltare maximă şi la care procesele de pantă provoacă
modificări permanente în morfologie şi reliefuri plate, de câmpie, care se caracterizează prin
dezvoltarea maximă a planurilor pe orizontală (partea superioară a interfluviilor şi cea
inferioară a văilor) ca urmare eroziunea fiind minimă şi predominând depunerile.
A. Relieful accidentat. În zonele cu relief accidentat, părţile superioare ale
interfluviilor (cu deosebire în situaţia de largi planuri apropiate de orizontală) sunt mai puţin
atacate de agenţii modelatori şi acumulează în mare parte pe loc produsele rezultate (eluvii).
Versanţii sunt cel mai puternic supuşi eroziunii deşi nu lipsesc nici acumulările foarte inegale
ca grosime (de felul deluviilor, coluviilor etc.). Fundul văilor şi cu deosebire albiile majore
constituie domeniul acumulărilor de felul coluviilor, proluviilor etc.
a - Partea superioară a interfluviilor în cazul reliefului accidentat se diferenţiază
atât ca formă cât şi ca geneză. Ea se poate prezenta ca nişte largi platouri (platforme) sau sub
formă de culmi ori de creste înguste.
a1 – Platourile sau platformele se diferenţiază la rândul lor după origini în platforme
structurale, de denudaţie şi de abraziune. Cele structurale sunt dezvoltate pe un strat de rocă
dură, de obicei în terenuri sedimentare cu aşezarea apropiată de orizontală (mai rar chiar în
structuri în pânze de şariaj pe porţiunile mai puţin înclinate) de pe care eroziunea a înlăturat
stratele mai friabile ceea ce dă acestor platforme o netezime aproape ideală în contrast cu
văile care le străbat şi cu versanţii puternic înclinaţi. Pe platformele structurale calcaroase,
netezimea acestora este deseori întreruptă de apariţia dolinelor (pâlnii circulare) şi a uvalelor
(de formă mai complexă, rezultând din contopirea dolinelor). În regiunile cu strate uşor
înclinate, platformele structurale se apleacă şi ele în aceeaşi direcţie, urmând înclinarea
stratului dur. În această situaţie se pun în evidenţă şi alte forme caracteristice cum sunt
crestele puternic înclinate în partea cea mai ridicată. Relieful acestor regiuni apare astfel
asimetric, văile prezentând un versant tărăgănit în faţa celui puternic înclinat al crestei. Aceste
forme de relief apar frecvent în bazinul Jijiei la nord de Iaşi, dar şi în partea centrală a
Podişului Moldovei. Platformele de denundaţie sau platformele de eroziune nivelate prin
eroziune şi acumulare datorită apelor curgătoare reprezintă suprafeţe larg ondulate, cu înălţimi
în pantă lină, pe alocuri cu martori de eroziune mai semeţi, cu văi erodate şi bahne. Prin
aşezarea lor pe interfluvii, ambele categorii de platforme sunt expuse vânturilor, cu deosebire
că platformele structurale prezintă o mai mare uniformitate termică şi de umiditate, pe când
cele de denudaţie prezintă uşoare diferenţieri topoclimatice şi de reţinere a apelor scurse de pe
versanţi. Platformele de abraziune apar în vecinătatea litoralului şi sunt nivelate de valurile
mării.
a2 – Culmile la rândul lor pot fi largi şi rotunjite sau coame înguste (plaiuri) sau
foarte înguste cu profil ascuţit (creste). Coamele au formă largă rotunjită datorită în mare
parte rocilor în care sunt sculptate (fie roci dure de felul granitelor sau al şisturilor cristaline
care dau forme rotunjite pe culme, în contrast cu versanţii puternic înclinaţi, fie roci moi de
felul argilelor care dau forme larg ondulate atât pe culme cât şi pe versanţi slab înclinaţi, dar
şi un grad de fragmentare mai redus). Culmile de felul acesta sunt de obicei mamelonate, pe
alocuri chiar lăţite în mici platouri, cu marginile neprecizate, deoarece trecerea spre versanţi
se face prin pantă slab convexă. Culmile propriu-zise înguste şi prelungi de tip plai apar în
ţinuturile cutate în cute simple cu reţea deasă de văi, de obicei paralele cum sunt cele din zona
obcinelor bucovinene, a căror înălţime se menţine cam aceeaşi în tot lungul lor.
Corespondentul acestei forme de culmi în zonele deluroase de platformă, adică de aşezare
orizontală a stratelor o constituie colinele, tipice în regiunea numită Colinele Tutovei. Pe
culmi, pe platforme şi imediat sub culme, formaţiile de cuvertură sunt cele de tipul eluviilor.
Microrelieful coamelor şi culmilor depinde în mare măsură şi de roca constituentă. Şisturile
cristaline dau forme monotone rotunjite, pe când calcarele dau la iveală o serie de forme
semeţe: turnuri (Pietrele Doamnei de Rarău), ace şi tigăi (în Ciucaş), fierăstruiri în stâncă
(Piatra Mare) etc., care constituie pitorescul acestor munţi. Culmile cu deosebire în munţi sunt
expuse vânturilor.

14
 a3 – Crestele sunt cele mai înguste forme de interfluvii cu versanţi puternic înclinaţi.
Ele pot fi de două feluri: creste de intersecţie şi creste structurale. Crestele de intersecţie apar
în zona alpină unde pot fi crenelate (custuri), curmături adânci (poliţe) sau vârfuri
piramidale, turnuri, colţi şi ace, strunguri. Toate acestea dau profilul general zimţat ca o lamă
de ferăstrău crestelor alpine din Retezat, Parâng şi Făgăraş. Asemenea creste cuprind frecvent
mameloane, şei şi obârşii de văi secundare care înaintează activ spre obârşii. Crestele
structurale se datorează ieşirii în relief a unor strate sau formaţii de roci mai dure. La noi în
ţară apar în zona carpatică de pe Putna şi Milcov sau din bazinul Buzăului.
b – Versanţii se diferenţiază după înclinare, expoziţie, formă şi substrat. După
înclinare sau pantă, versanţii pot fi: fără înclinare (pantă) sub 3o, uşoară 3-5o, moderată 6-15o,
repede 15-25o, foarte repede 25-45o şi abruptă peste 45o. După expoziţie versanţii pot fi
însoriţi (expoziţie nordică sau nord-estică), parţiali însoriţi (expoziţie vestică şi sud-estică) şi
parţiali umbriţi (expoziţie estică şi nord-vestică). După formă, versanţii pot fi alcătuiţi dintr-
un plan simplu sau rezultanta unui complex de plante diferite. Plantele pot fi drepte sau
normale, când prezintă aceeaşi înclinare pe toată lăţimea lor, convex sau concave. Pantele
complexe rezultă din îmbinarea celor trei categorii de pante şi sunt cele mai frecvente în
natură. Ele pot fi convexe-concave în trepte.
Terasele sunt forme de relief ce însoţesc versanţii văilor fluviale şi se diferenţiază în
podul terasei, neted şi de grosime diferită format din depuneri loessoide sub care se găsesc de
obicei pietrişuri; fruntea terasei puternic înclinată spre vale, între ele muchia terasei.
După substrat, versanţii se diferenţiază în raport cu felul şi grosimea depozitelor de
cuvertură. Se pot diferenţia: versanţii cu formaţie de cuvertură normală, versanţi erodaţi,
parţial erodaţi şi cu acumulări suprapuse.
c – Văile se deosebesc între ele după formă profilul transversal), după mărime
(adâncime şi lungime), după înclinarea talvegului (profilul longitudinal) şi după regimul
scurgerii apelor ce le străbat.
După formă, văile pot fi: a) înguste cu versanţii puternic înclinaţi şi apropiaţi unul de
altul, de tipul cheilor şi defileelor şi iau naştere fie prin eroziune carstică (dizolvarea
calcarului combinată cu scurgerea bălţilor grotelor), fie prin epigeneză (adâncimea unui curs
de apă dintr-un orizont de roci moi într-unul de roci dure mascat de acesta), fie segmentării
unui baraj natural al văii produse prin surpare, alunecare etc; b) văi fără maluri, frecvente la
câmpie în zonele de scufundare lentă şi de acumulare intensă de material aluvionar. Ele
prezintă importanţă prin divagările cursului de apă, prin ieşirile din talveg ale râului şi prin
inundarea unor terenuri şi apariţia unor mlaştini etc.
După mărime, văile pot fi văiugi, lungi de 20-200 m şi adânci de 1-5 m; vâlcele mai
adânci 15-30 m cu versanţi în pantă accentuată 15-30 o, cu talvegul înclinat; viroage de 50-500
m lungime şi 10-50 m adâncime şi văi fluviatile, adânci de 10-30 m la câmpie şi 25-100 m la
dealuri şi peste 100 m în Subcarpaţi şi în munţi. Lăţimea variază de la 200 la 2000 m.
După înclinarea talvegului se pot deosebi: văi tinere, cu panta accentuată, cu
numeroase neregularităţi şi căderi în trepte intercalate cu aglomerări de bolovănişuri de
dimensiuni mari cu stânci prăbuşite de pe versanţi; văi mature cu înclinare mai redusă a
talvegului, cu ape mai liniştite; văi bătrâne, cu panta talvegului extrem de redusă, cu ape
liniştite, cu depozite fine de viituri.
După regimul scurgerii apelor, se diferenţiază văi formate din ape temporare, din
ploi, de tipul ravenelor şi văi cu ape permanente.
Toate formele de relief accidentate prezentate mai înainte imprimă anumite diferenţieri de
ordin climatic şi edafic staţiunilor forestiere. Astfel, culmile sunt puternic vântuite, solul este
superficial şi mai uscat şi prezintă procese specifice de sărăcire, podzolire şi întinerire prin
eroziune. Expoziţia versanţilor determină modificări şi topoclimat, iar înclinarea determină
modificări prin profunzimea şi însuşirile solului ca urmare a depozitelor de cuvertură.
B. Reliefurile plate se caracterizează printr-o energie de relief mică sub 30-40 m şi
printr-o pondere redusă a versanţilor. În cadrul acestor tipuri de relief, domină partea
superioară a interfluviilor numită câmp şi fundul larg al văilor sau albiilor majore. Din

15
îmbinarea lor în diferite proporţii rezultă câmpiile, succesiune de câmpuri şi văi puţin adânci
şi luncile, terenuri joase de-a lungul râurilor principale şi fluviilor pe alocuri extrem de
întinse.
Câmpiile se pot împărţi în trei categorii: câmpiile înalte, câmpiile tabulare şi
câmpiile joase.
Câmpiile înalte pot fi la rândul lor câmpii piemontane şi câmpii adânc fragmentate
cu aspect deluros.
Câmpiile tabulare se caracterizează prin câmpuri foarte întinse şi netede acoperite
cu o cuvertură groasă de depozite. Ele pot fi câmpii în succesiune de terase, de felul Câmpiei
Olteniei şi câmpii tabulare sau de tip Bărăgan.
Câmpiile joase pot fi câmpii subzidente care prezintă arii de scufundare lentă şi de
acumulare intensă a aluviunilor şi luncile râurilor care constituie părţile joase ale câmpiei şi
care prezintă domenii de aluvionare continuă şi de înălţare lentă.
Luncile reprezintă arii cu exces de umiditate, cu energie de relief mică şi cu forme
de relief în continuă transformare datorită aluvionării intense. În cadrul luncilor se deosebesc
părţile înalte sub formă de tăpşane laterale, terase scunde şi grinduri şi părţile joase frecvent
inundate sau acoperite permanent cu ape stătătoare sub formă de ostroave şi japse.
Depresiunile sunt porţiunile şi mai joase care se prezintă de obicei sub formă de mlaştini sau
bălţi.
Formele de relief plat imprimă şi ele diferenţieri importante spaţiale în special în ce
priveşte solurile şi regimul hidrologic.

2.3 CLIMATUL COMPONENT ECOLOGIC PRINCIPAL AL

STAŢIUNILOR FORESTIERE

Elementele climatice alături de cele edafice constituie principalele componente ale

staţiunilor forestiere. Aceste componente climatice sunt determinate de factori astronomici şi
în principal de mişcarea pământului în jurul axei sale. Drept rezultat, suprafaţa globului
terestru este împărţită în zone şi subzone climatice în raport cu latitudinea şi altitudinea şi ca o
consecinţă directă are loc şi o zonalizare a solurilor şi a vegetaţiei.
Întrucât componentele principale ale staţiunii, clima şi solul alături de vegetaţie sunt
accentuat diferenţiate după o zonalitate orizontală şi verticală, staţiunile au deci un pronunţat
caracter geografic zonal. De aceea, este important să se pornească în diferenţierea staţiunilor
de la zonele şi subzonele de climă şi vegetaţie şi apoi după regiunea fizico-geografică
(ţinutul), districtul fitoclimatic sau zona ecologică etc. Separarea regională a subzonelor este
justificată în tipologia staţională numai în măsura în care diferenţieri ale factorilor climatici
determină tipuri de staţiuni caracteristice sau complexe caracteristice de tipuri de staţiuni.
Aşezarea geografică a teritoriului exprimată prin latitudine, longitudine şi altitudine,
alături de apropierea sau depărtarea de mări sau oceane şi de relief, condiţionează puternic
caracterul climei. În raport cu latitudinea se diferenţiază clima tropicală, temperată şi polară;
după apropierea de mări sau oceane şi relief se deosebesc clima continentală şi maritimă,
clima de munţi şi platouri, de dealuri de câmpie, litorală etc.
Ţara noastră se găseşte aşezată în zona climei temperate cu nuanţă continentală şi
cuprinde, datorită reliefului, atât clima montană cât şi de dealuri şi câmpie. Aşezarea
geografică şi relieful ţării noastre determină o zonalitate a climei cauzată în principal de
marile forme de relief, care joacă un rol deosebit în circulaţia maselor de aer. Influenţa
latitudinii este mult estompată.
Clima constituie factorul esenţial care alături de sol condiţionează existenţa şi
răspândirea speciilor de plante şi animale şi a comunităţilor vegetale, respectiv a
biocenozelor.

16
 Elementele constitutive ale climei sunt: energia radiantă care ajunge la nivelul
pământului sub formă de lumină şi căldură, precum şi apa şi compoziţia şi mişcarea aerului
atmosferic.
Variaţia valorilor elementelor climatice şi a modului lor de îmbinare determină
caracteristicile climatului unui anumit teritoriu, climat care poate fi favorabil, tolerant mai
puţin favorabil sau dăunător pentru vegetaţia forestieră. Limitele naturale ale arealului
diferitelor specii de biocenoze forestiere sunt determinate în primul rând de condiţiile
climatice şi în al doilea rând de alţi factori ai mediului.
Cantitatea de căldură exprimată prin temperaturile medii diurne condiţionează atât
răspândirea speciilor forestiere cât şi a pădurilor ca ecosisteme. Astfel, apariţia pădurii la
latitudinile ţării noastre impune existenţa a cel puţin 60 de zile cu temperaturi medii diurne
>10oC. Îngheţurile târzii şi timpurii, ca şi genurile puternice din timpul iernii, constituie
factori limitativi pentru răspândirea unor specii forestiere. De asemenea, precipitaţiile în
cantităţi reduse şi neuniform repartizate în cursul anului pot constitui factori limitativi şi
pentru răspândirea unor specii şi a asociaţiilor forestiere.
Răspândirea speciilor, a biocenozelor forestiere şi randamentul lor productiv sunt
puternic influenţate de cantitatea şi calitatea luminii, respectiv de energia radiantă a soarelui a
cărei distribuţie variază în raport cu latitudinea, altitudinea şi relieful.
În ţara noastră, zonalitatea condiţiilor climatice este mai evidentă pe verticală decât pe
orizontală şi ea se reflectă puternic în distribuţia solurilor şi a vegetaţiei. Elementele climatice
determinante ale zonalităţii verticale sunt căldura şi umiditatea. Spre exemplu, staţiunile de
molidişuri respectiv molidul şi molidişurile apar în teritoriile în care cantitatea medie anuală
de precipitaţii depăşeşte 1000 mm, iar temperatura medie anuală este între 4 şi 6oC. Staţiunile
de făgete apar în regiunile cu precipitaţii medii anuale de peste 700 mm şi temperaturi medii
anuale cuprinse între 6 şi 9oC. Pentru staţiunile de gorunete sunt caracteristice precipitaţiile
medii anuale de peste 600 mm şi temperaturi cuprinse între 7 şi 9 oC, iar pentru cele de stejar
pedunculat precipitaţii de peste 500 mm şi temperaturi medii anuale de peste 8oC.
Relieful constituie factorul determinant al apariţiei climatului local, deoarece procesele
atmosferice se dezvoltă în strânsă dependenţă cu condiţiile fizico-geografice ale teritoriului.
Formele mari de relief, munţii, dealurile, câmpiile, determină condiţii climatice locale
subordonate districtelor climatice. Alături de relief, vegetaţia şi în special cea forestieră
precum şi prezenţa întinderilor de apă influenţează condiţiile climatice locale.
Relieful modifică în special gradul de insolaţie prin expoziţia şi înclinarea versanţilor,
cantitatea de căldură, prin altitudine, expoziţie, înclinare şi configuraţia terenului
(microrelief), cantitatea de precipitaţii şi umiditatea în general prin altitudine, expoziţie,
microrelief, mişcarea aerului atmosferic etc.
Platourile din regiunea munţilor mijlocii şi dealurilor prezintă condiţii climatice
asemănătoare, exprimate prin insolaţia caracteristică suprafeţelor plane, oscilaţii termice
puternice de la zi la noapte, umiditate relativă scăzută, vânturi puternice şi neregulate.
Valorile elementelor climatice respective variază în raport cu latitudinea şi altitudinea.
Versanţii prezintă condiţii climatice variate ca urmare a influenţei expoziţiei, înclinării,
altitudinii, profilului etc.
În general, în ţinutul cu climă de munţi mijlocii aşa cum e cazul Carpaţilor, relieful face
ca partea de vest a Carpaţilor Orientali şi Occidentali şi cea nordică a Carpaţilor Meridionali
să se încadreze într-un subţinut aparte cu climă de versanţi expuşi vânturilor de vest, iar cele
estice şi sudice în subţinuturi cu climă de versanţi adăpostiţi. Dealurile din partea de sud şi
nord-est a ţării se caracterizează printr-un climat continental cu nuanţe mai excesive, iar cele
din vest şi nord vest printr-un climat continental moderat. Grefate pe aceste trăsături
fundamentale ale climei, formele de relief (versanţii, văile, depresiunile) creează un mozaic de
climate locale.
Versanţii nordici, indiferent de înclinarea şi profilul pantei, se caracterizează prin minus
de lumină şi căldură, plus de umezeală şi frecvenţa vânturilor de nord.

17
 Versanţii sudici se caracterizează prin plus de lumină şi căldură, minus de umezeală şi
sunt adăpostiţi faţă de vânturile reci din nord. Versanţii sudici puternic înclinaţi prezintă un
surplus de lumină şi căldură în perioadele reci ale anului faţă de cei slab înclinaţi, ca urmare a
poziţiei soarelui şi unghiului de incidenţă a razelor. Pe expoziţiile însorite se creează
microclimate independente de cel al mediului local, pe când cele umbrite se află sub influenţa
climatului local.
Partea superioară a versanţilor este mai caldă primăvara şi toamna ca urmare a poziţiei
soarelui pe bolta cerească, iar partea inferioară prezintă plus de căldură vara şi un minus de
căldură iarna şi în cursul nopţii ca urmare a stagnării aerului rece.
Versanţii estici se caracterizează printr-un plus de lumină şi căldură, mai ales în orele
de dimineaţă şi un minus de umezeală şi sunt expuşi vânturilor din est.
Versanţii vestici, deşi sunt consideraţi asemănători sub raport climatic cu cei estici,
prezintă un plus de umiditate şi de căldură deoarece insolaţia de după amiază găseşte deja un
mediu mai cald.
Cantitatea de lumină şi căldură primită de versanţii estici şi vestici variază puternic în
raport cu înclinarea. Cu cât înclinarea este mai mică cu atât primesc lumină şi căldură un timp
mai îndelungat.
Condiţiile climatice ale versanţilor depind şi de poziţia lor în cadrul marilor forme de
relief.
Văile prezintă condiţii climatice particulare. Astfel, văile înguste, cu versanţi abrupţi
se caracterizează prin minus de lumină şi căldură în timpul verii şi plus de umiditate.
Văile largi cu versanţi în pantă mică primesc în timpul zilei o cantitate de lumină
apropiată de cea a suprafeţelor plane. Vara, în timpul zilei, se realizează un plus de căldură în
raport cu platourile. Noaptea şi iarna prezintă temperaturi mai scăzute din cauza radiaţiei
terestre şi scurgerii aerului rece de pe platourile şi versanţii vecini. Văile largi, fără versanţi,
cu cursuri de apă divagantă, care se întâlnesc în regiunile de câmpie se caracterizează printr-
un plus de umiditate şi un regim termic mai moderat în tot cursul anului ca urmare a prezenţei
maselor de apă.
Depresiunile se aseamănă sub raport climatic cu văile; ele prezintă plus de umiditate,
minus căldură, sunt adăpostite contra vânturilor, prezintă inversiuni de temperatură noaptea şi
în perioada rece a anului. În funcţie de orientare pot favoriza sau împiedica pătrunderea
curenţilor reci de aer.
Câmpiile şi interfluviile de la altitudine mică prezintă plus de căldură şi o repartiţie
uniformă a acesteia pe spaţii mari, minus de umiditate şi repartiţie neuniformă în timp şi
spaţiu a precipitaţiilor, vânturi puternice.
Crovurile şi ravenele, micile depresiuni din câmpie creează condiţii microclimatice
aparte caracterizate prin temperaturi minime mai scăzute.
În general, formele concave de teren se caracterizează prin condiţii climatice extreme,
iar cele convexe prin condiţii climatice mai moderate.
În tipologia staţională în afara climatului zonal şi districtual, prezintă interes şi
climatul local determinat de cel zonal şi districtual, dar şi modificările pe care acesta le suferă
sub influenţa reliefului. Aceste climate locale trebuie identificate şi caracterizate. Acest lucru
se poate realiza în funcţie de datele fenologice, repartiţia speciilor lemnoase şi a formaţiilor
forestiere, prezenţa unor specii în flora erbacee, umiditatea solului etc.
Modificările climatice majore determină separarea de tipuri de staţiuni, iar cele
minore de faciesuri staţionale în cadrul tipurilor determinate.
În funcţie de bilanţul precipitaţii - evapotranspiraţie potenţială solul poate fi permanent
sau numai temporar asigurat cu apă sau într-o perioadă mai lungă sau mai scurtă, înaintat
epuizat de rezervele de apă accesibilă.

18
 Fig. 89 Diagrama climatică Craiova: a –temperatura medie lunară (C); b – precipitaţii
lunare (mm), scara 1/5; c – precipitaţii lunare (mm), scara 1/3; d – evapotranspiraţia potenţială
(ETP) lunară (mm), scara 1/5; e – perioada cu temperaturi medii lunare negative; f –
excedente de precipitaţii faţă de ETP (mm), scara 1/5; h – deficit de precipitaţii compensat
prin excedente acumulate anterior; i – deficit de precipitaţii compensat prin excedente
anterioare; j – perioadă de uscăciune după Walter – Leith; - prima şi ultima zi de îngheţ; Tm
a – temperatura medie anuală; TV-VIII – temperatura medie a lunilor mai – august (tetraterma
Mayr); Pa – suma anuală a precipitaţiilor; Pp10+ - suma precipitaţiilor din perioada cu t ≥
10˚C; PXI – III – suma precipitaţiilor de încărcare a solului, în lunile noiembrie – martie;
PVII – VIII – suma precipitaţiilor estivale din lunile iulie şi august; ΣΔP + - suma excedentelor
de precipitaţii faţă de ETP; ΣΔP - - suma deficitelor de precipitaţii faţă de ETP; ΣΔPnc – suma
deficitelor de precipitaţii necompensate prin excedente anterioare; Pmax. – deficitul lunar
maxim de precipitaţii faţă de ETP; Iar – indicele de ariditate anual; Ich – indicele de
compensare hidrică = ΣΔP+/ ΣΔP-; Ipt –indicele pluviotermic al perioadei cu tm ≥ 10˚C,
vernal şi estival; D1, D2, etc., E1, E2, etc., deficite, respectiv excedente lunare de precipitaţii
faţă de ETP, de 10, 20 etc. mm.

19
 Într-o diagramă climatică completă, aşa cum rezultă din figura 89 trebuie reprezentate
următoarele curbe, suprafeţe şi valori:
- temperaturile, precipitaţiile (la scara 1/5 şi 1/3) şi evapotranspiraţia potenţială (după
Thornthwaite) lunare, anuale şi pentru anumite perioade (mai-august) suma precipitaţiilor în
sezonul de vegetaţie etc.;
- numărul zilelor cu t > 0,5 şi 10oC;
- excedente P+ şi deficitele P- lunare şi totale de precipitaţii faţă de ETP, deficitele
compensate şi cele necompensate prin excedentele anterioare;
- perioada de uscăciune Walter-Lieth;
- indicele de ariditate anual (de Martonne), indicele de compensare hidrică ich,
indicele pluviometric Ipt (factorul de ploaie Lang) calculat pentru perioada cu t > 10 oC, cea
vernală şi cea estivală.
În abscisă, în afara lunilor anului sunt redate şi diferenţele dintre precipitaţii şi
evapotranspiraţia potenţială sub formă de excedente (E) şi deficite de câte 10 mm, E 1, E2 (11-
20 mm) etc. Existenţa sau lipsa şi lungimea perioadei de uscăciune, valoarea maximă şi cea a
deficitului net (necompensat) sunt caracteristici esenţiale în diferenţierea hidrotermică a
staţiunilor. Lungimea perioadei de uscăciune determinată prin procedeul Walter-Lith
diferenţiază sensibil staţiunile. În ţara noastră, în multe zone, în luna iulie se înregistrează
deficite de precipitaţii de ordinul a 90-100 mm.
Indicele de compensare hidrică calculat ca raport între suma excedentelor şi deficitelor
anuale exprimă măsura în care deficitele sunt compensate de excedente. Valori Ich < 1 exprimă
deficite de precipitaţii necompensate.
Climatul districtual este diferenţiat în climate locale în raport cu diferenţierea
geomorfologică şi de ambianţă a teritoriului. Cu cât acesta este mai fragmentat cu atât
diferenţierile sunt mai accentuate.
În general, în câmpie, dominant rămâne climatul districtual şi numai local pe văi,
vâlcele, mici depresiuni, apoi climate locale sau microclimate.
În regiunea de dealuri şi montană puternic fragmentată se diferenţiază o mare varietate
de climate locale în raport cu expoziţia, înclinarea, altitudinea, formele de relief şi poziţia în
forma de relief în cazul versantului.
În afara formei de relief, în diferenţierea climatelor locale intervin şi alte caractere
ale teritoriului cum ar fi masivitatea şi alcătuirea geomorfologică generală, vecinătăţile
orografice imediate şi mai îndepărtate, regimul mişcării maselor de aer şi orientarea văilor,
intensitatea, frecvenţa şi caracterul rece sau cald al curenţilor, regimul de adăpost, procentul
de împădurire al teritoriului etc. Toate acestea sunt cunoscute sub denumirea de ambianţă
care determină climate locale greu de explicat şi identificat numai prin elementele stricte
geomorfologice.
Modificările locale ale climatului districtual şi diferenţierea de climate locale
datorită fragmentării reliefului şi ambianţei constau în principal din plusuri sau minusuri de
căldură, de precipitaţii şi umiditate atmosferică, de cantitate şi calitate lemnului, de mişcare a
aerului atmosferic etc. Aceste modificări asociate determină caracterul climei locale care
poate fi decelat fie direct prin înregistrări de elemente climatice, fie indirect cu ajutorul florei
şi vegetaţiei. În lipsa unor înregistrări ale elementelor meteorologice în diferite condiţii de
relief, se recurge la indicaţii de ordin orientativ privind variaţia elementelor climatice, plus
sau minus de căldură, de umiditate atmosferică, de precipitaţii, acumulări de zăpadă, vânturi
calde şi uscate sau umede şi reci, îngheţuri târzii găuri de ger, umbrire estivală accentuată,
nebulozitate ridicată etc.

20
 2.4 SOLUL, COMPONENT DE NATURĂ FIZICO-GEOGRAFICĂ ŞI
ECOLOGICĂ AL STAŢIUNILOR FORESTIERE
2.4.1 ROLUL SOLULUI ÎN DEFINIREA ŞI CARACTERIZAREA
STAŢIUNILOR

Solul, alături de climă, constituie unul din elementele principale ale staţiunii. Prin
profunzimea şi volumul său edafic util, solul asigură spaţiul de ancorare arborilor, arbuştilor
şi plantelor erbacee, precum şi aprovizionarea acestora cu apă şi elementele nutritive necesare
desfăşurării proceselor fiziologice şi bioecologice.
Ca subsistem al staţiunii, solul alcătuit din componente minerale şi organice asigură
deci pe de o parte spaţiul teran pentru dezvoltarea sistemului de rădăcini al plantelor lemnoase
şi erbacee, iar pe de altă parte constituie unica sursă de aprovizionare cu apă şi substanţe
nutritive necesare existenţei şi productivităţii fitocenozelor forestiere.
Ca înveliş al scoarţei terestre, care are o anumită grosime şi morfologie a profilului,
adică o anumită succesiune de orizonturi pe profil, solul este un constituent de natură fizico-
geografică, adică un element al geotopului. În această accepţiune, solul prezintă o serie de
proprietăţi fizice, fizico - mecanice, hidrofizice, termice şi de aeraţie şi chimice care îi permit
să înmagazineze o anumită cantitate de apă şi substanţe nutritive pe care le pune la dispoziţie
fitocenozei, constituind astfel şi un component al ecotopului.
Toate componentele solului constituie deci elementele edafice ale staţiunii,
indiferent de acţiunea lor directă sau indirectă, indiferent că aparţin geotopului sau ecotopului
şi joacă faţă de biocenoză rolul de factori ecologici edafici.

2.4.2 SOLUL CA SPAŢIU TERAN AL STAŢIUNII

Pentru elementele componente ale fitocenozelor forestiere ca şi pentru alte

fitocenoze, solul reprezintă în primul rând spaţiul de ancorare şi dezvoltare a rădăcinilor de
unde îşi extrag apa şi elementele nutritive. În această calitate, dintre proprietăţile solului
interesează în mod deosebit grosimea (sau profunzimea) fiziologic utilă şi volumul edafic util,
precum şi o serie de proprietăţi cum ar fi: textura, structura, aşezarea, porozitatea şi
consistenţa (compactitatea).
După cum se ştie, speciile forestiere posedă un anumit tip de înrădăcinare care
reclamă un spaţiu mai mare sau mai mic de sol. Pentru a se dezvolta normal şi în strânsă
corelaţie cu organele supraterane, fiecare specie are deci nevoie de un anumit spaţiu din sol,
adică de un volum de pământ denumit volum edafic fiziologic util. De cele mai multe ori însă
solurile forestiere, datorită grosimii morfologice reduse a profilului, datorită gradului de
îndesare şi compactare excesivă (densităţi peste 1,7) fie datorită conţinutului excesiv de
schelet sau consistenţei foarte mari, porozităţii de aeraţie reduse, stagnării apelor din
precipitaţii sau din pânzele freatice, lipsei unor elemente nutritive accesibile, sau prezenţei
unor săruri solubile în exces sau a unui complex absorbtiv saturat în ioni de Na etc., nu
favorizează o dezvoltare normală a rădăcinilor arborilor, stânjenind astfel creşterea şi
productivitatea arborilor şi arboretelor. Cu toată adaptabilitatea sistemului radicelar, în aceste
cazuri arborii se dezvoltă greu, au forme strâmbe şi coroane mici şi asimetrice şi în final
creşteri lente şi productivităţi scăzute. Alteori dezvoltarea sistemului radicelar al arborilor
poate fi împiedicată datorită condiţiilor nefavorabile din unele orizonturi ale solului
(conţinutul mare de schelet, consistenţa mare, insuficienţă de aer, humus şi substanţe
nutritive, prezenţa unor substanţe nocive etc.).
Grosimea morfologică a solului în care se dezvoltă cca. 90% din sistemul de
rădăcini al speciei cu înrădăcinarea cea mai profundă a fost numită de C.D. Chiriţă grosimea
fiziologic utilă sau grosimea utilă a solului. În raport cu grosimea utilă, solurile se clasifică
astfel: foarte superficiale sub 15 cm; superficiale 15-30 cm; mijlociu profunde 30-60 cm;
profunde 60-90 cm; foarte profunde peste 90 cm.

21
 De cele mai multe ori nu este suficient să se cunoască numai grosimea utilă ci şi
conţinutul de schelet al solului pentru a se putea calcula volumul util de sol sau volumul
edafic (Ve) util. Aceasta exprimă deci volumul de pământ fin existent la unitatea de suprafaţă.
De aceea, el se exprimă în m3/m2. În cazul solurilor lipsite de schelet volumul edafic util la
unitatea de suprafaţă are valoarea maximă 1 m 3/l m2. Calculul volumului edafic util se face pe
orizonturi şi apoi se însumează pe întreg profilul. Volumul de schelet se apreciază după
procentul de suprafaţă ocupat pe peretele profilului. C.D. Chiriţă distinge următoarele
categorii de volum edafic:
- nul până la minim 0,0…0,15 m3/m2 – clasa de mărime O…..m
- mic 0,15-0,30 m3/m2 – clasa de mărime I
- submijlociu 0,30-0,45 m3/m2 – clasa de mărime II
- mijlociu 0,45-0,60 m3/m2 – clasa de mărime III
- mare 0,60-0,90 m3/m2 – clasa de mărime IV
- foarte mare peste 90 m3/m2 – clasa de mărime V
Între volumul edafic util al solului şi clasa de producţie a arboretelor există o
corelaţie foarte strânsă pentru toate speciile, indiferent de sistemul lor de înrădăcinare. De
remarcat însă faptul că această corelaţie este puternic influenţată de troficitatea specifică a
solului, de cuantumul precipitaţiilor şi de natura şi caracterul substratului.
Acelaşi volum edafic se poate realiza în condiţii diferite de grosime utilă şi de
înrădăcinare, în raport cu caracterul scheletic al solului. Astfel, un volum edafic de 0,20 m3/m2
se poate realiza, pe o grosime de 20 cm, în cazul unui sol lipsit de schelet sau pe o adâncime
de 60 cm în cazul unui sol cu 66% schelet (C.D. Chiriţă, 1977).
Pentru diferite specii forestiere este important nu numai volumul edafic util ci şi
grosimea pe care se realizează acest volum, în raport cu care variază umiditatea şi
posibilitatea dezvoltării sistemului radicelar.

2.4.3 REGIMUL DE UMIDITATE ŞI CAPACITATEA SOLULUI DE

APROVIZIONARE CU APĂ A PLANTELOR

După cum se cunoaşte, plantele îşi extrag apa şi substanţele nutritive minerale din
sol. De aceea, variaţia umidităţii solului în cursul perioadei de vegetaţie şi în general în cursul
anului, precum şi capacitatea solului de a reţine apa provenită din precipitaţiile atmosferice
sau din alte surse de a aproviziona plantele cu apă constituie componente ecologice edafice
importante ale staţiunilor.
În raport cu aşezarea geografică şi relieful şi cu condiţiile hidrotermice ale
climatului, solurile se caracterizează printr-un anumit regim hidric (pedohidric). În funcţie de
regimul hidric şi de proprietăţile solului care concură la primirea, reţinerea şi cedarea apei, în
sol se realizează o anumită stare de saturaţie sau umezire cu apă, adică un anumit grad de
umiditate.
Această stare de umezire exprimă de fapt mărimea rezervelor de apă din sol şi
gradul lor de accesibilitate. Variaţia stării de umezire a solului în timp şi spaţiu trebuie deci
cunoscută pentru a putea stabili specificul ecologic al staţiunilor.
În funcţie de zona climatică, de forma de relief şi de regimul hidric al solului, cu
toată marea variabilitate a stării de umezire, se poate stabili în linii mari regimul de umiditate
al solului şi deci mărimea rezervelor de apă şi capacitatea de aprovizionare cu apă a plantelor.
Regimul de umiditate al solului este un element important aşadar în definirea
specificului ecologic al staţiunilor şi în diferenţierea şi gruparea lor în diferite unităţi de
clasificare.
În studiul şi caracterizarea staţiunilor forestiere, sub raportul umidităţii interesează
atât identificarea regimului de umiditate cât şi stabilirea gradului de aprovizionare cu apă a
vegetaţiei forestiere arborescente care depinde, în afara umidităţii momentane, şi de volumul
edafic util de sol capabil să înmagazineze rezerve de apă.

22
 În solurile forestiere zonale (sau nehidromorfe), unde sursa de apă o constituie
precipitaţiile atmosferice, regimul de umiditate variază în cursul anului în strânsă corelaţie cu
distribuţia precipitaţiilor. Astfel, în general, aceste soluri înregistrează un maxim primăvara
prin acumularea de apă din topirea zăpezilor şi din ploile de primăvară, după care umiditatea
scade în timpul verii ajungând la un minimum în sezonul estival târziu, după care aceasta
creşte din nou.
În staţiunile montane, precipitaţiile abundente şi destul de uniform distribuite în
cursul anului, cu evapotranspiraţie redusă, solurile au un grad de umiditate ridicat şi puţin sau
moderat variabil în perioada de vegetaţie (Fig. 90). Numai în condiţii de relief, expoziţie şi
substrat deosebite cum ar fi versanţii în pantă mare cu soluri scheletice, cu expoziţii însorite
sau pe culmi puternic vântuite, solurile înregistrează reduceri însemnate ale umidităţii în
perioadele sărace în precipitaţii.
În staţiunile de dealuri, podişuri şi piemonturi, variabilitatea umidităţii solului este
mai accentuată ca rezultat al variaţiilor climatice şi, în aceste staţiuni, curba umidităţii se
caracterizează printr-un maxim absolut la începutul primăverii şi printr-o scădere lentă până la
începutul lunii iulie, după care scăderea este mai accentuată, atingându-se un minim la
sfârşitul verii şi începutul toamnei (august-septembrie) (Fig. 90). Pe culmi şi expoziţiile
însorite minimul atins este mai coborât decât pe cele umbrite şi adăpostite.
În staţiunile de câmpie, regimul de umiditate al solurilor înregistrează variaţii
asemănătoare cu atât mai puternice , cu cât maximul de precipitaţii din iunie este mai ridicat şi
vara mai caldă şi mai secetoasă (Fig. 90).
În aceste staţiuni forestiere, un rol determinant pentru rezervele de apă şi umiditate
îl au precipitaţiile sub formă de ploaie sau zăpadă căzute în perioada noiembrie-martie.
În zonele depresionare, regimul de umiditate este întotdeauna mai favorabil decât în
câmpiile plane înconjurătoare.
În staţiunile cu soluri pseudogleizate sau gleizate si freatic umede, solurile au o
umiditate de primăvară moderat excesivă, urmată de o scădere accentuată în timpul verii.
În staţiunile cu soluri hidromorfe, pseudogleizate sau gleice, regimul de umiditate
înregistrează un exces de apă prelungit primăvara şi la începutul verii. Umiditatea de vară a
acestor soluri scade ca şi la cele nehidromorfe condiţionate climatic, până la nivelul uscat
reavăn cu umiditate sub punctul de ofilire.
Întrucât regimul de umiditate şi capacitatea de aprovizionare cu apă a solurilor
depinde de caracterul lor zonal sau intrazonal, staţiunile forestiere se grupează sub raport
hidric în staţiuni cu soluri hidromorfe, staţiuni cu soluri semihidromorfe (gleizate sau
pseudogleizate) şi staţiuni cu soluri hidromorfe freatice sau pluviale (pseudogleice sau
gleice).
Determinarea umidităţii solului se poate face prin măsurători decadale, bilunare sau
sezoniere primăvara, vara, estival timpuriu şi estival mijlociu.
Gradul de umezire al solului poate fi exprimat fie sub formă de cronoizoplete de
umiditate (totală sau accesibilă) sau de sucţiune sub formă de curbe de umiditate pe profil
obţinute prin determinări sezoniere, sub formă de curbe de rezerve de apă exprimate în mm, în
diferite zone ale profilului de sol, fie sub formă de grade sau intervale de umezire stabilite
organoleptic şi de curbe de umiditate de-a lungul perioadei de vegetaţie.
Stabilirea gradului de umiditate pe cale organoleptică la anumite momente ale
perioadei de vegetaţie reprezintă modalitatea cea mai accesibilă în practică.

23
Fig. 90 – Curbele de umiditate a solului în diferite condiţii climatice şi pedohidrologice: a
– soluri cu floră de mull; 1 – Impatiens în depresiuni; 2 – Stachys silvatica; mezofite de
mull la munte (3), deal (4) şi câmpie (5); b – soluri cu graminee; 1 – mezofite; 2 –
mezoxerofite; 3 – xerofite; c – soluri pseudogleice (cu mare alternanţă de umiditate), în
diferite condiţii de umiditate

24
 În funcţie de cantitatea de apă reţinută în sol la un moment dat, se pot distinge
următoarele trepte sau grade de intervale de umiditate reprezentative (vernal, estival):
-U0- uscat; nu lasă senzaţia de umezeală; solul este compact, greu până la uşor
friabil sau mobil în funcţie de textură;
-U1- uscat-reavăn; solul lasă o senzaţie uşoară de umezeală;
-U2- reavăn; solul lasă o senzaţie de umezeală , dar nu umezeşte mâna;
-U3- reavăn-jilav; solul strâns in mâna umezeşte slab mâna;
-U4- jilav; solul strâns umezeşte bine mâna, dar nu lasă să se vadă apa; plastic
nelipicios;
-U5- jilav-umed; solul umezeşte bine mâna la strângere uşoară; plastic, uşor lipicios;
-U6- umed; luat in mână umezeşte pielea fără a fi strâns;
-U7- umed-ud; umezeşte bine mâna la simpla atingere, iar prin strângere lasă să
picure apa; lipicios noroios;
-U8- ud; saturat complet sau aproape complet cu apă; solul luat în mână lasă să
picure apa nestrâns;
-U9- parţial submers; apa bălteşte în petice la suprafaţă a solului;
-U10- complet submers; apa acoperă cu un strat continuu întreaga suprafaţă a
terenului.
Umiditatea solului se poate menţine in întregime în anumite intervale de timp la
aceeaşi treaptă sau poate varia între anumite limite, realizând astfel un interval de umiditate.
In studiul şi cartarea staţională, prezintă importanţă cunoaşterea umidităţii în intervalul vernal
(primele două săptămâni după topirea zăpezii) sau înainte de înfrunzirea pădurii de foioase;
estival (din iulie până la finele lui septembrie), care poate fi subdivizat in estival timpuriu
(precum si a doua decadă a lunii iunie), estival mijlociu (toată luna august) şi estival târziu
(luna septembrie).
În general, în solurile nehidromorfe, diferenţa dintre umiditatea vernală şi estivală
mijlocie creşte de la munte spre câmpia forestieră şi silvostepă. În regiunea de munte, cu ploi
uniform distribuite în cursul perioadei de vegetaţie predomină intervalul Uv 6-5-Ue5-3(2). În
regiunea de dealuri, pe expoziţiile umbrite predomină intervalele Uv 5-4-Ue3-2, iar pe cele
însorite Uv4-3(2)-Ue2-1. În regiunea de câmpie predomină intervalul Uv4(3)-2-Ue3-2, iar în
silvostepă Uv3-2-Ue2(1)-1(0).
În solurile semihidromorfe (gleizate şi pseudogleizate), umiditatea vernală se
menţine în toate staţiunile indiferent de subzona fitoclimatică mai ridicată faţă de solurile
nehidromorfe, aceasta variind între Uv7-5 şi Uv6+5 după intensitatea hidromorfiei din sol.
Umiditatea estivală mijlocie poate coborî până la nivelul U 3-2-U2-1 şi chiar U1-0. În solurile
gleizate din lunci, umiditatea estivală mijlocie coboară mai puţin la nivelul U5-3sau U3-2.
În solurile hidromorfe pseudogleice, umiditatea vernală se menţine la nivelul Uv 10(9)-
8 sau Uv8-7, iar în cele gleice la nivelul U V10-9 sau UV8. Umiditatea estivală mijlocie scade în
solurile pseudogleice la nivelulUe5-3 în orizonturile superioare.
Capacitatea de aprovizionare cu apă a vegetaţiei lemnoase de către solurile
forestiere depinde pe de o parte de gradul de umiditate al acestora, respectiv de uşurinţa de
cedare a apei de către rădăcinile plantelor, iar pe de altă parte de cantitatea de apă cedabilă
(accesibilă), precum şi de mărimea şi densitatea sistemului de rădăcini. Cu alte cuvinte,
capacitatea de aprovizionare cu apă a solurilor depinde atât de gradul de umiditate al acestora
cât şi de volumul lor edafic util.
Capacitatea de aprovizionare cu apă a solurilor forestiere variază în raport cu
intervalul de umiditate şi volumul edafic astfel (tabelul 39): extrem oligohidrice Hc…m;
oligohidrice HI, oligomezohidrice HII; mezohidrice HIII; euhidrice HIV; excesiv moderat H(E);
excesiv HE.

25
Capacitatea solurilor de aprovizionare cu apă a vegetaţiei forestiere la un moment dat în
funcţie de intervalul de umiditate şi de volumul edafic
Tabelul 39
Capacitatea de aprovizionare cu apă
Umiditatea Ue Ve m3/m2
notaţie clasificare
Minimă sau temporar
U1-0 - Ho…m nulă, indiferent de
mărimea lui Ve
0,15 Hm minimă
0,15-0,30 HI
0,30-0,45 HI
U1
0,45-0,60 HI foarte mică
0,60-0,90 HI
0,90 HII mică
0,15 Hm minimă
0,15-0,30 HI foarte mică
0,30-0,45 HI
U2-1
0,45-0,60 HII mică
0,60-0,90 HII
0,90
0,15 HI foarte mică
0,15-0,30 HII mică
0,30-0,45 HIII mijlocie
U3-2
0,45-0,60 HIV mare
0,60-0,90 HIV
0,90 HV foarte mare
-
0,15-0,30 HIII mijlocie
0,30-0,45 HIV mare
U5-3
0,45-0,60 HV
HV
0,60-0,90 foarte mare
HV
0,90
HV foarte mare până la
moderat excesivă şi
U6 şi U6-10 H(E) -HE sau
excesivă
HE1 – HE2

26
 Solurile extrem oligohidrice sunt cele care au volum edafic util până la minim şi
umiditate estivală sub nivelul U2. Solurile cu umiditate estivală la nivelul uscat reavăn au
capacitate foarte mică de aprovizionare cu apă (oligohidrice) când volumul edafic este sub
0,90 m3/m2.
Solurile uscat reavene sunt oligohidrice dacă volumul edafic este foarte mic, sub
0,15 m3/m2; oligomezohidrice când Ve = 0,30-0,45 m 3/m2; euhidrice când Ve = 0,30-0,60
m3/m2 şi megahidrice când Ve depăşeşte 0,90 m2/m2.
Solurile cu umiditate estivală la nivelul jilav-reavăn- jilav-mezohidrice când
volumul edafic este cuprins între 0,15-0,30 m 3/m2, euhidrice când Ve este 0,35-0,45 m3/m2 şi
megahidrice când Ve este 0,45 m3/m2.

