Tehnologia de aplicare a curatirilor

Curăţirile sunt lucrări de îngrijire şi conducere ce se aplică în arboretele aflate în fazele de nuieliş şi prăjiniş, în scopul
înlăturării exemplarelor necorespunzătoare ca specie şi conformare (Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al., 1973).

Descrierea statiunii si a arboretului ELM P ME VAR D H C A ELA PRO DE VOLUM CR

ARB R RE STA c m L M GAJ V NS ES
P GE ANI m P ES TE
TE RI
Con m³ m³/u m³/
Sist. /ha a ha
4 C 1,7 ha 6F - 1 - 4B , 2L SUP A TS 5132 Go 7 LT 15 8 6 3 Nat. RN 0,8 26 32,1 6,0
TP 5131 SOL 2407 Versant ondulat EXP: Ca 2 LT 15 8 7 3 M Nat. RN 0,8 11 44 0,8
Inclin : 20° Altit 460 m DT 1 LT 15 10 8 M Nat. RN 0,9 6 4,4 1,2
Litiera : lips. Patura erbacee :Asperula -Asarum
Potential de productivitate mijlocie , echien
COMPOZITIA ACTUALA : 7Go 2Ca 1DT

COMPOZITIA TEL : 9Go 1 DT

Sortimente lemnoase : gros si mijlociu
Varsta exploatabilitatii : 120 ani
Semintis Util:
Subarboret :Alun , Corn
Date complementare :
Lucrari executate : Degajari in 1997
Lucrari propuse : Curatiri
Total 15 0,9 43 77,5 7,0
 În cele două stadii de dezvoltare, arboretul prezintă o desime ridicată şi, ca urmare, o dinamică foarte activă a competiţiei inter-
şi intraspecifice, ceea ce face ca eliminarea naturală să fie intensă şi, adesea, să se desfăşoare în contradicţie cu ţelurile fixate. În
această situaţie, este evident că devine necesară înlăturarea din arboret a exemplarelor copleşitoare din speciile de mică valoare
economică, precum şi a celor cu o conformaţie necorespunzătoare, indiferent de specie.
Curăţirile sunt considerate, în general (şcoala clasică, şcoala negativă), lucrări de selecţie negativă, atenţia fiind îndreptată mai
ales spre speciile sau exemplarele mai puţin valoroase, care urmează să fie extrase (Schaedelin, 1937; Ciumac, în Negulescu şi
Ciumac, 1959; Stănescu, 1984). Există însă şi o abordare diametral opusă (şcoala pozitivă, ca în Danemarca sau Elveţia), prin care
curăţirile la finele fazei de prăjiniş reprezintă lucrări de selecţie pozitivă, prin care se urmăreşte favorizarea şi spaţierea celor mai
valoroase exemplare existente în arboret (Everard, 1985).
Tehnica de execuţie. Prima curăţire se execută la câţiva (3-5) ani după ultima degajare, când arboretul se găseşte în fazele de
nuieliş-prăjiniş (diametrul mediu al arboretului = 3-10 cm), iar înălţimea sa medie depăşeşte, în general, 3 m (Niţescu şi Achimescu,
1979; xxx, 2000).
Arborii care se extrag prin curăţiri sunt:
 exemplarele uscate, atacate, rănite, bolnave (în special cele cu boli infecţioase evolutive gen cancere);
 preexistenţii (adesea consideraţi ca primă urgenţă de extragere, datorită posibilelor vătămări produse arborilor remanenţi prin
doborâre);
 exemplarele speciilor copleşitoare, nedorite şi neconforme cu compoziţia-ţel, dacă sunt situate în plafonul superior al arboretului;
 exemplarele cu defecte (arbori cu crăci prea groase sau crăci lacome, înfurciţi, cu trunchiuri strâmbe şi sinuoase, între care lupii se
urmăreşte să fie eliminaţi în totalitate până la încheierea aplicării curăţirilor);
 exemplarele din lăstari, situate pe cioate îmbătrânite sau în arborete cu provenienţă mixtă, care le pot copleşi pe cele din sămânţă;
 exemplarele din specia dorită, chiar de bună calitate, dar grupate în pâlcuri prea dese (fig. 5).
În toate cazurile, se recomandă ca starea de masiv să se reducă moderat (consistenţa să nu coboare sub 0,8), iar subarboretul să
fie păstrat în întregime.
Ca şi degajările-depresajele, curăţirile se pot executa în mai multe moduri:
A. Pe cale mecanică, realizate prin tăierea de jos a arborilor nevaloroşi, respectiv secuirea preexistenţilor. Pentru acest scop se
folosesc toporaşe, topoare, fierăstraie manuale sau mecanice de tip uşor, precum şi motoagregate cu cuţite-disc. Curăţirile
mecanice se realizează fie pe toată suprafaţa fie pe suprafeţe parţiale, între care cea mai recomandată metodă este cea în benzi
alterne (benzile tăiate alternează cu unele netăiate) de 6-8 m lăţime (Constantinescu, 1976; Niţescu şi Achimescu, 1979).
Lemnul rezultat prin aplicarea curăţirilor mecanice fie (1) se valorifică atunci când există piaţă locală de desfacere fie (2) se
debitează şi se lasă în pădure, pentru a se descompune rapid până la următoarea intervenţie. În cel de-al doilea caz lucrarea se
numeşte curăţire în pierdere şi este practicată pe scară largă atât în diverse ţări europene, cât şi în America de Nord sau Noua
Zeelandă, atunci când lemnul recoltat prin curăţiri, datorită dimensiunilor mici, nu poate fi comercializat. În această situaţie, deoarece
nu aduce venituri imediate, curăţirea are caracterul unei investiţii, care “va produce valoare în viitor” (Savill şi Evans, 1986; Schütz,
1990).
B. Pe cale chimică, aplicate în special foioaselor şi realizate în trei modalităţi:
 prin stropire directă (tratament foliar, în cazul arborilor de talie mică, la primele intervenţii);
 prin inelarea (secuirea) tulpinii până la cambiu şi aplicarea de arboricide (exemplare mai înalte, unde nu este posibil tratamentul
foliar prin stropire directă);
 prin injectare de arboricide (la câţiva cm deasupra nivelului solului, prin incizii inelare sau orificii punctiforme, situate la cca 5 cm
distanţă unul de altul) (Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al., 1973; Boudru, 1989; Sharpe et al., 1995; van Sambeek et al., 1995).
 Materialul lemnos rezultat din curăţiri se poate valorifica (acolo unde există o piaţă locală) şi constă din fascine, araci de vie,
cozi pentru unelte, pari de legume, tutori pentru pomi, frunzare pentru hrana vânatului, nuiele pentru împletituri, pomi de Crăciun,
bile, manele, lemn pentru construcţii rurale (C.R.) etc. Sortimentul principal rezultat din curăţiri este însă grămada de crăci, care are
dimensiunea standard de 2 m lăţime, 1,5 m înălţime şi 3 m lungime (volum aparent = 9 steri; volum real = 1,26 m 3), sau figura de
crăci de 1 x 1,5 x 3 m (volum aparent = 4,5 steri; volum real = 0,63 m 3). Aceasta din urmă, datorită uşurinţei mai mari de construire în
condiţiile nuielişurilor-prăjinişurilor dese, este modalitatea cea mai folosită pentru strângerea şi stivuirea arborilor doborâţi.
Sezonul de executare a curăţirilor depinde, ca şi la degajări-depresaje, de metoda adoptată, de speciile existente, precum şi de
condiţiile de vegetaţie. Astfel, în arboretele amestecate, se recomandă ca grifarea (însemnarea) arborilor de extras să se realizeze doar
în perioada de vegetaţie, această restricţie eliminându-se în arboretele pure sau amestecurile cu specii puţine, unde lucrarea se poate
efectua şi în repausul vegetativ (primăvara devreme, înaintea apariţiei frunzelor, sau toamna târziu, după căderea acestora).
Şi la curăţiri se recomandă să se evite aplicarea lor primăvara, imediat după intrarea în vegetaţie (1 mai-15 iunie la răşinoase),
când lujerii abia formaţi se pot rupe uşor, iar vătămările cauzate prin colectarea lemnului pot fi considerabile, sau toamna târziu (în
octombrie), când lujerii insuficient lignificaţi ai arborilor rămaşi pot suferi din cauza îngheţurilor timpurii (Ciumac, în Negulescu şi
Ciumac, 1959; Petrescu, 1971; Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al., 1973).
Intensitatea curăţirilor se stabileşte numai pe teren, în suprafeţe de probă instalate în porţiuni reprezentative ale arboretului. În
general, intensitatea se exprimă (procentual) ca:
- raport între numărul de arbori extraşi şi cel existent în arboret înainte de intervenţie
[iN = (Ne/Ni) x 100]
- ca raport între suprafaţa de bază a arborilor extraşi şi suprafaţa de bază a arboretului înainte de curăţire [iG = (Ge/Gi) x 100]
În general, în cazul curăţirilor, datorită caracterului de selecţie negativă al intervenţiilor, valoarea lui i N este mai mare decât a lui
iG dar, dacă se extrag mai multe exemplare din plafonul superior, iN poate fi mai mic sau egal cu iG.
 După intensitatea intervenţiei pe suprafaţă de bază, curăţirile se împart în slabe (iG maximum 5%), moderate (iG = 6-15%),
puternice (forte) (iG = 16-25%) şi foarte puternice (iG peste 25%).
În general, în ţara noastră se recomandă ca intensitatea curăţirilor să fie moderată, deşi uneori, când condiţiile de arboret o
permit (cazul molidişurilor, brădetelor sau al făgetelor foarte dese), poate ajunge puternică sau chiar foarte puternică. În toate aceste
cazuri este necesar să se respecte condiţia suplimentară ca, în nici un punct al arboretului, consistenţa să nu se reducă sub 0,8 (chiar
0,75) după intervenţie, mai ales în pădurile destinate să îndeplinească funcţii de protecţie a terenurilor şi solurilor.
Periodicitatea curăţirilor variază, în general, între 3 şi 5 ani (tab. 3), în funcţie de natura speciilor, de starea arboretului, de
condiţiile staţionale şi de lucrările executate anterior.