2.4.4. TROFICITATEA SOLULUI

Creşterea şi producţia de biomasă a arborilor şi arboretelor depinde, pe lângă

capacitatea de aprovizionare cu apă şi de aprovizionarea cu substanţe nutritive a acestora,
adică de troficitatea solurilor.
Troficitatea solurilor este condiţionată atât de fondul de substanţe nutritive
accesibile plantelor, cât şi de apă accesibilă si de favorabilitatea solului pentru dezvoltarea
sistemului de rădăcini.
Fondul nutritiv de substanţe folosibil de către plante determină troficitatea
potenţială iar cel efectiv accesibil plantelor troficitatea efectivă. Hotărâtoare pentru
troficitatea solului este partea superioară a profilului, cea humiferă străbătută de rădăcini.
Troficitatea solului poate fi grupată în troficitate minerală determinată de conţinutul solului în
substanţe nutritive minerale şi azotată determinată de conţinutul solului în azot.
Stabilitatea troficităţii solurilor se poate face atât direct, prin determinarea tipului de
humus şi a proporţiei de humus şi a conţinutului în elemente minerale, precum şi prin
utilizarea unor indici analitici corelaţi cât şi indirect, folosind indicaţiile vegetaţiei (erbacee şi
arborescente).
În ce priveşte tipul şi subtipul de humus, acesta este un indicator preţios al
troficităţii azotate a solurilor. În general, după cum s-a arătat în partea de pedologie, tipul de
humus depinde de natura resturilor organice şi de condiţiile climatice şi biologice în care are
loc descompunerea acestor resturi organice.
În general, solurile cu mull au o troficitate cel puţin mijlocie dacă nu ridicată în
raport cu proporţia de humus pe profil; cele cu mull-moder şi moder au troficitate mijlocie
spre inferioară, iar cele cu humus brut au în toate situaţiile o troficitate scăzută.
Potenţialul trofic al solului se poate exprima în ecosistemele naturale nedegradate şi
printr-un indice sintetic denumit indicele de troficitate potenţială globală, calculat de C.D.
Chiriţă cu relaţia:
Tp = Σtp =H·d·V·0,1rv·Da,
În care:
H este procentul de humus raportat la volum;
d – grosimea orizontului în dm;
V – gradul de saturaţie in baze la pH=8,3;
rv – raportul dintre volumul pământului fin (fără schelet şi rădăcini) şi volumul total
al solului;
Da - densitate aparentă.
Înmulţirea cu 0,1 se face pentru a nu se obţine valori prea mari .
Acest indice a fost propus pornindu-se de la constatarea că exceptând solurile
salinizate şi alcalinizate, troficitatea solului este condiţionată în principal de natura humusului
şi măsura acumulării lui pe profil, de calitatea complexului absorbtiv exprimată prin gradul de
saturaţie în baze şi de mărimea spaţiului de sol în care se acumulează fondul de substanţe
nutritive şi care poate fi utilizat de rădăcinile plantelor. Calitatea humusului este exprimată
indirect şi prin valoarea gradului de saturaţie în baze.

27
 Indicele de troficitate potenţială globală se calculează separat pe orizonturi şi
suborizonturi şi apoi se însumează pentru tot profilul.
În raport cu valoarea indicelui de troficitate globală, solurile se împart astfel:
T0 soluri extrem oligotrofice Tp sub 10
TI soluri oligotrofice Tp cuprins între 10-30
TII soluri oligomezotrofice Tp 30-50
TIII soluri mezotrofice Tp 50-80
TIV soluri eutrofice Tp 80-140
TV soluri megatrofice cu Tp peste 140
Atunci când nu intervin alţi factori climatici şi edafici limitativi cum ar fi căldura,
vânturile sau umiditatea solului, indicele de troficitate potenţială globală se corelează foarte
bine cu bonitatea staţiunii şi productivitatea arboretelor. În aceste situaţii, el poate fi
considerat ca indice de troficitate efectivă şi de bonitate a staţiunilor mai ales în zona montană
şi de dealuri înalte.
Dacă umiditatea solului devine factor limitativ mai ales în sezonul estival, când
scade sub nivelul reavăn-jilav, indicii de troficitate efectivă au valori mai mici, direct
proporţional cu scăderea rezervelor de apă. În aceste situaţii, indicii de troficitate globală se
reduc prin înmulţire cu un coeficient care poate varia între 0,9 şi 0,1 sau chiar 0,0 în
silvostepă în lunile de vară-toamnă (august-septembrie), când umiditatea scade nivelul
coeficientului de ofilire. Pentru solurile din silvostepă şi stepă, aceşti coeficienţi sunt de 0,7 în
iunie, 0,3 în iulie, 0,2 în august şi 0,1 în septembrie şi prima jumătate a lunii octombrie.
În cazul solurilor forestiere acide, intens humifere, cu peste 6% humus în primii 10-
20 cm şi mai ales acolo unde tipul de humus este moder sau humus brut, se obţin din calcul
indici de troficitate potenţială globală prea mari. Întrucât calitatea trofică a humusului variază
în raport cu tipul de humus, s-au produs următorii coeficienţi de reducere a indicelui global de
troficitate: 1,0 – pentru mull slab acid; 0,9 – pentru mull acid; 0,8 – pentru mull calcic; 0,7 –
pentru mull-moder; 0,6 – pentru moder; 0,5 – pentru moder humus brut; 0,3 – pentru humus
brut; 0,2 – pentru humus brut turbă.
C.D. Chiriţă a propus utilizarea, în locul humusului, a azotului mineralizabil pentru
calculul indicelui global de troficitate potenţială cu relaţia:
Itp = d·Nm·SB·Da·V·rv·0,1
în care:
Nm este azotul mineralizabil într-o perioadă de vegetaţie;
SB – suma bazelor de schimb;
Da – densitatea aparentă;
V – gradul de saturaţie în baze la pH-ul solului.
Indicele global trofohidric care leagă indicele global de troficitate potenţială de
umiditatea solului se calculează cu relaţia:
Itph = d·Nm·SB·Da·V·Ru·rv·0,1
în care:
Ru – reprezintă rezerva lunară medie de apă accesibilă în perioada mai-august, pe
întreaga grosime fiziologic-utilă exprimată în zeci de mm.
Exceptând staţiunile prea reci, indicele trofohidric are şi semnificaţie de indice de
troficitate efectivă.

2.4.5 ALTE ELEMENTE EDAFICE DETERMINANTE PENTRU

CARACTERIZAREA STAŢIUNILOR FORESTIERE

În afara volumului edafic, a regimului de umiditate şi troficitate ale solului şi a

capacităţilor de aprovizionare cu apă a vegetaţiei forestiere, şi alte elemente edafice devin in
anumite condiţii hotărâtoare pentru definirea staţiunilor forestiere şi anume: reacţia solului,
aerul şi aeraţia solului, consistenţa şi căldura solului.

28
 Reacţia solului exprimată prin valorile pH este un element care influenţează
activitatea microbiologică din sol, procesele de nutriţie şi deci în final creşterea arborilor şi
producţia de biomasă a arboretelor. În solurile puternic acide, ionii de H +şi Al3+ se găsesc în
concentraţii mari astfel încât devin limitativi creşterii plantelor lemnoase. Concentraţia mare
de Al împiedică procesele de transformare a monozaharidelor în zaharoză, cât şi procesele de
sinteză a azotului din sărurile minerale în proteine.
Aerul din sol şi în special conţinutul de O 2, precum şi aeraţia solului, sunt factori
importanţi pentru vegetaţia forestieră. Acest lucru este oglindit de corelaţia existentă între
bonitarea staţiunii exprimată prin clase de producţie a arboretelui şi valoarea capacităţii de aer
a solului.
Aerul şi aeraţia solului condiţionează dezvoltarea sistemului de rădăcini.
Insuficienţa aeraţiei este condiţionată de prezenţa caracterelor de hidromorfie în orizontul B
sau de textura fină a acestuia.
Consistenţa, numită şi compactitate când este ridicată – reprezintă un element
important pentru definirea staţiunilor forestiere mai ales a celor din zonele de dealuri,
podişuri, piemonturi sau câmpie, unde poate deveni factor limitativ al bonităţii. Consistenţa
tare a orizontului Bt la luvisoluri împiedică dezvoltarea corespunzătoare a sistemului radicelar
al arborilor şi deci productivitatea arboretelor.
Solurile reavene, reavăn-jilave pot avea o consistenţă mobilă, foarte friabilă, friabilă
fermă, foarte fermă, extrem de fermă, iar cele uscate – mobilă, slab excesivă, uşor dură, dură,
foarte dură şi extrem de dură, în raport cu rezistenţa pe care o opune un fragment de sol la
sfărâmarea între degete.
Consistenţa înregistrează variaţii mari în raport cu umiditatea solului. De acea,
consistenţa trebuie apreciată în sezonul estival, adică la umiditatea estivală dominantă în
orizontul B care poate prezenta o consistenţă limitativă pentru dezvoltarea rădăcinilor. La
câmpie, apare necesar uneori, mai ales pentru solurile abuziv păşunate, să se aprecieze
consistenţa şi în orizontul humifer de la suprafaţă.
În zonele de dealuri joase, coline şi câmpii piemontane, consistenţa devine factor
limitativ pentru răspândirea speciilor de cvercinee şi pentru bonitatea staţiunilor.
Căldura solului poate deveni factor limitativ în staţiunile montane de limită
altitudinală, pe versanţii umbriţi şi văile înguste şi reci sau în cele cu soluri hidromorfe, unde
datorită stagnării prelungite a apei acestea sunt foarte reci, mai ales în sezonul de primăvară,
la începutul intrării în vegetaţie a speciilor.
Vara, în unele soluri cu textură nisipoasă situate pe versanţii însoriţi, se realizează
temperaturi foarte ridicate care devin limitative pentru dezvoltarea speciilor forestiere. La fel
se comportă şi unele soluri superficiale şi scheletice formate pe calcare.
Salinitatea şi alcalinitatea solurilor devin factori limitativi chiar la valori mici pentru
vegetaţia forestieră arborescentă. Acest lucru apare de obicei în luncile unor râuri sau în
apropierea unor lacuri sărate, situate în zona de stepă şi silvostepă.

29
 Capitolul 3. PRINCIPII DE BAZĂ ŞI METODA DE LUCRU ÎN
TIPOLOGIA ŞI CARTAREA STAŢIONALĂ FORESTIERĂ DIN ROMÂNIA
3.1 CONCEPŢIA TIPOLOGICĂ STAŢIONALĂ FORESTIERĂ
ROMÂNEASCĂ

În concepţia tipologiei staţionale forestiere româneşti, staţiunea este înţeleasă ca

subsistem de natură în principal anorganică al pădurii ca ecosistem.
În această accepţiune, spaţiul geografic forestier al ţării noastre poate fi divizat în
unităţi staţionale de diferite ordine de mărime şi omogenitate în raport cu elementele
componente.
Unitatea staţională elementară sau arealul staţional elementar este cea mai mică
unitate de teritoriu practic omogenă sub raportul rocii (substratului) şi materialului parental,
reliefului, climei şi solului.
Întrucât elementele componente ale staţiunilor variază sensibil în spaţiu este de
aşteptat ca în cadrul unei anumite regiuni geografice să se întâlnească o mare varietate de
unităţi staţionale elementare.
Unitatea staţională elementară, reprezintă deci un areal staţional practic omogen
separabilă într-o unitate teritorială amenajistică (subparcelară). Acest areal staţional elementar
prezintă un anumit substrat sau material parental, o anumită formă de relief, un anumit tip de
subtip, varietate, familie şi specie de sol şi un anumit climat local (topoclimat), elemente care
condiţionează existenţa unui anumit tip de vegetaţie, cu compoziţie şi productivitate bine
definite.
Unitatea staţională elementară este deci o unitate practic omogenă, atât sub raportul
elementelor de geotop cât şi sub raport ecologic (ca ecotop). Sub raport ecologic, arealul
staţional elementar se caracterizează prin acelaşi climatop şi acelaşi edafotop, iar sub raport
pedogeografic, prin acelaşi pedotop sau areal elementar de sol. Întrucât omogenitatea
elementelor componente ale staţiunilor este greu de realizat pe suprafeţe mari, este mai corect
să se vorbească de aceeaşi variabilitate a elementelor şi regimurilor ecologice ale acestor
elemente.

3.2 UNITĂŢI DE CLASIFICARE

În tipologia staţională forestieră românească, s-au adoptat următoarele unităţi de

clasificare (taxonomice):
- tipul de staţiune – ca unitate fundamentală; - subtipul de staţiune; - faciesul staţional
– familia de staţiuni ca unităţi inferioare tipului de staţiune;
- seria de tipuri de staţiuni – grupa de tipuri de staţiuni; subclasa de staţiuni – clasa
de staţiuni ca unităţi de clasificare superioare tipului de staţiune.
Tipul de staţiune reprezintă unitatea de bază (fundamentală) de clasificare în tipologia
staţională forestieră românească şi cuprinde totalitatea unităţilor staţionale elementare
asemănătoare ecologic şi forestier echivalente, adică cu aceeaşi amplitudine de variaţie sub
raportul specificului ecologic, aptitudinilor fitocenotice şi al potenţialului productiv. Astfel
conceput, tipul de staţiune nu trebuie să fie neapărat omogen sub raportul reliefului, al
substratului litologic şi al solului, adică sub raportul geotopului, ci numai sub raport ecologic,
aptitudinal şi bioproductiv. Tipurile de staţiune sunt deci unităţi ecologice, condiţionate
fizico-geografic.
Subtipul de staţiune este o subunitate care se constituie în cadrul tipurilor de staţiuni
naturale nedegradate, în funcţie de clasa de producţie a arboretului în cadrul categoriei de
bonitate a tipului de staţiune.
Faciesul staţional se deosebeşte după diferenţierile ecologice care rezultă din
diferenţele de situaţie, relief, substrat, tip de humus şi acumularea humusului etc. şi care sunt
oglindite prin modificarea compoziţiei păturii erbacee şi chiar a arboretelor. Faciesurile

30
staţionale se diferenţiază deci în cadrul tipului de staţiune în funcţie de amplitudinea ecologică
a acestuia, care rezultă din variabilitatea elementelor componente: situaţie, rocă (substrat),
relief, climă şi sol.
În cadrul fiecărui tip de staţiune se poate recunoaşte un facies tipic şi faciesuri de
tranziţie către alte tipuri de staţiuni. Un facies staţional poate cuprinde unul sau mai multe
areale staţionale elementare deosebite sub raportul caracterelor fizico-geografice şi ecologice.
Familia de staţiuni se diferenţiază în funcţie de familia de soluri şi forma de climat şi
anume în aceeaşi familie de staţiuni intră unităţile staţionale elementare cu aceeaşi familie de
sol, adică format pe aceleaşi substrate litologice şi cu aceeaşi formă de climat local.
Seria de staţiuni ca unitate de clasificare superioară tipului de staţiune cuprinde
totalitatea unităţilor staţionale elementare floristic ecologic analoage, adică cu acelaşi tip de
pătură erbacee care indică condiţii apropiate de troficitate şi umiditate în orizontul humifer
superior. În cadrul aceleiaşi serii de staţiuni (exemplu Oxalis-Dentaria sau Asperula-Dentaria
intră 2-3 tipuri de staţiuni de bonitate diferite în raport cu profunzimea şi volumul edafic de
sol util.
Grupa de tipuri de staţiuni reprezintă o unitate de clasificare care grupează tipurile de
staţiuni în funcţie de categoriile de intervenţii silvotehnice necesare în gospodărirea pădurilor.
Subclasa de staţiuni grupează tipurile de staţiuni din aceeaşi subzonă sau etaj
fitoclimatic care sunt apte pentru aceleaşi formaţii forestiere. Subclasa de staţiuni este deci
condiţionată climatic.
Clasa de staţiuni grupează totalitatea tipurilor de staţiuni din aceeaşi zonă
fitoclimatică (forestieră, alpină, de silvostepă şi de stepă) şi este de asemenea condiţionată
climatic.
În condiţiile geografice şi ecologice ale României apar următoarele trei clase de
staţiuni: clasa staţiunilor forestiere notate cu F, clasa staţiunilor alpine (A) şi clasa
staţiunilor de stepă (S).
În clasa staţiunilor forestiere în raport cu relieful şi aptitudinile fitocenotice apar
următoarele staţiuni forestiere: montane de molidişuri FM3, staţiuni forestiere de făgete
montane FM1 şi premontane FD4, staţiuni forestiere de gorunete şi făgete de dealuri FD3,
staţiuni forestiere de cerete şi şleauri de deal FD 2, staţiuni forestiere de stejerete şi cerete de
dealuri FD1, staţiuni forestiere de câmpie FC, iar din clasa staţiunilor de stepă o singură
subclasă staţiuni de silvostepă Ss.
În afara staţiunilor zonale a căror apariţie este condiţionată de zonalitatea elementelor
climatice şi edafice, pot apărea şi staţiuni azonale care pot fi:
- extrazonale – cele care apar în cadrul zonelor şi subzonelor bioclimatice prin
modificări locale ale climatului şi solului care se aseamănă cu cele din alte etaje sau subzone;
- intrazonale care apar în luncile râurilor din cadrul zonelor şi etajelor bioclimatice.
După cum se cunoaşte, România, ţară europeană cu climat temperat continental, se
găseşte la interferenţa dintre o serie de climate caracteristice teritoriilor vecine. Astfel, în est
primeşte influenţa climatului excesiv; din nord – climatul baltic; din vest a celui oceanic, din
sud şi sud-vest cea a climatului mediteranian, din sud-est a climatului pontic al Mării Negre.
Totodată prezenţa Carpaţilor în centrul ţării transformă zonalitatea climatică
latitudinală în zonalitate altitudinală, imprimându-i particularităţi proprii. Drept rezultat, clima
regiunilor de dealuri şi câmpie poartă amprenta influenţelor generate de circulaţia generală a
atmosferei, dar puternic transformate de prezenţa Carpaţilor.
Aceste diferenţieri regionale de ordin climatic, cărora li se adaugă şi cele de ordin
geologic-litologic, orografic şi pedologic, impun o separare şi o raionare regională a
staţiunilor în cadrul zonelor şi subzonelor bioclimatice, respectiv a claselor şi subclaselor de
staţiuni. Această separare se poate face pe baze geografice în: provincii, subprovincii,
ţinuturi, districte şi subdistricte sau ecologică, în: regiuni, subregiuni si sectoare ecologice
(după N. Doniţă, ş.a.).

31
 3.2 UNITĂŢI DE CLASIFICARE

În tipologia staţională forestieră românească, s-au adoptat următoarele unităţi de

clasificare (taxonomice):
- tipul de staţiune – ca unitate fundamentală; - subtipul de staţiune; - faciesul staţional
– familia de staţiuni ca unităţi inferioare tipului de staţiune;
- seria de tipuri de staţiuni – grupa de tipuri de staţiuni; subclasa de staţiuni – clasa
de staţiuni ca unităţi de clasificare superioare tipului de staţiune.
Tipul de staţiune reprezintă unitatea de bază (fundamentală) de clasificare în tipologia
staţională forestieră românească şi cuprinde totalitatea unităţilor staţionale elementare
asemănarea ecologic şi forestier echivalente, adică cu aceeaşi amplitudine de variaţie sub
raportul specificului ecologic, aptitudinilor fitocenotice şi al potenţialului productiv. Astfel
conceput, tipul de staţiune nu trebuie să fie neapărat omogen sub raportul reliefului, al
substratului litologic şi al solului, adică sub raportul geotopului, ci numai sub raport ecologic,
aptitudinal şi bioproductiv. Tipurile de staţiune sunt deci unităţi ecologice, condiţionate
fizico-geografic.
Subtipul de staţiune este o subunitate care se constituie în cadrul tipurilor de staţiuni
naturale nedegradate, în funcţie de clasa de producţie a arboretului în cadrul categoriei de
bonitate a tipului de staţiune.
Faciesul staţional se deosebeşte după diferenţierile ecologice care rezultă din
diferenţele de situaţie, relief, substrat, tip de humus şi acumularea humusului etc. şi care sunt
oglindite prin modificarea compoziţiei păturii erbacee şi chiar a arboretelor. Faciesurile
staţionale se diferenţiază deci în cadrul tipului de staţiune în funcţie de amplitudinea ecologică
a acestuia, care rezultă din variabilitatea elementelor componente: situaţie, rocă (substrat),
relief, climă şi sol.
În cadrul fiecărui tip de staţiune se poate recunoaşte un facies tipic şi faciesuri de
tranziţie către alte tipuri de staţiuni. Un facies staţional poate cuprinde unul sau mai multe
areale staţionale elementare deosebite sub raportul caracterelor fizico-geografice şi ecologice.
Familia de staţiuni se diferenţiază în funcţie de familia de soluri şi forma de climat şi
anume în aceeaşi familie de staţiuni intră unităţile staţionale elementare cu aceeaşi familie de
sol, adică format pe aceleaşi substrate litologice şi cu aceeaşi formă de climat local.
Seria de staţiuni ca unitate de clasificare superioară tipului de staţiune cuprinde
totalitatea unităţilor staţionale elementare floristic ecologic analoage, adică cu acelaşi tip de
pătură erbacee care indică condiţii apropiate de troficitate şi umiditate în orizontul humifer
superior. În cadrul aceleiaşi serii de staţiuni (exemplu Oxalis-Dentaria intră 2-3 tipuri de
staţiuni de bonitate diferite în raport cu profunzimea şi volumul edafic de sol util.
Grupa de tipuri de staţiuni reprezintă o unitate de clasificare care grupează tipurile de
staţiuni în funcţie de categoriile de intervenţii silvotehnice necesare în gospodărirea pădurilor.
Subclasa de staţiuni grupează tipurile de staţiuni din aceeaşi subzonă sau etaj
fitoclimatic care sunt apte pentru aceleaşi formaţii forestiere. Subclasa de staţiuni este deci
condiţionată climatic.
Clasa de staţiuni grupează totalitatea tipurilor de staţiuni din aceeaşi zonă
fitoclimatică (forestieră, alpină, de silvostepă şi de stepă) şi este de asemenea condiţionată
climatic.
În condiţiile geografice şi ecologice ale României apar următoarele trei clase de
staţiuni: clasa staţiunilor forestiere notate cu F, clasa staţiunilor alpine (A) şi clasa
staţiunilor de stepă (S).
În clasa staţiunilor forestiere în raport cu relieful şi aptitudinile fitocenotice apar
următoarele staţiuni forestiere: montane de molidişuri FM3, staţiuni forestiere de făgete
montane FM1 şi premontane FD4, staţiuni forestiere de gorunete şi făgete de dealuri FD 3,
staţiuni forestiere de cerete şi şleauri de deal FD 2, staţiuni forestiere de stejerete şi cerete de
dealuri FD1, staţiuni forestiere de câmpie FC, iar din clasa staţiunilor de stepă o singură
subclasă staţiuni de silvostepă Ss.

32
 În afara staţiunilor zonale a căror apariţie este condiţionată de zonalitatea elementelor
climatice şi edafice, pot apărea şi staţiuni azonale care pot fi:
- extrazonale – cele care apar în cadrul zonelor şi subzonelor bioclimatice prin
modificări locale ale climatului şi solului care se aseamănă cu cele din alte etaje sau subzone;
- intrazonale - care apar în luncile râurilor din cadrul zonelor şi etajelor bioclimatice.
După cum se cunoaşte, România, ţară europeană cu climat temperat continental, se
găseşte la interferenţa dintre o serie de climate caracteristice teritoriilor vecine. Astfel, în est
primeşte influenţa climatului continental excesiv; din nord – climatul baltic; din vest a celui
oceanic; din sud şi sud-vest cea a climatului mediteranean şi submediteranean, din sud-est a
climatului pontic al Mării Negre.
Totodată, prezenţa Carpaţilor în centrul ţării transferă zonalitatea climatică latitudinală
în zonalitate altitudinală, imprimându-i particularităţi proprii care se revarsă radiar asupra
regiunilor limitrofe dealuri şi câmpii. Drept rezultat, clima regiunilor de dealuri şi câmpie
poartă amprenta influenţelor generate de circulaţia generală a atmosferei, dar puternic
transformate de prezenţa Carpaţilor.
Aceste diferenţieri regionale de ordin climatic, cărora li se adaugă şi cele de ordin
geologic-litologic, orografic şi pedologic, impun o separare şi o raionare regională a
staţiunilor în cadrul zonelor şi subzonelor bioclimatice, respectiv a claselor şi subclaselor de
staţiuni. Această separare se poate face pe baze geografice în: provincii, subprovincii,
ţinuturi, districte şi subdistricte sau ecologică, în: regiuni, subregiuni, şi sectoare ecologice
(după N. Doniţă ş.a).

3.3 DENUMIREA TIPURILOR DE STAŢIUNI ŞI FORMULA STAŢIONALĂ

În tipologia staţională forestieră românească, C.D. Chiriţă (1964) a propus ca tipurile

de staţiuni să cuprindă în denumire elemente de orografie-altitudine legate de formaţia
forestieră zonală, precum şi caractere diferenţiale de natură silvoproductivă (bonitate)
morfologică şi ecopedologică.
Elementele de orografie altitudine (montan de molidişuri, montan, premontan de
făgete, deluros de gorunete etc.) dau şi alte indicaţii de ordin fizico-geografic, ecologic şi în
special climatic. Caracterele silvoproductive ale tipului de staţiune sunt exprimate prin
bonitate (superioară, mijlocie, inferioară sau subinferioară) iar morfo şi ecopedologice prin
tipul, subtipul (şi uneori varietatea) de sol completate cu volumul edafic. În acest fel se obţin
indicaţii preţioase asupra succesiunii de orizonturi pe profil şi stării generale a solului, sub
raportul regimului de troficitate, a regimului hidric, a umidităţii şi capacităţii de aprovizionare
cu apă. În unele cazuri, nomenclatura tipului de staţiune se întregeşte prin prezenţa descrierii
tipului sau faciesurilor de pătură erbacee indicatoare (Asperula-Dentaria, Oxalis-Dentaria,
Carex pilosa, Poa pratensis sp.angustifolia etc.).
Astfel concepute denumirile tipurilor de staţiuni forestiere exprimă sintetic claritatea şi
caracteristicile tipului. Spre exemplu:
1. Montan de molidişuri Bs brun acid şi andosol, edafic mare şi mijlociu cu Oxalis-
Dentaria +/- acidofile;
2. Montan premontan de făgete Bs brun edafic mare cu Asperula-Dentaria;
3. Deluros de gorunete Bm brun luvic pseudogleizat cu Carex pilosa;
4. Câmpie forestieră de stejerete Bi (m) pseudogleic luvic edafic submijlociu cu Poa
pratensis.
Întrucât tipul de staţiune reprezintă o unitate ecologică condiţionată fizico-geografic,
denumirile prezentate mai sus se întregesc cu unele indicaţii ecologice privind:
- categoria de troficitate globală potenţială
- categoria de aprovizionare cu apă accesibilă;
- nivelul umidităţii estivale mijlocii sau predominante.
Astfel cele patru tipuri de staţiuni prezentate mai sus vor avea următoarele denumiri
ecologice întregitoare:

33
 1. mezo şi oligomezotrofic eu şi megahidric, estival jilav;
2. eu şi megatrofic, euhidric estival reavăn-jilav, reavăn;
3. oligomezotrofic şi mezotrofic, moderat excesiv până la euhidric, estival reavăn,
jilav-reavăn;
4. oligomezotrofic, moderat excesiv până la oligohidric estival uscat reavăn.
După expresia plastică a prof.C.D. Chiriţă, aceste denumiri fac posibil deci “să
vedem” tipurile de staţiune după denumirea lor.
Pentru exprimarea concisă şi unitară a caracterelor fizico-geografice, ecologice,
silvoproductive ale tipului de staţiune, se folosesc formulele staţionale, care cuprind elemente
care indică clasa şi subclasa de staţiuni (FM3 – forestier montan superior de molidişuri; FM 1
– forestier montan inferior de făgete; FD3 – forestier deluros de gorunete; CF – câmpie
forestieră), uneori unitatea geomorfologică (luncă, versant, rovină) şi specia sau speciile
lemnoase caracteristice subzonei sau etajului, bonitatea (Bs, Bm, Bi, < Bi) categoria de
troficitate, categoria de aprovizionare cu apă şi umiditatea estivală mijlocie sau
predominantă.
Pentru cele patru tipuri de staţiuni prezentate mai sus, corespund următoarele forme
staţionale:
1. FM3BsTIII-IIHIV-VUe3-4
2. FM3 + FD5BsTIV-VHIVUe3-2
3. FD3GoBsTII-IIIH(E)-IVUe
4. CF stl. Bi(m)TIIH(E)-IUe1

3.4. DIAGNOZA ŞI DESCRIEREA TIPURILOR DE STAŢIUNI

Diagnoza tipurilor de staţiuni reprezintă o caracterizare concisă a acestora. Ea

cuprinde indicaţiile necesare privind situaţia acestora în zonalitatea bioclimatică, precum şi
principalele caracteristici ecologice şi silvoproductive. În acest sens, se prezintă substratul
litologic şi formele de relief pe care apar, tipurile de soluri, troficitatea şi capacitatea de
aprovizionare cu apă a acestora, umiditatea estivală dominantă, bonitatea şi tendinţele de
evoluţie.
Descrierea detaliată a tipurilor de staţiuni trebuie să cuprindă următoarele elemente:
a) Răspândirea
b) Elemente fizico-geografice:
- roca şi substratul litologic;
- formele de relief, iar în cazul versanţilor poziţia pe versant, expoziţiile şi
înclinarea;
- tipul, subtipul şi varietatea de soluri;
- profunzimea şi volumul edafic;
- proprietăţile fizice şi fizico-mecanice ale solului
c) Elemente ecologice:
1 – condiţiile climatice: temperaturi precipitaţii, vânturi, topoclimate;
2 – condiţii edafice: troficitatea, aciditatea, capacitatea de aprovizionare cu apă,
aerul şi aeraţia, consistenţa solului, căldura solului;
3 – lungimea perioadei bioactive
d) Pătura erbacee
e) Factori ecologici limitativi
f) Faciesuri
g) Aptitudini forestiere; bonitate
h) Recomandări pentru producţie
În vederea evidenţierii specificului ecologic al fiecărui tip de staţiune,
principalii factori ecologici în raport de valorile lor determinate pe teren sau în laborator se
încadrează în clase de mărime (tab 40), iar pentru evidenţierea aptitudinilor fitocenotice şi a

34
potenţialului productiv se încadrează în clase de favorabilitate pentru specia sau speciile
edificatoare de ecosisteme forestiere.

35
 Tabelul 40
Proiect de încadrare a factorilor ecologici şi a factorilor - condiţie în clase de mărimi
Nr. Factori ecologici şi Clase de mărimi
crt. factori-condiţie 0-m I II III IV V E2 E2
1 Temp.medie 2 2-5 5-8 8-9 9-11 - -
anuală(C)
2 Precipitaţii 250- 450- 550- 650- 1000-
350 - -
anuale(mm) 450 550 650 1000 1400
3 Vânturile a* b* c* d* e* f* g* h*
4 Umiditate relativă 72-
56 56-64 64-68 68-72 76-80 80-88 88
în iulie(%) 76
5 Troficitatepotenţial 80-
15 15-30 30-50 50-80 140 - -
ă globală(Tp) 140
6 N-NO2 (mgN/100g 0,05- 0,3- 0,6-
0,05 0,1-0,2 0,2-0,3 2,5 -
sol) 0,1 0,6 2,5
7 Asigurarea cu N(H
1 1-1,5 1,5-2 2-4 4-6 6 - -
%.V.0,01)
8 P2O5 accesibil
9-8-
(mg/100g.sol în 1 1-2 2-4 4-6 6-8 16 -
16
AL)
9 K20 accesibil 16-
2 2-4 4-8 8-16 24 - -
(mg/100g.sol în AL 24
10 Bazele schimbabile, 20-
2 2-5 5-110 10-20 35 - -
SB(me100g.sol ) 35
11 Aciditatea 7,0- 6,8- 5,0- 4,5- 4,0-
6,5-6 6,0-5,0 3,5
(pH-ul în apă) 6,8 6,5 4,5 4,0 3,5
12 Alcalinitatea 7,0- 7,2- 8,0-7- 8,3-
7,5-8,0 9,0-10 10,0 -
(pH-ul în apă) 7,2 7,5 8,3 9,0
13 Apa; umiditate, U7-5 U8-6
U0 U1-0 U2-1 U3-2 U4-3 U5-4
sucţiuni, atm. 0,01- 0,0-
15 10-15 4-10 2-4 1-2 0,3-1
0,3 0,01
14 Aerul
20-
(porii cu aer, 3 3-5 5-10 10-20 25-30 30 -
25
%vol)
15 La umed extre extrem extrem
f.friabi moder f.fer
ferm m de de dur de dur
l at ferm m
Consistenţa ne- ferm 1 2
coe-
ziv slab uşor moder
dur f.dur
La coeziv dur at dur
uscat
16 Temperatura solului 20-
2 2-6 6-10 10-20 30-40 40-60 60
la 10 cm (0C) 30
17 Alcalinitatea 15+
15-
(100.Na/T8..3) 3 3-5 5-10 10-15 20-25 25 Na2CO
20
3
18 Volumul 0- 0,15- 0,30- 0,45- 0,60-
0,90 - -
edafic 0,15 0,3 0,45 0,60 0,90
19 Lungimea perioadei
1 1-3 3-5 5-6 6-7 7-8 - -
bioactive
a = văi adăpostite şi depresiuni adânci; b – de locuri adăpostite pe versanţi; c – de
câmpii forestiere şi versanţi expuşi; d – de culmi moderat vântuite in munţi şi de câmpii de

36
stepă uscată vântuită; f – de presubalpin; g – de subalpin; h – de alpin (h1, inferior, h2,
superior).
Notă. Factorii 12 şi 15 au efecte depresive prin exces şi în clasele IV-V, iar factorul 17
începând din clasa III.

Pentru încadrarea componentelor ecotopului şi ale geotopului în clase de mărime

s-a propus următoarea scară de încadrare: O la minim, I, II, III, IV, V (în ordine crescândă a
valorilor factorilor, E1 excesiv slab la moderat cu efecte depresive asupra plantelor şi E 2
excesiv puternic cu efecte toxice sau distructive.
Încadrarea factorilor ecologici în clase de mărime permite deci evidenţierea
specificului ecologic al fiecărui tip de staţiune şi a factorilor ale căror concentraţii se află în
afara zonelor de optim sau de toleranţă.

37
 Pentru încadrarea factorilor şi determinanţilor ecologici în clase de favorabilitate s-
a adoptat următoarea scară: negativ până la minim (N…m) Fs foarte scăzută, S scăzută, M
mijlocie, R ridicată şi FR foarte ridicată.
Clasele de favorabilitate se stabilesc în funcţie de exigenţele ecologice ale speciilor
edificatoare. Această încadrare permite evidenţierea factorilor ecologici limitativi şi permite
stabilirea nivelelor bonităţii tipurilor de staţiuni.
Prezentarea tabelară sub forma unei fişe ecologice a claselor de mărime şi de
favorabilitate prezintă avantajul unei orientări rapide asupra specificului ecologic şi a
factorilor limitativi prin insuficienţă sau exces.
În continuare se prezintă modelul de descriere a unui tip de staţiune şi schema sa
ecologică (după C.D. Chiriţă ş.a., 1977).
Montan de molidişuri Bs, brun acid şi andosol edafic mare şi mijlociu, cu Oxalis-
Dentaria +/- acidofile FM3, Ps TIII-IIHIV-VUe4.

1. Răspândire. Caractere fizico-geografice

Larg răspândit, aproape zonal în tot lanţul carpatic în subetajul inferior al

molidişurilor şi foarte frecvent în subetajul depresiunilor intramontane şi în cel de inversiune.
Local, cu caracter de enclavă sau chiar mai extins şi în subetajul mijlociu al molidişurilor, în
condiţii climatice asemănătoare celor din subetajul inferior, îndeosebi pe substraturi bazice;
extrazonal, frecvent în etajul amestecurilor. Altitudini obişnuite: 800-1200 (1300 m) în
Carpaţii Orientali, 1100-1400 (1500 m) în Carpaţii Meridionali, 1100-1250 m în munţii
vulcanici din vestul Carpaţilor Orientali.
Versanţii cu toate expoziţiile, cu înclinări slabe şi moderate, “şesuri” (aşezături
“poduri”, coame late), mai rar pe versanţi repezi. Substraturile litologice cu caracter de
depozite de suprafaţă foarte variate sub raport petrografic, provenite din roci predominant
bazice mai rar intermediare şi acide (gresii calcaroase, conglomerate poligene calcaroase,
alternanţe de gresii şi marne, andezite tufuri andezitice, cenuşi vulcanice, mai rar şisturi
cristaline - şisturi clorito-sericitoase, gnaisuri, micaşisturi).
Soluri brune acide cu mull şi mull-moder, brune acide andice şi andosoluri, bogate
şi foarte bogate în humus, bine structurate glomerular şi grăunţos în orizontul humifer;
predominant oligomezobazic, dar frecvent şi ologobazice, tipice, mai rar slab pseudogleizate
sau freatic umede, divers gleizate la baza profilului. Foarte variate ca profunzime şi conţinut
scheletic, de la mijlociu profunde la foarte profunde, nescheletice sau slab-semischeletice,
nisipo-lutoase, luto-nisipoase, luto-nisipoase prăfoase, luto-prăfoase, cu volum edafic mare şi
mijlociu.

2. Caractere ecologice

Condiţii climatice caracteristice subetajului inferior de molidişuri şi celui de

depresiuni intramontane cu molidişuri, prezentate la descrierea acestora, ferite de asprimi
locale (vânturi rec, îngheţuri timpurii ş.a.), reprezentând optimul şi suboptimul climatic al
molidului în ţara noastră.
Condiţii edafice de asemenea favorabile şi foarte favorabile arboretelor de molid:
soluri cu troficitate predominant mijlocie şi submijlocie (mezotrofice şi oligomezotrofice), dar
destul de frecvent eutrofice şi chiar megatrofice – cele bogate în humus pe grosime însemnată.
Asigurarea cu azot este foarte bună, aceea cu baze schimbabile bună şi moderată, suficiente
pentru realizarea clasei I de producţie (molidul, specie cu nutriţie microtrofică, cu vegetaţie
viguroasă chiar la nivelul submijlociu al troficităţii solului). Aciditatea activă variabilă între
moderat şi puternic acid ( pH în apă 5,5-4,5) în orizonturile superioare. Apa accesibilă
asigurată la nivel optim (HIV-V), regimul de umiditate echilibrat la nivel estival total U 5-3; în
solurile slab pseudogleizate ( pe aşezături şi pante slabe, cu substrate bogate în argilă), excese
moderate şi temporare de umiditate, primăvara şi după perioade deosebit de ploioase. Aerul –

38
aeraţia foarte bune, cu excepţia solurilor slab pseudogleizate, cu deficit moderat temporar în
orizontul B. Consistenţa, puţin variabilă în perioada de vegetaţie, slabă până la moderată.
Temperatura solului, ca şi acea a atmosferei apropiate de sol, favorabilă de sol, favorabilă
vegetaţiei viguroase a speciei, chiar pe versanţi umbriţi. Lungimea perioadei bioactive a
solului este cea mai mare din etajul molidişurilor şi anume 5-5,5 luni.
Pătura vie de tipul Oxalis-Dentaria, cu grad de acoperire în general ridicat, Oxalis
fiind adeseori dominantă.
Faciesuri numeroase în cuprinsul de mare extindere al tipului:
- faciesul tipic, cu mull acid, de bonitatea cea mai ridicată pentru molid (clasa I de
arborete), cu condiţii climatice şi edafice optime; soluri brune acide, brune acide andice şi
andosoluri cu volum edafic mare şi mijlociu; răspândit cu deosebire în Carpaţii Orientali, în
Munţii Călimani şi alţi munţi vulcanici; pătura vie, de tipul Oxalis-Dentaria;
- faciesul cu mull-moder până la moder, cu condiţii climatice mai răcoroase,
suboptime şi/sau cu soluri, de asemenea, suboptime, de aceleaşi tipuri şi subtipuri genetice,
dar oligobazice şi criptopotzolice sau slab podzolice, obişnuit pe şisturi cristaline (clorito-
sericitoase), gresii slab calcaroase, alternanţe grezo-marnoase decarbonatate şi alte roci sărace
în CaCO3 şi minerale bazice; în pătura vie, speciile de mull sunt slab reprezentate; în schimb
apar specii acidofile, ca Dryopteris spinulosa, Campanula abietina, Maianthemum bifolium,
Hieracium transsilvanicum, Luzula albica ş.a.
- faciesul cu drenaj intern moderat şi imperfect, pe versanţi lini, frecvent (pe
expoziţii umbrite) şi pe pante accentuate, pe poduri şi aşezări, cu soluri slab până la moderat
pseudogleizate, lutoase şi luto-nisipoase sau luto-nisipoase şi nisipo-lutoase cu substrat greu
permeabil (argilos, marnos ş.a.) frecvent cu ape temporare la bază din scurgeri subterane
lente, determinând şi un proces de gleizare în partea inferioară a profilului de sol; primăvara şi
în perioade prelungite, exces moderat de umiditate (U 7-6), urmat de umiditate U3-2; în pătura
vie, în locuri mai joase, cu acumulare mai accentuată de apă în sol, apar Carex remota,
Myosotis palustris, Equisetum palustre ş.a., pe lângă speciile de mull şi mull-moder (tranziţie
spre tipul inclus “freatic-hidromorf”);
- faciesul de versant umbrit cu buruieniş de ferigi în condiţii de umiditate
atmosferică şi în sol sporită, pe expoziţii N, NV, cu soluri brune acide cu mull, ferigi de talie
mare (Athyrium felix-femina, Dryopteris filix-mas), Salvia glutinosa ş.a. dominante, formând
desişuri cu caracter de buruieniş;
- faciesul cu plus de umiditate în sol, prin ape mobile de filtraţie laterală, cu
abundenţă deosebită de Salvia glutinosa şi Senecio fuchsii în pătura vie.
Tipuri incluse, obişnuit necartabile:
- montan de molidişuri Pm, brun acid cu mull edafic submijlociu, pe dâmburi şi
alte accidente pozitive de relief, cu soluri mijlociu profunde, semischeletice cel puţin în
jumătatea inferioară a profilului; cu volum edafic submijlociu, mijlociu productiv;
- montan de molidişuri Pm, intens humifer, hidromorf, în zone umede de izvoare,
cu sol umed-ud, bogat în humus de tipul mull hidromorf, de bonitate mijlocie;
- montan de molidişuri Pm-i, freatic hidromorf, pe locuri joase, cu pânză de apă
stagnantă ridicată şi prelungit prezentă, cu Myosotis palustris şi Equisetum palustre, de
bonitate mijlocie şi scăzută.

3. Aptitudini forestiere

Bonitate superioară pentru molidişuri. În staţiuni optime pentru molidişuri, din

faciesul tipic, arborete de clasa I-A de producţie din molid ca specie de bază şi frecvent în
subetajul inferior, brad şi fag în proporţie de facies, diseminat paltin de munte, ulm de munte,
mesteacăn şi plop tremurător. În faciesul cu drenaj moderat şi imperfect obişnuit arborete
pure, rar cu brad şi/sau fag până la proporţie de facies în clasele I/II şi II/I de producţie. În
faciesul cu coluvionări de humus, clasa I de producţie.

39
 Numeroase arborete derivate, cu fag şi mesteacăn în proporţie mai mare decât în
tipul fundamental sau având în diseminaţie mesteacăn, paltin de munte, plop tremurător,
deseori brad în proporţie mai mare decât cea obişnuită.

40
 4. Succesiuni

Cu caracter predominant, în urma deschiderii puternice a masivului şi a tăierilor

rase, invazie în grupe şi desişuri mari de Epilobium angustifolium şi în tufişuri dese, Rubus
idaeus.

5. Recomandări

În faciesul tipic, în cel cu mull-moder până la moder şi în cel cu coluvionări de

humus, precum şi în faciesurile cu rol deosebit de protecţie menţinerea sau cultivarea
molidului în proporţii de până la 70% (justificare: marea productivitate a molidului în acest
tip de staţiune optim, depăşind frecvent clasa I din tabelele de producţie româneşti şi străine şi
producţia de lemn de calitate superioară, de dimensiuni şi valori excepţionale; prin excelenţă,
tip de staţiuni de molidişuri cu lemn de rezonanţă). În staţiuni în care apar spontan, pe 30%
din suprafaţă, repartizate uniform, se menţin sau se cultivă în amestec cu molidul: bradul,
fagul, paltinul de munte, ulmul de munte.
În staţiunile expuse doborâturilor (frecvente în acest tip) este necesară majorarea
proporţiei speciilor de amestec la 40% şi chiar 50%, îndeosebi a laricelui în grupe sau pe
benzi de regulă în staţiunile mai înalte ale tipului. Pe lângă aceste măsuri privind compoziţia
şi repartiţia speciilor în arborete, sunt de menţionat măsurile cu caracter mai general, de
orânduire a tăierilor în spaţiu şi în timp şi de aplicare a tăierilor de îngrijire cu caracter
jardinatoriu, în vederea sporirii rezistenţei individuale a arborilor şi a realizării unei structuri
cât mai neregulate a arboretului. În faciesul cu drenaj intern moderat şi imperfect şi în cel cu
ape mobile de filtraţie laterală – ambele cu plus temporar sau permanent de apă în sol – este
indicată introducerea în amestec şi a aninului alb, în detrimentul celorlalte specii de amestec şi
mai ales, aplicarea cu stricteţe a măsurilor de orânduire în spaţiu şi în timp a tăierilor, pentru
prevenirea doborâturilor, foarte frecvente în aceste faciesuri.

3.5 METODA DE LUCRU ÎN TIPOLOGIA ŞI CARTAREA STAŢIONALĂ

FORESTIERĂ

Studiul staţiunilor forestiere urmăreşte să stabilească componenţa staţională a unui

anumit spaţiu geografic, unitate de producţie, ocol silvic, etc. Acest studiu poate urmări să
stabilească răspândirea şi caracterizarea unităţilor staţionale elementare, a familiilor,
faciesurilor sau tipurilor de staţiuni în vederea precizării specificului lor ecologic, a
aptitudinilor fitocenotice şi a potenţialului lor silvoproductiv.
În raport cu scopul şi obiectivele urmărite şi în funcţie de mijloacele materiale şi
tehnice existente, nivelul de cunoaştere staţională poate urmări fie numai identificarea
unităţilor staţionale elementare şi gruparea lor în tipuri, faciesuri şi eventual formulă de
staţiuni şi diagnoza lor, fie repartiţia spaţială a acestor unităţi pe bază de cartare staţională, fie
efectuarea unui studiu detaliat pe teren, completat cu analize de laborator, pentru
caracterizarea fizico-geografică, ecologică şi silvoproductivă a tipurilor de staţiuni sau a
tuturor unităţilor staţionale.
Pentru studiul staţiunilor forestiere se pot folosi următoarele metode:
- cercetarea pe itinerar pe toposecvenţe pentru stabilirea catenei de staţiuni;
- cercetarea în semistaţionar cu măsurători periodice de factori ecologici;
- cercetări în staţionar, adică în suprafeţe de probă permanente în care se fac
determinări şi măsurători periodice ale valorilor factorilor ecologici.
Metoda de lucru în studiul şi cartarea staţiunilor forestiere presupune următoarele
categorii de lucrări:
- lucrări pregătitoare;
- lucrări de teren şi laborator;

41
- lucrări de birou.

42
 Lucrările pregătitoare constau în documentarea şi recunoaşterea generală a
teritoriului de studiat sub raport geologic-litologic, geomorfologic (inclusiv hidrografic),
pedologic, climatic, edafic şi al vegetaţiei. În acest scop se folosesc toate lucrările şi
materialul cartografic şi fotogrametric existent referitor la regiunea ce urmează a fi studiată.
Pe baza acestei documentaţii şi recunoaşterii generale se realizează încadrarea staţiunilor în
zonalitatea bioclimatică.
Lucrările de teren constau în recunoaşterea şi delimitarea unităţilor staţionale
elementare, încadrarea şi caracterizarea lor geomorfologică (unitatea de relief, forma de relief,
iar în cazul versanţilor poziţia pe versant, expoziţia şi înclinarea), observaţii şi determinări
locale asupra topoclimatelor şi încadrarea lor în climatul districtual, determinarea rocilor
(substratului litologic) şi a materialelor parentale şi caracterizarea lor sub raport pedogenetic,
descrierea şi caracterizarea morfologică a solului (profunzime, schelet, volum edafic util,
combinaţia de orizonturi de diagnostic, tipul de humus şi acumularea humusului, textură,
structură, porozitatea, umiditatea momentană şi regimul de umiditate, consistenţa, pH-ul,
repartiţia spaţială a rădăcinilor etc., descrierea vegetaţiei forestiere lemnoase şi erbacee
(compoziţia şi vârsta arboretului, tipul de pădure, clasa de producţie, tipul de pătură erbacee şi
indicaţiile lui în legătură cu regimul de troficitate şi umiditate a solului. Concomitent cu
aceste descrieri pentru completarea studiului staţional, se recoltează probe de sol pentru
efectuarea unor analize fizice, chimice şi biologice.
În silvicultura românească, lucrările de cartare la scară mare se execută
concomitent cu lucrările de amenajare a pădurilor.
Având în vedere faptul că instrucţiunile de amenajare a pădurilor prevăd ca
unitatea amenajistică (u.a) sau subparcela, cea mai mică unitate teritorială să fie omogenă sub
raport staţional, adică să se suprapună peste o unitate staţională elementară, în cartarea
staţională apare obligativitatea ca pe teren să fie parcurse toate unităţile amenajistice şi să se
verifice măsura în care acestea sunt omogene sub raport staţional. În fiecare u.a pentru
cercetarea solului se efectuează cel puţin un sondaj, iar acolo unde se schimbă factorii de
solificare (materialul parental, forma de relief cu toate caracteristicile sale, climatul sau
vegetaţia) sondajul se adânceşte până la dimensiunile unui profil principal care se descrie în
detaliu şi eventual se recoltează probe de sol pentru analize de laborator. Totodată în fiecare
u.a se descrie în detaliu arboretul şi celelalte etaje de vegetaţie conform metodologiei de
descriere şi normativelor de lucru din amenajarea pădurilor.
Lucrările de birou încep cu completarea datelor de teren cu cele rezultate din
analizele de laborator, după care se trece la gruparea şi ordonarea fişelor de descriere a
unităţilor staţionale elementare în vederea constituirii tipurilor de staţiuni şi descrierea lor
fizico-geografică, ecologică şi silvoproductivă. Lucrările de birou se încheie cu delimitarea
spaţială a tipurilor de staţiuni şi întocmirea hărţii tipurilor de staţiuni.
Studiul şi descrierea staţiunilor sunt cu atât mai utile cu cât acestea sunt mai
complete şi bazate pe date cantitative. Studiul şi descrierea staţiunilor sunt cu atât mai utile cu
cât acestea sunt mai complete şi bazate pe date cantitative. Studiul trebuie să ofere
posibilitatea definirii elementelor staţionale care se află în concentraţii optime, precum şi a
celor aflate în concentraţii suboptime (de toleranţă) sau a celor care sunt la limita inferioară
sau superioară a concentraţiei lor şi care joacă rolul de factori ecologici limitativi prin deficit
sau exces. În acest fel se poate stabili specificul ecologic al staţiunilor, aptitudinilor lor
fitocenotice şi a potenţialului lor silvoproductiv.

43
 3.6. METODA DE CONSTITUIRE A TIPURILOR DE STAŢIUNI

Cu ajutorul datelor de teren completate cu cele rezultate din analizele de laborator,

studiul staţional se întregeşte la birou cu constituirea tipurilor de staţiuni şi descrierea lor
fizico-geografică, ecologică şi silvoproductivă.
Constituirea tipurilor de staţiuni presupune deci încadrarea tipologică a unităţilor
staţionale elementare pornindu-se de la definiţia tipului de unitate ecologică condiţionată
fizico-geografic.
Încadrarea unităţilor staţionale elementare în tipuri de staţiuni se poate face prin mai
multe metode:
- metoda directă care foloseşte criteriile directe, respectiv caracterele intrinseci ale
staţiunilor;
- metoda indirectă care foloseşte criteriile indirecte, respectiv valoarea indicatoare a
tipului de pătură erbacee, compoziţia şi productivitatea arboretelor;
- metoda combinată care face apel atât la criteriile directe cât şi la cele indirecte.
Metoda directă poate fi utilizată în toate situaţiile, dar este mai indicată în pădurile
degradate sau puternic modificate de intervenţia omului sau pentru terenurile din fondul
forestier lipsite de vegetaţie forestieră arborescentă.
Metoda indirectă nu se poate aplica decât în pădurile naturale nedegradate.
Metoda combinată este metoda recomandată de C.D. Chiriţă şi cea care se aplică în
prezent în tipologia staţională românească. Ea presupune utilizarea tuturor criteriilor directe şi
indirecte, astfel încât prin gruparea tuturor unităţilor staţionale elementare să se asigure
echivalenţa lor ecologică sub raport climatic, trofic şi hidric.
Echivalenţa ecologică se poate realiza atât direct prin utilizarea caracterelor ecologice
de ordin climatic şi edafic cât şi indirect cu ajutorul elementelor fizico-geografice care
influenţează şi determină decisiv condiţiile climatice precum şi troficitatea, regimul de
umiditate şi capacitatea de aprovizionare cu apă.
Echivalenţa climatică a unităţilor staţionale elementare reunite în acelaşi tip de
staţiune se realizează la nivelul climatului zonal şi districtual prin încadrarea acestora în
aceeaşi subzonă sau etaj bioclimatic, în acelaşi district sau sector ecologic, iar la nivelul
climatic local sau topoclimatului, localizarea lor pe aceleaşi forme de relief, aceeaşi poziţie pe
versant, aceeaşi expoziţie sau expoziţii apropiate.
Pentru asigurarea echivalenţei climatice, se pot folosi şi indicaţiile indirecte ale
vegetaţiei forestiere erbacee şi arborescente şi mai ales compoziţia şi desfăşurarea fazelor
fenologice.
Echivalenţa edafică trofică presupune situarea diferitelor unităţi staţionale elementare
în aceeaşi categorie de troficitate sau într-o categorie apropiată (vecină), folosind indicii de
troficitate globală potenţială, gradul de saturaţie în baze a complexului absorbtiv, volumul
edafic ş.a. Categoria de troficitate se poate stabili şi indirect mai ales în pădurile naturale
nedegradate în raport cu tipul şi subtipul de humus, tipul de pătură erbacee şi clasa de
producţie a arboretului.
Echivalenţa edafică hidrică presupune existenţa în cadrul unităţilor staţionale
elementare a unor condiţii asemănătoare sau apropiate în ce priveşte regimul de umiditate al
solului, condiţionat de regimul pedohidrologic care poate fi pluvial nehidromorf, stagnant sau
freatic semihidromorf sau hidromorf, şi care se exprimă prin intervalul de umiditate estival
mijlociu în solurile nehidromorfe sau estival mijlociu şi vernal timpuriu în cazul solurilor
hidromorfe.
Regimul de umiditate se poate stabili prin determinări directe pe teren şi laborator sau
indirect cu ajutorul păturii erbacee care exprimă satisfăcător regimul de umiditate pe o
grosime mai mare decât îl exprimă pe cel de troficitate.

44
 În solurile nehidromorfe, capacitatea de aprovizionare cu apă utilă variază între Ho şi
Hv (extrem oligohidrice şi megahidrice), iar în cazul solurilor hidromorfe rezerva de apă şi
deci capacitatea de aprovizionare cu apă variază în perioada vernal timpurie de la H(E) sau HE
la HI sau HII în estival mijlociu.
Pe baza acestor echivalenţe se încadrează în acelaşi tip de staţiune toate unităţile
staţionale elementare care se află în acelaşi climat local, în aceeaşi categorie de troficitate
sau care diferă cu cel mult o categorie şi în aceeaşi categorie de aprovizionare cu apă. În
pădurile naturale nedegradate în aceste unităţi staţionale elementare, se întâlneşte acelaşi tip
de humus, acelaşi tip de pătură erbacee şi aceeaşi categorie de productivitate a arboretului.
Pe aceste constatări se folosesc şi indicaţiile păturii vii şi arboretului pentru diferenţierea
tipurilor de staţiune şi pentru bonitatea staţiunilor forestiere.
În stabilirea echivalenţelor climatice şi edafice, trebuie să se ţină seama şi de
eventualele compensări ale factorilor ecologici datorită condiţiilor de relief, poziţiei pe
versant etc.
Pentru diferenţierea staţiunilor extrazonale, se iau în considerare numai elementele
climatului subzonal ca şi cele ale regimului de troficitate şi umiditate-aeraţie din sol. O atenţie
deosebită trebuie să acordăm regimului de însorire-încălzire şi regimului termic al solului.

3.7 CRITERII DE DIFERENŢIERE, RECUNOAŞTERE ŞI CARACTERIZARE

A TIPURILOR DE STAŢIUNI FORESTIERE

În tipologia staţională forestieră din ţara noastră, pentru recunoaştere, diferenţierea

şi caracterizarea tipurilor de staţiuni se pot folosi atât criterii directe care fac apel la
elementele intrinseci ale staţiunilor, cât şi indirect care fac apel la indicaţiile vegetaţiei
forestiere erbacee şi lemnoase arborescente.
Criteriile directe pot fi grupate în raport cu natura elementelor componente ale
staţiunilor în criterii fizico-geografice şi criterii ecologice.
Criteriile fizico-geografice se referă la:
- situaţia în zonalitatea bioclimatică (subzonă, etaj);
- forma de relief (versant, culme, creastă, platou, terasă, depresiune, vale fără curs
de apă, luncă, câmpie tabulară, de divagaţie, de subsidenţă etc.);
- poziţia pe versant în cazul versanţilor, expoziţia şi înclinarea;
- roca (substrat litologic) şi natura materialului parental (eluvii, deluvii, coluvii,
proluvii, aluviuni etc.), grosimea lor etc;
- tipul, subtipul şi varietatea de sol;
- tipul de humus în orizontul superior;
- grosimea morfologică şi fiziologică utilă a profilului de sol;
- textura în orizonturile A şi B; caracterul scheletic al solului şi eventual
porozitatea;
- drenajul intern (prezenţa sau absenţa caracterelor de hidromorfe).
Criteriile ecologice sunt următoarele:
a) criterii climatice
- climatul local (topoclimatul) şi gradul său de diferenţiere faţă de climatul subzonal şi
districtual materializată prin plus sau minus de insolaţie şi căldură, gradul de adăpostire şi
umbrire, umiditatea atmosferică etc.;
b) criterii edafice
- nivelul troficităţii azotate şi minerale a solului pe profile până la 90 cm la câmpie
şi dealuri şi până la 50 cm la munte;
- regimul de umiditate şi capacitatea solului de aprovizionare cu apă a plantelor –
criterii decisive în regiunile de dealuri şi câmpie.
De remarcat faptul că aceste elemente componente ale staţiunilor care constituie
criterii de diferenţiere, recunoaştere şi caracterizare a tipurilor de staţiuni sunt strâns corelate
şi dependente unele de altele. Astfel, criteriile fizico-geografice cum ar fi situaţia în

45
zonalitatea bioclimatică, forma de relief, expoziţia, înclinarea şi poziţia pe versant, sunt
elemente care definesc, alături de regimul hidric, regimul de umiditate al solului. Totodată,
roca şi substratul litologic, natura materialului parental influenţează troficitatea minerală a
solurilor, profunzimea şi caracterul lor scheletic, deci volumul lor edafic util de care depinde
capacitatea de aprovizionare cu apă. Umiditatea momentană determinată la adâncimea de 15-
20 cm în sezonul estival mijlociu, poate constitui un indicator preţios al regimului de
umiditate şi al capacităţii de aprovizionare cu apă a plantelor.
Criteriile indirecte fac apel la indicaţiile tipului de pătură erbacee privind troficitatea,
umiditatea şi capacitatea de aprovizionare cu apă a solului, precum şi la productivitatea
arboretelor în funcţie de care se stabileşte nivelul bonităţii.
Criteriile indirecte sunt indicate a se folosi numai în staţiunile cu arborete naturale
nedegradate şi puţin modificate prin intervenţia omului. În aceste ecosisteme forestiere,
arboretele exprimă fidel caracterele ecologice ale staţiunilor şi capacitatea lor productivă.
În pădurile degradate sau puternic modificate antropogen, ca şi pe terenurile lipsite de
vegetaţie forestieră arborescentă, se face apel numai la criteriile directe adică la elementele
intrinseci, îndelung stabilite ale staţiunilor şi eventual se compară cu cele din ecosistemele
învecinate similare nedegradate.

3.8 CRITERII DE BONITARE A STAŢIUNILOR FORESTIERE

Întrucât bonitatea sau potenţialul productiv al staţiunii constituie un element

definitoriu al tipului de staţiune rezultă că aceleaşi criterii care diferenţiază şi caracterizează
tipul de staţiune sunt şi cele care definesc şi bonitatea staţiunii. De aceea, bonitatea staţiunilor
se poate realiza atât direct cu ajutorul elementelor intrinseci ale staţiunilor cât şi indirect
folosind indicaţiile vegetaţiei forestiere.
Criteriile directe de bonitare sunt atât de natură fizico-geografică cât şi ecologică.
Criteriile fizico-geografice se referă la situaţia în zonalitatea bioclimatică, forma de relief şi
poziţia pe versant cu materialul parental, tipul, subtipul şi varietatea de sol, tipul de humus din
orizontul superior, textura solurilor în orizonturile A şi B, caracterul scheletic, porozitatea şi
drenajul intern. Criteriile ecologice sunt atât de natură climatică cât şi edafică. Cele climatice
se referă la elementele climatului local, iar cele edafice la nivelul troficităţii solului şi regimul
de umiditate şi capacitatea de aprovizionare cu apă a plantelor.
Criteriile indirecte se referă la indicaţiile tipului de pătură erbacee privind troficitatea
şi umiditatea solului şi la productivitatea arboretelor exprimată prin clasa de producţie.
Având în vedere cele prezentate mai sus, rezultă că în general pentru fiecare subclasă
de staţiuni, nivelul bonităţii este determinat în principal de condiţiile climatice locale şi de
cele edafice adică de tipul, subtipul, varietatea de sol şi volumul edafic care condiţionează
troficitatea, capacitatea de aprovizionare cu apă şi umiditatea estivală dominantă.
Staţiunile de bonitate superioară sunt determinate pentru specia sau speciile din etaj
sau subzonă de:
- climatul optim favorabil;
- troficitatea ridicată, iar la munte chiar mijlocie a solurilor exprimată prin
acumularea intensă de humus de tip mull sau mull-moder;
- capacitatea ridicată (euhidrică, megahidrică) de aprovizionare cu apă a
solurilor, de solurile profunde şi foarte profunde, iar la munte chiar mijlociu profunde cu
volum edafic mare – la munte şi mijlociu, estival cel puţin revene numai pentru cereto-
gârniţete, putând coborî la nivelul uscat-reavăn în sezonul estival mijlociu fără excese mari şi
prelungi de apă stagnantă din precipitaţii şi fără umezire excesivă din apa freatică.
Staţiunile de bonitate inferioară sunt determinate de:
- climatul nefavorabil;
- nivelul foarte scăzut al capacităţii de aprovizionare cu apă a solurilor, generat
de volumul edafic mic sau foarte mic din solurile superficiale scheletice situate pe versanţii
repezi şi expoziţii însorite care determină scăderea umidităţii estivale la nivelul uscat-reavăn

46
sau uscat, iar în regiunile de câmpie au deficit mare de precipitaţii chiar şi de solurile cu
volum edafic mare;
- excesul prelungit de apă stagnantă din precipitaţii în soluri hidromorfe pluviale;
- caracterul mlăştinos al solului determinat de nivelul ridicat al apei freatice
(primii 20 cm) în solurile hidromorfe freatice (lăcovişti şi soluri gleice mlăştinoase);
- nivelul foarte scăzut al troficităţii solului T0 şi T1 la solurile podzoluri cu humus
brut, solurile foarte sărace în humus, excesiv scheletice cu volum edafic foarte mic, vertisoluri
extrem de compacte chiar de la suprafaţă, soluri salinizate, alcalizate.

47
 Secţiunea a II-a. CARACTERIZAREA PRINCIPALELOR STAŢIUNI
FORESTIERE DIN ROMÂNIA

Capitolul 1. STAŢIUNI FORESTIERE MONTANE (F.M)

1.1 PARTICULARITĂŢI FIZICO-GEOGRAFICE ŞI ECOLOGICE

GENERALE
1.1.1 ASPECTE GENERALE. RĂSPÂNDIRE

Carpaţii ocupă sectorul nord-estic al sistemului muntos alpin şi constituie prin

lungimea lor (cca. 1500 Km) cel mai extins lanţ muntos din Europa (170 000 Km 2 faţă de cea
a Alpilor 140 000 Km2). Pe teritoriul ţării noaste Carpaţii Sud Estici ocupă 54% din suprafaţa
totală a lanţului muntos.
Deşi au multe trăsături genetice cu Alpii, Carpaţii au o evidentă originalitate.
Caracterele lor comune cu Alpii se referă la faptul că sunt alcătuiţi din catene muntoase cutate
începând din cretacicul superior şi prezintă o structură în pânze de şariaj, catene peneplenizate
şi ridicate în bloc la sfârşitul mezozoicului, depresiuni tectonice interne colmatate, piemonturi
de acumulare marginale etc.
Prin poziţia şi direcţia generală a culmii principale, prin variaţiile altitudinii şi
masivităţii, prin structură şi prin peisaj, Carpaţii prezintă o individualitate geografică destul de
net deosebită de restul masivelor montane din Europa cu care de altfel au totuşi strânse
legături de geneză (V. Mihăilescu, 1963).
Carpaţii româneşti s-au format la contactul mai multor plăci structurale rigide mai
vechi (caledonice şi hercinice), iar cutarea lor este contemporană cu cea a Pirineilor.
Vulcanismul din neogen, foarte slab în Alpi, constituie una din trăsăturile distinctive ale
Carpaţilor. Carpaţii au şi o evoluţie geografică mai complexă decât a Alpilor.
Prezenţa flişului ca formaţiune sedimentară de sinorogen cu tectonică foarte
complicată în cute solzi revărsate succesiv spre est constituie de asemenea o caracteristică
definitorie a Carpaţilor.
În Carpaţi a avut loc de asemenea o intensă activitate postvulcanică manifestată prin
prezenţa unei aureole mofetice întinse în care apar la zi cca. 1 500 izvoare carbogazoase sau
bicarbonatate.
O altă trăsătură caracteristică o constituie dispunerea în fâşii fragmentate şi
discontinue cu bombări şi tasuri axiale trădate în relief de numeroase pasuri (curmături).
Carpaţii sunt munţi mijlocii sub raportul altitudinii (alt. medie 840 m) faţă de cea a
Alpilor (1350 m) şi puternic fragmentaţi de cele 336 depresiuni şi bazine intramontane care
ocupă 23% din aria totală a munţilor. În Carpaţi apar de asemenea întinse suprafeţe de
nivelare şi urme mai reduse ale glaciaţiunilor pleistocene.
Contactul munte - subcarpaţi, podişuri sau dealuri se face prin depresiuni care
accentuează caracterul de treaptă dominantă a munţilor.
Carpaţii româneşti se prezintă sub forma unui lanţ sinuos determinat de dispoziţia
platformelor rigide din faţa lor şi scufundarea la sfârşitul cretacicului a compartimentului
central – Depresiunea Transilvaniei.
Lanţul Carpatic ocupă cca. 20% din suprafaţa totală a ţării, din care munţii deţin 21%,
iar depresiunile intramontane 18%. Carpaţii Orientali deţin 55% din totalul lanţului Carpatic,
Carpaţii Meridionali 21%, iar Carpaţii Occidentali 24%.

1.1.2 CONDIŢII GEOLOGICE ŞI GEOMORFOLOGICE

Carpaţii sunt munţii tectonici în care fundamentul cristalin a luat naştere în trei cicluri
tectono - magmatice: precambriene şi paleozoice, prebaicalian, baicalian şi hercinic când s-au
format cele trei serii cristalofiliene – mezometamorfică, epimetamorfică şi anchimetamorfică.
Tectonica alpică din triasic, jurasic şi cretacic a adăugat cuvertura sedimentară mezozoică, iar

48
mişcările tectonice neogene şi cuaternare din fazele stirică, moldavică şi atică din miocen şi
rhodanică-pliocenă şi valahă cuaternară au definitivat aspectul lor actual.
Rocile cristalofiliene aparţin unor complexe foarte vechi sedimentare şi magmatogene
metamorfozate în ciclurile tectonice, precambriene şi paleozoice. Ele apar în Munţii Rodnei,
Făgăraş, Parâng, Retezat, Godeanu, Tarcu, Bihor şi formează văi înguste, interfluvii largi sub
formă de podişuri şi platouri, culmi şi creste zimţate. Rocile metamorfice din Carpaţii
Meridionali s-au format în timpul cutărilor prebaicaliene, baicaliene şi hercinice şi sunt
alcătuite din şisturi mezometamorfice (Semenic, Poiana Ruscă, Sebeş Cibin, Lotru, Cozia,
Cumpăna) dintre care domină paragnaisele, micaşisturile, cuarţitele, amfibolitele şi şisturile
amfibolitice. Grupa a doua baicalină cu un metamorfism mai slab (epimetamorfic), apar mai
mult la periferia fundamentului în nordul Masivului Făgăraş, în Munţii Iezer-Păpuşa şi este
reprezentată prin şisturi clorito-sericitoase, şisturi cuarţitice, asociate cu porfiroide. Grupa
hercinică (paleozoică), foarte slab metamorfozată, apare doar în Poiana Ruscă şi este alcătuită
din şisturi cristalo-albitice. În Carpaţii Orientali, cea mai extinsă este grupa epimetamorfică,
alcătuită din filite, şisturi sericito-cloritoase, cuarţite, şisturi amfibolitice (Leaota, Perşani,
Hăşmaş, Bistriţa, Rodna şi Maramureş). În Munţii Apuseni apar grupele mezometamorfice
predominant grezo-argiloase şi epimetamorfice.
Rocile magmatice, dintre care cele mai importante sunt granitele, ofiolitele, orfirele,
granodioritele şi andezitele, sunt generate în diferite faze tectonice: baicaliană, chimerică
veche şi nouă, laramică şi neogenă. Cea mai puternică vatră intrusivă apare în Carpaţii
Meridionali şi este constituită din corpuri baicaliene, iar cea efuzivă în Carpaţii Orientali
(Călimani-Gurghiu-Harghita).
Rocile sedimentare domină mai ales în Carpaţii Orientali unde apare flişul carpatic,
formaţiune de geosinclinal sinorogenă rezultată din sedimentarea marină a materialelor
erodate din regiunile de uscat din jur. Fleşul Carpaţilor Orientali se remarcă prin dispunerea sa
în fâşii longitudinale paralele, limitat de linii tectonice prin predominarea faciesurilor detritice
în flişul extern şi prin gradul redus de diagnoză a depozitelor alături de intensa lui tectonizare
ulterioară. Formaţiile pelitice (marne, marne calcaroase, marne argiloase, şisturi disodilitice)
apar mai ales în flişul cretacic intern sub forma stratelor de Sinaia, stratelor de Comarnic, cele
psamitice sub formă de nisipuri şi gresii apar în flişul extern sub formă de gresii de Kliwa sau
de Tarcău, iar cele psefitice sub formă de pietrişuri şi conglomerate în M-ţii Bucegi,
Stânişoara şi Postăvarul. Flişul intern format din conglomerate albiene încinge ca un brâu
cristalinul, începând de la graniţa de nord a ţării şi până în bazinele superioare ale Ialomiţei şi
Dâmboviţei, imprimând acestui lanţ muntos o unitate tectonică şi morfologică (P. Coteţ,
1973).
În Carpaţii Orientali se observă trei şiruri paralele de munţi: vulcanici, pe roci
cristaline mezozoice şi pe fliş. Carpaţii meridionali au de ademenea două aliniamente de
masive mai evidente la vest de Olt. Armonia dispunerii marilor trepte de relief este completată
de modul fragmentării radiare a centurii carpatice, de existenţa depresiunilor, trecătorilor şi
pasurilor. Fragmentarea radiară a inelului carpatic este accentuată şi prin aceea că la marile
culoare depresionare se adaugă dispunerea radiară a reţelei hidrografice.
Carpaţii, comparativ cu alte lanţuri montane din Europa sunt consideraţi ca munţi de
înălţime mijlocie şi mică atât prin altitudinea lor medie, în jur de 840 m, cât şi prin faptul că
aproape 90% din suprafaţa lor se află sub altitudinea de 1500 m. Carpaţii Orientali depăşesc
doar în două masive înălţimea de 2000 m (Rodna şi Călimani), iar Carpaţii Occidentali au
peste 95% din suprafaţă sub altitudinea de 1000 m. Carpaţii Meridionali sunt mai înalţi, având
o altitudine medie de 1136 m faţă de cei Orientali care au numai 950 m, iar cei Occidentali
645 m (tabelul 41). Energia de relief a munţilor variază în jur de 600 m şi numai într-o
proporţie de 7% depăşesc 1000 m, 54% situându-se între 1000 şi 500 m. Valoarea medie a
densităţii fragmentării este de 0,64 Km/Km2, dar sunt numeroase regiuni unde depăşeşte 3
Km/Km2.

49
 Tabelul 41
Frecvenţa altitudinilor pentru marile unităţi de relief ale teritoriului României
Unităţi de relief Altitudinea (m)
0- 100- 200- 300- 500- 700- 1000 1500 >200
100 200 300 500 700 1000 - - 0
1500 2000
Câmpia Română 74% 22% 4%
Câmpia Banato- 25% 63% 12%
Crişană 28% 61% 11%
Câmpia Moldovei 62% 32% 6%
Dobrogea 22% 55% 23%
Depres. Transilvaniei 11% 38% 34% 28%
Podişul Moldovei 23% 32% 30% 15%
Subcarpaţii Getici 10% 12% 19% 34% 15% 10%
Carpaţii Orientali 11% 12% 47% 22% 7% 1%
Munţii Banatului şi 46% 29% 20% 4% 1%
Munţii Apuseni

În zona reliefului accidentat montan, dominanţi sunt versanţii sunt versanţii a căror
înclinare variază într-o proporţie de cca. 70% intre 10 o şi 30o. Înclinarea versanţilor variază şi
în raport cu alcătuirea litologică a masivului. Astfel aşa cum rezultă din tabelul 33 pe depozite
de fliş, pantele medii variază în cea mai mare parte între 10 o şi 25o, pe roci vulcanice între 20o
şi 30o şi pe sienite între 10o şi 20o.

Frecvenţa pantelor în raport cu alcătuirea litologică pentru unele părţi din Carpaţii
Orientali
Valoarea Alcătuirea litologică
pantelor depozite de fliş roci şisturi Total
sienite (%)
(grade) (%) vulcanice (%) cristaline (%) (%)
3 0,09 0,19 0,39 0,22 0,20
6 3,40 1,80 0,34 1,22 1,49
9 9,03 3,50 0,72 2,33 3,59
11 17,48 8,90 1,40 4,57 7,65
14 17,21 12,80 2,99 9,38 11,28
17 18,99 16,90 5,38 9,90 13,18
19 13,79 16,70 9,01 10,37 12,84
22 9,49 13,80 10,72 12,72 12,56
24 5,57 9,60 12,25 11,50 9,94
27 3,29 6,80 17,15 10,77 8,72
29 1,06 4,80 12,13 7,43 5,85
31 0,30 2,90 11,53 7,40 4,94
33 0,08 1,40 5,94 3,57 2,39
35 0,02 0,50 7,20 5,93 3,50
37 - 0,20 1,49 1,04 0,65
39 - 0,08 0,68 1,05 0,70
40 - 0,01 0,24 0,30 0,20
42 - 0,01 0,24 0,30 0,24
43 - - - 0,05 0,03
45 - - - 0,05 0,05

Carpaţii au o masivitate relativ redusă comparativ cu alţi munţi din sistemul alpin.
Lăţimea medie a lanţului muntos variază între 70 şi 80 km şi până peste 100 km în partea de
sud a Carpaţilor Orientali şi de Curbură. Numeroasele văi le conferă o notă aparte, de munţi

50
puternic fragmentaţi în grupe şi masive dintre care, unele se impun ca importante noduri
orografice şi de divergenţă a râurilor ( ca de exemplu retezat, Godeanu, Paring, Gilău etc.). În
puţine cazuri culmile carpatice depăşesc lungimi de 25-30 km ca în M-ţii Rodnei, Făgăraşului,
Lotrului şi Cindrelului. Aceste culmi sunt în general rotunjite, trecând adeseori în adevărate
platouri de natură structural-litologică ca în Călimani şi Bucegi sau resturi ale unor vechi
suprafeţe de modelare ca în M-ţii Ţarcu-Godeanu, Cindrel sau M-ţii Apuseni.
Depresiunile intramontane, în număr de peste 300, ocupă cca. 23% din suprafaţa totală
a munţilor şi reduc mult din masivitatea acestora.
Din punct de vedere morfostructural, Carpaţii cuprind morfo-structuri inegale ca
extindere care indică o anumită succesiune de etape şi faze de geneză şi evoluţie.
A. Subunităţile cristalino-mezozoice sunt reprezentate prin trei masive alcătuite din
roci cristaline, metamorfice şi eruptive care suportă uneori formaţiuni de roci sedimentare,
paleozoice şi mezozoice.
a) Masivul Oriental include o regiune nordică formată din M-ţii Maramureşului,
Rodna, M-ţii Bistriţei, Giurgeului şi Curmăturii şi una sudică formată din M-ţii Perşani,
Bucegi şi Piatra Craiului, între care se află o depresiune tectonică umplută cu fliş cretacic.
Regiunea nordică este alcătuită din roci metamorfice şi eruptive pe care stau
transgresiv şi discordant formaţiuni sedimentare mezozoice, aparţinând la trei cicluri
succesive. În regiunea sudică anticlinalul Leaota separă două arii sinclinale – a Bucegilor şi
Piatra Craiului – alcătuite din formaţiuni mezozoice.
b) Masivul Meridional, situat la vest de Dâmboviţa, este alcătuit din şisturi cristaline şi
roci eruptive vechi (granite şi banatite) suportând restrânse formaţiuni sedimentare de origine
mezozoică. Acesta se separă în cristalinul Lotrului sau pânza getică formată din roci de
mezozonă şi catazonă şi cuprinde M-ţii Făgăraş, Lotru, Cindrel, Surianul, Poiana Ruscă,
Semenic la care se adaugă petice izolate din Godeanu. A doua grupă o formează cristalinul
Parângului (danubian) sau autohton care include M-ţii parâng, Vâlcan, Retezat, Cerna, Almaj
şi Podişul Mehedinţi şi este alcătuită din roci metamorfice şi epizonă. Sedimentarul celor
două grupe s-a depus în mai multe cicluri din paleozoicul inferior până în cretacicul inferior.
Acesta apare sub forma unor sinclinale largi complexe de tipul sinclinariilor, aşa cum cele din
regiunea Reşiţa-Moldova Nouă, Pui, Buila, Vânturariţa, care aparţin domeniului Getic şi Băile
Herculane – Câmpul lui Neag, Oslea, Tismana, Novaci, Polovragi, aparţinând Autohtonului.
Intruziunile granitoide sunt dispuse sub forma unor benzi longitudinale în raport cu lanţul
muntos.
c) Masivul Apusean este alcătuit dintr-o arie cristalino-mezozoică, fragmentată în
blocuri de o reţea de falii, care au favorizat sedimentări locale diferenţiate. Liniile de fractură
au înlesnit venirea periodică spre suprafaţă a unor cantităţi mari de lavă, fapt ce a complicat
mult structura şi a diversificat litologic întreaga unitate. Şi aici pot fi diferenţiate două
sectoare morfostructurale care se reflectă în relief, unul central vestic, al Bihorului aparţinând
subunităţii cristalino-mezozoice şi altul, sud-estic, al Munţilor Metaliferi cu caracter
sedimentaro-vulcanic. Sectorul Bihorului este alcătuit în mare parte din şisturi cristaline şi
granite şi în mai mică măsură din formaţiuni sedimentare – permiene-mezozoice. Falierea şi
deplasarea pe verticală au individualizat în acest sector blocuri dispuse în trepte în sisteme de
horsturi şi grabene. Intruziunile granitice datează din orogeneza hercinică şi s-au alăturat
erupţiilor mezozoice de banatite. Sedimentarul s-a dispus discordant, începând din permian.
În acest sector se include M-ţii Gilău, Muntele Mare, Bihor, Vlădeasa, Mezeş, Plopiş, Pădurea
Craiului, Codru Moma şi Zarandului. Pânza de şariaj Codru s-a format aici şi ea se desfăşoară
peste Munţii Piatra Craiului, Codru Moma şi Munţii Bihorului, încălcând peste autohtonul din
care sunt alcătuite masivele Gilău-Muntele Mare şi Pădurea Craiului (Mihai Grigore, 1983).
B. Subunitatea flişului din Carpaţii Orientali apare din valea Sucevei până în Valea
Dâmboviţei la est de blocurile cristalino-mezozoice. Ea este alcătuită dintr-o fâşie lată de la
23-35 Km, între Moldova şi Suha Mică şi până la 80 Km în regiunea de curbură. Punerea în
loc a flişului a avut loc începând cu sfârşitul jurasicului şi până în miocen. În cuprinsul zonei
de fliş se individualizează două subzone: flişul intern format din cretacicul superior şi flişul

51
extern format în timpul mişcărilor stirice din helveţianul superior-tortonian. Flişul este alcătuit
predominant din roci detritice în alternanţe repetate şi cu un stil tectonic care variază de la
cute simple, cute solzi, până la pânze desfăşurate succesiv de la vest către est, pânza de
Ceahlău, pânza flişului curbic-cortical, pânza şisturilor negre, pânza de Tarcău.
Flişul intern, cretacic, atinge lăţimea maximă în Carpaţii de la Curbură şi se termină în
Valea Dâmboviţei unde se afundă sub formaţiile paleogene. El este alcătuit din strate de
Sinaia şi de Azuga formate din marne, marnocalcare şi microconglomerate. Peste acesta s-au
adăugat statele de Comarnic alcătuite din şisturi argilo-marnoase cu intercalaţii de gresii şi
calcare la care se adaugă şisturile negre şi conglomeratele de Bucegi şi Ceahlău.
Flişul extern este alcătuit din formaţii cretacice (şisturi negre, marne, gresii ş.a.) şi
paleogene în care predomină faciesurile marno-gazoase (gresia de Kliwa, gresia de Tarcău,
gresia de Lăcăceşti, menilitele etc.). La vest de Buzău, flişul paleogen se ramifică în pinteni
de Homoriciu la nord şi de Văleni la sud, prinzând între ele cuvetele de Slănic şi Drajna.

C. Subunităţile vulcanogen - sedimentare apar pe latura vestică a Carpaţilor Orientali

şi pe marginea de sud a M-ţilor Apuseni şi sunt alcătuite din roci flisoide, străpunse sau
acoperite de intruziuni sau erupţii vulcanice. În cadrul acestor subunităţi se pot deosebi două
sectoare:
- Sectorul Ţibleş-Bârgău cu fundament cristalin, peste care stau conglomerate şi gresii
cretacice acoperite de sedimente paleogene în facies de fliş. Sedimentul este străpuns de lave
andezitice consolidate.
- Sectorul M-ţilor Metaliferi, alcătuit din nuclee cristaline prealpine, sedimentar
jurasic, fliş cretacic, ofiolite, roci vulcanice şi subvulcanice neogene. În acest sector se
încadrează M-ţii Metaliferi, Trascăului şi partea de sud a M-ţilor Drocea.

D. Subunităţile neovulcanice de la marginea vestică a Carpaţilor Orientali sunt

formate prin activitatea vulcanică manifestată din paleogen până în cuaternar. Regional se pot
separa două sectoare: unul nordic, mai variat, petrografic care cuprinde M-ţii Oaş, Gutâi-
Văratec şi altul sudic, constituit predominant din andezite şi piroclastite care cuprinde M-ţii
Călimani, Gurghiu şi Harghita.

E. Depresiunile intramontane s-au format începând din faza laramică (xenonian

superipr-paleocen) până către sfârşitul pliocenului. Cele mai vechi se află în partea centrală a
Carpaţilor Meridionali (Loviştea, Haţeg, Petroşani) în care sedimentarea a început din
paleogen, iar cele mai tinere se află în Carpaţii Orientali. Depresiunile care fragmentează
Munţii Apuseni şi Banatului au umpluturi sedimentare mio-pliocene. Depresiunile Zlatna şi
Brad s-au format în acvitanian, iar celelalte – Simleului, Oradea-Borod, Beiuşului,
Zarandului, Făgetului, Timiş - Mehadia, Bozovici, Liubcova, Orşova-Bahna – au început să
funcţioneze în tortonian.
Văile din regiunea montană sunt în general înguste şi au mai ales spre obârşii profil
longitudinal neregulat. Văile principale sunt însă mai largi, uneori numai cu îngustări locale,
defilee sau chei şi la care se disting adeseori meandre încătuşate ce dovedesc antecedenţa (ca
Jiu, Olt, Bicaz, Bistriţa, Lăpuş etc.).
În regiunea muntoasă, luncile au o dezvoltare redusă, ele apărând discontinuu, sub
forma unor fâşii înguste de câţiva metri lăţime, rar ajungând la 40-50 m. Râurile care străbat
Carpaţii Orientali şi anume Suceava, Moldova, Moldoviţa, Bistriţa şi Trotuş au lunci mari,
bine dezvoltate, ce pot atinge 100-200 m lăţime. În sectoarele de îngustare a văilor, datorită
rocilor dure, luncile dispar complet, versanţii delimitând albia minoră.
În depresiunile intracarpatice, luncile au o extindere mare, ajungând uneori să ocupe
peste o treime din suprafaţa acestor depresiuni. În depresiunile Giurgeului, Ciucului,
Braşovului, Beiuşului ş.a., afectate de uşoare mişcări de subsidenţă, luncile se confundă în
mare parte cu suprafaţa depresiunilor. În depresiunile Dornelor, Câmpulungului
Moldovenesc, Dărmăneştilor, Almajului, etc., luncile au o dezvoltare mare, cu lăţimi de

52
câteva sute de metri (N. Popescu, M. Ielenicz, 1983). Pantele reduse din sectoarele subsidente,
izvoarele şi mustirile de la baza teraselor sau a versanţilor facilitează dezvoltarea mlaştinilor
ca în depresiunile Ciucului, Giurgeului şi Braşovului.
Grosimea depozitelor aluviale din luncile montane variază între 1-2 m. Orizontul
inferior este de obicei grosier, iar cel superior format din depozite mai fine. În orizontul
inferior domină bolovănişurile şi pietrişurile grosiere, iar în cel superior depozitele
psamopelitice.
Ca vârstă, luncile montane datează din perioada tardiglaciarului şi holocenului
inferior.
Pe interfluviile din zona montană, depozitele de suprafaţă sunt alcătuite din eluvii cu o
grosime medie de 1-3 m, de natură periglaciară wurniană. Pe versanţi apar deluvii pleistocele
şi holocene, scheletice şi mixte.

1.1.3 CONDIŢII CLIMATICE

Sub raport climatic, staţiunile forestiere montane se definesc printr-un climat umed şi
foarte rece cu temperaturi medii anuale cuprinse între 3 şi 7oC şi cu temperaturi medii ale lunii
cele mai reci între –4 şi –7oC. Cantitatea medie anuală de precipitaţii variază între 800 şi
1200-1400 mm. Temperaturile medii din luna iulie variază între 8 şi 17 oC. Indicele de
ariditate anual depăşeşte frecvent valoarea de 45 (55). Regimul hidric de precipitaţii este
intens percolativ.
Scurgerea medie anuală este cuprinsă între 300 mm la altitudinile cele mai joase şi
1300 pe culmile cele mai înalte.
Carpaţii constituie castelul de apă al ţării întrucât 66% din scurgerea medie
multianuală a ţării îşi are originea în Carpaţi.
Condiţiile climatice caracteristice arcului Carpatic determină diferenţierea a două clase
de staţiuni şi anume: în munţii înalţi la peste 1700-1800 m climatul condiţionează apariţia
staţiunilor alpine cu două subclase: staţiuni alpine superioare şi alpine inferioare, iar în
munţii mijlocii şi mici staţiuni forestiere cu trei subclase: staţiuni forestiere montane de
molidişuri FM3, staţiuni forestiere de amestecuri FM2 şi staţiuni forestiere de făgete-montane
FM1.
Staţiunile forestiere montane se caracterizează printr-un climat temperat continental
excesiv cu temperaturi medii anuale între 2 şi 7 oC, temperatura medie a lunii ianuarie între –4
şi –6oC, iar temperatura medie a lunii celei mai calde iulie cuprinsă între 14 şi 17 oC. Iarna se
produc frecvente inversiuni termice care afectează versanţii inferiori şi culoarele de vale şi
depresiunile. Spre limita superioară a staţiunilor forestiere montane circulaţia dominantă a
aerului este cea din vest nord-vest cu viteze mai mari mai ales primăvara şi iarna. Mai jos
circulaţia aerului este dirijată conform marilor culoare de vale şi scade ca intensitate.
Precipitaţiile medii anuale ating valori cuprinse între 800 şi 1200 m, nivelul maxim
realizându-se între 1400 şi 1800 m altitudine.
Orientarea versanţilor determinată de poziţia generală a arcului carpatic şi de reţeaua
hidrografică impun modificări esenţiale ale climatului staţional. Astfel, expoziţiile însorite
sudice şi sud-vestice primesc o cantitate mai mare de radiaţie fapt ce face ca încălzirea aerului
şi a solului să fie mai accentuată faţă de versanţii umbriţi. Temperatura medie anuală este mai
ridicată cu 1-2oC pe versanţii sudici faţă de cei nordici. Diferenţele de temperaturi sunt mai
pronunţate pe versanţii situaţi între 500 şi 1500 m şi se reduc treptat la altitudini mai mari
datorită circulaţiei intense a aerului care modelează contrastele termice. Contrastul dintre
versanţii însoriţi şi umbriţi este mai accentuat iarna în timpul zilelor senine, diferenţele de
temperaturi medii ajungând la 3oC. Toate aceste contraste climatice influenţează limita
superioară a staţiunilor forestiere.
Orientarea lanţului carpatic faţă de advecţia principalelor mase de aer care se succed
pe teritoriul ţării noastre conferă Carpaţilor rolul de baraj natural în calea deplasării lor.
Astfel, versanţii vestici şi nord-vestici ai Carpaţilor Orientali (bazinelor hidrografice ale

53
râurilor Mara, Săpânţa Tur, Lăpuş), ca şi cei vestici ai Munţilor Apuseni (bazinele
hidrografice ale Crişurilor) sunt regiunile cele mai ploioase. În schimb, pe versanţii estici
advecţia maselor de aer continental din est şi nord-est determină o reducere a cantităţii totale
de precipitaţii cu 100 până la 200 mm şi o umiditate atmosferică mai redusă. Pe versanţii
vestici ai Carpaţilor au loc frecvente fenomene de foehn, însoţite de o nebulozitate mai
redusă, temperaturi mai ridicate şi o umiditate atmosferică mai scăzută. În sezonul rece al
anului depresiunile intramontane sunt adevărate găuri (lacuri) de ger datorită temperaturilor
foarte scăzute ce se înregistrează aici. Ele apar şi ca arii de concentrare a reţelei hidrografice,
local cu exces de umiditate care determină formarea solurilor hidromorfe (gleice sau
stagnogleice).

1.1.4 CONDIŢII EDAFICE

Staţiunile forestiere montane se caracterizează prin predominanţa solurilor din clasa

Cambisoluri, Spodisoluri, Umbrisoluri şi Argiluvisoluri, dintre solurile zonale şi Hidrisoluri şi
Histisoluri dintre cele azonale. Local apar şi rendzine dintre Cernisoluri şi Litosoluri,
Aluvosoluri dintre Protisoluri.
Dintre Cambisoluri, dominante sunt Districambosolurile mai ales în zona montan
mijlocie şi superioară şi Eutricambosoluri în zona montană inferioară. Dintre Spodisoluri mai
bine reprezentate sunt Prepodzolurile şi mai puţin Podzolurile care apar pe forme de relief mai
puţin accidentat. Dintre Umbrisoluri bine reprezentate sunt Nigrosolurile, iar dintre
Andisoluri Andosolurile în munţii vulcanici. Dintre Luvisoluri mai ales în zona montană
inferioară apar Luvosolurile şi Preluvosolurile. Rendzinele apar în munţii calcaroşi, iar
Hidrisolurile în zona lacurilor sau pe forme de relief depresionare şi în depresiunile
intramontane.
Solurile staţiunilor forestiere montane sunt în general soluri superficiale la mijlociu
profunde de regulă scheletice, cu volum edafic de la foarte mic la mijlociu, rar mare sau foarte
mare. Sunt soluri acide debazificate cu humus de tip moder sau humus brut rar mull tipic, de
la extrem oligotrofice la mezotrofice rar eutrofice, mezohidrice sau euhidrice rar
oligomezohidrice sau oligohidrice.
Bonitatea staţiunilor forestiere montane depinde în mod hotărâtor de volumul lor
edafic util, adică de profunzimea şi proporţia de schelet care condiţionează cel mai frecvent
nivelul troficităţii şi uneori chiar al capacităţii de aprovizionare cu apă.

1.2. STAŢIUNI FORESTIERE MONTANE DE MOLIDIŞURI FM3

1.2.1 CARACTERE FIZICO-GEOGRAFICE ŞI ECOLOGICE GENERALE
1.2.1.1 RĂSPÂNDIRE

Staţiunile forestiere montane de molidişuri sunt răspândite în întregul lanţ carpatic,

fiind mai bine reprezentate în Carpaţii Orientali, unde se desfăşoară pe o bandă lată de 50-80
Km. Marea extensiune a staţiunilor de molidişuri în Carpaţii Orientali este determinată
climatic. Aici, de-a lungul văilor superioare ale Bistriţei, Oltului şi Mureşului, acumulările de
aer rece dau climatului un caracter continental excesiv care favorizează marea răspândire a
molidişurilor din apropierea firului văilor până la limita superioară a pădurii, la altitudini
cuprinse între 1100 şi 1550 (1700 m).
În Carpaţii de la Curbură, staţiunile de molidişuri sunt mai bine reprezentate în M-ţii
Vrancei şi Buzăului la altitudini cuprinse între 1250 (1350) şi 1700 m, iar în cei sudici
staţiunile de molidişuri sunt tot mai puţin frecvente cu cât se înaintează spre vest. În Carpaţii
Meridionali, staţiunile de molidişuri condiţionate tot climatic, sunt mai răspândite pe versanţii
nordici şi nord-vestici, în văile superioare ale Lotrului, Sebeşului, Sadului, Cugirului, Râului
Mare, Bistrei, Râului Şes etc. şi la altitudini cuprinse între 1250 (1400) şi 1750 (1800) m. În
Munţii Apuseni, staţiunile de molidişuri apar cu deosebire pe versanţii nordici, nord-estici, în
bazinele superioare ale Someşului şi Crişului Repede. Staţiunile de molidişuri, condiţionate

54
climatic, apar şi la altitudini mai joase, în depresiunile intramontane din Carpaţii Răsăriteni,
Vatra Dornei, Giurgeu, Ciuc.