Tab. 3. Periodicitatea curăţirilor (după xxx, 2000)

Formaţia sau grupa de formaţii forestiere Periodicitatea
intervenţiilor (ani)
Molidişuri 4-5
Brădete 3-5
Amestecuri de fag şi răşinoase 3-5
Făgete 3-5
Goruneto-făgete, şleauri de deal cu gorun 4-5
Gorunete şi stejărete, inclusiv de stejar brumăriu şi stejar pufos 3-5
Şleauri de câmpie, şleauri de luncă, şleauri de deal cu stejar pedunculat 2-3
Teişuri 4-5 (6)
Cerete, gârniţete, amestecuri de cer şi gârniţă 4-7
Salcâmete 3-4
Aninişuri 2-3
Arborete de salcie 2-3
Arborete de plop negru şi plop alb 2-3
Pinete şi laricete 3-5
Arborete de duglas verde 3-5
 După cum s-a menţionat, este necesar ca prima curăţire să nu întârzie prea mult după ultima degajare, pentru a nu fi compromise
rezultatele satisfăcătoare obţinute. În general, următoarea intervenţie cu curăţiri în pădure se execută numai după ce masivul rărit prin
intervenţia anterioară s-a închis din nou (consistenţa cel puţin 0,9), fără a se întârzia prea mult deoarece s-ar produce diminuarea
creşterilor, deformarea şi reducerea dimensiunii coroanelor etc. În consecinţă, chiar în condiţiile recomandărilor făcute, nu se poate
prescrie un număr fix de ani între două curăţiri succesive, periodicitatea adoptându-se de fiecare dată numai pe baza informaţiilor de
teren privind creşterea şi dezvoltarea arboretelor (Ciumac, în Negulescu şi Ciumac, 1959; Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al.,
1973; Niţescu şi Achimescu, 1979).
În pădurile de la noi, aflate în faza de nuieliş-prăjiniş, se recomandă să se execute, în general, 2-3 curăţiri, numărul acestora fiind
redus chiar la o singură intervenţie în cazul arboretelor artificiale.
Probleme economice. Curăţirile sunt operaţii scumpe care, în general, cu excepţia zonelor unde există o piaţă nesaturată pentru
lemnul de mici dimensiuni, nu-şi acoperă cheltuielile de producţie. Din această cauză, aceste operaţiuni culturale sunt adesea
considerate lucrări de investiţii (lucrări a căror eficienţă economică este negativă, deoarece veniturile sunt mai mici decât cheltuielile),
ceea ce a obligat la luarea unor măsuri pentru limitarea ineficienţei lor economice, aşa cum sunt:
- plantarea la distanţe mari, când starea de masiv se realizează mai târziu (în faza de nuieliş sau chiar de prăjiniş), ceea ce reduce
numărul de intervenţii cu curăţiri,
- intervenţia cu curăţiri parţiale sau pe cale chimică, dacă din calculele economice rezultă costuri de producţie mai reduse;
- intervenţia cu curăţiri de intensitate mare, când se amplifică creşterile în diametru (deci fazele de dezvoltare se parcurg mai rapid)
iar periodicitatea lucrărilor se măreşte, în paralel cu reducerea numărului de intervenţii pe aceeaşi suprafaţă;
- aplicarea curăţirilor în pierdere (aşa cum se procedează în ţările bogate, care îşi permit astfel de investiţii, şi cu silvicultură
avansată), prin care se crează premisele realizării unor arborete de valoare în viitor.
 Deşi implică numeroase probleme economice, ca şi la degajări-depresaje, este greşit să se aprecieze doar rentabilitatea
momentană a curăţirilor prin simpla comparare a veniturilor şi cheltuielilor. Este evident că eficienţa globală a acestor lucrări nu
trebuie judecată doar în raport cu valoarea prezentă, ci în funcţie de valoarea de perspectivă a arboretului care rămâne (Stănescu şi
Târziu, în Negulescu et al., 1973), considerându-se pe bună dreptate că de punerea generalizată în practică a degajărilor şi
curăţirilor depinde calitatea pădurilor secolului următor (Lanier, 1994).