55
 1.2.1.2 CONDIŢII GEOLOGICE

Staţiunile forestiere montane de molidişuri se caracterizează în mare parte prin

prezenţa unor formaţii metamorfice acide ca paragnaise, micaşisturi, gnaise, şisturi sarcito-
cloritoase, filite, care apar cu deosebire în M-ţii Rodnei, Bistriţa, Suhardului, Leaota, Făgăraş,
Parâng, Lotru, Godeanu, Semenic, Poiana Ruscă, dar şi în Retezat, Ţarcu şi Apuseni. Izolat,
în M-ţii Rodnei şi Făgăraşului apar şi roci metamorfice bazice, ca amfibolite şi calcare
cristaline.
Rocile şi substratele petrografice magmatice vulcanice, sub formă de andezite, apar
mai ales în Carpaţii Orientali în Călimani, Gurghiu şi Harghita şi izolat în Ţibleş şi Bârgău. În
M-ţii Parâng, Retezat şi Apuseni apar roci magmatice intrusive acide sub formă de granite,
grandiorite, riolite şi dacite în alternanţă cu cele bazice sau intermediare, ofiolite, diabaze,
andezite.
În Carpaţii Orientali şi anume în Obcine, în M-ţii Maramureşului, Stănişoarei, Tarcău,
Ceahlău, ca şi în Carpaţii de la Curbură, apar formaţii sedimentare sub formă de alternanţe de
gresii şi marne. Calcarele şi conglomeratele poligene apar izolat în M-ţii Ceahlău, Hăşmaş,
Ciucaş, Bucegi, Postăvarul, Piatra Mare, Piatra Craiului, Căpăţânii, Retezat, Ţarcului şi
Apuseni.

1.2.1.3 CONDIŢII GEOMORFOLOGICE

Staţiunile forestiere montane se caracterizează printr-un relief accidentat în care apar

cu o mare frecvenţă platformele şi culmile situate între 1200 şi 1600 m, ca resturi ale
platformei de eroziune Râul Ses. Aceste culmi şi platforme se racordează cu văile principale
care străbat masivele montane prin versanţi de înclinări şi expoziţii variate. De regulă spre
culme, versanţii din cristalin au pantă moderată, iar spre vale repede sau foarte repede. În
faciesurile calcaroase, relieful este în general semeţ şi haotic, cu numeroase rupturi de pantă şi
martori de eroziune, prăpăstii, văi oarbe etc. Staţiunile din faciesul sedimentar se
caracterizează printr-un relief mai domol cu versanţi mai uniformi din vale până în culme şi în
pantă mai mică.
În raport cu natura rocii şi densitatea reţelei hidrografice, relieful staţiunilor montane
de molidişuri poate prezenta aspecte diferite care se răsfrâng asupra topoclimatului şi
solurilor. Local, în M-ţii Rodnei, Făgăraş, Parâng şi Retezat pe versanţii nordici până la 1200-
1300 m, apar şi forme glaciare (văi, morene, circuri) sau periglaciare sub formă de grohotişuri
şi mări de blocuri.

1.2.1.4 CONDIŢII CLIMATICE

Staţiunile montane de molidişuri se definesc printr-un climat tipic de munte,

caracterizat printr-o durată medie anuală de strălucire a soarelui cuprinsă între 1600-1800 ore,
prin temperaturi medii anuale cuprinse între 2,5 şi 5,5 oC, temperaturi medii în iulie între 11 şi
15oC, amplitudini termice anuale între 18 şi 20oC, ierni aspre (-5o media lunii ianuarie) şi o
lungime a sezonului de vegetaţie ce variază între 100 şi 150 de zile (fig. 91 a, b). Precipitaţiile
medii anuale sunt destul de variabile în raport cu altitudinea şi orientarea culmilor faţă de
direcţia de advecţie a aerului încărcat cu precipitaţi, de formele de relief . În general
precipitaţiile variază între 800 şi 1400 mm.
Condiţiile climatice şi îndeosebi cantitatea de căldură devin limitative pentru bonitatea
staţiunilor montane de molidişuri la altitudini mari (în presubalpin). La altitudini mijlocii şi
inferioare, solurile devin hotărâtoare pentru specificul ecologic şi bonitatea staţiunilor.

56
Fig. 91 – Diagrama climatică Păltiniş Sibiu (a) şi Gheorgheni (b)

57
 1.2.1.5 CONDIŢII EDAFICE

Staţiunile forestiere montane de molidişuri se caracterizează prin prezenţa

Spodisolurilor, Prepodzolurilor şi Podzolurilor, dintre Cambisoluri (Districambosoluri) şi mai
rar Umbrisoluri, Andisoluri. Pe substrate calcaroase apar rendzine tipice, litice şi cambice, iar
pe roci dure litosoluri. Izolat, pe suprafeţe mici, pot apărea şi Hidrisoluri, Stagnosoluri şi
Gleiosoluri. Solurile staţiunilor montane de molidişuri sunt în general superficiale la mijlociu
profunde semischeletice la scheletice, acide la puternic acide, extrem oligobazice la
oligomezobazice estival reavăn jilave sau jilave.

1.2.1.6 SECTOARE REGIONALE

Staţiunile forestiere montane de molidişuri, în funcţie de substrat şi relief dar mai ales
de climă şi sol, se diferenţiază în următoarele sectoare ecologice regionale:

A. Regiunea Carpaţilor Orientali

a) Sectorul vestic care cuprinde M-ţii Ţibleş, Bârgău, Căliman şi Harghita, unde
predomină substratele eruptive vulcanice bazice şi intermediare Districambosoluri,
Andosoluri, sau Podzoluri, cu precipitaţii medii anuale între 1000 şi 1400 mm.

b) Sectorul central care cuprinde M-ţii Maramureşului-Rodnei, Depresiunea Dornelor

şi Depresiunea Giurgeu-Ciuc, precum şi bazinele hidrografice foarte largi cu aspect
depresionar.

c) Sectorul nord-estic care cuprinde zonele montane dintre văile Suceava, Moldova,
Bistriţa şi Neamţ (Obcinele Bucovinei şi nordul M-ţilor Stănişoarei) unde predomină
substrate sedimentare, temperaturi mai scăzute şi precipitaţii mai puţine (750-1100 mm).

d) Sectorul sud-estic care cuprinde partea sudică a M-ţilor Stânişoarei, M-ţii Ţarcului,
Ciuc, caracterizat prin predominanţa substratelor sedimentare, Districambosoluri şi
Prepodzoluri, temperaturi mai ridicate şi precipitaţii cuprinse între 750-1200 mm.

B. Regiunea Carpaţilor Meridionali

a) Sectorul nordic care cuprinde versanţii nordici ai M-ţilor Făgăraş, Şurianu, Cindrel,
Lotru şi Retezat, cu substrate metamorfice cristaline şi eruptive acide şi climat mai rece şi mai
umed.

b) Sectorul sudic care cuprinde versanţii sudici ai M-ţilor Făgăraş, Parâng, Godeanu şi
Vâlcan, caracterizat printr-un climat mai cald şi mai umed, fapt ce limitează răspândirea
staţiunilor montane de molidişuri.

C. Regiunea Munţilor Apuseni

a) Sectorul nord-estic, care cuprinde clinele nordice ale Munţilor Gilău şi Vlădeasa cu
obârşiile largi ale văilor Someşu Mic, Arieşu Mic şi Valea Drăganului, cu temperaturi medii
anuale sub 4oC şi precipitaţii între 1000 şi 1200 mm.

b) Sectorul vestic care cuprinde versanţii vestici ai Gilăului şi Bihariei, mai bogaţi în
precipitaţii (1250-1500 mm) şi cu temperaturi sub 4,5oC.

1.2.2 TIPURI DE STAŢIUNI

Staţiunile forestiere montane de molidişuri se caracterizează deci sub raportul

elementelor geotopului prin prezenţa substratelor sau materialelor parentale acide mai rar

58
intermediare sau bazice alcătuite din roci sau depozite pe care se formează un relief accidentat
în care domină versanţii în general cu înclinare repede la foarte repede cu expoziţii variate.
Climatul staţiunilor forestiere montane de molidişuri este rece şi umed cu ierni aspre şi
geroase cu zăpadă abundentă şi care durează 6 luni. Solurile sunt în general superficiale şi
scheletice, cu volum edafic mic rar mijlociu sau mare, debazificate şi acide cu humus de tip
moder sau humus brut de troficitate mijlocie sau inferioară, bine aprovizionat cu apă datorită
umidităţii estivale în tot timpul anului peste nivelul Ue3-2.
Staţiunile forestiere montane de molidişuri se diferenţiază în raport cu natura rocii sau
substratului petrografic, forma de relief, tipul şi subtipul de sol, volumul edafic, troficitatea,
umiditatea şi capacitatea de aprovizionare cu apă a solurilor (Fig. 92).
În raport cu roca sau substratul petrografic, staţiunile forestiere se pot grupa în staţiuni
pe roci metamorfice sau magmatice, acide sau intermediare şi staţiuni pe roci calcaroase.
În raport cu forma de relief, staţiunile forestiere montane de molidişuri se pot grupa
astfel:
a) staţiuni de terenuri drenate, cu versanţi de la slab la puternic înclinaţi, culmi şi
platforme;
b) staţiuni pe versanţi repezi, văi înguste în V adăpostite, umede şi reci;
c) staţiuni de terenuri cu drenaj insuficient, cu exces de umiditate până la mlăştinoase
pe versanţi lini, locuri joase, zone de izvoare;
d) staţiuni de abrupturi şi versanţi repezi cu stânci şi bolovani sau cu soluri erodate pe
roci sedimentare (exclusiv calcare)
Staţiunile pe terenuri drenate în raport cu tipul de sol, se pot grupa astfel: staţiuni cu
Districambosoluri şi Andosoluri şi subtipuri de tranziţie spre alte soluri cu mull şi mull-
moder, fără caractere de eluviere sau slab luvice şi staţiuni cu Prepodzoluri şi Podzoluri cu
humus brut.
Acestea la rândul lor se diferenţiază în raport cu volumul edafic, categoria de
troficitate, capacitatea de aprovizionare cu apă şi umiditate estivală dominantă. Astfel,
staţiunile cu Districambosoluri şi Andosolurile şi subtipurile de tranziţie spre acestea se
grupează în seria cu Oxalis-Dentaria şi în raport cu volumul edafic şi deci regimul de
troficitate şi capacitatea de aprovizionare cu apă, pot apărea următoarele tipuri de staţiuni:
1 – Montan de molidişuri de bonitate superioară districambosol şi andosol edafic
mare şi mijlociu cu Oxalis-Dentaria +/- acidofile cu formula staţională FM3BsTIII-IIHIV-VUe4
( Fig. 93).
2 – Montan de molidişuri de bonitate mijlocie districambosol edafic submijlociu cu
Oxalis-Dentaria +/- acidofile, FM3BmTIIHIIIUe3-2
3 - Montan de molidişuri de bonitate inferioară districambosol şi andosol edafic mic
cu Oxalis-Dentaria +/- acidofile, FM3BiTIHIIUe3-2
În aceleaşi condiţii de rocă şi relief, dar pe prepodzoluri şi podzoluri cu humus brut, cu
volum edafic mijlociu, apar staţiuni de molidişuri de bonitate mijlocie:
4 – Montan de molidişuri Bm prepodzol edafic mijlociu cu Luzula silvatica,
FM3BmTIIHIVUe2.

59
 Fig. 92 – Catena de staţiuni şi vegetaţie forestieră în etajul montan de molidişuri (FM 3) pe şisturi cristaline în
Munţii Hăşmaşului (după Iancu şi Chiriţă, 1976)

60
 Pe aceleaşi soluri dar cu volum edafic mic, de regulă pe coame sau versanţi repezi,
apare tipul:
5 – Montan de molidişuri de bonitate inferioară prepodzol edafic mic cu
Calamagrostis - Luzula, FM3BiTIHIIUe2-1.
Pe prepodzoluri cu moder şi muşchi de pe versanţi slab la moderat înclinaţi sau de pe
locuri aşezate, apare tipul:
6 – Montan de molidişuri de bonitate mijlocie prepodzol edafic submijlociu cu
Hylocomium, FM3BmTIIHIV-VUe4.
În aceleaşi condiţii de rocă şi relief, dar pe solurile cu humus brut +/- turbos,
superficiale sau mijlociu profunde, semischeletice, cu volum edafic mic, apare tipul:
7 – Montan de molidişuri de bonitate inferioară podzolic edafic mic cu Hylocomium
ş.a muşchi verzi, FM3BiTIHIIIUe5 sau
8 – Montan de molidişuri Bi podzolic cu humus brut edafic submijlociu şi mic cu
Vaccinium, FM3BiTo…mHIIIUe4-3.
Pe terenurile cu drenaj insuficient, cu exces de umiditate până la mlăştinoase de pe
versanţii lini, locuri joase, zone de izvoare, pe districambosoluri profunde, gleizate, cu volum
edafic mare, apare tipul:
9 – Montan de molidişuri de bonitate superioară la mijlocie, districambosol edafic
mare cu drenaj imperfect, FM3BsTIVH(E)-IVUe3-2.
În aceleaşi condiţii, dar pe prepodzoluri gleice cu volum edafic submijlociu, apare
tipul:
10 – Montan de molidişuri de bonitate mijlocie prepodzol excesiv umezit freatic cu
Polytrichum, FM3BmTII-IH(E)-VUe6-5, iar pe solurile puternic gleizate sau gleiosoluri slab
turboase sau cu humus brut hidromorf, cu volum edafic mic-submijlociu, tipul:
11 – Montan de molidişuri de bonitate inferioară semimlăştinos freatic slab turbos cu
Polytrichum şi Sphagnum, FM3BiTl…mHEUe7-6. (Fig. 93).

Sp

 Molid
Clase de marimi ale factorilor Clase de favorabilitate ale factorilor
ecologici ecologici
Factori 0..m I II III IV V E1 E2 N.. FS S M R FR
m
Temperatura +   
m.a.  +
Precipitatiile + + 
a.
 M
Precipitatiile + +
de incarcare a
solului
Precipit.estival + 
e iulie +
august
Vanturile + 
Umiditatea + 
atm. rel.in
iulie
I

Substantele + (+ +)  
nutritive
(ind.trof.)

61
Asigurarea cu + +  
azot
Bazele + +  
schimbabile


<I
Aciditatea- + +
Alcalinitatea
Apa accesibila 
estivala + +
m(vernal)
Aerul-aeratia + +  


Favorabilitate
Bonitate
Consistenta +
estivala
Temperatura- +
vernal si +  
estival
Salinitatea – + 
Alcalitatea
(VNA)

Volumul + + 
edafic
Lungimea + 
perioadei
bioactive Fig. 93 –Fişa ecologică a tipului de staţiune FM3/1

62
 Pe gleiosolurile şi solurile turboase propriu-zise din depresiuni şi zone umede de
izvoare apare tipul de bonitate inferioară:
12 – Montan de molidişuri Bi turbo-gleic şi turbărie cu Sphagnum FM3BiTo..mHEU8.
Pe versanţii repezi de văi înguste, adăpostite, umede şi reci, cu prepodzoluri sau
podzoluri tipice superficiale şi scheletice, apare tipul:
13 – Montan de molidişuri de bonitate mijlocie spre inferioară, văi înguste în V,
podzolic edafic mic, FM3BmTI-IIHIIUe4.
Pe roci calcaroase şi versanţi moderat la puternic înclinaţi şi culmi cu soluri rendzine
tipice, litice sau cambice, apar două tipuri în raport cu volumul edafic:
14 – Montan de molidişuri de bonitate mijlocie sau superioară rendzinic edafic
mijlociu cu Oxalis-Dentaria, FM3Bm(s)TIV-VHIIUe3-2 sau
15 - Montan de molidişuri de bonitate inferioară rendzinic edafic mic cu Oxalis-
Dentaria FM3BiTIII-IHII-IUe2.
Pe versanţii foarte repezi, abrupţi cu soluri erodate şi neevoluate, formate pe substrate
din roci sedimentare, apare tipul: Montan de molidişuri de bonitate subinferioară, stâncărie şi
eroziune excesivă.
La limita superioară a pădurilor în presubalpin, pe criptopodzoluri sau prepodzoluri,
cu moder, superficiale sau mijlociu profunde, semischeletice sau scheletice, cu volum edafic
submijlociu sau mic, apare tipul:
16 – Montan presubalpin de molidişuri de bonitate inferioară prepodzol-criptopodzol
cu Oxalis-Soldanella, FM3BiTIIHIIIUe3 (Fig. 94), iar pe podzoluri cu humus brut, cu volum
edafic mic şi foarte mic:

Sp
 Molid
Clase de mărimi ale factorilor Clase de favorabilitate ale factorilor
ecologici ecologici
Factori 0.. I II III IV V E1 E2 N.. FS S M R FR
m m
Temperatura + 
m.a. >
Precipitatiile + 
a.

M
Precipitatiile +
de incarcare a  
solului
Precipit.estival +
e iulie + 
august
Vanturile + 
Umiditatea + 
atm. rel.in
iulie
I


Substantele (+) +  
nutritive
(ind.trof.)
Asigurarea cu + 
azot 
Bazele + 
schimbabile

63
 

<I
Aciditatea- +
Alcalinitatea
Apa accesibila 
estivala
m(vernal)
Aerul-aeratia + 


Favorabilitate
Consistenta +
estivala
Temperatura- <+ + 
vernal si >
estival
Salinitatea – + 

Bonitate
Alcalitatea
(VNA)

Volumul < 
edafic +
Lungimea + 
perioadei
bioactive

Fig. 94 Fişa ecologică a tipului de staţiune FM3/16

64
 17 – Montan presubalpin de molidişuri Bi podzolic cu humus brut şi Vaccinium,
FM3BiT1…oHIIIUe4. Pe podzolurile turboase apare tipul:
18 - Montan presubalpin de molidişuri de bonitate inferioară podzolic-turbos
scheletic cu Vaccinium-Polytrichum, FM3BiTo…mHE-IUe5-4.
Tot la limita superioară a pădurilor, dar pe versanţi în pantă slabă, pe platforme,
depresiuni sau zone umede, de izvoare, semimlăştinoase cu humus brut hidromorf +/- turbă
oligotrofă apar tipurile:
19 - Montan presubalpin de molidişuri de bonitate inferioară podzolic semimlăştinos
cu Polytrichum, FM3BiTIHEUe8-5, sau Montan presubalpin de molidişuri de bonitate
subinferioară turbomlăştinos cu Sphagnum.
În luncile apelor curgătoare din zona montană superioară, în funcţie de natura solului
(districambosoluri gleizate, aluvosoluri moderat humifere sau slab humifere), pot apărea în
raport cu volumul lor edafic trei tipuri de staţiuni şi anume:
20 – Montan de molidişuri de bonitate superioară districambosol freatic umed, gleizat
şi semigleic, edafic mare în lunca înaltă, FM3(l)BsTIVHIVUe4.
21 – Montan de molidişuri de bonitate mijlocie aluvosol moderat humifer, edafic
submijlociu-mijlociu, FM3(l)BmTIIIHIVUe5-4 şi
22 – Montan de molidişuri de bonitate inferioară aluvosol slab humifer edafic mic şi
foarte mic, FM3BiTIIHIIIUe5-4.
În continuare se prezintă cheia de determinare a tipurilor de staţiuni montane de
molidişuri (FM3):

Staţiuni de molidişuri din areal

A. Staţiuni pe substrate (depozite) sau roci magmatice metamorfice sau sedimentare

acide sau intermediare (rar bazice)

1. Staţiuni pe versanţi divers înclinaţi, culmi, terenuri orizontale, depresiuni uşoare,

viroage, văi fără apă.
1. a) Districambosoluri tipice sau andosoluri şi floră de tip Oxalis-Dentaria: 2
b) Districambosoluri şi criptopodzoluri sau prepodzoluri: 3
c) Podzoluri cu humus brut: 4
d) Hidrisoluri cu gleiosoluri sau stagnosoluri: 5

2. a) Versanţi slab la moderat înclinaţi, terenuri +/- orizontale, depresiuni, la altitudini

cuprinse între 800-1200 m în Carpaţii Orientali, 1100-1400 m în Carpaţii Meridionali şi
Occidentali, cu districambosoluri (uneori şi andosoluri în lanţul vulcanic Căliman, Gurghiu,
Harghita), profunde sau foarte profunde, +/- scheletice, cu volum edafic mijlociu sau mare şi
pătură erbacee de tip Oxalis-Dentaria – TS1.
TS1 – Montan de molidişuri Bs, districambosol sau andosol, edafic mare, cu Oxalis-
Dentaria +/- acidofile, FM3BsTI-IIHIV-VUe4.
b) Versanţi moderat înclinaţi la repezi, culmi late, situaţi la altitudini cuprinse între
800-1200 m în Carpaţii Orientali şi 1100-1600 m în Carpaţii Meridionali şi Occidentali, cu
districambosoluri tipice sau andice, mijlociu profunde, +/- slab scheletice sau profunde la
scheletice, cu volum edafic mijlociu şi submijlociu – TS2.
TS2 – Montan de molidişuri Bm, districambosol tipic sau andic, andosol, edafic
mijlociu cu Oxalis-Dentaria +/- acidofile, FM3BmTIIHIIIUe3-2.
c) Versanţi repezi sau foarte repezi, culmi înguste situate la 800-1400 m în Carpaţii
Orientali şi 1200-1600 m în Carpaţii Meridionali şi Occidentali, cu districambosoluri tipice
sau andice, scheletice sau superficiale şi volum edafic mic – TS3.
TS3 – Montan de molidişuri Bi, districambosol tipic sau andic şi andosol, edafic mic,
cu Oxalis-Dentaria +/- acidofile, FM3BiTIHIIUe3-2.

65
 3. a) Versanţi divers înclinaţi, terenuri +/- orizontale din întregul areal de molidişuri,
cu criptopodzoluri sau prepodzoluri şi floră de tip Luzula-sylvatica – TS4
TS4 – Montan de molidişuri Bm criptopodzo - prepodzol, edafic mijlociu cu Luzula-
sylvatica, FM3BmTI-IIHIVUe4.
b) Versanţi repezi, coame înguste, cu criptopodzoluri sau prepodzoluri cu moder,
superficiale şi scheletice, cu volum edafic mic - TS5.
TS5 – Montan de molidişuri Bi, criptopodzol, prepodzol, edafic mic, cu
Calamagrostis-Luzula, FM3BiTIHIIUe2-1.
c) Versanţi slab la moderat înclinaţi, treime inferioară de versanţi umbriţi sau
semiumbriţi, locuri aşezate, depresiuni, văi largi cu deosebire din nordul Carpaţilor Orientali
şi depresiunile intramontane (Vatra Dornei-Giurgeu Ciuc etc.), cu prepodzoluri (mai rar
criptopodzoluri cu volum edafic submijlociu - mijlociu şi pătură erbacee de tip Hylocomium –
TS6.
TS6 – Montan de molidişuri Bm, prepodzol, edafic mijlociu - submijlociu, cu
Hylocomium, FM3BmTIIHIV-VUe4.
4. a) Versanţi slab înclinaţi, terenuri +/- orizontale, coame înguste, treimea superioară
a versanţilor divers înclinaţi, situaţi în partea mijlocie a arealului molidişurilor, la altitudini
cuprinse între 800-1200 m în Carpaţii Orientali şi 1400-1600 m în Carpaţii Meridionali şi
Apuseni, cu podzoluri cu humus brut, frecvent turboase, cu textură mijlocie şi volum edafic
submijlociu la mic şi floră de tip Vaccinium – TS7.
TS7 – Montan de molidişuri Bi, podzolic, edafic mic cu Vaccinium, FM3BiTo…mHIIIUe4-
3.
b) Terenuri aşezate, depresiuni, funduri de văi, cu podzoluri cu humus brut turbos sau
moder de muşchi, superficiale, cu volum edafic mic – TS8.
TS8 – Montan de molidişuri Bi podzolic edafic mic, cu Hylocomium şi alţi muşchi
verzi, FM3BiTIHIIIUe4-5.
c) Fâşii de-a lungul văilor înguste, cu plus de umiditate atmosferică şi inversiuni de
temperatură, cu podzoluri, cu volum edafic mic şi pătură erbacee de tip Vaccinium-Oxalis –
TS9.
TS9 – Montan de molidişuri Bm-i, văi înguste în V, podzolic, edafic mic, cu
Vaccinium-Oxalis, FM3Bm-iTI-IIHIIUe4.
5. a) Terenuri aşezate cu drenaj insuficient, situate în depresiunile intramontane şi spre
limita altitudinală inferioară a arealului natural al molidului, pe substrate din roci sedimentare,
compacte, greu permeabile, cu districambosoluri sau criptopodzoluri slab la moderat stagnice,
frecvent şi divers gleizate profunde, cu volum edafic mare – TS10.
TS10 – Montan de molidişuri Bs districambosol stagnic, edafic mare, cu drenaj
imperfect, FM3BsTIVH(E)-IVUe5-3.
b) Terenuri aşezate sau uşor depresionare, terase joase de-a lungul pâraielor sau
fâşiilor de poale de versanţi în apropierea râurilor cu soluri gleizate sau temporar excesiv
umezite freatic, cu volum edafic mijlociu - submijlociu şi floră de tip Polytrichum – TS11.
TS11 – Montan de molidişuri Bm, districambosol sau prepodzol gleizat cu
Polytrichum, FM3BmTII-IH(E)-VUe6-5.
c) Versanţi slab la moderat înclinaţi, platouri, terase, depresiuni, zone umede de
izvoare, din etajul mijlociu de molidişuri din nordul Carpaţilor Orientali, cu gleiosoluri
mlăştinoase sau turboase, cu floră de tip Polytrichum –Sphagnum – TS12.
TS12 – Montan de molidişuri Bi, gleic mlăştinos sau slab turbos, cu Politrichum şi
Sphagnum, FM3BiTl…mHEUe7-6.
d) Suprafeţe mici în nordul Carpaţilor Orientali şi în depresiunile intramontane, în
depresiuni mici, platouri, terasele largi ale râurilor cu exces permanent de apă, cu soluri
turboase – TS13.
TS13 – Montan de molidişuri Bi, turbogleic şi turbos cu Sphagnum, FM3BiTo…mHEUe8.

66
 B. Staţiuni pe calcare şi alte substrate calcaroase

1. Soluri de tip rendzinic şi floră de tip Oxalis-Dentaria

a) Versanţi slab la moderat înclinaţi, treimea inferioară a versanţilor, mici depresiuni,
doline cu rendzine cambice sau eutricambosoluri rendzinice, intens humifere, cu humus de tip
mull sau moder de calcare, mijlociu profunde până la profunde, semi sau slab scheletice, cu
volum edafic mijlociu sau mare – TS14.
TS14 – Montan de molidişuri Bm-s, rendzinic, edafic mijlociu cu Oxalis-Dentaria,
FM3Bm-sTIV-VHIIIUe3-2.
b) Versanţi repezi şi foarte repezi cu rendzine cambice litice divers scheletice, cu
volum edafic mic şi foarte mic cu mull sau mull-moder fin de calcar – TS15.
TS15 – Montan de molidişuri Bi, rendzinic, edafic mic, cu Oxalis-Dentaria, FM3BiTIII-
H
I II-IUe2.

Staţiuni de molidişuri de limită şi de rarişti de molid

A. Staţiuni pe substrate acide sau intermediare de versanţi divers înclinaţi, culmi,

platforme şi alte terenuri drenate.
1. a) Prepodzoluri, criptopodzoluri: 2
b) Soluri de tip podzol cu humus brut sau moder grosier: 3
c) Alte tipuri de soluri: 4

2 a) Versanţi moderat la puternic înclinaţi, coame late cu soluri brune acide

criptopodzolice sau brune feriiluviale superficiale la mijlociu profunde, cu volum edafic
submijlociu şi mic şi floră erbacee de tip Oxalis-Soldanella – TS16.
TS16 – Montan de molidişuri de limită Bi, prepodzol sau criptopodzol cu Oxalis-
Soldanella, FM3BiTIIHIIIUe3.

3. Versanţi moderat la puternic înclinaţi, coame, terase, situate la limita altitudinală a

pădurii de molid cu podzoluri tipice sau prepodzoluri, cu humus brut sau moder grosier, cu
volum edafic mic şi foarte mic şi floră de tip Vaccinium - TS17.
TS17 – Montan de molidişuri de limită Bi, podzolic, cu humus brut şi Vaccinium,
FM3BiTI…oHIIIUe4.

4. a) Versanţi divers înclinaţi la limita superioară spre alpin predominant umbriţi,

coame, platforme, mici depresiuni cu prepodzoluri, districambosoluri sau chiar podzoluri
turboase, cu volum edafic foarte mic şi pătură erbacee de tip Vaccinium-Polytrichum – TS18.
TS18 – Montan de molidişuri de limită, Bi, divers turboscheletic cu Vaccinium -
Polytrichum, FM3BiTo…mHE-IUe5-4.
b) Versanţi în pantă slabă, platforme, depresiuni, zone umede de izvoare, cu
hidrisoluri mlăştinoase sau turboase – TS19.
TS19 – Montan de molidişuri de limită Bi, podzolic, semimlăştinos sau turbos cu
Polytrichum şi Sphagnum.
c) Versanţi divers înclinaţi, soluri rendzicice sau litosoluri

5. a) Rendzine cambice litice sau litosoluri rendzinice cu volum edafic mic – TS20.
TS20 – Montan de molidişuri de limită Bi, rendzinic, edafic mic, FM3BiTI-IIHII-IIIUe3-2.
b) Versanţi abrupţi cu stâncării la suprafaţă, cu soluri foarte mozaicate ca profunzime,
rendzinice sau litosoluri, scheletice, cu volum edafic foarte mic – TS21.
TS21 – Montan de molidişuri de limită Bi stâncărie şi eroziune excesivă
c) Culoare de avalanşe – TS22.
TS22 – Montan de molidişuri de limită, culoare de avalanşe

67
 Staţiuni intrazonale de luncă pe depozite aluviale

1. a) Lunci montane înalte, terase joase cu districambosoluri, freatic umede sau

gleizate în mozaic cu aluvosoluri profunde, foarte profunde, slab sau semischeletice, cu volum
edafic mare – TS23.
TS23 – Montan de molidişuri intrazonal de luncă Bs, districambosol gleizat sau freatic
umed, edafic mare în luncă înaltă, FM3(I)BsTIVHIVUe4.
b) Benzi sau fâşii în lungul râurilor şi pâraielor cu aluvosoluri moderat humifere, cu
volum edafic mijlociu, submijlociu – TS24.
TS24 – Montan de molidişuri şi anin alb (intrazonal de luncă)Bm, aluvosol moderat
humifer, edafic submijlociu - mijlociu FM3(I)BmTIIIHIVUe5-4.
c) Benzi înguste sau fâşii în lungul albiei majore a râurilor şi pâraielor, cu aluvosoluri
slab humifere, cu volum edafic mic – TS25.
TS25 – Montan de molidişuri şi anin alb, intrazonal de luncă Bi, aluvosol slab
humifer, edafic mic şi foarte mic FM3(l)BiTIIHIIIUe5-4
1.3 STAŢIUNI FORESTIERE MONTANE DE AMESTECURI FM 2
1.3.1 CARACTERE FIZICO-GEOGRAFICE ŞI ECOLOGICE GENERALE

1.3.1.1.RĂSPÂNDIRE

Staţiunile forestiere montane de amestecuri apar în întregul lanţ carpatic la altitudini

medii, situate între 950-1100 (1200) m, în Carpaţii Orientali, între 850-1200 m în Carpaţii
Meridionali şi între 850 şi 1300 (1400) m în Carpaţii Occidentali. Staţiunile forestiere
montane de amestecuri coboară în Obcine până la 500 m, în depresiunile intramontane până la
550-600 m, iar în M-ţii Banatului până la 400-500 m.
În Carpaţii Orientali, staţiunile forestiere montane de amestecuri sunt bine
reprezentate. Ele apar pe ambii versanţi – maramureşan şi someşan – ai Munţilor Oaş, Gutâi,
Ţibleş, unde ocupă mai ales fundurile de văi precum şi pe versanţii vestici ai M-ţilor
Maramureşului, Rodnei, Bârgău, Căliman, Harghita. Pe versanţii estici ai acestui lanţ carpatic,
staţiunile forestiere montane de amestecuri ocupă aproape 50% din suprafaţă.
În Carpaţii de la Curbură, staţiunile forestiere montane de amestecuri sunt bine
reprezentate pe ambii versanţi, unde ocupă cca. 30% din suprafaţa munţilor. Pe versanţii de la
curbura interioară a Carpaţilor, în condiţii fizico-geografice particulare staţiuni forestiere
montane de amestecuri apar pe ultimele prelungiri ale munţilor la contactul cu zona
depresionară.
În Carpaţii Meridionali, staţiunile forestiere montane de amestecuri sunt mai slab
reprezentate. Ele apar mai ales pe versanţii nordici ai M-ţilor Bucegi, Făgăraş, Lotru, Sebeş,
Cindrel, Retezat şi Ţarcu-Godeanu. Pe versanţii sudici ai Carpaţilor Meridionali, situaţi la vest
de Olt, staţiunile forestiere montane de amestecuri apar izolat în mozaic cu staţiunile de făgete
de altitudine.
În Carpaţii Occidentali, staţiunile forestiere montane de amestecuri apar cu deosebire
în Semenic şi Poiana Ruscă, în bazinele superioare ale văilor Văliug, Anina, Nădrag, Rusca,
Bega şi Cerna, precum şi pe clinele nordice ale M-ţilor Bihariei şi Gilăului.

1.3.1.2. CONDIŢII GEOGRAFICE

Staţiunile forestiere montane de amestecuri apar în partea centrală a Carpaţilor

Orientali, în Făgăraş, Retezat, Ţarcu, Poiana Ruscă şi Apuseni, pe formaţii metamorfice,
alcătuite predominant din roci acide, gnaise, paragnaise, micaşisturi, şisturi sericito-cloritoase
etc.
În partea estică a Carpaţilor Orientali, în Carpaţii de la Curbură, în M-ţii Bucegi,
Trascău şi Metaliferi predomină formaţiile sedimentare de fliş alcătuite predominant din
alternanţe de gresii şi marne întrerupte local de calcare mezozoice. Calcarele apar şi în

68
Carpaţii Meridionali situaţi la vest de Jiu, în M-ţii Banatului şi M-ţii Trascăului. Roci
magmatice bazice sau intermediare apar în special în partea vestică a Carpaţilor Orientali, în
zona munţilor vulcanici. În M-ţii Zarandului şi Metaliferi apar ofiolitele, iar în M-ţii Parâng,
Vâlcan, Retezat şi M-ţii Apuseni apar rocile magmatice acide, granite, granodiorite, riolite ş.a.

1.3.1.3. CONDIŢII GEOMORFOLOGICE

Relieful staţiunile forestiere montane de amestecuri este de tip accidentat, cu mai

puţine interfluvii decât în cazul molidişurilor şi cu versanţi cu pante şi expoziţii diferite. De
obicei, staţiunile forestiere montane de amestecuri apar pe versanţii mijlocii sau inferiori
însoriţi sau parţial însoriţi la altitudini mai mari şi umbriţi la altitudini inferioare.

1.3.1.4. CONDIŢII CLIMATICE

Spre deosebire de staţiunile de molidişuri, staţiunile de amestecuri se caracterizează

sub raport climatic prin temperaturi medii anuale mai ridicate şi precipitaţii ceva mai scăzute.
În general, temperaturile medii anuale variază între 5 şi 7 (7,5) oC, temperatura medie a lunii
iulie între 15 şi 18oC, iar amplitudinile medii anuale în jur de 22 oC (Fig. 95). Suma
temperaturilor medii anuale negative variază între –7,5 şi –8oC. Precipitaţiile medii anuale
variază între 600-1300 mm (cel mai frecvent între 700 şi 800 mm).
De remarcat faptul că şi apariţia staţiunile forestiere montane de amestecuri este
condiţionată în primul rând tot climatic. Climatul trebuie să satisfacă concomitent atât
exigenţele molidului, specie mai continentală, cât şi pe cele ale bradului şi fagului, specii de
climat continental mai blând, mai moderat. De aceea, pentru molid, clima devine factor
limitativ la altitudini joase, iar pentru brad şi fag la altitudini mari.

Fig. 95 Diagrama climatică Sinaia

69
 1.3.1.5. CONDIŢII EDAFICE

Dacă condiţiile climatice condiţionează apariţia staţiunilor de amestec, condiţiile

edafice determină bonitatea staţiunilor şi deci productivitatea arboretelor. În staţiunile de
amestecuri, dominante rămân tot spodosolurile la altitudini mai mari, pe versanţii în pantă
mică sau pe microterase, iar la altitudini mai mici, cambosolurile. Local pot apărea şi
preluvosoluri care favorizează creşterea până la dominanţă a proporţiei bradului. Pe substrate
calcaroase apar şi rendzine tipice sau cambice, iar pe roci eruptive (andezite) andosoluri.

1.3.1.6. SECTOARE REGIONALE

Ca şi în cazul staţiunilor de molidişuri şi în cel al staţiunilor de amestecuri se pot

diferenţia mai multe regiuni şi sectoare geografice şi anume:

A. Regiunea Carpaţilor Orientali

a) Sectorul vestic, care cuprinde lanţul munţilor vulcanici, unde domină substratele
eruptive bazice cu precipitaţii anuale bogate – 1200-1300 mm, cu districambosoluri andice
sau andosolurile şi unde apar cu deosebire amestecurile de fag cu răşinoase.

b) Sectorul central, care include M-ţii Maramureşului, Rodnei, Bistriţei şi Giurgeului,

unde domină rocile metamorfice acide, pe care s-au format districambosolurile cu mull-
moder, cu precipitaţii între 800-1100 mm şi unde apar amestecuri de fag cu răşinoase şi
molideto-brădete.

c) Sectorul nord-estic, care include Obcinele Bucovinei, M-ţii Stânişoarei şi Ceahlău,

unde domină flişul extern alcătuit din alternanţe de gresii şi marne pe care s-au format
eutricambosoluri şi districambosoluri cu mull şi precipitaţii cuprinse între 750-950 mm. Aici
apar atât amestecuri de fag cu răşinoase, cât şi molideto-brădete sau brădeto-făgete cu
molideto-făgete, cât şi brădete pure (mai ales pe calcare şi marne).

d) Sectorul sud-estic care include M-ţii Tarcău, Ciuc, caracterizat prin precipitaţii mai
scăzute şi temperaturi ceva mai ridicate. Aici apar toate tipurile de amestecuri, iar în sud
dominante devin brădeto-făgetele.

B. Regiunea Carpaţilor de la Curbură

Este caracterizată prin dominanţa rocilor sedimentare, conglomerate, gresii, calcare,

care permit apariţia brădeto-făgetelor şi amestecurilor care coboară până în zonele
depresionare mai ales pe versanţii transilvăneni.

C. Regiunea Carpaţilor Meridionali

a) Sectorul nordic, caracterizat prin dominanţa şisturilor cristaline şi a

districambosolurilor tipice cu moder şi criptopodzolurile cu climat mai rece şi mai umed,
unde apar mai ales molideto-făgete.
b) Sectorul sudic care cuprinde versanţii sudici ai catenelor situate la est de Jiu şi
care se caracterizează prin predominarea şisturilor cristaline şi a rocilor eruptive acide şi a
districambosolurilor cu moder şi a prepodzolurilor cu climat mai cald şi mai uscat, unde
domină mai ales molideto-făgetele şi brădeto-făgetele.
c) Sectorul sudic al Carpaţilor situaţi la vest de Jiu, unde domină şisturile cristaline,
granitele şi calcarele şi districambosolurile cu climat mai cald şi mai umed decât sectorul

70
 sudic situat la est de Jiu, unde amestecurile sunt slab reprezentate mai ales prin brădeto-
făgete.

D. Regiunea Munţilor Banatului, caracterizată prin climatul mai blând cu influenţe

mediteraneene şi destul de umed (temperaturi medii anuale cuprinse între 6,5 şi 8,5oC şi
precipitaţii între 1100-1300 mm). Aici domină staţiunile de brădeto-făgete care nu ocupă însă
decât cca. 10% din suprafaţa montană.

E. Regiunea Munţilor Apuseni

a) Sectorul nord-estic, unde domină amestecurile de fag cu răşinoase.

b) Sectorul sud-vestic şi cel vestic, care cuprinde versanţii vestici ai Munţilor Gilău,
Biharia, Trascău şi Metaliferi, unde predomină brădeto-făgetele şi amestecurile de fag cu
răşinoase.

1.3.2. TIPURI DE STAŢIUNI

Staţiunile montane de amestecuri se diferenţiază în raport cu substratul petrografic,

forma de relief inclusiv altitudinea, expoziţia şi înclinarea care determină microclimatul, tipul
şi subtipul de sol, volumul edafic, troficitatea şi capacitatea de aprovizionare cu apă a
solurilor.
Pe roci şi substrate provenite din roci eruptive intruzive, metamorfice sau sedimentare,
acide sau intermediare, pe care iau naştere eutricambosoluri sau districambosoluri cu mull sau
mull-moder, situate pe versanţi divers înclinaţi, culmi, platforme, depresiuni uşoare, în raport
cu înclinarea versanţilor şi deci cu volumul edafic, pot apărea tipuri de staţiuni din seria cu
Asperula-Dentaria.
1 – Montan de amestecuri Bs eutricambosol edafic mare cu Asperula-Dentaria
FM2BsTIV-VHIVUe4-3 de bonitate mijlocie dacă volumul edafic este mijlociu (Fig. 96).

 Brad

Sp
Clase de marimi ale factorilor Clase de favorabilitate ale factorilor
ecologici ecologici


Factori 0.. I II III IV V E1 E N.. FS S M R FR
m 2 m
Temperatura + ()>   
m.a.
Precipitatiile (+) + <(  
a. > +)
M

Precipitatiile +  
de incarcare a
()

solului
Precipit.estival +
e iulie + 
august 
Vanturile +


Umiditatea +
atm. rel.in 
iulie 
I

71
 

 Molid
Substantele + + 
nutritive 
(ind.trof.)
Asigurarea cu + +  
azot 
Bazele + +  
schimbabile 


<I
Aciditatea- + + 
Alcalinitatea
Apa accesibila + + () 
estivala 
m(vernal)

 Fag
Aerul-aeratia + + () 

  

Favorabilitate

Bonitate
Consistenta + +
estivala
Temperatura- <+  
vernal si +
estival
Salinitatea – + 
Alcalitatea 
(VNA)

Volumul + +  
edafic
Lungimea +  > 
perioadei
bioactive Fig. 96 – Fişa ecologică a tipului de staţiune FM2/1

72
 2 – Montane de amestecuri Bm eutricambosol edafic mijlociu cu Asperula-Dentaria,
FM2BmTIII-IIHIIIUe3-2 şi de bonitate inferioară dacă volumul edafic este mic sau foarte mic;
3 – Montan de amestecuri Bi eutricambosol edafic mic cu Asperula-Dentaria +/-
acidofile, FM2BiTIIHIIUe2.
Pe versanţii slab înclinaţi, coame largi, placore, cu eutricambosoluri şi luvosoluri
pseudogleizate, cu volum edafic mare, apare tipul de staţiune de bonitate superioară pentru
molid şi brad şi mijlocie pentru fag.
4 – Montan de amestecuri Bs(m) eutricambosol cu drenaj imperfect edafic mijlociu la
foarte mare, FM2Bs(m)TIII-IVHE-IVUe5.
Pe versanţi slab la moderat înclinaţi, culmi mameloane cu criptopodzoluri, brune
podzolice cu moder, dacă volumul edafic este mare apare tipul:
5 – Montan de amestecuri Bs şi Bs(m) prepodzol sau criptopodzol edafic mare
FM2Bs-Bs(m)TIII-IVHIVUe4-3 cu Oxalis-Dentaria
Pe solurile mijlociu profunde, cu volum edafic mijlociu, apare tipul:
6 – Montan de amestecuri Bm(i) prepodzol sau criptopodzol edafic mijlociu cu
Festuca +/- Calamagrostis, FM2Bm(i)TIIIHIIIUe2.
Pe versanţii repezi şi foarte repezi cu soluri superficiale, divers scheletice şi volum
edafic mic, apare tipul:
7 – Montan de amestecuri Bi prepodzol sau criptopodzol edafic mic cu Luzula +/-
Calamagrostis, FM2BiTIIHIIUe2-1.
Pe versanţii mijlocii şi superiori, moderat înclinaţi, cu podzoluri mijlociu profunde şi
profunde, semischeletice şi scheletice, cu volum edafic submijlociu, apare tipul:
8 – Montan de amestecuri Bm(i) podzolic edafic submijlociu cu muşchi şi alte
acidofile, FM2Bm(i)TIHIVUe4-3.
Pe versanţii repezi cu culmi înguste sau mameloane cu podzoluri cu humus brut sau
moder grosier, superficiale sau mijlociu profunde, semischeletice, cu volum edafic mic, apare
tipul:
9 – Montan de amestecuri Bi podzolic edafic mic cu Vaccinium şi alte acidofile,
FM2BiTIHIIUe3-2.
Pe versanţii inferiori în pantă mică, pe platouri, microterase sau microdepresiuni, cu
luvosoluri sau preluvosoluri profunde, puternic pseudogleizate, cu stagnări prelungite de apă,
apare tipul:
10 – Montan de amestecuri Bm, luvosol-preluvosol puternic pseudogleizat edafic
submijlociu - mijlociu apt cu deosebire pentru brădetele pure sau amestecuri cu predominarea
bradului, FM2BmTIV-IIHE-IVUe5-3.
Pe versanţii superiori ai culmilor cu vântuire puternică, cu criptopodzoluri şi
prepodzoluri cu moder sau moder humus brut, apare tipul de bonitate mijlocie spre inferioară
pentru brad şi fag:
11 – Montan de amestecuri puternic vântuit, FM2B(i, m, s)TIIIHIIIUe3-2.
Pe substrate sau roci calcaroase şi versanţi moderat la puternic înclinaţi, culmi cu
soluri rendzinice, în raport cu volumul edafic, pot apărea următoarele tipuri din seria cu
Asperula-Dentaria:
12 – Montan de amestecuri Bs(m) rendzinic edafic mijlociu la mare cu Asperula-
Dentaria, FM2Bs(m)TIV-VHIII-IVUe4-2 şi
13 – Montan de amestecuri Bi rendzinic edafic mic cu Asperula-Dentaria +/-
acidofile, FM2BiTIII-IHII-IUe2-1.
În zonele umede cu izvoare laterale pe terenuri joase din luncile apelor curgătoare, cu
soluri hidromorfe sau semihidromorfe profunde, divers scheletice, cu volum edafic mijlociu şi
submijlociu, apare:
14 – Montan de amestecuri Bm(i) intens humifer cu izvoare laterale, FM2Bm(i)TIII-
H
IV E-V Ue6-4.
Pe terasele înalte şi luncile râurilor, în raport cu nivelul apelor freatice şi frecvenţa şi
durata inundaţiilor, pot apărea următoarele tipuri de staţiuni:

73
 15 – Montan de amestecuri Bs cambosol freatic umed sau semigleic în luncă înaltă
FM2(l)BsTIIIHIVUe4.
16 – Montan de amestecuri Bm, aluvosol moderat humifer, FM2(l)BmTI-IIHE-VUe5.
17 – Montan de amestecuri Bi, aluvosol slab humifer, FM2(l)BiTIHIV-IIUe4-2.
În continuare se prezintă cheia de determinare a tipurilor de staţiuni forestiere montane
de amestecuri (FM2):
A. Staţiuni pe roci (substrate) acide intermediare sau bazice de versanţi divers
înclinaţi, terenuri +/- orizontale, depresiuni uşoare, viroage sau vâlcele şi văi fără apă.
1. a) Staţiuni cu eutricambosoluri tipice sau slab luvice sau districambosoluri cu mull:
2
b) Staţiuni cu soluri de altă natură: 3

2. a) Eutricambosoluri sau districambosoluri cu mull formate pe versanţi slab la

moderat înclinaţi, depresiuni, văi, pe substrate bogate, profunde sau foarte profunde, cu volum
edafic mare – TS1
TS1 – Montan de amestecuri, Bs, eutricambosol edafic mare, cu Asperula-Oxalis-
Dentaria, FM2BsTIVHIV-VUe4-3.
b) Eutricambosoluri sau districambosoluri cu mull formate pe versanţi moderat
înclinaţi la repezi, culmi late, cu soluri mijlociu profunde, slab scheletice sau profunde, rar
semischeletice, cu volum edafic predominant mijlociu – TS2
TS2 – Montan de amestecuri, Bm, eutricambosol edafic mijlociu, cu Asperula-Oxalis-
Dentaria, FM2BmTIIIHIIIUe3-2
c) Eutricambosoluri sau districambosoluri cu mull formate pe versanţi repezi sau
foarte repezi, culmi înguste, cu soluri superficiale sau mijlociu profunde, semischeletice sau
scheletice, cu volum edafic mic – TS3
TS3 – Montan de brădete şi amestecuri de răşinoase cu fag, Bi, eutricambosol edafic
mic, cu Asperula-Oxalis-Dentaria, FM2BiTIIHIII-IIUe2.
3. a) Luvosoluri +/- stagnice: 4
b) Districambosoluri tipice criptopodzoluri sau podzoluri: 5
c) Hidrisoluri: 6

4. a) Luvosoluri stagnice (sau gleice) formate pe versanţi slab înclinaţi sau la baza
versanţilor, pe terenuri +/- orizontale, coame late sau înşeuări largi profunde şi foarte
profunde, cu volum edafic mare şi pătură erbacee mezohigrofită – TS4
TS4 - Montan de brădete şi amestecuri de fag cu răşinoase Bs, luvosol stagnic, edafic
mijlociu la mare, FM2BsTIII-IVH(E)-IVUe4-5.
b) Luvosoluri stagnice formate pe roci sau substrate bogate în argilă, pe versanţi slab
înclinaţi, viroage, depresiuni şi floră higrofilă – TS5
TS5 – Montan de brădete şi amestecuri, Bm, luvosol puternic stagnic, edafic mijlociu,
cu floră higrofilă, FM2BmTIII-IIH(E)-IVUe4-3.
c) Luvosoluri tipice formate pe versanţi slab la moderat înclinaţi sau în treimea
inferioară a versanţilor, terenuri +/- orizontale, depresiuni uşoare, viroage etc., profunde sau
mijlociu profunde, slab scheletice la semischeletice, cu volum edafic mijlociu şi floră de tip
Festuca altissima – TS6
TS6 – Montan de amestecuri, Bm, luvosol edafic mijlociu, cu Festuca altissima,
FM2BmTIIHIIIUe3-2.
d) Luvosoluri superficiale sau mijlociu profunde dar scheletice, cu volum edafic mic
sau submijlociu, formate pe versanţi moderat la puternic înclinaţi sau în treimea superioară a
versanţilor însoriţi pe coame, cu floră de tip Festuca-Calamagrostis – TS7
TS7 – Montan de amestecuri, Bi, luvosol edafic mic cu Festuca-Calamagrostis,
FM2BiTII-IHIIUe2-1.

74
 5. a) Districambosoluri tipice sau criptopodzoluri cu volum edafic mijlociu sau mare,
formate pe versanţi slab la moderat înclinaţi, culmi late pe roci friabile dar sărace – TS8
TS8 – Montan de amestecuri, Bs-m, districambosol, criptopodzol edafic mare cu
Oxalis-Dentaria, FM2Bs-mTIII-IVHIVUe4-3.
b) Versanţi moderat înclinaţi la repezi, terenuri +/- orizontale de pe clina sudică a
Carpaţilor Meridionali, situaţi la vest de Olt, la altitudini cuprinse între 800-1400 m cu
districambosoluri tipice sau criptopodzoluri mijlociu profunde sau profunde dar scheletice, cu
volum edafic mijlociu şi floră de mull săracă, reprezentată numai de Oxalis-acetosella – TS9
TS9 – Montan de amestecuri, Bm, districambosol, criptopodzol edafic mijlociu, cu
Oxalis acetosella, FM2BmTIIIHIIIUe3-2.
c) Criptopodzoluri superficiale sau mijlociu profunde, divers scheletice, cu volum
edafic mic pe substrate acide consolidate şi floră de tip Luzula-Calamagrostis – TS10
TS10 – Montan de amestecuri, Bi, criptopodzol edafic mic, cu Luzula-Calamagrostis,
FM2BiTIIHIVUe2-1.
d) Podzoluri cu humus brut sau moder grosier formate pe versanţi slab înclinaţi sau în
treimea superioară a versanţilor, terenuri +/- orizontale, culmi înguste, cu volum edafic mic şi
floră de tip Vaccinium – TS11
TS11– Montan de amestecuri, Bi, podzolic, edafic mic cu Vaccinium, FM2BiTIHIIUe3-2.
e) Versanţi repezi la foarte repezi, culmi, situaţi la altitudini cuprinse între 1500-1600
m pe clina sudică a Carpaţilor Meridionali, situaţi la vest de Olt, cu criptopodzoluri sau
prepodzoluri, cu volum edafic submijlociu - mic – TS12
TS12 – Montan de amestecuri, Bi, prepodzol, criptopodzol cu Oxalis acetosella,
FM2BiTII--IHIIIUe3-2.
6. a) Versanţi slab înclinaţi, terenuri +/- orizontale sau uşor depresionate, cu
stagnosoluri, luvice sau albice, cu floră higrofilă (Juncus, Deschampsia etc.) – TS13
TS13 – Montan de brădete şi amestecuri, Bm, stagnosol luvic edafic mijlociu, cu floră
higrofilă, FM2BmTIII-IIHE-IVUe5-3.
b) Gleiosoluri sau cambosoluri gleice, uneori amfigleice profunde, cu volum edafic
mijlociu – TS14
TS14 – Montan de brădete şi amestecuri, Bm-i, cambisol gleic sau gleiosol, cu izvoare
laterale, FM2Bm-iTIII-IVHE-VUe6-4.
B. Staţiuni pe roci (substrate) calcaroase sau alte roci ultrabazice

1. a) Rendzine tipice cambice, litice sau litosoluri rendzinice: 2

2. a) Rendzine cambice formate pe versanţi moderat înclinaţi la repezi, cu volum
edafic mijlociu la mare şi floră de tip Asperula-Oxalis-Dentaria – TS15
TS15 – Montan de amestecuri, Bs-m, rendzinic, edafic mijlociu cu Asperula-Oxalis-
Dentaria, FM2Bs-mTIV-VHIIIUe3-2.
b) Rendzine cambice litice formate pe versanţi repezi la foarte repezi, superficiale şi
scheletice, cu volum edafic mic – TS16
TS16 – Montan de amestecuri, Bi, rendzinic, edafic mic, FM2BiTIII-IHI-IIUe4-3.
c) Litosoluri rendzinice pe versanţi însoriţi foarte repezi şi culmi înguste – TS17
TS17 – Montan de amestecuri, Bi, rendzinic, edafic foarte mic, FM2BiTIHIUe1.
C. Staţiuni de stâncărie necalcaroasă

1. Versanţi superiori foarte repezi, cu litosoluri sau erodosoluri, abrupturi de stâncărie

– TS18
TS18 – Montan de amestecuri, Bi, stâncărie şi eroziune excesivă

75
 D. Staţiuni intrazonale de luncă şi terase de luncă pe depozite aluviale fluviatile

a) Lunci înalte, terase de luncă, cu soluri zonale freatic umede sau gleice – TS19
TS19 – Montan de amestecuri, intrazonal de luncă, Bs, cambisol freatic umed sau gleic
în luncă înaltă, FM2BsTIII-IVHIV-VUe4-5.
b) Lunci şi terase joase de luncă frecvent inundabile cu soluri aluviale moderat
humifere şi floră higrofilă – TS20
TS20 – Montan de amestecuri intrazonale de luncă, Bm, aluvosol moderat humifer,
FM2(l)BmTIIHE-VUe5
c) Lunci joase de-a lungul albiei majore, cu protosoluri aluviale sau aluvosoluri slab
humifere – TS21
TS21 – Montan de amestecuri intrazonal cu aninişuri de anin alb, aluvosol slab
humifer, FM2BiTIHIV-IIUe4-2.

1.4 STAŢIUNILE FORESTIERE MONTANE ŞI PREMONTANE DE FĂGETE

(FM1+FD4)
CARACTERE FIZICO-GEOGRAFICE ŞI ECOLOGICE GENERALE

1.4.1.1. RĂSPÂNDIRE

Staţiunile forestiere montane şi premontane de făgete apar în întregul lanţ carpatic, la

altitudini mijlocii şi inferioare cuprinse de regulă între 600 şi 1200 m. Staţiunile situate între
800 şi 1200 (1400) m se încadrează în categoria staţiunilor montane, iar cele dintre 600 şi 800
m în cea a staţiunilor premontane. Şi în cazul staţiunilor montane de făgete există o mare
variabilitate geografică atât în ce priveşte răspândirea în altitudine cât şi suprafaţa pe care o
ocupă.
Astfel, în Carpaţii Orientali, staţiunile de făgete, datorită condiţiilor climatice mai
aspre, au o răspândire mai redusă. Ele sunt mai bine reprezentate în M-ţii Oaş, Gutâi, Ţibleş,
precum şi în munţii joşi – Baraolt, Bodoc, Perşani – pe care-i ocupă aproape în întregime.
Staţiuni de făgete apar frecvent şi pe versanţii vestici ai M-ţilor Maramureşului,
Rodnei, Călimani, Harghita, Gurghiu. Staţiunile de făgete lipsesc practic din Obcine şi M-ţii
Stânişoarei şi devin ceva mai frecvente pe versanţii estici ai Carpaţilor Orientali de sud.
În Carpaţii de la Curbură, staţiunile de făgete sunt bine reprezentate începând din
sud-estul M-ţilor Vrancei, realizând o extensiune maximă în M-ţii Buzăului, pe valea
Doftanei şi valea Buzăului şi pe valea Teleajenului.
În Carpaţii Meridionali, staţiunile montane de făgete realizează o extensiune maximă
pe versanţii sudici mai ales a celor situaţi la vest de Olt, unde ocupă aproape întreaga clină
sudică a Parângului, Vâlcanului, Godeanului şi Cernei. Pe versanţii nordici, staţiunile de
făgete sunt slab reprezentate mai ales la altitudini cuprinse între 700-1000 m, pe când pe cei
sudici ocupă întreaga zonă montană şi premontană cuprinsă între 600 şi 1500-1600 m.
În Carpaţii Occidentali, staţiunile montane de făgete ocupă o suprafaţă foarte mare.
Astfel, în M-ţii Banatului, staţiunile de făgete ocupă întreaga zonă începând din defileul
Dunării şi până la limita superioară a pădurilor. În Munţii Apuseni, staţiunile forestiere de
făgete ocupă aproape în întregime versanţii sudici şi vestici ai Munţilor Bihor, Gilău, precum
şi culmile Munţilor Trascău, Zarand, Codru Moma şi Pădurea Craiului, la altitudini între 650-
1250 m.

76
CONDIŢII GEOLOGICE

În zona munţilor mijlocii şi mici, cele mai răspândite roci şi substrate petrografice sunt
cele metamorfice şi sedimentare. În Carpaţii Meridionali şi în partea nordică a Carpaţilor
Occidentali substratul petrografic este alcătuit în cea mai mare parte din şisturi cristaline.
Acestea apar şi în M-ţii Maramureşului, Rodnei, Plopiş, Mezeş şi Gilău.
În Carpaţii Orientali, dominante sunt formaţiile sedimentare caracteristice flişului, mai
ales în M-ţii Tarcău şi Ciuc. Ele apar şi în Carpaţii de la Curbură, precum şi în M-ţii Trascău.
Calcarele apar mai ales în Carpaţii Meridionali situaţi la vest de Jiu, precum şi în M-ţii Codru
Moma şi Pădurea craiului din Carpaţii Occidentali.
Andezitele ca formaţii magmatice efuzive, ca şi alte formaţii vulcanogen-sedimentare,
apar în M-ţii Oaş, Gutâi, Ţibleş, Călimani, Gurghiu, Harghita şi destul de frecvent în M-ţii
Vlădeasa, iar ofiolitele în M-ţii Zarandului şi Metaliferi.
Formaţiile magmatice acide alcătuite din granite, granodiorite, riolite etc. apar în M-ţii
Parâng, Retezat, Almaj, Zarand, Bihor şi Gilău (C.D. Chiriţă, 1977).

1.4.1.3 CONDIŢII GEOMORFOLOGICE

Staţiunile forestiere montane şi premontane de făgete se caracterizează prin prezenţa

unui relief accidentat în care domină versanţii cu înclinări şi expoziţii variate în raport cu
substratul geologic, precum şi partea superioară a interfluviilor, aparţinând resturilor
platformelor de eroziune Gornoviţa şi parţial Râul Ses. Formele de eroziune şi acumulare sunt
mult mai extinse decât în zonele de altitudine mai mare. De asemenea, luncile râurilor sunt
ceva mai bine dezvoltate şi au o extindere mai mare.

1.4.1.4 CONDIŢII CLIMATICE

Climatul staţiunilor de făgete este mai blând decât cel al staţiunilor de molidişuri şi
amestecuri de răşinoase cu fag. El se caracterizează prin temperaturi medii anuale cuprinse
între 6 şi 7,5oC în Carpaţii Orientali, 6,0-8,5oC în Carpaţii Meridionali şi între 7 şi 9,5oC în M-
ţii Banatului şi Apuseni. Temperatura medie a lunii celei mai reci – ianuarie - este de cca. –
3,5oC în Carpaţii Orientali şi în depresiunile intramontane şi –2,5 oC în Carpaţii Meridionali şi
Occidentali, iar temperatura medie a lunii celei mai calde - iulie – este cuprinsă în17-19 oC.
Amplitudinea anuală a temperaturilor variază între 21,5 şi 23 oC, iar lungimea sezonului de
vegetaţie între 150 şi 180 zile. Cantitatea medie anuală de precipitaţii variază între 1100-1400
mm în M-ţii Oaş Gutâi şi în cei ai Banatului, între 750-950 mm în M-ţii Făgăraş şi între 650-
750 mm pe versanţii estici ai Carpaţilor Orientali. Cele mai frecvente cezuri sunt acelea cu
precipitaţii medii anuale în jur de 800-850 mm, la temperaturi medii de 7,5-8 oC (D.D. Chiriţă
ş.a., 1977) (fig. 97).
Apariţia staţiunilor de făgete, mai ales la altitudini mari şi mici este condiţionată tot
climatic. Aşa se explică de ce pe clina sudică a Carpaţilor Meridionali, la vest de Olt, precum
şi în M-ţii Banatului, apar staţiuni de făgete la altitudini mari (1400-1600 m). La contactul
munţilor cu dealurile, factorul limitativ pentru răspândirea staţiunilor de făgete îl constituie
umiditatea, fapt pentru care, la altitudini mici sub 600 m, ele ocupă versanţii umbriţi.

77
 Fig. 97 – Diagrama climatică Novaci

1.4.1.5 CONDIŢII EDAFICE

În staţiunile montane de făgete, dominante sunt cambisolurile şi anume

eutricambosolurile şi districambosolurile. Pe versanţii în pantă mai mică, apar şi luvisolurile
mai ales luvosolurile, iar în condiţii particulare de rocă şi relief (roci acide, pante reduse,
expoziţii însorite) pot să apară şi podzoluri tipice sau prepodzoluri. Pe calcare, apar rendzine
tipice cambice sau litice, iar pe versanţii cu roci dure, consolidate sau neconsolidate (litosoluri
şi regosoluri). În lunci apar protisolurile şi aluvosolurile.

1.4.1.6 SECTOARE REGIONALE

Ca şi în cazul staţiunilor montane de molidişuri şi de amestecuri, pentru staţiunile

forestiere montane de făgete, apar următoarele diferenţieri regionale:

A. Regiunea Carpaţilor Orientali

a) sectorul vestic şi nord-vestic care cuprinde Munţii Oaş, Gutâi, Ţibleş şi versanţii
vestici ai M-ţilor Călimani, Gurghiu, Harghita unde substratele litologice sunt alcătuite din
andezite, pe care s-au format districambosoluri sau andosoluri şi unde climatul este destul de
umed, 1000-1100 mm precipitaţii anuale.
b) sectorul estic, care cuprinde versanţii estici ai Carpaţilor Orientali, inclusiv munţii
joşi Baraolt, Bodoc, Perşani unde predomină formaţiile sedimentare pe care s-au format
districambosolurile sau prepodzolurile şi unde precipitaţiile sunt mult mai reduse, în jur de
700 mm anual.

78
 B. Regiunea Carpaţilor de la Curbură

a) sectorul nordic care cuprinde versanţii transilvăneni de la curbura internă a

Carpaţilor unde domină formaţiile sedimentare şi unde climatul este mai aspru.
b) sectorul sudic mai cald şi mai uscat, unde staţiunile de făgete sunt mai bine
reprezentate decât pe versanţii nordici.

C. Regiunea Carpaţilor Meridionali

a) sectorul nordic, care include clinele nordice, cu substrate metamorfice din şisturi
cristaline, pe care s-au format districambosoluri cu moder şi unde climatul este mai rece şi
mai umed.
b) sectorul sudic situat la est de Olt, unde predomină şisturile cristaline şi
districambosolurile cu mull-moder, cu climat mai cald şi mai puţin umed decât pe versanţii
nordici.
c) sectorul sudic al Carpaţilor sudici situaţi la vest de Olt, cu substrate şi soluri variate
dar cu un climat mai cald şi mai umed, cu certe influenţe mediteraneene.

D. Regiunea Munţilor Banatului

Se caracterizează printr-un climat mai cald şi mai umed, asemănător sectorului sudic
al Carpaţilor Meridionali, situaţi la vest de Olt.

E. Regiunea Munţilor Apuseni

a) sectorul nord-estic care include clinele nord-estice ale M-ţilor Gilău şi Vlădeasa, cu
substrate acide (şisturi cristaline, granite, riolite) şi districambosoluri cu moder, cu climat mai
rece şi mai umed.
b) sectorul vestic şi sud-vestic care include versanţii vestici şi sud-vestici, dar cu un
climat mai cald şi mult mai umed.

1.4.2. TIPURI DE STAŢIUNI

Aşa cum s-a mai arătat, dominante şi în cazul făgetelor, sunt staţiunile de versanţi
divers înclinaţi alături de care apar şi unele staţiuni de terenuri practic orizontale şi depresiuni
uşoare, pe roci magmatice şi metamorfice acide. Aceste staţiuni se diferenţiază în funcţie de
tipurile de soluri şi volumul edafic care hotărăsc de fapt regimul de troficitate, umiditatea şi
capacitatea de aprovizionare cu apă.
Astfel: pe eutricambosolurile tipice şi districambosolurile cu mull, în raport cu
volumul edafic, apar următoarele trei tipuri de staţiuni din seria cu Asperula-Dentaria:
1 – Montan premontan de făgete de bonitate superioară, eutricambosol cu Asperula-
Dentaria – FM1+FD4BsTIV-VHIVUe3-2 (fig. 98), care apare pe versanţii slab la moderat înclinaţi,
pe platforme, microterase şi microdepresiuni;
2 – Montan premontan de făgete de bonitate mijlocie, cambisol edafic mijlociu cu
Asperula-Dentaria – FM1+FD4BmTIIIHIIIUe2, care apare pe versanţii moderat înclinaţi şi
repezi;
3 – Montan premontan de făgete de bonitate inferioară, eutricambosol edafic mic cu
Asperula-Dentaria – FM1+FD4BiTIIHIIUe2, care apare pe versanţii mijlocii şi superiori cu
pantă foarte mare, cu soluri superficiale şi divers scheletice.

79
 Sp
Clase de marimi ale factorilor Clase de favorabilitate ale factorilor
ecologici ecologici


Factori 0.. I II III IV V E1 E2 N.. FS S M R FR
m m
Temperatura +> + 
m.a.
Precipitatiile +  
a.

M
Precipitatiile + 
de incarcare a
solului

 Fag
Precipit.estival + 
e iulie +
august
Vanturile + + 

Umiditatea +> 
atm. rel.in
iulie

I
Substantele + +  
nutritive
(ind.trof.)
Asigurarea cu + +  
azot
Bazele + +  
schimbabile


<I
Aciditatea- +
Alcalinitatea
Apa accesibila +> +  
estivala
m(vernal)
Aerul-aeratia + +  

Favorabilitate
Bonitate
Consistenta + +
estivala
Temperatura- + 
vernal si +> 
estival
Salinitatea – + 
Alcalitatea
(VNA)

Volumul + +  
edafic
Lungimea + 
perioadei
bioactive

80
 Fig. 98 – Fişa ecologică a tipului de staţiune FM1+FD4/1

Pe districambosolurile cu moder la altitudini mari pe clina sudică a Carpaţilor

Meridionali în raport cu volumul edafic, apar următoarele două tipuri de staţiuni din seria cu
Oxalis-Dentaria:
4 – Montan de făgete de bonitate mijlocie, districambosol edafic mijlociu cu Oxalis-
Dentaria – FM1+FD4BmTIII-IVHIIIUe3-2, care apare pe versanţii moderat înclinaţi;
5 – Montan de făgete de bonitate inferioară, districambosol edafic mic cu Oxalis-
Dentaria –– FM1+FD4BiTI-IIHIIUe3-2, care apare pe versanţii în pantă mare şi foarte mare;

Pe luvosolurile cu volum edafic mijlociu, situate pe versanţi slab-moderat

înclinaţi sau terenuri orizontale, apare tipul:
6 – Montan premontan de făgete de bonitate mijlocie luvosol edafic mijlociu cu
Festuca sylvatica (drymea) – FM1+FD4BmTIIHIIIUe2
Pe luvosolurile slab la moderat stagnice apare tipul:
7 - Montan premontan de făgete de bonitate mijlocie luvosol edafic mijlociu cu Carex
pilosa, – FM1+FD4BmTIIIH(E)-IIIUe3-2
Pe prepodzolurile şi podzolurile cu humus brut, superficiale sau mijlociu profunde,
situate pe versanţi, coame platouri, apar următoarele tipuri:
8 - Montan premontan de făgete de bonitate inferioară prepodzol edafic mic- mijlociu
cu Luzula-Calamagrostis – FM1+FD4BiTII-IIIHIIUe2-1 pe solurile cu volum edafic mic;
9 - Montan premontan de făgete de bonitate inferioară prepodzol edafic mic cu
Vaccinium – FM1+FD4BiTIHII-IIIUe3-2 (Fig. 99).

81
 Sp
Clase de marimi ale factorilor Clase de favorabilitate ale factorilor

 Pin silvestru
ecologici ecologici


Factori 0.. I II III IV V E1 E2 N.. FS S M R FR
m m
Temperatura +> +  
m.a.
Precipitatiile a. + 

M
<
Precipitatiile +  
de incarcare a
solului
Precipit.estival + 
e iulie + august

 Fag
Vanturile + + 
Umiditatea +  
atm. rel.in iulie

I
Substantele + +  
nutritive
(ind.trof.)
Asigurarea cu + +  >
azot
Bazele + +
schimbabile
  

<I
Aciditatea- + +
Alcalinitatea
Apa accesibila + +  
estivala
m(vernal)
Aerul-aeratia + 

Favorabilitate
Bonitate
Consistenta + +
estivala
Temperatura- + + 
vernal si estival 
Salinitatea – + 
Alcalitatea
(VNA)

Volumul edafic + +  
Lungimea + 
perioadei
bioactive

Fig. 99 – Fişa ecologică a tipului de staţiune FM1+FD4/8

Pe versanţii superiori şi culmile cu vântuire puternică din zona montană, cu

districambosoluri tipice şi andice sau criptopodzololice apare tipul:

82
 10 – Montan de făgete de altitudine mare şi de limită de bonitate inferioară,
districambosol şi criptopodzol ş.a edafic predominant mijlociu cu Oxalis-Dentaria, –
FM1+FD4BiTII-IIIHIIIUe3-2
Pe substrate calcaroase, cu soluri rendzinice, în raport cu volumul edafic, pot să apară
mai frecvent două tipuri de staţiuni şi anume:
11 - Montan premontan de făgete de bonitate mijlocie rendzinic edafic mijlociu cu
Asperula-Dentaria – FM1+FD4BmTIV-VHIIIUe2, care apare pe versanţii moderat înclinaţi cu
rendzine tipice sau cambice slab stagnice.
12 - Montan premontan de făgete de bonitate inferioară rendzinic edafic mic cu
Asperula-Dentaria – FM1+FD4BiTIII-IIHIUe2-1, care apare pe versanţii în pantă mare şi foarte
mare şi pe culmile înguste.
În luncile apelor curgătoare pot apărea mai frecvent trei tipuri de staţiuni în raport cu
nivelul apelor freatice şi frecvenţa şi intensitatea inundaţiilor şi anume:
13 - Montan premontan de făgete de bonitate superioară cambosol gleizat în luncă
înaltă – FM1+FD4(l)BsTIV-VHVUe5-4, care apare în luncile înalte practic ieşite de sub influenţa
inundaţiilor sau terase cu soluri evoluate spre solurile zonale brune gleizate, moderat la intens
humifere, frecvent coluvionate.
14 - Montan premontan de făgete de bonitate mijlocie aluvosol moderat humifer –
FM1+FD4(l)BmTIIHIVUe4, care apare în luncile cu soluri neevoluate aluviale, mijlociu
profunde, nisipoase şi nisipo-lutoase;
15 - Montan premontan de făgete de bonitate inferioară aluvosol slab humifer –
FM1+FD4(l)BiTI-IIHIII-VUe5, care apare în luncile joase frecvent inundabile cu apa freatică la
adâncime mică şi care este apt numai pentru aninişuri de productivitate inferioară.

83
 În continuare se prezintă cheia de determinare a tipurilor de staţiuni forestiere montane
şi premontane de făgete (FM1+FD4):

A. Staţiuni pe substrate sau roci intermediare sau bazice

I. Staţiuni de versanţi divers înclinaţi, terenuri orizontale, uşoare depresiuni, viroage

sau vâlcele şi văi fără curs de apă
1. a) Staţiuni cu eutricambosoluri tipice sau slab luvice sau districambosoluri cu mull:
2
b) Staţiuni cu soluri de altă natură: 3

2. a) Versanţi slab la moderat înclinaţi, terenuri +/- orizontale, poale de versanţi, cu

eutricambosoluri sau districambosoluri cu mull profunde sau foarte profunde, cu volum edafic
mare – TS1
TS1 - Montan premontan de făgete, Bs, eutricambosol sau districambosol cu mull,
edafic mare cu Asperula-Oxalis-Dentaria – FM1+FD4BsTIV-VHIV-VUe4-3,
b) Versanţi superiori, moderat înclinaţi la repezi cu eutricambosoluri tipice sau
districambosoluri cu mull, mijlociu profunde, slab scheletice sau profunde dar scheletice, cu
volum edafic mijlociu şi floră de tip Asperula-Oxalis-Dentaria – TS2
TS2 – Montan premontan de făgete, Bm, eutricambosol sau districambosoluri cu mull,
edafic mijlociu, cu Asperula-Oxalis-Dentaria - FM1+FD4BmTIIIHIIIUe3-2,
c) Versanţi repezi la foarte repezi, culmi înguste, cu eutricambosoluri sau
districambosoluri cu mull superficiale sau mijlociu profunde dar scheletice, cu volum edafic
mic – TS3
TS3 - Montan premontan de făgete, Bi, eutricambosol sau districambosol cu mull,
edafic mic, cu Asperula-Oxalis-Dentaria - FM1+FD4BiTIIHIII-IIUe2
3. a) Luvosoluri tipice: 4
b) Luvosoluri stagnice: 5

4. a) Versanţi slab la moderat înclinaţi în treimea inferioară a versanţilor, terenuri +/-

orizontale, depresiuni uşoare, viroage cu luvosoluri profunde sau mijlociu profunde, slab
scheletice la semischeletice cu volum edafic mijlociu şi floră de tip Festuca altissima, mai rar
Festuca drymea – TS4
TS4 – Montan premontan de făgete, Bm, luvosol, edafic mijlociu, cu Festuca
altissima - FM1+FD4BmTII-IIIHIIIUe3-2,

5. a) Versanţi slab la moderat înclinaţi, microterase, platouri, poale de versanţi, cu

luvosoluri stagnice, cu floră de tip Carex pilosa – TS5
TS5 - Montan premontan de făgete, Bm, luvosol stagnic, edafic mijlociu, cu Carex
pilosa - FM1+FD4BmTII-IIIHIVUe4-3,

B. Staţiuni pe roci sau substrate din roci acide rar intermediare

1. a) Staţiuni cu districambosoluri: 2
b) Staţiuni cu prepodzoluri sau podzoluri: 3

2. a) Versanţi slab la moderat înclinaţi, în special pe clina sudică a Carpaţilor

Meridionali (Parâng, Godeanu, Vâlcan, Tarcu etc.), la altitudini de peste 1200 m cu
districambosoluri, oligomezobazice, mijlociu profunde şi profunde, cu volum edafic
preponderent mijlociu şi floră de tip Oxalis acetosella – TS6
TS6 - Montan de făgete, Bm, districambosol, edafic mijlociu, cu Oxalis acetosella -
FM1+BmTIIIHIIIUe3-2,

84
 b) Versanţi moderat la puternic înclinaţi, creste sau coame, la altitudini mai mari de
peste 1400 m, cu districambosoluri cu mull moder, superficiale sau mijlociu profunde,
semischeletice, cu volum edafic mic şi floră de tip Oxalis acetosella – TS7
TS7 - Montan de făgete, Bi, districambosol cu mull-moder sau moder, edafic mic, cu
Oxalis acetosella - FM1+BiTI-IIHIIUe3-2,

3. a) Versanţi predominant superiori, moderat la repezi înclinaţi şi expoziţii însorite,

cu deosebire din sectorul nordic al Carpaţilor Orientali, cu criptopodzoluri cu moder sau
prepodzoluri, cu moder grosier spre humus brut, oligobazice, cu volum edafic mic la mijlociu
şi floră de tip Luzula-Calamagrostis – TS8
TS8 – Montan premontan de făgete, Bi, criptopodzol-prepodzol edafic mic-mijlociu,
cu Luzula-Calamagrostis, - FM1+FD4BiTII-IIIHIIUe2-1
b) Versanţi slab la moderat înclinaţi, coame şi platouri, locuri aşezate în lungul văilor,
cu deosebire din Carpaţii Meridionali şi M-ţii Apuseni, cu prepodzoluri sau podzoluri, cu
volum edafic mijlociu şi floră de tip Vaccinium myrtillus – TS9
TS9 - Montan premontan de făgete, Bi, prepodzol-podzol edafic mic, cu Vaccinium -
FM1+FD4BiTIHII-IIIUe3-2
c) Versanţi superiori, moderat la repede înclinaţi, culmi cu vântuire puternică, situaţi
mai ales în Carpaţii Meridionali şi de la Curbură pe clina lor sudică, la altitudini de peste 1400
m, cu criptopodzoluri, andosoluri sau soluri andice, oligomezobazice, cu mull-moder sau
moder, cu volum edafic mijlociu şi floră de tip Oxalis acetosella – TS10
TS10 - Montan de făgete de altitudine mare şi de limită, Bi, criptopodzol edafic
mijlociu, cu Oxalis acetosella, - FM1+BiTIIHIIIUe3-2

C. Staţiuni pe calcare sau alte roci calcaroase

1. a) Versanţi predominant superiori, cu înclinare moderată la repede din masivele

calcaroase (Godeanu, Vâlcan, M-ţii Banatului etc.), cu rendzine tipice sau cambice, eubazice,
mijlociu profunde şi profunde, cu volum edafic mijlociu la mare – TS11
TS11 – Montan premontan de făgete, Bm, rendzinic edafic mijlociu - FM1+FD4 BmTIV-
H
V IIIUe 2
b) Versanţi foarte repezi sau abrupţi, coame, creste, cu rendzine tipice cambice sau
cambice litice, superficiale la mijlociu profunde, semischeletice, cu volum edafic mic şi floră
de tip Asperula-Dentaria – TS12
TS12 - Montan premontan de făgete, Bi, rendzinic edafic mic cu Asperula-Dentaria -
FM1+FD4 BiTIII-IVHIUe2-1

D. Staţiuni intrazonele de luncă pe depozite aluviale

1. a) Lunci sau terase de luncă, cu soluri zonale gleice sau numai umezite freatic
profunde, frecvent coluvionate, nisipo-lutoase sau luto-nisipoase, slab sau semischeletice –
TS13
TS13 – Montan premontan de făgete, Bs, cambisol gleic sau freatic umed în luncă
înaltă - FM1+FD4(l) BsTIV-VHVUe5-4
b) Lunci montane cu aluvosoluri moderat humifere, mijlociu profunde şi profunde,
nisipoase şi nisipo-lutoase, slab la semischeletice, cu bolovăniş şi prundiş – TS14
TS14 – Montan premontan de făgete, Bm, aluvosol moderat humifer - FM1+FD4(l)
BmTIIIHIVUe4
c) Lunci montane şi premontane joase, cu aluvosoluri slab humifere, divers scheletice,
bolovănoase, cu volum edafic mic – TS15
TS15 – Montan premontan de făgete, Bi, aluvosol slab humifer, cu aninişuri de anin
negru, - FM1+FD4(l)BiTI-IIHIII-IVUe5

85
 Capitolul 2. STAŢIUNI FORESTIERE DE DEALURI ŞI PODIŞURI (F.D)

2.1 CARACTERE FIZICO-GEOGRAFICE ŞI ECOLOGICE GENERALE

2.1.1 CONDIŢII GEOLOGICE ŞI GEOMORFOLOGICE

Dealurile şi podişurile constituie cea de a doua treaptă de relief care înconjoară atât la
exterior cât şi la interior lanţul carpatic şi care deţine cca. 37% din suprafaţa totală a
României.
În această zonă, dominante până la exclusive sunt formaţiunile sedimentare, local
putând apărea şi unele formaţiuni metamorfice cristaline, mai rar eruptive. Dintre rocile
sedimentare, destul de frecvent apar gresiile, marnele, alternanţele de gresii şi marne şi
pietrişurile în zonele de podiş şi în Subcarpaţi. Pe suprafeţele reduse, în Subcarpaţii Olteniei şi
în munţii marginali din Carpaţii Apuseni, apar şi calcarele.
În Munţii Almajului, Locvei, Poiana Ruscă şi Zarandului apar şi unele roci
metamorfice reprezentate prin şisturi sericito-cloritoase, micaşisturi, paragnaise, iar în zona
piemonturilor Odorheiului, în Depresiunea Oaşului şi în Munţii Gutâi şi Zarandului apar şi
rocile vulcanice alcătuite din proclastite, magme de andezite şi ofiolite.
Dealurile şi podişurile ocupă aproximativ 37% din suprafaţa ţării şi au altitudinea
medie de 345 m; peste 60% din suprafaţa lor este cuprinsă între 300 şi 500 m. În depresiunile
subcarpatice, altitudinea lor atinge 900-1000 m. Dealurile şi podişurile se caracterizează prin
prezenţa unui relief accidentat în care ponderea versanţilor este mai mică şi creşte cea a părţii
superioare a interfluviilor şi a văilor, în comparaţie cu cel montan. Relieful variază în funcţie
de geneză şi structura petrografică.
Dealurile şi podişurile din interiorul Carpaţilor formează un ansamblu orografic cu o
înclinare generală de la est spre vest de la cca. 900-1000 m până la 500 m şi care se înalţă
până la 800 m în Podişul Someşan. În Podişul Transilvaniei, resturile de suprafeţe netezite
contrastează cu energia accentuată a versanţilor. Contactul Subcarpaţilor Transilvăneni cu
muntele dar şi cu podişul se face printr-un şir de depresiuni, conforme cu structura geologică
sau subsecventă.
Dealurile extracarpatice au înălţimi mai mari, sunt frecventate de un număr mai mare
de depresiuni şi se individualizează prin concordanţa dintre liniile majore ale reliefului şi cele
structurale. Văile, în mare parte transversale, sunt adeseori adânci, cu versanţi în pantă mare,
dar domină cele largi denumite depresiuni cu întinse câmpuri de terase ca în Depresiunile
Neamţului, Cracău, Bistriţa, Tazlăului, Nişcovului, Polovragi – Baia de Fier, Novaci, Târgu
Jiu etc.
Podişurile sunt mai coborâte (altitudine maximă – 692m în Dealurile Ciungilor) şi se
caracterizează printr-o fragmentare în culmi prelungi, chiar poduri, în parte structurale ca în
Podişul Moldovei. Văile sunt largi şi cu versanţi accentuaţi. Diferenţierile morgometrice sunt
foarte clare, caracterizând diviziunile marilor unităţi. Spre exemplu, în Podişul Sucevei peste
50% din relief are înălţimi de peste 300 m, iar în Podişul Bârladului doar 14% din suprafaţă,
iar 50% sub 200 m. Podişul Getic, având o înclinare generală nord-sud, trece treptat de la
altitudini de 600-650 m din vecinătatea Subcarpaţilor, la sub 200 m în partea sa sudică.
Dealurile vestice (piemonturile estice) se desfăşoară sub formă de culmi, ca o continuare a
piemonturilor de munte şi pătrund adânc în rama montană. Ele au o altitudine medie de 330 m
şi o energie de relief ce depăşeşte 200 m.
Munţii Măcinului, cu altitudinea lor maximă de 467 m şi medie de 140 m, aparţin tot
dealurilor şi podişurilor.
Relieful dealurilor şi podişurilor variază puternic în funcţie de substrat. Astfel, pe
gresii şi conglomerate, relieful este destul de accidentat, apropiindu-se de cel montan, pe când
pe marne, relieful este mai aplatizat dar destul de neregulat, datorită alunecărilor de teren. Pe
gresii şi conglomerate, relieful prezintă forme proeminente, vârfuri ascuţite, culmi înguste şi
creste, abrupturi şi văi înguste, uneori chiar sub formă de defileu şi chei. Aşa se prezintă

86
relieful din Subcarpaţi (Pleşu, Pietricica, Brebu) din Podişul Someşan. Asemănător se prezintă
şi relieful de fliş din Subcarpaţii Moldovei.
Relieful dezvoltat pe argile şi marne se întâlneşte în regiunile deluroase, alcătuite din
formaţii geologice terţiare, situate la exteriorul Carpaţilor şi în Depresiunea Transilvaniei.
Compoziţia mineralogică, proprietăţile fizico-mecanice şi particularităţile texturale imprimă
diferenţe mari de la o unitate la alta. Pe formaţiile argilo-nisipoase şi marnoase sarmaţiene din
Podişul Moldovei, relieful prezintă culmi domoale şi rotunjite ca adevărate podişuri prelungi,
separate de văi largi cu energie de relief medie de 70-80 m (V. Băcanu, 1968). Versanţii
dominanţi sunt concavi, cu un profil larg ondulat sau în trepte, cu treimea inferioară acoperită
de depozite groase coluvio-deluviale. Pe aceste substrate apar şi deluvii de alunecare sub
formă de valuri, trepte sau monticoli, asociate cu râpe de desprindere. Pe versanţi se remarcă
uneori existenţa movilelor conice sau turtite, formate prin procese de alunecare. În Subcarpaţii
Transilvăneni şi Podişul Târnavelor, suprafeţele cu roci argiloase sunt puse în evidenţă de
interfluviile aplatizate, separate de văi foarte largi.
Apariţia depresiunilor subcarpatice, a ulucelor depresionare, a depresiunilor de
obârşie, a lărgirilor de vale şi a şeilor largi şi joase este condiţionată de răspândirea formaţiilor
pelitice, helveţiene, tortoniene, ponţiene sau daciene. Culoarele depresionare din Subcarpaţii
Getici corespund benzilor argilo-marnoase paleogene sau ponţian daciene. Depresiunile de la
est de Dâmboviţa apar tot pe astfel de formaţiuni.
Pe formaţiunile mio-pliocene şi cuaternare, asociate cu formaţii lutoase sau argiloase
din Subcarpaţii şi piemonturile pericarpatice din Podişul Transilvaniei şi mai puţin din
Podişul Moldovei, versanţii sunt mai repezi iar relieful în ansamblu este răvăşit, cu numeroase
măguri izolate si abrupturi active pe culmi cu creste zimţate in miniatură, forme piramidale,
turnuri (Râpa Roşie-Sebeş, Valea Stăncioiului Rm. Vâlcea). Acolo unde domină faciesurile
nisipo-argiloase, sunt favorizate deplasările în masă care dau nastere la movile şi monticoli ca
în Podişul Transilvaniei.

2.1.2 CONDIŢII CLIMATICE

Dealurile şi podişurile prezintă o climă intermediară între clima munţilor şi clima de

câmpie. Ca şi în zona montană, se remarcă o zonalitate verticală a elementelor climatice.
Temperatura medie anuală este cuprinsă în general între 8 şi 10 oC, precipitaţiile medii anuale
– între 600 şi 850 mm, iar umezeala relativă a aerului mai mare ca 75%. Limita inferioară a
colinelor corespunde cu izoterma medie anuală de +10oC şi cu cea a lunii ianuarie de –3oC în
estul ţării şi –2oC în sudul şi vestul ţării şi izoterma lunii iulie de 20 oC. Această limită
intersectează altitudinea de 250-300 m în vestul şi sudul ţării şi cea de cca. 200 m în est.
În regiunea dealurilor joase şi colinelor situate sub 400 m verile sunt mai calde (20-
21 C în luna iulie), iernile mai blânde (-2 oC în luna ianuarie), intervalul cu îngheţ mai scurt
o

sub 170-180 zile, comparativ cu dealurile înalte de peste 400 m unde precipitaţiile sunt mai
bogate – 500-700 mm în sud şi est şi 650-850 mm în vest. În zona dealurilor joase şi a
colinelor situate între 300 şi 500 m altitudine, temperatura medie anuală variază între 9 şi
10oC; temperatura medie a lunii cele mai calde – iulie – între 20,5 şi 21 oC; amplitudinea
anuală între 23,5 şi 24,5oC; temperatura maximă absolută între –30 şi –32,5oC; numărul
zilelor de îngheţ între 100 şi 110; numărul zilelor de vară – 60-80 în vest şi 70-90 în sud şi est;
cel al zilelor tropicale între 20-40, iar umezeala medie a aerului între 76-78%; numărul zilelor
senine între 55 şi 60, al celor acoperite în jur de 90, numărul zilelor cu strat de zăpadă între
60-75, iar indicele de ariditate între 25 şi 30 (fig.100).

87
 Fig. 100 – Diagrama climatică Baia de Aramă

Dealurile înalte, situate între 500 şi 800 m, se caracterizează prin temperaturi medii
anuale cuprinse între 8 şi 9oC; temperatura medie a lunii cele mai reci – sub –3 oC; a celei mai
calde, între 19,0şi 20,5oC; amplitudinea medie anuală între 22 şi 23 oC; temperatura maximă
absolută între 35-38oC, minima absolută – între –32,0-33,0oC; numărul zilelor de îngheţ între
100 şi 120; al celor de vară între 40 şi 50 în est şi, 60-80 în sud şi est; al celor temperate între
20 şi 30; umezeala medie relativă între 78-80%; nebulozitatea medie anuală între 5,5 şi 5,7;
numărul zilelor senine între 50-55; al celor acoperite între 90 şi 100; precipitaţiile medii
anuale între 650-850 mm, numărul zilelor ploioase între 120 şi 140 şi al celor cu strat de
zăpadă între 75 şi 80, iar indicele de ariditate anual între 30 şi 40 (fig. 101).

88
Fig. 101 – Diagrama climatică Sighişoara

89
 În zona dealurilor din vestul şi sudul ţării, precipitaţiile atmosferice cad în cea mai
mare parte a anului sub formă lichidă, marcând un al doilea maxim toamna. Iarna numărul
zilelor cu ninsoare este sub 20, iar stratul de zăpadă se menţine în medie între 15-17 zile în
vest şi 25-30 zile în Subcarpaţii Moldovei şi în Podişul Moldovei. Temperatura minimă
absolută este mai ridicată cu 7-10oC în vest decât în Subcarpaţii Moldovei, Podişul Central
Moldovenesc, Podişul Sucevei şi Câmpia Moldovei. În Subcarpaţii de la Curbură şi Getici,
fohnul influenţează cantitatea de precipitaţii şi topeşte topirea zăpezi. În anii ploioşi au loc
inundaţii frecvente în majoritatea luncilor din această zonă.
Relieful şi caracteristicile suprafeţei active evidenţiază numeroase topoclimate
elementare cum ar fi: de culmi deluroase vântuite, de versanţi însoriţi şi parţial însoriţi şi
umbriţi sau parţial umbriţi, cu o repartiţie neuniformă a radiaţiei solare, de depresiuni
subcarpatice şi intracolinare adăpostite şi cu însorire mai bună în cele din sud cu ceţuri
frecvente în cele din vest, cu inversiuni termice mai frecvente şi mai intense în cele din est, de
suprafeţe calcaroase în Subcarpaţii Getici cu albedou mare, de culoare depresionare (pe
Someş, Mureş, Olt, Jiu, Prahova, Buzău, Bistriţa), cu ventilaţie mare a aerului; de lunci şi
cursuri de apă sau lacuri cu umezeală mare; de terase mai uscate şi vântuite.
Dintre fenomenele climatice cu importanţă locală în regiunea dealurilor şi podişurilor
se remarcă scurgerile de aer pe versanţi, inversiunile de temperaturi şi calmul predominant din
depresiuni, însorirea mai bună pe versanţi sudici, efectele de föhn în Subcarpaţii Getici şi de
la Curbură şi în zona dealurilor ori sud-vestul Podişului Transilvaniei, brizele munte-vale etc.

2.1.3 CONDIŢII EDAFICE

În zona dealurilor şi podişurilor, sunt dominante cambisolurile şi luvisolurile, frecvent

stagnice. Dintre cambisoluri pe suprafeţe mari apar eutricambosolurile şi local
districambosolurile, iar dintre luvisoluri – luvosolurile. Destul de frecvent apar şi rendzinele,
mai ales în sud-vestul ţării şi protisolurile, litosolurile şi regosolurile, iar în lunci –
aluvosolurile. În partea de est a ţării, în Podişul Moldovei, apar faeoziomurile şi vertisolurile
în Câmpia înaltă a Piteştilor.
Solurile sunt în general mai profunde şi au mai puţin schelet decât cele din zona
montană şi cu volum edafic frecvent peste mijlociu. Drept consecinţă şi troficitatea lor este
mijlocie sau ridicată. Dintre factorii ecologici, edafici limitativi pentru nivelul bonităţii
staţiunilor sunt regimul de consistenţă şi regimul de umiditate.

2.2 STAŢIUNI FORESTIERE DE FĂGETE ŞI GORUNETE DE DEALURI

(FD3)
2.2.1 CARACTERISTICILE FIZICO-GEOGRAFICE ŞI ECOLOGICE
GENERALE

2.2.1.1 RĂSPÂNDIRE

În zona dealurilor şi podişurilor situate la altitudini cuprinse între 400 şi 600-700 m,

apar cu deosebire staţiuni forestiere de făgete şi gorunete sau amestecuri dintre acestea.
Localizarea spaţială în această zonă intens fragmentată este puternic determinată de relief,
staţiunile de gorunete apărând pe versanţii însoriţi sau parţial însoriţi, iar cele de făgete pe
versanţii umbriţi sau parţial umbriţi.
Staţiunile forestiere de gorunete şi făgete de dealuri ocupă aproape întregul Podiş
Moldovenesc (cu excepţia culoarelor de vale), Subcarpaţii interni şi externi, Depresiunea
Maramureş şi Oaş, precum şi zona Piemonturilor vestice. Staţiuni de gorunete şi făgete apar şi
în zona munţilor din Carpaţii Occidentali, precum şi în Depresiunea Comăneşti, Defileul
Oltului şi al Jiului. Ele apar pe suprafeţe întinse şi în munţii joşi ai Baraoltului, Bodocului şi
Perşanilor.

90
 Sub raport altitudinal, staţiunile forestiere de gorunete şi făgete de dealuri se situează
între 250-550 m în Podişul Moldovei, între 400-750 m în Subcarpaţii de la Curbură, între 350-
600 m în Subcarpaţii Munteniei, 400-700 m în Piemonturile vestice şi Carpaţii Occidentali,
între 350-650 m în Subcarpaţii Transilvaniei, 450-700 m în Depresiunea Haţeg şi la poalele
sudice ale munţilor Trascău.

2.2.1.2 CONDIŢII GEOLOGICE ŞI GEOMORFOLOGICE

Sub raport geologic caracteristic pentru staţiunile de făgete şi gorunete de dealuri este
dominanţa formaţiunilor sedimentare sub formă de marne, gresii, alternanţe de gresii şi marne
şi pietrişuri. Formaţiunile cristaline reprezentate prin şisturi sericito-cloritoase, micaşisturi,
paragnaise apar în dealurile din vest (Poiana Ruscă, Zarand), iar cele magmatice vulcanice
sub formă de ofiolite şi magme de andezite în Piemontul Odorheiului, Depresiunea Oaşului,
Munţii Gutâi şi Zarand.
Relieful este variabil în raport de substrat. Pe gresii şi conglomerate apare relief
accidentat asemănător cu cel din zona montană, iar pe marne şi alternanţe de marne cu gresii
şi pietrişuri, relieful este mai puţin accidentat, formele de relief sunt mai aplatizate dar destul
de neregulate datorită alunecărilor şi surpărilor.

2.2.1.3 CONDIŢII CLIMATICE

La limita altitudinală superioară, climatul staţiunilor de gorunete şi făgete de dealuri

este asemănător cu cel al făgetelor premontane. Spre limita altitudinală inferioară
temperaturile medii anuale variază între 8-8,5oC în Podişul Moldovei şi Depresiunea Oaş, 9 oC
în Subcarpaţii Munteniei, 9,5oC în Subcarpaţii Olteniei şi Piemonturile Vestice, 8,5oC în
Subcarpaţii Transilvaniei.
Temperatura medie a lunii ianuarie variază între –4(-5) oC în Podişul Moldovei, -3oC în
Subcarpaţii Munteniei, -2(-2,5)oC în Subcarpaţii Olteniei şi Piemonturile Vestice şi –3,5-4oC
în Subcarpaţii Transilvaniei. Temperatura medie a lunii iulie variază între 19,5 oC în Podişul
Moldovei şi 20,5oC în Subcarpaţii Olteniei şi Piemonturile Vestice, iar amplitudinea medie
anuală variază între 22,5 şi 23oC.
Cantitatea medie anuală de precipitaţii variază între 600 şi 650 în Podişul Sucevei, 650
în Podişul Transilvaniei şi 800-850 mm în Depresiunea Oaş, Subcarpaţii Olteniei şi
Piemonturile Vestice. În general, aşa cum rezultă din figurile 101, 102, precipitaţiile depăşesc
valoarea evapotranspiraţiei potenţiale, astfel că nu apar perioade de uscăciune, deficitele de
precipitaţii estivale fiind compensate de cele acumulate anterior.

2.2.1.4 CONDIŢII EDAFICE

Solurile caracteristice staţiunilor de gorunete şi făgete de dealuri aparţin claselor

luvisoluri şi anume luvosoluri şi cambisoluri - eutricambosoluri. Local pot apărea şi soluri
brune acide mai ales pe nisipuri şi gresii acide sau rendzine pe calcare.

2.2.1.5 SECTOARE REGIONALE

În raport cu aşezarea geografică şi a condiţiilor fizico-geografice şi ecologice se pot

diferenţia următoarele sectoare regionale:
- sectorul staţiunilor de gorunete mezofile din Podişul Moldovei unde predomină
marnele cu climat mai rece şi unde solurile sunt de tip greiozomuri sau luvosoluri;
- sectorul staţiunilor de gorunete din Subcarpaţii Orientali şi cei ai Munteniei cu
substrate variate (gresii, marne, nisipuri, pietrişuri), climat mai moderat şi relativ ploios şi
luvosoluri sau districambosoluri;

91
 - sectorul staţiunilor de gorunete din Subcarpaţii Olteniei şi Piemonturile Vestice din
M-ţii Carpaţilor Occidentali şi Depresiunea Oaş, cu substrate variate dar cu un climat mai
cald şi mai umed şi luvosoluri.
- sectorul staţiunilor de gorunete şi făgete din Depresiunea Maramureş şi Podişul
Transilvaniei cu climat mai rece şi ploios şi cu soluri predominant luvosoluri.

2.2.2 TIPURI DE STAŢIUNI DE GORUNETE

În zona dealurilor înalte şi a podişurilor, pe versanţii slab la puternic înclinaţi sau pe

terenurile practic orizontale şi depresiuni uşoare, pe substrate necalcaroase, tipurile de staţiuni
de gorunete variază în raport cu expoziţia, tipul de sol, tipul de humus şi volumul edafic –
factori care determină troficitatea, regimul de umiditate şi capacitatea de aprovizionare cu apă
a solurilor (fig. 102).
Astfel, pe eutricambosoluri cu mull tipice sau stagnice de pe versanţii mijlocii şi
inferiori, însoriţi sau parţial însoriţi, în raport cu panta şi deci cu volumul edafic pot apărea
următoarele trei tipuri de staţiuni:
1. Deluros de gorunete de bonitate superioară, eutricambosol edafic mare cu Asarum-
Stelaria - FD3GoBsTIVHIVUe3-2, care apare pe versanţii slab înclinaţi, platforme, depresiuni
uşoare şi văi largi puţin adânci;
2. Deluros de gorunete de bonitate mijlocie, eutricambosol edafic mijlociu -
FD3GoBmTIII-IVHIIIUe2, care apare pe versanţii mijlocii moderat înclinaţi la repezi;
3. Deluros de gorunete de bonitate inferioară, eutricambosol edafic mic - FD3GoBiTII-
IIHIIUe2-1, care apare pe versanţii superiori moderat la puternic înclinaţi;
Pe districambosolurile de pe versanţii mijlocii şi superiori înclinaţi, în raport cu
volumul edafic şi deci troficitatea şi umiditatea, pot apărea următoarele tipuri de staţiuni:
4. Deluros de gorunete de bonitate superioară, districambosol edafic mare cu
Asperula-Asarum - FD3GoBsTIVHIIUe3-2, care apare pe versanţii moderat la puternic înclinaţi,
însoriţi şi semiînsoriţi şi,
5. Deluros de gorunete de bonitate inferioară, districambosol edafic mic-submijlociu
cu Cytisus, Luzula luzuloides sau Vaccinium, - FD3GoBiTIHIIUe2-1, care apare pe versanţii
repezi, însoriţi, pe nisipuri +/- pietrişuri
Pe luvosolurile cu mull moder, slab stagnice situate pe versanţi inferiori şi mijlocii
slab sau moderaţi înclinaţi, pe platouri apare tipul:
6. Deluros de gorunete de bonitate mijlocie, luvosol cu Festuca şi Melica -
FD3GoBmTII-IIIHIIUe3-2
Pe luvosolurile stagnice de pe versanţii slab înclinaţi, însoriţi şi semiînsoriţi, platouri
sau terase, apare tipul:
7. Deluros de gorunete de bonitate mijlocie, luvosol stagnic cu Carex pilosa -
FD3GoBmTII-IIIH(E)-IVUe3-2
Pe luvosolurile cu drenaj intern normal formate pe versanţi predominant superiori,
însoriţi, slab moderat înclinaţi, cu volum edafic mijlociu, apare tipul:
8. Deluros de gorunete de bonitate mijlocie, luvosol edafic mijlociu cu Festuca
heterophylla +/- Luzula albida - FD3GoBmTIIHIIUe2-1

92
 Fig. 102 – Catena de soluri şi vegetaţie forestieră în zona de transfer dintre etajul deluros de gorunete, făgete şi
goruneto-făgete (FD3) şi etajul deluros de cvercete şi şleauri de deal (după Roşu şi Chiriţă, 1978)

93
 Luvosolurile cu mull sau moder puternic stagnice sau pe soluri stagnice luvice sau
albice, cu stagnări temporare de apă, de pe terase, platouri, microdepresiuni sau versanţi în
pantă mică, apare tipul:
9. Deluros de gorunete de bonitate inferioară, luvosol puternic stagnic, edafic mic-
mijlociu, cu Poa pratensis Carex caryophyllea - FD3GoBiTI-IIHE-IUe2-1 (Fig. 103)

 gorun

Sp
Clase de favorabilitate ale factorilor
Clase de marimi ale factorilor ecologici
ecologici
Factori 0.. I II III IV V E1 E2 N.. FS S M R FR
m m
Temperatura +> +  
m.a.
Precipitatiile a. + 

M
Precipitatiile + + 
de incarcare a
solului
Precipit.estival + 
e iulie +
august
Vanturile + 
Umiditatea + + 
atm. rel.in
iulie


I
Substantele + + 
nutritive
(ind.trof.)
Asigurarea cu + 
azot
Bazele + + 
schimbabile

<I
Aciditatea- + +
Alcalinitatea
Apa accesibila + (+) 
estivala
m(vernal)
Aerul-aeratia + + 

Favorabilitate

Bonitate

Consistenta + +
estivala
Temperatura- + + 
vernal si
estival
Salinitatea – + 
Alcalitatea
(VNA)

Volumul + 
edafic

94
Lungimea 
perioadei +>
bioactive

Fig. 103 – Fişa ecologică a tipului de staţiune FD3(9)

Pe aceleaşi soluri dar cu volum edafic mic, de pe versanţi superiori, coame sau creste,
apare tipul:
10. Deluros de gorunete de bonitate inferioară, luvosol edafic mic cu Cytisus-Genista
- FD3GoBiTIHI…mUe1
Pe versanţii superiori puternic înclinaţi, platouri, coame, cu volum edafic mic apare
tipul:
11. Deluros de gorunete de bonitate inferioară, luvosol edafic submijlociu - mic cu
Luzula luzuloides - FD3GoBiTIHII-IUe2-1
Pe prepodzoluri, podzoluri humicoferiiluviale cu moder grosier şi humus brut de pe
coame, creste, versanţi superiori predominant însoriţi, cu volum edafic mic, apare tipul:
12. Deluros de gorunete de bonitate inferioară, prepodzolic edafic mic cu Vaccinium-
Calluna - FD3GoBiTI…mHIUe1
Pe rocile calcaroase rendzinice pot apărea următoarele trei tipuri de staţiuni în raport
cu volumul edafic şi stadiul de evoluţie al solului:
13. Deluros de gorunete de bonitate superioară, rendzinic, edafic mijlociu şi mare, cu
Asperula-Asarum - FD3GoBsTIV-VHIVUe3-2, care apare pe versanţii moderat înclinaţi,
semiumbriţi, cu soluri rendzinice tipice cambice

95
 14. Deluros de gorunete de bonitate mijlocie, rendzinic edafic mijlociu cu Asperula-
Asarum - FD3GoBmTIV-VHIIIUe2, care apare pe versanţii însoriţi şi semiînsoriţi, cu rendzine
cambice sau tipice, pseudorendzine tipice sau cambice
15. Deluros de gorunete de bonitate inferioară, rendzinic edafic mic - FD3GoBiTIII-
IVHIUe1, care apare pe versanţi în pantă mare sau foarte mare, cu rendzine tipice sau litice sau
litosoluri rendzinice cu volum edafic mic.
În luncile apelor curgătoare din regiunea dealurilor şi podişurilor, tipurile de staţiuni
se diferenţiază în funcţie de poziţia luncii respective, de frecvenţa, durata şi intensitatea
inundaţiilor şi de adâncimea apei freatice care condiţionează tipul de sol.
Astfel, în luncile înalte cu soluri evoluate, cambisoluri sau semigleice, cu volum edafic
mijlociu sau mare apare tipul:
16. Deluros de gorunete şi făgete intrazonal de luncă, de bonitate superioară sau
mijlocie (pentru stejerete, aninişuri de plop alb), eutricambosol şi semigleic în lunca înaltă -
FD3(1)Bs…mTIII-IVHIVUe4-2
În luncile joase, frecvent inundabile cu aluvosoluri stratificate, moderat humifere,
apare tipul:
17. Deluros de gorunete şi făgete intrazonal de luncă, de bonitate mijlocie sau
superioară, aluvosol moderat humifer în lunca joasă - FD3(1)BmsTII-IIIHIVUe5-2
În luncile joase, frecvent inundabile, cu aluvosoluri slab humifere stratificate
nisipoase, cu volum edafic mijlociu, apare tipul:
18. Deluros de gorunete şi făgete intrazonal de luncă, de bonitate inferioară sau
mijlocie, aluvosol slab humifer în lunca joasă - FD3(1)Bi(m)TIHIVUe5-4
În continuare se prezintă cheia de determinare a tipurilor de staţiuni forestiere de
gorunete şi goruneto-făgete de dealuri (FD3):

A. Staţiuni de roci acide intermediare sau bazice de versanţi însoriţi sau parţiali
însoriţi

1. a) Staţiuni cu eutricambosoluri: 2
b) Staţiuni cu soluri de altă natură: 3

2. a) Versanţi însoriţi sau parţial însoriţi, slab la moderat înclinaţi, treime inferioară a
versanţilor, terenuri +/- orizontale, depresiuni uşoare, văi largi cu eutricambosoluri, profunde
şi foarte profunde, cu volum edafic mare şi floră de tip Asarum-Stelaria – TS1
TS1 – Deluros de gorunete şi goruneto-făgete, Bs, eutricambosol, edafic mare, cu
Asperula-Stelaria – FD3Go+FaBsTIVHIVUe3-2
b) Versanţi însoriţi sau parţiali însoriţi, moderat înclinaţi la repezi, cu eutricambosoluri
tipice sau slab luvice, mijlociu profunde cu volum edafic mijlociu şi floră de mull şi graminee
– TS2
TS2 – Deluros de gorunete şi goruneto-făgete, Bs, eutricambosol, slab luvic, edafic
mijlociu, cu floră de mull şi graminee – FD3Go, Go+FaBmTIII-IVHIIIUe2
c) Versanţi repezi sau foarte repezi, treimea superioară a versanţilor însoriţi, cu soluri
superficiale sau mijlociu profunde dar semischeletice sau scheletice, cu volum edafic mic –
TS3
TS3 – Deluros de gorunete Bi, eutricambosol, edafic mic - FD3GoBiTII-IIIHIIUe2-1

3. a) Districambosoluri: 4
b) Luvosoluri: 5
c) Stagnosoluri luvice sau albice: 6
d) Prepodzoluri sau podzoluri: 7

96
 4. a) Versanţi însoriţi sau parţial însoriţi, moderat înclinaţi la repezi cu substrate
uşoare şi districambosoluri cu mull, foarte profunde, cu volum edafic mic şi floră de tip
Asperula-Asarum – TS4
TS4 - Deluros de gorunete şi goruneto-făgete, Bs, districambosol cu mull, edafic
mare, cu Asperula-Asarum – FD3Go, Go+FaBsTIII-IVHIIIUe3-2
b) Versanţi divers înclinaţi, însoriţi sau parţial însoriţi sau treimea superioară a
versanţilor, pe nisipuri sau pietrişuri cuaternare, cu districambosoluri cu mull-moder, mijlociu
profunde, scheletice, cu volum edafic mic sau submijlociu şi floră de tip Cytisus şi Luzula
luzuloides – TS5
TS5 - Deluros de gorunete şi goruneto-făgete, Bi, districambosol, edafic submijlociu
la mic, cu Cytisus şi Luzula luzuloides – FD3Go, Go+FaBiTIHIIUe2-1
5. a) Versanţi slab la moderat înclinaţi, terase, platouri, cu luvosoluri profunde +/-
stagnice, cu volum edafic mijlociu şi pătură erbacee de tip Festuca sylvatica şi Melica
uniflora –TS6
TS6 - Deluros de gorunete şi goruneto-făgete, Bm, luvosol +/- slab stagnic cu
Festuca şi Melica – FD3Go, Go+FaBmTII-IIIHIIIUe3-2
b) Versanţi slab înclinaţi, însoriţi sau parţial însoriţi, platouri, terase, cu luvosoluri,
moderat la puternic stagnice, cu volum edafic mijlociu şi floră de tip Carex pilosa –TS7
TS7 - Deluros de gorunete şi şleauri de deal cu fag, Bm, luvosol cu Carex pilosa –
FD3Go şl BmTII-IIIH(E)-IVUe3-2
c) Versanţi însoriţi sau parţial însoriţi predominant superiori sau treimea superioară a
versanţilor, din zona dealurilor subcarpatice ale Olteniei, Banatului şi din Podişul
Transilvaniei, cu substrate acide silicioase (gresii, nisipuri, pietrişuri) şi luvosoluri oligobazice
cu moder şi volum edafic mijlociu – TS8
TS8 - Deluros de gorunete, Bm, luvosol, cu graminee mezoxerofite +/- Luzula –
FD3GoBmTIIHIIUe2-1
6. a) Versanţi superiori însoriţi sau treimea superioară a versanţilor, coame, creste cu
roci acide silicioase şi cu luvosoluri, oligomezobazice, cu moder şi volum edafic mic – TS9
TS9 - Deluros de gorunete, Bi, luvosol, edafic mic, cu Cytisus Genista –
FD3GoBiTIHI…mUe1
b) Versanţi foarte slab înclinaţi, terase, platouri şi alte platforme cu roci sedimentare
bogate în argilă, greu permeabile, cu luvosoluri, puternic stagnice sau stagnosoluri luvice sau
albice – TS10
TS10 - Deluros de gorunete, Bi, stagnosol luvic sau albic, edafic mic-submijlociu, cu
Poa pratensis-Carex cariyophyllea – FD3GoBiTI-IIHE-IUe2-1
7. Versanţi moderat la puternic înclinaţi, platouri, coame, creste cu roci sau depozite
de suprafaţă acide silicoase, cu criptopodzoluri, prepodzoluri cu moder şi volum edafic
submijlociu-mic – TS11
TS11 - Deluros de gorunete, Bi, prepodzol criptopodzol edafic submijlociu şi mic, cu
Luzula albida – FD3GoBiTIHI-IIUe2-1
b) Partea superioară a versanţilor însoriţi, coame, creste cu depozite de suprafaţă
subţiri, silicioase (nisipuri, pietrişuri sau şisturi cristaline) şi prepodzoluri sau podzoluri cu
moder grosier sau humus brut cu volum edafic mic şi floră de tip Vaccinium-Calluna -TS12
TS12 - Deluros de gorunete, Bi, prepodzol podzol edafic mic, cu Vaccinium-Calluna –
FD3GoBiTl…mHIU1

97
 B. Staţiuni pe substrate calcaroase

1. a) Soluri de tip rendzine tipice sau cambice, cu volum edafic mijlociu sau mare –
TS13
TS13 - Deluros de gorunete, Bs, rendzinic, edafic mijlociu şi mare, cu Asperula
Asarum – FD3GoBsTIV-VHIVUe3-2
b) Rendzine cambice cu volum edafic mijlociu, pe versanţi însoriţi TS14
TS14 - Deluros de gorunete, Bm, rendzinic, edafic mijlociu, cu Asperula Asarum –
FD3GoBmTIV-VHIIIUe2
c) Rendzine cambice litice, litosoluri rendzinice, superficiale şi scheletice, cu volum
edafic mic şi floră de tip Asperula-Asarum - TS15
TS15 - Deluros de gorunete, Bi, rendzinic, edafic mic – FD3GoBiTIII-IVHIUe1
C. Staţiuni intrazonale de luncă pe depozite aluviale

1. a) Lunci înalte, terase de luncă joase, cu depozite aluviale şi eutricambosoluri

gleizate, moderat humifere – TS16
TS16 – Deluros de stejerete de aninişuri intrazonale de luncă, cambosol în luncă
înaltă – FD3(l)Bs-mTIII-IVHIVUe4-2
b) Lunci joase inundabile cu soluri aluviale stratificate, moderat humifere, cu volum
edafic mijlociu – TS17
TS17 – Deluros de gorunete şi făgete cu zăvoaie de plop alb sau aninişuri, Bm-s,
aluvosol moderat humifer în luncă joasă – FD3(l)Bm-sTII-IIIHIVUe5-3
c) Porţiuni de lunci joase, frecvent inundabile, cu aluvosoluri slab humifere, cu volum
edafic mijlociu – TS18
TS18 - Deluros de gorunete şi făgete cu zăvoaie de plop şi salcie, Bm-i, aluvosol slab
humifer în luncă joasă – FD3(l)Bi-mTIHIVUe5-4

2.2.3 TIPURI DE STAŢIUNI DE FĂGETE DE DEALURI

Staţiunile de făgete de dealuri care apar pe versanţi umbriţi şi semiumbriţi, divers

înclinaţi sau pe terenuri practic orizontale, depresiuni uşoare, văi fără cursuri de apă, se
diferenţiază în funcţie de substrat şi tipul şi subtipul de sol, iar în cadrul aceluiaşi tip de sol de
volumul edafic şi tipul de humus.
Astfel, pe eutricambosolurile cu mull, în raport cu volumul edafic, se diferenţiază
următoarele trei tipuri de staţiuni:
1) Deluros de făgete de bonitate superioară, eutricambosol edafic mare cu Asperula-
Asarum - FD3FaBsTIV-VHIVUe3-2, care apare pe versanţii mijlocii sau inferiori slab-moderat
înclinaţi, placore sau depresiuni uşoare;
2) Deluros de făgete de bonitate mijlocie, eutricambosol edafic mijlociu cu Asperula-
Asarum - FD3FaBmTIII-IVHIIIUe2, care apare pe versanţii mijlocii, cu volum edafic mijlociu;
3) Deluros de făgete de bonitate inferioară, eutricambosol edafic mic -
FD3FaBiTIIHIIUe2, care apare pe versanţii în pantă mare sau foarte mare.
Pe luvosolurile tipice sau stagnice pot apărea următoare tipuri:
4) Deluros de făgete de bonitate mijlocie, luvosol edafic mijlociu cu Rubus hirtus -
FD3FaBmTIIHIVUe4-3, care apare pe versanţii în pantă mai mică, cu soluri slab pseudogleizate;
5) Deluros de făgete de bonitate mijlocie, luvosol edafic mijlociu cu Festuca -
FD3FaBmTII-IIIHIIIUe2, care apare pe versanţii mijlocii;
6) Deluros de făgete de bonitate mijlocie, luvosol ± stagnic edafic mijlociu cu Carex
pilosa - FD3FaBmTIII-IIHIVUe3-2, care apare pe versanţii inferiori şi mijlocii, slab înclinaţi sau
pe platforme cu soluri argilo-lutoase în orizontul B, cu drenaj intern defectuos;

98
 7) Deluros de făgete de bonitate mijlocie spre inferioară, luvosol edafic mijlociu
submijlociu cu Luzula luzuloides - FD3FaBm(i)TI-IIHIIUe2-1, care apare pe versanţii moderat la
puternic înclinaţi;
8) Deluros de făgete de bonitate inferioară divers podzolic, edafic mic cu Vaccinium-
Luzula - FD3FaBiTI-IVHIIUe2-1, care apare pe versanţii puternic înclinaţi sau pe coame cu soluri
superficiale şi scheletice.
Pe versanţii moderat înclinaţi, la repezi, culmi, terase cu roci calcaroase şi soluri
rendzinice, în raport cu volumul edafic, apar următoarele tipuri:
9) Deluros de făgete de bonitate mijlocie, rendzinic, edafic mijlociu cu Asperula-
Asarum - FD3FaBmTIV-VHIIIUe3-2, care apare pe versanţii slab la moderat înclinaţi cu rendzine
tipice sau cambice, mijlociu profunde, luto-nisipoase până la argiloase, slab scheletice la ;
10) Deluros de făgete de bonitate inferioară, rendzinic, edafic mic şi foarte mic -
FD3FaBiTIII-IVHIIUe2-1, care apare pe versanţii repezi cu soluri rendzinice tipice, litice sau
cambice superficiale şi scheletice, cu volum edafic mic şi foarte mic.
Pe versanţii foarte repezi cu blocuri de stânci şi bolovani sau cu soluri excesiv erodate
apare tipul:
11) Deluros de făgete de bonitate subinferioară, stâncărie şi eroziune excesivă.
În continuare se prezintă cheia de determinare a tipurilor de staţiuni de făgete de
dealuri (FD3):

A. Staţiuni cu roci sau substrate acide intermediare sau bazice de versanţi divers
înclinaţi, umbriţi sau parţial umbriţi, terenuri ± orizontale, depresiuni uşoare, viroage şi văi
fără apă.

1. a) Staţiuni cu eutricambosoluri tipice sau slab luvice: 2

b) Staţiuni cu soluri de altă natură: 3

2. a) Versanţi umbriţi sau parţial umbriţi slab la moderat înclinaţi, terenuri +/-
orizontale, depresiuni uşoare pe substrate bogate, cu soluri profunde, cu volum edafic mare şi
floră de tip Asperula - Asarum – TS1
TS1 – Deluros de făgete Bs, eutricambosol, edafic mare, cu Asperula - Asarum,
FD3FaBsTIV-VHIVUe3-2
b) Versanţi umbriţi sau parţial umbriţi, moderat înclinaţi la repezi sau treimea mijlocie
a versanţilor, cu soluri mijlociu profunde, cu volum edafic mijlociu şi pătură erbacee de tipul
Asperula - Asarum – TS2
TS2 – Deluros de făgete, Bm, eutricambosol edafic mijlociu cu Asperula - Asarum -
FD3FaBmTIIHIIIUe2
c) Versanţi umbriţi sau parţial umbriţi, repezi la foarte repezi, culmi cu soluri
superficiale luto-nisipoase, divers scheletice, cu volum edafic mic – TS3
TS3 – Deluros de făgete Bi, eutricambosol edafic mic cu Asperula - Asarum
-FD3FaBiTIIHIIUe2
3. a) Luvosoluri +/- stagnice: 4
b) Disticambosoluri sau podzoluri: 5

4. a) Versanţi umbriţi sau parţial umbriţi, slab la moderat înclinaţi, terenuri +/-
orizontale, cu luvosoluri, mijlociu profunde şi profunde, slab pseudogleizate, cu volum edafic
mijlociu şi floră de tip Rubus hirtus – TS4
TS4 – Deluros de făgete Bm, luvosol stagnic, edafic mijlociu cu Rubus hirtus -
FD3FaBmTII-IIIHIVUe4-3

99
 b) Versanţi umbriţi sau parţial umbriţi, divers înclinaţi, cu soluri mijlociu profunde,
luto-argiloase în Bt, slab pseudogleizate, cu volum edafic mijlociu şi floră de tip Festuca
altissima sau drymea – TS5
TS5 - Deluros de făgete Bm, luvosol slab stagnic, edafic mijlociu cu Festuca altissima
- FD3FaBmTII-IIIHIIIUe2
c) Versanţi umbriţi sau parţial umbriţi slab înclinaţi, terenuri +/- orizontale cu
luvosoluri puternic stagnice, profunde, argilo-lutoase în Bt, cu volum edafic mijlociu şi floră
de tip Carex pilosa – TS6
TS6 - Deluros de făgete Bm, luvosol puternic stagnic, edafic mijlociu cu Carex pilosa
- FD3FaBmTIIIH(E)-IVUe3-2

5. a) Versanţi moderaţi la puternic înclinaţi, cu districambosoluri cu mull moder sau

moder, mijlociu profunde, slab semischeletice, cu volum edafic mijlociu – submijlociu şi floră
de tip Luzula luzuloides – TS7
TS7 - Deluros de făgete Bm-i, districambosol, edafic mijlociu - submijlociu cu Luzula
luzuloides - FD3FaBm-iTI-IIIHIIUe2-1
b) Versanţi superiori divers înclinaţi, coame, platouri, cu prepodzoluri sau podzoluri,
cu moder grosier spre humus brut, superficiale la mijlociu profunde, cu volum edafic mic şi
foarte mic şi floră de tip Vaccinium-Luzula TS8
TS8 - Deluros de făgete Bi, prepodzol sau podzol, edafic mic cu Vaccinium - Luzula-
FD3FaBiTIHIIUe2-1

B. Staţiuni pe calcare şi alte roci ultrabazice

a) Versanţi slab la moderat înclinaţi, cu rendzine cambice, mijlociu profunde, cu

volum edafic mijlociu şi pătură erbacee de tip Asperula - Asarum – TS9
TS9 - Deluros de făgete Bm, rendzinic, edafic mijlociu, cu Asperula - Asarum -
FD3FaBmTIV-VHIIIUe3-2
b) Versanţi repezi la foarte repezi cu rendzine litice sau litosoluri rendzinice,
scheletice, cu volum edafic foarte mic şi mic şi pătură erbacee de tip Asperula -Asarum – TS10
TS10 - Deluros de făgete Bi, rendzinic, edafic mic şi foarte mic, cu Asperula - Asarum
- FD3FaBiTIII-IIHIIUe2-1

2.3 STAŢIUNI DE CVERCETE ŞI ŞLEAURI DE DEAL – FD2

2.3.1 CARACTERE FIZICO-GEOGRAFICE ŞI ECOLOGICE GENERALE

2.3.1.1. RĂSPÂNDIRE

Aceste staţiuni ocupă spaţiul cuprins între dealurile înalte subcarpatice şi câmpiile
piemontane. Mai bine reprezentate sunt în Colinele Tutovei şi Dealurile Fălciului situate la
altitudini cuprinse între 200 şi 450 de m, în partea de sud a Podişului Central Moldovenesc, în
cea mai mare parte a Podişului Transilvaniei şi Depresiunea Braşovului la altitudini cuprinse
între 300-150 (500) de m, întreaga jumătate sudică a Podişului Getic între 200 şi 350 m
altitudine, în Podişul Cotmeana între 250 şi 350 m altitudine, în Subcarpaţii Olteniei până la
400 de m altitudine, în Piemonturile vestice între 250 şi 400 de m, în Banat între 200 şi 450 de
m, în Depresiunea Haţeg între 250 şi 400 de m şi în Dobrogea de nord între 300 şi 450 de m.
Local în Oltenia, Banat şi Depresiunea Haţeg Hunedoara, staţiunile de şleauri, cerete şi
gorunete pot urca până la 700 de m.

100
 2.3.1.2 CONDIŢIILE GEOLOGICE ŞI GEOMORFOLOGICE

Aceste staţiuni s-au format tot pe roci sedimentare, alcătuite din alternanţe de marne,
nisipuri şi gresii calcaroase Colinele Tutovei, pietrişuri în alternanţe cu argile în Podişul
Cotmeana şi Podişul Getic, nisipuri în alternanţe cu marne în Podişul Transilvaniei şi depozite
loessoide în Dobrogea de nord. Micaşisturile şi şisturile sericito-cloritoase apar în Banat şi în
Munţii Apuseni.
Relieful este mai domol, cu o fragmentare mijlocie, adeseori cu coame larg ondulate şi
cu o pondere mai mică a versanţilor.

2.3.1.3 CONDIŢII CLIMATICE

Clima este mai caldă şi mai uscată decât în staţiunile de gorunete şi făgete de dealuri,
cu temperaturi medii anuale în jur de 8,5-9 0C în Colinele Tutovei, 9-9,50C în Podişul
Cotmeana, 9,5-100C în Podişul Getic, Banat şi Piemonturile Vestice şi precipitaţii medii
anuale cuprinse între 550-600 mm în Colinele Tutovei, 600-700 mm în Podişul Cotmeana,
580-750 mm în Podişul Getic, 700-750 mm în Banat şi Piemonturile Vestice, 680-720 mm în
Podişul Someşan, 570-700 mm în Podişul Transilvaniei şi 500-550 mm în Dobrogea de nord
(Fig. 104, 105).
În general, staţiunile de cerete şi gârniţete se caracterizează printr-un climat mai cald
decât al celor de gorunete şi şleauri de deal, media anuală fiind cu 2-30C mai ridicată.
În aceste staţiuni, deficitele de precipitaţii estivale maxime sunt moderate – 31-62 mm
şi nu există o perioadă propriu-zisă de uscăciune (C.D. Chiriţă, ş.a., 1977).

2.3.1.4 CONDIŢII EDAFICE

Staţiunile de cvercete şi şleauri de deal se caracterizează prin predominanţa

luvosolurilor dintre care cele mai răspândite tipuri sunt luvosolurile, preluvosolurile frecvent
stagnice. Specificul ecologic al acestor soluri este puternic determinat de pantă, grosimea
morfologică şi cea fiziologică şi textură. Frecvent apar şi eutricambosolurile, iar în partea de
est a ţării în Podişul Central Moldovenesc de Sud şi feoziomurile.
În general, sub raport ecologic, factorul limitativ îl constituie nivelul aprovizionării cu
apă condiţionat fie climatic fie edafic (soluri superficiale scheletice sau cu textură foarte fină
şi consistenţă estivală foarte tare).
Datorită variaţiilor condiţiilor climatice, a substratelor şi a solurilor, se diferenţiază
următoarele sectoare regionale:
a) Sectorul staţiunilor de gorunete (Q. petraea) din Depresiunea Maramureş
Subcarpaţii interni ai Transilvaniei, Podişul Sucevei şi Podişul Central Moldovenesc, unde
domină argilele, marnele şi gresiile sau alternanţele de marne, gresii şi pietrişuri, luvosoluri
cenuşii şi climat continental pronunţat.
b) Sectorul staţiunilor de gorunete (Q. dalechampii, petraea, polycarpa) cerete şi
gârniţete din Subcarpaţii Getici, Podişul Cotmeana, Podişul Getic, Depresiunea Haţeg,
Hunedoara, unde domină pietrişurile, nisipurile şi argilele în alternanţă, luvosolurile şi climat
continental mai moderat.
c) Sectorul staţiunilor de gorunete din Podişul Transilvaniei unde domină nisipurile,
marnele şi argilele, pietrişurile şi conglomeratele, luvosolurile şi climat continental mai
moderat.
d) Sectorul staţiunilor de gorunete, cerete şi gârniţete din Piemonturile Vestice şi
Munţii Banatului, cu substrate din roci cristaline eruptive, eutricambosoluri, luvosoluri şu
climat continental slab la moderat şi relativ ploios.
e) Sectorul staţiunilor de gorunete din Dobrogea de nord cu substrate din loessuri şi
depozite loessoide eluvii şi deluvii din gresii şi diabaze divers acoperite cu loess,
eutricambosoluri, luvosoluri şi climat continental moderat.

101
Fig. 104 – Diagrama climatica Pitesti

Fig. 105 Diagrama climatică Beiuş

102
 2.3.2 TIPURI DE STAŢIUNI DE GORUNETE ŞI ŞLEAURI DE DEAL
CERETE ŞI GÂRNIŢETE DE DEALURI FD2

În zona dealurilor mijlocii şi joase, determinante pentru diferenţierea tipurilor de

staţiuni sunt forma de relief care condiţionează, în afara topoclimatului şi volumul edafic şi
deci troficitatea şi regimul de umiditate şi capacitatea de aprovizionare cu apă a plantelor (fig.
106).
Astfel, pe versanţii divers înclinaţi pe platforme, culmi largi de pe roci sedimentare
necalcaroase cu eutricambosoluri, tipice, slab luvice +/- slab stagnice, pot apărea următoarele
tipuri de staţiuni:
1) Deluros de cerete şi gârniţete sau ceroşleauri de bonitate superioară,
eutricambosol slab stagnic edafic mare – FD2Ce(Gî)BsTIVHIII-IVUe2-1, care apare pe versanţii
însoriţi şi semiînsoriţi slab la moderat înclinaţi, poale de versanţi sau depresiuni.
2) Deluros de cerete şi gârniţete de bonitate inferioară, preluvosol edafic mic –
FD2Ce(Gî)BiTIIIHIIUe2-1, care apare pe versanţii puternic înclinaţi cu soluri superficiale şi
scheletice.
3) Deluros de gorunete şi şleauri de deal cu gorun şi fag de bonitate superioară la
mijlocie, preluvosol şi feoziom, edafic mare cu Asperula - Asarum – FD2şlgofaBs-mTIII-IVHIII-
IVUe3-2, care apare pe versanţii inferiori şi mijlocii cu înclinări şi expoziţii variabile, platforme,
podişuri fragmentate.
4) ) Deluros de gorunete şi şleauri de deal fără fag de bonitate superioară la mijlocie,
feoziom, edafic mare – FD2şlgoBs-mTIVHIV-IIIUe2.
În aceleaşi condiţii de rocă şi relief dar pe luvosoluri pot apărea următoarele tipuri de
staţiuni:
5) ) Deluros de gorunete şi şleauri de deal de bonitate superioară, luvosol stagnic,
edafic mare cu Carex pilosa – FD2şlBsTIVH(E)-IVUe4-3, care apare pe versanţii slab înclinaţi pe
platforme sau depresiuni cu soluri profunde sau foarte profunde pseudogleizate.
6) ) Deluros de gorunete sau cerete, gârniţete şi cereto-gârniţete de bonitate mijlocie,
luvosol stagnic, edafic mijlociu – FD2gocegîBmTIIIHE-IUe1, care apare pe versanţii însoriţi
divers înclinaţi (fig. 107).
7) Deluros de gorunete, cerete şi gârniţete de bonitate inferioară, luvosol stagnic,
edafic mic, cu acidofile mezoxerofite – FD2gocegîBiTI-IIHII-IUe1, care apare pe versanţii
superiori, platouri, coame, creste şi substrate silicioase.
Pe terase, platouri şi alte platforme ca şi pe unii versanţi slab înclinaţi luvosoluri
puternic stagnice sau stagnosoluri planice sau luvosoluri planice apar următoarele tipuri de
staţiuni care se diferenţiază în raport cu gradul de pseudogleizare şi volumul edafic:
8) Deluros de gorunete, cerete şi gârniţete de bonitate mijlocie, luvosol stagnic, edafic
mijlociu – FD2gocegîBmTIIIHE-IUe1
9) Deluros de cerete şi gârniţete de bonitate inferioară, stagnosol luvic, edafic
submijlociu cu Carex-Poa pratensis – FD2cegîBiTIIHE-IUe1.
Pe versanţii divers înclinaţi cu roci calcaroase şi soluri rendzinice, în raport cu
volumul edafic pot apărea următoarele două tipuri de staţiuni:
10) Deluros de gorunete şi cerete (+/- stejar pufos) de bonitate mijlocie, rendzinic,
edafic mijlociu – FD2cvBmTIV-VHIIUe2-1, care apare pe versanţii slab moderat înclinaţi.
11) Deluros de gorunete, cerete şi stejerete de stejar pufos de bonitate inferioară,
rendzinic, edafic mic – FD2cvBiTIII-IVHIUe1-0, care apare pe versanţii repezi şi foarte repezi.

103
Fig. 106 – Catena de staţiuni şi vegetaţie forestieră din etajul deluros de cvercete şi şleauri de
deal (FD2) din Podişul Târnavelor (după Filip şi Chiriţă, 1976)

104
 Sp
garnita
Clase de marimi ale factorilor Clase de favorabilitate ale factorilor
ecologici ecologici
Factori 0 I II III IV V E E N.. FS S M R FR
.. 1 2 m
m
Temperatura +  
m.a.
Precipitatiile a. +  
>

M

Precipitatiile + + 

cer
de incarcare a
solului
Precipit.estival + <
e iulie +
august

gorun 
Vanturile + + 
Umiditatea + <
atm. rel.in
iulie


I
Substantele <+ 
nutritive
(ind.trof.)
Asigurarea cu <+ 
azot
Bazele + 
schimbabile


<I
Aciditatea- +
Alcalinitatea
Apa accesibila + (+) <
estivala
m(vernal)
Aerul-aeratia + + 
Favorabilitate

Bonitate
Consistenta + + >
estivala
Temperatura- + + 
vernal si
estival
Salinitatea – + 
Alcalitatea
(VNA)

Volumul + <
edafic
Lungimea + + 
perioadei >
bioactive

105
 Fig. 107 – Fişa ecologică a tipului de staţiune FD2/16

În luncile râurilor din zona de dealuri, staţiunile se diferenţiază în raport cu poziţia

luncii în relief, care determină frecvenţa, intensitatea şi durata inundaţiilor, precum şi tipul de
sol şi deci troficitatea, umiditatea şi capacitatea de aprovizionare cu apă.
Astfel, în luncile înalte sau pe terasele joase, cu soluri brune semigleice şi gleizate
profunde, cu volum edafic mare, apare tipul:
12) Deluros de stejerete şi stejereto-şleauri şi şleauri de luncă de bonitate superioară,
eutricambosol semigleic şi gleic în luncă înaltă – FD2(1)BsTIVHIVUe3-2.
În luncile joase din apropierea râurilor rar inundabile cu aluvosoluri molice apare
tipul:
13) Deluros de stejerete, aninişuri şi zăvoaie de bonitate mijlocie spre superioară,
luvosoluri molice humifere – FD2(1)Bm(s)TIII-IVHIV-VUe5-3.
În luncile frecvent inundabile cu aluvosoluri slab humifere apare tipul:
14) Deluros de zăvoaie de plop şi salcie de bonitate inferioară sau mijlocie, aluvosol
slab humifer – FD2(1)Bi(m)TIHIVUe4.
În Dobrogea de nord şi parţial în Banat apar unele tipuri cu caracter regional:
15) Deluros de şleauri de deal de bonitate mijlocie, eutricambosol şi luvosol, edafic
mare şi mijlociu cu floră de mull – FD2şlBmTIV-VHIII-IIUe2-1, care apare pe Dealurile
Niculiţelului, pe versanţi sau culmi late, cu înclinare slabă la moderată.
16) Deluros de şleauri de deal de bonitate inferioară, humicolitoxeromorf, edafic
submijlociu la mic – FD2şlBiTIV-VHII-IUe1, care apare pe versanţii mijlocii cu expoziţii
intermediare şi umbrite cu pante mari.
17) Deluros de şleauri de deal cu cărpiniţă Bi(m) humico-litoxeromorfedafic mare –
mijlociu - FD2şlBi(m)TII-IHII-IUe2-1, care apare pe versanţii mijlocii şi superiori însoriţi sau
parţial însoriţi, culmi şi mici platouri de culme

106
 18) Deluros de şleauri de deal de bonitate mijlocie cu frasin caucazian +/- carpen,
eutricamobosol, luvosol şi humico-litoxeromorf edafic mijlociu submijlociu - FD2şlBmTIV-
VHII-IUe1-0 care apare pe versanţii parţial însoriţi, pe suprafeţe de loess sau gresie.
Local, pot apărea şi staţiuni de făgete de limită inferioară şi cărpinete de vale.
19) Deluros de făgete de limită inferioară de bonitate superioară, edafic mare cu
Asperula-Asarum - FD2faBsTIV-VHIVUe3-2.
20) Deluros de cvercete vale cu cărpinete de bonitate superioară sau mijlocie,
eutricambosol mare - FD2caBs(m)TIV-VHIVUe3.
21) Deluros de făgete de limită inferioară de bonitate mijlocie, luvosol stagnic, edafic
mujlociu-mare cu Carex pilosa - FD2faBmTII-IIIH(E)-IVUe4-3.
În continuare se prezintă cheia de determinare a tipurilor de staţiuni forestiere de
gorunete şi şleauri de deal, cerete şi gârniţete de dealuri (FD2):

A. Staţiuni de versanţi divers înclinaţi, culmi largi, platforme, văi largi fără apă, pe
suprafeţe de obicei sedimentare necalcaroase

1. a) Staţiuni cu eutricambosoluri tipice sau slab luvice şi feoziomuri +/- stagnice: 2

b) Staţiuni cu luvosoluri: 3
c) Staţiuni cu soluri stagnice, luvice, albice sau planice: 4

2. a) Staţiuni pe versanţi însoriţi şi semiînsoriţi, culmi late, platouri din zona de dealuri
din Banat şi Podişul Getic, cu eutricambosoluri tipice sau slab luvice şi slab stagnice, cu
volum edafic mare şi floră de mull – TS1
TS1 – Deluros de cerete şi gârniţete Bs, eutricambosol stagnic, edafic mare -
FD2Ce(Gî)BsTIVHIIIUe2-1
b) Staţiuni de versanţi, platouri, culmi late, cu eutricambosoluri, superficiale sau
scheletice, cu volum edafic mic şi floră de tipul Poa nemoralis-Lithospermum – TS2
TS2 - Deluros de cerete şi gârniţete Bi, eutricambosol, edafic mic -
FD2Ce(Gî)BiTIIIHIIUe2-1
c) Versanţi slab la moderat înclinaţi, culmi late, podişuri fragmentate din Podişul
Central Moldovenesc, Dobrogea de nord, Podişul Getic, Banat şi Piemonturile vestice cu
eutricambosoluri slab stagnice sau feoziomuri cu volum edafic mare şi floră de tip Asarum -
Brachypodium –TS3
TS3 – Deluros de gorunete şi şleauri de deal fără fag Bs, eutricambosol şi feoziom,
edafic mare - FD2şlGoBs-mTIVHIV-IIIUe2
3. a) Versanţi cu expoziţii şi înclinări variate, platouri, culmi, situate spre limita
superioară a etajului, din Podişul Central Moldovenesc, Podişul Getic şi Podişul
Transilvaniei, pe substrate sedimentare, cu luvosoluri +/- stagnice, cu volum edafic mare şi
foarte mare şi floră de tip Asperula - Asarum – TS4
TS4 - Deluros de gorunete şi şleauri de deal cu gorun şi fag Bs-m, luvosol, edafic
mare cu Asperula - Asarum - FD2GoşlGoBs-mTIII-IVHIII-IVUe3-2
b) Versanţi slab înclinaţi, platforme, terase, depresiuni largi, cu luvosoluri, moderat la
puternic stagnice şi volum edafic mare – TS5
TS5 - Deluros de gorunete şi şleauri de deal Bs, luvosol stagnic, edafic mare cu Carex
pilosa - FD2şlBsTIVH(E)-IVUe4-3
Platouri, terase, versanţi slab înclinaţi, cu soluri brune luvice (sau luvosoluri albice),
cu volum edafic mijlociu şi floră de tip mezohigrofită – TS6
TS6 - Deluros de gorunete, cerete şi gârniţete Bm, luvosol, edafic mijlociu -
FD2GoCeGîBmTIIIHIIUe2-1
d) Platouri, terase, versanţi slab înclinaţi cu substrate silicioase, luvosoluri, cu volum
edafic submijlociu TS7
TS7 - Deluros de gorunete, cerete şi gârniţete Bi, luvosol, edafic mic cu floră
acidofilă, mezoxerofită - FD2GoCeGîBiTI-IIHII-IUe1

107
 4. a) Platouri, terase, versanţi slab înclinaţi, cu hidrisoluri stagnice, luvice sau albice,
cu volum edafic mijlociu şi floră de tip Poa pratensis – Carex caryophillea – TS8
TS8 - Deluros de gorunete, cerete şi gârniţete Bm, stagnosol luvic (albic), edafic
mijlociu cu Poa pratensis – Carex caryophillea –FD2GoCeGîBmTIIIHE-1Ue1
b) Platouri, terase, versanţi slab înclinaţi, cu stagnosoluri albice, planice grele cu
volum edafic mijlociu şi floră de tip Carex-Poa pratensis – TS9
TS9 - Deluros de cerete şi gârniţete Bi, stagnosol albic-planic, edafic mijlociu cu
Carex- Poa pratensis –FD2CeGîBiTIIHE-1Ue1

B. Staţiuni de versanţi, culmi cu roci calcaroase

1. a) Versanţi slab la moderat înclinaţi, pe calcare sau alte roci sedimentare calcaroase,
cu rendzine cambice sau pseudorendzine, cu volum edafic mijlociu – TS10
TS10 - Deluros de cvercete (gorun, cer, stejar pufos) Bm, rendzinic, edafic mijlociu –
FD2CvBmTIV-VHIII-IIUe2-1
b) Versanţi repezi la foarte repezi, cu rendzine cambice, litice sau litosoluri rendzinice,
cu volum edafic mic – TS11
TS11 - Deluros de cvercete (gorun, cer, stejar pufos) Bi, rendzinic, edafic mic –
FD2CvBiTIII-IVHI-IIUe1-0

C. Staţiuni intrazonale de luncă pe depozite aluviale

1. a) Lunci înalte, terase joase de luncă cu eutricambosoluri profunde şi foarte

profunde, freatic umede sau gleizate – TS12
TS12 – Deluros de cvercete cu stejerete, stejereto-şleauri şi şleauri de luncă,
intrazonal de luncă Bs, eutricambosol freatic umed sau gleizat în luncă înaltă –FD1+
FD2(l)CvBsTIVHIVUe5-3
b) Sectoare de luncă mai înaltă, rar inundabilă, cu aluvosoluri mollice, mijlociu
profunde şi profunde, cu volum edafic mijlociu şi mare – TS13
TS13 - Deluros de cvercete şi stejerete şi aninişuri, intrazonal de luncă Bs-m, aluvosol
moderat humifer – FD2(l)Bm-sTIII-IVHIV-VUe5-4
c) Sectoare de lunci joase cu aluvosoluri stratificate +/- scheletice, slab humifere, de
bonitate mijlocie spre inferioară pentru zăvoaie de plop şi salcie – TS14
TS14 - Deluros de cvercete cu zăvoaie de plop şi salcie, intrazonal de luncă, Bi-m,
aluvosol slab humifer – FD2(l)Bi-mTI-IIHIVUe4
D. Staţiuni extrazonale de făgete de limită inferioară şi cărpinete de vale din FD2
1. a) Eutricambosoluri tipice: 2
b) Luvosoluri stagnice: 3

2. a) Porţiuni de versanţi umbriţi, depresiuni, văi fără apă, cu eutricambosoluri +/- slab
stagnice, cu volum edafic mare şi floră de tip Asperula - Asarum - TS15
TS15- Deluros de cvercete cu făgete de limită inferioară Bs, eutricambosol, edafic
mare - FD2FaBsTlV-VHlVUe3-2
b) Versanţi inferiori umbriţi cu eutricambosoluri mijlociu profunde şi profunde, cu
volum edafic mijlociu şi floră de tip Asperula - Asarum – TS16
TS16 - Deluros de cvercete cu făgete de limită inferioară Bm, eutricambosol cu
Asperula - Asarum – FD2FaBmTlll-lVHlllUe2
c) Văi înguste fără apă, mărginite de versanţi puternic înclinaţi, cu frecvente îngheţuri
târzii şi eutricambosoluri, slab stagnice uneori şi umezite freatic, cu volum edafic mare – TS17
TS17 – Deluros de cvercete, vale de cărpinete Bs-m, eutricambosol edafic mare -
FD2CaBs-mTlV-VHlVUe3

108
 2. a) Versanţi slab înclinaţi, locuri aşezate cu substrate sedimentare argiloase şi
luvosoluri stagnice şi floră de tip Carex pilosa – TS18
TS18 – Deluros de cvercete cu făgete de limită inferioară, Bm, luvosol stagnic, edafic
mijlociu la mare cu Carex pilosa - FD2FaBmTlI-IIIH(E)-IVUe4-3

E. Staţiuni cu caracter regional di Dobrogea de Nord şi Banat

1. a) Staţiuni de versanţi, platouri, culmi late cu eutricambosoluri eumezobazice +/-

slab luvice: 2
b) Versanţi divers înclinaţi, platouri, culmi cu luvosoluri : 3

2. a) Versanţi, culmi late, platouri cu soluri eutricambosoluri tipice, uneori rezidual

carbonatice, cu volum edafic mare – TS19
TS19 – Deluros de stejerete şi şleauri de deal cu carpen Bm, eutricambosol, edafic
mare şi mijlociu, – FD2şlBmTlV-VHlllUe2-1
b) Versanţi repezi până la foarte repezi, cu eutricambosoluri mollice, rezidual
carbonatice, cu volum edafic submijlociu şi mic – TS20
TS20 – Deluros de şleauri de deal Bi eutricambosol, edafic submijlociu la mic,
FD2şlBiTlV-VHl-llUe1
c) Versanţi cu expoziţii însorite, culmi sau mici platouri de culme cu eutricambosoluri
+/- slab luvice mollice, cu volum edafic mare-mijlociu – TS21
TS21 – Deluros de şleauri de deal cu cărpiniţă Bi-m, eutricambosol, edafic mare –
mijlociu – FD2şlBiTlV-VHll-lUe2-1

3. a) Luvosoluri, mijlociu profunde, lutoase cu volum edafic mijlociu şi submijlociu –

TS22
TS22 – Deluros de şleauri de deal cu frasin caucazian +/- carpen Bm, luvosol, edafic
submijlociu – mijlociu – FD2şlBmTlV-VHllUe1-0

2.4 STAŢIUNI FORESTIERE DE STEJERETE ŞI AMESTECURI DE

DIFERITE SPECII DE CVERCINEE DIN REGIUNEA DEALURILOR JOASE ŞI
CÂMPIILOR SUBCOLINARE (FD1)
2.4.1 CARACTERE FIZICO-GEOGRAFICE ŞI ECOLOGICE GENERALE

2.4.1.1 CONDIŢII GEOLOGICE ŞI GEOMORFOLOGICE

Staţiunile forestiere de stejerete şi amestecuri de diferite specii de cvercinee ocupă în

mare regiunea dealurilor joase şi câmpiilor subcolinare. Ele au o răspândire fragmentară, fiind
mai bine reprezentate în podişul Sucevei, la altitudini cuprinse între 250 şi 450 de metri, în
regiunea dealurilor dintre Târgovişte şi Ploieşti la altitudini de 140-350 m, în Subcarpaţii
Munteniei şi Olteniei între 250 şi 400 de metri altitudine în Câmpia înaltă a Piteştilor între
170-280 m altitudine, în sudul Podişului Getic între 150-250 m, în Piemonturile vestice între
150-250 m altitudine, în Podişul Transilvaniei între 350 şi 500 de metrii altitudine.
Substratele litologice ce caracterizează aceste staţiuni sunt alcătuite din depozite
neogene de molasă argilo-nisipoase şi din depozite cuaternare, iar în Podişul Sucevei şi din
gresii, marne şi conglomerate.
Relieful tipic de dealuri joase şi câmpii subcolinare are structură uşor monoclinară,
larg ondulat, cu întinse suprafeţe structurale şi frecvente alunecări, surpări şi prăbuşiri.

109
 Fig. 108 Diagrama climatică Oradea

2.4.1.2 CONDIŢII CLIMATICE

Climatul este asemănător cu cel din zona gorunetelor şi şleaurilor de deal fiind uşor
mai cald şi mai uscat, oglindit şi prin apariţia unui deficit de precipitaţii parţial necompensat
şi a unei perioade reduse de uscăciune. (fig. 108, 109).

2.4.1.3 CONDIŢII EDAFICE

Şi aici, dominante sunt luvosolurile, iar pe suprafeţe restrânse şi vertisolurile şi

rendzinele. Local apar şi hidrisoluri, mai ales stagnosoluri, iar în lunci aluvosoluri.

2.4.1.4 SECTOARE REGIONALE

Staţiunile de stejerete şi amestecuri de diferite specii de cvercinee din regiunea

dealurilor joase pot fi grupate în următoarele sectoare regionale:

a) Sectorul staţiunilor de stejerete din Podişul Sucevei, Depresiunea Făgăraş, Podişul

Târnavelor şi Depresiunea Sibiu, unde predomină marnele şi argilele ori în alternanţa cu
nisipuri, cu soluri brune luvice +/- pseudogleizate, uneori planice şi pseudogleice şi solurile
cenuşii, cu climat continental mai pronunţat.
b) Sectorul staţiunilor de stejerete, cerete, gârniţete şi de amestecuri de diferite specii
de cvercinee din Piemontul Târgoviştei, Câmpia înaltă a Piteştilor şi Podişul Getic de nord,
cu climat continental moderat, cu influenţe submediteraneene sau de tranziţie, cu substrate
predominant argiloase, cu soluri brune luvice, planice sau vertisoluri.
c) Sectorul staţiunilor de stejerete, gârniţete, cerete şi amestecuri din Subcarpaţii
Olteniei şi Piemonturile Vestice, cu climat continental slab sau moderat şi relativ ploios, cu

110
substrate din argile, argile marnoase cu intercalaţii de nisipuri şi pietrişuri cu soluri brune
luvice +/- pseudogleizate şi luvisoluri albice sau vertisoluri.

111
 Fig. 109 Diagrama climatică Bacău

2.4.2 TIPURI DE STAŢIUNI

Substratul litologic şi relieful care condiţionează apariţia unor anumite tipuri de sol cu
anumite regimuri de troficitate şi umiditate sunt factorii principali ai diferenţierii tipurilor de
staţiuni.
Astfel, pe terenurile slab înclinate şi practic orizontale, uşoare depresiuni şi văi largi,
cu eutricambosoluri profunde, cu textură mijlocie, mijlocie fină fără schelet sau slab
scheletice, apare tipul:
1) Deluros de stejerete şi amestecuri de bonitate mijlocie până la superioară,
eutricambosol edafic mare cu floră de mull – FD1stBm-sTIV-VHIVUe2

În aceleaşi condiţii de relief dar pe argile gonflate, cu vertisoluri profunde argiloase şi

compacte în orizontul B, apare tipul:
2) Deluros de stejerete, câmpie piemontană de gârniţete, de bonitate mijlocie spre
inferioară, vertisol edafic submijlociu, mijlociu – FD1gîBm-iTIV-IIIHIUe1
Pe terase, platouri şi câmpii înalte, cu luvosoluri, vertisoluri slab-mediu stagnice, apar
următoarele două tipuri:
3) Deluros de stejerete, câmpie piemontană de gârniţete, de bonitate mijlocie,
vertisol luvic edafic mijlociu – FD1gîBmTIII-IVHII-IUe2-1
4) Deluros de stejerete, câmpie înaltă cu gârniţete, de bonitate superioară, edafic
mare cu Carex – FD1gîBsTIII-IIH(E)-IIIUe2-1 (Fig. 110)

112
 Sp
garnita
Clase de marimi ale factorilor Clase de favorabilitate ale factorilor
ecologici ecologici
Factori 0..m I II III IV V E E2 N.. FS S M R FR
1 m
Temperatura +
m.a.
Precipitatiile a. +

M
Precipitatiile +
de incarcare a
solului
Precipit.estival +> <
e iulie + august
Vanturile +
Umiditatea +
atm. rel.in iulie

I
Substantele + +
nutritive
(ind.trof.)
Asigurarea cu + +
azot
Bazele +
schimbabile

<I
Aciditatea- +
Alcalinitatea
Apa accesibila + + (+)
estivala
m(vernal)
Aerul-aeratia + +
Favorabilitate

Bonitate
Consistenta + +
estivala
Temperatura- +
vernal si estival +>
Salinitatea – +
Alcalitatea
(VNA)

Volumul edafic +
Lungimea + + >
perioadei >
bioactive

Fig. 110 Fişa ecologică a tipului de staţiune FD1/4

În aceleaşi condiţii de relief, dar pe soluri puternic stagnice şi stagnosoluri apar

următoarele tipuri:

113
 5) Deluros de stejerete de bonitate superioară, luvosol puternic stagnic, edafic mare
– FD1stBsTIIIH(E)-IIIUe2, care apare pe solurile cu volum edafic mare şi floră de tipul Carex
silvatica, Stellaria-Geum
6) Deluros de stejerete de bonitate mijlocie stagnosol luvic cu Poa pratensis – Carex
caryophillea – FD1BmTIIIHE-IUe2-1, care apare pe solurile cu orizontul pseudogleic W, sub 40
de cm.
7) Deluros de stejerete şi cerete de bonitate inferioară pentru stejerete şi mijlocie
pentru cerete, puternic stagnic sau stagnosol, edafic mijlociu – FD1st ceBi-mTIIH(E)-IIUe2-1,
care apare pe solurile cu orizontul W sub 30-35 cm, cu floră de tip Carex, Juncus,
Deschampsia caespitosa, Poa pratensis ş.a.
8) Deluros de stejerete, câmpie înaltă de cerete, de bonitate inferioară spre mijlocie,
stagnosol luvic, planic sau albic edafic submijlociu mic – FD1ceBi-mTIIHE-IUe1 (Fig. 111),
care apare pe solurile hidromorfe pluviale cu orizont W până la 30 de cm şi floră de tip
Carex-Poa pratensis.

114
 Sp
Clase de marimi ale factorilor Clase de favorabilitate ale factorilor
ecologici ecologici
Factori 0.. I II III IV V E1 E2 N.. FS S M R FR
m m
Temperatura +
m.a.
Precipitatiile a. + <+

M
Precipitatiile <+

cer
de incarcare a
solului
Precipit.estival + +
e iulie + august
Vanturile + +
Umiditatea +
atm. rel.in iulie

>
I
Substantele + <
nutritive
(ind.trof.)
Asigurarea cu +
azot
Bazele +
schimbabile

<I
Aciditatea- +
Alcalinitatea
Apa accesibila + (+)
estivala
m(vernal)
Aerul-aeratia + +
Favorabilitate

Bonitate
Consistenta +
estivala
Temperatura- +
vernal si estival +>
Salinitatea – +
Alcalitatea
(VNA)

Volumul edafic +
>
Lungimea + +
perioadei
bioactive

Fig. 111 Fişa ecologică a tipului de staţiune FD1/8

Pe versanţii şi platourile slab înclinate, cu soluri nepseudogleizate, cu

eutricambosoluri, luvosoluri, apar următoarele două tipuri de staţiuni:

115
 9) Deluros de gârniţete de bonitate mijlocie, luvosol cu drenaj intens, edafic mijlociu
– FD1gîBmTIIIHII-IUe1, care apare pe versanţii slab moderat înclinaţi şi
10) Deluros de gârniţete de bonitate superioară, luvosol edafic mijlociu-mare cu
Glecoma – FD1gîBsTIII-IVH(E)-1Ue1, care apare pe versanţii moderat înclinaţi sau platouri.
Pe solurile puternic erodate (erodisoluri) apare tipul:
11) Deluros de stejerete, versant puternic erodat în sedimentar necalcaros, de
bonitate inferioară – erodosol edafic mic – FD1stBiTIHIUe1-0
Pe versanţi, pe culmile şi platourile cu roci calcaroase şi soluri rendzinice, în raport cu
volumul edafic, pot apărea următoarele două tipuri:
12) Deluros de cvercete de bonitate mijlocie, rendzinic, edafic mijlociu-mare –
FD1cvBmTIV-VHII1Ue2-1
13) Deluros de cvercete de bonitate inferioară, rendzinic, edafic mic – FD1cvBiTIII-
H
IV I-IIUe1
În luncile apelor curgătoare, în raport cu poziţia luncii (terasei) şi respectiv frecvenţa,
durata şi intensitatea inundaţiilor care determină tipul de sol şi deci regimul de troficitate şi
umiditate, apar următoarele trei tipuri:
14) Deluros de stejerete, stejereto-şleauri, şleauri de luncă, şleao-plopişuri şi zăvoaie
intrazonal de luncă de bonitate superioară, eutricambosol freatic umed, gleizat şi semigleic
edafic mare în luncă înaltă – FD1(l)BsTIVHIVUe5-3
15) Deluros intrazonal de luncă de zăvoaie, de bonitate mijlocie sau superioară,
aluvosol moderat humifer - FD1(l)Bm-sTIIIHIVUe4
16) Deluros intrazonal de luncă de zăvoaie de plop şi salcie, de bonitate inferioară,
aluvosol slab humifer - FD1(l)Bi-mTI-IIHIVUe4

116
 În continuare se prezintă cheia de determinare a tipurilor de staţiuni forestiere de
diferite specii de cvercinee din regiunea dealurilor joase şi câmpiilor subcolinare FD1:

A. Staţiuni pe substrate (obişnuit) sedimentare necalcaroase

I. Staţiuni de versanţi slab înclinaţi, terase, platouri, terenuri +/- orizontale, uşoare
depresiuni, văi fără curs de apă

1. a) Eutricambosoluri: 2
b) Soluri de altă natură: 3

2. a) Versanţi inferiori slab înclinaţi, locuri aşezate, platforme joase, depresiuni uşoare,
terase joase inundabile cu eutricambosoluri cu volum edafic mare şi floră de tip
Brachypodium-Geum-Pulmonaria – TS1
TS1 – Deluros de stejerete şi şleauri de deal cu stejar pedunculat sau stejereto-
goruneto-şleauri, Bs, eutricambosol edafic mare - FD1st şl BsTIV-VHIVUe2
b) Versanţi divers înclinaţi, platouri slab înclinate cu soluri drenate, cu volum edafic
mijlociu şi floră de tip Glechoma-Geum – TS2
TS2 - Deluros de gârniţete şi amestecuri de gorun, cer şi gârniţă, Bm, eutricambosol
slab luvic, edafic mijlociu, cu drenaj intens - FD1gîBmTIIIHII-IUe1
3. a) Luvosoluri slab-mediu stagnice: 4
b) Alte tipuri genetice de soluri: 5

4. a) Terase, platouri, câmpii înalte, cu luvosoluri slab- mediu stagnice, cu volum

edafic mare – TS3
TS3 - Deluros de stejerete, câmpie înaltă de gârniţete, Bs, luvosol stagnic edafic mare
- FD1gîBsTIII-IIH(E)-IIIUe2-1
b) Terase, platouri, cu luvosoluri puternic pseudogleizate în orizontul Bt, moderat
pseudogleizate în El şi Ao, cu volum edafic mare şi pătură erbacee de tip Carex sylvatica şi
Slellaria-Geum – TS4
TS4 - Deluros de stejerete şi şleauri de deal cu stejar pedunculat, Bm, luvosol stagnic
edafic mare - FD1st şl BsTI-IIH(E)-IIIUe2
5. a) Vertisoluri sau soluri vertice: 6
b) Hidrisoluri: 7

6. a) Terase, platouri, câmpii înalte cu vertisoluri sau soluri vertice, compacte şi

îndesate, cu volum edafic submijlociu – TS5
TS5 - Deluros de stejerete, câmpie piemontană de gârniţete Bm-i, vertisol, edafic
submijlociu-mijlociu - FD1gîBm-iTIV-IIIH(E)-IUe1
b) Terase, platouri, câmpii înalte, cu vertisoluri luvice sau albice, cu volum edafic
mijlociu – TS6
TS6 – Deluros de stejerete, câmpie piemontană de gârniţete, Bm, vertisol luvic, edafic
mijlociu - FD1gîBmTIII-IVH(E)-IIUe2-1

7. Terase, platouri, câmpii înalte, cu stagnosoluri luvice, cu volum edafic mijlociu şi

pătură erbacee de tip Poa pratensis – Carex caryophillea – TS7
TS7 - Deluros de stejerete, goruneto-stejerete, cerete şi gârniţete, Bm, stagnosol luvic,
cu Poa pratensis – Carex caryophyllea - FD1cvBmTIIIHE-IUe2-1
b) Terase, platouri, cu stagnosoluri luvice planice şi floră higrofilă – Carex, Juncus,
Deschampsia, Agrostis etc. – TS8
TS8 - Deluros de stejerete şi cereto-stejerete, Bi-m, stagnosol luvic-planic, edafic
mijlociu - FD1st ce Bi-mTIIH(E)-IIUe2-1

117
 c) Câmpii înalte plane din piemonturile vestice şi terasele Crişului şi Mureşului, cu
stagnosoluri albice, planice şi floră higrofită săracă – TS9

118
 TS9 - Deluros de stejerete, câmpie înaltă de cerete, Bi-m, stagnosol albic planic,
edafic submijlociu-mic - FD1ceBi-mTIIHE-IUe1
B. Staţiuni de calcare şi alte roci sedimentare calcaroase

1. a) Versanţi divers înclinaţi, cu substrate calcaroase şi soluri de tip rendzine cambice

sau pseudorendzine cambice, cu volum edafic mijlociu la mare – TS10
TS10 - Deluros de stejerete şi cvercete amestecate, Bm, rendzinic edafic mijlociu -
FD1cvBmTIV-VHIIIUe2-1
b) Versanţi puternic înclinaţi la repezi, cu rendzine cambice litice, cu volum edafic
mic – TS11
TS11 - Deluros de stejerete de stejar pufos cu cvercete amestecate, Bi, rendzinic,
edafic mic - FD1cv BiTIII-IVHI-IIUe1
c) Versanţi însoriţi, puternic erodaţi cu erodisoluri sau litosoluri rendzinice, regosoluri
carbonatice cu volum edafic foarte mic – TS12
TS12 – Deluros de stejerete Bi rendzinic, edafic foarte mic - FD1cvBiTI-IIHIUe1
C. Staţiuni intrazonale de luncă pe depozite aluviale

1. a) Sectoare de luncă înaltă neinundabilă, cu eutricambosol freatic umed sau gleizat,

moderat la intens humifere, cu volum edafic mare – TS13
TS13 - Deluros de stejerete, stejereto-şleauri de luncă sau aninişuri şi zăvoaie, Bs,
eutricambosol freatic umed sau gleizat, edafic mare în luncă înaltă - FD1(l) st.şl.zăv.
BsTIVHIVUe5-3
b) Sectoare de luncă înaltă, rar inundabile, cu aluvosoluri moderat humifere – TS14
TS14 - Deluros de stejerete cu aninişuri de anin negru şi zăvoaie de plop şi salcie, Bm-
s, luvosol moderat humifer - FD1(l)zăv.an.Bm-sTIIIHIVUe4
c) Lunci joase sau sectoare de luncă frecvent inundabile, cu aluvosoluri slab humifere
– TS15
TS15 - Deluros de stejerete intrazonal de luncă cu zăvoaie de plop şi salcie, Bi-m,
aluvosol slab humifer - FD1(l)zăv.Bi-mTI-IIHIVUe4

119
 Capitolul 3. STAŢIUNI FORESTIERE DE CÂMPIE (C.F.)

3.1. CARACTERE FIZICO-GEOGRAFICE SI ECOLOGICE GENERALE

3.1.1. RĂSPÂNDIRE

Câmpiile, ca treaptă de relief, ocupă teritoriile cuprinse între 0 şi 200 m altitudine şi

reprezintă cca. 33% din suprafaţa totală a ţării. Cea mai mare pondere o deţin câmpiile
tabulare şi joase nefragmentate, urmate de câmpiile piemontane şi cele în trepte.
Trecerile de la câmpiile piemontane spre cele de divagare în regiunile dintre Putna şi
Buzău, Teleajen şi Dâmboviţa sau dintre Crişul Alb şi Barcău, au loc treptat.
Staţiunile forestiere de câmpie ocupă în general jumătatea nordică a câmpiei Române
cu excepţia Bărăganului şi Câmpia joasă a Someşului şi o fâşie relativ îngustă din Câmpia
Crişurilor, Mureşului, Timişului şi Bârzavei.
In zona forestieră de câmpie, staţiunile sunt apte pentru stejerete, cerete, gârniţete şi
amestecuri dintre acestea, precum şi pentru şleaurile de câmpie care au în prezent un areal
foarte fragmentat ele ocupând teritoriile mai puţin propice pentru agricultură.

3.1.2. CONDIŢII GEOLOGICE ŞI GEOMORFOLOGICE

Câmpia Română este alcătuită în totalitate din formaţii sedimentare pleistocene şi

holocene, dintre care cele mai răspândite sunt loessurile şi depozitele loessoide, depozitele
argiloase şi nisipurile de dune. In câmpia de divagare Titu Buzău şi în câmpia joasă a Tisei
apar şi depozite aluviale alcătuite din alternanţe de nisipuri, luturi, argile şi pietrişuri.
Câmpia Română situată la est de Olt este o câmpie tabulară, cu fragmentare medie cu
numeroase crovuri, găvane sau padine.
Câmpia Română situată la vest de Olt sau Câmpia Olteniei, este o câmpie de terase şi
lunci, cu frecvente dune de nisip.
Câmpia Banato-Crişană este o câmpie joasă, aluvială, formată din lunci, terase
îngropate şi numeroase albii părăsite şi o regiune mai înaltă, uşor înclinată spre vest, cu
fragmentare în general moderată, cu frecvente terase în formă de evantai (C.D.Chiriţă ş.a.).
Altitudinea medie a Câmpiei Române este de 50-60 de m, iar energia de relief este de
20-25 m.

3.1.3. CONDIŢII CLIMATICE

Altitudinea mică, întinderea mare, relativa uniformitate, absenţa obstacolelor

orografice şi deschiderea largă ce caracterizează câmpiile favorizează advecţii relativ
simultane ale maselor de aer, aproximativ aceleaşi variaţii periodice şi neperiodice ale
elementelor climatice şi o repartiţie relativ uniformă a acestora, bilanţ radiativ şi caloric dintre
cele mai mari, uşor diferenţiate longitudinal, precum şi cel mai mare grad de continentalism
dintre toate teritoriile ţării.
Amplitudinile termice sunt cele mai mari din ţară întrucât în regiunile de câmpie se
înregistrează valori termice de peste 40oC şi sub - 30oC. Astfel, amplitudinile medii anuale au
valori de 23-25oC, iar cele diurne din anotimpurile de tranziţie pot atinge 20-25oC. Solul se
încălzeşte puternic în zilele de vară şi se răceşte foarte mult iarna în nopţile şi zilele geroase
datorită radiaţiei mari. Ingheţul, bruma chiciura, poleiul şi ninsorile au frecvenţe, durate şi
intensităţi mai mari în Câmpia Română de est faţă de cea din vest şi Câmpia Banatului şi
Crişanei.
Datorită vântului, stratul de zăpadă se depune neuniform, este spulberat şi durează
puţin mai ales în vestul ţării. Vara evpotranspiraţia este foarte mare (depăşind 700 mm anual),
roua este foarte abundentă, căderile de grindină sunt frecvente.

120
 Temperatura medie anuală variază între 9-11oC în Câmpia de vest şi între 10-11oC în
Câmpia Română; temperatura lunii cele mai calde variază între 20-21oC în câmpia de vest şi
22-23,5oC în Câmpia Română; temperatura medie a lunii cele mai reci este sub -2 oC în
Câmpia de vest şi su7b -3oC în Câmpia Română (fig.112).

Fig. 112 Diagrama climtatică Găieşti

Precipitaţiile medii anuale variază între 550-650 mm în Câmpia de vest şi între 450-
600 mm în Câmpia Română. Numărul zilelor ploioase este cuprins între 100 şi 125 în Câmpia
de vest şi între 90 şi 115 în Câmpia Română. Indicii de ariditate sunt în jur de 30 în Câmpia
de vest şi în jur de 25 în nordul Câmpiei Române. Fenomenele de secetă şi uscăciune sunt
prezente tot anul, mai ales vara şi la sfârşitul sezonului de vegetaţie. Ele au cea mai mare
frecvenţă şi durată din sud-est.
Clima regiunilor de câmpie este foarte variabilă de la un an la altul.
In lunci şi în jurul lacurilor din câmpie, umezeala este mai ridicată, pe terase solurile
sunt mai uscate, stratul de zăpadă este mai gros şi mai uniform în lunci, în crovuri şi în
găvane.

3.1.4. CONDITII EDAFICE

In aceste condiţii de substrat, relief şi climă, solurile dominante sunt luvosolurile

roşcate, stagnice, luvice şi albice şi vertisolurile. In luncile apelor curgătoare apar soluri
zonale gleizate, semigleice, gleice şi amfigleice, precum şi soluri neevoluate, aluviosolurile.
Majoritatea solurilor au grosimea morfologică mare la foarte mare, sunt lipsite de
schelet şi au volum edafic mare. Troficitatea solurilor este de asemenea ridicată, majoritatea
fiind eutrofice la megatrofice. Factorul edafic limitativ îl constituie regimul de umiditate care
condiţionează capacitatea de aprovizionare cu apă a plantelor.

121
 3.1.5. SECTOARE REGIONALE

Condiţiile diferite de substrat, relief şi sol, impun o diferenţiere regională a staţiunilor

forestiere de câmpie şi anume:
a) sectorul câmpiei forestiere din Câmpia Română situată la est de Argeş,
caracterizată prin substrate lutoase şi lutoargiloase, preluvosoluri sau luvosoluri roşcate cu
climat continental accentuat;
b) sectorul câmpiei forestiere din Câmpia Română dintre Olt şi Argeş caracterizat
printr-un climat de tranziţie şi substrate luto-argiloase grele, eutrocambosoluri şi luvosoluri
roşcate, vertisoluri;
c) sectorul câmpiei de terase a Olteniei, cu substrate nisipoase, luvosoluri roşcate
tipice şi luvosoluri roşcate, psamosoluri şi climat cu influenţe submediteraneene;
d) sectorul câmpiei forestiere din Câmpia Someşului, cu substrate luto-argiloase,
soluri hidromorfe şi climat continental cu influenţe oceanice.
e) sectorul câmpiei forestiere din Câmpia Crişurilor, Mureşului şi Timişului cu
substrate din alternanţe de argile, luturi argiloase cu nisipuri şi pietrişuri, depozite loessoide,
cu soluri preluvosoluri roşcate şi luvosoluri roşcate, cernoziomuri, luvosoluri tipice,
aluviosoluri şi cu climat continental cu influenţe oceanice.

3.2. TIPURI DE STATIUNI

3.2.1. TIPURI DE STATIUNI DE STEJERETE SI SLEAURI DE CAMPIE

De remarcat faptul că în zona forestieră de câmpie, climatul fiind în general uniform

pe mari suprafeţe, el nu intervine hotărâtor în diferenţierea tipurilor de staţiuni. Aici relieful şi
deci solul intervin ca factori principali în diferenţierea şi caracterizarea tipurilor de staţiuni.
Staţiunile de stejerete şi şleauri de câmpie, apar pe câmpiile tabulare (interfluvii), pe
terase, versanţi slab la moderat înclinaţi, uşoare depresiuni. Ele se diferenţiază în raport cu
tipul, subtipul şi varietatea de sol care condiţionează regimul de troficitate şi umiditate,
precum şi capacitatea de aprovizionare cu apă a solurilor (fig,113).
Astfel, pe câmpiile tabulare, terase, versanţi slab-moderat înclinaţi, pe luvosoluri
roşcate, apar următoarele tipuri de staţiuni:
1. Câmpie forestieră de şleau de bonitate superioară, preluvosol cu Arum-
Pulmonaria, CF.şl.Bs.TIV-VHIVUe2 (fig.114).
2. Câmpie forestieră-versant de şleau de bonitate mijlocie, preluvosol roşcat edafic
mijlociu CF(V)şl.Bm.TIVHIIIUe2 care apare pe versanţii văilor.
3. Câmpie forestieră de tranziţie şleao-ceret de bonitate superioară la mijlocie,
luvisol roşcat, slab stagnic, edafic mijlociu-mare, CF.şl, ce.Bs-mTIVHIIIUe2-1, care apare pe
solurile cu orizont Bt mai argilos şi mai compact, formate pe materiale loessoide.
Pe aceleaşi forme de relief, indeosebi pe terase şi câmpii înalte dar pe luvosoluri
tipice, puternic stagnice sau stagnosoluri luvice sau albice, cu orizont W de la 25-30 cm,
apare tipul:
4. Câmpie forestieră de stejeret de bonitate inferioară la mijlocie, stagnosol luvic,
edafic mijlociu cu Poa pratensis, CF(t).st.Bi-mTIIH(E)-IUe1.
Pe câmpiile joase şi depresiunile largi, cu luvosoluri puternic stagnice sau
stagnosoluri luvice sau albice, pot apărea următoarele tipuri:
5. Câmpie forestieră de stejaret de bonitate mijlocie, luvosol puternic stagnic de
depresiune largă, edafic mijlociu, CF(d).st.BmTIIIH(E)-IIUe2-1, care apare pe depozite loessoide
lutoase sau luto-argiloase.
6. Câmpie forestieră joasă de frăsineto-stejărete de bonitate superioară spre mijlocie,
stagnosol albic, edafic mare, cu floră higrofilă de mlaştină prelungită, CF.fr.st.Bs-mTIIHV-
IVUe4-3, care apare pe stagnosolurile albice sau luvice.

122
Fig. 113 Succesiuni de staţiuni şi vegetaţie forestieră în câmpia forestieră (CF)
(Chiriţă şi colab., 1964)

123
 frasin 


Sp
Clase de marimi ale factorilor Clase de favorabilitate ale factorilor
ecologici ecologici
Factori 0.. I I III IV V E E2 N.. FS S M R FR
m I 1 m
Temperatura +  
m.a.
Precipitatiile <  
a. +

M
Precipitatiile + 
de incarcare a
solului

tei 
Precipit.estiv +>  
ale iulie +
august
Vanturile + 
Umiditatea + 

Stejar 
atm. rel.in 
iulie

I
Substantele + +  
nutritive
(ind.trof.)
Asigurarea cu + + 
azot
Bazele + +  
schimbabile

<I
Aciditatea- (+) + <( 
Alcalinitatea +)
Apa +  
accesibila
estivala
m(vernal)
Aerul-aeratia + +  
Favorabilitate

Bonitate

Consistenta + 
estivala
Temperatura- + <+ 
vernal si
estival
Salinitatea – + 
Alcalitatea
(VNA)

Volumul + 
edafic
Lungimea + 
perioadei
bioactive

124
 Fig. 114 Fişa ecologică a tipului de staţiune CF/1

7. Câmpie forestieră joasă de stejerete de bonitate mijlocie stagnosol albic cu floră

higrofită, CF.st.BmTIIHE-IIIUe2, care apare pe soluri cu stagnări de apă mai scurte în câmpia
joasă a Someşului (fig.115).
8. Câmpie forestieră joasă de stejeret de bonitate inferioară stagnosol albic, edafic
submijlociu-mijlociu, cu floră higrofită, CF.st.BiTIIHE-1Ue1, care apare pe soluri hidromorfe cu
caracter planic.
9. Câmpie forestieră joasă de şleau de bonitate superioară, luvosol stagnic, edafic
mare, cu floră higrofită de mull, CF.şl.BsTIV-IIIHE-IVUe3, care apare în câmpia joasă a
Someşului.
10. Câmpie forestieră joasă de stejereto-şleau de bonitate superioară, luvisol stagnic
edafic mare, CF.şl.st.BsTIV-IIIHIIIUe3, care apare pe solurile brune luvice pseudogleizate cu
orizontul W sub 60-80 cm adâncime.
11. Câmpie forestieră joasă, depresiuni cu stagnosoluri fără vegetaţie lemnoasă sau
cu anin negru de bonitate subinferioară care apare pe terenurile cu exces permanent de apă.

125
 
Sp
carpen
Clase de marimi ale factorilor ecologici Clase de favorabilitate ale
factorilor ecologici
Factori 0.. I II III IV V E E2 N.. FS S M R FR
m 1 m
Temperatura <+ 
m.a.
Precipitatiile <+  
a.

frasin 
M
Precipitatiile <+ 
de incarcare a
solului


Precipit.estiva + 
le iulie +
august
Vanturile + 

Stejar 
Umiditatea + 
atm. rel.in
iulie

I

Substantele + 
nutritive
(ind.trof.)
Asigurarea cu <+ 
azot
Bazele + 
schimbabile


<I
Aciditatea- + +
Alcalinitatea
Apa + (+)   
accesibila
estivala
m(vernal)
Aerul-aeratia + +   
 
Favorabilitate

Bonitate
Consistenta + +
estivala
Temperatura- + + 
vernal si
estival
Salinitatea – + 
Alcalitatea
(VNA)

Volumul + 
edafic
Lungimea + 
perioadei
bioactive

126
 Fig. 115 Fişa ecologică a tipului de staţiune CF/7

3.2.2. TIPURI DE STAŢIUNI DE CERETO-STEJERETE, CERETE SI

CERTO-GÂRNIŢETE

Pe rovinele largi sau pe fâşiile din jurul unor rovine şi alte depresiuni cu stagnosoluri
luvice cu orizont W sub 25-30 cm apare tipul:
12) Câmpie forestieră de rovină de cereto-stejăret de bonitate mijlocie spre
inferioară, stagnosol luvic edafic submijlociu CF(r).ce.st.Bm-i.TIIIHE-IUe1.
13) Câmpie forestieră de certo-gârniţete de bonitate superioară spre mijlocie, luvosol
roşcat, edafic mare CFce.gî.Bs-mTIII-IVH(E)-IIUe2-1, iar pe eutricambosoluri sau luvosoluri
roşcate apare tipul:
14) Câmpie forestieră de cereto-gârniţete de bonitate mijlocie, luvosol roşcat, divers
stagnic, edafic mijlociu, Cfce.gî.BmTIII-IVH(E)-IIUe1.

3.2.3. TIPURI DE STAŢIUNI DE GÂRNIŢETE

Pe câmpiile tabulare din vestul Munteniei din Oltenia şi Banat, tipurile de staţiuni de
gârniţete se diferenţiază în raport cu tipul şi subtipul de sol.
Astfel, pe luvosolurile stagnice cu caracter planic sau pe planosoluri, cu orizont Bt
sau Btw începând de la cca 30 cm, apare tipul:
15) Câmpie forestieră de gârniţete de bonitate mijlocie luvosol stagnic planic sau
planosol, edafic mijlociu, CF.gî.BmTII-IIIHE-IUe1-0.
Pe vertisolurile profunde şi foarte grele, apare tipul:
16) Câmpie forestieră de gârniţete de bonitate inferioară spre mijlocie, vertosol,
edafic submijlociu, CF.gî.Bi-mTIVHIUe1.

3.2.4. TIPURI DE STAŢIUNI DIN LUNCILE APELOR CURGĂTOARE

În luncile apelor curgătoare, în raport cu poziţia luncii şi deci cu frecvenţa, durata şi

intensitatea inundaţiilor, apar următoarele tipuri de staţiuni:
a) Pe luncile înalte şi terasele de luncă neinundabile
17) Câmpie forestieră, luncă de şleau de bonitate superioară eutricambosol freatic
umed, gleizat sau semigleic, edafic mare, CF(1)şl.BsTIV-VHVUe5-4.
18) Câmpie forestieră, luncă de şleau de bonitate mijlocie, eutricambosol freatic
umed, gleizat si semigleic, edafic mijlociu- mare, CF(1)şl.Bm.TIVHIVUe5-4.
19) Câmpie forestieră, luncă de şleau cu salcie şi plop, bonitate superioară, aluviosol
cambic, edafic mare, CF(1)şl.Bs.TIII-IVHVUe4.
b) Pe luncile înalte rar şi scurt inundabile, apare un tip de aninişuri frăsinete şi
anume:
20) Câmpie forestieră, luncă de aniniş-frăsinet, bonitate superioară, aluviosol
cambic, gleizat şi semigleic, edafic mare, CF(1).an.fr.Bs.TIVHVUe5.
c) În luncile mai joase divers inundabile, cu soluri neevoluate în raport cu adâncimea
apei freatice, apar următoarele tipuri de staţiuni de zăvoaie cu plop:
21) Câmpie forestieră, luncă de zăvoi de plopi, de bonitate superioar, aluviosol
intens humifer, freatic umed, frecvent rar şi scurt inundabile, CF(lz).Bs.TIVHIVUe3, care apare
pe grindurile cu apă freatică vara la 1,5-3,0 m adâncime.
22) Câmpie forestieră, luncă de zăvoi de plop, de bonitate superioară mijlocie,
aluviosol moderat humifer,profund, freatic umed, frecvent rar şi scurt inundabile CF(lz).Bs-
m.TIIIHIIIUe2, care apare pe grindurilemai ridicată cu apă freatică vara, sub 3-4 m adâncime.
23) Câmpie forestieră, luncă de zăvoi de plop, de bonitate mijlocie spre inferioară ,
aluviosol, neumezit freatic, rar şi scurt inundabile CF(lz).Bs-m.TIIHIIUe2-1.

127
 24) Câmpie forestieră, luncă de zăvoi de plop alb, de bonitate inferioară, aluviosol,
neumezit freatic, foarte rar şi scurt inundabil, CF(lz)Bi.TIIHIIUe1.
d) în luncile joase, anual prelungit inundabile, apar următoarele tipuri de staţiuni de
zăvoaie de salcie:
25) Câmpie forestieră, luncă de zăvoi de salcie, bonitate superioară, gleizat şi
semigleic, anual relativ prelungit inundabil.
26) Câmpie forestieră, luncă de zăvoi de salcie, bonitate mijlocie, aluviosol, divers
gleizat, anual relativ prelungit inundabil.
27) Câmpie forestieră, luncă de zăvoi de salcie, bonitate inferioară, gleiosol, anual
foarte prelungit inundabil
28) Câmpie forestieră, plajă joasă, anual prelungit inundabilă.
e) In depresiunile adânci ale unor lunci, cu soluri turboase şi turbării joase, apar
staţiuni de aninişuri şi anume:
29) Câmpie forestieră, luncă adânc depresionată de aniniş, bonitate superioară,
turbogleic şi turbos tipic, CF(1).an.Bs.TVHEUe8.
30) Câmpie forestieră, luncă adânc depresionată de aniniş, bonitate inferioară spre
mijlocie, turbărie joasă, CF(1).an.Bi-mTVHEUe8 .
În luncile joase cu soluri salinizate, apar staţiuni de cătinişuri:
31) Câmpie forestieră, luncă joasă de cătiniş, sol slab-mediu salinizat.

128
 În cămpia joasă de subsidenţă din Câmpia Română, apar staţiuni de frăsineto-
aninişuri, pe soluri hidromorfe, freatice sau semihidromorfe:
32) Câmpie forestieră de subsidenţă din Câmpia Română ş.a., gleiosol cernic
mlăştinos, edafic submijlociu CF(sd).fr.an.BsTIV-VHE-VUe4 sau staţiuni de stăjereto-frăsinete şi
stăjereto-şleauri de luncă, pe soluri freatic hidromorfe (gleizate):
33) Câmpie forestieră de subsidenţă, cu frăsineto-stejerete de bonitate superioară,
gleiosol cernic, edafic mare, CF(sd),fr,st.BsTIV-HvUe3-2 .
34) Câmpie forestieră de subsidenţă, cu stejereto-şleau de luncă, de bonitate
superioară, gleiosol cernic, drenată neinundabilă CF(sd).st.şl.BsTIV-VHIVUe2 .

În continuare se prezintă cheia de determinare a tipurilor de staţiuni forestiere de

câmpie (CF):

A. Staţiuni forestiere de stejerete şi şleauri de câmpie

I. Câmpii tabulare (interfluvii), terase, versanţi divers înclinaţi, uşoare depresiuni

1. a) Staţiuni cu soluri zonale preluvosoluri roşcate tipice sau luvosoluri roşcate, rar
cernoziomuri argice slab stagnice: 2
b) Staţiuni cu soluri azonale: 3

2. a) Preluvosoluri roşcate tipice sau luvosoluri roşcate din Câmpia Română, lutoase
sau luto-argiloase, formate pe loessuri sau depozide loessoide şi floră de tip Arum-
Pulmonaria - TS1.
TS1 - Câmpie forestieră de şleau, Bs, brun roşcat tipic sau luvic edafic mare,
CF.şl.BsTIV-VHIVUe2 .
b) Versanţi de văi cu soluri preluvosoluri roşcate tipice sau slab luvice din Câmpia
Română, cu volum edafic mijlociu - TS2
TS2 - Câmpie forestieră, versant de şleau, Bm, preluvosoluri roşcat edafic mijlociu,
CF(V)şl.BmTIVHIIIUe2 .
c) Terenuri orizontale, uşoare depresiuni, cu preluvosoluri roşcate, luvosoluri slab
stagnice argilo-lutoase sau argiloase în orizontul Bt - TS3.
TS3 - Câmpie forestieră de tranziţie şi şleao-ceret, Bs(m) luvosol roşcat, slab stagnic,
edafic mijlociu la mare, CFşl.ceBs(m)TIVHIIIUe2-1 .
3. Staţiuni cu soluri azonale foarte puternic stagnice sau stagnosoluri
a) Staţiuni de terase şi câmpii înalte orizontale cu soluri pseudogleice luvice sau albice
+/- planice, cu orizont Bt argilos - TS4
TS4 - Câmpie forestieră de stejerete (Bi-m) stagnosol luvic edafic submijlociu cu Poa
pratensis, CF(t)st.Bi(m)TIIH(E)-IUe1

II. Câmpii joase, depresiuni largi

1. a) Soluri zonale puternic stagnice: 2

b) Soluri azonale hidromorfe: 3

2.a) Depresiuni largi din Câmpia Română cu luvosoluri sau preluvosoluri roşcate
uneori cernoziomuri argice puternic stagnice - TS5
TS5 - Câmpie forestieră de stejerete (Bm), luvosol, puternic stagnic de depresiune
largă, edafic mijlociu cu Carex- Poa pratensis, CF(d) st.BmTIIIH(E)-IIUe2-2.
b) Staţiuni de câmpii joase din Câmpia Someşului cu drenaj intern şi extern mai bun
cu luvosoluri, puternic stagnice, cu volum edafic mare şi floră higrofilă de mull - TS6.
TS6 - Câmpie forestieră joasă de şleau sau stejereto-şleau, Bs, luvosol puternic
stagnic, edafic mare, cu floră higrofilă de mull, CFst.şl.BsTIV-IIIH(E)-IVUe3

129
 3.a) Câmpii joase din Câmpia Someşului, uşor depresionate cu exces foarte prelungit
de apă stagnantă; cu stagnosoluri luvice sau albice, de bonitate superioară pentru frăsinete şi
mijlocie pentru stejar - TS7.
TS7 - Câmpie forestieră joasă de frăsinete sau stejerete Bs(m) stagnosol albic, cu
floră higrofilă de mlaştini, CF fr.st.Bs(m)TIIHE-IVUe4-3
b) Câmpie forestieră joasă din Câmpia Someşului cu exces de apă timp de 2-3 luni, cu
stagnosoluri luvice şi floră higrofilă - TS8
TS8 - Câmpie forestieră joasă de stejerete Bm, stagnosol albic cu floră higrofilă CF
st.Bm(i)TIIHE-IIIUe2
a) Câmpie forestieră joasă din Câmpia Someşului de stejerete stagnosoluri luvice cu
volum edafic submijlociu şi floră de tip Agrostis stolonifera sau Carex brizoides - TS9
TS9 - Câmpie forestieră joasă de stejerete Bi, stagnosol albic, edafic submijlociu cu
Agrostis stolonifera, Carex brizoides CF st.BiTIIHE-IUe1.
b) Câmpii forestiere joase sau depresiuni largi închise cu exces permanent sau foarte
prelungit de apă stagnantă - TS10
TS10 - Câmpie forestieră joasă, depresiuni închise cu stagnosoluri mlăştinoase, Bi, cu
anin negru sau fără vegetaţie lemnoasă, CF(d) BiTIHEUe8-6

B. Staţiuni forestiere de cereto-stejărete, cerete şi cereto-gârniţete de câmpie

a) Ravene largi, fâşii în jurul ravenelor, cu soluri stagnosoluri luvice, uneori planice,
cu volum edafic mijlociu şi cu floră de tip Poa pratensis -TS11
TS11 - Câmpie forestieră - ravenă de cereto-stejerete,Bm(i), stagnosol luvic, edafic
submijlociu cu Poa pratensis, CF (r)ce.st.Bm(i)TIIIHE-IUe1
b) Câmpii tabulare plane (interfluvii) cu uşoare depresiuni şi luvosoluri roşcate sau
cernoziomuri argice slab stagnice - TS12
TS12 - Câmpie forestieră de cereto-gârniţete, Bs(m), luvosol roşcat, edafic mare la
mijlociu, CFce.gî.Bs(m)TIII-IVH(E) -IIUe2-1

C. Staţiuni forestiere de gârniţete

1. Câmpii tabulare şi terase cu substrate greu permeabile din vestul Munteniei,

Olteniei şi Banat
1. a) Luvosoluri slab-mediu stagnice planice sau plansoluri - TS13
TS13- Câmpie forestieră de gârniţete, Bm, luvosol slab mediu stagnic planic sau
planosol edafic mijlociu, CFgî.BmTII-IIIHE-IUe1-0
b) Vertisoluri profunde, moderat sau slab humifere cu volum edafic submijlociu - TS14
TS14 Câmpie forestieră de gârniţete, Bi(m), vertosol edafic submijlociu,
CFgî.Bs(m)TIVH(I) Ue1
D. Staţiuni din luncile apelor curgătoare

I. Staţiuni de stejerete şi şleauri de luncă : 2

1. a) Lunci înalte sau terase de luncă : 2
b) Lunci joase de tranziţie spre zăvoaie: 3

2.a) Lunci înalte, terase de luncă sau câmpii joase de divagare cu soluri evoluate,
eutricambosoluri tipice sau mollice, preluvosoluri, freatic umede sau gleizate, uneori slab
mediu stagnice cu textură mijlocie - TS15
TS15 - Câmpie forestieră, luncă de şleau, Bs, eutricambosol freatic umed sau gleizat
edafic mare CF(1)şl.BsTIV-VHVUe5-4
b) Soluri ca mai sus cu volum edafic mijlociu - TS16
TS16 - Câmpie forestieră, luncă de şleau, Bm, eutricambosol freatic umed sau gleizat
edafic mijlociu, CF(1)şl.BmTIVHIVUe4

130
 3.a) Tranziţii luncă - zăvoaie cu aluviosoluri cambice sau eutricambosoluri gleice
moderat humifere - TS17
Ts17 - Câmpie forestieră, luncă de şleau cu salcie şi plop, Bs, aluviosol cambic edafic
mare, CF(1) şl BsTIII-IVHVUe4
b) Staţiuni forestiere de frăsinete şi aninişuri, frăsinete din lunci înalte rar şi scurt
inundabile cu aluviosoluri cambice gleizate şi semigleice, uşoare, moderat humifere,
carbonatice în adâncime, pe aluviuni nisipoase, frecvent cu pietriş la bază - TS18.
TS18 - Câmpie forestieră luncă de aniniş-frăsinet, Bs, aluviosol cambic gleizat şi
semigleic, edafic mare, CF(1) an-fr. BsTIVHVUe5
II. Staţiuni de zăvoaie de plop cu aluviosoluri divers inundabile

1. a) Aluviosoluri stratificate freatic umede sau gleizate: 2

b) Aluviosoluri neumezite freatic: 3

2. a) Aluviosoluri intens humifere, tranziţie spre eutricambosoluri gleizate,

carbonatice, uneori slab salinizate în adâncime cu textură uşoară la mijlocie, pe întinsuri şi
grinduri, frecvent sau rar inundabile, cu apă freatică vara la 1,5-3,0 m - TS19
TS19 - Câmpie forestieră, luncă de zăvoi de plopi, Bs, aluviosol intens humifer, freatic
umed sau gleizat, frecvent, rar şi scurt inundabile, CF (lz) BsTIVHIVUe3
b) Soluri ca mai sus dar pe suprafeţe mai ridicate cu apa freatică vara la 3-4 m
adâncime - TS20
TS20 - Câmpie forestieră, lunci de zăvoi de plopi, Bs(m), aluviosol moderat humifer,
profund freatic umed, rar şi scurt inundabilă, CF (lz) Bs(m)TIIIHIIIUe2
3. a) Aluviosoluri stratificate cu textură uşoară spre mijlocie situate pe grinduri înalte,
foarte rar inundabile, cu apa freatică sub 3 m vara - TS21
TS21 - Câmpie forestieră, luncă de zăvoi de plopi, B(i), aluviosol neumezit freatic, rar
şi scurt inundabil, CF (l.z) Bm(i)TIIHIIUe2-1
b) Aluviosolurile cu textură uşoară la mijlocie, neumezite freatic pe grinduri înalte,
foarte rar inundabile, cu apa freatică vara sub 4,5 m - TS22
TS22 - Câmpie forestieră, luncă de zăvoi de plop alb, Bi, aluviosol neumezit freatic,
foarte rar şi scurt inundabilă, CF (l.z) BiTIIHIIUe1

III. Staţiuni forestiere de zăvoaie de salcie din lunci joase anual prelungit inundabile

1. a) Aluviosoluri slab la puternic gleizate: 2

b) Gleiosoluri: 3

2. a) Aluviosoluri fine gleizate, pe suprafeţe plane sau depresionate cu apa freatică

vara sub 1,5 m, anual 2-4 luni inundabile - TS23
TS23 - Câmpie forestieră, luncă de zăvoi de salcie, Bs, aluviosol gleizat, anual
prelungit inundabil, CF (l.z) BsTIVHE-Vue5
b) Lunci şi porţiuni de luncă şi depresiuni uşoare prelungit inundabile (3-5 luni) cu
aluviosoluri gleizate sau amfigleizate cu apa freatică vara sub 1,2-1,5 m adâncime - TS24
TS24 - Câmpie forestieră, luncă de zăvoi de salcie, Bm, aluviosol divers gleizat, anual
prelungit inundabil, CF (l.z) BmTIIIHE-VUe6-5

3.a) Lunci sau porţiuni de luncă joasă anual prelungit inundabil (3-6 luni) cu
aluviosoluri gleice puţin profunde, lutoase la argiloase, îndesate şi grele cu apa freatică la 60-
80 cm adâncime - TS25.
TS25 - Câmpie forestieră, luncă de zăvoi de salcie, Bi, aluviosol gleic, anual foarte
prelungit inundabil, CF (l.z) BiTIIH(E)Ue6

131
 IV. Staţiuni forestiere de aninişuri de anin negru

1. a) Staţiuni cu gleiosoluri mlăştinoase: 2

b) Staţiuni cu gleiosoluri turboase sau turbării: 3
2. a) Porţiuni de luncă depresionară cu exces foarte prelungit (peste 6 luni) sau
permanent cu apă stagnantă, cu soluri gleice mlăştinoase - TS26
TS26 - Câmpie forestieră, luncă adesea depresionată de aninişuri de anin negru, Bs,
gleiosol mlăştinos, CF (1) an BsTVUe8

3. a) Depresiuni adânci din unele lunci interioare ale râurilor cu apă stagnantă, cu
gleiosoluri turboase sau turbării eutrofe - TS27
TS27 - Câmpie forestieră, luncă adânc depresionată de aninişuri de anin negru, Bi,
gleiosol turbos, CF (1) an BiTVHEUe8
3.3. STAŢIUNI DE SILVOSTEPĂ
3.3.1. CARACTERE FIZICO-GEOGRAFICE ŞI ECOLOGICE GENERALE
3.3.1.1. RĂSPÂNDIRE

Silvostepa ca subzonă de vegetaţie apare în partea de sud, de est şi de vest a ţării, în

regiunile de câmpie şi intrazonal în unele zone de dealuri şi podişuri. Silvostepa cuprinde
întreaga câmpie a Moldovei, partea de est a Podişului Central Moldovenesc axată pe cursul
Bârladului, Câmpia Covurluiului, Tecuciului şi Siretului inferior, Câmpia piemontană Buzău-
Râmnic-Focşani, jumătatea vestică a Bărăganului, estul Câmpiei Vlăsiei, Câmpia Burnazului,
jumătatea de vest a Câmpiei Tisei, părţile periferice ale Dealurilor Niculiţelului şi părţile
sudice şi estice ale Podişului Babadag (C.D. Chiriţă ş.a., 1977).

3.3.1.2. CONDIŢII GEOLOGICE ŞI GEOMORFOLOGICE

Din punct de vedere litologic, cele mai frecvente formaţii sunt loessurile şi depozitele
loessoide care acoperă întreaga Câmpie a Moldovei, Burnazului, Bărăganul, Podişul
Dobrogei, o parte din Câmpia Olteniei, Câmpia Tecuciului şi Covurluiului şi Câmpia Tisei.
Nisipurile apar frecvent în Câmpia Olteniei, a Tecuciului, Câmpia dintre Ploieşti şi Buzău şi
în Câmpia joasă a Tisei. In Podişul Central Moldovenesc, în luncile râurilor apar şi alternanţe
de argile marnoase şi nisipuri, gresii calcaroase şi pietrişuri.
Relieful caracteristic silvostepei este cel de câmpii joase, de divagare sau câmpii
tabulare, precum şi cel de câmpii piemontane sau cu aspect deluros, cu interfluvii paralele,
separate de văi largi cu frecvente terase şi lunci. In Podişul Central Moldovenesc predomină
dealurile structural erozive cu fragmentare accentuată, platouri structurale şi frecvente cueste.
In exteriorul Subcarpaţilor de la Curbură între Focşani-Râmnic şi Buzău apar câmpii
piemontane, moderat fragmentate. In Bărăgan şi Burnaz domină câmpiile tabulare, iar în
Câmpia Olteniei şi a Tecuciului- câmpiile de terase şi lunci acoperite în mare parte de dune.
In Câmpia joasă a Tisei predomină câmpiile de divagare cu văi puţin adânci şi numeroase
albii părăsite, care alternează cu vechile terase ale râurilor.

3.3.1.3. CONDIŢII CLIMATICE ŞI EDAFICE

Climatul de silvostepă este cald şi uscat, cu temperaturi medii anuale între 8,5-9,5oC în
Câmpia Moldovei, 9,0-10oC în Podişul Central Moldovenesc, 10,0-10,5oC în Câmpia
piemontană dintre Buzău şi Râmnic, 10,5-10,8oC în Bărăgan, 10,5 - 11,0oC în Câmpia
Burnazului şi a Olteniei, 10,0-10,9 în Câmpia Tisei şi 10,7-11,0oC în Dobrogea. Temperatura
medie a lunii ianuarie variază între -4o C şi -1,5oC, iar amplitudinea termică medie anuală
între 23 şi 25,5oC. Precipitaţiile medii anuale variază de regulă între 510-560 mm în Câmpia
Moldovei, 460-550 în Podişul Central Moldovenesc, 450-500 mm în Câmpia Burnazului şi
Olteniei, 540-360 mm în Câmpia Tisei şi 420-460 mm în Dobrogea. In silvostepă,

132
caracteristice sunt perioadele de uscăciune (secetă) cauzate de deficitele mari de precipitaţii
necompensate (fig.116,117).

133
Fig. 116 Diagrama climatică Tecuci

Fig. 117 Diagrama climatică Caracal

134
 Dominante în silvostepă sunt solurile din clasa cernisoluri şi anume: cernoziomuri
argice în silvostepa internă şi cambice în silvostepa externă. Pe substraturi nisipoase, apar
psamosoluri, iar în lunci - aluviosoluri precum şi gleiosoluri.
Apariţia staţiunilor de silvostepă cu vegetaţie lemnoasă este determinată în principal
de elemente climatice şi în special de umiditate. Aici, în silvostepă, unde solurile au în
majoritatea cazurilor o troficitate ridicată (eutrofice sau megatrofice) mai rar mezotrofice,
diferenţierea tipurilor de staţiuni se face în funcţie de regimul de umiditate şi capacitatea de
aprovizionare cu apă a solurilor pentru vegetaţie care depind în mod deosebit de forma de
relief şi nivelul apelor freatice.

3.3.1.4. SECTOARE REGIONALE

Ca şi în cazul staţiunilor forestiere de câmpie, pentru staţiunile de silvostepă apar

următoarele diferenţieri regionale:
a) Sectorul staţiunilor de silvostepă din Câmpia Moldovei, cu relief colinar, substrate
loessoide şi cu cernoziomuri cambice unde domină stejarul pedunculat şi gorunul alături de
stejar brumăriu;
b) Sectorul staţiunilor de silvostepă din Podişul Central Moldovenesc, cu formaţii
sedimentare neogene, relief deluros, faeoziomuri şi cernoziomuri argice, climat continental,
unde domina stejarul pufos şi brumăriu.
c) Sectorul staţiunilor de silvostepă din Câmpia Covurluiului, Tecuciului şi
Bărăganului cu loessuri şi relief tabular slab colinar cu cernoziomuri cambice şi argice,
frecvent solonceacuri şi soloneţuri, climat continental accentuat unde domină stejarul
pedunculat în amestec cu stejarul brumăriu şi cu unele specii mezofile (ulm, jugastru, frasin,
etc.). In silvostepa din Bărăganul intern apare şi cerul şi gârniţa.
d) Sectorul staţiunilor de silvostepă din Câmpia Burnazului cu substrate de loess şi
depozite loessoide, relief de câmpie tabulară, cernoziomuri argice şi cambice, climat
continental accentuat, unde domină stejarul pufos şi brumăriu, cerul şi gârniţa.
e) Sectorul staţiunilor de silvostepă din Oltenia cu substrate nisipoase şi relief vălurat
de câmpie şi eolian sub formă de terase în trepte cu numeroase dune, cernoziomuri cambice şi
argice, psamosoluri şi climat continental mai moderat cu influenţe mediteraneene, unde apar
stejarul pufos şi brumăriu în partea externă şi cerul şi gârniţa în partea internă.
f) Sectorul staţiunilor de silvostepă din Câmpia Tisei, pe depozite de luturi, loessuri,
nisipuri, cu relief de câmpie joasă cu frecvente lăcovişti, cernoziomuri freatic umede,
cernoziomuri cambice şi argice, soloneţuri, aluviosoluri, climat moderat, unde apar stejărete
pure, şleauri de câmpie, stejeret de stejar pufos şi cerete şi gârniţete.

3.3.2. TIPURI DE STATIUNI

3.3.2.1. STATIUNI DE SLEAURI, DE STEJERETE DE STEJAR PEDUNCULAT SI
BRUMARIU SI DE CVERCETE MEZOXEROFILE SI XEROFILE

Staţiunile de şleauri, de stejerete de stejar pedunculat şi de cvercete mezoxerofile şi

xerofile, apar cu deosebire în silvostepa internă spre zona forestieră în condiţiile cele mai
favorabile de umiditate.
Pe versanţii scurţi, cu expoziţii umbrite din apropierea lacurilor, bălţilor şi vâlcelelor,
pe cernoziomuri argice profunde, formate pe loessuri sau depozite loessoide, apare următorul
tip de şleauri:
1) Silvostepa internă de şleau de bonitate mijlocie cu plus local de umiditate,
cernoziom argic pe loess şi materiale loessoide, Ss.sl.Bm,TvHIIUe2-1.
Pe câmpiile piemontane, platouri şi alte platforme, cu cernoziomuri cambice +/-
vertice luto-argiloase şi argiloase din piemonturile Râmnic-Focşani, pe depozite deluviale şi
proluviale loessoide, apare tipul de staţiuni de stejerete de stejar pedunculat:

135
 2) Silvostepa internă de amestec de stejar pedunculat, cu stejar brumăriu de bonitate
mijlocie spre inferioară, cernoziom cambic +/- vertic, Ss.st.st.Bm-i,TvHIIUe2-1.
Pe câmpiile tabulare orizontale şi depresiunile uşoare din acestea, cu cernoziomuri
argiloiluviale, apar staţiuni de cerete şi gârniţete în amestec cu stejar pufos:
3) Silvostepa internă de cvercete mezoxerofile-xerofile de bonitate superioară spre
mijlocie, cu stejar brumăriu, cernoziom argic slab stagnic, Ss.cv.Bs-m,TIVH(E)-IIUe1.(fig.118).

Sp
garnita
Clase de favorabilitate ale factorilor
Clase de marimi ale factorilor
ecologici
ecologici
Factori
0.. II N.. F
I II IV V E1 E2 S M R FR
m I m S
Temperatura +
m.a.

cer
Precipitatiile +
a. >

M
>
Precipitatiile +
de incarcare a

Stejar brumariu
solului
Precipit.estiv +
ale iulie +
august
Vanturile +

Umiditatea +
atm. rel.in
iulie

I
Substantele +
nutritive >
(ind.trof.)
Asigurarea cu + >
azot >
Bazele + >
schimbabile
<I

Aciditatea- + +
Alcalinitatea
Apa +
accesibila >
estivala
m(vernal)
Aerul-aeratia <
+
Favorabilitate
Bonitate

Consistenta + +
estivala
Temperatura- + <
vernal si +
estival

136
Salinitatea –
Alcalitatea
(VNA)

Volumul + +
edafic
Lungimea +
perioadei
bioactive

Fig. 118 Fişa ecologică a tipului de staţiune Ss/3

4) Silvostepa internă de cvercete mezoxerofile-xerofile de bonitate mijlocie spre

inferioară, cernoziom argic pe luturi fine, Ss.cv.Bs-m,TIVHII-IUe2-1, care apare deci pe solurile
mai argiloase şi mai compacte.
5) Silvostepa internă de cvercete mezo-xerofile de bonitate mijlocie, cernoziom argic
vertic, Ss.cv.Bm,TIVHIIUe1
6) Silvostepa internă de cerete şi cereto-gârniţete de bonitate mijlocie spre inferioară,
cernoziom argic, greu, stagnic pe luturi fine, Ss.ce,gî.Bm-i,TIIIH(E)-IUe1.
Pe câmpiile slab la moderat depresionate şi în apropierea rovinelor şi vâlcelelor, cu
cernoziomuri argice moderat la puternic stagnice, apar următoarele tipuri de staţiuni:
7) Silvostepa internă, depresiune cu cvercete de bonitate inferioară, cernoziom argic
stagnic, Ss(d).cv.Bi.TIII-IVHE-IIUe1;
8) Silvostepa internă, depresiune cu cvercete de bonitate mijlocie, cernoziom argic
stagnic, Ss(d).cv.Bm.TIVHIIUe2-1, care apare pe terenurile mai puţin ridicate cu soluri slab
stagnice şi care este ocupat de stejar pedunculat, stejar brumăriu, cer şi gârniţă.
9) Silvostepa predominant mijlocie cu stejerete xerofile şi mezoxerofile, bonitate
superioară cernoziom freatic umed +/- gleizat, Ss(d).st.b.st.p,Bs.TIV-VHIIUe2, care apare pe
cernoziomurile cambice carbonatice freatic umede sau gleizate.

137
 3.3.2.2. STATIUNI DE SILVOSTEPA DE STEJERETE XEROFILE

Aceste tipuri de staţiuni apar cu deosebire în silvostepa mijlocie şi externă în condiţii

de xericitate mai pronunţată.
Pe loessuri şi cernoziomuri cambice, apare următorul tip de staţiune de bonitate
superioară pentru arboretele de stejar brumăriu.
10) Silvostepa mijlocie de stejerete xerofile de brumăriu de bonitate superioară,
cernoziom cambic pe loess, Ss.st.b.Bs.TVH1Ue1
Stejerete de stejar pufos şi brumăriu apar şi pe următoarele două tipuri de staţiuni:
11) Silvostepa mijlocie de cvercete xerofile de bonitate mijlocie, cernoziom cambic pe
luturi fine, Ss.cv.Bm-s.TIV-VH1Ue1
12) Silvostepa externă şi extrazonală în stepa de stejerete xerofile, bonitate mijlocie
spre inferioară cernoziom cambic pe loess, Ss.st.b.st.Bm-i.TVH1Ue1-0.
Stejerete de stejar pufos apar pe următoarele două tipuri de staţiuni:
13) Silvostepa externă de stejerete xerofile de stejar pufos de bonitate mijlocie,
cernoziom cambic, pe materiale loessoide şi alte luturi +/- argiloase, Ss.st.p,Bm,TVH1.
14) Silvostepa externă de stejerete de stejar pufos de bonitate mijlocie, cernoziom
( carbonatic), pe loess, Ss.st.p,TIVCH1Ue1-0.
Pe nisipuri apar următoarele două tipuri de staţiuni:
15) Silvostepa externă şi extrazonal în stepă relief nisipos cu cvercete de bonitate
mijlocie, cernoziom cambic profund pe nisipuri, Ss.St.b, st.Bm.TIVHIIUe1.
16) Silvostepa externă de stejerete xerofile, bonitate inferioară, cernoziom cambic pe
pante şi substrate nisipoase, Ss.St.p, st.b.Bi.TIVHI...mUe1-0.
Pe rocile consolidate bazice şi calcaroase apare tipul:
17) Silvostepa externă şi extrazonal în stepă, de stejerete xerofile de stejar pufos, de
bonitate inferioară (xero), rendzine, Ss.St.p, st.Bi.TIV-VH0...mUe1-0.
3.3.2.3. STATIUNI DE LUNCA DIN SILVOSTEPA

In luncile râurilor interioare din silvostepă, se întâlnesc următoarele tipuri de staţiuni:

18) Silvostepa lunca de şleau, bonitate superioară, sol zonal freatic umed,
neinundabil sau foarte rar şi scurt inundabil, foarte profund, Ss(1).sl.Bs.TIV-VUe2.
19) Silvostepa lunca de şleau, bonitate mijlocie, sol zonal freatic umed, gleizat şi
semigleic, neinundabil sau foarte rar şi scurt inundabil, Ss(1).sl.Bm.TIVUe4.
Pe solurile divers salinizate sau alcalizate apar urmatoarele tipuri de statiuni:
20) Silvostepa de frasinet în lunca înalta, bonitate inferioara, salinizat alcalin,
Ss(1),fr.an.TIV-VHIII-VUe7-4.
21) Silvostepa de stejeret pe terasa - lunca, bonitate inferioara, solonet stepizat +/-
salinizat.
Pe aluviosoluri apar urmatoarele tipuri de statiuni:
22) Silvostepa - lunca de zavoi de plopi, bonitate superioara, aluviosol intens humifer,
freatic umed, frecvent si rar scurt inundabil, Ss(lz).Bs.T(IV-V)HIVUe3-2.
23) Silvostepa - lunca de zavoi de plopi, bonitate superioara spre mijlocie,aluviosol,
moderat humifer, profund freatic umed foarte rar si foarte rar scurt inundabil, Ss(lz).Bs-
m.TIIIHIIIUe2.
24) Silvostepa - lunca de zavoi de plop alb si salcie sau aninis, bonitate mijlocie,
aluviosol, moderat humifer, anual scurt inundabil, Ss(lz).T(III-IV)CHE-VUe4-3.
25) Silvostepa - lunca de zavoi de plopi, bonitate mijlocie spre inferioara, aluviosol,
temporar slab umezit freatic in substrat rar scurt inundabil, Ss(lz).Bm-i.TIIHIIUe1.
26) Silvostepa - lunca de zavoi de plop alb, bonitate inferioara, aluviosol profund
umezit freatic în substrat, rar scurt inundabil, Ss(lz).Bi.TIIHIIUe1.

138
 Pe aluviosolurile gleizate apar urmatoarele tipuri de statiuni:
27) Silvostepa - lunca de zavoi de salcie, bonitate mijlocie superioara, aluviosol
gleizat, anual relativ prelungit inundabil.
28) Silvostepa - lunca de zavoi, bonitate mijlocie, amfisemigleic, anual prelungit
inundabil.
29) Silvostepa - lunca de zavoi de salcie, bonitate inferioară, aluviosol amfigleic,
Ss(lz).Bi.TIIICHE-VUe5-4.
In regiunile deluroase (FD1 sau FD2) apar următoarele tipuri de staţiuni extrazonale:
30) Silvostepa deluroasă de cvercete de stejar pufos, bonitate mijlocie spre inferioară,
rendzinic si cernoziomic, Ss(dl)st.pf,ce,Bm-i,TcH1Ue1.

In continuare se prezinta cheia de determinare a tipurilor de statiuni forestiere de

silvostepa Ss.

1. a) Staţiuni de şleauri din vecinătatea zonei forestiere: 2

b) Staţiuni de stejerete de stejar pedunculat si brumariu: 3
c) Staţiuni de cvercete mezoxerofile-xerofile: 4
d) Staţiuni de stejerete xerofile: 5
e) Staţiuni de lunca: 6

2.a) Versanţi scurţi umbriti ai lacurilor, bălţilor sau vâlcelelor din silvostepa
Bărăganului şi Burnazului din vecinătatea zonei forestiere cu cernoziomuri argice +/- vertice
luto-argiloase - TS1
TS1 - Silvostepa interna de şleau, Bm, cu plus local de umiditate, cernoziom argic pe
loess, S.s.sl.BmTVHIIUe2-1
3. Câmpii xerice piemontane din silvostepa Râmnicului, terasele Bârladului si
Siretului, colinele Tutovei si Dealurile Falciului, cu cernoziomuri argice +/- vertice,
lutoargiloase si argiloase profund humifere - TS2
TS2 - Silvostepa interna de amestecuri de stejar pedunculat si brumariu , Bm,
cernoziomuri argice +/- vertice, Ss.st.st.b.Bm(i)TVHIIUe2-1
4.1. Staţiuni de câmpii tabulare, interfluvii orizontale, usoare depresiuni
a) Silvostepa interna din câmpia Bărăganului si Olteniei pe câmpuri plane orizontale
larg ondulate pe loess cu cernoziomuri argice şi tranziţii spre preluvosoluri roşcate
lutoargiloase in Bt - TS3
TS3 - Silvostepa interna de cvercete mezo-xerofile-xerofile cu stejar brumariu, Bs(m),
cernoziom argic slab stagnic, Ss cv Bs(m) TIVH(E)-IIUe1
b) Terenuri orizontale slab mediu înclinate din silvostepa interna a Burnazului si
Olteniei, pe substrate cu cernoziomuri argice slab stagnice, compacte în Bt - TS4
TS4 - Silvostepa interna de cvercete mezoxerofile-xerofile, Bm(i), cernoziom argic pe
luturi fine, Ss cv.Bm(i)TIVHII-IUe2-1
c) Silvostepa interna din Câmpia Burnazului si a Olteniei pe câmpuri înalte orizontale
sau usor înclinate pe luturi fine si argile cu cernoziomuri argice vertice - TS5
TS5 - Silvostepa interna de cvercete mezo-xerofile Bm, fara stejar brumariu,
cernoziom argic vertic, Ss.cv.Bm.TIVHIIUe1
d) Silvostepa interna din Câmpia Burnazului si Olteniei pe câmpii orizontale cu
drenaj extern slab pe luturi fine îndesate , grele, cu cernoziomuri argice sau preluvosoluri
roşcate stagnice - TS6
TS6 - Silvostepa interna de cerete si cereto-gârnitete (Bm(i), , cernoziom argic stagnic
pe luturi fine, Ss.ce.gî Bm(i).TIIIH(E)-IUe1

139
 4.2. Staţiuni de câmpii slab moderat depresionate, vecinătăţi de rovine, vâlcele
a) Silvostepa interna din Câmpia Româna, fâşii în jurul rovinelor, sau câmpii slab
moderat depresionate, vâlcele sau vai puţin adânci în aceste câmpii pe substrate de loess si
materiale loessoide cu cernoziomuri argice sau luvosoluri roşcate, moderat la puternic
stagnice - TS7
TS7 - Silvostepa interna, depresiune cu cvercete Bi, luvosoluri roscate stagnice,
Ss(d)cvBiTIII-IVHE-IIUe1
b) Silvostepa interna din Câmpia Română pe terenuri cu drenaj extern mai bun, cu
luvosoluri roşcate luvice slab stagnice - TS8
TS8 - Silvostepa interna, depresiune de cvercete Bm, luvosol roşcat stagnic,
Ss(d)cvBmTIVHIIUe2-1
c) Silvostepa interna si mijlocie din Câmpia Bărăganului pe câmpii relativ joase cu
apa freatica vara la 2-3 m adâncime, pe loessuri cu cernoziomuri cambice, uneori carbonatice
gleizate sau numai freatic umede, luto-argiloase - TS9
TS9 - Silvostepa predominant mijlocie cu stejerete xerofile si mezofile Bs, cernoziom
cambic freatic umed sau gleizat, Ss(d)st.bstpBsTIV-VHIIUe2

5.a) Staţiuni din silvostepa Bărăganului ialomiţean şi din Câmpia Burnazului dispersat
şi în silvostepa din Câmpia Olteniei si Buzăului pe terasele Bârlad, Siret, Câmpia
Covurluiului, Colinele Tutovei şi Dealurile Dalciului, pe câmpii plane, vâlcele sau vai largi cu
cernoziomuri cambice sau argilo-iluviale luto-argiloase în Bv sau Bt, intens humifere - TS10
TS10 - Silvostepa mijlocie de stejerete xerofile de stejar Bs, cernoziom cambic pe
loess, SS st b Bs TVH1Ue1
b) Staţiuni din silvostepa Olteniei, Burnazului, Dobrogea de nord si sudul Moldovei,
pe loessuri si luturi fine cu cernoziomuri cambice argilo-lutoase în Bv, Bm pentru stejar
brumăriu si Bs pentru pufos - TS11
TS11 - Silvostepa mijlocie de stejerete xerofile Bm(s), cernoziom cambic pe luturi fine,
Ss cv Bm(s) TIV-VH1Ue1
c) Staţiuni din silvostepa externa, din Câmpia Bărăganului, nordul Dobrogei şi sudul
Moldovei, pe câmpii orizontale plane sau usor ondulate, versanţi divers înclinaţi, cu substrate
de loess si cernoziomuri cambice cu volum edafic mare si foarte mare - TS12
TS12- Silvostepa externa si extrazonal în stepa de stejerete xerofile Bm(i), cernoziom
cambic pe loess, Ss st b st p Bm(i) TvH1Ue1-0
d) Staţiuni de silvostepă din Câmpia Burnazului si Olteniei, nordul Moldovei pe
câmpii tabulare uşor vălurate cu luturi sau materiale loessoide fine, cernoziomuri cambice,
intens humifere, cu volum edafic mare - TS13
TS13 - Silvostepa externa de stejerete xerofile de stejar pufos Bm, cernoziom cambic
pe materiale loessoide si alte lucruri fin +/- argiloase, Ss st p Bm TVH1Ue1-0
e) Staţiuni din silvostepa externa a Bărăganului (Calmaţui, Ialomiţa şi din Câmpia
Tecuciului) cu substrate de nisipuri eoliene si relief de dune si interdune si soluri de tip
cernoziomuri cambice sau psamosoluri - TS14
TS14 - Silvostepa externa si extrazonală în stepa cu relief de dune si interdune cu
cvercete Bm, cernoziom cambic sau psamosol, Ss st b st p Bm TIVHIIUe1
f) Staţiuni de silvostepă din Câmpia Covurluiului şi dealurile Falciului, cumpene late
si versanţi prelungi, moderat la slab înclinati, însoriti sau parţial însoriti, pe nisipuri levantine
sau în alternanţe cu gresii neumezite freatic, cu cernoziomuri cambice carbonatice - TS15
TS15 - Silvostepa externa de stejerete xerofile Bi cernoziom cambic pe substrate
nisipoase neumezite freatic,Ss st pf st b Bi TIVHI-mUe1-0
g) Staţiuni de silvostepă externa pe substrate calcaroase +/- cuverturi de loess sau
sedimente loessoide cu soluri de tip rendzine xerice sau cernoziomuri rendzinice cu volum
edafic mic la mijlociu - TS16
TS16 - Silvostepa externa si extrazonala în stepa de stejerete xerofile de stejar pufos, Bi
rendzine xerice sau cernoziomuri rendzinice, Ss st pf Bi TIV-VH0...mUe1-0

140
 6.1. Staţiuni de şleau de lunca
a) Lunci sau terase de lunca rar inundabile sau neinundabile cu soluri brune roscate
sau cernoziomuri cambice freatic umede rar gleizate în profunzime - TS17
TS17 - Silvostepa - lunca de şleau Bs, sol zonal freatic umed neinundabil sau foarte
rar si scurt inundabil foarte profund, Ss(1) sl Bs TIV-VUe2
b) Lunci sau terase de lunca rar inundabile cu soluri aluviale cambice rezidual
carbonatice - TS18
TS18 - Silvostepa, lunca de şleau Bm, sol zonal freatic umed, gleizat si semigleic,
neinundabil sau rar si scurt inundabil, Ss(1) sl Bm TIVHIIIUe2

2. Staţiuni de zăvoaie de plop

a) Staţiuni de lunca de pe întinsuri si grinduri joase, frecvent (2-4 ani) si rar (5-10 ani)
pentru scurt timp (câteva zile până la câteva săptămâni) inundabila, cu aluviosoluri
stratificate, carbonatice sau cernoziomuri gleizate, bine umezite freatic, cu apa freatica sub 3-
4 m adâncime - TS19
TS19 - Silvostepa în lunca de zavoi de plopi, Bs(m) frecvent aluviosol, intens humifer,
freatic umed, foarte rar scurt inundabil, Ss(l.z) Bs(m) TIV-V/c HIVUe3-2
b) Staţiuni de lunca din câmpia forestieră, cu apa freatica la 2-3 m, cu aluviosoluri
salinizate sau alcalizate - TS20
TS20 - Silvostepa, lunca de zavoi de plop, Bs(m) aluviosol moderat humifer, profund,
freatic umed, foarte rar scurt inundabil, Ss(l.z) Bs(m) TIII HIIIUe2.

c) Staţiuni de lunci anual inundabile, cu aluviosoluri stratificate, carbonatice, moderat

humifer, cu apa freatica vara sub 1,5-3 m adâncime - TS21
TS21 - Silvostepa, lunca de zavoi de plop alb si de salcie sau de aninis, Bm, aluviosol,
moderat humifer, anual scurt inundabil, Ss (l.z) BmT(III-IV)-cHE-VUe4-3
d) Lunci cu depozite aluviale nisipoase, cu slaba umezire freatica (apa freatica vara
sub 4-5 m) - TS22
TS22 - Silvostepa, lunca de zavoi de plopi, Bm(i), aluviosol temporar slab umezit,
freatic, rar si scurt inundabil, Ss 9l.z) Bi TIIHIUe1
e) Lunci cu depozite aluviale nisipoase profunde, relativ ridicate, slab umezite freatic
în substrat, cu nivelul apei vara sub 5 m, aluviosoluri nisipoase - TS23
TS23 - Silvostepa, lunca de zavoi de plop alb, Bi, aluviosol, profund umezit, freatic în
substrat rar si scurt inundabil, Ss 9l.z) Bi TIIHIUe1

3. Staţiuni de zăvoaie de salcie

a) Lunci joase prelungit inundabile cu nivelul apei freatice vara la 1,5-2 m, cu
aluviosoluri gleizate sau semigleice - TS24
TS24 - Silvostepa, lunca de zavoi de salcie, anual relativ prelungit inundabil, Ss(l.z) sa
Bs TIVHE-IVUe4
b) Lunci joase, anual 2-5 luni inundabile, cu nivelul apei freatice vara la 0,8-1,5 m
aluviosoluri gleizate si semigleice - TS25
TS25 - Silvostepa, lunca de zavoi de salcie, Bm, aluviosol gleizat sau amfigleic, anual
prelungit inundabil, Ss(l.z) sa-BmTIVHE-IVUe8
c) Lunci joase, anual prelungit submerse, cu apa freatica vara predominant la 0,6-0,8
m, aluviosoluri stratificate, divers amfigleizate - TS26
TS26 - Silvostepa, lunca de zavoi de salcie, Bi, aluviosol amfigleic, Ss (l.z0saBi TIIIcHE-
VUe5-4

141
 3.4. STATIUNI FORESTIERE DIN LUNCA SI DELTA DUNARII

Staţiunile forestiere din lunca şi Delta Dunării prezinta anumite particularităţi

ecologice determinate în principal de regimul inundatiilor (frecvenţa şi durata) şi adâncimea
apei freatice factor care depinde de microrelief.
In raport cu specificul lor ecologic, aptitudinile fitocenotice şi nivelul bonităţii, aceste
staţiuni pot fi grupate în trei categorii şi anume:
a) Staţiuni relativ ridicate la peste 7 hidrograde situate pe grindurile laterale (de-a
lungul cursului fluviului sau braţelor sale) pe grinduri de privale (de-a lungul gârlelor de
alimentare a bălţilor sau grinduri vechi interioare). Durata medie anuală a inundaţiilor variază
de la sub 20-30 de zile (inundaţii medii) până la 90-110 zile (inundaţii maxime). Adâncimea
apei freatice variază de la 1-1,75 m primăvara până la 3,5-5 m toamna în octombrie.
Solurile sunt de tip aluviosoluri nisipoase până la lutonisipoase şi lutoase în
profunzime, slab la moderat humifere puternic carbonatice moderat la puternic alcaline (pH în
jur de 8,8).
Umiditatea estivală dominantă variază între U3-2 până la U1-6 (în estival târziu).
Staţiunile sunt de bonitate mijlocie şi inferioară pentru zăvoaiele de plop şi salcie şi
mijlocie pentru culturile de plopi euramericani.
b) Staţiunile de cotă mijlocie intre 6 şi 7 hidrograde situate pe grindurile de privale,
grinduri vechi interioare mai joase sau întinse între privale acolo unde durata inundaţiilor din
perioada de vegetaţie este mai lungă 25-55 de zile inundaţii medii şi 85-110 zile (uneori chiar
150) la inundaţii maxime. Nivelul apei freatice este ridicat până la cel puţin 1-1,5 m, foarte rar
coborând la 3-4 m.
Solurile sunt aluviosoluri stratificate, frecvent slab gleizate în profunzime, textură
mijlocie, slab la moderat humifere, carbonatice moderat alcaline. Umiditatea estivală
dominantă nu coboară sub nivelul reavăn jilav, iar capacitatea de aprovizionare cu apă se
menţine la nivelul euhidric (HIV) sau megahidric (HV).
Sunt staţiuni de bonitate superioară pentru zăvoaie de plop şi salcie şi pentru culturile
de plopi euramericani.
c) Staţiuni joase din lunca centrală, situate în depresiuni la 4,5-6 hidrograde, fiind cele
mai prelung inundabile în perioada de vegetaţie, 50-110 zile la inundaţii medii şi 110-170 de
zile la inundaţii maxime. Apa freatică se află la suprafaţă sau aproape de suprafaţă, numai în
sezonul estival târziu coborând la 1-1,5 m.
Solurile sunt histosoluri, gleiosoluri tipice sau cernice, moderat la intens humifere,
carbonatice, moderat alcaline (pH - 7,5-8,0) slab salinizate. Umiditatea estivală dominantă se
menţine la nivel U6 U5 (jilave, jilave umede), iar capacitatea de aprovizionare cu apă fiind la
nivelul excesiv moderat H(E).
Sunt staţiuni de bonitate inferioară sau mijlocie pentru zăvoaiele de salcie şi numai
inferioară pentru zăvoaiele de plop alb şi negru. Sunt inapte pentru cultura plopilor negri
hibrizi (euramericani).

142
 BIBLIOGRAFIE:

1. AMERYCKS, J., 1960: Classification des sols. Systeme americain. Gand Belgique.
2. APETROAIE., ST., 1973: Metode de prognoză şi evaluare a elementelor bilanţului
apei din sol în culturile agricole, Inst.Agr. N. Bălcescu, Bucureşti.
3. BADERAT, W., ş.a., 1969: Bodenkunde Fulmen-Verlag Stuttgart.
4. BAIZE, (D)., JABIOL (B)., 1995: Guide pour la description des sols INRA, Editions.
5. BELDIE, AL., CHIRIŢĂ, C., 1967: Flora indicatoare din pădurile ţării noastre,
Editura Agro-Silvică, Bucureşti.
6. BANDIU, C., 1971: Condiţiile naturale ale Podişului Babadag în Cercetări ecologice
în Podişul Babadag, Editura Acad. R.S.R., Bucureşti.
7. BOHN., H., MC NEAL, B., 1979: Soil chemistry Wiley New York.
8. BONNEAU, M et SOUCIER, B., 1979: Constituants et proprietes du soil, Ed. Masson
Paris, New York, Milan.
9. BOULAINE, (J), 1975: Geographie de sols PUF Paris.
10. BORLAN, Z., HERA, C., 1973: Metode de apreciere a stării de fertilitate a solului în
vederea folosirii raţionale a îngrăşămintelor. Editura CERES, Bucureşti.
11. BOULLARD, B., 1967: Vie intense et cache du sol. Flamarion, Paris.
12. BRADY, M., 1974: Natura and Propriety of Soils (8ht ed.).
13. CANARACHE, A., 1966: Consideraţii privind calcularea indirectă a indicilor
hidrofizici. Lucr. Consf. SNRSS – Brăila.
14. CERNESCU, N., 1959: Seriile trofice ale tipurilor genetice din sol din zona forestieră,
Editura Acad. RSR, Bucureşti.
15. CIORTUZ, I., 1981: Amelioraţii silvice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
16. CHIRIŢĂ, C., 1955: Pedologie generală, Editura Agro-Silvică, Bucureşti.
17. CHIRIŢĂ, C., ş.a., 1964: Fundamentele naturalistice şi metodologice ale tipologiei şi
cercetării staţionale forestiere, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti.
18. CHIRIŢĂ, C., 1974: Ecopedologie cu baze de Pedologie generală, Editura CERES,
Bucureşti.
19. CHIRIŢĂ, C., ş.a., 1977: Staţiuni forestiere, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti.
20. CHIRIŢĂ, C., ş.a., 1981: Pădurile României, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti.
21. CHIRIŢĂ, C., LATIŞ, I., VASU, AL., 1983: Studiul staţiunii ca biotop al
ecosistemului forestier, Revista pădurilor nr. 4.
22. CHIRIŢĂ, C., PĂUNESCU, C., TEACI, D., 1967: Solurile României, Editura Agro-
Silvică, Bucureşti.
23. CONEA, A., VINTILĂ, I., CANARACHE, A., 1977: Dicţionar de ştiinţa solului,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
24. COTEŢ, P., 1969: Geomorfologie cu elemente de geologie, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
25. COTEŢ, P., 1973: Geomorfologia României, Editura Tehnică, Bucureşti.
26. DAMIAN, I., 1978: Împăduriri, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
27. DONIŢĂ, N., ş.a., 1977: Ecologie forestieră, Editura CERES, Bucureşti.
28. DUCHAUFOUR, PH., 1968: L΄evolution des sols Masson Paris.
29. DUCHAUFOUR, PH., 1970: Precis de pedologie. Masson et Cie, Paris.
30. DUCHAUFOUR, PH., 1976: Atlas ecologique des sols du monde. Masson Paris, New
York Barcelona-Milano.
31. DUCHAUFOUR, PH., 1977: Pedogenese et classification tome I Masson, Paris.
32. DUDAL, R., et al. 1974: Soil Map of the World col. I FAO UNESCO.
33. FLAIG, W., 1975: Soil Components I Organic Components Springer Verlag Berlin.
34. FLOREA, N., ş.a., 1983: Solurile din Geografia fizică a României, vol. I, Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti.
35. GIURGIU, V., 1978: Conservarea pădurilor, Editura CERES, Bucureşti.

143
36. GIURGIU, V., 1982: Pădurea şi viitorul, Editura CERES, Bucureşti.
37. HARLEY, (JL)., 1979: The Soil Root Interface Academic Press, New York.
38. HEITER, (JM)., 1975: Formation et evolution des andosols en climat tempere . These
de doctorat Nancy.
39. HERTMAN, F., 1965: Waldhumusdiagnose auf biomorphologiser Grundlage Springer
Verlag.
40. JENNY., 1980: The Soil Resource Original Behavoir Springer Verlag, New York.
41. JORDAN, CF., 1985: Nutrient Cycling in Tropical Forest Ecosystemes New York.
42. LIEBEROTH, I., 1962: Bodenkunde-Bodenfruchtbarkeit. VEB Deutscher
Landwirtshafts-Verlag, Berlin.
43. LIEBEROTH, I., 1968: Bodenkunde-Bodenfruchtbarkeit. Verlag, Berlin.
44. MARCU, M., 1983: Meteorologie şi climatologie forestieră, Editura CERES,
Bucureşti.
45. MICLĂUŞ, V., 1970: Soluri podzolite şi podzolice argiloiluviale, Editura CERES,
Bucureşti.
46. MOLLOT, (G)., 1964: Geologie des argiles Masson, Paris.
47. MIHĂILESCU, M. ST., 1954: Geologie tehnică, vol. I, Editura Tehnică, Bucureşti.
48. MIHAI, GH., 1964: Pedologie cu baze de geologie, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
49. MITSCHERLICH, G., 1971: Wald Wachstum und Umwelt. Sauerlander,
Frankfurt/Main
50. NEGULESCU, E., STĂNESCU, V., FLORESCU, I., TÂRZIU, D., 1973: Silvicultura,
vol. I şi II, Editura CERES, Bucureşti.
51. ONEA, N., ROGOBETE, GH., 1977: Pedologie generală şi ameliorativă, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
52. OCHIU, I., GEANANA, M., 1971: Geografia solurilor – Lucrări practice,
Universitatea Bucureşti.
53. OBREJANU, GR., PUIU, ST., 1972: Pedologie, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
54. PARASCAN, D., DANCIU, M., 1983: Morfologia şi fiziologia plantelor lemnoase,
Editura CERES, Bucureşti.
55. PAŞCOVSCHI, S., LEANDRU, V., 1958: Tipuri de pădure din R.P.R. Editura Agro-
Silvică, Bucureşti.
56. PAPACOSTEA, P., 1976: Biologia solului, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti.
57. PĂUNESCU, C., 1975: Soluri forestiere, Editura Academiei R.S.R. Bucureşti.
58. PĂUNESCU, C., 1971: Staţiuni forestiere, Braşov, Litografia Institutului Politehnic.
59. POPA, V., 1965: Mineralogie şi petrografie, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
60. PUIU, ST., 1980: Pedologie, Editura CERES, Bucureşti.
61. PUIU, ST., ş.a., 1983: Pedologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
62. RODE, A., A., SMIRNOV, V.M., 1972: Pocivovedenie, Moscova.
63. RUCĂREANU, N., LEAHU, I., 1982: Amenajarea pădurilor, Editura CERES,
Bucureşti.
64. RUSSEL, E, W., 1989: Soil Conditions and plant growth Elevent Edition, English
Language Book Society Longman.
65. SCHEFFER, F., SCHACHTSCHABEL, P., 1970: Lechbruch der Bondenkunde,
Stuttgart.
66. SOIL SURVEY STAFF, 1960: Soil Classification, 7 th Approximation U.S.A., 1960.
67. STĂNESCU, V., 1979: Dendrologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
68. STĂNESCU, V., 1984: Aplicaţii ale geneticii în Silvicultură, Editura CERES,
Bucureşti.

144
69. STĂNESCU, V., PĂUNESCU, C., TÂRZIU, D., 1969: Contribuţii la cunoaşterea
staţiunilor forestiere din M-ţii Parâng, Conferinţa Naţională de Pedologie, Bucureşti.
70. STĂNESCU, V., TŢRZIU, D., 1974: Biocenoza şi ecosistemul în teoria şi practica
silvică, Revista pădurilor nr. 11.
71. STRAHLER, A., M., 1973: Geografia fizică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
72. TAMAŞ, ST., 1983: Metode de cercetare operaţională şi programarea calculatoarelor
în silvicultură şi exploatări forestiere, Editura CERES, Bucureşti.
73. TOUTAIN, F., 1981: Les humus forestiers, Structures et modes de fonctionnement,
REF nr. 6.
74. TOUTAIN, F., 1974: Etude ecologique de l΄humification dans les hetraies acidiphiles,
These doct, Etat. Nancy, 114 pg.
75. TÂRZIU, D., 1981: Câteva consideraţii privind staţiunea forestieră ca subsistem al
pădurii ca ecosistem, Buletinul Universităţii Braşov, seria XXIV.
76. TÂRZIU, D., 1983: le sol en tant que system, Buletinul Universităţii Braşov, seria B
nr. XXVI.
77. TÂRZIU, D., 1985: Pedologie şi staţiuni forestiere, Litografia Universităţii
Transilvania, Braşov.
78. TÂRZIU, D., 1992: Pedologie şi staţiuni forestiere, Litografia Universităţii
Transilvania Braşov, ed. a II-a.
79. TÂRZIU, D., SPÂRCHEZ, GH, 1991: Elemente de geologie şi geomorfologie,
Litografia Universităţii Transilvania Braşov.
80. TÂRZIU, D., 1994: Ecologie, Litografia Universităţii Transilvania Braşov.
81. TUFESCU, V., 1974: România. Natură, om, economie. Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
82. WHITE, (J.C): Introduction to the Principles an Practice of Soil Science, Ed.
Blackwell Scientific.
83. WILDE, S, A., 1962: Forstliche Bodenkunde Paul Parey Hamburg und Berlin.
84. WILDE, S,A., 1958: Forest soils Ronald Press Comp. New York.
85. WITTICH, W., 1961: Die Grundlagen der Sticksoffernahrung des Wales und die
Moglichkeit fűr ihre Verbesserung. Der Stickstoff. Seine Bedeuntung fűr die
Landwirtshaft und die Ernahrung der Welt, Stalling Oldenburg.
86. xxx Geografia României., 1983, vol. I. Geografia fizică, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti.
87. Referenţial pedologique, 1992, INRA Paris.

145